ROLUL ORGANIZAȚIEI PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN ... · 5 ADNOTARE Alina Mătășel. „Rolul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa în prevenirea conflictelor

ACADEMIA DE ȘTIINȚE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE CERCETĂRI JURIDICE ȘI POLITICE

Cu titlu de manuscris

C.Z.U: 341.232(043.3)

MĂTĂȘEL ALINA

ROLUL ORGANIZAȚIEI PENTRU SECURITATE ȘI

COOPERARE ÎN EUROPA ÎN PREVENIREA CONFLICTELOR ŞI

REGLEMENTAREA POSTCONFLICTUALĂ

SPECIALITATEA:

552.08 – DREPT INTERNAŢIONAL ȘI EUROPEAN PUBLIC

Teză de doctor în drept

Conducător științific: CHIRTOACĂ Natalia,

doctor în drept,

conferențiar universitar,

specialitatea 552.08 –

drept internațional și

european public

Autor:

CHIȘINĂU, 2018

2

© MĂTĂȘEL ALINA, 2018

3

CUPRINS

ADNOTARE (în română, rusă şi engleză) ........................................................................................ 5

LISTA ABREVIERILOR .................................................................................................................... 8

INTRODUCERE ................................................................................................................................... 9

1. ANALIZA CADRULUI NORMATIV-TEORETIC PRIVIND ROLUL OSCE ÎN

PREVENIREA CONFLICTELOR ȘI REGLEMENTAREA POSTCONFLICTUALĂ .......... 14

1.1. Analiza cadrului normativ privind rolul OSCE ........................................................................... 14

1.2. Contribuții teoretice privind rolul OSCE ...................................................................................... 17

1.3. Delimitări conceptuale și metodologice ........................................................................................ 28

1.4 Concluzii la Capitolul 1 ................................................................................................................... 43

2. CADRUL INSTITUȚIONAL DE PREVENIRE A CONFLICTELOR ȘI

REGLEMENTARE POSTCONFLICTUALĂ .................................................................................... 45

2.1. OSCE în sistemul internațional de securitate colectivă a statelor .............................................. 45

2.2. Fundamentele OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală ................. 59

2.3. Operaționalizarea instituțională a conceptelor ............................................................................. 73

2.3.1 Mecanisme și proceduri legate de avertizarea timpurie și prevenirea conflictelor ................ 73

2.3.2. Măsuri și mecanisme de reglementare postconflictuală .......................................................... 93

2.4. Concluzii la Capitolul 2 .................................................................................................................. 98

3. OPERAȚIUNILE OSCE DE PREVENIRE A CONFLICTELOR ȘI DE

REGLEMENTARE POSTCONFLICTUALĂ ................................................................................. 100

3.1. Rolul OSCE în prevenirea conflictelor (Ucraina, Macedonia) ............................................... 100

3.2. Rolul OSCE în reglementarea postconflictuală (Republica Moldova, Bosnia

și Herțegovina) ..................................................................................................................................... 129

3.3. Concluzii la Capitolul 3 ............................................................................................................... 151

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI .................................................................... 154

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................... 160

4

ANEXE ................................................................................................................................................ 178

Anexa 1 Decalogul de la Helsinki ..................................................................................................... 178

Anexa 2 The OSCE Mission to Ukraine .......................................................................................... 179

Anexa 3 Mandate of the Spillover Monitor Mission to Skopje ..................................................... 182

Anexa 4 CSCE Mission to the Republic of Moldova ..................................................................... 184

Anexa 5 Decision on OSCE Action for Peace, Democracy and Stability in Bosnia and

Herzegovina (MC(5).DEC/1) ..................................................................................................................... 189

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII .................................................... 194

CV-UL AUTORULUI ...................................................................................................................... 195

5

ADNOTARE

Alina Mătășel. „Rolul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa în prevenirea

conflictelor și reglementarea postconflictuală”. Teză de doctor în drept. Specialitatea 552.08 –

drept internațional și european public. Chişinău, 2018.

Structura tezei: Teza cuprinde adnotare în limbile română, rusă și engleză, introducere, trei

capitole structurate în 8 subcapitole, concluziile generale şi recomandări, bibliografia cu 237 de

referințe, 5 anexe și 150 pagini de text de bază. Rezultatele științifice au fost publicate în 11 lucrări

ştiinţifice.

Cuvinte-cheie: OSCE, prevenirea conflictelor, reglementare postconflictuală, norme

internaționale, misiuni în teren, mandat internațional, drept internațional umanitar.

Domeniul de studiu. Lucrarea fundamentează un studiu în domeniul dreptului internațional,

focalizându-se asupra instrumentelor, metodelor și acțiunilor desfășurate de OSCE în ariile de

prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul cercetării este de a realiza o cercetare științifică

complexă privind rolul pe care OSCE îl joacă în dinamicile de prevenire a conflictelor și în

reglementarea postconflictuală, analizând atât dezvoltarea instituțională a OSCE prin cercetarea

mecanismelor și procedurilor aplicabile în cadrul celor două dimensiuni, cât și operaționalizarea

procedurală sau empirică a conceptelor, care analizează rolul Organizației în cele patru arii

conflictuale, dedicate studiilor de caz. Obiectivele tezei sunt: examinarea și explicarea limitelor

conceptuale ale termenilor în analiză, cercetarea constituirii și dezvoltării Organizației, analiza

caracteristicilor instituționale ale abordării OSCE, evaluând mecanismele, măsurile și

procedurile specifice de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală, examinarea

formelor de punere în aplicare a mecanismelor juridice ale OSCE în prevenirea conflictelor și

gestionarea unor situaţii de criză postconflictuală, prin organizarea și sistematizarea punctelor de

convergență și divergență în aria studiilor de caz, formularea de recomandări menite să răspundă

întrebărilor privind rolul și capabilitățile OSCE în viitoarele situații de tensiune și conflict în

arena internațională.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică este reflectată de caracterul de pionierat, reprezentând

prima cercetare dedicată problemelor teoretice și aplicative ale cadrului de prevenire a conflictelor și de

reglementare postconflictuală în viziunea OSCE.

Problema ştiinţifică importantă soluţionată în lucrare constă în determinarea și identificarea

capabilităților OSCE în cadrul de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală, printr-un

studiu aprofundat ce integrează elemente teoretice și cazuri comparative.

Semnificația teoretică a lucrării este concretizată de cunoașterea aprofundată a rolului pe

care OSCE îl joacă în cadrul celor două dimensiuni ale ciclului de viață a conflictului, oferind

perspective asupra momentului oportun de intervenție în cadrul dinamicilor în cauză și conturând un

punct de reper generalizabil către alți actori implicați în cadre de acțiune similare.

Valoarea aplicativă a lucrării este atestată de articolele ştiinţifice publicate în revistele de

specialitate și în expunerea rezultatelor cercetării în lucrările și volumele conferințelor de specialitate.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice e reflectată în lucrările conferințelor și publicațiile de

specialitate, care pot servi ca punct de referință pentru cercetările viitoare.

6

АННОТАЦИЯ

Алина Мэтэшел. «Роль Организации по безопасности и сотрудничеству в Европе в

предотвращении конфликтов и постконфликтном регулировании». Диссертация на

соискание ученой степени кандидата юридических наук. Специальность: 552.08.

Международное и европейское публичное право. Кишинёв, 2018.

Структура диссертации: Диссертация включает: аннотацию на румынском, русском

и английском языке, введение, 3 главы и 8 параграфов, общие выводы и рекомендации,

библиографию, состоящую из 237 источников, 5 приложений и 150 страниц основного текста.

Научные результаты были опубликованы в 11 научных статьях.

Ключевые слова: ОБСЕ, предотвращение конфликтов, постконфликтное

регулирование, международные нормы, миссии на местах, международный мандат,

международное гуманитарное право.

Область исследования. Работа представляет собой исследование в области

международного права, в котором основное внимание уделено инструментам, методам и

действиям ОБСЕ в области предотвращения конфликтов и постконфликтного регулирования.

Цель и задачи исследования. Цель диссертации состоит в комплексном исследовании

роли ОБСЕ в предотвращении конфликтов и постконфликтном регулировании, анализируя как

институциональное развитие ОБСЕ на основе изучения механизмов и процедур, применимых в

двух вышеупомянутых областях, так и эмпирическом анализе концепций, которые

рассматривают роль Организации в четырех конфликтных областях на основе кейс-стади.

Задачи: изучение и разъяснение концептуальных границ используемых в диссертации

терминов, исследование создания и развития организации, анализ институционального

измерения подходов к ОБСЕ путем исследования механизмов, мер и конкретных процедур по

предотвращению конфликтов и постконфликтному регулированию, изучение форм реализации

юридических механизмов ОБСЕ в области предотвращения конфликтов и управлении

постконфликтными ситуациями путем сбора и систематизации данных о точках сближения и

расхождения на основе кейс-стади, формулирование рекомендаций в целях ответа на вопросы

о роли и возможностях ОБСЕ в ситуациях будущей напряженности и конфликта на

международной арене.

Научная новизна и оригинальность диссертации состоит в новаторском характере

работы, представляющей первое исследование, посвященное теоретическим и прикладным

проблемам предотвращения конфликтов и постконфликтного регулирования в видении ОБСЕ.

Основная решенная научная проблема состоит в установлении и определении

возможностей ОБСЕ в области предотвращения конфликтов и постконфликтном

регулировании посредством тщательного анализа, которое включает теоретические элементы и

сравнительные примеры.

Теоретическая значимость исследования. Диссертация углубляет знания о роли

ОБСЕ в двух измерениях жизненного цикла конфликта, а также излагает перспективы,

определяющие наиболее подходящий момент вмешательства в этот процесс, определяя общее

направление действий для других акторов, вовлеченных в аналогичные процессы.

Практическая значимость раскрывается через научные статьи, опубликованные по

теме исследования в специализированных научных журналах, а также результаты,

представленные в материалах и сборниках тематических научных конференций.

Внедрение научных результатов раскрывается через материалы конференций и

публикации по специальности, что может служить отправной точкой для дальнейших научных

исследований по данной теме.

7

ANNOTATION

Alina Matasel. „The role of Organization for Security and Co-operation in Europe in

conflict prevention and postconflict settlement”. PhD in law thesis.

Speciality 552.08 – International and European public law. Chisinau, 2018.

Structure of the thesis: The thesis consists of an annotation in Romanian, Russian and

English language, introduction, 3 chapters and 8 paragraphs, general conclusions and

recommendations, a bibliography consisting of 237 sources, 5 appendices and 150 pages of the

main text. Scientific results were published in 11 scientific papers.

Key words: OSCE, conflict prevention, post-conflict settlement, international norms,

field missions, international mandate, international humanitarian law.

Field of study: The thesis is a study in the field of international law, which focuses on

OSCE tools, methods and actions in the field of conflict prevention and post-conflict

settlement.

Goal and objective of the thesis. The goal of the study is a comprehensive analysis of

the role of the OSCE in conflict prevention and post-conflict settlement, analysis of both the

institutional development of the OSCE by examining the mechanisms and procedures

applicable in the two above-mentioned areas and procedural operationalization or empirical

research of concepts that analyse the role of the Organization in the four conflict areas on case

studies. The objectives of the study are: to study and clarify the conceptual boundaries of

terms, to study the establishment and development of the organization, to analyse the

institutional characteristics of approaches to the OSCE, to study mechanisms, measures and

specific procedures for conflict prevention and post-conflict settlement, to study the

implementation of OSCE legal mechanisms for conflict prevention and management of post-

conflict situations by organizing and structuring points of convergence and divergence based

on case studies, to formulate recommendations in order to answer questions about the role and

capabilities of the OSCE in situations of future tension and conflict in the international arena.

The scientific novelty and originality of the research are reflected in an innovative

character that represents the first study devoted to theoretical and applied issues of conflict

prevention and post-conflict settlement in the OSCE vision.

The main scientific problem solved is to identify and determine the OSCE's

capabilities in the field of conflict prevention and post-conflict settlement through a

comprehensive study, including theoretical elements and comparative examples.

The theoretical importance of the study is determined by a deep knowledge of the

role of the OSCE in the two dimensions of the life cycle of the conflict, giving an idea of a

timely impulse to intervene in the relevant processes and forming a generalized reference point

for other actors participating in similar activities.

The practical value of the thesis is determined by scientific articles published in

specialized journals and presentation of research results in materials and collections of

thematic scientific conferences.

Implementation of scientific results is reflected in conference materials and

publications on the specialty, which can serve as a starting point for the continuation of future

research.

8

LISTA ABREVIERILOR

AFH Actul Final de la Helsinki

AMAU Arme Mici și Armamente Ușoare

APD Acordul de Pace de la Dayton

BIDDO Biroul Pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului

BiH Bosnia și Herțegovina

CSI Comunitatea Statelor Independente

CoE Consiliul Europei

CM Consiliul Ministerial

CP Consiliul Permanent

CPC Centrul pentru Prevenirea Conflictelor

CSCE Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa

FACE Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale în Europa

FSC Forumul pentru Securitate și Cooperare

ÎCMN Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale

MCIS Măsuri de Consolidare a Încrederii și de Securitate

NATO Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

OHR Oficiul Înaltului Reprezentant al comunității internaționale

ONG Organizații non-guvernamentale

ONU Organizația Națiunilor Unite

OSCE Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

OSTK Consiliul Unit al Colectivelor de Muncă

PiE Președintele în Exercițiu

RFI Republica Federală Iugoslavia

REACT Rapid Expert Assistance and Co-operation Teams

RM Republica Moldova

UE Uniunea Europeană

UNHCR Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați

UNPREDEP Forţa de Desfăşurare Preventivă a ONU în Macedonia

URSS Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

9

INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei abordate. Nevoia analizei rolului OSCE în

prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală se impune astăzi cu tot mai multă

sonoritate, justificându-se printr-o serie numeroasă de motive. În primul rând, începutul anilor `90

a adus schimbări importante ale peisajului de securitate european și global, instigate pe de o parte

de accentuarea interdependențelor și consolidarea dinamicilor de cooperare în context regional și

internațional, iar pe de altă parte, de reașezarea și reîmpărțirea politică a Europei, marcate de

proeminența tensiunilor și dinamicilor conflictuale de natură intra-statală. În consecință, parametrii

noului cadru de securitate au marcat era noilor provocări pentru organizațiile și instituțiile

internaționale, unde fenomene absolut noi pentru ştiinţa dreptului internaţional au luat naștere. Mai

precis, modul în care noii actori ai scenei mondiale au acționat în spiritul principiilor fundamentale

ale dreptului internațional, implicarea directă și poziționarea acestora în cadrul dinamicilor

conflictuale, fie sub egida acțiunilor de prevenire, fie sub semnul operaţiunilor de menţinere a păcii

sau al reglementării postconflict, furnizează punctul cel mai fructuos pentru o analiză a dezvoltării

cadrului de prevenire și soluționare a conflictelor în cadrul legii.

În al doilea rând, alături de motivele contextuale menționate, trebuie evidențiat și faptul

că subiectul abordat reprezintă o constantă actualitate, atât pentru mediul academic, cât și pentru

factorii politici, datorită impactului pozitiv pe care cunoșterea subiectului o poate oferi în

situațiile curente sau viitoare de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală.

Faptul că în secolul XXI tensiunile și conflictele violente, precum și cadrele instabile ale

conflictelor înghețate, continuă să reprezinte o amenințare puternică la adresa păcii și securității

internaționale, servește drept cea mai evidentă justificare pentru necesitatea analizei sistematice,

și obiective, a rolului pe care OSCE îl joacă în prevenirea conflictelor și în reglementarea

postconflictuală în aria statelor sale participante. Mai mult decât atât, cercetarea și aprofundarea

subiectului este cu atât mai importantă și stringentă pentru cadrul relațiilor internaționale, cu cât

implicațiile conflictelor și a modului de abordare a acestora depășesc dimensiunea exclusiv

militară a securității și se răsfrânge asupra cadrului general al societății, cuprinzând dimensiunea

umană, politică, economică și societală a cadrului internațional.

Deși OSCE nu este absentă din studiile și analizele de drept internațional public,

literatura de specialitate oferă perspective limitate asupra rolului OSCE în cadrele de prevenire a

conflictelor și de reglementare postconflictuală. În consecință, în contextul actual al stadiului de

analiză al subiectului, lucrarea își propune o cercetare cu caracter de „premieră” menită a

descifra ambiguitatea aspectelor ce compun operaționalizarea conceptelor de prevenire a

10

conflictelor și de reglementare postconflictuală în perspectiva OSCE. Analiza urmărește

elementele noi de care dispune OSCE în gestionarea conflictelor și a crizelor internaționale, și

baza acțiunilor OSCE.

Scopul şi obiectivele tezei. Scopul cercetării este de a realiza o cercetare științifică

complexă privind rolul pe care OSCE îl joacă în dinamicile de prevenire a conflictelor și în

reglementarea postconflictuală, analizând atât dezvoltarea instituțională a OSCE prin cercetarea

mecanismelor și procedurilor aplicabile în cadrul celor două dimensiuni, cât și operaționalizarea

procedurală sau empirică a conceptelor, care analizează rolul Organizației în cele patru arii

conflictuale, dedicate studiilor de caz.

În îndeplinirea scopului cercetării, lucrarea își propune următoarele obiective:

- de a explica limitele conceptuale ale termenilor în analiză, având în vedere caracterul

complex al cadrului internațional de securitate contemporan. Tiparele tradiționale de prevenire a

conflictelor sau de reglementare postconflictuală înglobează astăzi noi planuri pe lângă

componenta strict militară, de accea identificarea sensului, tendinţelor şi direcțiilor de evoluţie

ale termenilor se impune ca punct cheie în identificarea modalităților de a aborda aceste cadre în

conformitate cu normele internaționale;

- de a examina logica constituirii și dezvoltării Organizației determinând premisele

fundamentale pe care abordările OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea

postconflictuală sunt întemeiate;

- de a elucida caracteristicilor instituționale ale abordării OSCE, evaluând

mecanismele, măsurile și procedurile specifice de prevenire a conflictelor și de reglementare

postconflictuală;

- de a analiza formele de punere în aplicare a mecanismelor juridice ale OSCE în

prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală, prin organizarea și sistematizarea

punctelor de convergență și divergență în aria studiilor de caz;

- de a formula recomandări menite să răspundă întrebărilor privind rolul și

capabilitățile OSCE în viitoarele situații de tensiune și conflict în arena intermațională.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Rezultatele studiului efectuat completează

cadrul științific dedicat analizei rolului OSCE în spectrul conflictual. Analiza realizată

aprofundează aspectele lacunare ale demersurilor realizate până în prezent, conturând

particularitățile mecanismelor și operațiunilor OSCE în cadrul celor două dimensiuni ale

conflictului abordate în lucrare. Mai precis, noutatea științifică constă în:

11

- au fost analizate fundamentele OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea

postconflictuală

- a fost cercetat modul de operaționalizare a celor două dimensiuni ale conflictului

în viziunea OSCE

- au fost analizate și explicate mecanismele și procedurile legate de avertizarea

timpurie și prevenirea conflictelor

- au fost analizate măsurile și mecanismele aflate la dispoziția OSCE de

reglementare postconflictuală

- a fost distins specificul rolul OSCE în prevenirea conflictelor în cazul Ucrainei și

Macedoniei

- a fost reliefat rolul jucat de OSCE în reglementarea postconflictuală în cazul

Republicii Moldova și în cazul Bosniei și Herțegovinei

- au fost formulate concluzii și recomandări în vederea îmbunătățirii lacunelor

analitice și operaționale ale Organizației.

Problema ştiinţifică importantă soluţionată constă în fundamentarea unui demers

aprofundat al cunoașterii proceselor și fazelor specifice de intervenție în termeni de prevenire și de

reglementare postconflictuală, un studiu complex al emergenței și evoluției OSCE, incluzând analiza

cadrului instituțional, mecanismele și procedurile specifice OSCE, și o cercetarea aprofundată a

cadrului operaționalizării procedurale a celor două concepte în baza prerogativelor OSCE.

Lucrarea reliefează cunoașterea proceselor conflictuale și a etapelor de desfășurare a

conflictelor, în vederea formulării de răspunsuri coerente și eficente în abordarea acestui cadru.

Importanța teoretică. Rezultatele obținute au permis, în primul rând, cunoașterea

aprofundată a rolului pe care OSCE îl joacă în cadrul celor două dimensiuni ale ciclului de viață

al conflictului, oferind perspective cu privire la momentul oportun de intervenție în cadrul celor

două dinamici.

Rezultatele obţinute contribuie considerabil la conturarea cunoștințelor cu privire la

instrumentele, mecanismele și acțiunile pe care OSCE își întemeiază abordările. Totodată,

rezultatele cercetării oferă propuneri cu privire la modul în care OSCE și-ar putea optimiza

instrumentele, procesele și abordările sale, dezvoltând raționamente și cadre eficiente de

intervenție și premise optimizate de acțiune. În al doilea rând, studiul contribuie la consolidarea

volumului de cunoștințe cu privire la cazurile conflictuale, necesare atât mediului academic, cât

şi societăţii politice și civile din Republica Moldova. În consecință, rezultatele cercetării

consolidează cunoștințele în aria conflictualității și a rolului deținut de OSCE, deschizând

12

posibilitatea îmbunătăţirii activităților specifice de prevenire a conflictelor și de reglementare

postconflictuală. Analiza conflictelor din spaţiul post-sovietic şi fost iugoslav, poate reprezenta

un punct important de pornire pentru gestionarea unor viitoare situații asemănătoare în cadrul

intern, regional și internațional.

Valoarea aplicativă a lucrării. În plan general, cercetarea reprezintă un suport benefic

pentru teoreticienii din domeniul juridic, dar și pentru cei din domeniul relațiilor internaționale sau

conflictologiei. În plan specific, rezultatele cercetării prezintă interes pentru persoanele implicate

direct în gestionarea și reglementarea laturilor conflictuale sau pentru factorii de decizie.

De asemenea, valoarea aplicativă a rezultatelor analizei ştiinţifice este reflectată în

articole ştiinţifice publicate în revistele de specialitate, care au rolul de a expune perspectivele

cercetării și de a consolida volumul de cunoștințe în acest domeniu. Totodată, rezultatele

cercetării au fost transpuse în cadrul lucrărilor prezentate în contextul conferințelor de

specialitate și în cadrul volumelor editate ale conferințelor de specialitate. Semnificația aplicativă

a cercetării nu se oprește însă aici și teza poate oferi un fundament important cadrului științific,

care semnalează importanța cunoașterii actorilor de securitate, a abordărilor acestora și a

îmbunătățirii deficiențelor existente. Astfel, rezultatele cercetării, concluziile și recomandările

propuse pot reprezenta un reper important în cadrul proceselor didactice superioare, completând

tabloul materialelor suplimentare ale cursurilor de Drept Internaţional Public, ale studiilor de

securitate și ale cadrului militar, sau un reper important în domeniului relațiilor internaționale.

Totodată, în contextul evoluției și extinderii cadrului internațional de securitate, teza ar putea fi

folosită ca bază pentru iniţierea unor riguroase analize ştiinţifice care dezbat noile evoluții și

propun alternative de stabilitate și securitate. Tot în plan aplicativ, lucrarea aduce un set de

informații importante pentru societatea civilă și mediul politic, unde factorii de decizie din

Republica Moldova pot utiliza recomandările generale în vederea optimizării și raționalizării,

precum şi pentru cei care doresc să se informeze sau să aprofundeze domeniul conflictualității

din prisma proceselor și acțiunilor OSCE.

Aprobarea rezultatelor. Teza a fost elaborată în cadrul Institutului de Cercetări Juridice

și Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

Sumarul compartimentelor tezei. Teza este formată din adnotare în limbile română,

rusă și engleză, lista abrevierilor, introducere, 3 capitole structurate în 8 subcapitole, concluziile

generale şi recomandări, bibliografia și 5 anexe.

În Introducere se prezintă argumentele privind actualitatea temei și situația în

domeniul de cercetare, se reliefează scopul și obiectivele tezei, se prezintă noutatea științifică a

13

rezultatelor obţinute, semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării și se face referire la

aprobarea rezultatelor obținute.

Primul capitol al lucrării, intitulat „Analiza cadrului normativ-teoretic privind rolul

OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală”, aduce analiza profundă

a surselor de specialitate, care investighează rolul OSCE în dinamica internațională de securitate

și în special în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală. Analiza literaturii de

specialitate structurată în două subcapitole, cadrul normativ și cadrul teoretic, cu rolul de a crea

nișe specifice de referință și de a facilita evaluarea și interpretarea surselor care stau la baza

prezentei cercetări, este completată de cadrul delimitărilor conceptuale și de spectrul

metodologic al cercetării.

Capitolul II al tezei, „Cadrul instituțional de prevenire a conflictelor și reglementare

postconflictuală” este structurat în trei subcapitole. Primul subcapitol, „OSCE în sistemul

internațional de securitate colectivă a statelor”, analizează primele inițiative ale securității

continentale, până la cadrele formale ale constituirii OSCE. Analiza include fazele evolutive ale

istoriei, structurilor și instituțiilor Organizației, bazându-se pe analiza documentelor elaborate de

cadrul OSCE și a organismelor sale specializate. Cel de-al doilea subcapitol, „Fundamentele

OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală”, analizează registrele

instituționale de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală specifice OSCE.

Capitolul investighează etosul OSCE și principiile fundamentale care ghidează acțiunile

Organizației. Cel de-al treilea subcapitol „Operaționalizarea instituțională a conceptelor”

cuprinde „Mecanisme și proceduri legate de avertizarea timpurie și prevenirea conflictelor”

și „Măsuri și mecanisme de reglementare postconflictuală”, analizând mecanismele, măsurile

și procedurile specifice de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală.

Capitolul III al tezei, „Operațiunile OSCE de prevenire a conflictelor și de

reglementare postconflictuală”, examinează operaționalizarea procedurală a celor două

concepte în perspectiva OSCE. Analiza nu se limitează la coordonatele unui singur studiu de caz,

ci integrează serii diferențiate de cazuri, din spațiului post-sovietic și post-iugoslav (Ucraina,

Macedonia, Republica Moldova, și Bosnia și Herțegovina). Această abordare are rolul de a

evidenția caracterul holist al rolului OSCE în prevenirea conflictelor și în reglementarea

postconflictuală.

Concluziile generale și recomandările subliniază rezultatele cercetării și creionează

recomandări în vederea optimizării proceselor și abordărilor OSCE în prevenirea conflictelor și

reglementare postconflictuală.

14

1. ANALIZA CADRULUI NORMATIV-TEORETIC PRIVIND ROLUL

OSCE ÎN PREVENIREA CONFLICTELOR ȘI REGLEMENTAREA

POSTCONFLICTUALĂ

1.1. Analiza cadrului normativ privind rolul OSCE

O atenție deosebită în colectarea, investigarea și evaluarea rolului OSCE în prevenirea

conflictelor și în reglementarea postconflictuală postconflictuale am acordat-o, în primul rând,

cadrului normativ. Aspecte privind apariția, sistemul instituțional și experiențele OSCE, cu

privire la prevenirea și reglementarea postconflictuală, sunt prezente în documentele oficiale ale

OSCE, precum documentele generale ale constituirii, instituționalizării și dezvoltării CSCE și

mai târziu a formei sale avansate - OSCE, și în documentele specifice cadrului mecanismelor

CSCE/OSCE de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală.

Baza normativă privind rolul OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea

postconflictuală cuprinde: Recomandările Finale ale Consultărilor de la Helsinki sau așa numita

„Carte Albastră” (1973) [67], Actul Final de la Helsinki [68], Documentul final al Reuniunii

Follow-up a CSCE de la Viena [69], Documentul de la Copenhaga [70], Documentul de la Viena

[71], Carta de la Paris pentru o nouă Europă [72], Documentul CSCE Helsinki 1992. Provocările

schimbării [77], CSCE și Noua Europă [78], Documentul de la Budapesta [79]. Către un

parteneriat veritabil într-o nouă eră [79], Cartea securității europene pentru secolul XXI [148],

Spre o Organizație de Securitate și Cooperare în Europa mai activă [156], Declarația

Comemorativă de la Astana. Către o comunitate de securitate [162].

Prevederile stabilite de aceste documente au reprezentat un punct de referință pe

parcursul întregii cercetări, cuprinzând în acest context atât cadrul de emergență al CSCE/OSCE,

cât și cadrul fundamentelor și caracteristicilor CSCE/OSCE în prevenirea conflictelor și

reglementarea postconflictuală.

Alături de cadrul normativ oferit de actele constitutive, convenţiile, diversele hotărâri,

regulamente și declarații elaborate de OSCE, cercetarea a fost realizată și în baza tratatelor,

documentelor şi actelor internaţionale care au tangenţă directă cu OSCE. Actele emise de ONU,

printre care Carta ONU [215] și hotărârile Consiliului de Securitate al ONU de la 11 decembrie

1992 [219] și 30 mai 1996 [220] au fost deosebit de importante pentru analiza OSCE. Am

cercetat aceste documente pentru a identifica parametri generali în care se încadrează

operațiunile OSCE.

15

De asemenea, analiza mecanismelor OSCE de prevenire a conflictelor și reglementare

postconflictuală este inițiată prin nivelul internațional, plecând de la analiza reperelor oferite de

Carta Națiunilor Unite, unde OSCE reprezintă singura organizație de securitate din Europa, în

sensul Capitolului VIII al Cartei ONU, fiind, în consecință, primul instrument de alertă timpurie,

de prevenire a conflictelor, de reglementare postconflictuală și de reconstrucție postconflict în

Europa. Premisele oferite de cadrul Cartei ONU sunt consolidate de documentele elaborate de

OSCE încă de la început. În acest context, documentele, deciziile, strategiile și rapoartele emise

de organismele specializate ale OSCE au contribuit la delimitarea parametrilor instituționali ai

OSCE: deciziile Consiliului de la Stockholm [76] și Summitului de la Helsinki din anul 1992

[77], documentele de la Viena din anul 1989 și 1990 [74], documentele reuniunii de la Moscova

din anul 1991, Documentul Reuniunii de la Moscova al Conferinței asupra Dimensiunii Umane a

CSCE [10], deciziile celei de-a patra reuniuni de la Roma din anul 1993, CSCE și Noua Europă -

Deciziile Reuniunii de la Roma [78].

Totodată, un instrument principal în operaționalizarea instituțională a conceptelor de

prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală, a fost reprezentat de rapoartele

reuniunilor de experți din cadrul OSCE, cum este cazul documentului de la Valletta din anul

1991, Raportul Reuniunii de Experți privind soluționarea pașnică a diferendelor [46] și

concluziile întâlnirii Consiliului Ministerial din Berlin, din anul 1991, Prima Reuniune a

Consiliului. Rezumatul Concluziilor [47].

Compendiul elaborat de Secretariatul OSCE din Viena în anul 2011 și intitulat OSCE

Mechanisms and Procedures [165] cuprinde un important reper de date normative, prin

încorporarea deciziilor și documentelor reuniunilor OSCE, cu privire la instrumentele de

prevenire a conflictelor, soluționare a conflictelor și reglementare postconflictuală.

Scopul principal al analizei acestor documente normative, care compun cadrul

emergenței, instituționalizării și etosului OSCE, este reprezentat de identificarea gradului în care

structurile și procesele Organizației au fost subiectul schimbării, adaptării și ajustării de-a lungul

celor aproape patru decade de existență și de a ilustra cadrul general pe care abordările OSCE de

prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală se axează.

Repere normative cheie privind cadrul procedural al Organizației sunt oferite de

diversele hotărâri, convenţii, regulamente, rapoarte, declaraţii și decizii elaborate sub egida

CSCE/OSCE. Astfel, documentele emise de deciziile Consiliului CSCE, desfășurat la Praga în

anul 1992, deciziile Consiliului CSCE desfășurat la Stockholm la sfârșitul aceluiași an, precum și

documentele și deciziile Consiliului Permanent al OSCE, constituie principalele instrumente de

analiză ale acestui cadru, în termeni normativi.

16

În investigarea studiilor de caz, pe lângă actele elaborate de structurile și instituțiile

OSCE, am apelat și la documentele internaționale specifice, precum Acordurile de la Dayton.

Acordul-Cadru General pentru Pace în Bosnia și Herțegovina (1995), Acordul Cadru de la Ohrid

(2001) în cazul implicării OSCE în BiH sau actele juridice încheiate în cazul Transnistria,

incluzând aici Acordul cu privire la principiile de cooperare între Ministerul Afacerilor Interne

din Republica Moldova și Conducerea organelor afacerilor interne din Transnistria. Aceste

documente au fost necesare în interpretarea contextului și mai ales în delimitarea rolului jucat de

OSCE în cazul prevenirii conflictelor, respectiv în reglementarea postconflictuală.

Cu toate că documentele normative analizate formează un cadru vast, ușurința accesării

acestui tip de surse a avut un rol extrem de important în demersul cercetării. Astfel, prin

existența unei platforme electronice oficiale a Organizației, procesul de colectare a materialului

documentar de tip normativ a depășit barierele tradiționale care caracterizează multe dintre

activitățile care includ analize ale proceselor fundamentale. Colecțiile de documente oficiale

furnizate de OSCE cuprind aproape integral documentele emise de către aceasta, pornind de la

documentele cu privire la fundamentele sale constitutive, cât și documentele care ilustrează

cadrele actuale ale dezvoltărilor în cadrul OSCE și cadrul dimensiunilor sale de prevenire a

conflictelor și de reglementare postconflictuală în termeni specifici. Totodată, trebuie menționat

faptul că existența documentelor OSCE în format electronic este bazată în principal pe

considerentele transparenței și augmentării profilului Organizației, aspecte solicitate tot mai

frecvent în ultimele decade.

Documentele normative elaborate de OSCE, care nu se regăsesc însă în format

electronic, le-am regăsit în totalitate în volumele editate de Arie Bloed, From Helsinki to Vienna:

Basic Documents of the Helsinki Process din anul 1990, existentă în arhiva Brill [46], The

Challenges of Change: The Helsinki Summit of the CSCE and its aftermath, publicată în anul

1994 [47] și The Conference on Security and Co-operation in Europe. Basic Documents, 1993-

1995, publicată în anul 1997 [48]. Volumele editate de Arie Bloed redau formatul oficial al

documentelor emise de CSCE/OSCE în contextul summituri-lor sau reuniunilor organismelor

specializate ale statelor participante CSCE/OSCE, constituind o sursă de sprijin în analiza

cadrului normativ al Organizației.

În concluzie, prin analiza riguroasă a acestui cadru normativ, am încercat să unificăm

cei aproape patruzeci de ani de existență ai OSCE, oferind o imagine coerentă privind emergența

și dezvoltarea OSCE, o analiză completă a instrumentelor și a mecanismelor sale specifice de

prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală și un studiu cuprinzător în ceea ce

privește documentele utilizate de OSCE în activitățile sale practice de prevenire a conflictelor și

17

de reglementare postconflictuală. Studiul acestor surse normative ocupă o pondere semnificativă

în lucrare, reprezentând sursele primare ale lucrării.

1.2. Contribuții teoretice privind rolul OSCE

Aspecte cu privire la rolul OSCE în cadrul dinamicilor conflictuale internaționale au

fost abordate de cercetători autohtoni, dar, în mod special, de cercetători internaționali. Cele mai

multe lucrări și studii care au analizat rolul OSCE în cadrul internațional de securitate se

limitează însă doar la cadre generale și nu privesc în amănunt spre dinamica care compune

cadrul abordărilor OSCE în cazul prevenirii conflictelor și reglementării postconflict.

Literatura de specialitate autohtonă abordează rolul OSCE în prevenirea conflictelor și

reglementarea postconflictuală în termeni generali. Aspecte privind apariția și practica OSCE pot

fi regăsite, în special, în planul lucrărilor generale de drept internațional sau în cadrul studiilor

dedicate organizațiilor internaționale. Totodată, în spațiul autohton pot fi regăsite studii dedicate

unor cazuri particulare. În acest sens, repere privind rolul OSCE în cadrul dinamicilor de

securitate sunt reliefate de Victoria Arhiliuc prin lucrarea „Misiunea Organizației pentru

Securitate și Cooperare Europeană (OSCE) în Republica Moldova”. Lucrarea se regăsește în

volumul de studii Reprezentanțele organizațiilor internaționale în Moldova și oferă o imagine

detaliată asupra Misiunii OSCE în Republica Moldova [3].

Rolul OSCE este analizat și în cadrul lucrărilor semnate de Vitalie Gămurari, incluzând

aici studiul din anul 2015 „Statutul forțelor pacificatoare în dreptul internațional: Cazul

Republicii Moldova”. Studiul realizat de Vitalie Gămurari oferă o analiză bine documentată

privind tipologia, obiectivele și sarcinile misiunilor de menținere a păcii și baza juridică a

acestora, precum și un demers aprofundat privind evoluția conflictului transnistrean și rolul

OSCE în acest cadru.

În literatura de specialitate românească rolul OSCE este conturat în contextul lucrărilor

generale dedicate dreptului internațional, relațiilor internaționale sau studiilor de securitate. Dan

Vătăman prin lucrarea Organizații europene și euroatlantice publicată în anul 2009 [33], prezintă

fazele constituirii CSCE, evoluția CSCE în perioada post Război Rece, structurile, instituțiile și

acțiunile OSCE, dar și relația României cu Organizația. Capitolul dedicat OSCE constituie o

bază documentară valoroasă din punct de vedere teoretic, dar nu conturează însă planul

operațional al Organizației. Totodată, lucrarea semnată de Vasile Popa și Alexandra Sarcinschi,

Perspective în Evoluția Organizațiilor Internaționale de Securitate, publicată în anul 2007 [31],

18

evidențiază aspecte privind rolul OSCE într-un cadru limitat însă, cercetarea reliefând OSCE

doar ca unul din instrumentele internaționale de securitate.

Un rol proeminent aparține cercetătorului Ioan Crăciun, prin lucrarea Prevenirea

conflictelor și managementul crizelor publicată în anul 2006 [7]. El aduce contribuții importante

temei în analiză, având un rol important în special în cadrul teoretic al lucrării și al delimitării

dimensiunilor aflate în analiză. Lucrarea semnată de Crăciun aduce contribuții în ceea ce privește

teoria conflictului și crizei și referințe importante privind dinamica prevenirii conflictului și

managementul crizelor, aspecte subliniate în principal în capitolul secund al lucrării. Lucrarea se

remarcă și printr-un capitol distinct dedicat OSCE și dinamicilor de prevenire a conflictelor. În

capitolul V, lucrarea scrisă de Ioan Crăciun abordează cadrul apariției și evoluției OSCE,

sistemul instituțional și experiențele OSCE în dinamica prevenirii conflictelor și cadrul de

cooperare al OSCE cu ceilalți actori internaționali. Deși nu are un demers de cercetare focalizat

în termeni exclusivi pe dinamica OSCE, această carte este una dintre puținele lucrări din

literatura de specialitate românească care are meritul de a contura cadrul abordărilor Organizației

în ceea ce privește prevenirea conflictelor și reglementare postconflictuală.

Alături de aceste lucrări, literatura de specialitate românească aduce referințe generale

asupra cadrului internațional de securitate prin cărțile semnate de Teodor Frunzeti și Vladimir

Zodian (coord.), Lumea 2005. Enciclopedie politică și militară (studii strategice și de securitate)

[10], Teodor Frunzeti, Conflict și negociere în relațiile internaționale [9], Constantin Hlihor,

Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane [11] și prin seria

volumelor dedicate dinamicii internaționale de securitate, publicate sub coordonarea prof.

Constantin Mooștoflei: Politici și geostrategii în gestionarea conflictualității (2008), Stabilitate și

securitate regională (2009), Perspective ale Securității și Apărării în Europa (2009). Din cadrul

acestor volume, se remarcă articolele lui Gabriel Anghel, „Evoluţii în politica de securitate şi

apărare la început de secol” [1], Olimpiodor Antonescu, „Coordonate ale evoluției mondiale,

între securitate și conflictualitate” [2], Mirela Atanasiu, „Evoluția Mediului de Securitate în

contextul geopolitic post-război rece” [4], Anelis-Vanina Istrătescu, „Legitimitatea mijloacelor

pașnice și militare de rezolvarea a crizelor contemporane” [13], Mihai Marcel Neag, „Posibile

soluții de rezolvarea a conflictelor viitoare” [27] și Petru Pah „Principalele organizații

internaționale de securitate și rolul lor în organizarea și desfășurarea operațiilor multinaționale”

[29]. Aceste studii sunt importante datorită perspectivelor actuale pe care le aduc în atenție,

accentuând multiplicările și adâncirea interdependențelor globale, dar tratează doar tangențial

aspecte privind rolul OSCE în dinamica internațională de securitate.

19

În ceea ce privește literatura de specialitate internațională un rol deosebit de important

în analiza OSCE o are lucrarea, The Helsinki Process: Negotiating Security and Cooperation in

Europe, semnată de John Fry [98]. Lucrarea lui John Fry aduce analiza apariției CSCE/OSCE și

este importantă pentru construirea cadrului emergenței și instituirii procesului CSCE/OSCE,

fiind preocupată, în principal, de logica AFH și a contribuțiilor pe care aceast document l-a adus

cadrului internațional de securitate. Deși nu oferă o contribuție specifică cadrului de prevenire și

reglementare postconflictuală, lucrarea publicată de John Fry în anul 1993 aduce o contribuție

importantă în înțelegerea dinamicii emergenței OSCE.

Jonathan Cohen, prin lucrarea Conflict Prevention in the OSCE: An Assessment of

Capacities [65], din anul 1998, aduce o contribuție importantă în transpunerea ansamblului

caracteristicilor specifice ale Organizației și a principiilor fundamentale pe care acțiunile OSCE

sunt întemeiate în abordarea conceptelor de prevenire a conflictelor și de reglementare

postconflictuală. Lucrarea lui Cohen este printre puținele lucrări ample, oferite de literatura de

specialitate în cercetarea dimensiunii de prevenire a conflictelor în viziunea OSCE. Lucrarea este

bazată pe o metodologie riguroasă care cuprinde analize instituționale și empirice, reușind să

surprindă cu exactitate detalii importante cu privire la abordarea și rolul Organizației în cadrul

acestei dimensiuni. Valențele și importanța acestei lucrări nu sunt puse la îndoială, însă ceea ce

trebuie subliniat este necesitatea continuării acestor demersuri și în decada prezentă. Studiul

efectuat de Cohen datează încă din anul 1998 și deși a fost unul critic din punct de vedere al

importanței sale pentru literatura dedicată subiectului, schimbările și provocările care au apărut

în cadrul internațional de securitate al ultimei decade, precum și evoluțiile cadrului instituțional

și mecanismelor OSCE, readuc în prim plan necesitatea analizelor de această anvergură.

O altă contribuție importantă este semnată de David J. Galbreath și publicată în anul

2007 [99]. Lucrarea lui Galbreath intitulată, The Organization for Security and Cooperation in

Europe oferă o metodologie cuprinzătoare și o analiză detaliată cu privire la OSCE. Lucrarea

ilustrează atât cadrul emergenței și evoluției OSCE, cât și cadrul mecanismelor și metodelor

folosite de Organizație în abordarea dimensiunilor conflictuale. Analiza semnată de Galbreath

consolidează în principal cadrul teoretic de referință al analizei operaționalizării instituționale.

Cu toate acestea, în termeni specifici ai prezentei analize, lucrarea lui Galbreath propune o

interpretare mult prea cuprinzătoare cu privire la OSCE și nu se oprește asupra unei dimensiuni

specifice și a rolului pe care OSCE îl joacă într-un cadru specific. Astfel, deși lucrarea lui David

J. Galbreath constituie o lucrarea importantă a literaturii de specialitate, nu putem vorbi de o

asemănare, în termeni metodologici, între această lucare și demersul prezent de cercetare.

Cercetarea realizată de Galbreath oferă o analiza a OSCE în termeni generali, în contrapoziție cu

20

dimensiunile specifice ale prezentei lucrări, care privesc către rolul OSCE doar în ceea ce

privește prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală.

Fergus Carr și Theresa Calan în lucrarea din anul 2002, Managing Conflict in the New

Europe [61]. The Role of International Institutions, cercetează rolul OSCE, dar, în acest caz

vorbim de un demers general de cercetare, de o analiză vastă și în același timp limitată pentru

analiza în cauză. Acest antagonism este definit, pe de o parte, de integrarea cuprinzătoare, sub

aceeași umbrelă, a paletei instituțiilor și organizațiilor internaționale, iar pe de altă parte, de

alocarea unor resurse limitate cadrului specific OSCE.

Volumul editat de Michael Bothe, Natalino Ronzitti, Alan Rosas, „The OSCE in the

Maintenance of Peace and Security: Conflict Prevention, Crises Management alnd Peaceful

Settlement of Disputes”, din anul 1997, ilustrează sistemului instituțional al OSCE și aduce

referințe privind capacitatea Organizației de a răspunde securității internaționale în schimbare.

Prin urmare, articolele cuprinse în volum aduc importante contribuții cu privire la mecanismele

specifice ale OSCE, diferitele proceduri pe care abordarea OSCE este bazată, precum și

importante referințe cu privire la rolul dimensiunii umane în prevenirea conflictelor. Volumul

reliefează și studii de caz remarcabile privind conflictele din Nagorno-Karabah, și rolul OSCE în

implementarea „Acordurilor de la Dayton” în cazul Bosniei și Herțegovinei [44; 187; 201].

Articolele publicate în acest volum aduc nume ale cercetătorilor și oamenilor politici

importanți în procesele OSCE, prezentate din perspective diferite. Articolul semnat de Merja

Penikainen, „The role of the human dimension of the OSCE in conflict prevention and crisis

management”, articolul lui Michael Bothe „The various dispute settlement procedures-general

international law and OSCE practice”, Berthold Meyer, „Dispute settlement procedures and

crisis management”, Mario Sica cu „The role of the OSCE in the former Yugoslavia after the

Dayton Peace Agremeent”, Allan Rosas și Timo Lahelma „OSCE long-term missions”, sunt doar

câteva din articolele cheie ale lucrării. Prin articolele comprehensive, volumul editat de Michael

Bothe, Natalino Ronzitti și Alan Rosas, reușește să aducă o contribuție importantă literaturii de

specialitate. Această lucrare este, de altfel, printre puținele demersuri care contribuie la literatura

specifică cu privire la rolul OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală.

Un alt volum internațional de importanță pentru subiectul temei a fost publicat în anul

2006 de David T. Mason și James D. Meernik și intitulat Conflict Prevention and Peacebuilding

in Post-War societies. Sustaining the peace. De importanță particulară este articolul lui Bruce

George și Anthony McGee, „The OSCE`s approach to conflict and post-conflict rehabilitation”,

care reușește să ilustreze într-o manieră concisă aspecte esențiale privind rolul OSCE în cadrul

conflictual internațional [103].

21

Seria volumelor internaționale cu rol important în consolidarea temei de cercetare

cuprinde și volumul „Preventing Conflict in the Post-Communist World: Mobilizing

International and Regional Organizations”, editat de Abram Chayes, Antonia Handler Chayes în

anul 1996. În cadrul acestui volum se remarcă articolul de Diana Chigas, Elizabeth McClintock

și Christophe Kamp, „Preventive Diplomacy and the Organization for Security and Co-operation

in Europe: Creating Incentives for Dialogue and Cooperation” [64].

Un alt studiu care merită atenție este cel realizat de Institutul de Cercetare a Păcii din

Oslo (PRIO), intitulat Conflicts in the OSCE area și publicat în anul 2004. Studiul realizat de

PRIO a avut un rol important, în special, în conturarea celor patru studii de caz [113]. În primul

rând, studiul a ajutat la identificarea concisă a contextelor teritoriale și istorice ale studiilor de

caz, în reliefarea cauzelor structurale ale conflictelor și în delimitarea factorilor care au condus la

escaladarea tensiunilor sau la creșterea potențialului de escaladare. În al doilea rând, studiul oferă

reflecții importante cu privire la inițiativele internaționale, incluzând evidențe cu privire la rolul

OSCE în aceste dinamici. Studiului Institutului din Oslo, prin îmbinarea cadrului evolutiv-

structural al OSCE, împreună cu rolul Organizației în termeni practici, este o lucrare cheie a

analizei procedurale a termenilor de prevenire a conflictelor și reglementare postconflictuală în

perspectiva OSCE. Intervalul cuprins de studiul PRIO s-a oprit însă cu o decadă în urmă, iar

evoluțiile ultimilor ani solicită nevoia continuării analizei rolului OSCE în cadrul acestor

dinamici.

În ceea ce privește conturarea cadrului conceptual și premisele teoretice ale analizei, am

analizat lucrările semnate de semnate de Cecilia Bailliet, Security: A Multidisciplinary

Normative Approach [39] și Ferguss Carr și Theresa Calan, „Managing Conflict in the New

Europe. The Role of International Institutions [61]. Lucrările aduc o contribuție importantă

coordonatelor internaționale de securitate, acordând spații cuprinzătoare cadrelor conflictuale și

instituționale internaționale generale. De menționat și contribuția adusă coordonatelor

internaționale de securitate articolele și lucrările lui Barry Buzan, „Peace, Power and Security:

Contending Concepts in the Study of International Relations”, din Journal of Peace Research și

Barry Buzan, Ole Oæver, Jaap de Wilde, Securitatea: un nou cadru de analiză, din anul 2011,

care au adus viziuni noi asupra sistemului internațional, prin avansarea perspectivelor privind

lărgirea sferei de securitate [58; 59]. Aceste studii integrează dinamica politică cu cea militară,

economică și socială și conferă un cadru fundamental pentru înțelegerea rolului OSCE în cadrele

conflictuale în contextul studiilor de caz. Deși aceste lucrări nu se axează pe OSCE, ele

furnizează contribuții importante în ceea ce privește cadrul internațional de securitate.

22

Lucrarea Contemporary conflict resolution din anul 2011, semnată de Oliver

Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall, cuprinde tendințele curente de analiză a

conflictelor, având un rol important în construirea cadrului conceptual al lucrării [195]. Totodată,

lucrarea lui Peter Wallensteen, „Reassessing Recent Conflicts: Direct versus Structural

Prevention” [225], lucrările editate de Osler Hampson, David P. Barash, Charles Webel, Peace

and conflict studies (2002) [40] și David Carment, Albrecht Schnabel (eds.), Conflict

Prevention: Path to peace or grand illusion? (2003) contribuie la dimensiunea teoretică a tezei

[60].

În elucidarea conceptelor aflate în analiză, am utilizat și instrumente conexe de

cercetare, precum Dictionary of Law: over 8.000 terms clearly defined, de Ned Beale și Heather

Bateman, din anul 2007 [41], Thesaurus and Glossary of early warning and conflict prevention

terms, de Alex P. Schmid din anul 1998 [203] și The Blackwell Dictionary of Sociology, de Allan

G. Johnson din anul 2000 [117].

Trei lucrări de referință sunt cele ale cercetătorului norvegian, Johan Galtung:

„Violence, Peace, and Peace Research”, din Journal of Peace Research [100], Peace by peaceful

means: peace and conflict, development and civilization [101], Violence, War and Their Impact:

On Visible and Invisible Effects of Violence [102]. Aceste lucrări au fost fundamentale în

conturarea modelor teoretice. Johan Galtung, introducea modelul „triunghiului conflictului” și

„triunghiului violenței”. Conflictul era perceput astfel ca un proces dinamic, în care cele trei

componente (contradicțiile, atitudinea și comportamentul, respectiv violența directă, violența

culturală și violența structurală) se modifică permanent și se influențează reciproc. Fiecare nod al

triunghiului constituie intrări posibile pentru a influența conflictul și a-l soluționa. Modelele

schematice introduse de Galtung au o aplicabilitate amplă, variind de la situațiile de război, până

la violența domestică, discriminarea rasială sau conflictele violente distructive, oferind un

important reper analitic cadrului analizei empirice.

Michael S. Lund, prin „Conflict Prevention: Theory in pursuit of policy and practice”,

în lucrarea editată de Jacob Bercovitch, Victor Kremenyuk, I. William Zartman, The Sage

Handbook of conflict resolution, din anul 2008, realizeazã un model etapizat al ciclului de viață

al conflictelor și determină punctul optim, în ceea ce privește inițierea acțiunilor de prevenire

[132]. De remarcat și studiile semnate de Aubert Vilhelm, „Competition and disensus: Two types

of conflict and conflict resolution” [237], publicat în Journal of Conflict Resolution în anul 1963.

Deși studiul datează de mai bine de jumătate de secol, ele au un rol important și în cadrul

dinamicilor prezente. Perspectivele și modele pe care acest studiu le propune consolidează în

mod semnificativ literatura de specialitate.

23

În ceea ce privește elucidarea cadrului conceptual, un rol important este deținut de

spațiul francez: Jean-Louis Dufour, Les crises internationales de Pékin (1900) à Bagdad (2004),

din anul 2004 [92], Jean-Cristophe Romer, Detente et Rideau de Fer, publicată în anul 1984

[199] și studii recente, precum lucrarea editată de Robert Muggah, Security and Post-conflict

reconstruction: Dealing with fighters in the aftermath of a war, din anul 2009 [138].

Cu referire la cadrul emergenței și evoluției CSCE/OSCE, alături de actele normative,

deosebit de importante au fost și articolele publicate în bazele de date internaționale. Accesul la

prestigioasele baze de date electronice precum JSTOR, Proquest, EBSCOhost, SCOPUS,

HeinOnline, DOAJ, ICAAP, au facilitat accesul la articolele publicate de sfera academică

internațională. Articolele regăsite în bazele de date internaționale se remarcă prin intervalul vast

de timp acoperit. Am consultat astfel lucrări din anii emergenței CSCE, până la articole care au

rolul de a aborda dinamicile prezente ale OSCE.

Printre cele mai notabile contribuții se numără articolul semnat de articolul lui Thomas

Buergenthal, „Copenhagen: A Democratic Manifesto”, publicat în World Affairs și articolul „The

Copenhagen Meeting: A New Public Order for Europe”, publicat în același an în jurnalul Human

Rights Law Journal [54; 55].

Cele mai recente cercetări în domeniu sunt semnate de Niels Blokker, „International

Organizations and their Members”, publicat în International Organizations Law Review, în anul

2004 [50], Aryo Makko, prin articolul „Multilateralism and the Shaping of an active foreign

policy. Sweden during the preparatory phase of the CSCE”, publicat în Scandinavian Journal of

History [135], în septembrie 2010, Thomas Fischer, „A mustard seed grew into a bushy tree'.

The Finnish CSCE initiative of 5 May 1969”, publicat în Cold War History, în anul 2009 [95],

Angela Romano, „Détente, Entente, or Linkage? The Helsinki Conference on Security and

Cooperation in Europe in U.S. relations with the Soviet Union”, din Diplomatic History, publicat

în septembrie 2009 [198], și Marianna M. Eviodieva, „OSCE: The Military-Political Dimension,

Status, Trends”, articol publicat în International Affairs: A Russian Journal of World Politics,

Diplomacy & International Relations, în anul 2011 [94].

Un alt instrument deosebit de important, în conturarea emergenței, dar și în analiza

cadrului instituțional al OSCE a fost oferit de Manualul publicat de Secretariatul General al

OSCE din Viena, în anul 2007: OSCE Handbook [159]. În urma analizei Manualului

Organizației am reconfirmat pașii constitutivi ai Organizației, am studiat procesele sale de

dezvoltare, am conturat cadrul evoluției instituționale și am desprins, în contextul analizei

empirice, date importante cu privire la misiunile OSCE de teren și mandatele acestor misiuni.

Manualul OSCE a reprezentat un reper important al cercetării, atât în cadrul operaționalizării

24

instituționale, cât și în ceea ce privește operaționalizarea procedurală a conceptelor, din

perspectiva OSCE.

Un jurnal remarcabil în ceea ce privește etosul OSCE este Helsinki Monitor, publicat

periodic de Brill și dedicat exclusiv studiilor ce privesc analiza OSCE și a organismelor sale

specializate. Înființat încă din anul 1990, jurnalul este o moștenire a procesului de la Helsinki,

prin oferirea de articole și rapoarte cu privire la evoluțiile din cadrul OSCE, reprezentând o sursă

primară de referință privind procesele ce privesc OSCE. În consecință, cea mai mare parte a

datelor referitoare la caracteristicile sau etosul OSCE am colectat-o din articolele publicate în

jurnalul Helsinki Monitor. De remarcat sunt articolele lui Rob Zaagman, „OSCE conflict

prevention and the economic and environmental dimension”, din anul 1999, care oferă

importante date cu privire la caracteristicile Organizației [236].

Articolul semnat de Zaagman ilustrează impunerea abordării comprehensive a

securității, bazată pe înțelegerea că protecția și promovarea drepturilor omului și a libertăților

sale fundamentale, sau aspectele economice sau cele legate de mediul înconjurător, sunt la fel de

importante pentru pacea și securitatea internaţională, ca și factorii de natură politică și militară.

Zaagman accentuează principiul securității cuprinzătoare, oferind o analiză extrem de importantă

pentru cadrul actual care definește Organizația. Tot în Helsinki Monitor am regăsit interviul

realizat de Wolfgang Zellner, „Interview with Ambassador Wilhelm Höynck, Former Secretary

General of the OSCE” [2237]. Articolul este important prin așa numita „perspectivă din

interior”, pe care o aduce. Articolul semnat de Timo Lahelma, „The OSCE's role in conflict

prevention: The case of Estonia”, din anul 1999 [127] și Vahram Abadjian, „Towards a new

strategic goal: The OSCE and the dialogue of civilizations” [34], publicat în anul 2006, Aaron

Rhodes, „The OSCE Human Dimension at a crossroads”, publicat în anul 2007 [197], în același

jurnal, consolidează literatura de specialitatea oferită de periodicul Helsinki Monitor. Deși

contribuția extrem de importantă adusă de articolele, studiile, interviurile și rapoartele publicate

de Helsinki Monitor este evidentă, limitele aferente publicațiilor de acest gen reprezintă un

decalaj semnificativ în cercetarea cu privire la rolul OSCE în prevenirea conflictelor și


Deosebit de importante au fost și articolele prezentate în cadrul seminariilor și

forumurilor internaționale. Walter A. Kemp și Dennis Sammut, „Rethinking the OSCE:

European Security after Budapest”, publicată în Confidence building matters (1995) [122] și

Walter A. Kemp „Making Sense of the CSCE”, lucrare prezentă în cadrul Federal Trust

Discussion Paper (1994) [120] și lucrările Forumului Internațional de Securitate organizat de

Centrul pentru Studii de Securitate din Zurich, Monika Wohlfeld, „The OSCE as a Primary

25

Instrument of Conflict Prevention in Europe: Achievements and Limitations of the OSCE's

Preventive Action” (2007) [231] au adus o contribuție importantă.

Poate cea mai remarcabilă contribuție, alături de actele normative, este cea a

compendiului elaborat de Secretariatul OSCE din Viena în anul 2011. Intitulat OSCE

Mechanisms and Procedures [36], acest compendiu prezintă sursele normative, așa cum am

menționat în analiza cadrului normativ, dar oferă și repere conexe din cadrul științific, care

consolidează prevederile normative. Compendiul elaborat de Secretariatul OSCE structurează

mecanismele OSCE în patru categorii specifice: mecanismele specifice dimensiunii umane,

mecanismele de avertizare timpurie, mecanismele de prevenire a conflictelor și mecanisme

privind reglementarea postconflictuală.

Cadrul operaționalizării instituționale a OSCE a fost analizat și în contextul rapoartelor,

declaraţiilor oamenilor din teren și oamenilor politici care au ocupat funcţii de conducere în

cadrul OSCE. Însemnările și discursurile ÎCMN al OSCE, exemplificate de prezentarea lui Max

van der Stoel, în cadrul seminarului CSCE cu privire la avertizarea timpurie și diplomația

preventivă, desfășurat la Varșovia între 19-21 ianuarie 1994 și publicat în „Buletinul Biroului

pentru Instituții Democratice și Drepturile Omuluial CSCE”, din același an, a adus un punct

analitic obiectiv asupra acestor instrumente, lipsit de interpretările sau evaluările diferitelor voci

politice sau academice internaționale [124]. Tot în acest cadru se integrează și declarația semnată

de Arie Bloed, „Early warning, conflict prevention and resolution, crisis management and post-

conflict rehabilitation, including the use of the relevant OSCE tools”, susținută în cadrul sesiunii

de lucru a conferinței anuale de la Viena, desfășurată în intervalul 1-2 iulie 2008 [49].

O contribuție importantă a fost adusă și de analizele și studiile publicate de anuarele

Organizației, OSCE Yearbooks, publicate de Institutul de Cercetare pentru Pace și Politica de

Securitate de la Universitatea din Hamburg. Astfel, despre securitatea cooperativă a scris

Oleksandr Pavlyuk, „The Platform for Co-operative Security: Ten Years of Co-operation”, în

anuarul din anul 2009 [185]. Tot în anuarul OSCE publicat în anul 2009 de Institutul de

Cercetare pentru Pace și Politica de Securitate de la Universitatea din Hamburg, a scris și Alice

Ackermann, „OSCE Mechanisms and Procedures Related to Early Warning, Conflict Prevention,

and Crisis Management” [36], care pe lângă cadrul descriptiv, punctele empirice prezentate în

lucrare, constituie o reflecție importantă a rolului OSCE în prevenirea conflictelor și


De asemenea, lucrarea editată de Natalie Mychajlyszyn, Twisting Arms and Flexing

Muscles Humanitarian Intervention and Peacebuilding in Perspective (2005), a adus o

remarcabilă contribuție privind funcțiile și mecanismele OSCE de prevenire a conflictelor și de

26

reglementare postconflictuală [140]. Lucrarea contribuie în special în cadrul dimensiunii umane

la prevenirea conflictelor.

Un punct important ce se desprinde din analiza cadrului teoretic privind etosul OSCE

este aportul minim adus literaturii de specialitate, de cadrul cercetărilor autohtone. În ciuda

importanței OSCE pe scena internațională, și în dinamicile de securitate, studiile și analizele cu

privire la acest cadru se regăsesc doar în capitaluri minimale în literatura academică autohtonă.

Această deficiență evidențiază necesitatea de a realiza acest studiu și de a aprofunda

perspectivele cu privire la rolul OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea de natură

postconflictuală.

Trecând de la practica discursivă a emergenței, evoluției și instituționalizării OSCE, la

practica Organizației în teren sau operaționalizare procedurală a celor două dimensiuni

conflictuale, am apelat la un cadru extins de cercetare. Analiza procedurală în perspectiva OSCE,

nu se limitează la coordonatele unui singur studiu de caz, ci integrează serii diferențiate.

Selectarea studiilor de caz care compun studiul operaționalizării procedurale este bazată pe

eterogenitatea cazurilor, aducând perspective multiple și evidențiind cel mai bine caracterul

holist al rolului OSCE în prevenirea conflictelor și în reglementarea postconflictuală. Tiparele

analitice cuprinzătoare ale studiilor de caz, bazate pe algoritmuri complexe, a determinat

implicarea unei vaste literaturi care a inclus, în principal, cadrul științelor juridice, studiilor de

securitate, relațiilor internaționale, științelor politice și istoriei. Pentru că literatura cu privire la

rolul OSCE în prevenirea conflictelor sau în reglementare postconflictuală nu încorporează studii

compacte, analiza este bazată pe utilizarea unei varietăți ample de metode de colectare a datelor

și tehnici de analiză, pentru a produce dovezi obiective și pentru a furniza răspunsuri reale la

întrebările de cercetare, oferind oportunitatea de a triangula date, în scopul de a valida și

consolida rezultatele cercetării. Am constituit baza documentară științifico-teoretică prin

agregarea și analiza de studii relevante în aceste segmente. Această bază documentară a furnizat

un cadru interdisciplinar extrem de important în operaționalizarea obiectivă a conceptelor în

viziunea OSCE. Cu alte cuvinte, documentarea sau demonstrarea convergenței este realizată din

serii de date provenite din surse diferite, cu rolul de a descoperii linii convergente ale demersului

analitic, evidențiind validitatea rezultatelor cercetării.

Bazele de date internaționale, prin articolele lui Gregory Flynn și Henry Farrell,

„Piecing Together the Democratic Peace: The CSCE, Norms and the 'Construction' of Security in

Post-Cold War Europe” (1999) [96], publicat în International Organization, Brian G. Williams,

„A Cornunity Reimagined: The Role of 'Homeland' in the Forging of National Identity: The Case

of the Crimean Tatars” (1997) [228], publicat în Journal of Muslim Minority Affairs, Marius

27

Vahl și Michael Emerson, "Moldova and the Transnistrian Conflict” (2004) [223], publicat în

Journal on Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, Jacek Wróbel, „Armed Conflicts in the

Post-Soviet Region. Present Situation. Prospects for Settlement. Consequences – Transnistria”

[234] din anul 2003, sunt doar câteva exemple dintre articolele care au adus contribuții

remarcante în construirea cercetării studiilor de caz.

Jurnalul academic dedicat Organizației, Helsinki Monitor, a adus analize cu privire la

rolul OSCE în Ucraina, Natalie Mychajlyszyn, „The OSCE in Crimea” (1998), în Republica

Moldova [139], William Hill, „Making Istanbul a Reality: Moldova, Russia, and Withdrawal

from Transnistria” (2002) [111] și rolul Organizației în Bosnina și Herțegovina, Valery Perry, „A

decade of the Dayton Agreement and the OSCE Mission to Bosnia and Herzegovina: Reflections

and prospects” (2005) [189]. Analizele pe care aceste articole le aduc, sunt extrem de importante,

prin cuprinderea de date din teren și prin sublinierea unor detalii importante în definirea rolului

OSCE în aceste cazuri. Deficiențele ce țin de întinderea restrânsă a acestui gen de publicații

reprezintă însă un impediment notabil în reliefarea rolului OSCE în prevenirea conflictelor și


Deosebit de importante au fost și articolele publicate în numărul întâi din anul 2010 al

revistei oficiale a Organizației, OSCE Magazine. Niels Petersen și Maria Brandstetter, prin

articolul „Crimea’s past catches up with its present: Protecting people from explosive remnants

of war” [192] și Patricia N. Sutter, prin articolul „Crimean NGO starts them young: Building

bridges in a multi-ethnic neighbourhood” au reprezentat o sursă extrem de importantă în studiul

de caz dedicat Peninsulei Crimeea [209].

Rapoartele anuale ale CSCE/OSCE au reprezentat sursa principală a cercetării în

capitolul patru. Rapoartele aduc o contribuție remarcabilă în ceea ce privește desfășurarea

activităților în cadrul misiunilor de teren, semnalând atât contribuția pe care OSCE o aduce

cadrelor specifice, cât și deficiențele sau problemele pe care Misiunile OSCE le întâmpină în

cazul misiunilor de teren. În construirea studiilor de caz am apelat la rapoartele OSCE din 1994

până la cel mai recent raport emis de OSCE în anul 2012 [145; 181].

Bilanțul cadrului teoretic, accentuează informații diverse despre OSCE în plan general,

dar analize minimale despre rolul Organizației în prevenirea conflictelor și în reglementarea

postconflictuală, în particular, oferite de cercetările spațiului autohton. De asemenea, cercetările

din spațiul internațional oferă analize lacunare privind cele două dimensiuni ale conflictului în

viziunea și practica OSCE. În acest context, problema științifică pe care prezenta lucrare își

propune să o soluționeze, este realizarea unui demers aprofundat privind procesele și fazele

specifice de intervenție în termeni de prevenire și de reglementare postconflictuală, în cadrul

28

OSCE. Mai precis, în vederea soluționării problemei de cercetare, scopul cercetării este de a

realiza o cercetare științifică complexă privind rolul pe care OSCE îl joacă în dinamicile de

prevenire a conflictelor și în reglementarea postconflictuală, analizând atât dezvoltarea

instituțională a OSCE prin cercetarea mecanismelor și procedurilor aplicabile în cadrul celor

două dimensiuni, cât și operaționalizarea procedurală sau empirică a conceptelor, care analizează

rolul Organizației în cele patru arii conflictuale, dedicate studiilor de caz.

În îndeplinirea scopului cercetării, lucrarea își propune următoarele obiective:

- de a explica limitele conceptuale ale termenilor în analiză, având în vedere

caracterul complex al cadrului internațional de securitate contemporan. Tiparele tradiționale de

prevenire a conflictelor sau de reglementare postconflictuală înglobează astăzi noi planuri pe

lângă componenta strict militară, de aceea identificarea sensului, tendinţelor şi direcțiilor de

evoluţie ale termenilor se impune ca punct cheie în identificarea modalităților de a aborda aceste

cadre în conformitate cu normele internaționale;

- de a examina logica constituirii și dezvoltării Organizației determinând premisele

fundamentale pe care abordările OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea

postconflictuală sunt întemeiate;

- de a elucida caracteristicilor instituționale ale abordării OSCE, evaluând

mecanismele, măsurile și procedurile specifice de prevenire a conflictelor și de reglementare

postconflictuală;

- de a analiza formele de punere în aplicare a mecanismelor juridice ale OSCE în

prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală, prin organizarea și sistematizarea

punctelor de convergență și divergență în aria studiilor de caz;

- de a formula recomandări menite să răspundă întrebărilor privind rolul și

capabilitățile OSCE în viitoarele situații de tensiune și conflict în arena internațională.

1.3. Delimitări conceptuale și metodologice

Ce este conflictul și ce este criza, care sunt etapele și care este dinamica celor două

fenomene, care este obiectivul și aplicabilitatea acțiunii preventive, respectiv a reglementării

postconflict, sunt întrebările cheie în jurul cărora discursul conceptual al temei este construit.

Analiza conceptuală a acestor noțiuni are rolul de a sublinia accepțiunile juridice ale termenilor

aflați în analiză.

Paradigmele post-război rece au consemnat trecerea de la ameninţări la riscuri de

securitate, tranziția de la aspecte de natură strategică și militară, la dileme societale, non-militare,

29

prevalent etnice și confesionale. Pe lângă transformarea parametrilor de securitate, ultimele

decenii au reliefat și creșterea în complexitate și dinamism, a vieții internaționale contemporane,

impulsionată de multiplicarea variabilelor și actorilor care ghidează acești parametri. În termeni

metaforici, lumea actuală este una fragilă, o lume confuză, asemănată cu un tablou de Picasso, cu

multiple linii conflictuale, cu diferite faze și nivele de manifestare, și nicidecum întruchiparea

unui chip armonios. Dincolo de aceste linii metaforice, conflictele nu reprezintă doar un

construct teoretic abstract, ci sunt o parte inerentă a vieții sociale, un fenomen universal,

înrădăcinat încă de la apariția lumii la toate nivelurile de conviețuire umană.

Din punct de vedere etimologic noțiunea de „conflict” cunoaște două accepțiuni, cu

ample valențe complementare. În conformitate cu prima accepțiune, noțiunea de conflict provine

din verbul latin „confingere” care înseamnă ciocnire, polemică sau luptă, în timp ce în

conformitate cu cea de-a doua accepțiune, termenul îşi are originea în cuvântul latin „conflictus”,

explicat ca fiind treapta de maximă intensitate în evoluţia contradicţiilor antagoniste. În

accepțiunea juridică, conflictul apare definit în termeni simpli, ca un „dezacord al părților cu

privire la un anumit aspect” [41, p. 63], în timp ce în glosarul dedicat special conceptelor de

avertizare timpurie și prevenire a conflictelor, noțiunea de conflict definește „o situație socială,

în care cel puțin două părți (indivizi, grupuri, state) sunt implicate și luptă pentru obiective

incompatibile sau luptă pentru același obiectiv, care poate fi atins doar de o singură parte” [203,

p. 11]. O altă definiție a glosarului subliniază faptul că „termenul de conflict este prezent când

una sau mai multe părți consideră că interesele lor sunt incompatibile, exprimă atitudini ostile,

sau urmăresc interesele lor prin acțiuni ce afectează celelalte părți. Aceste părți pot fi grupuri

mici sau mari, precum și țări” [203]. În mod explicit sau implicit, toate definițiile despre conflict,

accentuează incompatibilitatea părților aflate în conflict.

Dezvoltarea studiilor dedicate conceptului de conflict au condus la o clasificare variată a

conceptului, delimitând conflictele fie în funcție de caracteristicile lor de bază, fie în ceea ce

privește natura lor determinantă, modul lor de manifestare sau în funcție de actori implicați în

cadrul conflictual. Invocarea acestor cadre conceptuale are un rol deosebit de important în

organizarea informațiilor cu privire la conflict și în facilitarea termenilor de analiză empirică.

Astfel, în ceea ce privește baza conflictelor, se disting două tipuri de conflicte, conflictul

de interese și conflictul de valori sau convingeri, deși clasificarea concretă a cazurilor aparținând

unui anumit tip de conflict este uneori dificil de demarcat [224, p. 27]. Un conflict de interese

dintre doi actori se datorează unei situații de deficit, unde atât actorul A, cât și actorul B, doresc

„același lucru”, dar nu există suficiente disponibilități ca fiecare să aibă ceea ce dorește. Între

conflictele internaționale legate de aceste „bunuri” tangibile se disting cele referitoare la teritorii,

30

în cadrul cărora problemele de secesiune au devenit dimensiunea cea mai activă de manifestare

violentă, la care se adaugă controlul asupra guvernelor și conflictele de natură economică. Nu

toate conflictele se bazează însă pe aspecte materiale, așa cum exemplifică cea de-a doua

categorie sau conflictul de valori, care se bazează pe un dezacord privind statutul normativ al

obiectului în cauză [224, p. 29]. Conflictele etnice, la care se adaugă cele confesionale sau

ideologice, pun în evidență lipsa termenilor materiali și importanța cadrului de valori, fiind în

fapt cele mai frecvente conflicte ale deceniilor post-război rece.

În ceea ce privește evaluarea părților aflate în conflict, se disting conflictele de natură

simetrică și conflictele de natură asimetrică. Așa cum evidențiază și terminologia folosită în

delimitarea celor două dimensiuni, prima categorie se desfășoară între părți relative similare, în

timp ce cea de-a doua categorie se referă la eterogenitatea părților. Mai precis, conflictele

asimetrice se referă la manifestările între o majoritate și o minoritate, sau între un guvern stabilit

și o formațiune de rebeli. În acest context, rădăcinile conflictului nu rezidă în mod specific în

problemele și interesele care pot diviza părțile, ci mai ales în structura relației dintre aceștia [195,

p. 17].

În termeni internaționali, definiția de lucru a tezei este reprezentată de situația în care

interesele conflictuale între doi sau mai mulți actori, nu în mod necesar actori statali, au condus

sau există o probabilitate semnificativă, de a conduce spre cadrul tensiunilor armate deschise. Un

model teoretic influent în analiza conflictuală a fost inițiat de către cercetătorul norvegian, Johan

Galtung, prin modelul „triunghiului conflictului”. El sugera perspectiva de a privi conflictul ca

un triunghi, unde contradicțiile (c) atitudinea (a) și comportamentul (b/ behavior) constituie

nodurile sale. În viziunea propusă de Galtung, contradicția se referea la baza situației de conflict,

care includea incompatibilitatea reală sau percepută între părțile implicate în conflict sau

nepotrivirea între valorile sociale și structura socială. Atitudinea, sau cel de-al doilea nod,

definea percepțiile părților, care puteau fi de natură pozitivă sau negativă, incluzând elemente de

natură emotivă, cognitivă și conotativă. Cea de-a treia componentă a triunghiului,

comportamentul, definea parametrii de cooperare și coerciție, mai precis, gesturi care puteau

reprezenta conciliere sau ostilitate. Conflictul era perceput astfel ca un proces dinamic, în care

cele trei componente se modifică permanent și se influențează reciproc. Aplicabilitatea

modelului propus de Galtung este una amplă, variind de la situațiile de război, până la violența

domestică, discriminarea rasială, sau conflictele violente destructive [100]. Tot Johan Galtung,

are meritul de a introduce în analiza de conflict, „triunghiului violenței”. În această perspectivă,

Galtung analiza violența în trei faze: înainte de violență, în timpul violenței, și după violență. El

enumera diferite tipuri de violență, care puteau fi încadrate cu aproximație în trei categorii:

31

violența directă, violența culturală și violența structurală. Aceste categorii erau separate în

funcție de fondul de vizibilitate sau invizibilitate care le caracterizează. Cu toate că efectele

vizibile de violență directă sunt ușor de observat, Galtung referindu-se în special la prejudiciile

umane și materiale ale civililor, el preciza faptul că efectele violențelor invizibile sunt chiar mai

periculoase, decât cele de natură directă [100], accentuând importanța aspectelor culturale și

structurale, în timpul fazei de prevenire sau în cadrul reabilitării postconflictuale.

Prevenirea conflictelor s-a distins de alte abordări ale conflictului în mare parte datorită

momentului în care intră în joc în timpul unui conflict. În anul 1960, secretarul general al ONU,

Dag Hammarskjöld, a folosit pentru prima dată termenul de diplomație preventivă, referindu-se

la eforturile de menținere a conflictelor regionale în spectrul regional de manifestare [216].

Câteva decade mai târziu, în contextul neașteptatelor războaie intra-statale, ca cele din fosta

Republică Federativă Iugoslavă, secretarul general al ONU, Boutros Boutros-Ghali, a extins

termenul lui Hammerskjöld [51]. El se referea la diplomația preventivă ca la o politică care avea

scopul de a preveni apariția și escaladarea conflictelor în violență, listând totodată cinci măsuri

specifice în proiectarea abordărilor: măsuri de construire a încrederii, misiuni de constatare,

rețele de avertizare timpurie, mobilizări preventive și zone demilitarizate. Această dezvoltare

conceptuală, a deplasat momentul acțiunii preventive încă de la stadiul când disputele non-

violente își făceau apariția, dar nu escaladau în violență semnificativă sau într-un conflict armat

[132, p. 288]. Termenul de prevenire nu se rezuma astfel doar la evitarea expansiunii conflictelor

regionale, la scară globală, ci la eforturile de stopare a inițierii acestora în primul rând [51].

Totodată, trebuie subliniat faptul că prevenirea conflictelor nu este în mod necesar aceiași cu

diplomația preventivă. Definiția diplomației se referă în mod explicit la domeniul relațiilor inter-

statale, fără a cuprinde însă conflictele intra-statale. În momentul în care conflictele interne au

devenit însă un eveniment curent, termenul cuprinzător de prevenire a conflictelor a fost

considerat mult mai corespunzător.

În termeni operaționali, prevenirea conflictelor se referă la idei, teorii și metode, care

pot îmbunătăți sau pot perfecționa înțelegerea fenomenului de conflict, precum și practica

colectivă de reducere a violenței, și întărirea proceselor politice în vederea concilierii intereselor

[43, p. 1-2]. Indiferent de cât de asuprită este o societate, sau cât de manipulativi pot fi liderii

politici, violența nu erupe niciodată brusc. În scopul de a preveni violența, este necesar de a

aborda neîncrederea ostilă și beligerantă înainte de a ajunge la un punct în care fiecare parte

consideră că recursul la violență este singura soluție. Astfel, un punct important în cadrul

acțiunilor de prevenire este determinarea momentului decisiv al inițierii acțiunilor preventive. În

definirea acestui punct optim, evidențierea ciclului de viață al conflictelor este esențială.

32

Întreaga desfăşurare a unui conflict trebuie privită ca un proces complex, cu cel puţin

trei componente principale: perioada pre-conflict, conflictul propriu-zis şi perioada postconflict

[129, p. 63]. Indiferent că este de natură socială, economică, militară sau politică, orice conflict

parcurge cinci stadii de evoluție. Primul stadiu este reprezentat de conflictul latent, sau de

dezacordul părților, faza în care conflictul este suspectat. Cel de-al doilea stadiu este conflictul

perceput sau etapa în care problemele încep să se contureze cât mai explicit, iar stările de

tensiune și de frustrare se resimt tot mai puternic. Cel de-a treilea cadru sau conflictul propriu-zis

echivalează cu punctul maxim al tensiunii, cu escaladarea sau manifestarea reacțiilor la frustrare

[12, p. 11]. Fazele finale sau perioada postconflict, este compusă din de-escaladarea și rezolvarea

conflictelor, două etape convergente, care au scopul de a obține situaţii de calm şi cooperare,

intermediate de soluţii raţionale.

Deși inițial unii analiști aplicau acțiunile de prevenire la orice nivel ulterior al

manifestărilor violente ale conflictului [128], ultimele decenii au evidențiat faptul că stadiul

latent de desfășurare al conflictului sau faza de suspectare reprezintă cel mai potrivit moment în

care acțiunile preventive își pot dovedi eficacitatea. Trebuie luată astfel în considerare

perspectiva lui Connie Pack care afirma că, „poate cele mai importante caracteristici ale

escaladării conflictului sunt reprezentate de natura sa antrenantă și auto-perpetuantă” [186, p.

24]. Nemulțumirile istorice, și factorii precipitanți, contribuie la procesul de escaladare a

conflictului prin provocarea de ciocniri peste valori și nevoi. Fiecare parte adoptă o poziție și

devine angajată în aceasta, vede propria poziție ca fiind cea „corectă” și cealaltă drept „greșită”.

În consecință acțiunile de prevenire trebuie inițiate înaintea procesului auto-perpetuat al escalării

și confruntării tendințelor opozante în termeni antagonici.

Deși există numeroase cadre și metode pentru dezvoltarea de strategii de prevenire a

conflictelor, acestea împărtășesc în mod general patru etape principale. Prima etapă este

reprezentată de analiza contextului și a situației, care include identificarea problemelor sau a

indicatorilor care stau la baza conflictului. Indicatori pot semnala fie către gradul de securitate

umană, fie către probleme politice, economice, sociale sau culturale, probleme juridice sau

militare. Acești indicatori pot fi clasificați în patru mari categorii, categorii dinamice, ce inter-

relaționează între ele. Din prima categorie fac parte indicatorii sistematici, care scot în evidență

condițiile structurale înrădăcinate ale unei societăți precum asupririle politice pe termen lung,

asuprirea economică sau socială a unui grup etnic de către un alt grup. Indicatorii proximi, sau

cea de-a doua categorie de indicatori, evidențiază evenimentele de termen mediu, ca alcătuirea

de formațiuni de poliție, nemulțumirea populară în creștere, inflația ridicată în curs de

desfășurare, creșterea violențelor asupra unui grup etnic sau religios. Cea de-a treia categorie de

33

indicatori sunt catalizatori imediați sau declanșatori, care sunt reprezentați de evenimente sau

incidente greu de prezis, dar în combinație cu indicatorii sistemici și proximi, aceștia pot

declanșa violența. Frauda din timpul alegerilor, atacuri împotriva demonstrațiilor civile pașnice,

o creștere considerabilă a prețului bunurilor de bază pot reprezenta factori declanșatori cu

probabilitate crescută de a conduce spre manifestări violente. Ultima categorie este constituită de

indicatorii de pace, care ajută la înțelegerea stării evenimentelor și a tendințelor care emerg într-o

societate.

Această subdiviziune în faze nu trebuie înțeleasă ca un tipar perfect, în sensul în care

conflictele evoluează întotdeauna în funcție de un curs linear. Acest model este mai degrabă unul

analitic, care descrie un tipar clasic, care ajută la înțelegerea cursului unui conflict, și care ajută

la dezvoltarea de obiective corespunzătoare pentru prevenirea conflictelor. Acest model reduce

astfel complexitatea, oferind o mai bună înțelegere a fazelor individuale și o evaluare a

elementelor care pot contribui la escaladarea sau de-escaladarea tensiunilor.

În termeni principali, analiza situației de conflict, este urmată de identificarea sau

cartografierea actorilor cheie, inclusiv a celor care amplifică conflictul și a celor care îl atenuează

și promovează pacea. Pe lângă actorii implicați în mod direct în conflict, ultimele decenii au adus

elemente noi în cadrul conflictual, prin tranziția de la diada părților în conflict la triada actorilor

implicați, unde o parte intermediară aflată în afara conflictului original, poate interveni în

dinamica diadei. Intrarea unei părți terțe modifică structura conflictului și permite un model de

comunicare diferit, permițând părții intermediare să filtreze și să reflecteze la mesajele,

atitudinile și comportamentul părților aflate în conflict. Poziția unei părți terțe și alegerile pe care

aceasta se poate baza, furnizează cadrul de prevenire și de bună gestionare a tensiunilor, în

cadrul legii [126, p. 4]. În acest context, problema în litigiu devine una obiectivă, iar norma de

obiectivitate devine instituționalizată [224, p. 36], în sensul că o soluție poate fi atinsă de o parte

terță, care cunoaște dovezile și este capabilă de a efectua manipulări logice într-o structură

normativă [224, p. 33-34]. Susceptibilitatea părților direct implicate în dinamica conflictului, cu

privire la intervenția unei terțe părți este însă adesea pronunțată, în special datorită caracterului

competitiv al ingerinței superputerilor în epoca Războiului Rece. Acțiunile de intervenție

specifice erei Războiului Rece reprezentau un mijloc de a apăra interesele occidentale sau

sovietice, fiind dictate de interesele strategice proprii, în spectrul competiției dintre est și vest. Ca

urmare, acțiunile lor nu aveau ca scop prevenirea sau soluționarea conflictului, ci conduceau mai

degrabă la intensificarea ostilităților. Misiunea de a interveni este însă ghidată astăzi de

considerente raționale, întemeiate pe principiile prevenției, și mult mai puțin costisitoare în

termeni umani, economici, sau materiali. Măsurile efective de prevenire a conflictelor înseamnă

34

includerea și participarea tuturor sectoarelor societății în dialog, cer coordonarea și colaborarea

între diferite entități, incluzând actori internaționali, regionali, subregionali, naționali și locali.

Contracararea noilor ameninţări presupune o nouă resolidarizare a statelor lumii în toate

domeniile, prin stabilirea unor forme de acţiune conjugată a tuturor naţiunilor care împărtăşesc

interese şi valori comune. Într-adevăr epoca posterioară Războiului Rece a adus un angajament

substanțial al comunității internaționale iar prevenirea conflictelor este acum o caracteristică

centrală a OSCE, ONU, UE, NATO sau a forumurilor globale G-8 sau G-20, și a mai multor

actori de tip tradițional. Cooperarea internațională accentuează implicarea statelor în

angajamentul preventiv, considerată o viabilă strategie de securitate pe termen lung.

În ceea ce privește cea de-a treia etapă principală a abordării conflictuale, se distinge

elaborarea de scenarii a situațiilor posibile, de la cel mai rău spectru posibil, până la cel mai

benefic cadru. Scenariile sunt bazate atât pe elemente previzibile, cu caracter determinist,

condiţionate logic, prin cunoaşterea precisă a relaţiilor de cauzalitate, cât și pe elemente

imprevizibile, accidentale. Astfel, mărimea eventualelor dezechilibre și dezastre descreşte, sau

efectele lor se minimizează, pe măsură ce măsurile de previzibilitate și prevenire se dezvoltă [28,

p. 255]. În termenii strategici, prevenția se bazează pe modele, menite să simplifice realitatea, în

scopuri cognitive şi operaţionale. Herman Kahn a adus o contribuție importantă cadrului

preventiv prin segmentarea realității în jurul gradului de predictibilitate, formulând unul dintre

cele mai funcționale cadre de predictibilitate. În constituirea scenariilor Kahn a identificat şase

categorii de variabile care odată operaţionalizate şi analizate, pot constitui bază acțiunilor de

prevenire. Este vorba de variabile care pot influenţa sau chiar determina anumite aspecte ale

viitorului şi care, privite în conjuncţie‚ oferă o imagine schiţată a posibilelor dezvoltări sau

tendinţe de evoluţie. În prima categorie, Kahn clasifica variabilele relativ stabile, dintre care

clima, topografia, limba, religia, caracterul naţional, instituţiile și frontierele. În cea de-a doua

categorie sau variabilele uşor volatile, exponenţial şi liniar, erau cuprinse resursele, componenţa

demografică, capitalul, capacitatea tehnologică și PIB-ul. Variabile predictibile, cuprinzând

logica alianţelor atipice, decizii şi mişcări reactive, alcătuiesc cea de-a treia categorie, în timp ce

în cea de-a patra categorie, Kahn încadra variabilele constrângătoare, ca unele schimbări politice,

alianţe constituite, capabilităţi militare. Cea de-a cincea categorie cuprinde variabile accidentale,

ca efecte ale războaielor sau revoluţiilor, calamităţilor naturale, sau unele presiuni externe. În cea

de-a șasea categorie erau cuprinse variabilele extrem de complexe sau incalculabile, implicând

mecanismele necunoscute sau neanalizate ale unor cauze [28]. În viziunea lui Kahn, analiza celor

șase cadre aveau capacitatea de a furniza informații viabile și constituiau sfera mijloacelor

euristice și propedeutice pentru construirea scenariilor şi predicţiilor. Totodată, în dezvoltarea

35

scenariilor Kahn sublinia și importanța unui factor determinant. Un factor în care o singură

variabilă dominantă conduce la interpretări specifice ale situației abordate. Cu alte cuvinte,

investigarea scenariilor în scop preventiv înseamnă explorarea tendințelor principale ale evoluției

și implicațiile acestora, și adoptarea de măsuri în vederea restructurării unor componente ale

sistemelor în cauză. Aceasta presupune măsuri de cuantificare, reglementare sau influențare a

diferitelor procese și dinamici, pe criterii obiective și raționale.

În ceea ce privește citirea semnelor de avertizare de probleme și indicatorii de creștere a

tensiunii și violenței, are loc planificarea de răspunsuri eficiente prin identificarea acțiunilor și

măsurilor care pot fi luate pentru atenuarea tensiunilor și promovarea non-violentă a soluționării

conflictelor, conturând astfel cea de-a patra etapă principală de abordare pre-conflictuală.

Măsurile de acțiune preventivă aplicabile în cadrele de tensiune, includ astăzi o panoplie de

politici care adresează dimensiunea instituțională, socio-economică, politică și umanitară.

Prevenirea înseamnă rezolvarea conștientă a problemelor, în conformitate cu specificul și

contextului situației, înseamnă negocieri, conciliere, arbitraj sau medierea prin intermediul unei

părți terțe. În răspuns la etapele inițiale, la indicatori și scenariile elaborate, abordările

internaționale de prevenire sunt clasificate în două categorii. Prima categorie se referă la

prevenirea operațională sau prevenirea directă, și este direcționată în mod explicit spre crizele

iminente, incluzând măsuri ca misiuni de constatare și misiuni de monitorizare, monitorizarea

alegerilor, negocieri, mediere, crearea de canale de dialog între părțile rivale, misiuni de

prevenire și măsuri de construire a încrederii [35, p. 339-347]. Prevenirea structurală sau

prevenirea cauzelor, conturează cea de-a doua modalitate de abordare a conflictelor, însemnând

abordarea cauzelor profunde, cum ar fi sărăcia, represiunea politică, și distribuția inegală a

resurselor, care, dacă sunt lăsate nesupravegheate pot degenera în acte de violență. Prevenirea pe

termen lung include măsuri care facilitează guvernarea, eforturi de reducere a sărăciei, eforturi

care vizează creșterea economică, aderența la drepturile omului, stabilitatea economică, politică,

socială, și civilă. Strategiile de prevenire promovează de asemenea drepturile omului, protejează

drepturile minorităților și instituie acorduri politice, în care toate grupurile sunt reprezentate, prin

promovarea unui guvern democratic astfel încât, părțile opozante își pot exprima părerile, își pot

rezolva diferențele prin dialog și cooperare sau prin asigurarea faptului că legislația nu face

discriminări față de un singur sector al societății. O funcție structurală importantă de prevenire

este chiar dreptul internațional. Participarea la un conflict sau chiar pericolul izbucnirii unui

asemenea conflict, înseamnă limitarea libertăţilor şi drepturilor civile, ca argument în favoarea

refuzului de norme şi proceduri. Însăși calitatea de participant în organizațiile internaționale,

necesită respectarea drepturilor omului și poate avea astfel un efect de prevenire. Angajamentul

36

unei țări privind soluționarea pașnică a litigiilor, de exemplu, prin arbitraj sau conciliere, poate

avea de asemenea un efect preventiv. Măsurile pe termen lung de consolidare a unei culturi a

respectului pentru dreptul internațional, în special prin măsuri educaționale și dialog politic,

reprezintă acțiuni de prevenire, dar și de soluționare, încurajând conformitatea cu normele legale

[224, p. 40]. Chiar dacă obiectivele celor două abordări par a fi asemănătoare, prevenirea

operațională, în comparație cu cea structurală, se concentrează pe un termen de intervenție scurt

și abordări la obiect, în timp ce cealaltă necesită un termen mai lung și o abordare mult mai

cuprinzătoare. Cu toate acestea, cele două abordări se pot sprijini una pe cealaltă [225, p. 213-

228]. În concluzie, acțiunile de prevenire ale conflictului au scopul de a muta o țară sau o regiune

de-a lungul continuumului păcii durabile.

În ceea ce privește fenomenul de reglementare postconflictuală, este lesne de observat

cum conjunctura ultimelor decenii, caracterizată de dezintegrarea statelor multinaționale, de

tranziția politică și economică spre democrație și economia de piață, de trauma socială

experimentată în acest proces și re-emergența naționalismului, au făcut Europa o regiune fragilă.

De-a lungul decadelor, crizele s-au transformat în mai mult decât o simplă variabilă contextuală,

ele devenind un factor prezent în toate sectoarele umanității, de la cadru social, politic sau

economic, până la cel cultural sau confesional.

Clarificări în înțelegerea fenomenului de „criză” determină implicarea cadrului analizei

etimologice a conceptului, care evidențiază proveniența termenului de „criză” din greaca veche,

de la verbul „krisis” care însemna a judeca, a separa, a discrimina sau a decide. Odată cu trecerea

timpului și cu cooptarea sa de către latina medievală, termenul de „krisis”, s-a transformat,

conturându-se sub forma întâlnită astăzi de „crisis”. Apelul la analiza etimologică are un rol

deosebit de important în sublinierea esențialității procesului de decizie din cadrul fenomenelor de

criză, caracteristică exemplificată pe larg în cadrele următoare [10, p. 86].

Impunerea termenului de „criză” în literatura de specialitate, cunoaște o istorie relativ

recentă, concretizată de fondul crizei rachetelor din Cuba de la mijlocul anilor `60, când o atenție

sporită a fost acordată procesului decizional al evenimentului [40, p. 214]. Totodată, sfârșitul

bipolarității nu a însemnat descreșterea fenomenelor de criză, ci mai degrabă progresul riscurilor

și a eforturilor colective de a combatere a acestor riscuri. Termenul de criză priveşte o situaţie de

anormalitate prin care sunt serios deturnate sau ameninţate condiţiile de viaţă, de sănătate şi de

mediu, libertatea şi alte drepturi fundamentale ale omului, integritatea teritorială, suveranitatea şi

independenţa naţională, stabilitatea politică, economică şi socială. În termeni conceptuali,

Michael Brecher evidenția că o criză este „o situație caracterizată de o mutație în ambientul

intern sau extern, o amenințare a valorilor de bază, cu o probabilitate înaltă de implicare în

37

ostilități cu caracter preponderent militar, la care o decizie receptivă este considerată necesară”

[53, p. 6]. Jean-Louis Dufour, portretiza criza ca o „dramă relativă”, care începe să ne preocupe

cu adevărat doar atunci când ne privește personal [92]. Iar Philippe Moreau-Defarges descria

fenomenul de criză ca fiind „ruptura unui echilibru dinamic, echilibru care rezultă dintr-un raport

de forțe și dintr-o confruntare de acțiune de naturi diverse, care acționează potrivit tendințelor

generale ale politicii statelor”. În termeni similari, Jean-Christophe Romer definea criza ca „un

moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea implicând obligația factorilor

decizionali de a-și defini poziția, fie în favoarea conservării, fie în vederea transformării

sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru” [199]. Din perspectivă sistemică,

McClelland definea criza ca „o mutație în funcționarea statului în contextul fluxurilor de acțiuni

politice internaționale”.

Cu excepția unor nuanțări, specifice unghiului de analiză implicat, există un consens cu

privire la definire etapelor evoluției crizei. Clasificare fenomenului se referă la divizia sau la

clusterele de timp, în care stimulii din mediul înconjurător sunt transmiși de rețelele de

comunicare la factorii de decizie. Se poate vorbi astfel de perioada de pre-criză, de perioada de

criză efectivă și de criza postconflict. Perioada preliminară sau pre-criza, este variabila de durată

care demarează atunci când în interacțiunile obișnuite ale unui sistem își fac apariția destructurări

care constituie amenințări pentru obiectivele sistemului. Etapa critică sau perioada de criză

efectivă, este determinată de un factor catalizator, reprezentat fie de atacuri armate asupra

statelor, fie de demisia unui guvern, de continuarea unei situații de risc în compartimentele vitale

ale societății, sau de dispariția unui element important din structura unui sistem [9, p. 77].

Definiția care ghidează această cercetare, este orientată în mod explicit către etapa de

criză postconflict, și se referă la perioadă care începe odată cu observarea unui declin în

intensitatea nivelului de violență manifestată, este caracterizată chiar de încheierea înfruntărilor

violente, de reluarea practicilor antecedente conflictului sau deopotrivă de proiectarea unui nou

orizont, bazat pe procese și principii noi, aflate încă în faza de definire [53, p. 21]. Astfel,

semnarea unui acord de pace sau un alt eveniment care marchează în mod oficial încheierea

tensiunilor care au erupt în violență, semnalează începutul stadiului postconflictual. Tranziția de

la război la pace nu este însă una ușoară, situațiile postconflictuale pot rămâne tensionate de-a

lungul anilor și chiar decadelor, existând posibilitatea de a recidiva în violențe pe scară largă

[138]. Studiile arată că, în proporție de 40 la sută din situațiile postconflictuale, războiul continuă

în primii cinci ani de la stoparea violențelor și în proporție de 50 la sută, statele postconflictuale

revin la stadiul de război în primii zece ani de la încheierea păcii [66, p. 7].

38

Michael Lund descrie reglementarea postconflictuală ca „eforturile de a intensifica

cooperarea între părțile în conflict, aprofundarea relației părților prin abordarea condițiilor care

au condus la litigiu, promovarea unei atitudini pozitive și de atenuarea a neîncrederii prin

inițiative de reconciliere, și construirea sau consolidarea instituțiilor și proceselor prin care

părțile interacționează”. Reglementarea postconflictuală este utilizată în vederea reducerii

șanselor de violență, sau pentru a consolida încetarea unui conflict violent în măsura de a preveni

re-escaladarea sa [132, p. 233].

Provocările situațiilor de reglementare postconflictuală sunt complexe și variate, unde

atât guvernele cât și organizațiile internaționale, pot cu greu să se bazeze pe abordări universale

pentru a restabili ordinea [218]. Consolidarea comunităților deteriorate de război, necesită

înțelegerea specificului nevoilor lor, capabilităților și priorităților specifice. Fiecare țară are o

istorie unică, o tradiție politică diferită și diferite niveluri de capacitate de a se redresa din cadrul

ostilităților. Fiecare stat necesită astfel o combinație diferită de ajutor umanitar, financiar și

tehnic. Comunitatea internațională are astfel rolul de a planifica, de a stabili prioritățile și

secvențele desfășurării acțiunilor, în scopul de a susține tranziția spre stabilitate doar în

conformitate cu specificul național.

În termeni operaționali, reglementarea postconflictuală înseamnă asigurarea securității,

furnizarea serviciilor esențiale, crearea structurilor politice și infrastructurilor economice. Atât

cadrul guvernării politice, cât și cel al guvernării politico-administrative și social-economice,

necesită măsuri în conformitate cu specificul și capabilitatea de absorbție a actorului în cauză.

O primă sarcină a comunității internaționale, atunci când se angajează într-o operațiune

de reglementare postconflictuală, trebuie să fie reprezentată de stabilirea unui solid parteneriat cu

părțile naționale. Cu toate că importanța unor părți terțe, și contribuția lor în procesul

postconflictual nu este pusă sub semnul întrebării, ea nu are dreptul de a impune opiniile proprii

asupra voinței naționale și aspirațiilor legitime ale populației [52, p. 3]. Astfel, rolul de

conducere al elitelor naționale trebuie fără îndoială recunoscut. Mai mult decât atât, acțiunile

comunității internaționale trebuie ghidate de o abordare holistă, adresându-se tuturor sectoarelor

societății, de la cadrul securității, până la cel politic, social și economic.

La baza gestionării postconflictuale se află însăși dilema securității. În situațiile

postconflictuale, războiul este absent, dar nu în mod necesar există o pace reală. Prioritățile

imediate au rolul de a asigura un mediu de securitate minimal, care poate asigura reconstrucția

celorlalte dimensiuni. Suportul pentru reconsolidarea securității se referă la recuperarea

monopolului de forță, la prezența trupelor militare de stabilizare și la configurarea unei forțe de

poliție, la facilitarea corespunzătoare a dezarmării, la demobilizarea și reintegrarea foștilor

39

combatanți, la reconstrucție și reabilitare, la crearea de dispoziții legale mai eficiente pentru

controlul de securitate. Doar dacă securitatea poate fi garantată și minimul de stabilitate este

obținut, orice fel de dezvoltare poate fi reconstruită.

Totodată, sfârșitul luptelor înseamnă posibilitatea de a lucra în scopul unei păci

durabile, bazată pe instituții viabile, capabile să asigure securitatea durabilă pentru întreaga

populație [52, p. 3]. În faza postconflict principala tendință este cea de descentralizare, ca un

mijloc de a spori buna guvernare. Eforturile de a stabili instituții democratice sau de a

democratiza pe cele existente deja trebuie să fie graduală, însoțită de o bună cunoaștere a

dinamicilor locale, și realizată în conformitate cu capacitatea societății postconflictuale de a

absorbi schimbarea democratică [108, p. 43]. Legătură dintre securitate și democrație este

evidentă în situațiile în care riscurile unui conflict intern se dezvoltă într-un război civil. În țările

în care nu există un sistem democratic, crizele interne au adesea nuanțe etnice sau religioase,

chiar dacă cauzele reale sunt diferențele economice, sociale și politice. De aceea, un sistem

democratic facilitează soluționarea diferențelor sociale prin mijloace pașnice și prin canale

instituționalizate [210, p. 24]. În acest cadru un rol important este reprezentat de introducerea

acordurilor temporare de putere, de dezvoltarea democratizării prin alegeri. Alegerile trebuie să

fie folosite ca un scop de generare a deliberărilor, participării, și de reconciliere națională, și nu

trebuie transformate într-o demonstrație publică superficială și grăbită, de îndoielnică

democratizare.

Un alt determinant esențial de care reconstrucția postconflictuală depinde, este

reprezentat de dezvoltarea economică și socială și distribuția echitabilă a acestora, de-a lungul

diferitelor grupuri ale populației. Conflictele violente lungi schimbă structurile economice

naționale, creând o așa zisă „economie de conflict”, una care nu este alterată rapid de acordurile

de pace. Moștenirea conflictelor include pierderi substanțiale de vieți umane, prăbușirea

infrastructurii, colapsul instituțiilor de stat și statului de drept, predominanța nesiguranței și

fracturarea rețelelor publice și sociale. O asemenea economie perpetuează structurile care dau

naștere conflictului și pot conduce într-un mod rapid la violență.

Gestionarea situațiilor postconflictuale înseamnă și instaurarea statului de drept,

caracteristică esențială pentru stabilitatea structurală pe termen lung. Fără instituții solide,

credibile, și non-corupte, care să întruchipeze statul de drept, democrația și drepturile omului vor

rămân mai degrabă evazive și limitate la domeniul retoricii internaționale, decât în realitate.

Pentru a vindeca rănile adânci, lăsate în urmă de ani de conflicte violente, este necesar a concepe

și a implementa un program cuprinzător, inclusiv, în acest sens [52, p. 4]. Constituirea

capacităților sistemului judiciar și de poliție, este adesea sarcina fundamentală în re-instituirea

40

legii și ordinii, și odată cu ea, justiția, responsabilitatea și încrederea publică, care la rândul său

va încuraja creșterea economică [52, p. 15]. Acest proces nu poate fi însă grăbit. Pur și simplu nu

există modalități de a reforma statul de drept în pași alerți. Setarea unei ținte prea înalte, sau

rezultate așteptate prea curând, nu sunt în măsura realității. Sarcina operațiunilor postconflict,

este aceea de a stabili statul de drept în primul rând, înainte de a recrea statul. Această restaurare

este obținută prin operațiuni de pace specifice, care îmbină modelul de împuternicire cu cel de

negociere. Modelul de împuternicire presupune constrângeri legitime, minime, pe temeiuri legale

ca arestarea, urmăririle penale, detenția și procesul, și instaurarea instanțelor operațiunilor de

pace tranziționale. Modelul de negociere este un pachet de măsuri complementare, care

contribuie la internalizarea publică și acceptarea statului de drept, incluzând asigurarea voluntară

a conformității prin schimburi de negocieri fundamentale în conștiința populației la cele trei

nivele ale elitei, conducerea, funcționarii și nivelul rural, pentru a substitui cultura violenței cu

sisteme de gestionare negociate. Modelul de negociere garantează că stabilirea statului de drept

este conturată de dorința și nevoile populației.

Trebuie subliniat și faptul că toate aceste domenii, de natură militară, economică,

politică sau socială, necesită reglementări juridice solide în vederea instalării normalității în

timpi efectivi [12, p. 14]. Orice mijloc, metodă sau măsură, luate de actorii statali sau de

organizațiile internaționale, pentru reglementarea postconflictuală, trebuie să satisfacă în primul

rând exigenţa legitimităţii, cu alte cuvinte, să respecte normele şi principiile de drept, să fie

justificate în raport cu subiecţii cărora li se adresează, dar şi cu împrejurările concrete de timp,

loc şi mod în care acționează [89, p.1]. Legitimitatea mijloacelor paşnice de rezolvare a

diferendelor dintre state, trebuie abordată, atât din perspectiva dreptului statelor de a selecta

instrumentele cele mai facile pentru menţinerea păcii, pe baza liberului acord de voinţă, cât şi

prin prisma obligaţiei lor de a respecta în totalitate principiile şi normele dreptului internaţional,

şi orice alte prevederi pe care şi le-au asumat prin ratificarea unor acte internaţionale [13, p.

354]. În reglementarea postconflictuală legitimitatea mijloacelor diplomatice poate fi însoțită de

mijloacele jurisdicționale, prin intermediul unor complexe arbitrale sau a unor organe de

jurisdicţie, ale căror decizii sunt executorii şi au putere de lege faţă de statele litigante. Diferenţa

esenţială faţă de mijloacele diplomatice constă în obligativitatea respectării deciziilor, încălcarea

hotărârilor date de asemenea organe antrenând aplicarea de sancţiuni statelor care au aderat la

această formă de rezolvare a diferendelor dintre ele.

În concluzie, o reglementare postconflictuală eficientă înseamnă abordarea tuturor

dimensiunilor jocului, de la dinamicile umanitare, de securitate, economice, politice și juridice,

41

până la cele instituționale și administrative. Totodată, reîntoarcerea permanentă la stabilitate

înseamnă o efectivă reglementare postconflictuală atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.

În ceea ce privește metodologia de cercetare, primul capitol al lucrării investighează

cadrul normativ și teoretic al tezei, și este urmat de delimitarea cadrului conceptual care permite

analiza și evaluarea rolului OSCE, prin conturarea premiselor. Capitolul este întemeiat pe un

cadru metodologic pluralist, întemeiat pe raţionamente de ordin analitic, propunându-și să

examineze stadiul de prevenire, respectiv stadiul postconflictual, pornind de la înțelegerea

mecanismelor fenomenelor în cauză.

Cel de-al doilea capitol,„Cadrul instituțional de prevenire a conflictelor și reglementare

postconflictuală”, prezintă etapele constituirii OSCE. Capitolul pleacă de la premisa conform

căreia agregarea numărului statelor participante sau a perimetrului geopolitic al OSCE, nu poate

califica, în nici un fel, Organizația într-un jucător principal al arenei conflictualității. Rolul pe

care OSCE îl joacă în dinamicile de prevenire a conflictelor, respectiv în reglementarea

postconflictuală, implică o abordare mult mai cuprinzătoare, ce merge dincolo de caracteristicile

cu privire la extensiunile Organizației, urmărind investigarea activității și operaționalizării

instituționale și procedurale a celor două concepte.

Primul subcapitol are rolul de a analiza fazele evolutive ale istoriei, structurilor și

instituțiilor Organizației, bazându-se pe analiza documentelor elaborate de cadrul OSCE și a

organismelor sale specializate. Analiza evolutivă a Organizației și a cadrului său instituțional,

plasată în termeni contextuali, are rolul de a creiona și a evalua premisele fundamentale pe care

abordările OSCE, în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală, sunt întemeiate.

În cel de-al doilea subcapitol, pornind de la conceptele generale de prevenire a

conflictelor și de reglementare postconflictuală, afirmate în contextul capitolului precedent sunt

evidențiate cadrele instituționale specifice de prevenire a conflictelor și reglementare

postconflictuală, susținute de viziunea de securitate a OSCE. Urmărind raționamente de ordin

sistemic capitolul analizează, în primul rând, registrele instituționale de prevenire a conflictelor

și de reglementare postconflictuală, prin investigarea etosului OSCE, și prin analiza principiilor

fundamentale care ghidează acțiunile Organizației. Analiza etosului reprezintă transpunerea

ansamblului caracteristicilor specifice ale Organizației, și a principiilor fundamentale pe care

acțiunile Organizației sunt întemeiate în abordarea conceptelor de prevenire a conflictelor și de

reglementare postconflictuală. Cu alte cuvinte, etosul OSCE reprezintă strategia Organizației

privind prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală. În termeni expliciți, analiza

etosului Organizației chestionează conceptul de securitate la care OSCE aderă, și caracteristicile

care definesc acțiunile OSCE. Analiza este bazată pe studiul documentelor constitutive ale

42

Organizației, consolidată de reflecțiile empirice ale acțiunilor OSCE. Analiza principiilor și

premiselor care ghidează acțiunile Organizației în prevenirea conflictelor și în reglementarea

postconflictuală, are rolul de a reliefa punctele cheie, distinctivitatea și avantajele abordărilor

conduse sub mandat OSCE. Care sunt elementele cheie ale capabilităților OSCE, care sunt

avantajele și care este contribuția adusă de OSCE în dinamicile conflictualității, sunt întrebările

principale care structurează analiza subcapitolului.

Cel de-al treilea subcapitol analizează mecanismele, măsurile și procedurile specifice de

prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală. Operaționalizarea instituțională a

conceptelor de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală se traduce prin modul

în care OSCE și-a creat instituțiile și organismele de lucru specifice în abordarea celor două

dinamici conflictuale.

Capitolul al treilea, corespunde operaționalizării procedurale a celor două concepte,

prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală, în perspectiva OSCE, și este bazată pe

strategia studiilor de caz comparabile.

Deși tipic asociată doar cu scopuri investigaţionale, metoda studiului de caz este mult

mai pătrunzătoare din punct de vedere analitic, servind unor scopuri explanatorii precise, prin

proiectarea unor limite concrete, și prin abilitatea acestui instrument de a răspunde într-un mod

comprehensiv întrebărilor cercetării. Astfel, metoda studiului de caz poate analiza sisteme

complexe, investigând perspective cu privire la rolul OSCE în prevenirea conflictelor și


Studiile de caz sunt împărțite în două module, corespunzătoare celor două niveluri de

analiză. Astfel, analiza celor două niveluri include studii de caz diferențiate atât din spațiul fostei

Republici Federative Iugoslavia, cât și din spațiul fostei Uniuni Sovietice. Primul modul, sau

cadrul implicării OSCE în prevenirea conflictelor, analizează conflictele din Ucraina și

Macedonia, iar cel de-al doilea modul cuprinde ariile de reglementare postconflictuală din

Moldova și Bosnia și Herțegovina. Deși toate cele patru spații în analiză, aduc analiza unor

conflicte interne, importanța lor depășește cadrul intern, prin efectele asupra sistemului

internațional.

În termeni structurali, toate studiile de caz implică dinamica, principiile și

instrumentele utilizate de OSCE în experiențele sale, accentuând contextul acțiunilor OSCE,

acțiunile propriu-zise și consecințele implicării Organizației în dinamicile conflictuale. Cu alte

cuvinte, analiza rolului OSCE structurată pe metoda studiilor de caz, presupune înţelegerea

contextului problemei, identificarea raporturilor de forţe, aprofundarea dinamicilor de forță, și

înțelegerea valorilor şi normelor în acţiunea conflictuală. Deși studiile de caz nu se focalizează

43

doar pe acțiunile exclusive ale misiunilor în teren de lungă durată, analiza cuprinzând întreaga

paletă de instrumente, acțiuni și procese, pe care OSCE le utilizează în prevenirea conflictelor și

în reglementarea postconflictuală, trebuie accentuată importanța deosebită a acestora misiuni pe

termen lung în contextul prevenirii conflictelor și reglementarea postconflictuală. Totodată,

trebuie subliniat faptul că, misiunile pe termen lung și prezența în teren a structurilor

Organizației, care au fost desfășurate până în prezent, urmează orientări diferite și flexibile, care

nu pot fi reprezentate în tipare perfecte, într-o categorie sau alta. Dinamica schimbătoare a

conflictelor manifestată în concordanță cu ciclul de viață a conflictelor se traduce printr-o

evoluție a rolurilor OSCE în abordarea directă a fazelor conflictului. De exemplu, misiunile de

reglementare postconflictuală din Moldova și Georgia, cu funcții de mediere, și-au asumat un

caracter mai preventiv (prevenirea re-escaladării) decât reglementarea postconflictuală, din

moment ce situația a evoluat. Mai mult decât atât, în Republica Moldova, etapa de soluționarea a

conflictului, este însoțită de un element de reconstrucție postconflictuală, reflectat în mod direct

în activitățile desfășurate de misiune, prin abordarea aspectelor de reconstrucție economică și de

dezvoltare a societății civile sub forma asistării locale a organizațiilor non-guvernamentale [65,

p. 85-86]. Sarcinile misiunilor subliniază astfel un profil complex, care depinde de natura

situației abordate și termenii de referință specifici fiecărui caz.

Plecând de la întrebarea principală a lucrării, care este rolul OSCE în prevenirea

conflictelor și reglementarea postconflictuală, analiza cadrului empiric are rolul de a traduce în

termeni specifici cum au fost aplicate, instrumentele disponibile ale OSCE și care a fost impactul

acțiunilor OSCE asupra situațiilor specifice. Totodată, analiza empirică este preocupată și de

lecțiile care pot fi trasate din experiențele anterioare sau în desfășurare ale Organizației, pentru a

construi recomandări specifice. În acest sens, studiul chestionează care sunt realizările și care

sunt limitele OSCE în prevenirea conflictelor și în reglementarea postconflictuală.

1.4. Concluzii la Capitolul 1

Cadrul teoretic analizat subliniază contribuții limitate aduse atât de spațiul academic

autohton, cât și de cel internațional, în ceea ce privește rolul OSCE în prevenirea conflictelor și

reglementarea postconflictuală. Spațiile reduse dedicate capacității OSCE de prevenire a

conflictelor și de reglementare postconflictuală, impun necesitatea realizării unei cercetări

riguroase, cu atât mai mult cu cât prezența OSCE în spațiul Republicii Moldova a fost constantă

în ultimele decade. Este astfel esențial a înțelege emergența și istoricul OSCE, a cunoaște

44

fundamentele în baza cărora Organizație își construiește răspunsurile, a înțelege instrumentele și

capabilitățile pe care OSCE le poate diloca în dinamicile de conflict.

Spre deosebire de cadrul teoretic, baza normativă este formată din abordări mult mai

cuprinzătoare, permițând o analiză obiectivă a constituirii și dezvoltării OSCE, și a

instrumentelor, metodelor și mecanismelor de prevenire a conflictelor și de reglementare

postconflictuală. Baza normativă formată din principalele documente emise de OSCE, este

suplimentată de cadrul extins al documentelor ONU, care oferă reflecții cu privire la rolul OSCE

în dinamicile aflate în analiză.

O imagine completă a rolului OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea

postconflictuală este reliefată cu ajutorul bunei cunoașteri a cadrului de securitate contemporan

și a conceptelor aflate în analiză. Trasarea reperelor contemporane ale mediului internațional de

securitate a evidențiat schimbările și provocările dinamicilor de securitate internațională în care

actorii internaționali operează. Creșterea în complexitate și dinamism, a vieții internaționale

contemporane, este impulsionată pe de o parte de multiplicarea inițiativelor și acțiunilor de

cooperare la nivel regional și internațional, iar pe de altă parte de consolidarea amenințărilor și

provocărilor de securitate, care depășesc, de cele mai multe ori, spectrul militar. Mai departe,

cadrul conceptual a creionat cursul cercetării, delimitând granițele cercetării, și conferind, în

același timp, coerență analizei empirice, desfășurată în cadrul capitolului dedicat

operaționalizării procedurale a conceptelor, în perspectiva OSCE.

Analiza conceptelor a subliniat importanța cadrelor noi de abordarea a tensiunilor de

securitate, bazate pe cooperare și mediere, și nu pe amenințări și constrângeri. Totodată,

conceptele de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală au evidențiat

necesitatea de a aborda aceste cadre în baza unor parametri multi-dimensionali, ce integrează

aspectele juridice, cu cele politice, militare, economice și umane.

45

2. CADRUL INSTITUȚIONAL DE PREVENIRE A CONFLICTELOR ȘI

REGLEMENTARE POSTCONFLICTUALĂ

2.1. OSCE în sistemul internațional de securitate colectivă a statelor

În conformitate cu reperele contemporane ale securității și cu granițele cadrului

conceptual al cercetării, prezentul subcapitolul are rolul de a analiza cadrul emergenței

CSCE/OSCE, de la primele inițiative ale securității continentale, până la cadrele formale

ale constituirii OSCE.

Originile OSCE au apărut în anii 1950 odată cu inițiativa securității continentale

promovată de Uniunea Sovietică. Încurajat de Conferința de la Berlin din anul 1954,

ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov a propus elaborarea unui „Tratat de 50

de ani” în Europa [135, p. 311]. Propunerea sovietică prevedea semnarea Tratatului de

către toate statele europene, inclusiv recunoașterea Republicii Democrate Germane,

precum și consolidarea acestuia printr-un aparat instituțional permanent. Întrucât

propunerea sovietică împiedica ascensiunea Republicii Federale Germane în cadrul

NATO prin recunoașterea Republicii Democrate Germane, propunerea a fost considerată

inacceptabilă de puterile occidentale [95, p. 178-179].

Inițiativa sovietică a securității continentale a continuat însă și în decada

următoare cu propunerea convocării unei conferințe pentru securitate și cooperare. Sub

umbrela multilaterală a Organizației Pactului de la Varșovia, Uniunea Sovietică urmărea

adoptarea „unui text care să confirme frontierele existente în Europa și stabilirea unui

cadru de cooperare economică pe scară-largă între Est și Vest” [198, p. 703]. De această

dată, ideea a fost salutată de majoritatea țărilor Europene neutre și nealiniate dar a primit

o recepție prudentă din partea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Statele

membre NATO au indicat disponibilitatea lor de a participa într -o astfel de conferință

doar dacă anumite condiții vor fi îndeplinite. Aceste condiții prevedeau participarea

deplină a Canadei și a Statelor Unite ale Americii în cadrul conferinței, reconfirmarea

statutului juridic al Berlinului, precum și includerea discuțiilor privind dezarmarea

dezarmării și drepturilor omului pe ordinea de zi a conferinței.

Începutul anilor '70 aduc îndeplinirea cerințelor statelor membre NATO [90, p. 2-

3] precum și „destinderea tensiunilor” dintre Est și Vest, deschizând drumul desfășurării

Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa [61, p. 95]. În aprilie 1972, au

46

existat consultări între Ministerul Afacerilor român și cel finlandez, ce au evidențiat că

participarea a 32 de state europene, a SUA și a Canadei era asigurată [33, p. 387].

Consultările premergătoare conferinței au fost găzduite de Finlanda între 22

noiembrie 1972 și 8 iunie 1973. Cu puțin înaintea consultărilor, ambasadorul Franței a

răspândit un aranjament procedural în 7 puncte. Principalele prevederi ale aranjamentului

se refereau la asigurarea președinției lucrărilor exclusiv de partea finlandeză, adoptarea

tuturor hotărârilor prin consens, înființarea unor organe subsidiare de lucru, și caracterul

închis și confidențial al lucrărilor [33]. Pentru România, țară aflată în sfera sovietică de

influență, CSCE reprezenta un for unic de dialog politic, un cadru în care problemele de

securitate puteau fi abordate de pe poziții egale de toate statele part icipante. Delegația

română s-a remarcat în acest proces, prin introducerea unui proiect de procedură. Aceasta

a devenit chiar primul document de lucru al consultărilor premergătoare. Normele

procedurale aveau drept finalitate stabilirea unor parametri capabili să dea expresie

deplinei egalități în drepturi, suveranității și independenței statelor participante,

excluzându-se practicile discriminatorii [33]. Eforturile României pentru reguli au avut

câștig de cauză și efecte pozitive, contribuind în fapt la democratizarea relațiilor

internaționale, la posibilitatea construirii unui sistem de securitate europeană în

conformitate cu interesele tuturor participanților.

Desfășurate la Dipoli, lângă Helsinki, consultările au adus reprezentanți din

Europa, Statele Unite ale Americii și Canada și s-au încheiat cu „Recomandările Finale

ale Consultărilor de la Helsinki” sau așa numita „Carte Albastră”. Recomandările

prevedeau aranjamentele pentru o conferință în trei etape precum și cadrul organizatoric

al acesteia: conferința urma „să aibă loc în afara alianțelor militare”, și toate statele vor

participa în calitate de „state suverane și independente, în condiții de deplină egalitate”

[67, p. 15]. Totodată, „Recomandările Finale” includeau problemele ce urmau a fi

abordate de CSCE sub forma unor coșuri, structură realizată din inițiativa ambasadorului

Elveției, Samuel Campiche [67]. Astfel, coșul unu corespundea aspectelor legate de

securitatea europeană, celui de-al doilea problemele economice, coșul trei conținea

aspectele umanitare și culturale, iar coșul patru era destinat urmărilor conferinței.

Româmia s-a aflat printre țările care au susținut măsurile nerecurgerii la forță și la

amenințarea cu forța, în ciuda atitudinii ostile a țărilor care participau la cele două alianțe

Tot aici s-a stabilit „Regulamentul financiar” care însemna repartiția cheltuielilor în mod

diferențiat, în baza unui barem. RFG-ului, Franței, SUA, Italiei, Angliei și Uniunii

Sovietice le reveneau procentul cel mai mare de 8,80%. Procente mai scăzute reveneau

47

statelor mai mici. Statele mijlocii, așa cum era și cazul României le revenea o contribuție

de 0.80%.

Consensul statelor participante în ceea ce privește documentele finale ale

Conferinței nu era ușor de stabilit, de aceea s-a decis desfășurarea Conferinței în trei

faze. La 3 iulie 1973, CSCEa fost deschisă oficial la Helsinki. În prima etapă a

Conferinței, care a durat până la 7 iulie 1973, cei 35 de miniștri de externe ai statelor

participante au adoptat „Recomandările Finale” și au afirmat punctele de vedere ale

guvernelor proprii [33]. Întrunirea de la Helsinki avea o semnificație deosebită, reunind

pentru prima dată, sub același cadru state cu regimuri politice și sociale diferite.

Procedura consensului și principiul egalității între state, nu reprezentau o practică curentă

a Conferinței, totuși, în ciuda diferențelor, statele participante au adoptat prin consens

documentele.

Cea de-a doua etapă a fost desfășurată la Geneva între 18 septembrie 1973 și 21

iulie 1975. La Geneva au fost abordate marile probleme cu care se confrunta Europa.

Întrunirea de la Geneva s-a confruntat însă cu dificultăți și crize care puneau sub semnul

întrebării viitorul Conferinței. Deși nu a fost stabilit un organism permanent, urmările

conferinței au început să dobândească un sens concret. Conform negocierilor de la

Geneva, prima reuniune a statelor participante urma să aibă loc în anul 1977 la Belgrad.

Locul viitoarei reuniuni a adus însă opiniile contrare ale reprezentanților Iugoslaviei și

Finlandei, care au fost reglementate de șeful delegației românești, Valentin Lipatti, care

s-a impus ca unul dintre cei mai buni negociatori. Presa internațională prin articolul

apărut în ziarul Los Angeles Times din 27 iulie 1975 relata despre „un diplomat curios de

dincolo de Cortina de Fier care i-a făcut pe ruși să scrâșnească din dinți” [33, p. 394]. În

ciuda diferențelor, la Geneva s-au adoptat texte echilibrate, care aveau să constituie

„temelia CSCE” [33, p. 393]. Întrunirea de la Geneva a reprezentat angajamentul

experților statelor participante în prevederile primului proces multilateral de negociere

Est-Vest.

Cea de-a treia etapă a Conferinței sau primul summit, s-a desfășurat la Helsinki

în Finlanda, între 30 iulie și 1 august 1975. Summitul a culminat cu elaborarea la 1

august 1975 a „Actului Final al CSCE” de către cei 35 de șefi de state sau de guverne

[61, p. 95]. Adoptarea AFH a fost precedată de discursurile înalților reprezentanți. Din

partea României a vorbit Nicolae Ceaușescu care punea accentul nu doar pe cadrul

declarativ și documentele convenite la Helsinki, ci în special pe cadrul aplicativ și modul

48

în care fiecare stat va acționa pentru realizarea Actului Final, contribuind la pacea și

securitatea tuturor statelor participante.

Domeniul de aplicare pe scară largă a chestiunilor abordate în „Actul Final de la

Helsinki” a fost fără precedent. Acest document nu conținea obligații juridice, ci doar

politice, împărțite în trei mari coșuri, transformate mai târziu în dimensiuni: problemele

privind aspectele politico-militare ale securității în Europa, cooperarea în domeniul

economic, tehnico-științific și al mediului înconjurător, și cooperarea în domeniul

umanitar și alte domenii [16, p. 183]. Prima dimensiune cuprindea o serie de măsuri de

încredere voluntare și măsuri de consolidare a securității în ceea ce privește notificarea

prealabilă și reciprocă a manevrelor militare de anvergură [93, p. 11-12]. În acest cadru,

principiului nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța în relațiile dintre state în

spațiul european și euro-atlantic, care reprezentase un aspect de dispută în cadrul

consultărilor, a obținut un loc corespunzător. La consacrarea sa a contribuit și România.

Recomandările celui de-al doilea coș includeau acorduri pentru a efectua

schimburi comerciale și realizarea unor proiecte de interes comun în domeniul

comerțului, cooperării industriale, științei, tehnologiei, mediului înconjurător,

transportului, turismului și formării personalului [68, p. 14-35]. În introducerea

acordurilor celui de-al treilea coș, statele participante și-au manifestat convingerea că

„intensificarea schimburilor culturale și educaționale, difuzarea largă de informații,

contactele dintre oameni și soluționarea problemelor umanitare vor contribui la

consolidarea păcii și înțelegerii între oameni” [68, p. 38-56]. Gama variată a problemelor

adoptate a transformat „Actul Final de la Helsinki” într-un act unic și inovator, așa cum

John Fry sublinia „genialitatea Actului Final se reflectă tocmai în recunoașterea faptului

că securitatea depinde de un progres echilibrat între securitate, drepturile omului și

cooperarea economică” [98, p. 41]. Totodată, Documentul de la Helsinki stabilea

„Decalogul” sau cele zece principii fundamentale care guvernează relațiile reciproce

dintre statele participante cu scopul de a guverna comportamentul statelor față de proprii

cetățeni, precum și unul față de celălalt [Anexa 1]. Mai precis, „Decalogul” consacra

principiilor de drept internațional precum principiul egalității suverane, nerecurgerii la

forță sau la amenințarea cu forța, inviolabilitatea frontierelor, integrității teritoriale a

statelor, reglementarea pe cale pașnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne,

respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de

gândire, conștiință, religie sau convingere, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul

de a dispune de ele însele, cooperarea între state sau îndeplinirea cu bună credință a

49

obligațiilor asumate. În partea sa de încheiere, „Actul Final de la Helsinki” stabilea

anumite reguli referitoare la urmările Conferinței . El stipula continuarea procesului de

consolidare a securității și de dezvoltare a cooperării în Europa prin noi reuniuni

periodice ale CSCE [31, p. 27].

Efectul imediat al „Actului Final de la Helsinki” a fost unul pozitiv, fiindu-i

recunoscut meritul de a conferi regulile de bază pentru menținerea păcii în Europa într -un

cadru ideologic competitiv. Procesul a furnizat un acord asupra unui set de standarde

pentru țările din regiuni eterogene din punct de vedere politic, cultural și ideologic, care

erau cuprinse în logica bipolarității. A creat un proces de negociere destinat a reduce

tensiunea între cele două mari blocuri ideologice și a căutat să promoveze o cooperare

inter-europeană reciproc avantajoasă. Conferința a fost considerată primul pas major în

cadrul relațiilor dintre Est și Vest, reprezentând primul forum multilateral pentru dialog

și negocieri între cele două părți. Mai mult decât atât, CSCEa schimbat fața securității

globale prin avansarea unui joc cu sumă pozitivă” [99, p. 1]. Totodată, Actul Final de la

Helsinki, marca tranziția de la modelul securității colective la cel al securității comune,

devenind un instrument politic important care a schimbat felul în care privim dreptul

internațional de securitate și drepturile omului astăzi [99., p. 3].

Deși procesul CSCE a înregistrat numeroase puncte pozitive, acest proces nu a

fost lipsit de unele inconsistențe. Printre acestea se numără absența unei problematici

militare, neacceptarea transformării AFH într-un acord internațional, dar și absența unui

follow-up permanent [33, p. 395].

Etapa de destindere considerată de mulți actori internaționali ca fiind ireversibilă,

a fost înlocuită de stări de tensiune, care puneau sub semnul întrebării securitatea

europeană și internațională, fapt reflectat și asupra dinamicilor CSCE. Aplicarea

prevederilor AFH au cunoscut o etapă de stagnare, angajamentele asumate la Helsinki

fiind consacrate doar în plan declarativ dar lipsite de valoare în plan aplicativ.

Documente bilaterale, revenirea la politica de bloc, amenințau cadrul consensual și

cooperativ al CSCE.

În procesul CSCE a urmat reuniunea pregătitoare de la Belgrad, între 15 iunie - 5

august 1977, care a dus la adoptarea documentului numit „Cartea Galbenă”, care

cuprindea prevederi privind organizarea reuniunii principale. Reunind cele 35 de state

participante, Deși Reuniunea de la Belgrad punea accentul pe aplicarea efectivă a AFH,

nu a fost înregistrat un progres real. Delegația română și cea daneză susțineau propunerile

privind o conlucrare multilaterală. Aceste propuneri, au format baza hotărârilor

50

consemnate în documentul final al reuniunii [33, p. 396]. Reuniunea de la Belgrad

stabilea convocarea a trei reuniuni la nivel de experți pe teme de cooperare de interes

comun (la Bonn, Montreux, și Valletta) și o reuniune la Madrid a reprezentanților statelor

participante CSCE în anul 1980.

Reuniunea de la Madrid, desfășurată între 1980-1983, a reușit impulsionarea

evoluției CSCE prin adoptarea unui document de încheiere care a reafirmat și chiar a

consolidat principiile convenite la Helsinki, iar „Cartea galbenă” de la Belgrad s -a

transformat în „Cartea mov de la Madrid”. Rezultatul Conferinței de la Madrid a

demonstrat că procesul CSCE poate supraviețui serioaselor conflicte dintre Est și Vest și

toate părțile au recunoscut necesitatea menținerii și dezvoltării sale. Următoarele

reuniuni, cele de la Stockholm dintre anii 1983-1986 și cele de la Viena dintre anii 1986-

1989, au constat într-o etapă de revizuire a implementării precedentelor angajamente și o

etapă de examinare a noilor propuneri.

În perioada ʻ80- ʻ90, înaintea prăbușirii regimului comunist, poziția promovată

de România în cadrul CSCE, s-a caracterizat printr-un interes accentuat acordat

problemelor politice, militare şi economice. România acorda o importanță considerabilă

celor trei cadre pentru sistemul internațional de securitate, dar își exprima rezerve față de

dimensiunea umană a CSCE. Această tendință se datora polit icii dusă de liderii de la

București, în special față de crearea unor mecanisme cu rolul de a monitoriza aspecte

legate de drepturi civile și politice, sau libertatea de gândire. Cu excepția dimensiunii

umane, România susținea importanța legăturilor de cooperare pe baza normelor de drept

internațional. Aflată în sfera de influență estică, România, vedea în CSCE/OSCE singurul

for pan-european de dialog politic, un cadru indispensabil pentru examinarea problemelor

de securitate, în condiţii de egalitate cu toate celelalte state participante [5, p. 70].

Toamna anului 1989 a adus începutul schimbărilor dramatice care au redesenat

harta Europei [164, p. 1]. Ca mulți dintre omologii săi, CSCE și-a revizuit misiunile sale

în lumina noului peisaj european. Începutul acestui proces de regenerare poate fi urmărit

în timpul reuniunii de la Copenhaga desfășurată între 5-29 iunie 1990 [54, p. 28]. În acest

cadru, reuniunea s-ar fi putut limita ușor la câteva banalități inofensive celebrând victoria

democrației asupra comunismului și reafirmarea principiilor de la Helsinki. Dar,

reuniunea a mers mult mai departe și a adoptat ceea ce poate fi descris ca primul

„Manifest Democratic” pan-European [54, p. 6]. Documentul de încheiere al Conferinței

este considerat „planul politic pentru angajamentul Europei față de pluralismul

democratic, alegeri libere, statul de drept și protecția drepturilor omului” [55, p. 217]. Cu

51

alte cuvinte, filozofia care stă la baza Documentului de la Copenhaga din anul 1990,

constă în sublinierea antidotului la violență, prin crearea unor societăți democratice,

guvernate de principiul statului de drept, respectarea drepturilor persoanelor care aparțin

grupurilor minoritare și a membrilor individuali ai societății, și ampla dezvoltare

economică și dezvoltarea unui mediu sănătos.

Mai târziu în același an, istoria CSCE cunoaște transformări esențiale. Un pas

cheie pentru cadrul european de securitate a fost reprezentat de negocierile legate de

„Tratatul cu privire la Forțele Armate Convenționale în Europa” [204], care a oficializat

echilibrul militar între forțele NATO și Pactul de la Varșovia. Tratatul a stabilit limite

superioare cu privire la mărimea și constrângerile regionale privind dislocarea și

mișcarea forțelor militare critice. A fost convenit un număr egal de armament și mijloace

tehnice de natură militară, pentru NATO și Pactul de la Varșovia. Aceste evoluții au

permis noi salturi pentru CSCE, concretizate de semnarea „Cartei de la Paris pentru o

nouă Europă” [72]. Semnată în luna noiembrie, „Carta de la Paris” marca transformarea

Conferinței într-un forum instituționalizat de dialog și negocieri, cu o structură

operațională.

Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagină nouă în cadrul raporturilor dintre

statele europene și a definit obiectivul edificării unei Europe a democrației, a păcii și

unității, constând în asigurarea securității, dezvoltarea unei cooperări largi între toate

statele participante și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului [94,

p. 62]. Summitul de la Paris a contribuit la dezvoltarea structurilor și instituțiilor CSCE.

A fost creat Consiliul Ministerial, inițial cunoscut sub denumirea de Consiliul Miniștrilor

Afacerilor Externe. Consiliul Ministerial este organul de direcție și de supraveghere a

procesului de luare a deciziilor din cadrul CSCE/OSCE, și se întrunește o dată pe an, cu

excepția anilor când au loc Summit-uri, în capitala unuia dintre statele participante,

desemnată prin rotație, și este format din miniștrii de externe ai statelor participant e.

Toate organele și instituțiile OSCE, cu excepția reuniunilor la nivel înalt, sunt

responsabile față de Consiliul Ministerial, care la rândul său, are autoritatea de a stabili și

direcționa activitatea lor. Consiliul are rolul de a examina chestiunile re feritoare la

securitate și cooperare pe continentul european, adoptând deciziile corespunzătoare,

îndeplinește sarcinile stabilite de reuniunile șefilor de state sau de guverne și aplică

hotărârile acestor reuniuni. Totodată, CM urmărește ca diferitele act ivități ale

CSCE/OSCE să fie în concordanță cu scopurile fundamentale ale Organizației.

52

Tot în cadrul reuniunii de la Paris au fost create Președintele în exercițiu,

Secretariatul CSCE/OSCE, un organism specializat: Biroul pentru Instituții Democratice

și Drepturile Omului și Adunarea Parlamentară a CSCE/OSCE.

Președinția OSCE este un organism important de luare a deciziilor din cadrul

CSCE/OSCE. Președinția este ținută pentru un an calendaristic de către un stat participant

desemnat ca atare într-o decizie luată în cadrul Summit-ului Consiliului Ministerial, de

regulă, cu doi ani înainte de începerea mandatului. Președinția coordonează procesul de

luare a deciziilor şi stabileşte priorităţile pentru activităţile OSCE în timpul anului său de

mandat. Președinția este condusă de Președintele în Exercițiu, reprezentat de ministrul de

externe al statului în cauză. Președintele în exercițiu este răspunzător pentru coordonarea

consultărilor referitoare la problemele curente ale Organizației, prezidează reuniunile la

nivel înalt și reuniunile Consiliului Ministerial. Totodată, Președintele în Exercițiu deține

rolul de lider în domeniul prevenirii conflictelor, reglementării postconflictuale și

soluționării pașnice a diferendelor internaționale. El este asistat de predecesorul și

succesorul său, acționând ca o „troică”, organism întâlnit și în alte organizații europene

[125, p. 57-72].

România a participat în troica OSCE în 2000 şi 2002, şi a exercitat Preşedinţia

OSCE în 2001, cu ministrul de externe Mircea Geoană în funcția de Președinte în

Exercițiu. Demnitatea a fost luată de la Austria

ar decizia privind încredințarea

Președinției OSCE, României, a fost luată încă din noiembrie 1999 în cadrul Summitului

desfășurat la Istanbul. România a deținut această poziție începând cu 1 ianuarie 2001, și

până pe 31 decembrie 2001, devenind direct responsabilă de administrarea unor mari

provocări precum dosarele Republica Moldova, Georgia, Cecenia, Nagorno -Karabah,

Asia Centrală, Belarus, Baltică. Deși în anul 2001 dosarele OSCE abordau probleme

extrem de dificile de securitate, România se afla și într-o situație favorabilă în contextul

în care fostele deținătoare ale președinției OSCE, printre care Cehia (1992) sau Ungaria

(1995) au reușit să-și îndeplinească obiectivele euro-atlantice din politica lor externă.

Rolul asumat de România sublinia importanța acordată de staul român Organizației, dar și

credibilitatea statelor participante în capacitatea de administrare a României. Cadrul

extern a formulat o serie de așteptări cu privire la rolul României în funcția de

Președinție, punându-se accentul pe rolul Organizației în consolidarea democrației,

securității și cooperării în spațiul euro-atlantic. România a depus eforturi importante și a

reușit să îndeplinească cu succes obiective dificile precum reîntoarcerea misiunii OSCE

în Cecenia, sau lansarea programului REACT care stabilea noi standarde pentru

53

recrutarea rapidă și deplasarea forțelor în operațiunile de teren. A fost apreciat, în mod

special, efortul depus de președinția română în ceea ce privește consolidarea rolului

OSCE ca forum de dialog politic în chestiunile legate de securitate și cooperare în

Europa, precum și eforturile depuse de PIE în abordarea dimensiunii economice a

aspectelor de cooperare [33]. Îndeplinirea cu succes a mandatului OSCE confirma nivelul

influenței internaționale a României, pregătind terenul pentru includerea României în

spațiul euro-atlantic, obiective ce vor fi îndeplinite de România în anii următori.

Cu sediul la Viena dar și cu un oficiu de documentare în Praga, Secretariatul are

datoria de a păstra arhiva Organizației și de a difuza documentele OSCE, de a furniza

informații despre Organizație, de a asigura susținerea administrativă a celorlalte organe și

de a îndeplini sarcinile din partea Consiliului Ministerial și Consiliului Administrativ

[72, p. 16]. Secretariatul este alcătuit din personal administrativ și tehnic și este condus

de un Secretar General, ales pe o perioadă de trei ani de către Consiliul Ministerial.

Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (BIDDO) s-a format prin

extinderea mai vechiului Birou pentru Alegeri Libere, stabilit prin Summitul de la Paris

desfășurat între 19-21 noiembrie 1990 [72., p. 18]. Cu sediul la Varșovia, BIDDO este

cea mai mare dintre instituțiile OSCE. BIDDO este dedicat construirii și sprijinirii

democrației și a unei culturi care recunoaște și respectă drepturile omului. Biroul

activează sub îndrumarea și orientarea generală a Consiliului Superior, în vederea

promovării drepturilor omului, democrației și statului de drept, fiind principala instituție

a Organizației ce ține de dimensiunea umană. Biroul organizează misiuni de observare a

alegerilor, analizează legislația și oferă consultanță cu privire la modul de a dezvolta și

de a susține instituțiile democratice. Totodată, BIDDO joacă un rol extrem de important

în facilitarea dialogului între state, guverne și societatea civilă. Una dintre cele mai

importante realizări ale Biroului a fost creșterea gradului de conștientizare, în special în

cadrul noilor democrații, a importanței transparenței în acțiunile guvernului, precum și

necesitatea guvernelor de a fi responsabile față de cetățenii lor. Cinci departmante

efectuează activitatea fundamentală a BIDDO: Algeri, Democratizare, Drepturile omu lui,

Toleranță și non-discriminare, și Punctul de Contact între Roma și Sinti [159, p. 29-31].

Adunarea Parlamentară a fost formată cu scopul de a promova implicarea

parlamentară în activitățile Organizației, pentru a facilita dialogul inter -parlamentar și

cooperarea privind aspecte legate de Organizație. Responsabilitățile Adunării

Parlamentare includ: evaluarea punerii în aplicare a obiectivelor OSCE, discutarea

subiectelor abordate în Consiliile Ministeriale și reuniunile la nivel înalt, dezvoltarea și

54

promovarea mecanismelor pentru prevenirea și soluționarea conflictelor. Totodată,

Adunarea Parlamentară are rolul de a contribui la dezvoltarea structurilor instituționale

ale OSCE și de a încuraja cooperarea între ele. Președintele Adunării Parlamentare es te

ales la fiecare Sesiune Anuală și este cel mai înalt reprezentant al Adunării. Secretariatul

Internațional al Adunării Parlamentare este situat în Copenhaga, găzduit de Parlamentul

danez. Adunarea Parlamentară a OSCE are de asemenea un birou de legătură în Viena.

Astăzi, AP este formată din 320 de parlamentari din cele 57 de state participante ale

OSCE. România a deținut președinția Adunării Parlamentare a OSCE în anul 2001. În

același timp, România a deținut președinția OSCE, aflându-se astfel într-o poziție

favorabilă din punct de vedere diplomatic, cumulând atât funcția executivă, cât și cea

legislativă a unei organizații internaționale.

Tonul optimist al „Cartei de la Paris”, a fost însă respins de evenimentele

ulterioare din Europa, unde instabilitatea și conflictele violente au devenit experiențe

caracteristice a unor părți însemnate din Europa de Sud-Est, Europa Centrală și Europa de

Est.

La începutul anilor 1990, și mai ales în lumina conflictelor din fost Republică

Federativă Iugoslavă, a devenit evident ca aparatul aflat la dispoziția CSCE pentru

prevenirea sau soluționare conflictelor era încă inadecvat. Nevoia de a dezvolta capacități

mai complexe necesita o consolidare a instrumentelor politice și a organelor CSCE și o

reconsiderare a tipurilor de intervenție, care ar putea fi fezabile [65, p. 8].

România a depus eforturi privind adaptarea OSCE la noile realităţi, și a accentuat

importanța transformării OSCE într-un instrument util şi eficient în domeniul prevenirii

conflictelor şi reglementării postconflictuale şi al asigurării unei abordări cuprinzătoare a

securităţii prin cooperare. Începând cu anii ʻ90 a avut loc o schimbare importantă a

cursului politicii duse de liderii de la București. Mai precis, noul stat democratic își

retrăgea rezervele legate de cadrul dimensiunii umane, exprimate în timpul conducerii

comuniste. În conformitate cu noile realități, poziția României era acum de cooperare,

orientate spre structurile europene şi euro-atlantice. La 21 noiembrie 1990, România a

semnat „Carta de la Paris”, afirmând și susținând principiile CSCE, iar în anul 1991, l a

prima reuniune a Consiliului Ministerial al CSCE care s-a desfășurat la Berlin, susținea o

nouă concepţie de securitate şi rolul care-i revine CSCE. Se considera că securitatea

europeană trebuie concepută ca o rețea interconectată unde respectul și susținerea

reciprocă erau elementele cheie ale unui cadru stabil.

55

Carta de la Paris a fost urmată de un alt document major al evoluției CSCE,

„Declarația de la Helsinki”, care a fost adoptată în urma reuniunii la nivel înalt de la

Helsinki din anul 1992. În acest document se precizează obiectivul CSCE de a realiza „o

comunitate a statelor libere și democratice de la Vancouver la Vladivostok”. Declarația

de la Helsinki, denumită simbolic și „Sfidările Schimbării” conținea prevederi ce vizau

întărirea contribuției și rolului CSCE în reglementarea postconflictuală, și as igurarea

drepturilor omului [16, p. 185]. De asemenea, documentul prevedea asumarea unui rol

activ al CSCE în alerta timpurie a conflictelor, prevenirea acestora și reglementarea

postconflictuală. Totodată, declarația definea CSCE ca fiind „un forum de dialog,

negocieri și cooperare, care stabilește direcția și impulsionează modelarea noii Europe”

[46]. Documentul stabilea și poziția de Înalt Comisar pentru Minorități Naționale, care

poate declara „o alertă timpurie” și dacă este necesar, poate întreprinde „o acțiune

timpurie” încă din stadiul incipient al unor tensiunilor inter -etnice care ar putea degenera

în conflicte și ar putea afecta pacea, stabilitatea și relațiile dintre statele OSCE [29, p.

46]. Mandatul său conține prevederi ce îi impun confidențialitatea informațiilor și

acțiunilor sale. Un alt element cheie al mandatului ÎCMN este caracterul independent al

operațiunilor întreprinse. Acțiunile sale nu necesită aprobarea Consiliului Permanent și

nici a statului în cauză. În conformitate cu mandatul, ÎCMN raportează direct numai PiE.

Cu toate acestea, deoarece statele participante trebuie să fie informate cu privire la

activitatea sa și pentru că sprijinul lor politic este esențial, Înaltul Comisar expune

regulat rezumate despre activitatea sa Consiliului Permanent al OSCE, atât la nivel

oficial cât și la nivel neoficial.

Atunci când poziția Înaltului Comisar a fost creată în anul 1992, ea a reprezentat

o nouă abordare a prevenirii conflictelor, fără precedent în arhitectura securității

internaționale. De atunci, ÎCMN a realizat succese concrete în identificarea și sprijinirea

modalităților de reducere a tensiunilor interetnice în aria OSCE, incluzând aici regiunea

Mării Baltice, spațiul fostei Republici Federative Iugoslave, Europa Centrală și de Est,

Asia Centrală și Caucazul de Sud. Aceste realizări nu au trecut neobservate de

Organizația Națiunilor Unite și de alte organizații, care explorează în mod activ

modalități de dezvoltare și adaptare a principiilor și practicilor ÎCMN, care ar putea

deveni eficiente și în alte părți ale lumii.

Summitul de la Helsinki a creat și Forumul pentru Securitate și Cooperare, un

organism decizional autonom al OSCE în care reprezentanții statelor participante se

56

întâlnesc săptămânal pentru a se consulta asupra securității militare și stabilității în aria

OSCE.

Tot în anul 1992 au fost aduse contribuții în ceea ce privește principiul

consensului. Au fost stabilite două concepții ale principiului astfel: prima excepție,

numită regula „consensului minus unu” a fost introdusă de cadrul Consiliului CSCE de la

Praga desfășurat între 30-31 ianuarie 1992. „Consensul minus unu” stipulează că, „în

cazul violărilor clare, brute și incorecte a angajamentelor CSCE, deciziile pot fi luate fără

consimțământul statului în cauză” [excepția a fost invocată în iulie 1992, când Iugoslavia

a fost suspendată din CSCE]. Cea de-a doua excepție sau regula „consensului minus doi”

a fost instituită prin Consiliul de la Stockholm desfășurat între 14 -15 decembrie 1992.

Regula „consensului minus doi” se aplică în cazul procedurilor de conciliere [această

excepție nu a fost pusă în practică]. Adunarea Parlamentară este un organism autonom al

OSCE, și este singurul organism care nu aderă regulii consensului, luând deciziile în baza

votului majorității participanților săi [61, p. 99].

În 1993, a fost înființat Consiliul Permanent sau organismul de consultare

politică al OSCE, care funcționează ca un catalizator pentru dialog între statele

participante. Nevoia unui organism permanent, pentru consultările de zi cu zi cu privire

la chestiunile operaționale, a apărut odată cu implicarea OSCE în prevenirea conflictelor

și reglementarea postconflictuală în anii '90. Consiliul Permanent inițial numit Comitetul

Permanent, a fost instituit prin Consiliul Ministerial de la Roma din anul 1993. În cadrul

Consiliului Permanent reprezentanții permanenți ai statelor participante se reunesc pentru

a negocia și a lua decizii cu privire la desfășurarea operațiunilor de teren, numirile în

posturi importante, bugetul și orice alte măsuri relevante pentru activitatea Organizației.

Reuniunile CP nu sunt însă deschise către public [61, p. 16].

Transformarea CSCE în OSCE a fost adusă de summitul desfășurat la Budapesta

în luna decembrie a anului 1994. În conformitate cu Capitolului I, paragraful 29, al

Deciziilor de la Budapesta, OSCE, urma să fie efectivă începând cu 1 ianuarie 1995 [8, p.

90]. Deciziile de la Budapesta subliniau că, „schimbarea numelui din CSCE în OSCE nu

altera caracterul angajamentelor CSCE, nici statutul CSCE și al instituțiilor sale. În

dezvoltarea sa organizațională, CSCE va rămâne flexibilă și dinamică” [46, p. 156].

Redenumirea CSCE în OSCE sublinia astfel statutul său evoluat, reflectând faptul că

CSCE numai era pur și simplu o conferință [99, p. 2]. Cu alte cuvinte, schimbarea

numelui din CSCE în OSCE, a fost convenit, în scopul de a oferi un nou impuls politic.

57

La Budapesta, reprezentanții statelor participante au adoptat Documentul de la

Budapesta care conținea o declarație politică, „Către un parteneriat real, într -o nouă eră”.

Declarația marca aniversarea a 50 de ani de la terminarea celui de-al doilea război

mondial [79]. Tot aici au fost stabilite sau reconfirmate competențele OSCE în prevenirea

conflictelor, operațiuni de menținere a păcii și conceptualizarea unui nou model de

securitate pentru aria CSCE. Reprezentantul României, Ion Iliescu accentua necesitatea

respectării normele democratice de acțiunile OSCE în conformitate cu noile realități.

OSCE urmărea să consolideze cooperarea cu Organizația Națiunilor Unite și alte

organizații regionale Europene sau trans-atlantice evitând, în același timp, „dublarea

eforturilor”. Discuțiile cu privire la „Modelul de Securitate Comună și Cuprinzătoare” au

dat naștere Platformei pentru Securitate prin cooperare, destinată a sublinia domeniul de

aplicare și aspectele tehnice ale cooperării între OSCE și ceilalți furnizori de securi tate.

Tot la Budapesta, a fost adoptat și „Codul de conduită” privind aspectele militare ale

securității, conținând principiile care guvernează rolul și folosirea forțelor armate în

societățile democratice. Statele participante OSCE, incluzând aici atât cazul României,

cât și al Republicii Moldova, au participat la acțiunile aferente implementării „Codului

privind aspectele de natură politico-militare ale securităţii”.

Istoria OSCE continuă cu summitul de la Lisabona de la 2 -3 decembrie 1996 care

încearcă stabilirea mijloacelor de implicare a OSCE în cadrul de reglementare

postconflictuală în spațiul european. Totodată, reuniune de la Lisabona a contribuit la

adoptarea „Declarației asupra Modelului de Securitate pentru secolul XXI”, a fost adoptat

“Cadrul pentru Controlul armamentului” și a fost dezvoltat un program al Forumului

pentru securitate și cooperare.

Creșterea rolului Organizației în ceea ce privește prevenirea conflictelor și

gestionarea crizelor la nivelul continentului european s-a materializat printr-o „Cartă a

securității europene pentru secolul XXI” [148] adoptată din inițiativa Danemarcei, la

Summitul de la Istanbul, în luna noiembrie a anului 1999. Carta definea rolul OSCE în

arhitectura europeană, prioritățile, obiectivele și instrumentele de care această organizație

dispune pentru a face față provocărilor noului secol și mileniu. În conformitate cu „Carta

de la Istanbul” prioritățile OSCE sunt reprezentate de consolidarea valorilor comune și

asistarea statelor participante în edificarea unei societăți democratice bazată pe statul de

drept, prevenirea conflictelor locale, reinstaurarea stabilității și păcii în zonele de

tensiune și conflict, eliminarea deficitelor de securitate și evitarea creării de noi diviziuni

politice, economice sau sociale prin promovarea unui sistem de securitate bazat pe

58

cooperare. România a fost un factor activ în cadrul dezbaterilor privind noul model de

securitate pentru Europa secolului XXI, contribuind la dezvoltarea Cartei. Mai mult decât

atât prioritățile României în relația cu OSCE sunt bazate pe documentul de la Istanbul.

Activitatea reprezentanţilor români, desfășurată atât în cadrul central de la Viena, cât și

în cadrul diferitelor reuniuni specializate ale OSCE, vizează inter alia: susţinerea

importanţei contribuţiei OSCE la crearea unei Comunităţi de Securitate de la Vancouver

la Vladivostok fără linii de diviziune, bazate pe recunoaşterea, afirmarea, respectarea şi

implementarea tuturor angajamentelor, principiilor şi valorilor OSCE, afirmarea

conceptului cuprinzător de securitate prin cooperare, pe trei dimensiuni, promovarea

principiilor democratice, promovarea rolului Organizaţiei ca instrument de gestionare a

ciclului conflictual, promovarea consolidării capacităţii operaţionale a OSCE, a eficienţei

instrumentelor şi mecanismelor sale de diplomaţie preventivă și reglementare

postconflictuală, adaptarea organizaţiei la noile realităţi și creşterea capacităţii

organizaţiei de a răspunde noilor ameninţări adresa securităţii [15].

În ultimii ani, Organizația a început un proces de revizuire a relevanței și

eficacității proprii. În acest sens, a fost emis raportul „Spre o Organizație de Securitate și

Cooperare în Europa mai activă” iar la mijlocul anului 2005 o serie de întâlniri speciale

sub Președinția slovenă, au culminat într-o decizie luată la reuniunea Consiliului

Ministerial de la Ljubljana de a întreprinde diferite reforme [1, p. 102]. În spiritul

reformelor, Consiliul Ministerial de la Bruxelles din anul 2006 a stabilit un grup de lucru

pentru a finaliza proiectul convenției cu privire la personalitatea juridică internațională a

Organizației, capacitatea juridică, privilegiile și imunitățile OSCE, cu scopul de a asigura

condițiile solicitate de personalul său de a continua în mod eficient lucrările începute cu

mai mult de 30 de ani în urmă.

În cadrul Consiliul Ministerial de la Bruxelles din anul 2006 s -au codificat

normele de luare a deciziilor în „Regulile de Procedură” [158]. Conform documentului,

cele 57 de state participante participă în calitate de egali în procesul de luare a deciziilor.

În prezent OSCE este cea mai mare organizație regională de securitate din lume,

în sensul Capitolului VIII al Cartei Națiunilor Unite [215, p. 11], cuprinzând 57 de state

participante din Europa, Asia Centrală și America de Nord, acoperind o gamă largă de

state, culturi şi contexte.

59

2.2. Fundamentele OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea

postconflictuală

Fără îndoială, securitatea este o noțiune complexă care poate fi abordată în

moduri variate și distincte. Fie că este vorba de acțiuni de coordonare, de acțiuni de

intervenție, de procese de implementare sau de abordarea riscurilor de securitate,

complexitatea rămâne o determinantă constantă a noii ordini globale. Este și cazul celor

două dimensiuni, prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală, ale căror

dinamici nu pot fi înțelese în lipsa fundamentelor temeinice aflate la baza inițiativelor

conduse sub egida OSCE.

Investigarea conceptului de securitate la care Organizația aderă are un rol

deosebit de important în ceea ce privește înțelegerea practicii de securitate a Organizației,

constituind un reper consistent în prevenirea dinamicilor conflictuale, cât și un punct

consistent în evaluarea evenimentelor care sunt considerate a fi semnalele unor potențiale

conflicte. Albrecht Schnabel afirma chiar că OSCE este singura organizație de securitate

din Europa, în sensul „Capitolului VIII al Cartei ONU” [215], fiind, în consecință, primul

instrument de alertă timpurie, de prevenire a conflictelor , de reglementare

postconflictuală în Europa [205, p. 7]. Implicarea Organizației pe tot parcursul ciclului de

viață al conflictului, de la mecanismele de reducere a riscurilor, avertizare timpurie și

prevenire a conflictelor, până la reglementarea postconflictuală, determină astfel

caracteristicile unei adevărate „comunități de securitate” [205, p. 9].

Încă de la începuturile sale, în anii 1970, CSCE și mai târziu, OSCE, a creat un

forum cu o incluziune de neegalat de alte organisme politice și de securita te, prin

conectarea tuturor statelor europene, împreună cu statele spațului asiatic și spațiului

Nord-American. În timp ce caracterul eterogen poate produce numeroase dificultăți în

ceea ce privește atingerea consensului politic, în cazul OSCE, angajamentu l statelor

participante la un corp comun de standarde, are un rol deosebit de important în

eficientizarea cadrului de luare al deciziilor. Aici pot fi reamintite principiile

„Decalogului” cuprinse în „Actul Final de la Helsinki” [68] din anul 1975 care au reușit

să impună un set comun de standarde pentru toate statele participante, provenite din

regiuni eterogene din punct de vedere politic, cultural și ideologic [65, p. 8]. Principiile

Decalogului reușeau astfel să aducă repere comune în dihotomia bipolari tății,

reflectându-se chiar până în conștiința omului de pe stradă, care se identificau adesea cu

Procesul Helsinki și principiile „Decalogului”.

60

În calitatea sa de acord regional, OSCE joacă un rol important în inițierea și

aprofundarea unui dialog bazat pe consens. Cu alte cuvinte, deciziile statelor mici sunt

direct proporționale cu deciziile statelor mai mari, iar doleanțele statelor mari echivalează

în mod proporțional cu cele ale statelor mai mici. Echilibrul consensului și incluziunii

aduc astfel decizii fundamentate pe considerente de interes internațional și nu pe

paradigme diferențiate, marcate de voința statelor puternice. Cu toate acestea, deși OSCE

funcționează pe premisa că energia cheltuită în vederea construirii consensului este o

investiție importantă, în cazul zonelor de înaltă tensiune unde potențiale conflicte

deschise pot țese războaie într-un mod rapid, este de dorit ca OSCE să aibă capacitatea de

a lua decizii prompte și de a întreprinde acțiuni efective în timp util, în schimbul

menținerii rigidității consensului. Motivul de a reforma principiul consensului a fost

consolidat mai ales de conflictele din fosta Iugoslavie, unde în conformitate cu regula

consensului, OSCE a putut acționa numai în momentul în care a suspendat statutul de

participant al fostei Republici Federative Iugoslave, un proces greoi și de durată, care a

avut un impact considerabil asupra acțiunilor conduse sub egida OSCE [61, p. 98]. Prin

urmare, numeroasele apeluri care au subliniat necesitatea ca OSCE să reconsidere

principiul consensului au condus și la unele excepții, „consensul minus unu”,regula

prevede faptul că în cazul „violărilor clare, brutale și incorecte a angajamentelor CSCE”,

deciziile pot fi luate fără consimțământul statului în cauză [159, p. 14], și „consensul

minus doi”, se aplică în cazul procedurilor de conciliere și a fost instituită prin Consiliul

de la Stockholm desfășurat între 14-15 decembrie 1992 [159] eficientizând acțiunile

conduse sub mandatul OSCE în zonele de instabilitate.

Cu toate că OSCE nu reprezintă un exemplu singular al organizațiilor

internaționale care se preocupă de consolidarea relațiilor inter-organizaționale și de

contracararea comună a amenințărilor la adresa securității, OSCE își evidențiază unicitatea,

prin modul în care angajamentele sale sunt împărtășite de toate statele participante,

definind un etos comun al securității pentru toate statele participante. Sfârșitul bipolarității

a dus la accentuarea acestei caracteristici, unde norma consensului a fost menținută în

raport cu dinamica integrării de noi state participante. Alături de această caracteristică, se

adaugă și caracterul procedural al OSCE, mult mai proeminent decât cel instituțional, care

a transformat Organizația într-un forum diplomatic persistent, capabil de a adresa probleme

dintr-o perspectivă pe termen lung. Orientarea procesuală a OSCE a reprezentat chiar un

parametru decisiv în a împiedica evoluția Organizației într-o structură rigidă, cu interese

imuabile, ghidată de o agendă birocratică, cu o largă structură instituțională [159].

61

Trebuie notat și faptul că prevalența angajamentelor politice pentru a soluționa

provocările la adresa securității, incluzând aici atât angajamentele OSCE în aria de prevenire

a conflictelor, cât și angajamentele Organizației în reglementarea postconflictuală, în

detrimentul celor legale, au oferit o flexibilitate mult mai mare normelor și acțiunilor OSCE,

și au permis statelor participante să răspundă circumstanțelor schimbătoare într -un mod mult

mai rapid. Mai precis, în termeni practici, angajamentele OSCE se pot cumula fără

obstacolele ratificării în fiecare stat participant, determinând o simplificare considerabilă în

conducerea activităților sub mandat OSCE, și implicit o abordare imediată a situațiilor

susceptibile a conduce la manifestări violente, sau chiar o abordare în timpi reali a situațiilor

postconflictuale. Mai mult decât atât, trebuie menționat faptul că această caracteristică este

în deplină conformitate cu principiile de bază ale Organizației, fundamentate pe persuasiune

și nu pe constrângere [65, p. 11]. Statele participante sunt factori activi ai întregului proces,

și nu piloni pasivi ai cadrului decizional al OSCE.

În definirea etosului OSCE sau a cadrului său de securitate, se adaugă și absența

relațiilor ierarhice și participarea statelor pe baze egalitare, angajând în acest fel toate

statele participante în dialog în ceea ce privește problemele de securitate, și facilitând, cu

alte cuvinte, un proces de dialog care promovează un larg sprijin politic în ceea ce

privește deciziile Organizației. Acest proces este considerat un stimul al soluțiilor

comune, prin intermediul negocierilor, și nu prin impunerea unei conformități

înăbușitoare, un cadru în care reprezentanții statelor participante se reunesc și discută de

pe poziții egale aspecte legate de securitatea zonei „de la Vancouver la Vladivostok”.

Încă de la început, statele participante au convenit asupra drepturilor egale la securitate,

inclusiv dreptul inerent de a fi liber, dreptul de a-și alege sau de a-și modifica acordurile

sale de securitate, inclusiv tratatele de alianță în care evoluează. În consecință,

angajamentele și responsabilitățile statelor OSCE se aplică în întregimea lor și sunt egale

pentru fiecare stat participant. Ele reprezintă aspecte de interes direct și legitim ale

tuturor statelor participante, și nu aparțin afacerilor interne ale statului în cauză.

Totodată, trebuie menționat faptul că bazele egalitare furnizează o ingerință care permite

Organizației, să joace un rol proactiv în dinamica de prevenire a conflictelor interne a

statelor participante, încă din stadii incipiente [187, p. 83-122], reprezentând o

contribuție constructivă, provenită de la un terț imparțial, și nu un vector opresiv cu rolul

de a impune conformitate cu propriile decizii [205, p. 9].

Alături de bazele egalitare, proeminența regulii consensului și prevalența angaja -

mentelor politice în detrimentul angajamentelor legale sub dreptul internațional, OSCE

62

își fundamentează acțiunile de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală

pe trei principii definitorii [17, p. 17].

În primul rând, analiza etosului OSCE evidențiază o abordare ce depășește

spectrul securității tradiționale, încorporând un cadru comprehensiv al securității, prin

diversitatea problemelor pe care OSCE le consideră ca având impact asupra securității

internaționale. Extinderea sferei de securitate ce încorporează un cadru de securitate

comprehensiv este rezultatul determinării sale de a stabili o competență cu privire la

aceasta și transformarea securității comprehensive sau cuprinzătoare, într-un principiu de

bază al Organizației [103, p. 85]. Încă din perioada de început a Conferinței pentru

Securitate și Cooperare în Europa, abordarea comprehensivă a securității a ocupat un loc

central în agenda CSCE, fapt afirmat și de „Actul Final de la Helsinki”, care cuprindea

trei dimensiuni, clasificate inițial drept „coșuri”. Dimensiunea politico -militară,

dimensiunea economică și de mediu, și dimensiunea umană, au fost toate considerate de

natură complementară, interconectate și interdependente. Toate aceste trei dimensiuni au

fost considerate esențiale pentru securitatea reală [56, p. 1], iar în acest sens, OSCE a

depus eforturi de anvergură pentru coordonarea celor trei dimensiuni în vederea obținer ii

de efecte sinergice, menite să abordeze problemele la adresa securității pe termen lung.

La începutul anilor `90 și în special în lumina conflictelor din fosta Republică

Federativă Iugoslavă, a devenit evidentă nevoia de a dezvolta o capacitate mai sof isticată

de prevenire a conflictelor, o consolidare a instrumentelor politice și a organelor OSCE,

dar și o reconsiderare a tipurilor de intervenție fezabile [65, p. 8]. În acest context,

Organizația a luptat pentru impunerea abordării comprehensive a securității, bazată pe

înțelegerea că protecția și promovarea drepturilor omului și a libertăților sale

fundamentale, sau aspectele economice sau cele legate de mediul înconjurător, sunt la fel

de importante pentru pacea și securitatea internaţională, ca și factorii de natură politică și

militară [234, p. 40]. Eforturile OSCE au condus la impunerea securității comprehensive

drept una dintre caracteristicile definitorii ale Organizației, un adevărat principiu

fundamental, proiectând un cadru amplu de abordare a conflictelor cu multiple fațete, de

la controlul armamentelor și dezarmare, sporirea încrederii și securității, până la

respectarea drepturilor omului sau respectarea considerentelor de natură economică.

Principiul securității cuprinzătoare a fost susținut și de larga participare din cadrul

Organizației, care a constituit o fundație fermă pentru operațiunile conduse sub mandatul

Organizației.

63

În regiunea celor 57 state participante, ce include spațiul extins dintre Canada,

Statele Unite ale Americii, țările Uniunii Europene, sud-estul Europei, sudul Caucazului,

Federația Rusă și statele CSI, OSCE construiește încredere prin intermediul celui de -al

doilea principiu fundamental, principiul cooperării.

Este bine cunoscut faptul că încă din timpul Războiului Rece, Conferința pentru

Securitate și Cooperare în Europa a reușit să fie un cadru optim pentru reducerea

tensiunilor în Europa, evidențiind unanimitatea preocupărilor, în detrimentul

exclusivității acestora, și dezvoltarea de transparență și încredere prin dezvoltarea de

cadre comune pe problemele de interes reciproc [122, p. 2]. Principiul cooperării, susținut

de toate statele participante ale OSCE, a construit un pod peste diferențele ideologice din

Europa anilor 1970-1980, constituind totodată un etos comun al valorilor europene care

este considerat chiar temelia păcii permanente și securității pe continent.

Prin promovarea ideilor de reasigurare mutuală, în locul descurajărilor și al

cooperării în locul confruntărilor, securitatea cooperativă promovată de OSCE caută să

prevină apariția crizelor și se orientează spre reducerea riscurilor în situațiile deja

existente, într-un ansamblu ghidat atât de reguli formale, cât și de un ansamblu de norme

informale [120, p. 2]. Valoarea ariei extinse care formează OSCE, combinată de o

politică de securitate cooperativă are scopul de a preveni conflictele în curs de dezvoltare

de la escaladare, de a spori predictibilitatea prin deschidere și transparență, constituind o

dinamică viabilă în contracararea noilor amenințări la adresa securității internaționale. În

același timp, pentru că OSCE nu este un organism declarativ care ia decizii și declarații

de condamnare a acțiunilor unui alt stat participant, abordarea cooperativă a securității,

determină, de cele mai multe ori, o abordare soft, sau o linie constructivă de a depăși

tensiunile. Această tactică care și-a dovedit succesul în multiple instanțe, continuă să

ghideze cu succes acțiunile OSCE și astăzi [121, p. 40].

Prin principul securității cooperative, OSCE subliniază atât importanța cooperării

interne, în rândul statelor participante OSCE, cât și cooperarea externă a OSCE cu

organizațiile și instituțiile internaționale și cu partenerii pentru cooperare ai Organizației.

În accentuarea acestui aspect, CM reunit la Copenhaga în anul 1997 a decis consolidarea

cooperării non-ierarhice între OSCE și alte organizații sau instituții internaționale, în

cadrul unei Platforme pentru Securitate Cooperativă, care urma să fie elaborată ca un

element esențial al Cartei pentru Securitatea Europeană [147]. După lucrările Consiliului

de la Copenhaga, negocierile privind constituirea Platformei pentru Securitate

Cooperativă au continuat pe parcursul anului următor, conducând la adoptarea

64

„Documentului Operațional-Platforma pentru Securitate Cooperativă”. Documentul

Operațional a fost considerat drept un element esențial al Cartei pentru Securitate

Europeană, în cadrul Summitului desfășurat la Istanbul în perioada 18 -19 noiembrie 1999

[148].

Alături de documentul operațional cu privire la Platforma pentru Securitate

Cooperativă, statele participante au inclus și o formulă, care menționa pe scurt:

„Cooperarea cu alte organizații: Platforma pentru Securitate Cooperativă” în textul

principal al Cartei [148].

Instituirea platformei a fost considerată de partenerii internaționali de importanță

majoră în angajamentul internațional al securității. Un exemplu pertinent în acest sens

venea din partea delegației Finlandei, care în numele Uniunii Europene sublinia faptul că

UE consideră Platforma „drept una dintre cele mai importante elemente ale întregului

proces de proiectare a Cartei pentru Securitatea Europeană” [185, p. 343]. Scopul

Platformei era sublimat de Documentul Operațional, care menționa drept obiectiv

consolidarea reciprocă a relației dintre organizațiile și instituțiile preocupate cu

promovarea securității comprehensive în aria OSCE, cuprinzând în acest cadru

organizațiile europene regionale și sub-regionale de securitate, Organizația Națiunilor

Unite și instituțiile sale, precum și alte instituții specializate permanente. Platforma nu

cuprindea însă relațiile OSCE cu organizațiile regionale situate în afara ariei Organizației,

sau cu statele partenere, care reprezentau obiectul altor documente ale OSCE.

Platforma promova conceptul de consolidare reciprocă a instituțiilor de

securitate, printr-o cooperare orizontală, între egali, în detrimentul interacțiunii verticale,

care subordonează o organizație la o altă organizație. În conformitate cu Platforma pentru

Securitate Cooperativă, organizațiile erau menite să se completeze reciproc în scopul de a

evita duplicarea, și în scopul de a asigura utilizarea eficientă a resurselor disponibile

[185, p. 348-349]. Documentul Operațional sublinia faptul că Platforma a fost concepută

pentru a sprijini patru funcții cheie. În primul rând, Platforma a identificat un set de

principii la care membrii altor organizații și instituții trebuiau să adere, „individual” și

„colectiv”, pentru ca Organizația să „lucreze cooperativ” cu acestea. Acest set includea

principiile și angajamentele declarate ale OSCE: aderarea la principiile Cartei

Organizației Națiunilor Unite și a principiilor și angajamentelor prevăzute de AFH, la

„Carta de la Paris”, „Documentul de la Helsinki” din anul 1992, „Documentul de la

Budapesta” din anul 1994, „Codul de Conduită” al OSCE privind aspectele politico -

militare ale securității, și la cadrul Declarației de la Lisabona privind un „Model de

securitate comun și comprehensiv pentru Europa secolului XXI” [148, p. 43]. Platforma

65

sublinia și aderarea la principiile transparenței și predictibilității acțiunilor, punerea în

aplicare a obligațiilor privind controlul armamentului, sau sprijinul activ al conceptului

securității comprehensive, cooperative și indivizibile. În al doilea rând, Platfo rma

sublinia modalități generale de cooperare, care includeau contacte regulate, un cadru

continuu pentru dialog, creșterea transparenței și cooperării practice, inclusiv

identificarea ofițerilor de legătură sau punctelor de contact, precum și alte contact e. În al

treilea rând, „recunoscând rolul integrator cheie” pe care OSCE îl poate juca, statele

participante au oferit Organizației un sistem flexibil de cooperare. Dispoziție reiterată

atât în cadrul Platformei, cât și în Cartă. În al patrulea rând, state le participante au

recunoscut cooperarea regională, ca element important în consolidare a securității în

întreaga arie a statelor participante OSCE, iar grupurile sub-regionale „contribuie la

îmbunătățirea securității, nu doar în subregiunea în cauză, ci în întreaga zonă a OSCE.

Statele participante au susținut astfel „creșterea cooperării cu aceste grupuri”, bazată pe

cadrul Platformei, oferind astfel Organizației un forum al cooperării subregionale [14 8].

În consecință, Platforma a definit un rol distinct pentru OSCE față de alte

organizații și instituții internaționale, regionale și sub-regionale, care operează în zona

OSCE. Statele participante încredințând Organizația cu un cadru flexibil de coordonare

pentru a promova cooperarea și un forum de sub-regiuni de cooperare [185, p. 350].

Cel de-al treilea principiu pe care acțiunile OSCE de prevenire a conflictelor și

de reglementare postconflictuală sunt fundamentate, este principiul securității

indivizibile. Amplul angajament al OSCE în susținerea logicei securității indivizibile este

legat de aprecierea faptului că securitatea unui stat este indisolubil legată de securitat ea

tuturor celorlalte state [61, p. 96-97]. Așa cum Niels Petersen, PiE din anul 1997

remarca, „securitatea este acum mai mult decât niciodată indivizibilă [...] iar consecințele

riscurilor la adresa securității nu pot fi izolate la un singur stat” [191, p. 4].

În întreaga istorie a Organizației, principiul securității indivizibile a fost

conceput ca o componentă centrală a OSCE, și a fost înscris în toate textele fundamentale

ale Organizației, precum și în contextul acordurilor sau în cadrul discursurilor provenite

din cadrul statelor participante OSCE [161]. În contextul CSE, mai precis prin „Actului

Final de la Helsinki”, statele participante au recunoscut „indivizibilitatea securității în

Europa”, recunoscând că securitatea indivizibilă înseamnă că „securitatea fiecărui stat

este indisolubil legată de securitatea fiecărui alt stat”. Cu alte cuvinte, cooperarea este

benefică pentru toate statele participante, în timp ce insecuritatea în sau a unui alt stat

participant poate afecta bunăstarea tuturor [72].

66

O mare parte din documentele oficiale ale Organizației accentuează acest

principiu, așa cum este și cazul „Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă” din anul 1990,

care reafirma concepția conform căreia, „securitatea fiecărui stat participant este

indisolubil legată de cea a tuturor celorlalte state” [72], sau de limbajul „Cartei de la

Istanbul” din anul 1999, care a fost proiectat în mod expres pentru a contribui la formarea

unui spațiu de securitate comună și indivizibilă în zona OSCE, fără linii de demarcație și

cu niveluri comparabile de securitate pentru toate statele participante. Mai mult decât

atât, paragraful 8 al „Cartei de la Istanbul” considera că statele nu trebuie să-și

consolideze securitatea în detrimentul altor state, ci trebuie să urmeze principiile de

conlucrare ale OSCE.

Fără îndoială, în noile dinamici globale, caracterul indivizibil al securității este

cu atât mai important, impunând un exercițiu comun pentru gestionarea eficientă a

principalilor factori de amenințare la adresa climatului de stabilitate regional sau

internațional. Contracararea amenințărilor la adresa securității, trebuie fundamentată

astfel pe o abordare fermă și eficientă, ce începe de cele mai multe ori la distanțe mari

față de granițele naționale, fiind o responsabilitatea majoră pentru fiecare stat participant.

Implementarea practică a principului indivizibilității este asfel fundamentată pe canale de

comunicare deschise și pe cooperare consolidată, incluzând în acest cadru aspecte largi

precum conflictele înghețate, conflictele etnice și separatismul, fragilitatea democrațiilor

sau fenomenul terorist, rețelele de crimă organizată sau proliferarea armelor de distrugere

în masă. În dinamica globală, poate mai mult decât în perioadele anterioare, politica

indivizibilă a securității a devenit un pilon fundamental al cooperării dintre statele

participante OSCE, din Europa, Statele Unite ale Americii, Canada și Asia.

Deși principiile au fost analizate separat în contextul de față, trebuie menționat

faptul că ele nu delimitează cadre separate de manifestare, ci conlucrează în definirea

multidimensională a etosului OSCE și în atingerea obiectivelor Organizației. Cele trei au

fost țesute împreună de-a lungul timpului, prin angajamentul activ al tuturor statele

participante. Cadrul proiectat de cele trei principii create în timpul Războiului Rece au

stabilit astfel regulile de bază pentru interacțiune, și au pus bazele pentru dialog politic,

transparență, și cooperare [161], continuând să rămână la baza abordărilor OSCE, în

contracararea amenințărilor la adresa securității, în prevenirea conflictelor și în


Totodată, odată cu sfârșitul Războiului Rece, securitatea Euro-Atlantică nu mai

era percepută ca fiind formată din sisteme diferite și separate, ci părea în schimb pe

67

drumul spre unificare, a tuturor statelor, într-un singur sistem. În acest context,

securitatea comprehensivă, cooperativă și indivizibilă, a ajuns să implice mult mai mult

decât simple norme pentru stabilirea interacțiunii dintre cele două blocuri antagonice,

implicând o cooperare din ce în ce mai strânsă, ce includea acțiuni comune de luare a

deciziilor și acțiuni comune împotriva problemelor definite în comun [17, p. 20]. Etosul

și practicile de securitate ale OSCE întemeiate pe cele trei principii nu au fost însă lipsite

de incoerență. Chiar la începutul secolului XXI principiul securității indivizibile a fost

fragmentat de lipsa conformității venită din partea statelor participante, determinând

astfel accesul la cadre inegale de securitate. Și conceptul securității comprehensive a fost

fragmentat de lipsa echilibrului între cele trei dimensiuni, unde de cele mai multe ori

cadrul politico-militar depășea în importanță sfera umană sau economică. Justificarea

acestor inconsistențe în cadrul OSCE a fost considerată un fapt implicit al dificultăților

politice în anumite zone ale perimetrului OSCE, și creșterii provocăr ilor la adresa

principiilor de bază ale comportamentului și interacțiunii statelor.

Prin strategia de la Maastricht din anul 2003, reafirma faptul că: conceptul

multidimensional al securității comune, comprehensive și indivizibile a OSCE a fost potrivit

în a aborda provocările de securitate ale noului secol. Strategia de la Maastricht a reflectat

însă și necesitatea consolidării și reînnoirii conceptului multidimensional al securității, în

abordarea noilor provocări la adresa securității regionale, dar și internaționale.

Tendința de revizuire a propriei eficacități în lumina schimbărilor aduse de începutul

secolului XXI și a noilor provocări la adresa securității internaționale, a fost adus în prim

plan de întâlnirile și dezbaterile desfășurate în prima jumătate a anului 2005. Drumul de

reformare s-a deschis cu lucrările Consiliului Ministerial al OSCE desfășurat la Sofia în

decembrie anul 2004, unde miniștrii de externe ai OSCE au conștientizat nevoia unei

dezbateri cu privire la rolul OSCE în secolul XXI. Dezbaterile au fost concretizate prin

raportul din 27 iunie 2005, intitulat „Scop comun. Către o OSCE mai eficace”, care nota

îndeplinirea angajamentelor stabilite la Helsinki în anul 1975, și contribuția Organizației la

cadrul de stabilire a instituțiilor democratice și economiilor de piață, precum și aportul OSCE

la dispariția liniilor despărțitoare, specifice Războiului Rece [156]. Documentul a pus și

accentul pe necesitatea impulsionării dialogului politic, dar și pe încercarea de a oferi o

viziune strategică pentru OSCE cu privire la provocările viitoare. În acest sens, prioritățile de

bază, dar și planurile de acțiune trebuie să includă o perspectivă pe termen lung, pentru a fi

în concordanță cu noul mediu de securitate [156]. O concentrare mai puternică, și o coerență

sporită a acțiunii, ar putea forma o identitate OSCE mai puternică, cu o percepție comună a

68

obiectivelor OSCE, atât pe plan intern, cât și pentru publicul larg, consolidând capacitățile

Organizației în fața provocărilor secolului XXI.

În același an, având în vedere abordarea cuprinzătoare și integrată a securității,

OSCE, ca un forum pentru dialog politic permanent între un colectiv divers cultural și

religios de 57 state participante, a fost considerat un instrument important al „Alianț ei

Civilizațiilor”. Alianța Civilizațiilor este inițiativa ONU, care urmărește să galvanizeze

acțiunile internaționale împotriva extremismului, prin forjarea unui dialog intercultural și

religios la nivel internațional, și prin cooperare. Cu alte cuvinte, „Alianța Civilizației”

propusă de cadrul ONU însemna îmbunătățirea relațiilor de înțelegere și cooperare între

națiuni și popoare, de-a lungul culturilor și religiei. În acest sens, în luna decembrie a

anului 2005, miniștrii de externe ai statelor participante OSCE reuniți în Cadrul

Consiliului Ministerial de la Ljubljana și-au manifestat acordul cu privire la contribuția

Organizației la inițiativa Alianței, subliniind că Organizația este bine plasată pentru a

sprijini scopurile și obiectivele proiectului ONU. Într-adevăr, ca o organizație de norme

comune, principii, angajamente și valori între egali, și o organizație care se întinde pe trei

continente, cuprinzând principalele religii și culturi ale lumii, OSCE, a fost considerată

ea însăși o alianță a civilizațiilor în acțiune.

Un alt pas important în delimitarea etosului Organizației în secolul XXI, a avut loc

odată cu lucrările Procesului Corfu, desfășurat la început anului 2008, în timpul

președinției finlandeze, continuând în anul 2009, sub președinția elenă, care a accentuat

necesitatea dialogului reînnoit cu privire la problemele de bază ale securității europene.

Pentru prima dată într-un cadru informal, miniștrii Afacerilor Externe ai OSCE s-au întâlnit

pentru a discuta despre provocările actuale și despre perspectivele privind securitatea

indivizibilă, cuprinzătoare și cooperativă, care a marcat arhitectura de securitate europeană

după Războiul Rece [161]. Cadrul întâlnirii Corfu a adus astfel reconfirmarea aquisul-ui

OSCE, dar și discuțiile legate de renovarea mecanismelor Organizației, pentru a gestiona

atât provocările tradiționale, cât și emergentele provocări globale. În acest cadru, statele

participante au căzut de acord asupra modului de abordare a riscurilor și amenințărilor de

securitate, ce variază de la litigii de frontieră nesoluționate, tensiuni etnice, democrația și

statul de drept, până la controlul armamentelor, crize economice, securitatea energetică sau

problema migrațiilor ilegale, evidențiind și reafirmând securitatea comprehensivă,

indivizibilă, coerentă, și cooperativă, „de la Vancouver la Vladivostok”. România s -a

implicat activ în Procesul Corfu, susținând problematica ciclului conflictual în cadrul

OSCE. România a fost desemnată coordonator tematic al aspectelor vizând eficiența OSCE,

69

a inițiat două documente privind Dimensiunea Economică și de Mediu, și a co -sponsorizat

alte patru pe aceleași dimensiuni. Documentele erau legate de implicațiile de securitate ale

schimbărilor climatice şi, respectiv, promovarea de măsuri economice şi de mediu în

prevenirea, soluţionarea conflictelor şi reconstrucţia postconflict. Cu alte cuvinte,

atitudinea României a condus la îmbunătățirea reacţiei OSCE în situaţii postcriză şi

reabilitare postconflict.

Și cadrul reuniunii CM de la Atena a oferit noi impulsuri puternice pentru o

Organizație nouă, ancorată în dialog, privind viitorul securității europene. Statele

participante au adoptat o declarație și o decizie privind Procesul Corfu care accentua

importanța celor trei principii în abordarea OSCE privind prevenirea conflictelor și

reglementarea postconflictuală. Mai precis, statele participante OSCE au reafirmat

validitatea angajamentelor în abordarea problemelor de securitate, atât în cadrul de

prevenirea al conflictelor, cât și în spațiul de reglementare postconflictuală. În cadrul

Consliului desfășurat la Atena, România deținea poziția de președinte al Comitetului

economic și de mediu al OSCE, și a coordonat negocierile în ceea ce privește dialogul și

cooperarea în domeniul securității energetice și managementul migrației în cadrul OSCE.

Angajamentul voinței politice pentru a soluționa provocările la adresa securității,

ghidat de spiritul securității cooperative, comprehensive și indivizibile a fost considerat

chiar chintesența Procesului desfășurat la Corfu [161].

În dorința de a aduce dialogul despre securitate la rezultate concrete aceste

eforturi au fost continuate de președinția kazakă în cadrul summitului OSCE desfășurat la

Astana, în Kazahstan, la sfârșitul anului 2010, unde temele de secur itate au fost

clarificate, și obiectivele stabilite. Documentul intitulat „Declarația Comemorativă de la

Astana: spre o securitate comună” făcea referiri la viziunea unui spațiu indivizibil de

securitate în aria OSCE, bazat pe principii, angajamente și obiective comune [162].

Summitul a reafirmat importanța conceptului securității indivizibile, dar și importanța

cadrului de abordare al OSCE, fundamentat pe cele trei principii ale Organizației:

principiul securității comprehensive, cooperării și indivizibilității [162].

În 2012, în perspectiva aniversării a patru decenii de la adoptarea Actului Final

de la Helsinki, document fondator al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în

Europa, a fost lansat, Procesul Helsinki+40. Acesta accentua abordarea

multidimensională a securităţii, a problematicii conflictelor prelungite şi a respectării

drepturilor omului. România sprijină ferm procesul Helsinki+40 și spera că acesta va

conduce la împlinirea viziunii unei reale Comunități de Securitate în spațiul OSCE.

70

Pentru aproape patru decenii, principiul securității comprehensive, cooperative și

indivizibile, a fost reafirmat de statele participante în contexte diferite și numeroase. Deși

inițial măsurile și mecanismele de a gestiona securitatea nu au fost abordate până la

sfârșitul Războiului Rece, normele care sprijină securitatea au fost stabilite odată cu AFH

și au fost redefinite mai departe de-a lungul anilor. Astfel, spre deosebire de alte entități

statale, organizații sau instituții internaționale, OSCE are unele avantaje esențiale în

abordarea efectivă a celor două concepte de securitate. Valoarea ariei extinse a OSCE și

principiile OSCE, definesc în mod distinct, dar și eficient credibilitatea Organizației ca

actor viabil de securitate, în contextul secolului XXI.

Astăzi, cele trei principii ale etosului OSCE sunt parte integrantă a unui pachet

comun, unde securitatea comprehensivă, cooperativă și indivizibilă, ghidează totalitatea

acțiunilor OSCE. Aceste concepte s-au dovedit adaptabile în timp, în ciuda schimbărilor

dramatice și provocatoare ale mediului internațional de securitate [161, p. 3]. Prin discuții

constante ele au rămas relevante și au fost reafirmate de comunitatea euro -atlantică și euro-

asiatică în cadrul extins al ariei ce cuprinde statele participante ale OSCE. Cu alte cuvinte,

putem vorbi de dezvoltarea unui etos coeziv al prevenirii și gestionării conflictelor,

bazându-se pe o serie de caracteristici specifice, care încadrează și orientează instrumentele

și mecanismele OSCE. Un etos, care subliniază viziunea unei comunităţi de securitate

euro-atlantică şi euro-asiatică liberă, democratică, comună, comprehensivă şi indivizibilă,

bazată pe valori comune, angajamente asumate şi obiective comune.

Un plus valoros și obiectiv adus înțelegerii etosului OSCE, și reflectat asupra

acțiunilor de prevenire a conflictelor, și în egală măsură asupra acțiunilor de reglementare

postconflictuală, este adus de analiza realizată de Walter A. Kemp. Studiul lui Walter A.

Kemp, publicat în jurnalul Helsinki Monitor și intitulat „Ever heard of the OSCE?”, aduce

o radiografiere a ceea ce reprezintă OSCE, a profilului și a cadrului OSCE, pentru publicul

larg. Aspectul principal pe care Kemp îl subliniază este profilul scăzut al OSCE, unde

multe dintre activitățile Organizației sunt subtile și cu multiple fațete, unde termeni ca

„securitatea cooperativă”, „dimensiunea umană”, și alte cuvinte specifice limbajului OSCE,

nu sunt cuprinse nici în lexiconul normal, și nici nu pot fi descrise în termeni simpli.

Totodată, Kemp justifică profilul OSCE, prin faptul că diplomația preventivă de succes

este dificil de cuantificat (cu alte cuvinte nu se întâmplă nimic atunci când aceasta

funcționează), și reabilitarea postconflictuală poate dura ani de zile doar pentru a obține

„normalizare”. Astfel, pare just ca o mare parte din activitățile pe care OSCE le realizează,

să nu fie considerate „un titlu de știre” pentru mass-media și public [121, p. 37].

71

Un alt motiv pentru care Organizația nu este bucură de un profil proeminent,

primind puțină atenție din partea publicului larg, se referă la aria angajamentelor OSCE,

care suscită un interes mult prea scăzut, până în momentul în care lucrurile degenerează în

fapte grave. Cine a auzit vreodată de Cecenia sau Kosovo până acum câțiva ani, sau câ t de

mulți înțeleg complexitatea reconcilierii naționale în Tadjikistan sau complexitatea

proceselor de soluționare politică din Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria sau Nagorno -

Karabah [121, p. 37-38]. Motivele profilului scăzut al Organizației, nu se opresc însă aici,

autorul notând și numele OSCE, considerat mult prea lung și complicat, lipsit de

scânteierea pe care NATO sau numele altor organizații o suscită, sau resursele limitate pe

care Organizația le-a alocat presei și informațiilor publice. Walter Kemp, merge mai

departe de stadiul prim al constatărilor, și încearcă să explice această deficiență, bazându -

se pe premisa că Organizația nu caută un profil evident în mass-media sau o audiență. Cu

alte cuvinte, vorbim de o modestie, care este o reflecție a culturii sale organizaționale.

Evitarea unui profil proeminent este considerat un principiu valabil al activităților

desfășurate de OSCE, care acoperă toate fazele ciclului de viață ale conflictului, fapt mai

ales evident în cazul diplomației preventive [121, p. 38-39]. Astfel, activitățile OSCE, sunt

concepute în vederea evitării tensiunilor, conflictelor sau crizelor, sau cu alte cuvinte

acțiunile OSCE evită crearea de „știri”. O atenție sporită, poate agrava o situație fragilă

deja inexistentă și poate conduce la amplificarea situației în cauză. Astfel, dacă prevenirea

funcționează, oprește evenimentele dramatice, cu caracter de „știre” de a se întâmpla. Acest

este considerat tocmai punctul forte al capacității preventive a OSCE. Această abordare

discretă, este o strategie cheie folosită de Misiunile OSCE, de Înaltul Reprezentat pentru

Minorități Naționale sau de alte structuri ale OSCE. Totodată, OSCE nu are nevoie de un

profil proeminent. În cuvintele lui Walter Kemp, „OSCE este o organizație internațională.

Ea nu are trebuie să se angajeze în eforturi extensive de relații publice, în scopul de a

argumenta recunoașterea numelui său, sau simpatia publicului. Organizația nu este o

întreprindere privată și nu trebuie să se vândă în sine [...] Acționarii să i sunt statele sale

participante și ea este Organizația lor” [121, p. 40]. Cu toate acestea, profilul scăzut al

Organizației poate echivala și cu un nivel minim de interes public și participare în

activitățile sale. Excepția este vizibilă doar în statele în care OSCE are contacte directe și

frecvente cu populația, cum este cazul Albaniei, Bosniei și Herțegovinei sau Croației. În

consecință, spre deosebire de anii 1970 și 1980, când omul de pe stradă, în special din

Europa de Est și Uniunea Sovietică, era capabil să se identifice cu CSCE, sau cu procesul

Helsinki, OSCE nu este astăzi o organizație cu un profil proeminent [121].

72

Abordarea Organizației nu respectă întotdeauna însă, această regulă a discreției.

Chiar dacă o abordare discretă reprezintă strategia cheie a acțiunilor OSCE în cazul

principalelor activități, aceasta își găsește excepția în încălcările angajamentelor

dimensiunii umane, ca acțiunile de fraudare a alegerilor, încălcarea libertății mass -mediei

sau a drepturilor omului. În acest context, acțiunile OSCE se pot bucura de sprijinul

vizibilității și presiunii publice, iar acest mod de pronunțare publică, reprezintă de fapt un

pas în rezolvarea acestor dinamici. Drept exemplu, un raport critic al alegerilor, o

declarație a Președintelui în Exercițiu, sau a unui alt înalt oficial al OSCE, sau o remarcă

mediatizată a unui șef de misiune, reprezintă în sine o demonstrație a modului de

soluționare pe care OSCE îl intentează. Situația poate fi astfel îndreptată înainte de a

ajunge la un stadiu mai tensionat care poate degenera în conflict. Acesta este însă un mod

neobișnuit al Organizației de a-și conduce acțiunile, și nu o regulă de bază. De altfel,

abordarea OSCE nu urmează o regulă general valabilă, aplicabilă tuturor situațiilor, ci

depinde de la un caz la altul, sporind flexibilitatea acțiunilor conduse sub mandat OSCE.

Cu toate că există un acord comun cu privire la profilul scăzut al Organizației,

consolidarea acestui aspect reprezintă un punct divergent. Pe de o parte, argumentele

perspectivei liberalismului democratic subliniază necesitatea augumentării rolului, unde

realizările OSCE cu privire la dimensiunea umană, ar trebi să ajungă la persoanele care sunt

direct afectate de deciziile Organizației. În acest caz, consolidarea rolului Adunării

Parlamentare este un pas esențial în scopul de a crea o legătură mai puternică între oameni,

parlamentarii lor aleși, și procesul diplomatic. Pe de altă parte însă, perspectiva real -

politikului, pleacă de la premisa că OSCE este o colecție de state, sau chiar numai cadrul și

parametrii pentru o colecție de state, care împărtășesc un interes comun sau lucrează în

direcția realizării unor principii și angajamente comune. Din acest punct de vedere, creșterea

profilului OSCE nu servește nici unui scop, iar absența unui profil proeminent poate fi

considerat chiar unul dintre secretele succesului OSCE [121, p. 41]. Punerea în aplicare a

principiilor și angajamentelor OSCE revine statelor participante, iar OSCE este doar un

„câine de pază” în acest proces. Din aceste motive, angajamentele și principiile OSCE ar

trebui să aibă un profil mai ridicat în statele participante, și nu Organizația în sine.

În concluzie, Walter Kemp nota că „adevărul pare a fi undeva la mijloc”. OSCE

este o colecție de state, dar de asemenea dezvoltă o identitate organizațională, care este

mai mult decât suma părților sale. Activitatea sa nu trebuie să fie ambalată și vândută

într-un mod mediatic, dar publicul are dreptul de a cunoaște Organizația, de a cunoaște

principiile și procesele care îi ghidează acțiunile. Astfel, larga recunoaștere a OSCE

73

poate genera un interes mai mare în rândul factorilor de decizie, și, prin urmare, poate

facilita activitatea oficialilor OSCE, înaintând obiectivele lor politice sau bugetare spre

stadii explicite. Ultimele două decenii, și în special începutul secolului XXI, au adus

schimbări importante în profilul OSCE. Unul dintre cele mai vizibile aspecte este oferit

de consolidarea transparenței OSCE, manifestată printr-o mai largă mediatizare și

implicit o apropiere față de oamenii a căror interese sunt reprezentate.

În concluzie, evaluarea etosului Organizației reflectă și avantajele pe care OSCE

le aduce în abordarea problemelor de securitate, de la prevenirea tensiunilor și

conflictelor, până la reconstrucția cadrului postconflictual. În acest sens principiul

securității cooperative, indivizibile, și cuprinzătoare, oferă fundația unei abordări ferme,

în raport cu noile provocări globale. Mai mult decât atât, prin aceste principii, OSCE este

un „norm-setter”, în domeniile acoperite de mandatul său global. Lărgirea spațiului

dedicat comunicării publice, transparența documentelor OSCE, cadrul de securitate oferit

de principiile de bază ale OSCE, dar și flexibilitatea Organizației, reliefează un răspuns

multivariat și multidimensional, pe care OSCE mizează în abordarea noilor provocări.

2.3. Operaționalizarea instituțională a conceptelor

2.3.1 Mecanisme și proceduri legate de avertizarea timpurie și prevenirea

conflictelor

De-a lungul întregii sale existențe, prevenirea conflictelor a fost o componentă

structurală importantă și un sprijin filozofic de bază al OSCE [65, p. 7]. Cu toate că în

lumea bipolară toate eforturile de a dezvolta mijloace de operare în domeniul conflictelor

locale sau regionale au fost limitate de dinamica Războiului Rece, discursul privind

aceste norme de abordare a dinamicilor conflictualității, și-au găsit totuși locul în cadrul

reuniunilor Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. Sfârșitul confruntărilor

dintre Est și Vest a adus un impact pregnant asupra discuțiilor legate de cele două

concepte, determinând „diplomați precauți să inventeze sistemul complicat al

mecanismelor Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa”, așa cum este el

conceptualizat de Meyer Berthold [44, p. 63]. Căderea zidului Berlinului și colapsul

Uniunii Sovietice a reprezentat pentru Conferința pentru Securitate și Cooperare în

Europa, ca și pentru multe alte organizații internaționale, motiv de sărbătoare, dacă nu

chiar euforie, așa cum este reflectat în preambulul „Cartei de la Paris” din anul 1990 [72,

p. 3]. Carta prevedea angajamentul statelor participante de a căuta „modalități eficiente

74

de a preveni conflictele, prin mijloace politice” și de a defini „mecanisme adecvate

pentru soluționarea pașnică o oricărei dispute” [72, p. 9]. Mai mult decât atât, „Carta de

la Paris” a marcat tranziția OSCE de la rolul de forum de negociere în era

confruntațională, la o adevărată organizație de securitate, prin cooperare și prin

promovarea valorilor democratice.

Tonul optimist al „Cartei pentru o Nouă Europă” a fost însă perturbat de

evenimentele instabile și conflictele violente din Europa Centrală și de Est, ca urmare a

dezintegrării statelor multinaționale. Astfel, la începutul anilor `90 și în special în lumina

conflictelor din fosta Iugoslavie, a devenit evidentă nevoia de a dezvolta instrumente

sustenabile pentru prevenirea, soluționarea conflictelor. Nevoia de a dezvolta o capacitate

mai sofisticată de prevenire a conflictelor în regiunea OSCE neces ita pe de o parte

consolidarea instrumentelor politice și a organelor CSCE, și pe de altă parter o

reconsiderare a tipurilor de intervenție fezabile [65, p. 8]. Aceste deziderate au fost

materializate de Capitolele I, II și III, al „Documentului de la Hels inki” din anul 1992, iar

câteva luni mai târziu, Organizația a dezvoltat instrumente pragmatice în acest scop [104,

p. 8]. Capitolul III al „Documentului de la Helsinki din anul 1992”, aducea chiar

distincția dintre mecanismele CSCE în raport cu ciclul de viață al conflictelor,

accentuând existența a trei situații diferite, care necesită trei abordări diferite. Cu alte

cuvinte, OSCE afirma faptul că: „conflictele sunt predispuse pentru prevenire, în timp ce

crizele necesită gestionare iar disputele fac obiectul reglementărilor” [104, p. 9].

Totodată, mecanismele de bază pe care OSCE le utilizează în gestionarea

securității au fost stabilite de Consiliului de la Stockholm și Summitul de la Helsinki din

anul 1992 [99, p. 91]. În conformitate cu acestea, OSCE dispune de patru categorii de

mecanisme și proceduri, care sunt legate de avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor

și reglementarea postconflictuală. Mai precis, acestea sunt clasificate astfel: dimensiunea

umană, reducerea riscurilor, avertizarea timpurie și prevenirea conflictelor, și

soluționarea pașnică a disputelor [36, p. 225].

Cu toate că statele OSCE nu definesc în mod explicit prevenirea conflictelor,

documentele și specialiștii OSCE subliniază o definiție funcțională și indică faptul că

concepția OSCE de prevenire a conflictelor urmează îndeaproape definițiile generale din

literatură: „eforturile de a evita dezvoltarea problemelor litigioase și incompatibilitatea

scopurilor” sau „măsuri care contribuie la prevenirea comportamentului nedorit de

conflict odată ce unele situații, implicând scopuri incompatibile au apărut” [36]. Cadrul

de prevenire al conflictelor, indică astfel obiectivul dublu de aplicare al concepției

75

preventive, ce privește pe de o parte eliminarea cauzelor incompatibile, iar pe de altă

parte, prevenirea exprimărilor violente a diferențelor, când tensiunea are loc [139, p.

134]. Cele mai multe opinii subliniază faptul că evitarea preciziei în utilizarea

conceptului emană probabil din natura politică a organizației. Fapt evidenția t și de

ÎCMN, Max van der Stoel, care afirma că „avertizarea timpurie și prevenirea conflictelor

sunt moduri de operare, care sunt dependente de comportamentul actorilor politici,

respectiv al statelor participante în cazul Organizației” [124, p. 7-13].

În timp ce cererea pentru integrarea prevenirii conflictelor este universală, și

multe organizații sunt dornice să integreze prevenirea conflictelor în activitățile lor,

puține organizații înțeleg unde și cum pot implementa astfel de programe. Astfel, după ce

a fost în sine un instrument de prevenire a conflictelor în timpul Războiului Rece, sub

forma forumului CSCE, al discuțiilor soft de securitate între Est și Vest, OSCE a reușit o

abordare comună și a continuat să conducă gândirea asupra noilor concepții cu privire la

reducerea riscurilor, prevenirea conflictelor armate și avertizare timpurie, transformând

această gândire în instrumente și acțiuni concrete, care permit intervenția rapidă în caz de

necesitate [36, p. 223]. În conformitate cu documentele oficiale ale OSCE, proiectarea și

implementarea mecanismelor, măsurilor și procedurilor de avertizare timpurie și

prevenire a conflictelor începe cu dimensiunea umană, un instrument prim al prevenirii

conflictelor, atât pentru că are scopul de a promova principii generale de respect, cât și

pentru că sistemul include mecanisme de avertizare timpurie și monitorizare a încălcării

drepturilor omului. Astfel, în viziunea OSCE, evitarea și prevenirea conflictelor,

înseamnă atât promovarea drepturilor omului și a instituțiilor democratice, cât și

stabilirea de norme internaționale, subliniind importanța principiului securității

comprehensive. Totodată, trebuie remarcat faptul că dimensiunea umană s -au bucurat de

o dezvoltare continuă a mecanismelor și procedurilor care permit intervenția rapidă în caz

de necesitate, fără a necesita o decizie adoptată prin consens pentru a fi aplicate. Încă de

la început, CSCE a legat dimensiunea umană a securității cu eforturile de a evita

izbucnirea conflictelor violente. Atât „Actul Final de la Helsinki” din anul 1975, cât și

„Documentul de la Copenhaga” din anul 1990, au expus principiile majore ale rolului

OSCE în activitățile dimensiunii umane. Cu toate că este în esență o organizație de

securitate, OSCE nu a fost interesată doar de dimensiunea sa umană pentru valoare sa

intrinsecă, ci pentru rolul său în abordarea multiplelor probleme fundamentale care ar

putea da naștere la conflicte violente. Cele două mecanisme ale dimensiunii umane pot fi

invocate ad hoc de către orice stat participant, sau de către un grup de state participante.

76

Primul mecanism al dimensiunii umane, cunoscut mai ales sub denumirea de

„Mecanismul Viena”, a fost adoptat la summitul de la Viena din anul 1989, cu rolul de a

defini cadrul cu privire la schimbul de informații în domeniul uman. În conformitate cu

Documentul de la Viena, statele participante au convenit asupra clasificării Mecanismului

în patru faze: efectuarea de schimburi de informații și furnizarea de răspunsuri la

solicitările de informații provenite din partea altor state participante, cu privire la

dimensiunea umană (I), organizarea de întâlniri bilaterale cu alte state participante, cu

scopul de a examina și rezolva aspecte privind dimensiunea umană (II), aducerea în

atenția statelor participante a tuturor situațiilor speciale din domeniul uman, inclusiv

aspectele ridicate în cadrul întâlnirilor bilaterale (III), și furnizarea de informații cu

privire la dimensiunea umană către Reuniunea privind implemen tarea dimensiunii umane

(IV) [79]. În termeni expliciți, prima fază a Mecanismului se referă la comunicări ce pot

fi transmise prin canale diplomatice, sau pot fi adresate către orice instituție competentă a

OSCE, mandatată în acest domeniu. Un răspuns scris la solicitarea informațiilor trebuie

furnizat în cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de zece zile. În ceea ce privește cea de -a

doua fază a Mecanismului, accentul este pus pe data și locul reuniunilor, care trebuie să

fie consimțite de acordul comun al părților, prin intermediul canalelor diplomatice.

Totodată, reuniunile bilaterale vor avea loc cât mai curând posibil, de regulă, în termen

de o săptămână de la data solicitată. Asupra ultimei faze a Mecanismului, delegațiile

statelor participante au convenit asupra menținerii „Reuniunilor de Revizuire”, care

urmau să se desfășoare înaintea fiecărui summit al OSCE [69].

Datele oficiale arată o serie numeroasă de cazuri, în care Mecanismul Viena a

fost activat. De la implementarea sa, în ianuarie 1989, până la Documentul de la

Copenhaga din octombrie 1990, 115 cazuri au atins faza întâi a Mecanismului,

reprezentată de solicitarea clarificărilor, și în alte 17 cazuri, au fost activate fazele

următoare. Un prim exemplu al invocării Mecanismului Viena este reprezentat de Marea

Britanie, în perioada 1989-1990, în ceea ce privește încălcările drepturilor omului în

România, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană și Bulgaria. Alte cazuri sunt cele

în care Turcia a invocat mecanismul împotriva Bulgariei pentru tratamentul minorității

sale musulmane, Ungaria împotriva României în ceea ce privește tratarea minorității

maghiare din Transilvania., sau Austria, cu privire la modul în care Turcia tratează

cetățenii kurzi din sud-estul Turciei. Trei activări suplimentare au avut loc între

octombrie 1990 și octombrie 1991, când Mecanismul Moscova a fost adoptat. De atunci,

Mecanismul a implicat dispoziții cuprinse atât în documentele Viena, cât și Moscova,

77

incluzând opțiunea de trimitere a misiunilor de experți pentru a investiga situația în

cauză. Cea mai recentă activare a Mecanismului Viena a avut loc în anul 1999, când

Mecanismul a fost activat împreună cu Mecanismul Moscova, în legătură cu operațiunea

militară a NATO în Republica Federative Iugoslavia [165, p. 11].

Cel de-al doilea mecanism al dimensiunii umane sau „Mecanismul Moscova”, a fost

înființat prin documentul final al celei de-a treia conferințe asupra dimensiunii umane, care a

avut loc la Moscova la 4 octombrie 1991 [73]. Mecanismul Moscova este considerat o

variantă extinsă a Mecanismului Viena, fiind realizat în vederea îmbunătățirii aplicării

angajamentelor Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa în ceea ce privește

dimensiunea umană. Mai precis, Mecanismul furnizează posibilități adiționale pentru statele

participante de a stabili misiuni ad hoc independente de experți, pentru a aborda sau pentru a

contribui la soluționarea aspectelor legate de dimensiunea umană. Mecanismul Moscova

stabilește o listă de resurse, care cuprinde trei până la șase experți, numiți de către fiecare

stat participant pentru o perioadă de la trei, până la șase ani [143]. Mecanismul Moscova a

fost amendat la Reuniunea Consiliului de la Roma din anul 1993 [78].

Mecanismul Moscova poate fi activat în cinci moduri. Astfel, misiunile de

experți pot fi solicitate în mod voluntar de către oricare stat participant, în vederea

soluționării unui aspect specific sau a unei probleme de pe teritoriul propriu, cu privire la

dimensiunea umană. O astfel de misiune exclude participarea resortisanților sau

rezidenților statului în cauză, și are rolul de a strânge informații necesare în vederea

îndeplinirii sarcinilor sale, și, atunci când este cazul, poate folosi servicii de mediere

pentru a promova dialogul și cooperarea între părțile participante. Statul în cauză trebuie

să accepte misiunea în condiții precise de referință și poate atribui în acest mod orice alte

funcții, printre care, misiuni de constatare, și servicii de consultanță. Aceste funcții

adiționale au mai ales scopul de a sugera căi și mijloace de facilitare privind respectarea

angajamentelor OSCE. În termen de trei săptămâni de la înființare, misiunea trebuie să își

prezinte observațiile statului primitor. La rândul său, statul primitor, are datoria de a

transmite, prin intermediul Biroului Pentru Instituții Democrat ice și Drepturile Omului,

către toate statele participante, observațiile misiunii. Observațiile și comentariile statului

participant transmise de statul primitor pot fi discutate în cadrul Consiliului Permanent al

Organizației, care poate lua în considerare posibile acțiuni următoare [165, p. 12].

Cea de-a doua modalitate de activare este reprezentată de solicitarea de

informații sau de solicitarea unei reuniuni bilaterale, sub umbrela Mecanismului Viena,

unde statul solicitat poate sugera ca celălalt stat ar trebuie să invite o misiune de experți

78

[165, p. 13]. Dacă celălalt stat participant este de acord să invite o misiune de experți,

procedura este similară ca în cazul primei modalități de activare a Mecanismului.

Nu întotdeauna însă statul în cauză își exprimă acordul cu privire la stabilirea

unei misiuni de raportori. În acest caz, statul solicitant poate iniția stabilirea unei misiuni

de raportori, cu sprijinul a cel puțin cinci state participante, unde raportorii trebuie să

stabilească faptele, să raporteze cu privire la acestea, și poate oferi sfaturi cu privire la

posibile soluții în problema în cauză [21]. Nu mai târziu de două săptămâni de la numirea

ultimului raportor, misiunea trebuie să prezinte raportul său statelor participante sau

statelor în cauză. Statul solicitant, cu excepția cazului în care statul în cauză convine în

alt mod, este necesar să transmită observațiile sale către Biroul Pentru Instituții

Democratice și Drepturile Omului, respectând limita maximă de două săptămâni de la

prezentarea raportului. La rândul său, BIDDO va transmite raportul și orice observații ale

statului solicitant, sau ale oricărui stat participant, către toate statele participante, urmând

ca raportul să fie introdus pe ordinea de zi a Consiliului Permanent, care poate decide

asupra acțiunilor următoare. Documentele oficiale subliniază că toate cheltuielile misiunii

vor fi suportate de statul sau satele participante OSCE, care au solicitat activarea

Mecanismului Moscova [165, p. 12-13].

Cea de-a patra modalitate de activare a Mecanismului Moscova, este reprezentată

de cazul în care un stat consideră că o problemă serioasă a apărut într -un alt stat, și

amenință îndeplinirea previziuniilor dimensiunii umane. În acest caz, cu sprijinul a cel

puțin nouă state participante, statul în cauză poate stabili o misiune de raportori. Ca

urmare a solicitării, Consiliul Permanent, are dreptul de a decide stabilirea unei misiuni

de experți sau raportori.

Documentele Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa atestă

activarea Mecanismului Moscova în rânduri multiple, încă de la stabilirea sa, și chiar

până la date mai recente. Prima activare a Mecanismului a avut loc la 9 iunie 1992 odată

cu solicitarea venită din partea Estoniei, privind atitudinea Federației Ruse în probl emele

privind legea cetățeniei și cea lingvistică [165]. Mergând dincolo de cadrul enumerativ,

am ales exemplificarea acestui prim caz de activare, ca reper în înțelegere modului

specific de funcționare a mecanismelor de prevenire a conflictelor, specifice dimensiunii

umane.

Alături de alte state baltice, Republica Estonia și-a redobândit independența, de sub

umbrela sovietică, la începutul anilor `90, mai precis în august 1991. După ce și -a recâștigat

deplina suveranitate Estonia a devenit stat participant CSCE, în anul 1992, luând parte la

79

Summit-ul desfășurat la Helsinki în iulie 1992. Privind problema specifică invocată de

Estonia, și anume atitudinea Federației Ruse în problemele privind legea cetățeniei și cea

lingvistică, trebuie specificată prezența a aproape jumătate de milion de persoane

predominant de origine etnică rusă, dintr-o populație totală de 1.6 milioane, pe teritoriu

noului stat independent [127, p. 20]. Totodată, trebuie notat și faptul că în mod tradițional

Estonia este considerată o societate multi-etnică. Compoziția sa etnică a fost înclinată de

mișcările masive de etnici ruși, ce au avut loc în perioada sovietică. Efectele acestor

schimbări demografice au fost evidente în mod particular în zona nord-estică a Estoniei,

unde unele orașe au devenit aproape în întregime orașe rusești. Primii ani de independență au

adus atitudini diferite ale populației rusofene cu privire la integrarea lor în societatea

estoniană. S-au diferențiat astfel „moderații” sau „Rușii baltici”, aparent doritori de a se

integra în societatea estoniană, „garniturile puternice” sau „Comunitatea rusească”, care

priveau cu nostalgice spre timpurile Uniunii Sovietice, și indecișii sau pasivii [127, p. 21].

Descrierea acestui cadru specific Estoniei anilor `90 are un rol deosebit de

important în înțelegerea rolului jucat de OSCE, și mai ales în înțelegerea rolului jucat de

misiunea specifică Mecanismului Moscova. Astfel, implicarea CSCE în Estonia a început

cu accentuarea conceptului securității comprehensive, conectând în mod direct pacea și

securitatea de respectarea drepturilor omului și a libertăților democratice. Plecând de la

premisa că nu doar conflictele inter-statale, dar de asemenea evoluțiile din cadrul unui stat

pot avea consecințe internaționale, prevenirea conflictelor este esențială nu doar pentru

relațiile internaționale, ci în egală măsură și pentru evoluțiile interne, pentru care statul

participant are responsabilitate primară. În termeni preciși, guvernul Estoniei a invitat o

misiune de experți OSCE, pentru a studia legislația Estoniană, și pentru a o compara cu

normele privind drepturile omului acceptate la nivel internațional. Misiunea a fost invitată

în conformitate cu dispozițiile Art. 4 din documentul „Reuniunii de la Moscova a

Conferinței asupra Dimensiunii Umane” al OSCE, și a fost condusă de Profesorul Christian

Tomuscha din Germania, și Ambasadorul Klaus Törnudd. Misiunea a vizitat Estonia la

începutul lunii decembrie a anului 1992, concretizându-se cu prezentarea raportului la

sfârșitul anului în cauză. Discuțiile preliminare purtate în toamna anului 1992, între

autoritățile estoniene și reprezentanții Președintelui în Exercițiu au condus la decizia de a

trimite o misiune de teren în Estonia, adoptată de reuniunea Consiliului de la Stockholm, în

decembrie 1992. În consecință, misiunea a fost desfășurată în februarie 1993, cu obiectivul

de a „promova stabilitatea, dialogul și înțelegerea între comunitățile din Estonia” [127, p.

20-22]. Ca urmare a prezenței și acțiunilor misiunii OSCE, guvernul estonian a asigurat

80

faptul că nu intenționa să demareze o politică de expulzare a rezidenților ruși din Estonia,

iar pe de altă parte reprezentanții comunității ruse au asigurat angajamentul lor într -un

dialog activ și constructiv cu guvernul, respectând totodată integritatea teritorială a

Estoniei. În anul următor, acțiunile misiunii OSCE, au facilitat inițiativa documentelor de

călătorie temporară, disponibile pentru non-cetățenii cu reședința în Estonia [127, p. 34],

au monitorizat examenele de limbă și au militat pentru intensificarea cursurilor de limbă

estonă pentru non-cetățenii rezidenți în Estonia. Totodată, misiunea a luat inițiativă în

organizarea de seminarii inter-etnice care abordau o serie numeroasă de probleme, ca

drepturile omului, minoritățile sau educația. Problemele societății estoniene nu au dispărut

însă peste noapte, dar aportul adus de Misiunea OSCE prin Mecanismul Moscova, în cei

trei ani de prezență în teren, au fost considerați admirabili. În consecință, Mecanismul și -a

dovedit capacitatea de instrument preventiv, prin absența situațiilor explozive.

Activarea Mecanismului Moscova, ca mijloc de prevenire a conflictelor, a fost

determinat și de preocupările privind atacurile asupra civililor din Croația și Bosnia și

Herțegovina, care a determinat trimiterea unei misiuni de raportori la solicitarea Marii

Britanii. Republica Moldova a activat și ea Mecanismul Moscova privind punerea în

aplicare a legislației actuale legate de drepturile persoanelor aparținând minorităților

naționale și relațiilor inter-etnice de pe teritoriul Republicii Moldova [21]. Alte activări

ale Mecanismului Moscova au privit încălcarea drepturilor omului sau operațiunile

NATO din Republica Federală Iugoslavă, sau atacurile asupra președintelui

Turkmenistanului. Cea mai recentă activare a avut loc în data de 6 aprilie 2011, când 14

state participante au invocat Mecanismul Moscova în cazul Belarus, în vederea stabilirii

unei misiuni de constatare. Misiunea avea rolul de a examina preocupările cu privire la

demonstrațiile de la 19 decembrie 2010, și evoluțiile ulterioare. Refuzul de a primi

primul raportor numit de către statele participante OSCE, a condus însă la imposibilitatea

deplasării misiunii de constatare pe teritoriul Belarusului, și la intensificarea consultărilor

în principalele capitale implicate: Paris, Geneva, Viena, Varșovia și Vilnius, cu

instituțiile internaționale, membrii ai comunității diplomatice, reprezentanți ai

organizațiilor non-guvernamentale și ai societății civile [165, p. 15-16].

Evaluarea mecanismelor dimensiuni umane evidențiază fără îndoială rolul

important al celor două mecanisme în prevenirea conflictelor, oferind posibilitatea

statelor participante de a aborda problemele legate de dimensiunea umană încă dintr -un

stadiu incipient. Deși aceste mecanisme prevăd doar prevenirea unidimensională,

referindu-se doar la problemele legate de dimensiunea umană, acest fapt nu împiedică

81

integrarea cu succes a celor două mecanisme în operaționalizarea instituțională a

conceptului de prevenire a conflictelor, sporind gradul de reacție al statelor participante

și accentuând în același timp puterea de recepție a OSCE. Cu alte cuvinte, dezvoltarea

celor două mecanisme aduce practicile politice, în concordanță cu obligațiile morale ale

civilizației noastre, și cu cerințele naturii umane [197, p. 275]. Astfel, tot în cadrul

dimensiunii umane, OSCE, are un corp de standarde și angajamente, susținut de

principiile demnității inerente ființei umane, a drepturilor omului și libertăților

fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, conștiință, religie, credință și exprimare,

precum și democrația, și statul de drept, toleranța, combaterea discriminării și xenofobiei,

drepturile minorităților, multiculturalismului și integrării. Aceste angajamente stabilesc

cadrul în care oamenii pot trăi în pace adevărată și durabilă, de orice amenințare la adresa

securității. Aceste valori sunt considerate chiar piatra de temelie a OSCE [157].

Ca parte integrantă a măsurilor de prevenire a conflictelor, sunt și măsurile de

reducere a riscurilor apariției sau escaladării conflictelor, care au început să fie proiectate

după anul 1989. Dezvoltarea unor mecanisme specifice de reducere a riscurilor reflectă în

primul rând o mai mare voință de a colabora din partea statelor participante, de altf el o

caracteristică specifică mediului internațional posterior Războiului Rece [165, p. 16].

Consultările privind constituirea mecanismelor de reducere a riscurilor au

demarat pentru prima dată în cursul negocierilor din cadrul Conferinței privind „Măsuril e

de încredere în Europa”, bazându-se pe „Măsurile de consolidare a încrederii și

securității” conținute în documentul Conferinței de la Stockholm din anul 1986.

Dezvoltarea lor expresivă a avut loc de lungul anilor următori, în special în anul 1992 și

1994, concretizate mai apoi în contextul Capitolului al III-lea al „Documentului de la

Viena” din anul 1999. Intitulat sugestiv, „Reducerea riscurilor”, capitolul includea

prevederi cu privire la „Mecanismul de consultare și cooperare privind activități militare

neobișnuite”, „Cooperarea cu privire la incidente întâmplătoare de natură militară și

„Măsuri cu privire la găzduirea voluntară a vizitelor menite a risipi îngrijorarea cu privire

la activități de sorginte militară”.

Primul mecanism, sau „Mecanismul de consultare și cooperare cu privire la activități

militare neobișnuite”, stipulează obligativitatea statelor participante de a aduce la cunoștința

celorlalte state participante ale OSCE, activitățile de amploare desfășurate de structurile

militare proprii, în afara garnizoanelor de dislocare pe timp de pace. Ca și în cazul

Mecanismului Viena, statele nu sunt doar obligate să transmită aceste informații, ci trebuie

să și răspundă cererii de informații, și să accepte participarea la întâlniri bilaterale sau

82

multilaterale, în cadrul cărora să ofere explicațiile necesare în acest sens. Mecanismul poate

fi activat la solicitarea unui stat participant, în vederea obținerii de explicații și clarificări, cu

privire la activitatea unui alt stat, care este subiectul unei probleme de securitate. Răspunsul

solicitării trebuie să fie oferit în 48 de ore și transmis tu turor statelor participante [165, p.

17]. Statul solicitant are posibilitatea de a solicita o întâlnire cu statul în cauză, reuniune

unde și alte state participante, care și-au exprimat îngrijorarea sau care pot fi implicate în

activitate, pot participa. În cazul acordului părților, întâlnirea este precedată de Președintele

în Exercițiu al OSCE sau de reprezentanții săi, însă în lipsa unui acord, Centrul de P revenire

a Conflictelor, este responsabil de găzduirea reuniunii. Totodată, unul dintre cele două state

implicate direct în activitate, poate solicita o reuniune a statelor participante, în cadrul căreia

Consiliul Permanent și Forumul pentru Securitate și Cooperare au responsabilitatea de a

evalua în comun situația, și de a oferi recomandări privind stabilizarea situației și stoparea

activităților care dau naștere problemelor de securitate. Până în prezent, Mecanismul de

Consultare și Cooperare cu privire la Activități Militare Neobișnuite, a fost activat de șapte

ori, de două ori în anul 1991, cu solicitări venite din parte Austriei și Italiei, și mai târziu

Ungariei, cu privire la mobilizarea trupelor Republicii Federale Iugoslave. Un an mai târziu,

RFI a solicitat și ea explicații cu privire la un presupus atac împotriva unităților sale militare,

provenit din partea Ungariei, iar la 6 aprilie 1999, Belarus a solicitat clarificări cu privire la

operațiunile militare ale trupelor NATO în Republica Federală Iugoslavă. Ultimele activări

ale mecanismului au venit din partea Georgiei, respectiv Federației Ruse, la 28 mai 2008, și

30 mai 2008, cu privire la incidentele din Abhazia.

Cel de-al doilea mecanism de reducere a riscurilor, „Cooperarea cu privire la

incidente întâmplătoare de natură militară”, este parte integrată a MCIS, și are rolul de a

solicita informații statelor participante, în caz incidentelor de natură militară produse în mod

accidental. Aceste măsuri au rolul de a clarifica eventualele situații întâmplătoare și de a

înlătura neînțelegerile generate de confuzii nedorite între state, care nesoluționate pot genera

tensiuni confruntaționale. Mecanismul stipulează că, „în caz de incidente de natură militară

produse în mod accidental, se va stabili un punct de contact prin intermediul căruia se vor

transmite informațiile necesare în timp oportun, din propria inițiativă sau la cererea oricărui

stat afectat de astfel de incidente”. Chestiunile cu privire la aceste incidente pot fi discutate

de statele participante în cadrul Forumului pentru Securitate și Cooperare sau în cadrul

Reuniunilor anuale privind evaluarea implementărilor [165, p. 19]. Până în prezent nici un

document al OSCE nu atestă activarea acestui mecanism.

83

Cel de-al treilea mecanism de reducere a riscurilor, sau „Mecanismul de găzduire

voluntară a vizitelor în vederea risipirii preocupărilor cu privire la activitățile de natură

militară”, prevede ca un stat care desfășoară activități militare, să invite alte state

participante, în special cele care au preocupări legate de respectivele activități, de a vizita

zonele de pe teritoriul statului gazdă, unde activitatea militară are loc [165, p.. 20].

Aranjamentele vizitei sunt la discreția statului gazdă, el fiind responsabil de comunicarea

intenției sale de a organiza o astfel de vizită, tuturor statelor participante, indicând

motivul vizitei, aria care urmează să fie vizitată, statele invitate și aranjamentele generale

care urmează a fi adoptate. Ca și în cazul „Mecanismului de Cooperarea cu privi re la

incidente întâmplătoare de Natură Militară”, „Mecanismului de găzduire voluntară a

vizitelor în vederea risipirii preocupărilor cu privire la activitățile militare”, nu a fost

niciodată activat până în prezent.

În afara celor trei mecanisme, spectrul de reducere a riscurilor este completat de o

serie de măsuri specifice, dintre care: „Măsurile de Stabilizare pentru situațiile de criză

localizată” și „Măsurile cu privire la promovarea rolului OSCE ca Forum de dialog

politic”. Prima categorie de măsuri au fost adoptată în cadrul „Programului de Acțiune

Imediată” din anul 1993, oferind un catalog de măsuri de stabilizare, menite să faciliteze

procesul de luare a deciziilor în cadrul organismelor corespunzătoare OSCE, și căutarea de

măsuri specifice pentru aplicarea lor temporară în sprijinul procesului politic, în situațiile

de criză localizată. În funcție de circumstanțe, aceste măsuri de stabilizare puteau fi

aplicate individual sau în combinații diferite. Aplicare lor necesita însă consimțământul

prealabil și sprijinul activ al părților implicate într-o anumită situație de criză. Activarea

acestor măsuri nu este atestată însă de nici un document al Organizației, până în prezent.

În ceea ce privește cea de-a doua măsură specifică de reducere a riscurilor ,

„Măsuri cu privire la promovarea rolului OSCE ca Forum de dialog politic”, aceasta a

fost adoptată la Consiliul Ministerial de la București, desfășurat în anul 2001. Decizia

Consiliul Ministerial făcea referi la îmbunătățirea dialogului Organizației prin tr-o

continuă includere a cadrului Forumului pentru Securitate și Cooperare. Până în prezent,

această măsură a fost activată o singură dată, la 24 aprilie 2008, când PiE a prezentat un

proiect de decizie la cererea Consiliului Permanent, adresată Forumului pentru Securitate

și Cooperare, pentru consultanța de specialitate privind problema politico -militară a

incidentului dronei asupra Abhaziei, Georgia. Consensul nu a fost însă obținut, iar la 29

aprilie 2008, Georgia, și la 30 aprilie 2008, Președintele CP , au solicitat din nou

Forumului pentru Securitate și Cooperare, furnizarea consultanței de specialitate cu

84

privire la același incident. Această problemă a fost discutată la diferitele reuniuni ale FSC

și în cadrul reuniunilor comune ale FSC/CP [165, p. 21-22].

Alături de mecanismele dimensiunii umane și măsurile de reducere a riscurilor,

documentele OSCE atestă și o a treia dimensiune de prevenire a conflictelor, ce cuprinde

acțiunile de avertizare timpurie și acțiune preventivă. Măsurile și mecanismele sp ecifice

acestei dimensiuni, sunt în principal bazate pe dialogul politic din cadrul structurilor și

instituțiilor Organizației.

În termeni generali, acțiunile de avertizare timpurie se referă la accesul la

informații, la a ști ce și cum se întâmplă, și la posibilitatea de a analiza aceste informații

[227, p. 22-24], în vederea obținerii de rezultate optime. Ca și în cazul măsurilor de

reducere a riscurilor, capacitățile Organizației de avertizare timpurie și de prevenire a

conflictelor, au fost argumentate de stabilirea unor organisme de luare a deciziilor.

Reuniunile Forumului pentru Securitate și Cooperare, care s-a întâlnit în mod regulat

începând cu anul 1992, cadrul oferit de reuniunile Consiliului Permanent, precum și

reuniunile comune ale celor două organisme, demarate odată cu anul 1997, au fost

folosite în mod regulat de statele participante pentru a atrage atenția OSCE la potențiale

situații de criză [165, p. 22].

Procesul de delimitare și definire a cadrului instituțional de avertizarea timpurie

și acțiune preventivă a demarat încă de la începuturile OSCE [49], unde a fost un aspect

central al „Actului Final de la Helsinki”, care stabilea principiile de bază privind

comportamentul statelor participante și a guvernelor față de proprii cetățeni. Adera rea

statelor participante la principiile și standarde comune ale OSCE, a dus la accentuarea

acestor angajamente și a responsabilităților cu rol proactiv în dinamica de prevenire a

conflictelor interne [187, pp. 88-89].

Primele prevederi cu privire la avertizarea timpurie asupra situațiilor care sunt

susceptibile de a se dezvolta în crize, inclusiv conflictele de natură armată, din cadrul

ariei OSCE, sunt reflectate în „Deciziile de la Helsinki”, adoptate în cadrul Summit -ului

de la Helsinki, desfășurat la 10 iulie 1992, în prevederile capitolului III, intitulat

„Avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor, managementul crizelor și soluționarea

pașnică a disputelor”. Primele 16 paragrafe ale Capitolului, au relevanță deosebită pentru

avertizarea timpurie și acțiunile preventive și stabileau că, „statele participante ar trebui

să facă uz de consultări regulate, în cadrul structurilor și instituțiilor, precum și în cadrul

grupurilor ad hoc ale Organizației”. Totodată, statele participante au dreptul de a atrage

atenția Consiliului Permanent într-o anumită situație, susceptibilă de a escalada într-o

85

situație tensionată, sau chiar într-un conflict. Acest lucru poate fi efectuat prin

intermediul Președintelui în Exercițiu de către oricare stat participant, impli cat direct în

dispută, fie de un grup de 11 state participante, dar care nu sunt implicate direct în

dispută, sau de către Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale [77] în situații care pot

escalada într-un conflict, sau în situații care depășesc domeniul de aplicare al acțiunii

acestuia. La acestea se adaugă și Forumul pentru Securitate și Cooperare, în urma

utilizării „Mecanismului de Consultare și Cooperare cu privire la activități neobișnuite de

natură militară”, precum și folosirea mecanismelor dimensiunii umane, sau a

„Mecanismului Valetta” pentru soluționarea litigiilor [165, p. 23].

Primul mecanism al acestei dimensiuni, „Mecanismul de Consultare și Cooperare

cu privire la situațiile de urgență” sau „Mecanismul Berlin” [75] a fost adoptat în luna

iunie a anului 1991, la întâlnirea Consiliului de Miniștri CSCE, desfășurată la Berlin.

Mecanismul subliniază măsuri care urmează să fie întreprinse în cazul situațiilor de

urgență, ce pot apărea ca urmare a încălcării flagrante a principiilor „Actului Final de la

Helsinki” sau ca rezultat al unor perturbări majore care pun în pericol pacea, securitatea

sau stabilitatea [165, p. 23-24]. Dacă orice stat participant ajunge la concluzia că o astfel

de situație de urgență este în curs de dezvoltare, acesta poate solicita clarificări din partea

statului sau a statelor implicate. În vederea clarificării situației, statele în cauză trebuie să

furnizeze răspunsuri în termen de 48 de ore. Aceste solicitări, precum și răspunsurile

oferite trebuie să fie cunoscute și de către celelalte state participante. În cazul în care

situația rămâne nerezolvată, ambele părți au dreptul de a solicita Președintelui Consiliului

Permanent, o reuniune de urgență a CP. Evaluarea situației în cadrul Consiliului

Permanent, poate conduce la o soluție mutuală ca urmare a recomandărilor cadrului CP.

Spre deosebire de celelalte mecanisme de prevenire a conflictelor, Mecanismul

Berlin a fost activat într-o serie relativ numeroasă de ocazii. În acest sens, un prim

exemplu a avut loc la 28 iunie 1991, când Luxemburgul a solicitat clarificări din partea

Republicii Iugoslave în vederea conflictului de pe teritoriul iugoslav. Problema a fost

abordată în cadrul unei prime întâlniri de urgență la 3-4 iulie 1991, urmată apoi de noi

reuniuni în lunile iulie, august, octombrie și noiembrie. La 4 mai 1992, situația din

Bosnia și Herțegovina a determinat o solicitare din partea Austriei, urmată la 6 aprilie

1993, de solicitarea Azerbajianul cu privire la situația din Nagorno-Karabah [165]. La 25

noiembrie 1994, Bosnia și Herțegovina a solicitat și ea activarea Mecanismului Berlin

privind situația din Bihac. Ultima activare a Mecanismului Berlin a fost invocată la 21

aprilie 1999, de către Federația Rusă, care solicita clarificări din partea unui bloc

86

numeros de state participante, cu privire la operațiunile militare ale NATO în Republică

Federală Iugoslavia [165, p. 25-26].

În acest cadru de prevenire a conflictelor sunt cuprinse și „Măsurile privind Armele

Mici și Armamente Ușoare”, care au fost adoptate în luna noiembrie a anului 2000, la

întâlnirea plenară cu numărul 308 a Formulului pentru Securitate și Cooperare. Documentul

stabilea normele, principiile și măsurile, de a combate într-o manieră comprehensivă

acumularea cu caracter destabilizator și necontrolat a răspândirii armelor de calibru mic, în

cadrul eforturilor Organizației de avertizare timpurie, și de prevenire a conflictelor. În

conformitate cu această măsură, fiecare stat participant poate ridica probleme cu privire la

răspândirea armelor atât în cadrul Forumului pentru Securitate și Cooperare, cât și în cadrul

Consiliului Permanent. În cadrul FSC, un stat participant poate solicita asistență în abordarea

ce privește securitatea și gestionarea stocurilor de AMAU, asistență privind reducerea și

eliminarea AMAU, încurajarea și acordarea de consiliere pentru a pune în aplicare și a întări

controalele la frontieră, pentru a reduce traficul ilicit de Arme Mici și Armamente Ușoare,

asistența privind colectarea AMAU și programele de control, extinderea mandatului OSCE în

ceea ce privește o misiune de teren sau de prezență, pentru problemele AMAU, consultarea și

coordonarea activităților de AMAU, cu alte organizații internaționale și instituții [165, p.

27]. Alte măsuri cu privire la Armele Mici și Armamente Ușoare, includ fabricarea, marcarea

de înregistrări, criterii comune de export și control sau managementul stocurilor, reducerea

surplusurilor și distrugerea acestora.

Consolidarea măsurilor de prevenire a continuat în cadrul întâlnirii Plenare 374 a

Forumului pentru Securitate și Cooperare, care a convenit asupra furnizării consultanței

de specialitate, solicitată în cadrul Consiliului Ministerial de la București. Acordul a fost

cuprins în decizia nr. 3, cu privire la punerea în aplicare a Secțiunii nr. 5, „Avertizarea

timpurie, prevenirea conflictelor, managementul crizelor și reabilitarea postconflictuală”

privind Armele Mici și Armamentele Ușoare. Aceasta stabilește modalitățile de a face

operațională Secțiunea V, inclusiv faptul ca fiecare stat participant să identifice și să

ridice, în cadrul Forumului pentru Securitate și Cooperare sau Consiliului Permanent,

preocupările legate de acumulările destabilizatoare și necontrolate de Arme Mici și

Armamente Ușoare, sau problemele legate de situația sa de securitate.

Până în prezent această măsură a fost activată în multe ocazii, statele participante

solicitând asistență în distrugerea și gestionarea stocurilor de arme de calibru mic,

precum și clarificări cu privire la transferurile AMAU [165, p. 28]. Pentru a stimula

activităţile OSCE, cu privire la controlul armelor, dezarmare şi consolidarea încrederii şi

87

securităţii, cooperarea şi prevenirea conflictelor, Summit-ul de la Helsinki din iulie 1992

a stabilit Forumul de Cooperare în domeniul Securității. Forumul este parte integrantă a

Organizației, și se întruneşte săptămânal, la Viena, pentru consultări şi negocierea de

măsuri concrete vizând întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii în aria euro -atlantica.

Alături de cadrul sus menționat, capacitatea instituțională de a efectua sarcini de

prevenire a conflictelor a fost consolidată și de introducerea în prim planul activităților

de prevenire a conflictelor, a misiunilor OSCE în zonele de conflict. Misiunile pe termen

lung, denumite, de asemenea, și misiuni de teren, au fost proiectate ca urmare a

necesității soluționării conflictelor interne, declanșate în special în statele aflate în

tranziția post-sovietică, dar și post-iugoslavă. Misiunile OSCE pe termen lung, nu

acționează pe baza unui plan general sau preconceput [104, p. 10], ci mai degrabă,

mandatul și tipurile de activități desfășurate în cadrul misiunilor în zonele de conflict

diferă de la caz la caz, evidențiind flexibilitatea acestui instrument. Ele oferă posibilitatea

unei prezențe active în țările care au nevoie de asistență și reprezintă mijlocul de punere

în practică a tuturor deciziilor politice [7, p. 149]. Decizia privind deschiderea unei

misiuni OSCE, aparține Consiliului Permanent, cu acordul țării gazdă, și se desfășoară în

cooperare cu diferite organizații internaționale sau non-guvernamentale, în funcție de

tipologia conflictului pe care îl instrumentează. Misiunile sunt caracterizate de natura lor

preventivă și sunt desfășurate inițial pentru perioadă de șase luni sau un an de z ile, și

sunt conduse de un șef al misiunii numit de Secretarul General al OSCE. Activitatea

misiunii este supervizată și sprijinită de secretariatul OSCE, prin Centrul de Prevenire a

Conflictelor și Președintele Executiv. După o perioadă de examinare, situația este

reanalizată, și proceduri conforme sunt aplicate.

Deși toate misiunile de teren diferă în funcție de mărime, buget sau sarcini

operaționale, ele împărtășesc o serie de caracteristici comune. Crearea lor provine dintr -o

decizie ad-hoc, realizată inițial de către Comitetul Înalților Funcționari, și de către

Consiliul Permanent, reînnoită în mod general la fiecare șase luni. Aceștia cooperează în

baza unui memorandum, încheiat cu statul gazdă, și, dacă este necesar, cu cealaltă parte a

conflictului. Acestea sunt formate din diplomați detașați la nivel național, și, în cazuri

rare, de personal militar. Șeful misiunii este desemnat de Președintele în Exercițiu al

OSCE [104, p. 11], iar sprijinul logistic și administrativ este oferit de Centrul pentru

Prevenirea Conflictelor.

Misiunile pe termen lung îndeplinesc trei funcții principale: avertizare timpurie,

bune oficii și mediere, și serviciile experților. În ceea ce privește avertizarea timpurie,

88

misiunile reprezintă antene politice multilaterale în puncte fierbinți, având funcția de a

furniza informații de primă mână în timp util, pentru organele de decizie ale OSCE [23].

Performanța efectivă a acestei funcții necesită un dialog deschis și imparțial politic, cu

autoritățile oficiale și toți actorii vieții politice și societății civile în țara gazdă. Bunele

oficii și medierea sunt piatra de temelie a diplomației preventive, ele constituind

adevărate poduri de încredere și canale de comunicare eficiente între părți. Iar, serviciile

experților furnizează asistență juridică și tehnică prin intermediul consilierii la cerere,

sau recomandări directe guvernului gazdă. O astfel de asistență este esențială în

dimensiunea umană, cu accent deosebit pe spectrul drepturilor omului, libertății mass -

media și protecția persoanelor [104, p. 12]. În plus față de accentul pe prevenirea pe

termen lung a conflictelor, misiunile au avantajul de a fi pe teren și aproape de evoluțiile

din țara în care sunt staționate, astfel încât pot crește de asemenea capacitatea lor de a se

angaja în acțiunile de avertizare timpurie și intervenție rapidă, în cazul conflictelor care

par a escalada rapid și pot amenința izbucnirea în violență. O tehnică esențială în

prevenirea conflictelor pe termen lung este „ușa deschisă” pe care birourile OSCE din

teren o oferă. Această tehnică oferă un loc pentru indivizi și grupuri, de a informa

personalul OSCE de plângerile lor, și un loc pentru contacte regulate cu ONG -urile

locale. Contactele OSCE cu persoane fizice, activiști pentru drepturile omului, precum și

ONG-urile, ajută la construirea societății civile, o componentă necesară a societății

democratice, și la difuzarea valorilor democratice și informațiilor cu privire la drepturile

omului. De asemenea, misiunile OSCE lucrează cu guvernele locale în e fortul de a-i

determina să îmbunătățească protecția acestora cu privire la drepturile omului și

activitățile dimensiunii umane. Misiunea OSCE are rolul de a furniza educație și formare

profesională funcționarilor guvernamentali și organizațiilor non-guvernamentale. Acest

lucru este adesea realizat sub forma seminariilor despre drepturile omului, statul de drept,

procesul democratic, libertatea mass-mediei, alte aspecte ale normelor și codurilor

internaționale cu privire la problemele umanitare, controlul civil al armatei. În cele mai

multe societăți în care misiunile OSCE sunt staționate, există puțină experiență istorică,

sau chiar deloc, cu privire la procesul democratic în rândul oficialilor guvernamentali sau

cetățenilor. Prin urmare, există o nevoie imensă în aceste societăți, pentru educație de

bază despre principiile fundamentale ale proceselor și valorilor democratice moderne.

Misiunile OSCE pot fi foarte eficiente în introducerea acestor informații la nivel local.

Totodată, multe misiuni au ofițeri economici și/sau de mediu atribuiți personalului

profesional. Deși aceste zone nu au fost accentul principal al OSCE în trecut, OSCE le -a

89

integrat în activitățile curente ale dimensiunii umane, devenind din ce în ce mai mult o parte

a mandatelor misiunii. Astfel, OSCE poate furniza informații cu privire la reforma

economică, baza legislativă de reglementare activităților economice și de mediu,

amenințările la adresa mediului fizic, activitățile de bună guvernare și anti -corupție.

Trebuie menționată și distincția dintre misiunile de observare a alegerilor și

misiunile OSCE în teren, în cazul în care și acestea sunt prezente în țara în cauză. Ele

cooperează, ca parte a familiei OSCE, dar raportează către organisme diferite Astfel,

misiunile de observare a alegerilor raportează către BIDDO în Varșovia, în timp ce misiunile

în teren raportează Centrului de Prevenire a Conflictelor în secretariatul de la Viena.

Orice misiune OSCE, fie ea misiune în teren sau misiune de observare, trebuie să fie

întotdeauna conștientă de poziția sa, situată între un guvern gazdă sectoarele non-

guvernamentale și societatea civilă, precum și guvernele satelor participante reprezentate în

Consiliul Permanent. Oficialii și personalul OSCE trebuie să sprijine normele OSCE în cea

mai mare măsură posibilă respectând în același timp drepturile suverane ale guvernului

gazdă. Prin urmare, Organizația trebuie să echilibreze cu atenție toate aceste cereri.

În consecință, în lumina fundamentului normativ extins al OSCE aceste misiuni

joacă un rol activ în sprijinirea statelor tranzitorii pentru a construi instituții și practici

democratice, respectarea drepturilor omului și a drepturilor persoanelor aparținând

minorităților, și o cultură care recunoaște importanța statului de drept și proceselor legale,

mai degrabă decât violența ca mijloc principal pentru rezolvarea diferențelor politice [112,

p. 78]. Misiunile de teren constituie un instrument principal în prezent, care operează în 20

de state participante, de exemplu, în Caucaz și în Balcani. Primele operațiuni de teren

desfășurate sub egida CSCE au demarat la 8 septembrie 1992 în Kosovo, Dandjak și

Voivodina. Demararea misiunilor s-a realizat printr-o decizie a Comitetului Înalților

Funcționari desfășurat la Praga la 14 august 1992. Totodată sud-estul Europei este zona

celor mai numeroase și ample misiuni conduse de OSCE: Kosovo, Croația, Bosnia și

Herțegovina, Albania. Alte misiuni ale OSCE au fost desfășurate în Caucaz, Europa de Est,

Țările Baltice și Asia Centrală. Unele dintre aceste fiind active și în prezent.

La începutul anilor `90 multe instrumente noi au consolidat cadrul deja existent

al Organizației în prevenire conflictelor. Mai precis la 21 noiembrie 1990, a fost înființat

ca entitate distinctă Centrul de Prevenire a Conflictelor, în cadrul summit-ului de la Paris

al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. De-a lungul existenței sale,

importanța și sarcinile sale au crescut considerabil. Astfel, dacă inițial Centrul pentru

Prevenirea Conflictelor a fost stabilit doar ca instrument adițional în sprijinirea

90

Consiliului CSCE în reducerea riscurilor de conflict, în principal riscurile de natură

militară, Centrul a dobândit noi valențe odată cu summitu-rile Organizației desfășurate la

Helsinki, Budapesta și Istanbul, care au mărit considerabil sfera de competență a CPC.

„Carta de la Paris pentru o Nouă Europă” a mandatat CPC pentru a ajuta la

punerea în aplicare a Măsurilor de Consolidare a Încrederii şi Securităţii, așa cum acestea

sunt consacrate în „Documentul de la Viena” din 1990 [71]. Măsurile prevăd schimbul de

informații cu privire la participarea forţelor armate ale statelor participante şi activităţi

militare, și oferă mecanisme pentru promovarea cooperării între statele participante cu

privire la chestiuni de natură militară. Carta de la Paris a stabilit, de asemenea, un

Comitet Consultativ, format din reprezentanţi ai tuturor statelor participante, însărcinat

cu supravegherea activităţii CPC, în special în domeniul regimului MCIS [72].

Capacitatea operațională a CPC a fost îmbunătăţită în decembrie 1992, atunci când la Al

Treilea Consiliul Ministerial de la Stockholm a fost decisă consolidarea CPC pentru a

crește rapid capacitatea sa de a oferi sprijin operaţional în susținerea misiunilor CSCE de

diplomaţie preventivă şi activităţilor de menţinere a păcii. CPC avea responsabilitatea de

a sprijini sarcinile CSCE în domeniile de avertizare timpurie, prevenirea conflictelor şi

reglementarea postconflictuală, sprijinind operaţional misiunile aflate în teren, prin

întreţinerea unei baze de date şi a unei rețele de comunicaţii. În plus, directorul CPC -ul a

fost însărcinat cu asistarea administrării mecanismelor elaborate pentru promovarea

soluţionării pe cale paşnică a disputelor, şi cu sprijinirea activităţilor Comitetului Special,

acum cunoscut drept Forumul de Cooperare în domeniul Securității. În noiembrie 1999,

Summit-ul de la Istanbul a continuat consolidarea Centrului pentru Prevenirea

Conflictelor, prin includerea în structura CPC a unui Centru de Operaţiuni, care a d at

OSCE pentru prima dată, mijloacele adecvate pentru a planifica toate aspectele legate de

viitoarele misiuni şi activităţi de teren. Centrul era structurat astfel în Unitatea de

Planificare Operativă, cu rolul de planificare a misiunilor și operațiunilor care urmează a

fi desfășurate de Organizație, Compartimentul Programe Misiuni, și Cen trul de

Comunicații/Situație [7, p. 157]. În baza Platformei pentru Securitate și Cooperare,

Unitatea de Planificare Operativă participă la exercițiile de reglementare organizate în

cadrul NATO și al UE. Aceasta contribuie la întărirea cooperării internaționale, în scopul

unei rapide și eficiente acțiuni comune de reglementare postconflictuală. Compartimentul

Programe Misiuni este organismul care coordonează activitățile în cele patru regiuni în

care OSCE operează: Caucaz, Asia Centrală, sud-estul Europei și Europa de Est, și este

principalul coordonator a misiunilor active. Cea de-a treia diviziune, sau Centrul de

91

Comunicații/Situație face parte din rețeaua de comunicații a Organizației, înființată prin

documentul de la Viena. Centrul asigură serviciul operativ în bază continuă, fiind punctul

de contact dintre Organizație și misiunile active, asigurând totodată și prelucrarea

informațiilor primite din diferite zone, pentru a pune la dispoziție elementele necesare

executării avertizării timpurii [7, p. 158]. Prin intermediul rețelei de Comunicații, Centrul

de Prevenire a Conflictelor asigură legătura între capitalele țărilor membre, sprijin

participarea statelor în implementarea măsurilor de confidență și securitate sporită,

convenite în documentul de la Viena din anul 1999.

Totodată, Centrul de Prevenire a Conflictelor este implicat în derularea unor

activități și proiecte cu privire la educație, securitatea frontierelor, problemele de

securitate în țările partenere sau aflate în regiunile adiacente OSCE. Centrul organizează

și sprijină reuniuni, seminarii, și ateliere de lucru pe probleme de securitate, și asigură

asistența PiE în organizarea conferinței anuale de securitate [7, p. 156-157].

În consecință, Centrul de Prevenire a Conflictelor este principalul organism de

susținere a misiunilor OSCE în zonele de conflict, asigurând implementarea și executarea

deciziilor politice ale Organizației. Centrul are și rolul de a asigu ra cooperarea tuturor

organismelor Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa în zona de conflict și

legătura acestora cu celelalte organisme de negociere, precum și cooperarea cu alte

organizații internaționale [23].

Tot în anii `90, o funcție nou creată a fost cea a Înaltului Comisar pentru

Minorități Naționale [44, p. 80] care a consolidat în mod semnificativ cadrul de abordare

a potențialelor cauze ale conflictului. Mai precis, funcția Înaltului Comisar pentru

Minorități Naționale, menționată și de cadrul structurilor și instituțiilor OSCE din

capitolul precedent, a fost introdusă ca un instrument de prevenire a conflictelor, la cel

mai devreme stadiu posibil, cu sarcina de a preveni conflictele armate între statele

participante OSCE. Plecând de la premisa că, încălcarea brutală a angajamentelor

Organizației în aria drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv cele cu

privire la minorități, reprezintă o amenințare specială a dezvoltării pașnice” [77],

instrumentul a fost creat ca parte a dezvoltării conceptuale și operaționale a noțiunii de

securitate comprehensivă a Organizației, care recunoaște o legătură specială între

securitate și drepturile omului. Mai precis, funcția ÎCMN este de a furniza semnalele de

avertizare timpurie în cazurile în care consideră că problemele minorităților pot escalada

în conflicte și pot amenința în consecință, pacea, securitatea și stabilitatea între state, și

de a întreprinde acțiunile necesare în vederea de-escaladării tensiunii. Acesta asigură

92

avertizarea timpurie, și inițiază acțiuni preventive pentru detensionarea situațiilor

conflictuale, în care sunt implicate minoritățile naționale din statele membre, în baza unui

mandat care îi conferă atât libertate de acțiune, cât și independență și inițiativ ă personală.

În consecință, prin uzul diplomației tacite, Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale

angajează statele asupra aspectelor problematice, fie ele de natură structurală, legală sau

chiar constituțională, care afectează minoritățile și care poate da naștere nemulțumirilor

și conflictelor, care nu sunt abordate într-un mod adecvat.

Una dintre structurile noi ale OSCE în prevenirea conflictelor este și Unitatea

Strategică pentru Probleme de Poliție, care a fost înființată în anul 2001. Implicarea

Organizației în domeniul de activitate al poliției a fost realizată cu scopul de a asigura statele

participante împotriva riscurilor și amenințărilor de tip nou, reprezentate de criminalitatea

transnațională, traficul de arme, droguri, ființe umane [77]. Unitatea joacă un rol deosebit de

important în prevenirea conflictelor, în menținerea stabilității sociale pe timpul crizelor

politice, precum și în reabilitarea postconflictuală. În acest context, ar trebui adăugat faptul

că multe din instrumentele OSCE, sunt instrumente multidimensionale și complexe, care sunt

implicate atât în fazele premergătoare conflictului, cât și în fazele specifice reabilitării

postconflictuale. Este și cazul „Unității Strategice pentru Probleme de Poliție” care este

implicată în faze multiple ale ciclului de viață a conflictelor. Unitatea colaborează cu

ministerele de profil din statele participante, agențiile speciale și societatea civilă, pentru a

oferi soluții viabile în domeniul său de competență. Activitățile din domeniul poliț iei

reprezintă aspecte esențiale ale misiunilor OSCE din Croația, Serbia și Muntenegru sau

Macedonia. Aceste activități vizează protecția drepturilor omului, implementarea conceptelor

de poliție comunitară și etică polițienească [77].

În concluzie, impunerea OSCE ca actor important în cadrul dinamicilor de prevenire

a conflictelor, a fost facilitată de abordarea flexibilă și dinamică, sprijinită de mecanisme,

proceduri și instrumente noi, adaptate cadrului schimbător al relațiilor internaționale [79]. În

primul rând, accentul a fost mutat de la mecanismele de reglementare a conflictelor

interstatale, bazate în principal pe probleme de natură militară, la o concentrate asupra

factorilor care generează conflicte în interiorul statelor. Această mutare încorpora încercarea

de a răspunde mai flexibil, și de asemenea mai efectiv la conflicte, decât au făcut -o

instrumentele precedente. Tot în concordanță cu principiile fundamentale pe care acțiunile

OSCE sunt constituite, în acest caz invocarea principiului cooperării, cadrul instituțional de

prevenire a conflictelor se bazează și pe cauzele conflictuale, unde accentuarea acestora are

un rol deosebit de important în evidențierea potențialelor semnalele de conflict în viziunea

93

OSCE [226, p. 9]. Viziunea largă asupra potențialelor cauze de conflict este evidențiată de

„Declarația Summitului de la Helsinki”, care prevedea că, „declinul economic, tensiunea

socială, naționalismul agresiv, intoleranța, xenofobia, și conflictele etnice” amenință pacea ș i

stabilitatea în aria OSCE [77]. Având în vedere considerentele cooperării, măsurile și

mecanismele proprii ce abordează cauzele conflictuale încearcă să promoveze dezvoltarea

economică și socială, întărirea culturii democratice și respectul pentru drepturile omului,

sprijinirea instituțiilor politice și instituirea unui guvern central, a unei administrații și a unei

mașini de justiție eficiente, care ajută la evidențierea și combaterea factorilor structurali care

pot provoca conflicte armate.

2.3.2 Măsuri și mecanisme de reglementare postconflictuală

În ceea ce privește măsurile și mecanismele de reglementare postconflictuală, se

cuvine a readuce în prim plan definiția generală a cadrului postconflictual, care definește

reglementarea postconflictuală drept măsurile luate după încetarea actelor de violență pe

scară largă, implicând o gamă largă de activități, cum ar fi suportul pentru reconstrucția

socială, instituțională și economică, prezența trupelor militare de stabilizare, sau măsuri

menite a obține reconcilierea politică, având rolul de a preveni o nouă declanșare a

conflictelor armate. În perspectiva OSCE, reglementarea postconflictuală cuprinde două

etape: soluţionarea crizelor şi reconstrucţia post-conflictuală.

Prima etapă, sau soluționarea crizelor este instrumentată cu ajutorul unor

instrumente cheie, sprijinite de cadrul securității cuprinzătoare, indivizibile și cooperative. În

acest sens, angajamentele statelor participante sunt consacrate în Principiul V al „Actului

Final de la Helsinki” încheiat în anul 1975, care pledează pentru uzul negocierilor,

anchetelor, medierii, concilierii și arbitrajului, pentru soluționarea juridică sau alte mijloace

pașnice de soluționare a disputelor, în așa fel încât pacea internațională, securitatea și

justiția, să nu fie amenințate [68]. Actul Final de la Helsinki, făcea apel și pentru

completarea metodelor existente și menționa nevoia de a lucra la „Proiectul Convenției

privind un sistem european de soluționare pașnică a disputelor”, înaintat de Elveția [36, p.

228]. Referințe suplimentare cu privire la soluționare pașnică a diferendelor, sunt incluse în

„Documentul Final al Conferinței de la Viena” din anul 1989, în „Carta de la Paris pentru o

Nouă Europă” din anul 1990 și în prevederile „Documentului de la Helsinki” din anul 1992.

Mecanismele formale pe care acțiunile OSCE se bazează în soluționarea

disputelor include: „Mecanismul Valetta”, „Dispozițiile pentru o Comisie de Conciliere a

OSCE” și „Dispozițiile pentru o Conciliere Directă” [165, p. 28]. Toate aceste

94

instrumente sunt fundamentate pe conciliere și arbitraj, și împărtășesc un caracter comun,

conferit de natura lor cooperativă, și sunt stabilite prin acordul unanim al tuturor statelor

participante, fiind dezvoltate în contextul conceptului cuprinzător și cooperativ al

securității [36, p. 225].

Totodată, concepția OSCE de reglementare postconflictuală, poate fi definită

printr-o abordare „tradițională”, care presupune acordul statului în cauză. Deși această

abordare poate fi considerată o constrângere la adresa capacitățilo r OSCE de gestionare a

cadrului postconflictual, ea se bucură de asemenea și de reflecțiile pozitive ale unei astfel

de abordări, împuternicind Organizația să apară în fața părților beligerante mai puțin

amenințătoare și mai convenabilă, în comparație cu alte organizații sau instituții

internaționale. Alături de acordul statului în cauză, abordarea tradițională prevede

încetarea focului, și neutralitatea trupelor OSCE. În consecință, tipul de acțiune pe care

OSCE îl poate întreprinde în ariile postconflictuale este una de mediere între civili,

sprijinirea dezvoltării instituțiilor democratice, pregătirea alegerilor, definirea

documentelor legale, monitorizarea dezarmării și promovarea MCIS.

Prima procedură formală de soluționare a litigiilor, prin care o procedură de

conciliere cu drepturi depline a fost dezvoltată, este reprezentată de Mecanismul Valetta.

Mecanismul a fost redactat în cadrul „Raportului reuniunii experților CSCE privind

soluționarea pașnică a diferendelor”, desfășurat în lunile ianuarie și februarie ale anului

1991. Raportul includea „Principiile de soluționare a litigiilor” și „Dispoziție pentru o

procedură a OSCE pentru soluționarea pașnică a diferendelor” [74]. În luna iunie a

aceluiași an, raportul Valetta a fost adoptat de către Consiliul de Miniștri al Conferinței

pentru Securitate și Cooperare în Europa desfășurat la Berlin. De asemenea, Consiliul de

Miniștri CSCE de la Berlin, a desemnat Centrul pentru Prevenirea Conflictelor drept

instituție centrală a mecanismului de soluționare a diferendelor CSCE [75]. Dispozițiile

mecanismului Valetta au fost ulterior revizuite de CM CSCE desfășurat la Stockholm în

luna decembrie a anului 1992 [76], urmând recomandările făcute de o reuniune a experților

cu privire la reglementarea pașnică a litigiilor, desfășurată la Geneva în octombrie 1992.

Mecanismul Valetta se referă la instituirea unui mecanism de soluționare a

litigiilor, subliniind principii specifice, precum și o procedură specifică de soluționare.

Mecanismul este format din unul sau mai mulți membri, aleși de comun acord de către

părțile aflate în litigiu, din cadrul unui registru de candidați calificați, menținut de

Centrul pentru Prevenirea Conflictelor. În cazul în care părțile în litigiu nu ajung la un

consens cu privire la compoziția Mecanismului, în termen de două luni de la cererea

95

inițială, directorul Centrului pentru Prevenirea Conflictelor, în consultare cu părțile în

litigiu, are rolul de a selecta șapte nume din registru. După stabilirea compoziției,

Mecanismul are rolul de a facilita contactele directe și oportune dintre părțile aflate în

conflict, fie separat, fie în cadru unor întâlniri comune, oferind consultanță și sprijin

părților în conflict, fără a favoriza nici una dintre părți [7, p. 152]. De asemenea, în

conformitate cu acordul părților litigante, mecanismul poate utiliza premisele și

facilitățile Biroului Internațional Permanent al Curții de Arbitraj [165, p. 29].

Mecanismul Valetta reprezintă un mecanism extrem de flexibil, care permite

adoptarea metodelor de lucru proprii. Poate oferi comentarii sau sfaturi generale sau

specifice, care au caracter confidențial, cu excepția cazului în care părțile convin altfel, și

se referă la începutul sau reluarea unui proces de negociere între părțile aflate în dispută,

sau la adoptarea unei alte proceduri de soluționare a diferendelor [165]. Aplicarea acestui

Mecanism se bucură de marele avantaj de a nu necesita o decizie adoptată prin consens și

nici participarea tuturor țărilor membre la aplicarea sa. Mecanismul poate fi întrerupt prin

invocarea de motive referitoare la integritatea teritorială, apărarea națională, titlul de

suveranitate asupra teritoriului sau cererile concurente în ceea ce privește competența în

alte domenii. Totodată, părțile aflate în litigiu pot modifica procedura de comun acord,

fiind de acord să accepte orice comentariu sau consiliere a Mecanismului, în parte sau în

totalitate. Până la data curentă, documentele oficiale ale OSCE, nu semnalează însă nici o

activarea a Mecanismului Valetta [165, p. 30].

În completarea Mecanismului Valetta cadrul de soluționare a disputelor se

bazează pe „Dispozițiile pentru o Comisie de Conciliere a OSCE”, precum și pe

„Dispozițiile privind Concilierea Directă” adoptate în cadrul reuniunii ministeriale din

anul 1992 de la Stockholm, cu rolul de a clarifica problemele aflate în dispută și de a

adopta o înțelegere comună între părți.

Convenția de Conciliere și Arbitraj a OSCE, a fost adoptată de reuniunea

Consiliului Ministerial de la Stockholm din anul 1992. Convenția cuprinde doar statele

care sunt parte și contribuie la fondurile Curții de Conciliere și Arbitraj, care a fost

instituită în temeiul Convenției, în scopul de a stabili prin mijloace de conciliere și

arbitraj litigiile care îi sunt destinate. Până în prezent, doar 33 de state participante au

semnat și ratificat Convenția [147]. Sediul Curții a fost stabilit la Geneva, dar, este

prevăzută și posibilitatea de a se reuni în altă locație.

În ceea ce privește Convenția Curții, aceasta a fost stabilită cu scopul de a facilita

rezolvarea disputelor dintre statele care au aderat la Convenție, prin mijloace de conciliere și

96

arbitraj, prin intermediul Comisiei de Conciliere sau a Tribunalului de Arbitraj, constituite

ad-hoc. Disputele care nu au fost soluționate prin negocieri, într-o anumită perioadă de timp,

înaintează cazul Comisiei de Conciliere, care analizează cazurile și întocmește un raport cu

propunerile de soluționare a disputelor pe care îl prezintă statelor implicate. Dacă în termen

de 30 de zile nu se ajunge la nici o înțelegere, raportul urmează a fi transmis Consiliului

Ministerial prin intermediul Consiliului Permanent. În ceea ce privește cererile de arbitraj,

acestea se pot realiza în orice moment, printr-un acord între două sau mai multe părți. Spre

deosebire de hotărârile Comisiei, hotărârile Tribunalului de Arbitraj, au caracter final și

obligatoriu, și nu fac obiectul recursului pentru statele în cauză. Totodată, cererea de

revizuire este posibilă doar în condiții clar definite [146]. Deși Convenția a intrat în vigoare

în decembrie 1994, ea nu a fost activată până în prezent. Totodată, nici „Dispozițiile privind

Concilierea Directă” nu au fost până în prezent aplicate.

În ceea ce privește cea de-a doua etapă a reglementării postconflictuale,

Organizația își întemeiază abordarea pe conceptul securității cuprinzătoare, extinzându -se

către aspecte politico-militare economice și de mediu, și aspectele umane ale securității

[180]. OSCE a acumulat o experiență semnificativă în procesul de gestionare a stadiului

de reabilitare a crizelor postconflict, prin stabilizarea, reconstrucția, și consolidare păcii,

în special prin activitățile în teren. Printre sarcinile Organizației se numără consolidarea

capacităților instituționale, inclusiv în domenii cu ar fi reforma sistemului judiciar,

reforma electorală, acțiuni de formare în aria drepturilor omului, reforma educațională,

protejarea drepturilor minorităților naționale, și reconstrucția economică. În toate aceste

activități, operațiunile de teren ale Organizației promovează implementarea principiilor și

angajamentelor OSCE în țările gazdă, precum și stabilirea și menținerea de contacte

strânse cu autoritățile regionale, societatea civilă și populația locală. Totodată, unitățile

tematice și operațiunile de teren pot adresa eficient o situație de criză în toate fazele sale,

oferind astfel continuitatea necesară acțiunilor de reabilitare.

În acțiunile de reglementare postconflictuală, sau mai exact în reabilitarea

postconflict, OSCE este sprijinită și de o rețea extinsă de instituții. Instituțiile OSCE

oferă un instrument secund, consolidând și sprijinind capacitățile de gestionare ale

Organizației. Acestea includ bine cunoscutul exemplu al Biroului pentru Instituții

Democratice și Drepturile Omului, care asistă la consolidarea democrației și observarea

alegerilor, Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale, Centrul de Prevenire a

Conflictelor, sau Unitatea Strategică pentru Probleme de Poliție [7, p. 155].

97

Rolul OSCE în ariile postconflictuale a fost focalizat în principal pe gestionarea

construirii naționale, sprijinind în același timp cu consolidarea unui stat viabil. Trebuie

subliniat și faptul că acțiunile Organizației în ariile postconflictuale, în stabilizarea,

reconstrucția și consolidarea păcii, consolidează și rolul factorilor și acțiunilor locale,

care promovează măsurile de încredere prin măsuri non-militare. Măsurile non-militare

de consolidare a încrederii sunt considerate un pod esențial adițional către o pace

sustenabilă. Aceste măsuri intra-statele au fost încurajate în special în Balcani, Caucazul

de Sud și Moldova [99, p. 91]. Succesul acestei măsuri este garantat de implicarea

factorilor locali asupra modalităților de aplicare. Totuși, această implicare poate fi de

asemenea o cauză principală a eșecului, atunci când voința politică de implementare a

măsurilor de consolidare a încrederii lipsește. Dar, în timp ce comunitatea internațională

nu poate soluționa această lipsă de voință politică, ea poate juca un rol important inclusiv

prin asistența proiectării măsurilor de consolidare a încrederii și capacităților de

construcție, furnizare de verificare neutră, asistență logistică și administrativă în punerea

în aplicarea activităților complementare [99].

În cadrul de reglementare postconflictuală, se numără, vizitele și misiunile de

informare, misiunile în zonele de conflict, reprezentanții personali ai Secretarului

General, grupurile de lucru ad-hoc, mecanismele de soluționare pașnică a conflictelor,

sau operațiuni de menținere a păcii, care pot fi de asemenea regăsite în planul prevenirii

conflictelor [7, p. 148]. Acestea îndeplinesc funcții specifice, mediere, monitorizare,

suport tehnic, și pot fi de trei tipuri, pe termen lung, misiuni ad-hoc și de constatare.

Vizitele și misiunile de informare reprezintă acțiuni pe termen scurt ale experților

din statele participante OSCE, în zonele de conflict, cu scopul stabilirii exacte a situației,

informării și formulării recomandărilor către organismele de decizie ale organizației. Pe

termen lung, principalul instrument al OSCE atât de reabilitare postconflict, dar și de

prevenire a conflictelor, este reprezentat de misiuni în zonele de conflict. Acest instrument

a fost promovat la începutul anilor `90, și s-a dezvoltat ulterior ca urmare a necesității

soluționării conflictelor interne declanșate în statele aflate în tranziția postcomunistă.

Mandatul și tipurile de activități desfășurate în cadrul misiunilor în zonele de conflict,

oferă posibilitatea unei prezențe active în țările în care au nevoie de asistență și reprezintă

mijlocul de punere în practică a tuturor deciziilor politice [7, p. 149]. Implicată activ în

acțiunile OSCE în teren, România a făcut parte din misiunile din Bosnia și Herțegovina,

Albania, fosta R. F. Iugoslavia, Belarus, Kosovo. România a deţinut, de asemenea, poziţia

de şef de misiune OSCE în Cecenia, Tadjikistan, Turkmenistan, Serbia şi Muntenegru.

98

În concluzie, trebuie menționat faptul că în acțiunile de construcție a păcii,

OSCE, conlucrează alături de partenerii de cooperare, Organizația Națiunilor Unite și

Uniunea Europeană, prin intermediul structurilor financiare comune, acțiunilor comune

de promovare a democrației, de reconstrucție economică, prin instrumente de observare a

alegerilor, misiuni de poliție și politice.


Cadrul emergenței și dezvoltarea Organizației, conturează premisele capacității

OSCE în prevenirea conflictelor și reglementare postconflictuală. Cercetarea realizată a

evidențiat un proces evolutiv amplu, de la încercări limitate de abordare a cadrelor de

securitate în perioada Războiului Rece, la un cadru de securitate complex, ghidat de

principii și valori, și bazat pe mecanisme și metode instituționale proprii.

Analiza realizată prin cercetarea documentelor normative evidențiază faptul că din

anul 1975 și până la jumătatea anilor ʻ90, CSCE iar mai apoi OSCE, a înregistrat perioade

importante de dezvoltare și extindere. Preocupată încă din timpul bipolarității de problemele de

securitate, OSCE și-a extins semnificativ funcțiile la începutul anilor ʻ90. Odată cu jumătatea

anilor ʻ90 relevanța OSCE pe scena internațională a ridicat însă tot mai multe întrebări.

Analiza etosului și a cadrului instituțional pe care OSCE își fundamentează

abordarea în prevenirea conflictelor și în reglementare postconflictuală a evidențiat o

serie de avantaje deținute de OSCE.

În primul rând, distinctivitatea OSCE în abordarea celor două dimensiuni

conflictuale este subliniată de conceptul securității cuprinzătoare, indivizibile și

cooperative. Acest concept, evidențiază premisele ideale la nivelul standardelor și

angajamentelor înscrise în documentele sale fundamentale, în ceea ce privește diplomația

preventivă și acțiunile de reglementare postconflictuală. Setul de principii și angajamentele

OSCE, suplimentat de variabile precum caracterul inclusiv, considerabila extindere

geopolitică, precum și experiența acumulată, vorbesc în favoarea implicării sale ferme în

confruntarea cu noile provocări, deschizând calea către un veritabil dialog. OSCE este în

fapt unul dintre puținii actori, incluzând aici atât actori tradiționali de tip statal cât și actori

de tip nou, organizații și instituții internaționale, care au la dispoziție un set amplu de

amplu de instrumente, proceduri și mijloace în abordarea etapelor de conflict.

Principiile avansate de OSCE s-au dovedit utile atât în stabilirea normelor de

comportament și interacțiunii între statele participante, cât și în evitarea emergenței unor

99

schimbări dramatice, cât mai pașnic posibil. Nici o altă organizație sau instituție nu are

aceeași participare universală, sau o legătură atât de strânsă între dimensiunea politic -

militară și dimensiunea umană a securității. De asemenea, nici o altă organizație la nivel

regional, nu are un mandat similar cu cel al Organizației, de a lucra în domeniul

conflictelor, sau nu are capacitatea de a se angaja în aceste tipuri de activități pe un

domeniu comparabil cu cel al OSCE. Toți acești factori furnizează un rol central pentru

OSCE în cadrul de securitate european, și în cadrul dimensiunilor în analiză.

Alături de conceptul securității cuprinzătoare, indivizibile și cooperative,

abordarea OSCE se remarcă prin respectarea regulii consensului și a egalității suverane a

statelor participante. Deși văzută ca un aspect pozitiv al experiențelor OSCE, regula

consensului se confruntă cu o serie de limite. Pe de o parte, regula consensului garantează

sprijin și suport politic pentru deciziile OSCE, pe de altă parte, procesul de luare a

deciziilor implică eforturi multe, devenind unul lent. Totodată, interesele directe ale

statelor participante influențează capacitatea OSCE de a utiliza mecanismele necesare

îmbunătățirii situațiilor de tensiune.

Regula consensului influențează în mod direct capacitatea mecanismelor și

instrumentelor OSCE. Astfel, deși OSCE beneficiază de un set complex și larg de

mecanisme, există posibilitatea eschivării în cazul în care un stat consideră că îi sunt afectate

propriile interese. Eficiența aparatului instituțional al OSCE este provocată și de lipsa unei

abordări coordonate în ceea ce privește problemele mecanismelor și instrumentelor. O parte

din mecanisme sunt folosite rar sau niciodată, fapt ce ridică întrebări de utilitate și eficiență.

Regula consensului se poate traduce astfel printr-un mecanism de dezbateri lent, ghidat de

soluții mereu amânate, și în pericol de a nu fi puse în aplicare niciodată.

În concluzie, capitolul dedicat analizei cadrului instituțional de prevenire a

conflictelor și de reglementare postconflictuală reliefează o serie de puncte cheie. Astfel,

OSCE reprezintă un cadru de stabilire a normelor în relație cu dreptul internațional,

drepturile omului, democrației, economiei de piață, un forum pentru controlul armelor, un

mecanism de monitorizare a drepturilor umane, un cadru pentru avertizarea timpur ie,

prevenirea și rezolvarea conflictelor. OSCE este o organizație regională cheie, cu

capabilități normative și operaționale în reducerea riscurilor, avertizarea timpurie,

prevenirea conflictelor și soluționarea pașnică a disputelor, f iind unul dintre puțini actori

internaționali care este angajat în toate fazele de conflict. Caracteristicele OSCE sau

etosul său, predispun Organizația, atât din punct de vedere structural, cât și conceptual, la

un rol activ în cadrele conflictuale.

100

3. OPERAȚIUNILE OSCE DE PREVENIRE A CONFLICTELOR ȘI DE

REGLEMENTARE POSTCONFLICTUALĂ

Activitatea OSCE de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală este

limitată la teritoriul statelor sale participante. În prezent, OSCE este implicată în 18 misiuni: în

Europa de Est (Biroul OSCE din Minsk, Misiunea OSCE în Moldova, Coordonatorul de Proiecte

OSCE din Ucraina) și de Sud-Est (Prezența OSCE în Albania, Misiunea OSCE în Bosnia și

Herțegovina, Misiunea OSCE în Croația, Misiunea OSCE în Serbia și Muntenegru, Misiunea

OSCE în Kosovo, Misiunea de Monitorizare OSCE în Skopje), în Caucaz (Biroul OSCE din

Baku, Misiunea OSCE în Georgia, Reprezentantul Personal al PiE pentru Conflictul gestionat de

Conferința de la Minsk, Biroul OSCE din Yerevan) și Asia Centrală (Centrele OSCE în Alma-

Ata, Ashgabat, Bishkek, Tashkent, Dushanbe). Alte 7 misiuni au fost deja încheiate (Misiunile

OSCE de lungă durată din Kosovo, Sandjak și Vojvodina, Reprezentantul OSCE în Comitetul

Întrunit al Stației de Radar Skrunda, Misiunea OSCE din Ucraina, Misiunea OSCE din Estonia,

Misiunea OSCE din Letonia, Grupul OSCE de Consiliere și Monitorizare din Belarus, Grupul

OSCE de Asistență din Cecenia). Aceste situații nu au fost toate egale ca importanță și nici nu au

avut același potențial de escaladare sau extindere a violenței. Dar, au inclus, cu siguranță, zonele

cu cel mai mare potențial de izbucnire a unui conflict în Europa după sfârșitul Războiului Rece,

spațiul fostei Republici Federative a Iugoslaviei și teritoriul fostelor state comuniste din Uniunea

Sovietică [96, p. 507].

3.1. Rolul OSCE în prevenirea conflictelor (Ucraina, Macedonia)

Evoluția cadrului relațiilor internaționale și noile realități care au apărut odată cu

sfârșitul Războiului Rece au reprezentat o adevărată provocare pentru OSCE. Astfel, cu toate

că premisele sfârșitului Războiului Rece induceau ideea unei perioade de pace în Europa,

impulsionată în special de dinamicile internaționale de cooperare, atât în domeniul

securității, cât și în sfera economică, politică și socială, cadrul de securitate specific Europei

post-război rece, s-a regăsit sfâșiat de luptele etnice, religioase și naționaliste, care

amenințau securitatea atât în cadrul statelor participante OSCE, cât și între acestea.

Dezintegrarea statelor multinaționale, tensiunile politice și economice ale tranziției

către democrație și economia de piață, trauma socială experimentată în lumina acestor

procese, și re-emergența naționalismului, au fost factorii principali care au transformat

Europa într-o regiune puternic instabilă [65, p. 8]. Marea majoritate a cazurilor conflictuale

101

au apărut astfel după dezintegrarea fostei Republicii Federative a Iugoslaviei și Uniunii

Sovietice, bazate pe dispute etnice, naționaliste, lingvistice sau religioase. Atât problemele

etnice, cât și cele naționaliste sau religioase, se cer însă rezolvate în spiritul dreptului

internaţional şi în numele dreptului la identitate [30, p. 132], de aceea prevenirea ostilităților

și promovare rezolvării non-violente a conflictelor interne a reprezentat în sine o provocare

esențială la adresa comunității internaționale. Modul în care OSCE a acționat în spiritul

principiilor fundamentale ale dreptului internațional, și mai ales implicarea directă și

poziționarea acesteia în cadrul dinamicilor conflictuale, reprezintă punctul de plecare al

cercetării.

Înainte de a surprinde rolul OSCE în cele două studii de caz, Ucraina și Macedonia,

trebuie subliniat faptul că statele afectate de tensiuni sau de conflicte, sunt de cele mai multe

ori reticente în acceptarea intervenției internaționale. Ele sunt extrem de ezitante în a invita

un terț, fie alte facțiuni statale sau organizații internaționale, pentru a le ajuta la rezolvarea

problemelor lor interne, deoarece acest fapt se traduce prin recunoașterea de facto că statul în

cauză nu este capabil să facă față conflictului. Actorii internaționali întâmpină astfel o

sarcină dificilă, unde prerogativele suveranității statale sunt un domeniu sensibil de abordat

prin prisma parametrilor internaționali. Luând în considerare dezideratele suveranității,

statele acceptă arareori expunerea internațională, refuzând amestecul în afacerile lor interne.

Cu toate acestea, când caracterul intra-național al conflictelor este predominant, principiile

suveranității și neamestecului în treburile interne ale statelor trebuie, într-o anumită măsură,

să fie puse în balanță cu drepturile și principiile fundamentale ale omului. Prin urmare, deși

acțiunea timpurie a comunității internaționale care are rolul de a preveni amenințările la

adresa securității umane, și de a preveni conflictele, este văzută ca o încălcare a suveranității

de stat, trebuie, în primul rând, reconsiderate prerogativele suveranității care nu sunt

absolute. Acest fapt nu înseamnă că statele trebuie să accepte orice inițiativă externă, dar

înseamnă că statele trebuie să accepte un mai mare interes extern în situația lor internă.

Luarea unor măsuri cooperative pentru a preveni conflictele violente poate ajuta, de cele mai

multe ori, la evitarea unei intervenții într-o etapă ulterioară. Mai mult decât atât, măsurile pe

termen lung pentru consolidarea unei culturi a respectului pentru dreptul internațional, în

special prin măsuri educative și dialog politic, au o funcție structurală de prevenire a

conflictelor [210, p. 23]. În consecință, pentru că cea mai mare parte a conflictele armate

sunt adesea precedate, sau chiar direct cauzate, de încălcări flagrante ale drepturilor omului

și normelor prevăzute în legislația internațională, dreptul internațional are o dimensiune

102

marcată de prevenirea conflictelor, reprezentând un factor important în prevenirea

conflictelor violente.

Alături de dezideratele suveranității în acceptarea intervenției externe, o altă

problemă majoră, asociată cu mecanismele și acțiunile de prevenire a conflictelor , este de a

prezenta cazuri în care măsurile luate au fost încununate de succes. Nu este ușor a demonstra

că un conflict nu a izbucnit datorită măsurilor de prevenire a conflictelor. Cuantificarea

succesului în prevenirea conflictelor este întotdeauna dificil de atribuit, deoarece este, în

general, rezultatul multiplelor intervenții și multiplelor schimbări interne, care sunt

influențate de asemenea de schimbările interne care sunt la rândul lor influențate de o

întreagă gamă de procese sociale, economice și politice. Totodată, succesul acțiunilor de

prevenire nu sunt întotdeauna vizibile din moment ce absența conflictului nu este suficientă

pentru a considera că un conflict a fost prevenit. În contrapondere este însă eșecul care tinde

să fie mai vizibil [65, p. 75]. Aceste dificultăți de demonstrare a succesului acțiunii

preventive poate fi însă depășit printr-o delimitare clară a cadrelor de acțiune și a măsurilor

luate, de actorii terți, care au împiedicat escaladarea antagonismelor în conflicte violente sau

o renaștere a violenței la scară largă [210, p. 50]. În acest sens, algoritmul de analiză a

conflictelor este instrumentul cel mai viabil în determinarea parametrilor specifici de

implicare, a impactului și rolului actorilor terți în dinamici care prezintă puternice

caracteristici conflictuale. Algoritmul de analiză a conflictelor demarează cu descrierea

conflictului, în care principalele variabile sunt tema conflictului, conţinutul conflictului,

părţilor conflictuale și nivel acestuia, istoria conflictului, bazat pe analiza cauzelor

structurale ale conflictului concret și cauzelor concrete ale conflictului actual, contextul

conflictului, care investighează legăturile existente între cauzele structurale şi conflictul

actual, și rolul factorului internațional în dinamica conflictului, analizând metodele,

instrumentele și influenţa exercitată de OSCE. Totodată, analiza acestor cazuri conflictuale,

nu are ca scop colectarea unui nivel de informaţii, ci interpretarea şi evaluarea acestor

informaţii, în vederea determinarea rolului pe care Organizația pentru Securitate și

Cooperare îl joacă în prevenirea acestora.

Rolul OSCE în Ucraina. Primul studiu de caz al primului modul analizează rolul

OSCE în spațiul fostei Uniuni Sovietice, mai precis, rolul OSCE în Ucraina. Demersul

analitic implică algoritmul de analiză a conflictelor, care cuprinde descrierea conflictului

(baza conflictului, evaluarea părților aflate în conflict etc.), istoria, contextul conflictului și

rolul factorului internațional în această dinamică. Analiza cuprinde și reflecțiile modelului

103

teoretic al celor trei axe, sau modelul „triunghiului conflictului” introdus de Glatung (cauzele

structurale, sociale (constructe sociale) și comportamentul (violența directă).

Plecând de la simpla definiție a conflictului, care implică obiective și interese

diferite între indivizi sau grupuri, diferențe ce devin manifestate atunci când una dintre părți

face o solicitare sau o cerere pe care cealaltă parte o respinge, cazul Ucrainei, mai exact

cazul Crimeei, evidențiază existența a trei mari actori, ucrainenii, tătarii din Crimeea

repatriați, și rușii, fiecare grup marcat de diferite nevoi, aspirații, și temeri. Ca urmare,

nevoia de identitate și de securitate reprezintă și ele variabile diferite ale situației. Deși

aceste variabile divergente pot crea multiple dispute, ce se pot transforma în conflicte

violente, disputele per se nu reprezintă o amenințare. Mult mai amenințător este modul în

care aceste dispute sunt gestionate. Astfel, dacă ele sunt gestionate constructiv, ele pot avea o

funcție pozitivă în menținerea relațiilor între indivizi și grupuri, permițând fiecărei părți sa

realizeze ajustările care sunt necesare pentru a satisface nevoile celuilalt, astfel încât relația

să se poată dezvolta. În schimb, dacă acestea sunt gestionate destructiv, prejudiciile pot fi

distrugătoare. Cum au fost gestionate aceste tensiuni, și mai ales care a fost influența și rolul

OSCE în prevenirea escaladării conflictului în acest cadru, sunt principalele întrebări ale

studiului de caz.

Cadrul istoric al Peninsulei Crimeea evidențiază valul nesfârșit de invadatori care a

traversat Peninsula de-a lungul secolelor. Sarmați, greci, khazari, ruși, tătari, au fost doar o

parte dintre aventurierii care și-au făcut drumul printre aceste tărâmuri, contribuind la

patrimoniul antic, bogat stratificat, al Peninsulei [192, p. 20]. În anul 1783 Peninsula a fost

cucerită de Ecaterina cea Mare a Rusiei de la Imperiul Otoman, și a rămas sub normele

sovietice până în anii '50 ai secolului XX. Statul Crimeei în cadrul Rusiei a cunoscut un

traseu descendent, astfel dacă, între anii 1921 și 1924, Peninsula Crimea s -a bucurat de

statutul de regiune autonomă, după anul 1924 Peninsula a devenit un oblast obișnuit al

Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse. Peninsula a rămas atașată Federației Ruse

până în anul 1954 când secretarul-general sovietic Nikita Hrușciov a dăruit-o Republicii

Sovietice Socialiste Ucrainene, unde și-a păstrat statutul unui oblast obișnuit [184, p. 302].

Deși gestul secretarului-general Hrușciov părea lipsit de importanță la momentul respectiv,

situația Crimeei a căpătat amplitudine în contextul evoluțiilor ulterioare.

Astfel, situația în cadrul Peninsulei Crimeea a fost complicată de decizia lui

Gorbaceov din anul 1989, care stabilea o reîntoarcere a populațiilor deportate în timpul

regimului lui Stalin, începând cu anul 1944, în Asia Centrală, Urali și Siberia. Decizia lui

Gorbaceov a declanșat întoarcerea în masă a aproximativ 300.000 de oameni, printre care

104

armeni, bulgari, tătari din Crimeea, greci și germani. Situația tătarilor din Crimeea constituie

unul dintre punctele focale ale analizei rolului OSCE în prevenire conflictului din Ucraina,

de aceea, trebuie subliniat faptul că, până la deportare, Peninsula Crimeea a fost țara natală

pentru tătarii din Crimeea, încă din secolul al XII-lea [226, p. 225-252]. Întoarcerea acestora

în Crimeea a determinat adăugarea unei semnificative dimensiuni etnice și politice la

structura celor 2.5 milioane de locuitori ai Peninsulei, argumentată de solicitările acestora.

Ca foști rezidenți principalii ai Peninsulei timp de sute de ani, tătarii din Crimeea pretindeau

statutul de „populație indigenă” a teritoriului [62, p. 87-107], revendicând în același timp

proprietăți reale, și re-stabilirea culturii și tradițiilor proprii.

Cu toate acestea, la momentul reîntoarcerii diverselor grupuri etnice, cu o pondere

majoritară a tătarilor din Crimeea, Ucraina era o țară care își redobândise independența

recent, în anul 1991, luptându-se cu amenințările socio-economice reprezentate de procesul

de tranziție, atunci când a venit sarcina adăugată de a răspunde nevoilor de repatriere. Cu

toate că Ucraina a întreprins mulți pași semnificativi spre un mediu multicultural, eforturile

oficialilor de a furniza comunității o miză egală în societate au fost departe de a fi

îndeplinite. Astfel, repatrierea tătarilor, și mai ales atitudinea ostilă a celorlalte părți, rușii și

ucrainenii din Peninsulă, marchează re-escaladarea tensiunilor între cei trei actori.

Profundele diferențele etnice, culturale și religioase dintre tătarii din Crimeea, rușii și

ucraineni din Peninsulă readucea în prim plan lanțul lung de ură antică întrei cei trei actori.

Nemulțumirile istorice, ale celor trei mari actori ai Peninsulei, și în special ale tătarilor din

Crimeea, față de rușii și ucrainenii din Peninsulă predominau în orice dimensiune, fie ea

politică, socială sau economică. De cealaltă parte, cantități enorme de materiale stereotipice

prezente în scrieri, proverbe, cântece și filme, care condamnau imaginea tătarilor din

Crimeea reprezentau o practică obișnuită a reprezentanților etniei ruse și ucrainiene

deopotrivă. Consecințele acestor acțiuni și imaginea eronată a „inamicului tătar” dezvoltată

prin stereotipuri, a determinat crearea unei puternice distanțe psihologice între părțile aflate

în dispută [183, p. 111].

Un alt factor care a contribuit la instabilitatea părților în Crimeea era reprezentat de

capacitatea crescută de persuasiune a crimei organizate care submina autoritatea

guvernamentală. După prăbușirea Uniunii Sovietice, crima organizată și corupția în mediul

public au devenit chiar o parte a vieții cotidiene în noile state independente, iar Crimeea nu

reprezenta o excepție în acest sens. La acest fapt se adaugă și lipsa controlului instituțional al

guvernului central din Kiev care a adâncit decalajele deja existente dintre părți. Vorbim

astfel de desfășurarea unui conflict asimetric, între o parte majoritară și părți minoritare și o

105

bază mixtă a conflictului dintre părți determinată atât de „bunurile tangibile” sau conflictul

de interese, cât și de conflictul dintre valori și convingeri, exemplificat de tensiunile de tip

etnic din cadrul Peninsulei. Totodată, axul structural, cât și cel social sunt evidente de

coordonatele dezvoltărilor din Peninsulă.

În consecință, toți acești factori au determinat doleanțe diferite în rândul actorilor

din Crimeea, intensificând cadrul potențialului de conflict în Peninsulă. În primul rând, rușii

din Crimeea susțineau inițiativa separării Peninsulei Crimeea de Ucraina și reunificarea cu

Rusia. În contextul referendumului desfășurat la 20 ianuarie 1991, populația din Crimeea,

formată din 70% de etnici ruși, și-a manifestat doleanța de a restaura Republica Sovietică

Socialistă Autonomă a Crimeei, „ca subiect al URSS și ca parte a Tratatului de Uniune”

[184, p. 302]. Cu alte cuvinte, intenția referendumului din anul 1991 era de re-integrare a

Crimeii în Rusia prin auto-determinare. În al doilea rând, tătarii din Crimeea solicitau

recunoașterea politică ca populație indigenă a Peninsulei Crimeea și integrarea în societatea

și economia ucraineană. Răspunsul guvernului ucrainean din Kiev a fost însă unul negativ

față de ambele solicitări, respingând în mod vehement secesiunea Peninsulei Crimeea de

Ucraina, și acceptarea oricărui nivel de autonomie pentru Peninsula, care putea amenința

suveranitatea Kievului. A respins de asemenea și solicitarea tătarilor din Crimeea, de

recunoaștere ca grup indigen. Mai mult decât atât, tătarii din Crimeea nu se bucurau de

recunoașterea politică, sau de protecția oferită altor minorități în Ucraina prin respingerea

tuturor doleanțelor acestora. Deși Kiev-ul recunoștea tragedia deportării din anul 1944,

suferită de populațiile rezidente din Crimeea, guvernul de la Kiev accentua eforturile

susținute de a facilita integrarea deplină a tătarilor din Crimeea, subliniind că s -a făcut tot

ceea ce se putea face pentru reintegrarea acestora [139, p. 31].

La începutul anului 1992, potențialul unui conflict etnic violent în Crimeea a fost

accentuat de acțiunile secesioniste ale Peninsulei, când Sovietul Suprem al Crimeei declara

Peninsula „Republica Crimeea” și începea pregătirile cu privire la constituirea unei

constituții, sprijinind suveranitatea Crimeei de Kiev. Câteva luni mai târziu, în mai 1992,

Parlamentul din Crimeea a adoptat Actul de Independență al Peninsulei Crimeea, și a

adoptat o constituție care a stabilit relația Crimeei cu Ucraina, invocând fundamente

suverane. Ca urmare a acestor acțiuni, Rada Supremă a Ucrainei (Parlamentul Ucrainean) a

anulat constituirea separatistă a Crimeei, și a ordonat în mod repetat Parlamentului din

Crimeea de a aduce propria legislație în conformitate cu cea a Ucrainei. Răspunsul părții

separatiste, nu a fost însă unul supus doleanțelor Radei Supreme, și a continuat cu eforturile

susținute de separare.

106

În ianuarie 1994, evenimentele desfășurate în tandem cu alegerile prezidențiale din

Crimeea, au accentuat din nou tensiunile dintre părți. Rezultatele alegerilor au confirmat

câștigul lui Yuri Meshkov, liderul grupării „Rossiya”, care susținea unirea Crimeei cu Rusia,

cu peste 70% din voturi. Alegerea unui rus naționalist ca primul președinte al regiunii

Crimeea în anul 1994, a atins punctul de criză, tensiunile etnice din Crimeea amenințând

astfel stabilitatea întregii regiuni. Au existat rapoarte care arătau și pregătirea desfășurării

alegerilor pe un alt câmp decât cel al cadrului obișnuit. Cu alte cuvinte, cazacii ruși erau

pregătiți să acorde asistență armată în eventualitatea unui conflict care putea decurge din

aceste alegeri.

Acțiunile separatiste au continuat, și în luna mai a anului 1994, un alt proiect al

constituției din Crimeea reinstaura elemente separatiste, cum ar fi cetățenia. În plus,

demonstrațiile zilnice în fața Parlamentului din Crimeea din Simferopol și marginalizarea

pavilionului ucrainean de mulțimile agresive, instigau tensiunile dintre principalii actori.

Totodată, simplul refuz al independenței Crimeei sau politicile de susținere a Ucrainei, de

orice figură oficială sau de oamenii simpli, erau sever criticate [139]. La scurt timp, în

octombrie 1994, violența a izbucnit între tătarii din Crimeea și grupurile armate locale, ca

urmare a eșecului tătarilor din Crimeea în dobândirea autorizației de construire de locuințe.

Casele care au aparținut părinților lor, erau acum ocupate de ucrainieni și ruși, în timp ce ei

trebuie să se lupte cu lipsa nevoilor de bază, precum electricitatea, apa sau gazul. Astfel,

încercările de a-și dobândi drepturile s-au ciocnit în mod violent de autoritățile locale și

forțele de poliție, rezultând în aproape 30 de tătari grav răniți [184, p. 302].

Cadrul alegerilor parlamentare din Crimeea a dus la noi escaladări tensionate odată

cu desfășurarea unui boicot al grupului Mejis al tătarilor din Crimeea. Boicotul grupului

Mejis era determinat de legea electorală ucraineană, care nu garanta o cotă permanentă

pentru tătarii din Crimeea în Parlamentul din Crimeea. În acest caz, etnicitatea nu apare o

problemă per se, ci mai degrabă factorii conecși determină escaladarea diferențelor în forme

violente. Excluderea tătarilor din puterea politică a Peninsulei, determina un sentiment de

nedreptate, și amenințare la adresa identității lor [18]. Consecințele lacunelor existente în

legea electorală au fost reflectate mai departe de acțiunile facțiunii Kurultai din Parlamentul

din Crimeea, care s-a abținut în votarea constituției din Crimeea în noiembrie 1995.

Facțiunea a motivat abținerea pe motivul excluderii reprezentării parlamentare pentru

comunitatea tătară din Crimeea. Totodată, acțiunea de abținere a fost însoțită de lansarea

unei greve a foamei, care avea rolul de a denunța ilegalitatea practicilor Parlamentului din

Crimeea [184, p. 306].

107

Un alt factor esențial al evoluțiilor din Crimeea, este reprezentat de înrudirea

tătarilor din Crimeea cu Republica Turcă. De-a lungul istoriei relațiile dintre tătarii din

Crimeea și Turcia, sau Imperiul Otoman, înainte de întemeierea Republicii Turce în anul

1923, erau foarte apropiate, datorită unității etnice, naționale și religioase, între ambii actori.

În momentul tensiunilor din Ucraina, Cecenia era o zonă de conflict, și de asemenea o zonă

vecină și înrudită cu tătarii din Crimeea. Întregul Caucaz de Nord, prin conflictul dintre

georgieni, oseți, abhazi, conflictul din Transcaucaz dintre armeni și azeri asupra Nagorno-

Karbah, chiar și problema curzilor în Irak și Turcia formau o „centură ostilă” sau un „tunel al

conflictului”. Dacă un conflict erupea în Crimeea, această arie se putea transforma într -o

zonă de război având în vedere efectele reacției în lanț în țările vecine sau înrudite.

Și Leonid Kucima, candidat la președinția Ucrainei, sublinia această idee, amintind

celor implicați în situația din Crimeea, că „astfel de oameni ar trebui să își amintească lecțiile

din Karabah, Transnistria, Oseția, Abhazia, unde mii de oameni nevinovați au fost uciși [139,

p. 32]. Totodată, Ministrul Afacerilor Externe al Ucrainei, făcea referire la proiectul pro -

separatist al constituției din Crimeea evidențiind că „astfel de acțiuni reprezintă o amenințare

la adresa păcii și stabilității în regiune, și în întrega Europă, care poate avea consecințe

negative pe termen lung” [130]. Tot el, sublinia de asemenea, că „Ucraina își rezervă dreptul,

în cazul viitoarelor escaladări ale situației, de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura

integritatea teritorială a statului, așa cum este prevăzută de constituție și legile în vigoare, în

conformitate cu normele de drept internațional” [130].

Temerile unui conflict etnic violent în Ucraina au devenit astfel din ce în ce mai

vizibile. Indicatorii sistematici, indicatorii proximi, indicatori catalizatori imediați, erau

prezenți în cadrul Ucrainei și puteau declanșa violența între părțile aflate în incompatibilitate.

Din punct de vedere etapizat, sau în conformitate cu ciclul de viață al conflictelor, vorbim de

faza conflictului perceput în care problemele încep să se contureze cât mai explicit, iar stările

de tensiune și de frustrare se resimt tot mai puternic, sau de etapa propice de intervenție cu

rol preventiv.

În conformitate cu principiile securității comprehensibile, indivizibile și cooperative,

și pe premisa conform căreia conflictele sunt mai ușor de rezolvat înainte ca acestea să atingă

faza violențelor, primele acțiuni ale OSCE în Ucraina au fost inițiate prin acțiunile de

prevenire directă, prin Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale al Organizației. Ca „parte

terță din interior” [64, p. 25-99]

ÎCMN a efectuat primele demersuri de prevenire a

escaladării tensiunilor din Crimeea.

108

Cu un prim rol în prevenirea conflictelor de natură etnică și în furnizarea de

informații necesare avertizării timpurii și preveniri conflictelor, Peninsula Crimeea a fost

vizitată în numeroase rânduri de ÎCMN al OSCE, ambasadorul și fostul ministru de externe

al Olandei, Max van der Stoel. Între anii 1994 și 1995 el a avut un important rol de mediator

între autoritățile din Kiev și Simferopol cu privire la statul constituțional al Republicii

Autonome Crimeea și în facilitarea procesului de cetățenie a tătarilor din Crimeea deportați

anterior. Totodată, ÎCMN a accentuat problema limbii și impactul său asupra relații lor inter-

etnice în Ucraina [183, p. 120], și a sugerat că obligația limbii ucrainiene nu ar trebui să

conducă la temeri de „ucrainizare” forțată, printre ruși, care reprezentau 62% din populația

totală din Crimeea, care făceau apelul pentru o mai mare autonomie față de Kiev, și legături

mai puternice cu Rusia. Aspectul repatrierii tătarilor din Crimeea punea de asemenea

probleme, atâta timp cât restabilirea acestora nu era rezolvată.

Alături de ÎCMN, Consiliul Permanent al OSCE a făcut apelul către autoritățile din

Kiev și Simferopol de a coopera și a căuta o soluție agreabilă comună [48, p. 351-353]. A

confirmat totodată promptitudinea OSCE de acționa prin mecanismele și instituțiile OSCE

adecvate. Situația din Crimeea a fost considerată în cadrul reuniunii Consiliului OSCE

desfășurat la Praga la data de 15 iunie 1994, unde Consiliul a adoptat o declarație prin care

își exprima „profunda îngrijorare cu privire la recentele evoluții în Republica Crimeea din

Ucraina”, reafirmându-și totodată „angajamentul pentru a sprijini suveranitatea, integritatea

teritorială și inviolabilitatea granițelor Ucrainei, în conformitate cu principiile CSCE” [88, p.

292-294]. Declarația Consiliului Superior a aprobat de asemenea continuitatea activității

ÎCMN și a solicitat Președintelui în Exercițiu să stabilească o echipă de experți, trei

academicieni (doi experți în dreptul constituțional și un expert în economie). în ceea ce

privește aspectele constituționale și economice din Ucraina. De asemenea, Consiliul a

aprobat propunerea „troikăi CSCE”, care în acord cu guvernul Ucrainei, urmărea stabilirea

unei misiuni a CSCE în Ucraina, pentru a sprijini activitățile echipei de experți și ÎCMN, și

raportarea cu privire la situația din Crimeea [88]. Abordarea stratificată, prin includerea

palierelor politice, legale, economice și sociale evidențiază capacitatea Organizației de a

răspunde în conformitate cu noile evoluții ale cadrului internațional de securitate, unde

problemele de securitate nu rezidă doar în sfera politico-militară.

Echipa de experți a CSCE a fost stabilită la 1 august 1994, și a vizitat Ucraina cu trei

ocazii până la sfârșitul anului, întocmind rapoarte către Înaltul Comisar pentru Minorități

Naționale. Experții CSCE s-au focalizat asupra statutului Crimeei în cadrul Ucrainei,

concluzionând că un acord de autonomie extins, dar reciproc satisfăcător, era posibil prin

109

intermediul negocierilor. Totodată, echipa de experți a CSCE, sublinia că principala

problemă din Crimeea avea un caracter economic, în mod special cu privire la proprietate,

resurse naturale și taxe.

Semnalarea acestor tensiuni și voința politică a statelor participante, au determina t

astfel trimiterea unei misiuni de lungă durată a Organizației în Ucraina. Pe 25 august 1994,

CP a aprobat Mandatul Misiunii OSCE în Ucraina [47, p. 363-367], iar Misiunea în Ucraina

fiind înființată la 24 noiembrie 1994, având rolul de prevenire a conflictelor, dar și rolul de a

răspunde în mare parte unei crize în desfășurare, care implica statutul regiunii Crimeea din

cadrul Ucrainei [159, p. 58]. Mandatul Misiunii OSCE subliniază astfel absența unor tipare

perfecte și îmbinare sarcinilor diferitelor etape ale ciclului de viață a conflictului [Anexa 2].

În termeni preciși, Misiunea OSCE în Ucraina a fost mandatată să contribuie la dezamorsarea

tensiunilor dintre autoritățile centrale de la Kiev și populația vorbitoare de limbă rusă din

Crimeea, de a stabili contacte cu autoritățile relevante și reprezentanți ai diferitelor

comunități și organizații non-guvernamentale, de a colecta informații și a ajuta la prevenirea

tensiunilor, de a îmbunătăți înțelegerea reciprocă, de a analiza și prezenta sugestii pent ru

soluționarea problemelor existente privind situația din Crimeea a autorităților implicate,

precum și de a raporta cu privire la situația drepturilor omului și cu privire la drepturile

persoanelor aparținând minorităților naționale din Crimeea.

În primul rând, Misiunea OSCE s-a consultat cu părțile implicate pentru a promova

și a facilita dialogul privind statutul Peninsulei Crimeea, și pentru a îmbunătăți înțelegerea

reciprocă. În special, Misiunea OSCE a încercat să promoveze în rândul părților opinia

conform căreia, „Crimeea nu ar trebui să fie luată în considerare drept proprietatea exclusivă

a oricărui grup etnic care locuiește aici [...] Nu există nici o proprietate de monopol, nici

ucraineană, nici rusă, nici tătară, nici armeană, nici germană. Toate împreună vor trebui să

aibă acces la această Peninsulă pentru a face un teritoriu stabil și prosper”. De asemenea, s -a

subliniat, necesitatea ca părțile să respecte suveranitatea Ucrainei asupra Crimeii și

autonomia Crimeii în cadrul Ucrainei. Aceste acțiuni semnalează trecerea abordării OSCE de

la prevenirea directă inițiată de ÎCMN al Organizației, la prevenirea structurală a

conflictului, prin abordarea cauzelor profunde ale tensiunilor dintre părți.

Alături de Misiunea OSCE, Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale a organizat

o serie de seminarii atât cu guvernul ucrainean, cât și cel din Crimeea, împreună cu experți

internaționali, privind autonomia regională și aspecte constituționale conexe [97, p. 118-

119]. De asemenea, Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale și Misiunea OSCE în

Ucraina au organizat în comun mese rotunde pe diverse aspecte ale situației din Crimeea.

110

Prima masă rotundă a fost ținută pe teren neutru, la Locarno în Elveția, între 11 -14 mai 1995,

activitățile sale focalizându-se în mare parte pe viitorul statut al Crimeei ca parte autonomă a

Ucrainei. O a doua masă rotundă a avut loc la Ialta în perioada 20-22 septembrie 1995

privind în principal problemele de reintegrare a tătarilor. Scopul acestei mese rotunde era de

a identifica nevoile imediate și pe termen lung pentru reintegrarea popoarelor deportate,

precum și mecanismele legislative, politice și economice, pentru a satisface aceste nevoi. A

treia masă rotundă organizată sub egida Organizației a avut loc la Noordwijk în Olanda, între

14-19 martie 1996. Activitățile acestei reuniuni s-au axat pe problemele politice, economice

și juridice, care continuau să împartă autoritățile din Ucraina și Parlamentul din Crimeea,

cum ar fi aducerea constituției din Crimeea în acord cu constituția și legile Ucrainei.

Aceste seminarii și mese rotunde, au produs o serie de recomandări cu privire la

modul de reconciliere a constituțiilor din Ucraina cu cele din Crimeea, pentru a acorda

autonomie substanțială regiunii pe teritoriul suveran al Ucrainei. În consecință, în urma

eforturilor susținute ale OSCE, anul 1995 a adus o nouă constituție ucraineană, elaborată

împreună cu o constituție paralelă pentru regiunea autonomă a Crimeei care îndeplinea

cerințele majore ale ambelor părți. Constituția din Crimeea a fost modificată astfel încât

limbajul folosit sublinia statutul Crimeei, „Republica Autonomă a Crimeei” și nu „Republica

Crimeea”, concept folosit în textul constituției precedente. De asemenea, constituția trebuia

să facă referire la „cetățenii ucrainieni care locuiesc în Peninsula Crimeea” și nu la „cetățenii

Peninsulei Crimeea”, recomandând totodată renunțarea la ideea de cetățenie pentru

persoanele care locuiesc în Crimeea.

În anul 1996, Misiunea OSCE în Ucraina, a organizat un seminar în Kiev cu privire

la problema cetățeniei în Ucraina, în special problema tătarilor din Crimeea și a altor foste

populații deportate din Crimeea. Seminarul reunea oficiali ucrainieni și autorități din

Crimeea, lideri și reprezentanți ai tătarilor, și experți străini. Acest seminar a dus la o serie de

angajamente între părți, care puteau ajuta la atenuarea problemei cetățeniei în termen scurt, și

a stimulat totodată activitatea legislativă și politică pe această temă [181, p. 8]. ICMN a fost

și el implicat în facilitarea dobândirii cetățeniei pentru tătarii din Crimeea, în special

concentrându-se asupra dificultăților birocratice și costisitoare legate de renunțarea la altă

cetățenie, permițându-le astfel dreptul de a participa la alegeri și de a beneficia și de alte

drepturi acordate cetățenilor din Ucraina, cum ar fi ocuparea forței de muncă și stabilirea

unor locuințe. În plus, el a recomandat ca viitoarea constituție din Crimeea să furnizează

tătarilor din Crimeea dreptul de a folosi limba lor cu autoritățile locale, în zonele în care

aceștia constituie cel puțin 20% din populația locală. Și reprezentarea lor politică a

111

reprezentat un aspect de interes pentru ÎCMN, oferind în acest sens, numeroase recomandări

viabile în contextul evoluției relațiilor dintre Ucraina și Crimeea. Înaltul Comisar a înaintat

propunerea unui sistem de reprezentare electoral proporțional, modificări la legea electorală

din Ucraina care, de altfel, discriminau partidele politice ale tătarilor din Crimeea,

recunoașterea oficială și juridică a grupării Mejlis, ca Colegiului reprezentativ suprem al

tătarilor din Crimeea și protector al identității tătarilor din Crimeea, și acordarea de

responsabilități grupării Mejlis în ceea ce privește învățământul și cultura tătară.

La prima vedere, perspectiva conform căreia OSCE a influențat prevenirea

conflictelor în Crimeea pare confirmată de acțiunile ÎCMN și activitățile Misiunii OSCE.

Mai precis, de la intervenția OSCE în februarie 1994, potențialul global de conflict etnic

violent în Peninsulă s-a diminuat, în special problema statului Crimeei în Ucraina.

Activitățile diplomatice tacite ale Organizației, în special intervențiile iscusite și în timp util

ale ÎCMN, au contribuit în mod semnificativ la consolidarea încrederii, la dezvoltarea unui

dialog continuu, la examinarea creativă de situații posibile, în ceea ce privește aspecte

specifice, și prin urmare la menținerea păcii în Peninsulă [184, p. 309]. Delegația Ucrainei la

OSCE consolida aceste considerente, în iunie 1996, afirmând că „din momentul stabilirii

Misiunii OSCE, situația politică internă (Republica Autonomă Crimeea), a fost în mod

substanțial îmbunătățită” [26]. În conformitate cu această perspectivă, Organizația a fost

influentă în realizarea unui grad de consens între autoritățile din Ucraina și cele din Crimeea,

cu privire la statutul Crimeei în Ucraina, care a permis adoptarea de Parlamentul din Ucraina

a unei Constituții în noiembrie 1995 și aprobarea constituției Crimeei de Parlamentul din

Ucraina în aprilie 1996. De asemenea, adoptarea constituției Ucrainei în iunie 1996, a

legalizat statul Crimeei în Ucraina ca Republică Autonomă, cu propria sa constituție,

parlament, steag și simboluri.

Mai mult decât atât, încheierea cu succes a crizei din Crimeea a determinat

stabilizarea situației din Ucraina, și conchiderea Misiunii OSCE în Ucraina în luna iunie a

anului 1999. Din perspectiva promovării normelor de drept internațional ca mijloc de

prevenire a conflictelor, Misiunea OSCE stabilită în anul 1994 a fost înlocuită de o nouă

formă de cooperare între guvernul ucrainean și OSCE. În conformitate cu decizia Consiliului

Permanent, cu numărul 295, de la 1 iunie 1999, cooperarea dintre Ucraina și OSCE urma să

fie „bazată pe planificarea, implementarea și monitorizarea de proiecte între autoritățile

relevante din Ucraina și OSCE și instituțiile sale”, prin înființarea „Coordonatorului de

Proiecte al OSCE în Ucraina” [159, p. 58]. Împreună cu Biroul pentru Instituții Democratice

și Drepturile Omului al Organizației, și în coordonare cu Consiliul Europei, Coordonatorul

112

de Proiecte avea sarcina de a revizui legislația ucraineană cu privire la drepturile omului, cu

scopul de a o aduce în conformitate cu cele mai bune standarde și practici internaționale

[159].

Mandatul flexibil al Coordonatorului de Proiect a determinat și implicarea sa în

activitățile care aveau rolul de a creștere a gradului de conștientizarea publică cu privire la

traficul de ființe umane, a lucrat în strânsă colaborare cu autoritățile, a promovat proiecte

pentru a dezvolta creșterea economică locală și atragerea de investiții străine, a pregătit sute

de ofițeri militari ucrainieni pensionați în dobândirea competențelor necesare pentru a se

alătura forței de muncă civile. Coordonatorul de Proiecte a dezvoltat de asemenea proiecte

ambițioase pentru a ajuta autoritățile să facă față consecințelor exploziei depoului de muniție

de la Novobohdanivka, și problemelor de mediu reprezentate de deteriorarea condițiilor de

depozitare a mii de tone de competente de rachetă, cu combustibil lichid [159].

Oficiul OSCE are un personal internațional alcătuit din numai trei persoane.

Mandatul acestui oficiu este de a coordona proiecte comune, incluzând activități precum

revizuirea legislației cu privire la drepturile omului, reforma sistemului propiska (permis de

ședere), sprijin pentru Biroul Avocatului Poporului (Obudsman) numit de parlament,

asistența Curții Supreme și Curții Constituționale, combaterea traficului de ființe umane și

promovarea reformelor structurale ale forțelor armate [209, p. 28]. Totodată, OSCE pune

accentul pe introducerea mecanismelor preventive naționale, spre o adevărată cultură de

prevenire a conflictelor. Ambasadorul Madina Jarbussynova din Kazahsatn a preluat poziția

de Coordonator de Proiecte al OSCE, în Ucraina, în luna iunie a anului 2012 [179, p. 1].

Pleiada de motive și argumente ce subliniază rolul benefic pe care OSCE l -a avut în

prevenirea izbucnirii unui conflict de proporții între Ucraina și Peninsula Crimeea nu este

împărtășită însă de toate vocile. Există astfel o serie de opinii critice care accentuează rolul

important al Rusiei în acest demers. Astfel, opoziția oficială a Rusiei privind separarea

Crimeei de Ucraina și reunificarea Peninsulei cu Rusia au fost considerate principalii factorii

atenuanți ai tensiunilor din Crimea. Președintele rus a făcut în repetate rânduri declarații

oficiale prin care recunoștea integritatea teritorială a Ucrainei, considerând prin urmare

Crimeea parte integrată a Ucrainei. Și Ministrul rus de Externe a declarat Ministrului de

Externe ucrainean că, „Rusia nu va interveni în situația din Crimeea”. Totodată, integritatea

teritorială a Ucrainei a fost recunoscută de Rusia prin intermediul Acordului Tripartit, din

ianuarie 1994, între Rusia, Ucraina și SUA. Totodată, Rusia a influențat situația prin

condiționarea semnării „Tratatului de Prietenie și Cooperare” cu Ucraina, un acord care a

fost critic în definirea relației Ucrainei cu Rusia, și soluționarea statului Crimeei. Tratatul a

113

fost în cele din urmă semnat în mai 1997 după ce statutul autonom al Crimeei în Ucraina a

fost recunosc oficial în constituția din Ucraina din iunie 1996 [139, p. 37]. Rușii din Crimeea

aduceau și ei acuze OSCE, nemulțumiți de atenția exclusivă a Organizației asupra tătarilor

din Crimeea, pledând pentru problemele cu care se confruntă grupul lor, privind păstrarea

culturii și limbii lor, în fața politicilor de „ucrainizarea forțată”, din Kiev [139, p. 41]. Nici

tătarii din Crimeea se pare că nu erau mulțumi de abordarea OSCE, care se simțeau

abandonați. Totodată, ei considerau că problemele și doleanțele lor nu erau luate în serios de

OSCE, accentuând faptul că Misiunea OSCE a așteptat câteva luni înainte de a se întâlni cu

tătarii din Crimeea. Și abordarea ÎCMN a fost criticată, datorită perspectivei sale asupra

minorităților, și nu indigenilor, așa cum era adevăratul statut al tătarilor din Crimeea.

Realitatea dependenței economice a Crimeei de Ucraina a fost un alt factor în acceptarea tot

mai mare a statului Crimeei, reducând impactul OSCE privind prevenirea conflictelor în

Crimeea. De fapt, dependența economică a Crimeei de Ucraina, a jucat un rol important în

transferul Crimeei de la Rusia la Ucraina în anul 1954. În acest sens, în iunie 1992,

Președintele Radei Supreme a Crimeei, Mykola Bagrov, a declarat: „eu resping cu fermitate

ideea de separatism a Crimeei....Aderăm și vom adera la Acordurile de la Helsinki privind

inviolablitatea frontierelor”.

Un alt motiv al diminuării rolului OSCE în Ucraina, este reprezentat de dezvoltarea

situației înaintea stabilirii Misiunii OSCE în Ucraina în 1994. Cu alte cuvinte, părțile se

foloseau în cea mai mare parte de mecanismele legale și constituționale cu privire la statul

Crimeei. Și de o parte, și de alta, consultările și negocierile erau desfășurate astfel în termeni

amiabili. Ministrul de Externe al Ucrainei făcea chiar apelul la evitarea utilizării mijloacelor

forțate, invitând și cealaltă parte în continuarea acestui demers în afara violențelor.

În ciuda acestor inconsistențe, justificate doar în mod parțial, rolul OSCE a fost unul

important și vital pentru prevenirea conflictelor. Vocile critice care analizează rolul OSCE în

Ucraina privesc OSCE dintr-o perspectivă puternic focalizată, uitându-se la componentele

mici ale unui subiect atât de mare. Totodată, o mare parte din activitățile OSCE, în special

cele referitoare la prevenirea conflictelor, sunt restricționate și nu sunt supuse înregistrărilor

publice, primind puțină atenție din partea mass-mediei. Lipsa acestor informații determină

astfel, de cele mai multe ori, concluzii pripite, lipsite de fundamente solide. Deși discuțiile

dintre părți erau desfășurate încă în termeni amiabili în momentul stabilirii Misiunii OSCE,

sensibilitatea problemei în cauză, ridică numeroase întrebări legate de cursul evenimentelor,

care fără intervenția OSCE ar fi putut lua o altă turnură [18].

114

Măsurile de acțiune preventivă aplicate în cadrul Ucrainei, au inclus atât acțiunile de

prevenire directă sau operațională, cât și acțiuni îndreptate spre prevenirea structurală sau

prevenirea cauzelor contribuind în mod decisiv la atenuarea tensiunilor între cele trei părți.

Mai mult decât atât, rolul pozitiv al OSCE este susținut de percepția pozitivă din partea

statelor participante OSCE, conform căreia prezența OSCE în regiunea post-sovietică oferă

un echilibru vital împotriva influenței Rusiei. Implicarea OSCE în conflictele etnice inter -

statale trimite un important mesaj statelor din regiunea post-sovietică, conform căruia

comunitatea internațională este preocupată de astfel de probleme. Prin intermediul

întâlnirilor directe, cu autoritățile și oficialii locali, OSCE construiește un forum pentru

angajarea părților într-un dialog solid și continuu. În acest sens, în timp ce situația din

Ucraina s-ar fi putut desfășura pașnic între părți, ajungând la un rezultat comun, prezența

OSCE a servit ca factor accelerator al procesului. Cu alte cuvinte, cadrul OSCE a furnizat

noilor state independente ale fostei Uniuni Sovietice, legitimitatea necesară pentru a sprijini

procesele de consolidare statală, într-un moment vulnerabil, încurajând stabilitatea în

regiune. Cu mai mult de 125 de naționalități și grupuri etnice reprezentată de o populație de

mai mult de 2 milioane, Republica Autonomă Crimeea din Ucraina, este una dintre cele mai

diverse regiuni, din punct de vedere etnic, din lume [209, p. 27].

OSCE a continuat să joace un rol important în cadrul din Crimeea începând cu

noiembrie 2013, când Ucraina s-a confruntat cu un număr crescând de tensiuni. O nouă criză

în cadrul ucrainean a debutat odată cu abandonarea unui acord cu UE de către președintele

pro-Moscova, Viktor Yanukovici. Decizia acestuia se baza pe dorința stabilirii unor legături

mai strânse cu Rusia, invocând îngrijorări legate de daune ce pot fi cauzate industrii

ucrianene de competiția europeană. În mod constant, eforturile UE de extindere către est au

fost considerate o amenințare importantă de către Rusia, deoarece deschid posibilitatea

consolidării legăturilor instituționale ale statelor estice cu cadrul occidental în de trimentul

celor cu Rusia.

Imediat după decizia lui Yanukovici, au apărut proteste ale cetățenilor ucrainieni,

manifestându-se în special în capitala Ucrainei. Protestatarii au format bine cunoscutul

Euromaidan căutând să se alinieze cu cadrul european. Din Kiev, protestele s-au răspândit în

întreaga regiune vestică a Ucrainei. Fostul președintele Yanukovici, în loc de negocieri a

apelat la luntești și arme de foc, care ținteau direct spre protestatari. După trei luni de

proteste violente în capitala Kiev și în alte orașe din vestul Ucrainei, guvernului lui

Yanukovici a fost îndepărtat de la putere de votul Parlamentului ucrainean. Îndepărtarea lui

Yanukovici nu a însemnat însă și sfârșitul tensiunilor din cadrul ucrainean. Diferențele mari

115

între regiunea estică și vestică din punct de vedere lingvistic, religios, și etnic s-au

intensificat.

Este bine cunoscut faptul că majoritatea de 2.3 milioane de locuitori din Crimeea se

identifică ca etnici ruși, vorbind în mod uzual limba rusă. Acest fapt este datorat implicării

de aproximativ 200 de ani a Rusiei în cadrul Peninsulei, dar și de influența manifestată de

prezența flotei Mării Negre a Rusiei în orașul de coastă din Crimeea, Sevastopol.

Răspunzând la schimbarea de autoritate din Kiev, grupările pro-ruse au sesizat momentul

pentru a acapara puterea în Crimeea. Mai mult decât atât, după înlăturarea președintelui

Yanukovici, Rusia a dislocat sute de mii de forțe în apropierea graniței de est a Ucrainei. În

perioada 27-28 februarie 2014 forțele pro-Rusia au ocupat clădiri cheie în capitala

Simferopol bazându-se pe mijloace armate. Într-un timp extrem de scurt, la doar câteva zile,

parlamentul din Crimeea a votat alipirea la Rusia. În acest sens, un referendum a fost stabilit

pentru data de 16 martie 2014.

La începutul crizei din Ucraina, statele occidentale au crezut că OSCE poate oferi

soluții rapide. Cu o istorie recunoscută de mediere și soluționare a cadrelor conflictuale, dar

nu de impunere a puterii, OSCE a fost însărcinată cu detensionarea situației din Ucraina. În

lipsa mijloacelor de forță, rolul OSCE în Ucraina și ce speră Organizația să obțină în cadrul

ucrainean, în noul context internațional, devin întrebări cheie. Poate OSCE contribui la

dezamorsarea crizei din Ucraina? Deține OSCE capabilitățile necesare de-escaladării situației

din Peninsulă?

Cele mai multe voci au considerat că OSCE este cel mai bine plasată pentru a

gestiona situația, în contextul în care Rusia nu poate accepta o implicare a UE sau NATO din

mândrie. Relația Rusiei cu OSCE este însă una complexă. În anii 1990 când Rusia se afla

într-o poziție internațională nu tocmai favorabilă, oficialii ruși au pledat pentru o OSCE

puternică ca instituție unde aceștia puteau discuta cu SUA și statele din Europa de Vest de pe

poziții egale. Cu toate acestea cooperarea cu OSCE aduce pentru Rusia amintirile de declin a

Rusiei pentru a fi o alegere strategică. În plus, acțiunile OSCE în ceea ce privește misiunile

drepturilor omului sau libertății media, au fost criticate de Rusia.

Deși Rusia este în general sceptică în ceea ce privește OSCE, în acest caz rușii au

înțeles că OSCE este cel mai bun instrument pentru detensionarea situației din Ucraina.

Nimeni nu și-ar putea imagina UE, sau alt actor internațional, în locul OSCE. Pentru

consolidarea acestei perspective, stă și natura consensului prezentă în cadrul OSCE. Nu mai

puțin importante sunt cunoștințele regionale amănunțite deținute de OSCE până în prezent,

datorită implicării active în acest cadru estic european, și a reglementării postconflictuale

116

după prăbușirea Uniunii Sovietice. În consecință, implicarea OSCE în criza din Ucraina a

fost considerată „opțiunea cea mai puțin rea”. Deși eclipsată de UE sau de NATO în multiple

circumstanțe, OSCE rămâne încă un actor important și vizibil la granița de es t a UE [56, p.

31-44].

OSCE a luat măsuri în vederea gestionarii eficiente a situației ucrainiene încă de la

emergența primelor disensiuni. Președintele în Exercițiu al OSCE, Didier Burkhalter, a trimis

Reprezentantul Special pentru Ucraina, Tim Guldimann, și ÎCMN, Astrid Thors, în Crimeea.

Conform raportului realizat la 3 martie de Guldimann, situația în Crimeea era descrisă ca

fiind „calmă dar foarte tensionată” [168]. Cu toate acestea, Guldimann și-a exprimat

nemulțumirea că, în timp ce se afla în Crimeea, acesta nu a putut stabili o întâlnire cu prim-

ministrul Crimeei, Sergey Aksyonov, și cu comandantul Flotei Mării Negre a Federației

Ruse, Alexander Vitko. Guldimann și Thors au avut însă discuții extensive cu reprezentanți

din Parlamentul din Crimeea, precum și cu reprezentanți din administrația publică și

societatea civilă, inclusiv din cadrul comunității tătare din Crimeea. Vizita efectuată de Tim

Guldimann în Crimeea, și diferitele întâlniri cu oficialii din Kiev în timpul vizitei sale, au

fost pași esențiali pentru pregătirea unor viitoare activități ale Organizației, și pentru a ajuta

Ucraina să depășească criza [168].

La solicitarea guvernului Ucrainean, ca măsură de consolidare a încrederii în

conformitate cu Capitolul 11 al Documentului de la Viena, statele participante OSCE au

trimis 35 observatori militari neînarmați în Ucraina, cu destinația Crimeea. Echipele de

observatori OSCE au fost trimise la solicitarea Ucrainei în afara regulii consensului. Această

decizie a fost luată în cadrul întâlnirii comune a Consiliului Permanent și a Forumului pentru

Securitate și Cooperare de pe 4 martie 2014 [164].

Vizita de verificare militară a fost efectuată în conformitate cu Capitolul III al

Documentului de la Viena din anul 2011, care permite găzduirea voluntară pentru a risipi

preocupările legate de activități militare neobișnuite. Secretarul General al OSCE, Lamberto

Zannier, menționa în legătură cu această vizită „este speranța mea că această vizită militară

va ajuta la de-escaladarea tensiunilor în Ucraina. Prin furnizarea unei evaluări obiective a

faptelor de pe teren, OSCE va fi mai bine plasată pentru a promova o soluție politică la criza

actuală prin dialog” [165]. El adăuga, „consolidarea încrederii și transparenței sunt elemente

cheie ale abordării securității de către OSCE, care urmărește să promoveze deschiderea și

dialogul ca cel mai bun mod de a rezolva conflictele din regiunea noastră” [165]. A fost

pentru prima dată când acest mecanism OSCE a fost activat în cadrul OSCE. Observatorii au

117

fost însă în mod repetativ blocați de militanți pro-Rusia de a vizita Crimeea, care au controlat

punctele de intrare în Peninsulă.

Încercările de soluționare a crizei ucrainene au fost continuate de către oficialii

OSCE. PiE OSCE Burkhalter a afirmat că realizarea unui referendum în Crimeea este o

acțiune ilegală și a solicitat modalități diferite pentru abordarea problemei Crimeei [169].

Deși inițial observatorii OSCE au fost blocați pentru a intra în Crimeea, ei au fost

invitați de parlamentul din Crimeea, sprijinit de Rusia pentru a monitoriza referendumul din

16 martie. Acesta a fost considerat însă un truc al Rusiei, pe care OSCE l -a respins. Ceea ce

autoritățile din Crimeea au solicitat era diferit: o echipă BIDDO pentru a acorda legitimitate

referendumului de secesiune. Așa cum oficialii OSCE au subliniat, trimiterea observatorilor

ar implica un fel de recunoaștere premergătoare a dreptului Crimeei de a se separa, slăbind

astfel suveranitatea Ucrainei [56, p. 31-35]. În consecință, nu a fost dislocată nici o prezență

BIDDO în Crimeea.

Referendumul sprijinit de Moscova în Crimeea și acțiunile Rusiei au fost

condamnate atât de europeni, cât și de SUA. Totuși, în ciuda dezacordului internațional, pe

16 martie 2014, a avut loc referendumul cu privire la anexarea Crimeei de către Federația

Rusă. Datele publicate au arătat că propunerea de a se alătura Rusiei a fost votată de 97%

dintre alegătorii din cadrul Peninsulei. Cifrele au fost însă contestate, proporția de susținători

pro-Rusia fiind în fapt de doar 50-60%. Mai mult decât atât, legitimitatea referendumului

este îndoielnică în contextul în care referendumul nu a oferit status quo-ul ca o opțiune. În

martie 2014, Adunarea Generală a ONU propusă de Ucraina și sprijinită de SUA și UE, a

declarat cu 100 de voturi pentru, 11 voturi împotrivă, și 55 de abțineri, că referendumul din

Crimeea nu are nici o validitate legală și a solicitat statelor să nu recunoască schimbările în

ceea ce privește granițele Ucrainei.

Deși președintele ucrainian interimar, Alexandru Turchinov, și comunitatea

internațională au etichetat referendumul ca fiind nelegitim și neconstituțional, refuzând

recunoașterea anexării Peninsulei de către Rusia, Vladimir Putin, a subliniat că Moscova nu

își impune dorința, dar mai degrabă sprijină alegera liberă a populației, semnând la 21 martie

2014 un ordin în vederea adoptării Republicii Crimeea în cadrul Federației Ruse. Drept

urmare, legislatorii din Rusia au adoptat o rezoluție care anula legile ucrainiene din Crimeea,

și punea în vigoare legislația rusă. Parlamentul a stabilit ca termen limită data de 1 ianuarie

2015 pentru integrarea sistemelor economic, financiar, și legal al Crimeei în cadrul

Federației Ruse.

118

În perioada imediat următoare, 18 martie - 1 aprilie, o misiune a drepturilor OSCE s-

a întâlnit cu oficialii comunităților de ruși și ucrainieni din Ucraina, incluzând Crimeea.

Misiunea s-a bucurat de sprijinul ÎCMN al OSCE, Astrid Thors, care a vizitat Ucraina,

incluzând Crimeea în aceiași perioadă. De asemenea, șeful libertății mass-media al OSCE,

Dunja Mijatovic, a vizitat Crimeea, precum și Kievul la începutul lunilor martie și aprilie.

La 21 martie 2014 a fost stabilită și Misiunea OSCE în Ucraina. Misiunea OSCE a

fost dislocată în urma unei solicitări către OSCE realizată de guvernul Ucrainei, dar și a

consensului celor 57 de state participante OSCE. Ajungerea la un acord cu privire la misiune

nu s-a realizat însă cu ușurință. S-a ajuns la un consens în câteva săptămâni de negocieri

dificile având în vedere faptul că Organizația, care include Rusia, Ucraina, SUA, statele UE

și fostele republici Sovietice, este o organizație care este bazată și funcționează doar în baza

consensului participanților. Mai exact, toate statele participante, incluzând atât Rusia cât și

Ucraina, și-au exprimat acordul cu privire la dislocarea unei misiuni OSCE de observare.

Mai precis, Moscova și-a exprimat acordul în ceea ce privește disclocarea Misiunii OSCE,

doar după semnarea actului de anexare a Crimeii. Acordul exprimat al tuturor părților

implicate în cadrul conflictual constituie astfel un avantaj considerabil, de care OSCE se

bucură în fața altor actori internaționali. În consecință, în conformitate cu acordul exprimat

de Rusia, Ucraina, SUA și UE, „OSCE ar trebuie să joace un rol principal în implementarea

măsurilor de de-escaladare în zonele de tensiune”.

Directorul CPC al OSCE și șeful interimar al misiunii, Adam Kobieracki, afirma: „în

termeni simpli, aceasta este o misiune de observare. Noi trimitem acei oameni pentru a

monitoriza situația și pentru a raporta ceea ce văd. Pentru a stabili fapte fundamentale, pentru

a încerca să aibă o imagine cât mai clară posibil, și apoi, de la acel moment să încerce să

contribuie la de-escaladarea tensiunilor și stabilizarea situației”. Principalul motiv invocat de

Moscova în decizia de anexare a Peninsulei a fost dorința de a proteja populația vorbitoare de

limbă rusă, majoritară în cadrul Peninsulei de persecuțiile naționaliștilor ucrainieni, în timpul

interimatului de la Kiev. Deși puține dovezi au apărut cu privire la astfel de abuzuri,

directorul CPC a afirmat că misiunea de monitorizare include, ca parte a mandatului său,

dreptul minorităților naționale.

Pe plan internațional, misiunea OSCE de observare a fost bine primită, fiind

considerată un pas important către de-escaladarea situației. În termeni specifici, misiunea se

află în Ucraina din luna martie 2014, și este din punct de vedere logistic bine plasată pentru a

se mișca rapid acolo unde este nevoie. Decizia inițială a fost de dislocare a unui număr de

100 de observatori în nouă orașe în întreaga țară, vehiculându-se posibilitatea extinderii

119

misiunii la 500 de oameni. Misiunea are sediul central în Kiev, iar observatorii staționează în

Odessa, Dontesk, Dnepropetrovsk și Luhansk. Este important de subliniat faptul că

observatorii sunt civili și nu dețin capabilități militare. Totodată, caracterul divers al

misiunii, aceasta fiind formată din ruși, europeni și americani, aduce un plus important

capabilităților OSCE. Președintele în Exercițiu al OSCE, Ministrul de Externe al Elveției,

Didier Burkhalter, a desemnat pe Ambasadorul Turciei, Ertugrul Apakan, drept Șeful

Misiunii OSCE în Ucraina la 2 aprilie 2014.

Conform mandatului, observatorii au rolul de a contribui la eforturile de reducere a

tensiunilor și la promovarea păcii, stabilității și securității. De asemenea, au rolul de a

monitoriza și sprijini implementarea principiilor și angajamentelor OSCE [178]. Chiar dacă

Rusia a fost sceptică, și nu a sprijinit un rol majoritar al OSCE în cadrul ucrainian, Misiunea

OSCE îndeplinește roluri multiple în acest cadru, precum stoparea propagandei de la

Moscova, asigurarea cadrelor legale și stoparea extinderii Moscovei către est, dar și

tratamentul etnicilor în Ucraina, în special a etnicilor ruși, pentru a nu oferi Rusiei un motiv

de interferență.

În primul rând, un aspect esențial al rolului și al abordării OSCE este faptul că

situația din Ucraina a fost abordată non-militar. De fapt, Occidentul nu a realizat nici o

încercare de a interveni militar în cadrul ucrainian. Trimiterea unei echipe neînarmate a

stârnit însă numeroase întrebări cu privire la diferența pe care aceasta o poate face pe teren,

în lipsa mijloacelor militare. Mai mult decât atât, mandatul misiunii a stârnit o serie de

controverse cu privire la posibilitatea observatorilor de a se implica în cadrul Crimeei în

lipsa unei prevederi concise în acest sens. Chiar Secretarul-General al OSCE, Lamberto

Zannier, admitea faptul că există „o ambiguitate în privința mandatului misiunii de observare

în Ucraina”. În consecință, interpretarea mandatului s-a confruntat cu apariția unor opinii

divergentele ale statelor participante.

Mai exact, ambasadorul Rusiei la OSCE, Andrey Kelin, menționa faptul că

observatorii nu vor merge în Crimeea deoarece nu există nici un mandat în acest sens și că

Peninsula este acum parte a Federației Ruse. Pe de altă parte, celelalte state participante

considerau implicarea OSCE în Crimeea drept iminentă: este clar că odată cu adoptarea

acestei decizii această misiune are un mandat pentru a lucra în Crimeea și în toate celelalte

părți ale Ucrainei. În acest sens, ambasadorul SUA la OSCE, Daniel Baer, menționa faptul că

„Crimeea este Ucraina”.

În încercarea de a oferi detalii cu privire la misiunea dislocată în Ucraina și rolul

acesteia în Crimeea, Secretarul-General al OSCE, Lamberto Zannier, sugera un posibil

120

scenariu: odată staționați în Ucraina, observatorii se vor putea îndrepta către Crimeea. De

asemenea, Ambasadorul Austriei la OSCE, Christian Strohal, menționa „caracterul dinamic

al situației” în ceea ce privește scopul geografic al misiunii: „trebuie să începem undeva și să

vedem cum evoluează situația”. Acest scenariu a fost însă dezaprobat de vocile

internaționale. Din spectrul ștințific s-a remarcat opinia exprimată de Gerhard Mangott,

profesor de relații internaționale la Universitatea din Innsbruck. Mangott eticheta o asemenea

acțiune ca fiind o rețetă sigură pentru eșec: „dacă OSCE încearcă încă de la începutul

misiunii să intre în Crimea, atunci misiunea va eșua. Împingerea rușilor într-un colț va zdrobi

întreaga misiune. Ceea ce avem nevoie acum este buna voință a ambelor părți". Mai mult

decât atât, argumentele profesorului Mangott subliniau faptul că "rușii au interesul în a face

această misiune un succes, deoarece ei vor să de-escaladeze criza și să stea deoparte de

amenințarea sancțiunilor internaționale”. Tot acesta, sublinia faptul că spectrul OSCE oferă

Rusiei și Ucrainei cele mai utile canale de comunicare pentru cele două părți.

Caracterul instabil și amenințător al situației din Ucraina a determinat începerea

activității OSCE cât mai curând posibil în Ucraina. Echipele OSCE au fost dislocate în

zonele unde violențe între cele două tabere erau ridicate ca grad de intensitate. Totuși,

refuzul grupărilor pro-Ruse de a elibera clădiri cheie au indicat un drum dificil în față pentru

OSCE. În ciuda prezenței OSCE în cadrul ucrainean, acțiunile ostile ale Rusiei au continuat.

La 9 mai 2014, președintele Rusiei, Vladimir Putin, a vizitat Sevastapol în Crimeea pentru a

participa la parada de Ziua Victoriei, comemorând înfrângerea naziștilor germani, și

subliniind totodată anexarea teritoriului de către Rusia.

Anexarea Crimeei de către Rusia a adus numeroase implicații economice, sociale și

militare pentru Ucraina, dar și pentru Rusia. În primul rând, anexarea Peninsulei a extins

granițele maritime ale Rusiei în Marea Neagră, permițându-i Rusiei să pretindă o zonă

economică cu resurse de petrol și gaze, depravând Ucraina de o posibilă independență

economică. De asemenea, după anexarea Crimeei de către Rusia în martie 2014, reintegrarea

tătarilor din Peninsulă a stârnit noi întrebări. În contextul în care aceștia se aliniau în mod

tradițional cu Ucraina aceștia se află într-o poziție incomodă acum. Mai mult decât atât, în

contextul în care în regiunile pro-ruse dorința de alipire la Rusia se intensifică, există

numeroase temeri față de intențiile Moscovei și posibilitatea unor măsuri militare

suplimentare.

În ceea ce privește implicațiile actului de anexare pentru Moscova, se remarcă, în

primul rând, creșterea tensiunilor între est și vest din ultimele decenii. Sancțiunile impuse de

comunitatea internațională, au costat deja economia Rusiei zeci de milioane de dolari.

121

Vocea comunității internaționale și a actorilor de securitate sunt cele mai importante

forțe care pot determina cursul pozitiv al acțiunilor. Deși obiectivele OSCE, de compromis

internațional și cooperare, și rolul de consiliere și monitorizare îndeplinit de Organizație,

sunt considerate modeste, acestea pot aduce contribuții importante. Așa cum susținea Walter

Kemp, director în cadrul Institutului Internațional pentru Pace, faptul că însăși prezența

observatorilor în teren poate acționa ca factor de descurajare a violenței, un semn că

"comunitatea internațională privește".

Rolul OSCE în Macedonia. Cadrul celui de-al doilea studiu de caz, analizează rolul

OSCE, în spațiul fostei Republici Federative Iugoslave, în Macedonia. Studiul urmărește

același algoritmul de analiză a conflictelor, prin încorporarea celor patru dimensiuni, cu

variabilele lor specifice, dar cu o succesiune diferită datorită caracteristicilor specifice

cazului.

Misiunea de Monitorizare a OSCE în Skopje este cea mai longevivă misiune de

teren a Organizației, fiind activă și în prezent. Misiunea în Macedonia, a fost stabilită de cea

de-a 16 Reuniune a Înalților Funcționari (Consiliul Superior), în septembrie 1992 [Anexa 3].

Mandatul original al Misiunii în Macedonia era de avertizarea timpurie și diplomație

preventivă, prin rolul de a preveni răspândirea tensiunilor și conflictelor din fosta Republică

Federativă a Iugoslaviei în spațiul noului stat independent al Macedoniei. Mai precis,

mandatul Misiunii OSCE în Skopje includea monitorizarea evoluțiilor de la granița

Macedoniei cu Serbia și alte state vecine care s-ar fi putut revărsa în Fosta Republică

Iugoslavă a Macedoniei, prin promovarea respectului pentru integritatea teritorială, și

menținerea păcii, stabilității, și securității pentru a ajuta prevenirea conflictelor posibile în

regiune. Activitățile Misiunii se focalizau pe drepturile omului, pe democratizare și pe

monitorizarea relațiilor inter-etnice, pe dialogul cu guvernul, pe dezvoltarea de contacte cu

partidele politice și cu alte organizații. Modalitățile de cooperare ale Misiunii OSCE cu

guvernul din Macedonia erau specificate în „Articolele de Înțelegere „semnate în noiembrie

1992. Totodată, Misiunea avea rolul de a „menține un profil ridicat în țară” [86, p. 3]. Pe

lângă cei 8 membri, Misiunea era suplimentată de doi monitori de la Uniunea Europeană.

Misiunea OSCE în Skopje acționa și în strânsă colaborare cu ÎCMN, ambele instrumente

având rolul de a furniza semnalele de avertizare timpurie.

Misiunea OSCE în Macedonia a fost sprijinită și de decizia de dislocare de forțe a

Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (UNPREDEP) din decembrie 1992,

pentru scopuri pur preventive [219]. Această forță de menținere a păcii era formată din 800

122

de persoane, și a fost mai târziu consolidată de o forță a Statelor Unite ale Americii, formată

din peste 300 de persoane.

După ce și-a declarat independența în anul 1991, Fosta Republică Iugoslavă a

Macedoniei, de acum înainte Macedonia, a fost văzută ca o arie pașnică, dar fisionabilă. Cu

toate că Macedonia a fost singura republică iugoslavă care a primit recunoașterea

internațională „fără vărsare de sânge”, era de asemenea regiunea cu economia cea mai puțin

dezvoltată, cu cele mai mici standarde de trai, și prin urmare cea mai puțin stabilă regiune,

din punct de vedere economic, și cea mai puțin pregătită regiune pentru independență [212,

p. 50]. Macedonia era de asemenea vulnerabilă la interferențele din exterior. Relațiile

Macedoniei cu toate cele patru state vecine, Albania, Grecia, Bulgaria și Iugoslavia, sau

cinci, incluzând aici și Kosovo, erau problematice. În special relația Macedoniei cu

Republica Federală Iugoslavia, care a fost supusă din anul 1992 la un regim de sancțiuni

internaționale [213].

Totodată, Macedonia era vulnerabilă la tensiunile între majoritatea etnică

macedoneană și minoritatea etnică albaneză. În această privință, Misiunea OSCE a cooperat

cu Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale, cu BIDDO și CoE. Pe principiul securității

cooperative Misiunea OSCE în Skopje a colaborat și cu structurile UNPREDEP și UNHCR.

Mai mult decât atât, voința guvernului și a multor forțe politice de a obține

recunoașterea internațională, și stabilirea de legături strânse cu Vestul Europei, a fost unul

dintre factorii cheie ai evoluțiilor pașnice din Macedonia [201, p. 185]. În consecință, între

anii 1993 și 1995, conflictul militar din fosta Iugoslavie a devenit din ce în ce mai restrâns la

teritoriul Bosniei și Herțegovinei, Croației și relațiile acestor țări cu RFI. Concluziile

„Acordului de Pace de la Dayton”, semnat la Paris în anul 1995, și îmbunătățirea treptată a

relațiilor Macedoniei cu statele vecine, inclusiv semnarea unui acord între Macedonia și RFI

pe 8 aprilie 1996, a făcut posibilitatea revărsării conflictului miliar din ce în ce mai

improbabilă. Totodată, era evident faptul că, cu excepția Sloveniei, Macedonia era „copilul

favorit al comunității internaționale” din regiune fostei Republici Federale Iugoslave.

Tranziția sa non-violentă, a reprezentat chiar un exemplu pentru multe țări din regiune, iar în

recunoaștere, Macedonia a fost integrată în structurile Euro-Atlantice, mult mai rapid decât

Croația, un stat mult mai dezvoltat decât Macedonia în orice domeniu fie el economic, social

sau politic. Macedonia a fost acceptată și în CoE în anul 1995, cu un an înaintea Croației și a

fost acceptată în Parteneriatul pentru Pace al NATO în anul 1995. Comisia Europeană a

favorizat și ea Macedonia, prin includerea sa în programele sale de cooperare externă, în anul

1996 [213, p. 50]. În cazul Macedoniei principiul securității cooperative, îndelung militat de

123

anii de destinere ai Războiului Rece, a dobândit un sens remarcabil, concretizat de acțiunile

comune și complementare ale organizațiilor și instituțiilor internaționale. Acțiunile OSCE,

UE, NATO ș CoE au fost completate de Consiliul de Securitate al ONU, care în mai 1996, a

extins mandatul UNREDEP în Macedonia până la 30 noiembrie 1996 [220].

În ciuda acestor evoluții pozitive, în special evoluțiile pozitive înregistrate la

granițele Macedoniei, pacea și stabilitatea țării erau amenințate tot mai mult de relațiile inter-

etnice, în special de cele dintre majoritatea macedoneană și minoritatea albaneză din

Macedonia. Deși a devenit aproape un clișeu faptul că noțiunea de „etnic” este aproape

întotdeauna asociată conflictualității [123, p. 43], combinația acestui element cu

discriminarea și condițiile economice dificile, în cazul Macedoniei, formau mai mult decât

un cadru tensionat, reprezentând chiar un adevărat „cocktail exploziv” [123].

Unele tulburări au apărut încă din februarie 1995, în legătură cu încercările

minorității albaneze de a stabili o universitate albaneză în țară [201, p. 183]. În urma acestor

evenimente, mandatul Misiunii OSCE în Skopje a fost extins pentru a include instrumente

pentru gestionarea tensiunilor interne între majoritatea macedoneană și minoritatea albaneză

și promovarea dezvoltării civile. Vorbim din nou de un conflict între forțe asimetrice, între o

majoritate și o minoritate, și un conflict dezvoltat pe baze mixte, de la aspectele materiale

sau conflictul de interese, la conflictele de valori între cele două părți. Prioritățile Misiunii se

îndreptau acum spre relația dintre guvern și populația albaneză, și între diferitele grupuri

etnice. Și situația economică a regiunii reprezenta un punct important al agendei Misiunii

OSCE, în contextul în care cadrele economice înregistrau pierderi din ce în ce mai

pronunțate, cu importante efecte negative asupra relațiilor dintre grupurile etnice ale

Macedoniei.

Chiar dacă Misiunea a fost înființată inițial pentru a proteja Macedonia împotriva

unei revărsări a conflictului din fosta Republică Federală a Iugoslaviei în Macedonia, din

moment ce activitățile militare au scăzut, cea mai mare amenințare de instabilitate în

Macedonia a devenit relația tensionată dintre majoritatea macedoneană și minoritatea

albaneză. Drept rezultat, misiunea și-a schimbat prioritățile de monitorizare de la situația

frontierei, la dezvoltările interne, în principal relațiile interetnice dar de asemenea situațiile

economice și nevelul în creștere al crimelor. Misiunea a acționat ca un punct focal pentru

activitățile OSCE în Macedonia, asistând Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale și

Biroul Pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, în inițiativele de prevenire a

conflictelor și în acțiunile dimensiunii umane. Această schimbare de focalizare, nu a fost

acompaniată de o rescriere a mandatului, dar a fost un răspuns la priorităț ile și nevoile

124

schimbătoare [65, p. 93], fapt care confirma flexibilitatea de funcționare a misiunilor OSCE

în relație cu mandatele proprii [201, p. 183-186].

Misiunea OSCE a depus eforturi speciale pentru a răspunde conflictelor izbucnite în

mai multe orașe din regiunea de nord-vest a țării, în special în Tetovo și Gostivar, unde

etnicii albanezi au cerut crearea acolo a unei universități în limba albaneză. După incidentele

între mulțimile de albanezi și poliția macedoneană, atât Misiunea, cât și Înaltul Comisar

pentru Minorități Naționale al OSCE au intervenit. Datorită eforturilor depuse de cele două

structuri, violența pe scară largă a fost evitată, chiar și după războiul din 1999 din Kosovo

când mulți refugiați etnici albanezi au trecut peste granița pentru a scăpa de luptele din

Kosovo. Cu toate acestea, tensiunile au continuat să crească între partea albaneză

(predominat musulmană), aflată în continuă creștere, și partea majoritară macedoneană (și

predominant creștini), care dețineau majoritatea posturilor importante din guvern.

Rezultatele inițiale ale eforturilor OSCE, dar și ale celorlalte structurilor și

organisme internaționale complementare, au fost puse la îndoială de extinderea violenței în

Macedonia, locuită de populații mari de etnici albanezi, pe parcursul anului 2001. Mai mulți

factori, în cea mai mare parte în afara controlului OSCE, au conspirat pentru a împinge

situația din Macedonia, spre pragul violenței. În primul rând, guvernul albanez s -a prăbușit în

anul 1997, urmat de jefuirea armelor ușoare și munițiilor din depozitele armatei, care au

pătruns în Kosovo, și mai apoi în Macedonia [19]. Un alt factor a fost reprezentat de

îndepărtarea UNPREDEP din regiunea de frontieră nordică, când China a reacționa negativ

la recunoașterea Taiwanului de către Skopje, și a respins inițiativa de continuare a forței

Organizației Națiunilor Unite pe teritoriul Macedoniei. În cele din urmă, ambițiile unor

politicieni etnici albanezi au crescut, iar dorința „succesului” din Kosovo alimenta efortul de

a împărți regiunile intensiv populate cu albanezi din Macedonia. Teama violenței iminente, a

condus la o creștere a naționalismului în rândul majorității macedonene, și la restricții

proeminente asupra minorităților, în special asupra albanezilor. În același timp, unele părții

ale minorității albaneze, în urma înfrângerii forțelor sârbe în Kosovo, au început să pledeze

pentru separarea de Macedonia și aderarea cu Kosovo și Albania. Ambițiile lor separatiste au

fost alimentate de disponibilitatea de arme care au trecut granița din Kosovo, violența

izbucnind în primăvara anului 2001 între albanezii din apropierea frontierelor și forțele

armate macedonene. După ce un acord de încetare a focului a fost încheiat, „Acordul Cadru

de la Ohrid”, din 31 august 2001, câteva unități ale trupelor NATO au intrat în Macedonia

pentru a dezarma părțile, după care, forțele armate s-au retras. „Acordul de la Ohrid”, semnat

sub auspiciile Statelor Unite ale Americii și Uniunii Europene, a ajuta la închiderea

125

conflictului de aproape șapte luni din anul 2001. Acordul era focalizat pe instituționalizarea

reprezentării echitabile a diferite grupuri etnice din țară, și pe crearea unor mecanisme pentru

protejarea și promovare a culturii și drepturilor grupurilor minoritare [159, p. 51].

Implementarea acestui obiectiv era clarificat pe larg de anexele Acordului, care era axate pe

sarcinile de construcție constituțională, legislativă, și activitățile de construire a încrederii. În

acest context, OSCE și-a extins misiunea în Macedonia la un total de 210 de membri cu

funcții de monitorizare, protejați de aproximativ 1000 de soldați din Franța, Germania, ș i

Italia. Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale a luat măsuri pentru a reduce tensiunile

dintre macedonieni și albanezi, prin promovarea dialogului între cele două grupuri, și o mai

mare participare pentru minorități, și prin propunerea unor soluții asupra problemelor care

sunt deosebit de sensibile pentru grupurile implicate, de exemplu, învățământul superior în

albaneză.

În consecință, Misiunea OSCE în Macedonia, cu ajutorul NATO și cu angajamentul

continuu al ÎCMN, a reușit la mijlocul anului 2002 de a preîntâmpina escaladarea violenței și

prevenirea Macedoniei de a urma calea violențelor puternice care au lovit Bosnia și

Herțegovina și Kosovo [112, p. 82-83].

Activitatea Misiunii este bazată pe mandatul inițial al Misiunii, și pe Deciziile

Consiliului Permanent. Deciziile CP au rolul de a sublinia prioritatea Misiunii OSCE, care

este reprezentată de sprijinirea implementării „Acordului cadru de la Ohrid”. În conformitate

cu prevederile Anexei C a Acordului de la Ohrid, și bazat pe diversele Decizii ale CP,

inclusiv Decizia 457 din 21 decembrie 2001, Misiunea este chemată, în plus, să asiste în

redistribuirea forțelor de poliție în zonele anterioare de criză, în acordarea de asistență

guvernului de la Skopje de a crește reprezentarea comunităților minoritare în administrația

publică, în întreprinderile militare și publice. De asemenea, Misiunea are rolul de a consolida

instituțiilor locale de guvernare, de a iniția proiecte în aria statului de drept sau de a dezvolta

proiecte în aria mass-mediei. În domeniul educației, Misiunea OSCE are rolul de a oferi un

sprijin continuu angajamentului ÎCMN [159, p. 51]. Totodată, misiunea are rolul de a

construi încredere între majoritatea etnică macedoneană și minoritățile etnice din Macedonia.

În consecință, alegerile parlamentare care au avut loc în septembrie 2002, au fost considerate

de observatorii BIDDO ca fiind „desfășurate în mare măsură, în conformitate cu

angajamentele OSCE și standardele internaționale pentru alegeri democratice”. Așa cum

tranziția politică a avut loc fără incidente majore, Macedonia pare a fi înapoi pe drumul spre

dezvoltarea democrației, deși potențialul de violență încă mai există.

126

La sfârșitul lunii aprilie 2014, în Macedonia au avut loc alegeri parlamentare

anticipate, simultan cu cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale. Deși alegerile ar fi

trebuit să aibă loc în iunie 2015, premierul macedonean Nikola Gruevski susținea că această

modificare este realizată pentru binele statului și interesele naționale. Defășurarea alegerilo r

parlamentare anticipate a fost solicitată încă din 2013 de opoziția macedoneană care reproșa

guvernului că desfășoară mult prea încet reformele politice și economice necesare în cadrul

macedonean.

Pentru alegerile prezidențiale și alegerile parlamentare anticipate, OSCE a dislocat o

misiune de observare a alegerilor, condusă de Ambasadorul german, Geert-Hinrich Ahrens.

Echipa de observatori a fost compusă dintr-o echipă de bază de 11 membri din 9 state

participante, din 20 de observatori pe termen lung dislocați pe întreg teritoriul macedonean,

și 300 de observatori pe termen scurt care vor fi dislocați înaintea alegerilor de pe 13 aprilie

și 27 aprilie. Observatorii au monitorizat îndeaproape înregistrarea candidaților, înregistrarea

alegătorilor, activitatea administrației electorale și a organelor guvernamentale relevante,

activitățile de campanie, legislația referitoare la campanie, și implementarea acesteia, cadrul

mass-media, și soluționarea disputelor legate de alegeri [170].

OSCE are o istorie lungă de implicare în cadrul electoral din Macedonia. Mai exact,

OSCE/BIDDO a monitorizat 13 alegeri în Macedonia, cele mai recente fiind alegerile

municipale din 2013 [170].

Dislocarea misiunii a fost realizată la invitația Ministerului Afacerilor Externe

pentru a monitoriza alegerile prezidențiale și parlamentare, și conformitatea acestora cu

angajamentele OSCE și alte standarde internaționale pentru alegeri democratice, precum și

cu legislația națională. Misiunea de observare a alegerilor și Misiunea OSCE în Skopje au

operat separat în conformitate cu particularitățile mandatelor lor.

Partidul conducător VMRO-DPMNE a câștigat ambele alegeri care au avut loc pe 27

aprilie 2014. Comisia electorală de stat anunța 61 de locuri câștigate de VMRO DPMNE și

partenerul său de coaliție DUI alte 19 locuri, oferindu-le o majoritate confortabilă din cele

123 de locuri parlamentare. Opoziția SDSM va avea 34 de deputați. Principalele partide din

opoziție, partidul de centru-dreapta SDSM, afirma însă că nu va recunoaște rezultatele, și

liderul său, Zoran Zaev, menționa existența extensivă de „amenințări și șantajuri și o

cumpărare masivă a alegătorilor”. Toate aceste acuzații au fost însă respinse de partidul

conducător fiind considerate o încercare a opoziției de a manipula opinia publică.

Misiunea de monitorizare BIDDO/OSCE afirma pe 28 aprilie 2014 că sondajele de

opinie au fost bine administrate și libertățile fundamentale au fost respectate, dar au fost

127

înregistrate un număr considerabil de erori înaintea celei de-a doua runde a alegerilor

președințiale și celor parlamentare. Geert-Hinrich Ahrens, șeful Misiunii de observare a

menționat că „Macedonia a eșuat să îndeplinească angajamentele OSCE, inclusive separarea

statului și partidelor, asigurând un nivel unitar al jocului, neutralitatea mass-mediei și

acuratețea listei alegătorilor”. Observatorii OSCE au afirmat că partidul conducător VMRO -

DPMNE a folosit în mod incorect avantajele sale guvernamentale în timpul campaniei pre -

electorale. Astfel, raportul OSCE menționa că un avantaj semnificativ în resurse și

predominanță în publicitate politică, au fost deținute de partidul de guvernământ și

candidatul său prezidențial Gjorge Ivanov care a dominat mediul de campanie. În plus,

sprijinul clar primit din partea guvernului în timpul campaniei nu a respectat separarea dintre

partid și stat. De asemenea, Isabel Santos, șeful delegație PA a OSCE a afirmat existența

unei mass-media părtinitoare în favoarea partidului de guvernământ VMRO-DPMNE,

prezentând și promovând în schimb imaginea negativă a partidelor de opoziție. De asemenea,

OSCE menționa că au continuat să fie acuzații de intimidare a alegătorilor incluzând presiuni

din partea unui partid asupra alegătorilor etnici albanezi pentru a boicota alegerile

prezidențiale. În consecință, acest proces electoral nu a contribuit la reducerea tensiunilor

care existau între comunitățile etnice. Din nefericire, toate acestea au umbrit ziua alegerilor,

care a îndeplinit angajamentele și a fost ordonată și pașnică.

OSCE recomanda tuturor părților să privească aceste constatări și apoi să lucreze

împreună pentru a crea condițiile pentru un mediu democratic corespunzător. Observatorii

OSCE au cerut rețineri pentru a împiedica o potențială escaladare a situației într -o nouă criză

politică: încurajez toți actorii politici să muncească împreună pentru a crea un mediu post -

alegeri pozitiv a afirmat Christine Muttonen, coordonatorul special care a condus misiunea

de observare a OSCE pe termen scurt. Opoziția a fost încurajată pentru a nu acționa ostil.

Deși este dificil de a evalua rolul și relevanța specifică a OSCE în prevenirea

revărsării conflictului și în prevenirea difuzării tensiunilor în țară, având în vedere cadrul

cooperării între organizațiile și instituțiile internaționale, ONU, UE, NATO, CoE, este

evident faptul că Misiunea nu a fost fără importanță, iar rolul OSCE a fost unul important în

prevenirea escaladării tensiunilor de la frontiera Macedoniei. Această premisă este susținută

de rolul prevalent al Misiunii OSCE în evoluțiile din Macedonia, care a fost un punct focal al

tuturor activităților OSCE în Macedonia, dar și o importantă sursă de informare pentru alte

organe ale OSCE, precum și alte organizații internaționale. Trebuie notat și faptul că

Misiunea a avut dreptul de a călători liber în cadrul țării, facilitându-i accesul în dinamicile

din teren. Totodată, Misiunea OSCE în Macedonia a menținut contacte strânse atât cu

128

guvernul din Macedonia, cât și cu partidele politice, și cu organizațiile non -guvernamentale

din spațiul macedonean. Astfel, în timp ce sancțiunile ONU, UE, sau NATO, au fost unul

dintre principalii factori care au prevenit revărsarea conflictului, importanța specifică a

Misiunii OSCE pare să fie subliniată de cadrul relațiilor interne. Nu trebuie neglijat nici rolul

altor organisme și organizații internaționale în cadrul relațiilor interne, cum este cazul UE,

sau CoE, dar prevalența normativă și comprehensivă a OSCE au oferit avantaje multiple

Organizației și rolului jucat de aceasta în Macedonia. Evenimentele și evoluțiile pozitive din

Macedonia au fost considerate drept una dintre cele mai de succes misiuni de dip lomație

preventivă ale OSCE [19].

Rolul pe care OSCE l-a jucat în Macedonia a fost unul instrumental, ajutând la

evitarea violențelor care au cuprins întreaga Croație, BiH și Kosovo. Totuși, în ciuda acestor

progrese, evenimentele din anul 2001, au evidențiat limitele OSCE și nevoia de adaptare din

mers a Organizației, la cadrele evolutive din teren. În consecință, rolul OSCE în Macedonia,

după evenimentele din 2001, evidențiază cel mai bine, dificultatea trasării unor tipare

perfecte între cazurile de prevenire a conflictelor, de soluționare sau de reconstrucție

postconflictuală. Fără a pune la îndoială importanţa şi rolul OSCE, trebuie să constatăm că

această implicare nu întotdeauna reuşeşte să anihileze conflictele sau să aibă ca rezultat

elaborarea unor strategii sau scenarii clasice de soluţionare. Caracterul de discontinuitate, și

incertitudinile specifice noului cadrul internațional de securitate îngreunează misiunea

Organizației de a răspunde cadrelor tensionate. Prin urmare, după ce Misiunea OSCE a fost

inițiată sub forma unui demers de prevenire, ea continuă astăzi ca o activitate de

reglementare postconflictuală, angajându-se în diverse acțiuni, cu rolul de a consolida statul

de drept.

În ciuda progreselor semnificative înregistrate după escaladarea evenimentelor în

anul 2001, Macedonia continuă să necesitate prezența personalului internațional, pentru

garantarea stabilității și dezvoltării viitoare. Prezența continuă a OSCE a subliniază rolul

benefic pe care OSCE îl poate avea în regiune. În cuvintele fostului oficial al OSCE, Declan

Greenway, intervenția OSCE în timpul crizei din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei în

2000 și 2001, a ajutat la prevenire unei escaladări majore, și a condus către un proces al păcii

care dăinuie și astăzi. Mai mult decât atât, cele mai multe voci publice, dar și vocile

cetățenilor Macedoniei sau așa numitele „voci de pe stradă”, își arată recunoștința pentru

OSCE, și rolul jucat de aceasta în Macedonia.

129

3.2. Rolul OSCE în reglementarea postconflictuală (Republica Moldova, Bosnia

și Herțegovina)

Cel de-al doilea modul al cadrului empiric analizează care este rolul OSCE în

complexul proces de reglementare postconflictuală. Mai precis, scopul analizei este de a

surprindere modul în care OSCE a modelat traiectoria procesului de reglementare

postconflictuală. Care au fost mecanismele, instrumentele și acțiunile utilizate de OSCE în

cadrul de reglementare postconflictuală în teritoriul fostei Uniunii Sovietice și în spațiul

fostei Iugoslaviei, care este contribuția și care sunt lecțiile care pot fi trasate din aceste

experiențe, sunt întrebările cheie ale analizei.

Este bine cunoscut faptul că OSCE a promovat în mod frecvent pacea și securitatea

pe termen lung în regiunile în care conflictele au izbucnit, unde un acord politic a fost atins,

și unde războiul a lăsat moștenire ură și amărăciune, astfel încât pacea rămânea condiționată.

În marea majoritate a cazurilor, misiunile OSCE au fost stabilite în spații aflate după o

perioadă de extinsă violență, moarte, și distrugere, confruntându-se cu neîncrederea și ura

care continua să existe între diferitele părți sau grupuri etno-naționale din cadrul populației.

În consecință, crearea unei păci stabile implică eforturile OSCE de promovare a reconcilierii,

care merge dincolo de soluționarea formală a litigiului și se îndreaptă spre o rezoluție mai

profundă a diferențelor dintre părți. Promovarea reconcilierii poate implica de asemenea

asistența în ceea ce privește clădirea democrației prin stabilirea de mijloace non -violente

pentru a rezolva diferențele care au condus anterior la violență sau amenințarea cu forța,

consolidarea securității prin asistarea în verificarea acordurilor de dezarmare, sau

organizarea și furnizarea de cursuri de formare pentru instituțiile necesare în vederea

menținerii legii și ordinii. Sprijinul pentru dezvoltarea societății civile, organizarea de alegeri

care îndeplinesc standardele internaționale, acordarea de asistență în crearea de noi

constituții și acorduri de împărțire a puterii, promovarea statului de drept, precum și alte

activități ale dimensiunii umane constituie alte posibile intervenții ale OSCE în mediile

postconflictuale.

Plecând de la premisa că, o reglementare postconflictuală eficientă are nevoie de

două elemente esenţiale, o cunoaştere enciclopedică a contextului în care se desfăşoară criza

și o metodologie care să-i permită abordarea crizei în mod sistematic, pentru a nu omite

nimic şi pentru a ajunge rapid la o serie de de acţiuni corecte şi eficiente, analiza rolului

OSCE în cadrul de reglementare postconflictuală merge spre o abordare sistematica a acestor

130

dimensiuni menită a examina motivele emergenței conflictelor, și abordarea concretă a

OSCE în teritoriile aflate în etapa de reglementare postconflictuală.

Înaintea inițierii analizei studiilor de caz, trebuie subliniat faptul că procesele de

mediere și reglementare postconflictuală sunt procese de durată, unde nu sunt așteptate

rezultate rapide, dar este nevoie de un angajament dificil și foarte costisitor din partea celor

implicați direct în aceste procese, dar și din partea părților terțe, deopotrivă [114, p. 330-

333]. Cele mai multe opinii afirmă chiar că procesul de reglementare postconflictuală și de

construire a păcii într-un cadru postconflictual este o situație chiar mai provocatoare decât

terminarea războiului dintre părți. În acest sens, statisticile arată că aproape jumătate din

statele postconflictuale recad din nou în conflicte violente, în mai puțin de o decadă. Totuși

acest ciclu evolutiv nu este inevitabil. Experiențele anterioare arată că există și modalități de

reglementare postconflictuală, de a reconstrui structura societății și de a crea instituții care

sporesc pacea durabilă. Eforturile realizate în vederea gestionării și reabilitării

postconflictuale, devin astfel o activitate de prevenire a conflictelor, deoarece acestea previn

reapariția conflictului.

Rolul OSCE în Republica Moldova. Primul caz al acestui modul analizează rolul

pe care OSCE l-a jucat în reglementarea postconflictuală din spațiul post-sovietic. Studiul

urmărește investigarea rolului OSCE în Moldova, prin analiza cadrului contextual de

desfășurare a conflictului și investigarea metodologiei folosite de OSCE în abordarea fazei

postconflictuale în spațiul Republicii Moldova.

Ca entitate independentă și suverană, Republica Moldova, cunoaște o istorie relativ

recentă. Ea și-a declarat independența la 27 august 1991, având dificila sarcină de a gestiona

patru activități interdependente, și mai ales vitale pentru noua entitate: construirea unui stat,

gestionarea tranziției politice, restructurarea economiei și gestionarea conflictului secesionist

din cadrul regiunii Transnistria. Aceste activități au constituit principalele provocări la

adresa capacității noului stat de a răspunde într-o manieră viabilă dinamicilor schimbătoare,

specifice sfârșitului Războiului Rece și destrămării cadrului Uniunii Sovietice. Dintre cele

patru dimensiuni, cazul Transnistriei a reprezentat amenințarea cea mai acidă la adresa

cadrului suveran al Republicii Moldova, prin doleanța de a rămâne parte a cadrului sovietic,

de a-și declara independența sau de a se integra cu Rusia, în detrimentul alăturării cadrului

independent al Republicii Moldova.

La începutul anului 1992, doleanțele secesioniste ale Transnistriei s-au accentuat și

tensiunile au escaladat într-un conflict violent între autoritățile transnistrene și conducerea

centrală de la Chișinău. Principalul catalizator în conflictul dintre rusofonii din Transnistria

131

și autoritățile moldovenești, este considerat „Actul Lingvistic”, deși și o serie de interese

economice importante au fost de asemenea în joc [113, p. 68]. Dorința de secesiune a

Transnistriei a apărut în luna august a anului 1989, când „Consiliul Unit al Colectivelor de

Muncă” a fost stabilit în Tiraspol cu scopul de „a lupta împotriva naționalismului român de

la Chișnău”. Această organizație s-a bucurat de sprijinul conducerii uzinelor, și în lunile

august și septembrie a organizat o grevă politică generală. În acest timp, ideea de auto-

guvernare teritorială pentru regiuniea Transnistriei a luat naștere, consolidându -se tot mai

puternic în lunile următoare [113., p. 69]. În perioada cuprinsă între decembrie 1989 și

august 1990, au fost efectuate o serie de plebiscite în diferite zone de pe malul stâng al

Nistrului, privind „oportunitatea de a constitui Republică Autonomă Transnistria, ca parte

componentă a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești”.

În alegerile pentru Sovietul Suprem din Moldova din februarie 1990, OSTK a

câștigat cele mai multe locuri de pe malul stâng, în timp ce Frontul Popular din Moldova a

câștigat locurile de pe malul drept al Nistrului. La scurt timp de la desfășurarea alegerilor,

facțiunea Transnistriei s-a retras de la Chișinău, denunțând amenințări repetate și acte

violente comise împotriva lor de către suporterii Frontului Popular. Ca urmare a acestor

evenimente, la 2 iunie 1990, primul Congres al deputaților populației din Transnistria , au

votat stabilirea unei zone economice libere a Transnistriei și au făcut apel la autoritățile din

Chișinău, pentru a aborda această problemă. Autoritățile de la Chișinău nu au întâmpinat

doar problema dorinței de secesiune a Transnistriei, ci s-au confruntat și cu problema

găgăuzilor care locuiau dincolo de râul Nistru, care și-au stabilit propria republică pe 19

august 1990. Acest eveniment a accentuat criza din Transnistria și a stimulat proclamarea la

2 septembrie 1990 a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești Transnistrene, ca parte

constituentă a URSS-ului.

Ca urmare a acestor evenimente, în primăvara anului 1992, ciocnirile armate între

trupele guvernului din Moldova și garda națională a Republicii Transnistria au devenit un

eveniment zilnic. Cu toate că ciocnirile violente au fost relativ scurte, mai bine de 500 de

persoane și-au pierdut viața, iar alte 100.000 de persoane au fost strămutate [113, p. 68]. O

încetarea a focului între cele două părți a fost convenită în iulie 1992, după o intervenție

militară a Rusiei, care părea a furniza mai mult sprijin Transnistriei, decât impunerea unei

operațiuni a păcii [159, p. 56].

Conflictul pe termen scurt din Republica Moldova din anul 1992 s-a transformat pe

parcursul anilor următori într-un conflict înghețat, continuând să rămână înghețat de aproape

două decenii [105, p. 192]. Una dintre cele mai importante consecințe a evenimentelor din

132

vara anului 1992, este incapacitatea Moldovei de a deveni un stat viabil, în contextul în care

problema transnistreană nu poate fi rezolvată [3, p. 82]. Cu toate că violențe armate nu au

mai escaladat la nivelul celor manifestate la începutul anului 1992, conflictele dintre cele

două părți au continuat să se manifeste prin alte mijloace [196, p. 1]. Imaginea stabilității pe

termen lung este una extrem de fragilă, amenințată de proliferarea unor provocări soft de

securitate, cum ar fi contrabanda, traficul de arme, de persoane sau de droguri pe teritoriul

Transnistriei. Totodată, grupuri de interese din Transnistria, Chișinău, Kiev sau Moscova,

care beneficiază de pe urma prelungirii tensiunilor, prioritizează continuarea acestei situații,

în detrimentul păcii [119, p. 2]. Cu alte cuvinte, aflându-se în afara sistemului juridic

internațional, prin statutul său nelegitim, Transnistria aduce beneficii grupurilor de interese,

prin facilitarea activităților ilegale în regiune. Așa cum Lynch remarca, „autoritățile sunt

mulțumite de statutul de incertitudine în care acestea există, atâta timp cât statul separatist

este conectat la piața mondială” [133].

Situația Transnistriei din Republica Moldova prezintă fără îndoială un caz special,

deoarece intervenția postconflictuală are loc după un război, dar înainte ca termenii unei păci

reciproc satisfăcătoare să fie conveniți. Absența unei sens de finalitate în ceea ce privește

soluționarea conflictului, impune eforturi de reabilitare postconflictuală minime, limitând

capacitatea de contribuție a părților terțe implicate în acest demers. Astfel, faza

postconflictuală în Moldova privește mai mult depășirea consecințelor negative înregistrate

de războiul din anul 1992, decât un efort coerent de a construi o pace durabilă bazată pe

soluționarea conflictului. În acest sens, cazul Transnistriei este diferit de cel al Bosniei și

Herțegovinei sau Macedoniei, unde reglementarea postconflictuală și reabilitarea

postconflictuală sunt părți integrante ale unui proces de intervenție postconflictuală, unde

foștii adversari au aderat la un cadru politic, economic, și de securitate comun de soluționare

a conflictului. Mai mult decât atât, orice eforturi de reabilitarea specifice fazei

postconflictuale, în Moldova, trebuie să țină cont de faptul că Transnistria, are o

administrație, care de facto controlează teritoriul regiunii secesioniste prin constrângere, și

care nu este recunoscută pe plan internațional. Existența acestui guvern de facto în

Transnistria îngreunează în mod semnificativ eforturile de reabilitarea postconflictuală prin

lipsa unor cadre de cooperare cu autoritățile secesioniste. În consecință, nerecunoașterea

acestor autorități de către comunitatea internațională este un factor important care limitează

în mod considerabil eforturile de reabilitarea postconflictuală [22].

Totodată, conflictul din Transnistria nu urmează tiparele clasice ale conflictelor

intra-statale de natură etnică sau religioasă, specifice cadrului de implicare al Organizației

133

pentru Securitate și Cooperare în Europa. În cazul Transnistriei există un puternic paradox al

tendințelor secesioniste. Astfel în contrapondere cu populația din Transnistria formată din

40% moldoveni vorbitori de limbă română, 28% ucrainieni și 25% ruși, care manifestă

puternice tendințe secesioniste, se află numărul mult mai mare al populației ruse care trăiește

în capitala Republicii Moldova, Chișinău, decât în întreaga Transnistria, care își manifestă

conformitatea cu regimul și regulile Republicii Moldova. Nu se poate vorbi astfel de un

element prevalent etnic în escaladarea conflictului din Moldova, ci mai degrabă despre un

regionalism politizat [92, p. 66]. Elementul teritorial este în acest caz mult mai important

decât caracteristicile etnice sau religioase ale populației. Cu alte cuvinte, indiferent de

originea etnică și convingerile politice, cea mai mare parte a populației din Transnistr ia a

dezvoltat un puternic simț al identității regionale. În acest context, trebuie menționat faptul

că malul stâng al Nistrului nu a fost niciodată parte din România [113, p. 67]. Teritoriul

Transnistriei a fost întotdeauna condus de Moscova, iar istoria sa a fost diferită de cea a

Basarabiei [91, p. 294-205]. Totodată, în timp ce economia Republicii Moldova de pe malul

drept este predominant agrară, aria Transnistriei este mult mai industrializată, și prin urmare

mai sovietizată. Mulți moldoveni și ucrainieni din zona Transnistriei sunt din punct de

vedere lingvistic rusificați, în mod special în mediul urban [113, p. 67-68]. Astfel, deși sunt o

minoritate în regiune, rușii domină politica din regiune, și deși etnia nu este o cauză a

conflictului în sine, ea a ajutat la definirea Transnistriei ca o entitate politică, economică și

culturală distinctă.

De asemenea trebuie notat faptul că, Republica Moldova se consideră ea însăși statul

succesor de drept al Republicii Soviet Socialiste Moldova. Pe principiul integrității

teritoriale, Republica Moldova susține că orice formă de secesiune din partea statului, fără

consimțământul guvernului central moldovenesc este ilegală. În consecință, RM consideră

guvernul Transnistrean drept nelegitim, și nu reprezentantul de drept al populației din

regiune.

În ciuda dezacordurilor dintre părți și absenței unui acord final între cele două părți

aflate anterior în conflict, din momentul încheierii fazei active a conflictului în iulie 1992, au

fost întreprinse numeroase activități de gestionare a fazei postconflict [22]. Negocierile

privind acest caz au drept protagoniști autoritățile separatiste și guvernul de la Chișinău cu

ajutorul actorilor internaționali, Rusia, Ucraina, și în special, cu expertiză furnizată de OSCE

[3, p. 82].

Republica Moldova a aderat la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa

la scurt timp după dobândirea independenței, în ianuarie 1992. Din momentul aderării

134

Republica Moldova s-a bucurat de o susținere considerabilă din partea CSCE, fiind de fapt

principalul actor internaţional colectiv, implicat în procesul de reglementare al conflictului

transnistrean și în gestionarea activităților postconflictuale.

Decizia celei de-a XIX-a Reuniuni a Comitetului Înalților Funcționari (ulterior

Consiliului Superior) din 4 februarie 1993, instituia Misiunea OSCE în Republica Moldova

[81; Anexa 4]. Misiunea urma să fie stabilită pentru o perioadă inițială de șase luni, iar

problema unei posibile extinderi a duratei misiunii, dincolo de perioada inițială, urma să fie

revizuită de către Consiliul Superior al Organizației [81]. În conformitate cu Decizia

Consiliului, Misiunea OSCE în Moldova şi-a început activitatea la 23 aprilie 1993, cu un

birou principal în Chişinău. Alte birouri regionale au fost deschise în centrul administrativ

Transnistrean din Tiraspol în februarie 1995 şi un birou în Bender în mai 2003. Misiunea

principală a OSCE în Moldova viza facilitarea realizării unei păci durabile. Misiunea avea

totodată funcția adăugată de reconstrucție postconflictuală, deși un acord final nu era stabilit

încă între cele două părți. Astfel, în unele cazuri activitățile OSCE de reglementare

postconflictuală și de reabilitare specifice fazei postconflictuale sunt efectuate de asemenea

în faza de reglementare postconflictuală în timp ce eforturile de soluționare a conflictului

sunt încă în curs de desfășurare.

În cazul conflictului din Moldova, idea complementarității instituțiilor de securitate

europene a fost aplicată într-o măsură mult mai limitată. OSCE i-au fost atribuite roluri

centrale în soluționarea acestui conflict. Ca și în cazul altor faze ale ciclul de viață a

conflictului, OSCE s-a bazat pe o abordare largă și cuprinzătoare, care cuprindea cadrele

politice, militare, economice, de mediu și aspectele umane ale securității. Asistarea părților

în consolidarea independenței și suveranității Republicii Moldova, împreună cu înțelegerea

statutului special al regiunii Transnistria, colectarea și furnizarea de informații privind

situația în regiune, inclusiv situația militară, investigarea incidentelor specifice și evaluarea

implicațiilor lor politice, încurajarea implementării unui acord cu privire la retragerea

completă a trupelor străine din țară erau principalele activități ale mandatului Misiunii OSCE

în Moldova. În cadrul dimensiunii umane, Decizia Consiliului sublinia rolul Misiunii de a

furniza consultanță și expertiză cu privire la drepturile omului și drepturile minorităților, la

transformarea democratică și repatrierea refugiaților. Inițierea unei prezențe vizibile a OSCE

în regiune, și stabilirea de contacte cu toate părțile conflictului, cu autoritățile locale și

populația din teritoriu, se adaugă sarcinilor Misiunii de reglementare postconflictuală și de

realizare a unei păci durabile în Moldova.

135

Misiunea OSCE în Moldova a întreprins încă de la început eforturi pentru

consolidarea încrederii între părțile implicate în conflict în sfera politică, economică și

socială. În primul rând, rolul Misiunii OSCE în Moldova a asistat părțile aflate în conflict, în

deschiderea unui dialog politic, și intrarea în negocieri privind un acord politic durabil, prin

mijloace diplomatice. Inițiativa OSCE s-a confruntat însă cu dificultățile cadrului politic din

Moldova, unde democrația era puternic fragmentată, dominată de o elită care nu juca un joc

politic după reguli democratice. Președintele Transnistriei, Igor Smirnov, era un lider

autoritar de etnie rusă, care își fundamenta regimul pe eliminarea oricăror disidențe de pe

teritoriul controlat de regimul său. Partidele politice care afișau lipsă de loialitate față de

regimul impus de acesta, erau interzise sau hărțuite, acestea fiind percepute ca o provocare

directă la poziția dominantă a autorităților din Transnistria. Opresiunea față de opoziție,

manifestată de regimul conducător era justificată prin etichetarea potențialilor disidenți în

inamicii „statului” Transnistrean. În perspectiva autorităților din Tiraspol, Transnistria era

considerată chiar un „stat sub asediu”, care justifica reprimarea autoritară a oricăror opinii

divergente [22].

În acest context, Misiunea OSCE în Moldova, a avut rolul de a facilita reuniuni între

cele două părți și de a lucra împreună cu co-mediatorii și părțile aflat în conflict într-un

proces de negociere cu cinci laturi. Au fost organizate conferințe care au reunit experți

străini, experți din Moldova și Transnistria, cu scopul de a găsi o soluționare politică

durabilă a conflictului, discutând în acest cadru diferite tipare pentru o soluționare f inală

[154]. În anul 2003, raportul Misiunii OSCE făcea apelul pentru o soluționare politică,

„consolidând independența și suveranitatea Republicii Moldova, împreună cu înțelegerea

unui statut special al regiunii Transnistria”. Misiunea considera că restabilirea integrității

teritoriale a Moldovei este obiectivul principal al activității sale. Mai mult decât atât, raportul

accentua ideea acordării unui statut special regiunii Transnistria, aspect considerat cheia

soluționării pașnice a conflictului. Totodată, raportul Misiunii OSCE prevedea și unele

declarații cu privire la viitorul Transnistriei în ceea ce privește guvernarea politică, și

conchidea prin notarea necesității retragerii trupelor și echipamentelor ruse de pe teritoriul

Republicii Moldova [82].

În anul 1993, Misiunea OSCE împreună cu ceilalți mediatori au înaintat propuneri

de reglementare definitivă și au intermediat acorduri privind măsurile de consolidare a

încrederii. Misiunea a organizat o serie de conferinţe în cadrul cărora experţi străini,

moldoveni şi transnistreni au discutat despre consolidarea încrederii în diverse domenii,

precum şi despre diferite abordări pentru o reglementare definitivă. Seria reuniunilor a

136

continuat cu regularitate pe parcursul anilor următori, însă progresele înregistrate au fost

limitate, uneori chiar absente.

În anul 1997, Ministrul de Externe rus, Evghenii Primakov, a sugerat formarea unui

„stat comun” ca o cale de ieșire din impas. Această inițiativă a condus la semnarea unui

Memorandum de înțelegere pe baze de normalizare a relațiilor dintre Republica Moldova și

Transnistria, la 8 mai 1997 în Moscova, cu OSCE, Rusia și Ucraina în calitate de garanți

[223, p. 11]. Deși, Proiectul sugera inițial numirea CSI ca structură de conducere

instituțională pentru implementarea oricărui acord de pace concret, după obiecții puternice

din partea Ucrainei și Republicii Moldova, proiectul a trecut prin mai multe revizuiri și a

oferit acest rol OSCE în schimbul CSI. Astfel, în conformitate cu termenii Memorandumului,

OSCE i s-a oferit responsabilitatea pentru cadrul instituțional, în timp ce CSI i s-a oferit doar

rolul de a furniza cooperare. Conceptul de „stat comun” confirma statutul Moldovei de

singur subiect de drept internațional, și autoriza în același timp Transnistria să continue

propriile relații economice externe, subordonând politica externă a RM consimțământului

Transnistriei în aspecte care implicau interesele Transnistriei [223].

Anul 1998 indica un rol tot mai important jucat de OSCE, prin continuarea

negocierilor între Republica Moldova și Transnistria. Măsuri de consolidare a încrederii, au

care făcea apelul pentru reducerea numărului forțelor de menținere a păcii au fost

concretizate de acorduri oficiale între cele două părți, iar re-construirea podurilor care au fost

distruse în timpul luptelor din 1991 și 1992, indica un alt semn important al construirii

relațiilor de încredere între cele două părți [200, p. 1-17]. Un an mai târziu, în 1999, în

timpul reuniunii din Kiev, cele două părți au consimțit cinci „spații comune”, incluzând o

frontieră comună, un spațiu comun de apărare, un spațiu judiciar, economic și cultural.

Opiniile părților privind implementarea acestor spații au fost însă puternic contrastante,

blocând capacitatea acestei inițiative de a reclădi spații de încredere între cele două părți.

În același timp, doleanțele secesioniste ale regiunii Transnistria erau consolidate de

prezența unei masive armate ruse pe teritoriul RM. Cu alte cuvinte, aceste forțe erau

considerate semne tangibile ale condiționării suveranității Republicii Moldova. Deși sprijinul

Rusiei nu era unul garantat, această împrejurare acorda o importantă flexibilitate

Transnistriei în cadrul negocierilor [207, p. 68]. Deși un acord între Rusia și Moldova, care

garanta retragerea Armatei a XIV-a [182, p. 189] Rusiei de pe teritoriul transnistrean în trei

ani, a fost semnat încă din luna octombrie a anului 1994, acesta nu a fost niciodată ratificat

de duma din Rusia. Noi demersuri în acest sens au fost inițiate cu ajutorul OSCE, care în

conformitate cu obligațiile asumate la summitul desfășurat la Istanbul în anul 1999, Rusia

137

trebuia să își retragă trupele și armamentele de pe teritoriul Moldovei [111, p. 135]. Mai

precis, în conformitate cu angajamentele de la Istanbul, Boris Elțin a consimțit să își retragă

trupele și armamentele sale din Moldova „complet și necondiționat”, până la 31 decembrie

2002.

La 9 decembrie 1999, prin intermediul Deciziei numărul 329 a Consiliului

Permanent al OSCE [Anexa 4], mandatul Misiunii OSCE în Moldova s-a extins, cuprinzând

noi competențe, precum asigurarea transparenţei procesului de retragere şi distrugere a

armamentului rus, și coordonarea asistenţei tehnice şi financiare în facilitarea retragerii şi

distrugerii menţionate. Rusia nu a respectat însă termenii acordului de la Istanbul, iar

Consiliul Ministerial al OSCE desfășurat la Porto în anul 2002, a prelungit termenul

retragerii până la 31 decembrie 2003 [151]. Decizia Consiliul Ministerial al OSCE avea rolul

de a sublinia importanța retragerea trupelor ruse, nu doar pentru cadrul intern al Republicii

Moldova, dar mai ales pentru stabilitatea regională.

Nici de această dată însă termenii acordului nu au fost îndepliniți în totalitate. În

perioada 2000-2001, Federaţia Rusă a retras, utilizând calea ferată, doar 141 unităţi de

artilerie autopropulsată şi alte vehicule blindate şi a distrus pe loc 108 tancuri T-64 şi 139

unităţi de echipament militar restricţionate de „Tratatul privind Forţele Arma te

Convenţionale în Europa” [214]. În decursul anilor 2002 şi 2003, militari ruşi au distrus alte

51 de vehicule blindate, asupra cărora restricţiile Tratatului FACE nu se extindeau însă. În

acest cadru, Misiunea OSCE în Moldova a monitorizat şi a verificat retragerea a 11 trenuri

încărcate cu acea parte a echipamentului militar care a fost retras şi 37 trenuri încărcate cu

peste 22,000 tone de muniţii. Totuşi, din martie 2004 nu au mai avut loc activităţi de

retragere şi alte 40 de trenuri de muniţie şi ceva echipament militar continuă să rămână pe

teritoriul Republicii Moldova, facilitând direct sau indirect poziția Transnistriei [208, p.

657]. În acest context, se poate vorbi de limitele naturii consensuale a OSCE, care împiedică

Organizația să acționeze coerent atunci când gestionează probleme care afectează ale state

participante, așa cum este și cazul retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Moldovei. Fiind

subiectul puterii de veto a statelor sale participante, OSCE nu are mecanismele necesare de

implementare a deciziilor stabilite de organismele și structurile proprii. Activitățile Misiunii

OSCE în Moldova în domeniul controlului armamentului, pe lângă retragerea trupelor și

armamentului rus, se concentrează şi pe promovarea transparenţei militare şi consolidarea

încrederii între părţile implicate în conflict. Misiunea OSCE colaborează astfel îndeaproape

și cu Ministerul Apărării al Republicii Moldova, pentru a sprijini eforturile sale de

138

implementare a bunelor practici în domeniul gestionării stocurilor de AMAU, precum şi a

muniţiilor, promovând stabilitatea regională şi neproliferarea.

Noi evoluții în relațiile dintre părți au avut loc în iulie 2002, când eforturile OSCE

au fost transpuse în inițiativa oficialilor OSCE, împreună cu ambasadori din Rusia și Ucraina

de a prezenta RM și Transnistriei un proiect de federalizarea a RM, cunoscut sub numele de

„Acordul de la Kiev” sau „Planul OSCE”. Planul urmărea transformarea Moldovei într -o

federație compusă din două părți: Transnistria și Moldova. Federația urma să aibă un singur

președinte, un guvern și două organisme legislative. În scopul implementării acordului,

trupele străine urmau să fie staționate în Federația Moldovei în conformitate cu auspiciile

OSCE, în timpul perioadei de tranziție [232, p. 11-15]. În timp ce autoritățile din Moldova au

acceptat documentul OSCE ca bază pentru un viitor acord, oficialii din Tiraspol au

considerat planul un punct de început pentru viitoarele negocieri, solicitând în primul rând

recunoașterea suveranității Transnistriei înainte de formarea unei federații sau confederații

[232]. „Planul OSCE” nu a fost însă bine primit de cadrul intern al RM sau de comunitatea

internațională, el fiind criticat în linii dure de opoziția și societatea civilă din Moldova, și de

diferiți analiști și organizații internaționale. Cele mai multe opinii considerau ideea

federalizării inacceptabilă, accentuând faptul că ideea de federalizare ar conduce la

dezintegrarea Republicii Moldova ca stat.

După acțiunile eșuate ale Planului de federalizare propus de OSCE, Ucraina și

Rusia, sfârșitul anului 2003, a adus o inițiativă unilaterală a Rusiei de a impune un acord

între Republica Moldova și Transnistria privind reunificarea, cunoscută sub numele de

„Memorandumul Kozak”. Memorandumul a fost respins de conducerea Republicii Moldova

sub o puternică presiune internă și externă din partea OSCE, dar și din partea UE și SUA.

Memorandumul ar fi deschis calea pentru o prezență a trupelor militare ruse până în anul

2020, și o influență dominantă a acestora în Transnistria și în întreaga Moldovă [200],

agravând în linii tot mai puternice starea deja existentă.

Cadrele tensionate dintre cele două părți au atins un nou vârf în anul 2006, când

negocierile oficiale au fost întrerupte. Ulterior, Misiunea a depus eforturi pentru a se asigura

că întrevederile neoficiale în formatul 5+2 continuă şi că acestea, deşi neoficiale, sunt un

forum de negocieri semnificative, şi că încrederea între părţi este consolidată, fapt ce ar

permite reluarea negocierilor oficiale. Misiunea a facilitat stabilirea unor contacte directe

între reprezentanţii politici ai părţilor, precum şi alte canale pentru rezolvarea problemelor

reale şi consolidarea încrederii. În anul 2008, Misiunea OSCE şi-a extins activitatea privind

consolidarea încrederii între părţi odată cu începerea întâlnirilor grupurilor de lucru la nivel

139

de experţi, pe probleme sociale şi economice de interes comun, inclusiv pe probleme ce ţin

de aplicarea legii şi statutul civil. Misiunea a facilitat desfăşurarea acestor întrevederi, la care

au participat reprezentanţi ai ambelor părţi.

Soluționarea conflictului transnistrean rămâne o prioritate majoră și pentru România.

În ultimii ani, România a depus eforturi pentru folosirea potenţialului OSCE în

reglementarea conflictului pe baza respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a acestei

ţări. Au fost sprijinite de România negocierile în formatul „5+2”, ca unic cadru ce garantează

transparența și legitimitatea unei soluții durabile, bazate pe respectarea deplină a

suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, conform principiilor agreate la

nivel internaţional, inclusiv în cadrul OSCE.

În septembrie 2009, noua alianță ajunsă la putere în RM s-a angajat în eforturi

susținute de a construi încredere cu regiunea Transnistriei [196, p. 2]. Această schimbare a

deschis noi posibilități pentru comunitatea internațională și OSCE în special. Chiar înainte ca

noua alianță să preia puterea, în luna mai a anului 2009, Misiunea OSCE în Moldova a

organizat o conferință în Mauerbach în Austria, dedicată măsurilor de consolidare a

încrederii, revitalizând un pachet de măsuri de încredere militară și consolidare a securității

pe care Misiunea le-a propus părților cu patru ani înainte. Pachetul a fost în mare parte

elaborat pe baza modelelor anterioare, cum ar fi Dayton și Documentul de la Viena, și a fost

consolidat de informațiile experților ruși și ucrainieni. Pachetul a primit un răspuns limitat în

anul 2004, și nici în 2009 răspunsul nu a fost unul extrem de extins, dar contactele dintre cele

două părți au condus la recunoașterea reciprocă conform căreia o cooperare reînnoită era

necesară în domeniul aplicării legii. Această cooperare a fost consacrată într -un acord

încheiat în cadrul unei conferințe organizată în noiembrie 2009. În același timp, o serie de

grupuri de lucru sectoriale au fost create în domeniul agriculturii și ecologiei, transportului și

infrastructurii, economiei și comerțului, în domeniul sănătății și ajutorului umanitar și

problemelor sociale. OSCE a fost principala forță motrice și de coordonare din spatele

acestor grupuri [196, p. 3].

Eforturile Misiunii OSCE şi ale altor mediatori şi observatori internaționali au fost

răsplătite de evoluțiile înregistrate în anul 2011, când la 22 septembrie, printr -o decizie

formală a fost reluate negocierile oficiale în formatul 5+2.

În martie 2014, președintele Nicolae Timofte, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la

posibilitatea repetării scenariului din Crimeea în țara sa. Pe 17 aprilie 2014, șeful Misiunii

OSCE în Moldova, Ambasadorul Jennifer Brush, s-a întâlnit la Chișinău cu senatorii SUA,

pentru a discuta rolul OSCE în procesul de postconflict din Transnistria. În timpul întâlnirii

140

s-a discutat despre situația curentă din Moldova, inclusiv Transnistria și Găgăuzia, și rolul

OSCE în acest proces, precum și cele mai recente evoluții din regiune. Brush menționa că

interesul internațional în ceea ce privește Moldova se intensifică, precum și eforturile

comunității internaționale de a ajuta Moldova în vederea creșterii stabilității, democrației ș i

prosperității în regiune [171].

Acțiunile OSCE de gestionare postconflict au fost concretizate în luna mai 2014, de

organizarea de cursuri de formare cu rolul de a include femeile în soluționarea conflictelor,

subliniind importanța includerii femeilor în procesele de pace și soluționare a conflictelor.

Cursul de formare a fost organizat de Misiunea OSCE în Moldova împreună cu

BIDDO/OSCE și Ministerul Afacerilor Externe din Moldova. Tot în luna mai, Misiunea

OSCE în Moldova a susținut o nouă rundă de dezbateri publice cu privire la pluralismul

politic în contextul descentralizării și democratizării Republicii Moldova. Dezbaterile au

avut loc în orașul Bălți. Lansate pe 10 aprilie în Orhei, acesta a fost al doilea tur de o serie de

dezbateri publice pentru a consolida capacitățile partidelor politice din Republica Moldova.

Noi runde sunt programate pentru lunile iunie și septembrie [176].

Reprezentantul Special al PiE OSCE pentru procesul Transnistria, Ambasadorul

Radojko Bogojević, a vizitat la 21 mai 2014 Chișinăul și Tiraspolul, înaintea discuțiilor de

reglementare transnistreană. Bogojević s-a întâlnit cu Negociatorul Șef transnistrean Nina

Shtanski și Negociatorul Șef din partea Moldovei, Eugen Carpov. Scopul cheie al vizitei

efectuate de Bogojević a fost de a discuta prioritățile celor două părți înaintea discuțiilor de

reglementare programate pentru datele de 5-6 iunie în Viena. Negocierile în format 5+2 vor

aduce la masa discuțiilor reprezentanți din ambele părți, precum și mediatori și observatori

din Moldova, Transnistria, OSCE, Federația Rusă, Ucraina, SUA și UE. Bogojević își

exprima convingerea că toți participanți la negocierile din Viena vor arăta o abordare

constructivă în soluționarea diferențelor și că aceste negocieri vor trimite un semnal pozitiv

și vor contribui la reducerea tensiunilor în regiune [165]. OSCE conduce negocierile în

formatul „5+2” în încercarea de a reuni Moldova, Transnistria, Ucraina, Rusia și OSCE, cu

SUA și UE ca observatori. Tensiunile din zona Ucrainei, și amenințarea acestora asupra

cadrului de securitate din Moldova, au transformat aceste întâlniri în puncte cheie. Este

important de subliniat că toate cele șapte părți implicate și au manifestat interesului față de

desfășurarea acestor discuții.

Noi cadre de negociere în formatul 5+2 privind soluționarea cazului Transnistrean în

Viena au avut loc la 6 iunie 2014. Având în vedere situația politică și de securitate dificilă

din regiune, desfășurarea acestor discuții cu o participare atât de diversă trimite un semnal

141

pozitiv cu privire la potențialul pentru reducerea tensiunilor în Europa de Est. Discuțiile 5+2

s-au focalizat pe modalități de soluționare a problemelor stringente legate de asigurarea

libertății de mișcare a oamenilor, bunurilor și serviciilor, intensificarea cooperării între

structurile de aplicare a legii. Următoarea rundă de negocieri 5+2 a fost stabilită pentru

datele de 16-18 iulie 2014 la Viena.

Misiunea OSCE în Moldova cu ajutorul Guvernului German, a organizat în perioada

10-11 iunie 2014, „Conferința privind măsurile de consolidare a încrederii în reglementarea

transnistreană” în Freising, Germania. Delegațiile au fost conduse de negociatorii șefi ai

celor două părți, Eugen Carpov și Nina Shtanski. Conferința a reunit reprezentanți ai celor

două părți, mediatori și observatori, și grupuri de experți cu rolul de a se focaliza pe măsurile

concrete de consolidare a încrederii, care pot ajuta grupurile de lucru pentru a aborda mai

bine problemele practice legate de viața cotidiană a oamenilor de pe ambele maluri ale

Nistrului [176]. În ciuda situației politice tensionate din regiune este un semn bun că toți

participanții formatului de negociere se angajează să discute în mod constructiv problemele

cotidiane ale oamenilor de pe ambele maluri ale Nistrului. Printre chestiunile importante

discutate și aprofundate de grupurile de lucru de experți au fost cele legate de economie,

comerț și infrastructură, libertatea de mișcare, educația și aspecte ecologice [177].

Cu toate că Misiunea OSCE în Moldova joacă un rol esențial în cadrul transnistrean,

aceasta nu se bucură de un acces total în Moldova pentru a-și desfășura activitățile incluzând

aici regiunea Transnistria. Restricțiile subminează capacitatea Misiunii de a-și pune în

aplicare mandatul în sprijinirea procesului de reglementare. Deși progrese notabile în cadrul

dimensiunii politio-militare nu au fost realizate în mai mulți ani, în special în ceea ce

privește retragerea și distrugere munițiilor și armamentului din regiunea transnistreană,

OSCE continuă să sprijine acest proces esențial pentru cadrul de securitate al Moldovei.

Totodată, eforturile Misiunii de a ajuta Moldova pentru realizarea aspirațiilor sale

democratice prin promovarea unei bune guvernări, a libertății mass-media, conștientizării

drepturilor omului, și promovarea dialogului cu o secțiune transversală largă de grupuri ale

societății civile și de lideri, continuă să se intensifice în acest cadru. Sprijinul Misiunii pentru

un Forum al Societății Civile a condus deja la primele rezultate. Indiferent de provocările ce

vor apărea, Forumul va reprezenta un mecanism important pentru construirea încrederii în

rândul populației de pe ambele maluri ale Nistrului, precum și pentru încurajarea dialogului

între cetățeni și lideri.

Rolul Misiunii a fost apreciat, merită credit special pentru eforturile de a crește

vizibilitatea OSCE în soluționarea conflictului din Transnistria, pentru a efectua de avertizare

142

timpurie, și de a construi încrederea pe ambele părți ale Nistrului. În prezent, OSCE a are un

rol important de mediator între părțile conflictuante din Moldova. Misiunea sprijină grupurile

de lucru privind măsurile de consolidare a încrederii stabilite între cele două părți și

organizează conferințe și seminarii ce reunesc ambele părți, pentru a discuta domenii

specifice de cooperare, și pentru a impulsiona progresul în canale directe de comunicare. Prin

serii de ateliere de lucru și alte evenimente, Misiunea OSCE în Moldova vizează creșterea

transparenței și cooperării în domeniul economiei, comerțului, transportului, și

infrastructurii, mediului, agriculturii și sănătății [180, p. 3]. Totodată, Misiunea OSCE în

Moldova continuă să promoveze măsurile de consolidare a încrederii în domeniul militar și

de securitate. Ca o precondiţie pentru o securitate durabilă, angajamentele Misiunii în

Moldova se îndreptă și către cadrul uman al respectării drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului. În acest sens, Misiunea Organizației pentru Securitate și Cooperare

în Moldova, lucrează în vederea consolidării drepturilor omului şi drepturile minorităţilor, a

supremaţiei legii şi libertăţii presei. Promovarea unui dialog privind problemele în domeniul

învăţământului, egalităţii genurilor şi combaterea traficului de fiinţe umane sunt parte

integrată a rolul OSCE în zona postconflictuală a Republicii Moldova.

În prezent, Misiunea este condusă de către ambasadorul Philip N. Remler din Statele

Unite ale Americii, iar șansele escaladării unui nou conflict violent în Moldova sunt scăzute.

Această aserțiune conduce spre accentuarea complementarității acțiunilor OSCE. Cu alte

cuvinte, rolul OSCE de reglementare postconflictuală din RM a evoluat în acțiunile de

reconstrucție postconflictuală și în acțiuni de prevenire a re-escaladării.

Rolul OSCE în Bosnia și Herțegovina. Cea mai dramatică ilustrare a rolului OSCE

în gestionarea etapei postconflictuale este reprezentată de cazul Bosniei și Herțegovinei. Este

bine cunoscut faptul că războaiele de dezintegrare ale fostei Republici Federative a

Iugoslaviei, care au început în vara anului 1991, au constituit cel mai distrugător război din

Europa, de la cel de-al doilea război mondial, sfidând repetatele eforturi internaționale de

mediere dinaintea concluziilor Dayton, din noiembrie 1995 [113, p. 11]. Un fapt

binecunoscut este și cazul Bosniei și Herțegovinei, care a experimentat unul dintre cele mai

lungi și ai dramatice războaie din conflictele spațiului post-iugoslav, în termeni de număr de

victime, morți și pagube materiale.

Din punct de vedere istoric, nicăieri în Europa, etnia nu este o sursă mai explozivă

de identitate politică decât în Balcani, și nicăieri altundeva atât de multe grupuri etnice bine

definite, trăiesc în imediata apropiere. Diferențele dintre ei poate fi nesubstanțiale și vagi,

reflectate de cele mai multe ori în aspecte de credință și în obiceiuri ale comunității. Totuși

143

aceste diferențe au modelat politica și conflictele în Balcani încă de la începutul secolului al

XIX-lea [113]. Compusă din aproximativ 44% bosnieci (în principal musulmani), 31% sârbi

(în mare parte creștini ortodocși), 17% croați (catolici în cea mai mare parte), plus 8% alte

grupuri etnice, Bosnia și Herțegovina a căzut într-un conflict violent între cele trei grupuri

etno-naționale principale.

Secesiunea Sloveniei și Croației a forțat, de asemenea, ritmul independenței în

Bosniei și Herțegovinei. În alegerile din decembrie 1990, cele trei mari partide câștigătoare

erau reprezentative pentru cele trei grupuri etnice majoritare: musulmanii, sârbii și croații.

Odată cu dezintegrarea fostei Republici Federative Iugoslave, cazul secesiunii a fost

consolidate, atât de liderii musulmani, cât și de cei croați, în timp ce cazul Bosniei și

Herțegovinei și unirea cu Serbia a început să apară ca o problemă fără răspuns pentru liderii

sârbo-bosniaci. Odată cu încetarea focului între Serbia și Croația în ianuarie 1992 și

dislocarea unei puternice forțe ONU de protecție pentru monitorizare, Bosnia și Herțegovina

se îndrepta tot mai mult către cadre violente. În decembrie 1991, Germania de Vest a

recunoscut Slovenia și Croația, și Comunitatea Europeană a anunțat disponibilitatea sa de a

lua în considerare cazul de recunoaștere a republicilor care au dorit independența. În acest

context, liderii croați și musulmani din BiH au decis să aplice pentru recunoaștere. Liderii

sârbo-bosniaci au declarat statutul de republică independentă la data de 9 ianuarie 1992. La

data de 8 februarie și 1 martie, populația non-sârbă a Bosniei și Herțegovinei a votat pentru

independență. Aproape imediat, artileria sârbo-bosniacă a fost dislocată în jurul capitalei

Sarajevo, urmată de inițierea bombardării [113, p. 15]. Încă de la începutul conflictului,

forțele sârbe au avut o vastă superioritate în armament, în timp ce forțele guvernamentale

bosniace au fost împiedicate de embargo internațional asupra armelor. Până la sfârșitul

anului 1992, majoritatea domeniilor sârbe din BiH se aflau sub controlul Serbiei. Forțele

croate, susținute de guvernul croat au ocupat de asemenea o arie proprie în partea de sud -vest

a țării. Aceste evoluții au determinat părțile sârbă și croată să operaționalizeze acordul din

luna martie a anului 1991 între Președintele Milosoveic și Tudjman, de a diviza Bosnia și

Herțegovina între ele.

La sfârșitul anului 1993, forțele bosniace au câștigat din nou teritoriul ocupat de

forțele sârbe și croate. Cu toate că planurile de pace și încetarea focului erau inițiate în BiH,

părțile aflate în conflict au continuat acțiunile de acaparare de teritoriu [113, p. 16]. Sfârșitul

confruntărilor dintre cele trei părți a fost adus de semnarea „Acordului-Cadru General pentru

Pace” cunoscut sub numele de „Acordul Dayton”, pe 14 decembrie 1995. Ca urmare a

Acordurilor de la Dayton, Republica Bosnia și Herțegovina a fost divizată în două entități,

144

Republica Srpska (cu 49% din cea mai mare parte a teritoriului locuit de sârbi), și Federația

Bosniei și Herțegovinei (compusă din 51% din teritoriu, și locuită în cea mai mare parte de

bosnieci și croați).

Misiunea OSCE a în spațiul Bosniei și Herțegovina a fost stabilită în decembrie

1995, construindu-se dintr-o misiune mică din Sarajevo, înființată în anul 1994 pentru a

sprijini Ombudsmanul Federației BiH. Misiunea a fost inițial numită Misiunea CSCE în

Sarajevo, iar până la semnarea Acordului de la Dayton, Misiunea sprijinea înființarea unui

Ombudsman numai în teritoriul Federației Bosniei și Herțegovinei. Alte sedii regionale au

fost înființate la Sarajevo, Tuzla, Mostar, Banja Luka, plus 14 oficii de teren mai mici în țară,

și alte șase centre de resurse politice în jurul țării. Misiunea a fost condusă de o serie de

diplomați seniori ai Statelor Unite ale Americii, și a fost cea mai mare misiune a OSCE, cu

un personal internațional în număr de 91 de persoane, și unul național format din 447 de

persoane.

Misiunea OSCE în Bosnia și Herțegovina era condusă de condițiile generale ale

Acordului Dayton. Cu toate acestea, se remarcă o diferență între mandatele militare alocate

forțelor NATO la Dayton, care au fost scrise în detalii semnificative, și mandatele civile,

inclusiv cele ale OSCE, care au fost redactate în termeni foarte largi. În conformita te cu

Acordul de la Dayton, OSCE urma să sprijine stabilizarea regională (Anexa 1 B, Art. II și

IV), alegerile (Anexa 3), precum și drepturile omului (Anexa 6, Art. XIII) [186, p. 297 -309].

Ulterior, mandatul Misiunii OSCE în BiH a fost reiterat de cel de-al V-lea Consiliu

Ministerial al OSCE, desfășurat la Budapest la 8 decembrie 1995 [139]. Decizii cu privire la

Misiunea OSCE și mandatul său au fost mai departe luate de Consiliul Permanent al OSCE,

care a aprobat bugetul Misiunii în BiH și a reiterat de asemenea sarcinile atribuite OSCE de

Acordul de la Dayton.

În timp ce autorii și semnatarii APD au prevăzut o perioadă scurtă, de un an, de

implicare internațională, a devenit evident pentru oamenii implicați în teren, că termenele

pentru realizarea obiectivelor Dayton erau neverosimile. În consecință, mandatul Misiunii

OSCE în Bosnia și Herțegovina a fost extins la 21 noiembrie 1996, până la sfârșitul anului

1997, extindere care accentua activitățile Misiunii stabilite de Acordul de la Dayton, precum

sprijinirea alegerilor, construirea democrației, promovarea drepturilor omului, monitorizarea

și stabilitatea regională. La 11 decembrie 1997, mandatul Misiunii OSCE în BiH a fost extins

din nou până la sfârșitul anului 1998. Și de această dată, extinderea manda tului Misiunii

accentua rolul său în alegeri, activitățile sale în ceea ce privește drepturile omului,

democratizarea, dezvoltarea mass-mediei și stabilizarea regională. Extensiile următoare ale

145

mandatului Organizației în BiH autorizau pur și simplu extinderea Misiunii pentru încă un

an, fără a se referi la activități specifice ale Misiunii.

Scopul general al Misiunii OSCE în Bosnia și Herțegovina este de a ajuta țara în

recuperarea de la trauma războiului lung de patru ani și de a pune în loc structurile, normele

și instituțiile care vor face violența viitoare improbabilă. În primul rând, „Acordul de la

Dayton” a dat responsabilitate OSCE pentru conducerea negocierilor de dezarmare între

sârbi, croați și musulmani, și de a raporta cu privire la încălcările drepturilor omului. Aceste

funcții exprimau funcțiile de bază ale OSCE, precum promovarea siguranței pentru

persoanele fizice, precum și pentru state, și contribuirea la dezvoltarea instituțiilor

democratice în cadrul statelor OSCE [92, p. 6]. De fapt, cu unele excepții, mandatele

misiunilor OSCE tind să fie la fel, cuprinzând idealuri generale, dar oferind o interpretare

minimală în ceea ce privește procedurile de implementare. Natura extinsă a acestor mandate

poate fi însă folositoare pentru cei care implementează activitățile mandatului, pentru că

oferă flexibilitatea de a răspunde condițiilor schimbătoare din teren. Cu toate acestea, pentru

asigurarea interpretării mandatelor într-un mod în care aspectele urgente nu sunt confundate

cu cele importante, sunt necesare două elemente vitale: o viziune clară și o combinația unei

planificări pe termen scurt și pe termen lung. Fără o focalizare atentă și un plan, există riscul

ca resursele să fie cheltuite pe activități ad-hoc bine-intenționate, de cele mai multe ori

necesare, dar care nu contribuie la obiectivele generale ale Misiunii [189, p. 305]. Acest fapt

este important nu doar pentru managementul de bază al proiectului, ci mai ales pentru natura

activităților de teren ale OSCE, care sunt atât politice, cât și programatice în obiectiv.

În ceea ce privește inițiativele în cadrul domeniului uman, acestea au inclus

drepturile omului în general, sprijinirea înființării de instituții pentru drepturile omului,

inclusiv instituții de mediere, programe pentru minoritățile naționale, și sprijin pentru crearea

satului de drept, inclusiv monitorizarea acestui proces [155].

În termeni politici, Misiunea OSCE în BiH avea rolul de a organiza și monitoriza

alegerile la toate nivelurile, de a implementa stabilizarea regională și de a implementa măsuri

de control ale armamentului în conformitate cu Acordurile de la Dayton, de a organiza

negocieri cu privire la măsurile de construire a încrederi și securității, și de a lucra cu

comunitatea internațională privind persoanele strămutate (în special drepturile de

proprietate). Astfel, în timp ce Forța de Stabilizare NATO și după anul 2005 misiunea UE, au

oferit o prezență militară și un mediu sigur, OSCE a jucat un rol de conducere în

implementarea dimensiunii politice a procesului de consolidare a securității stabilit de

Acordurile de la Dayton, în colaborare cu OHR. Din anul 2006, oficiul Înaltului

146

Reprezentant și-a redus prezența în teren, focalizându-se pe activități la nivelul guvernului

central în Sarajevo, astfel încât responsabilitatea pentru activitățile în teren în întreaga țară

au căzut în mare parte sub egida Misiunii OSCE.

În perioada tranziției, alegerile au reprezentat un punct central, în catalogul

strategiilor de democratizare [136, p. 45-59]. În BiH, activitățile electorale au evoluat de la

conduita fizică și tehnică a alegerilor, la o serie de activități politice și de democratizare,

inclusiv dezvoltarea partidelor politice, monitorizarea mass-mediei, educarea alegătorilor, a

societății civile, acordarea de sprijin femeilor în politică, și buna guvernare. După deplina

organizare, conducere, supraveghere și finanțare a șase runde de alegeri, între 1996 și 2000,

alegerile din 2002 au fost primele alegeri organizate pe deplin de autoritățile locale din

Bosnia și Herțegovina, și alegerile din 2004, au fost primele finanțate integral de

organismele interne adecvate. În anul 2005, Organizația pentru Securitate și Cooperarea în

Europa s-a retras din poziția deținută în cadrul Comisiei Electorale, lăsând Comisia cu un

organism format exclusiv din membrii BiH. Cu toate că rezultatele acestor alegeri nu au

îndeplinit întotdeauna speranțele și așteptările comunității internaționale, instrumentele

acestui proces democratic esențial au fost încorporate în mediul politic și social al BiH. Din

experiențele OSCE în Bosnia și Herțegovina în ceea ce privește procesul electoral, pot fi

învățate lecții extrem de importante, care merită a fi subliniate. În primul rând, alegerile

anticipate nerealiste organizate în Bosnia și Hețegovina în anul 1996, au trimis un semnal

puternic cadrului intern al BiH, dar și comunității internaționale, ca parte a acestui proces, că

alegerile pripite nu servesc nici unui scop bun. În consecință, nu a fost nici o discuție în

Kosovo sau Irak, cu privire la organizarea de alegeri în termen de șase până la nouă luni, de

la sfârșitul conflictului. În al doilea rând, o lecție extrem de importantă este reprezentată de

articularea angajamentelor specifice, care au un rol important în obținerea de rezultate

concrete. Și astăzi, cetățenii din Bosnia și Herțegovina continuă să conecteze Misiunea

OSCE cu rolul său în alegeri, reflectând rolul său larg și consecvent în acest proces.

O altă contribuție semnificativă a Misiunii OSCE în Bosnia și Herțegovina, a fost

rolul său ca membru fondator al „Planului de Implementare al Dreptului de Proprietate”,

proces înființat în anul 1999, pentru a asigura supravegherea internațională eficientă peste

procesul administrativ intern de punere în aplicare, prin care proprietățile au fost revendicate

de proprietarii sau ocupanții lor de dinainte de război [211]. Împreună cu OHR și UNHCR,

Misiunea Organizației a susținut realizarea acestui drept fundamental de proprietate [189, p.

300].

147

Cele două acțiuni de succes, împărtășesc caracteristici similare care demonstrează

ceea ce este necesar ca acțiunile de gestionare postconflictuală să funcționeze. Atât procesul

electoral, cât și procesul de returnare a proprietăților, beneficiază de trei lucruri. În primul

rând, articularea unui scop clar, susținut de mandate incluse în APD (Anexa 3 și 7), și voința

politică clară. În al doilea rând, sprijinul consistent și aproape universal pentru aceste

procese printre principalele organisme internaționale și interne implicate. Și, în al treilea

rând, resurse masive angajate în implementarea sarcinilor necesare pentru a atinge aceste

scopuri [20].

Două domenii în care succesul Misiunii OSCE a fost mai puțin clar este reforma

educației, dar și înființarea unui birou unic al Ombudsmanului, în conformitate cu

standardele CoE. Educația a fost o problemă dificilă și extrem de politizată, unde

reformatorii internaționali și interni au recunoscut de timpuriu că sistemul educației

împărțite, politizate și separate, care a fost înființat în atmosfera naționalistă de război nu va

conduce la o generație viitoare de lideri civici moderați [188]. După ce Misiunea a început

să-și concentreze atenția și resursele pe această temă la mijlocul anului 2002, au existat unele

progrese importante, în special adoptarea la nivel de stat a Legii Cadru privind educația

primară și secundară în 2003, și Acordul interimar privind ajustarea nevoilor specifice și

dreptul copiilor reîntorși [189, p. 301]. Cu toate acestea, implementarea acestor legi și

principii în școlile din întreaga țară au rămas inconsistente. Politizarea sistemică a sălilor de

clasă sau existența a două școli sub un singur acoperiș au continuat să reprezintă un aspect

curent al educației în Bosnia și Herțegovina. În plus, Misiunea nu a înregistrat până în

prezent rezultate pozitive în ceea ce privește adoptarea unei legi la nivel de stat privind

învățământul superior, un aspect esențial al angajamentelor BiH în ceea ce privește

Declarația Bologna, dar care a devenit împotmolită în politică.

În mod similar, până în prezent Misiunea a fost incapabilă de a face presiuni privind

stabilirea unui singur organism de mediere (Obudsman) al drepturilor omului [190]. În aceste

două cazuri, separarea și diviziunea continuă să prevaleze asupra obiectivelor de

multietnicitate și toleranță, reflectând faptul că unele dintre problemele care au alimentate

conflictul etno-naționalist în timpul războiului nu au fost încă atenuate. Acest eșec nu poate

fi însă atribuit doar membrilor Misiunii OSCE, care au monitorizat în mod continuu și au

raportat cu privire la procesul de implementare, au angajat părinți, elevi și profesori în

eforturi de cooperare, și au accentuat importanța dialogului, compromisului și aderarea la

statul de drept. Totuși, în cuvintele lui Valery Perry, „dacă s-ar fi putut realiza mai mult în

148

aceste domenii, printr-o voință mai puternică a OSCE și statelor sale participante, rămâne o

întrebare deschisă” [189, p. 302].

În ceea ce privește stabilizarea regională, Misiunea Organizației a adresat o serie de

sarcini referitoare la măsurile de consolidare a încrederii, controlul armamentelor, și,

procesul de reformă a apărării, prin care moștenirea războiului multiplelor armate

naționaliste, era înlocuită de o singură armată, sub comanda civilă a unui singur minister al

apărării [194, p. 151-166]. Cu toate că aceste demersuri nu s-au bucurat de un succes

imediat, perspectivele unui dialog deschis au ajutat la conturarea unor perspective comune.

Un rol extrem de important în acest cadru au avut perspectivele Euro-Atlantice, Bosnia și

Herțegovina fiind ultima din țările Europene care să semneze un „Acord de Asociere și

Stabilizare” cu UE, și BiH încă așteaptă o invitație de a se alătura „Parteneriatului pentru

Pace” al NATO [189, p. 309]. Viziunea comună a unei perspective Euro-Atlantice este un

obiectiv pe termen lung, un obiectiv benefic tuturor cetățenilor Bosniei și Herțegovinei, care

va contribui cu siguranță la o securitate sporită la nivel național, regional și global [37, p. 2].

În perioada 1-15 octombrie 2013 în BiH a avut loc recensământul, o acțiune

necesară de aproape două decade. Deși susceptibilă a deschide răni noi, acțiunea nu a cauzat

escaladări între principalele grupuri etnice. Modificări importante au fost aduse și legii

electorale cu rolul de a deschide calea alegerilor generale ce vor avea loc în octombrie 2014

[222]. Totodată, înaintea alegerilor, partidele politice au fost invitate de OSCE pentru a

semna Garanția egalității de gen. Deschisă tuturor partidelor, această acțiune speră să ofere

candidaților șanse egale. Nina Suomalainen, Șeful-adjunct al Misiunii OSCE în BiH, afirma:

candidații de gen feminin ar trebui să aibă acces egal la mijloacele media, la finanțări din

partea partidelor, sau acces egal la instrumentele de campanie. Această acțiune a fost

finalizată ca urmare a consultărilor deschise conduse de OSCE cu reprezentanții societății

civile. Mai mult decât atât, împreună cu Agenția Egalității de Gen din BiH, OSCE va furniza

cursuri de formare pentru 400 de candidații femei, care vor participa în campania electorală

din 2014. Cursurile abordează principalele instrumente de campanie, având rolul de a crește

accesul candidaților de gen feminin la potențialii alegători [172].

Cadrul relativ stabil prezent în BiH după conflictul inter-comunitar, a fost

zdruncinat la începutul anului 2014 de ample proteste. Economică deficitară, problemele

sociale și corupția, au fost principalii factori care au generat apariția mișcărilor de stradă.

Demonstrațiile au apărut mai întâi în Tuzla, cuprinzând mai apoi orașe precum Sarajevo,

Zenica, Bihac, sau Kakanj Mostar.

149

Cu experiența sa vastă și extinsă de-a lungul țării, Misiunea este foarte bine plasată

pentru a ajuta la promovarea dialogului în cadrul BiH, pe problemele importan te ridicate de

protestatari [221]. În consecință, OSCE a făcut apelul către liderii din BiH în vederea

asigurării păcii, și abordării eficiente a apelurilor legitime de reformă venite de la cetățeni.

OSCE a încurajat dezvoltarea unui dialog între cetățeni și liderii, ca elemente fundamentale

ale unei democrații sustenabile. OSCE a jucat un rol important în construirea încrederii între

cetățeni și lideri, a condamnat violențele care au apărut în timpul protestelor, și și -a declarat

sprijinul pentru dreptul cetățenilor BiH la libertatea de asociere și exprimare. De asemenea,

OSCE a solicitat părților să evite polarizarea retoricii etnice.

Spre deosebire de alte organizații cu care OSCE împărtășește obiective comune, cum

ar fi CoE, OSCE s-a diferențiat în mod particular prin însăși prezența sa extensivă în teren.

Prezența în teren a Misiunii, un rezultat natural al focalizării inițiale privind sprijinirea

alegerilor, a reprezentat în mod constant un avantaj față de alte organizații internaționale care

operau în țară. În special, odată ce organizațiile internaționale au început să-și reducă

prezența lor în BiH și în Balcani, în ultimii ani, a existat o tendință de concentrare a

personalului rămas în Sarajevo, sau într-unul dintre cele mai mari orașe regionale, cum ar fi

Banja sau Luka. Nici o altă organizație nu și-a păstrat angajamentul de a lucra îndeaproape,

cu comunitățile din BiH de-a lungul fiecărui colț al țării [189, p. 303]. Această prezență este

crucială în ceea ce privește sprijinirea etapei de consolidare postconflictuală din Bosnia și

Herțegovina, prin monitorizarea implementării legislației, drepturilor omului și inițiativelor

generale de reformă. O lecție care a fost învățată în ultima decadă este că în timp ce

dezvoltarea și adoptarea legislației este dificilă, implementarea legilor, la diferite nivelu ri,

este chiar o provocare mult mai mare.

Securitatea comprehensivă, deja apreciată de către statele participante la nivelul

relațiilor regionale și stabilității, a fost aplicată în mod egal procesului intern de reconstrucție

și reabilitare postconflictuală din BiH. Cazul Bosniei și Herzegovinei, demonstrează că toate

acţiunile în OSCE sunt concepute şi realizate în dependenţă de scopul şi scenariul politic de

soluţionare a conflictului. Totodată, trebuie evidențiat faptul că toate activitățile OSCE fac

parte dintr-un complex de acţiuni din diferite domenii, paralele şi complementare. Astăzi,

activitățile Misiunii în BiH sunt tot mai diverse și complexe, ca răspuns la obiectivele tot mai

complexe de implementare a păcii și de tranziție în acest stadiu avansat [189, p. 305]. Mai

exact, activitățile OSCE în Bosnia și Herțegovina includ astăzi patru funcții majore. În

domeniul educației, OSCE are funcția de a asista țara în implementarea unui pachet de

reformă a educației care a fost adoptat în anul 2002. Scopul este de a aduce sistemul de

150

educație al țării în conformitate cu standardele Uniunii Europene, în ceea ce privește

curriculumu-ul, metodele de predare, finanțarea și managementul educației. A doua funcție a

OSCE în BiH este, democratizarea, unde Organizația are rolul de a asista Bosnia și

Herțegovina în dezvoltarea de practici democratice transparente la toate nivelurile de

guvernare, prin acordarea de asistență în vederea consolidării activității parlamentarilor, în

reforma administrației publice, în accentuarea transparenței și responsabilității, precum și în

consolidarea societății civile, în special ONG-urilor locale, încurajând participarea activă a

tinerilor. A treia funcție a Organizației în BiH este legată de dimensiunea umană, unde OSCE

lucrează în strânsă colaborare cu asociațiile naționale în domeniul drepturilor omului. De

asemenea, Misiunea OSCE asistă refugiații pentru a se reîntoarce la casele lor, și

soluționarea litigiilor lor de proprietate, și oferă sprijin și asistență în domeniul reforme i

sistemului judiciar, mai ales prin încurajarea și sprijinirea dezvoltării unei rețele de mediatori

care pot contribui la soluționarea litigiilor între persoane și instituții. Cea de -a patra funcție

majoră a OSCE este reprezentată de cooperarea în ceea ce privește securitatea. Obiectivul

acestor eforturi este de a reduce forțele militare la dimensiunea minimă și capacității

necesare pentru apărarea națională, împiedicându-le în același timp de a fi folosite, din nou,

ca un instrument pentru a rezolva conflictele interne. De asemenea, Organizația oferă

asistență forțelor armate pentru a le permite să-și îndeplinească obligațiile care le revin în

temeiul „Codului de Conduită al OSCE pentru Aspecte politico-militare ale Securității”

adoptat la Summitul de la Budapesta în anul 1994, în special controlul civil asupra armatei.

Comparând perioada cuprinsă între 1996 și 1997 cu perioada de după anul 2005, schimbările

majore care au avut loc în Bosnia și Herțegovina apar în mod evident. Dacă în perioada

fragilă de după încheierea violențelor discuțiile cu privire la un Minister al Apărării la nivel

statal, sau necesitatea schimbării constituționale erau practic de negândit, astăzi, cu toate că

aceste aspecte nu pot fi rezolvate cu ușurință, acestea pot fi discutate într-un cadru deschis.

Nu ar fi în conformitate cu realitatea așteptările conform cărora sârbii, croații și bosniacii ar

uita lupta lor lungă și încrâncenată î doar câțiva ani. De aceea, încercările OSCE de a asista

societățile sfâșiate de conflicte violente în eforturile lor de a reconstrui, este o provocare

majoră a OSCE. Împărțirea țări în două entități, una compusă aproape în întregime din sârbi,

și alta formată atât din croați și bosniaci, rămâne totuși un obstacol în calea integrării depline

a țării și capacitatea acesteia de a-și asuma întreaga responsabilitate pentru auto-guvernare.

OSCE continuă să joace un rol vital în consolidarea capacității țării de a promova un

mediu de securitate stabil și sustenabil, sprijinind înființarea de instituții, asociații, și procese

care vor preveni conflicte viitoare, consolidând guvernarea democratică în baza principiilor

151

statului de drept în BiH, și încurajând consolidarea sa ca o societate democratică,

multinațională și multietnică.

Mai există multe aspecte ce trebuie gestionate în BiH, OSCE făcând apel la cetățenii

și liderii din BiH pentru a lucra împreună și asigura un mediu de securitate. Astfel, deși BiH

a adresat multe din problemele umanitare imediate post-conflict, ea continuă să se confrunte

cu câteva provocări pe termen lung precum promovarea respectului pentru drepturile omului

și toleranței inter-etnice, crearea de instituții democratice, desfășurarea alegerilor, și

dezvoltarea unei mass-medii independente și pluraliste. Colaborarea dintre OSCE și BiH cu

privire la aceste aspecte trebuie să continue.

Concluzionând, Misiunea OSCE în BiH, ca cea mai mare organizație internațională

civilă în teritoriu, a fost un partener important în numeroase arii cheie: reforma apărării și a

educației, reforma sectorului de securitate, construirea democrației și a capacităților

instituționale. Abilitatea sa de a ajunge la o înțelegere deplină și apropiată în comunicarea cu

autoritățile locale la toate nivelurile și aducerea diferitelor comunități spre o încredere și

toleranță mutuală sporită, a contribuit în mod semnificativ în obținerea stabilității comune

benefice pentru toți actorii. Rolul OSCE în cazul Bosniei și Herțegovinei, a mers astfel mult

mai departe de reglementarea postconflictuală, menținându-și un rol activ și constructiv în

spațiul BiH și în etapele ulterioare. Ca una dintre cele mai mari și mai stabilite misiuni în

teren, experiența OSCE în Bosnia și Herțegovina este importantă pentru conducerea

misiunilor ulterioare ale OSCE, în ceea ce privește activitatea sa în etapa postconflictuală,

oferind oportunitatea de a învăța despre ceea ce funcționează și ceea ce nu funcționează în

inițiativele de teren în zonele sensibile postconflictuale și de tranziție. Totodată, s -a

considerat că evoluția abordării Misiunii pentru îndeplinirea mandatului său Dayton în

ultimul deceniu, a fost în multe feluri, o reflectare a evoluției activităților postconflictuale de

consolidare, și a activităților de democratizare, în termeni generali.


În primul rând, analiza celor patru module comportă variabile congruente care

conduc spre evidențierea unor puncte cheie, specifice abordărilor și implicit rolului OSCE,

atât în cadrele de prevenire a conflictelor, cât și în reglementarea postconflictuală. Un pr im

aspect cheie este evidențiat de importanța eforturilor OSCE de a elimina cauzele structurale

ale tensiunilor și conflictelor, ceea ce necesită angajamente normative din partea părților

152

aflate în dispută, care nu pot fi realizate prin constrângere. Ineficiența diverselor moduri

tradiționale de abordare a conflictelor, printre care se numără strategiile de constrângere, de

intimidare şi de ameninţare care au scopul de a obliga părţile implicate să renunţe la conflict,

s-a dovedit de multă vreme. Ceea ce OSCE aduce în prim plan este un rol intermediar, care

încearcă să găsească soluții și calea de mijloc pentru atenuarea tensiunilor sau rezolvarea

conflictelor, și implicit reabilitarea postconflictuală. Cu alte cuvinte, eforturile bine gândite,

îndreptate spre prevenirea şi soluţionarea conflictelor, aduc rezultatele pozitive pe termen

lung. Cu ajutorul acestora pot fi îndepărtate adevăratele cauze ale conflictului și pot fi

canalizate eforturile materiale, logistice şi umane în linii pașnice.

Operaționalizarea procedurală a celor două concepte, în perspectiva OSCE,

evidențiază astfel faptul că modelele clasice de comunicare privind ameninţarea şi

incriminarea pot fi înlocuite cu promovarea modelelor de cooperare și de înţelegere între

părțile în dispută. Misiunile OSCE, dar și alte structuri ale Organizației, cum este cazul

ÎCMN sau BDDO, se remarcă în primul rând prin promovarea dialogului și angajamentelor

în aspectele dimensiunilor politice, economice, sociale și umane.

Mai mult decât atât, trebuie remarcat faptul că rolul misiunilor OSCE nu este de a

deveni un avocat pentru statele participante în promovarea aspectelor legate de drepturile

omului și minorităților. Mai degrabă, rolul său este de a servi ca un mediator asistând

diferitele grupuri de a reconcilia diferențele în mod pașnic. În îndeplinirea acestei funcții,

OSCE a păstrat canalele de comunicare deschise între disputați și a accentuat

responsabilitățile guvernelor, pe care și le-au asumat atunci când au semnat diferitele

documente OSCE cu privire la dimensiunea umană. În acest caz, aplicarea dreptului este de

cele mai multe ori garantul existenţei durabile şi prospere a statelor independente care au

apărut în urma prăbușirii Uniunii Sovietice sau destrămării fostei Republici Federative

Iugoslavia.

De asemenea, toate cele patru cazuri subliniază și avantajele comparative ale OSCE,

care se regăsesc în dimensiunea politică, diplomatică și umanitară a securității, mai degrabă

decât în domeniul militar. Organizația se concentrează mai mult pe educație , modelare și

convingere, decât pe utilizarea forței în îndeplinirea misiunilor. Capacitățile soft și principiul

securității cooperative, fac apelul către OSCE pentru prevenirea conflictelor, soluționarea

pașnică a disputelor și reglementarea postconflictuală, ca prim instrument de intervenție

internațională.

Analiza studiilor de caz ilustrează și varietatea extinsă de funcții și activități pe care

OSCE le-a efectuat pe teritoriul statelor sale participante. Exemplele subliniază capacitatea

153

Organizației de a juca un rol flexibil și semnificativ în raport cu evoluțiile din teren. Astfel,

funcția preventivă a Organizației în Macedonia s-a extins către cadrul de soluționare a

conflictului, și ulterior către etapa de reglementare postconflictuală. Misiunea din Skopje, a

ajutat astfel la prevenirea tensiunilor şi conflictelor, dar și la creşterea transparenţei şi

independenţei sistemului judiciar, la monitorizarea alegerilor, consolidarea democraţiei şi a

statului de drept. Și cazul Republicii Moldova evidențiază varietatea extinsă a activităților

OSCE, care merge dincolo de angajamentele inițiale de reglementare postconflictuală până la

inițiative de prevenire a re-escaladării.

Abordările OSCE au întâlnit însă și propriile limite, care au restrâns în mod vizibil

capacitățile Organizației. Cele patru experiențe analizate subliniază faptul că, de cele mai

multe ori, rolul OSCE este diminuat de natura soluțiilor schimbătoare sau de lipsa unei

viziune clare de abordare a situațiilor în cauză.

Totodată, regula consensului este influențată de interesele directe ale statelor

participante, limitând capacitatea Organizației de a răspunde în timpi reali sau de a utiliza

mecanismele necesare îmbunătățirii situațiilor de tensiune. Așa cum am subliniat în contextul

analizei, cazul Republicii Moldova ilustrează cel mai bine deficiențele consensului statelor

participante OSCE. Deficiențele abordării din Macedonia conturează, de asemenea,

necesitatea considerării tuturor aspectelor esențiale care compun cadrul internațional de

securitate contemporan, de la sfera politico-economico, până la cea economică și socială.

În concluzie, cu toate că OSCE are un profil scăzut sau puțin vizibil în arhitectura

europeană de securitate, rolul OSCE este unul foarte important. Există numeroase segmente

unde OSCE poate contribui pozitiv la prevenirea sau atenuarea cadrelor de tensiune.

Instrumentele, mecanismele și acțiunile OSCE au adus contribuții importante în de -

escaladarea tensiunilor din Ucraina și Macedonia și în reglementarea postconflictuală din

Bosnia și Herțegovina. Desigur că vechea sintagmă, nici o mărime nu se potrivește tuturor,

rămâne validă, dar, în același timp, nu poate fi negat faptul că se poate învăța din experiențe

și abordări diferite, și se poate construi pe acestea. Experiența OSCE în aceste segmente este

un avantaj semnificativ, care acordă avantaje Organizației în perspectiva viitoarelor cazuri

conflictuale. OSCE joacă un rol util prin responsabilitățile asumate în vederea menținerii

păcii în Europa.

154

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

Emergența noului cadru internațional de securitate, cu noile dinamici de cooperare

internațională, dar și cu un potențial crescut al noilor amenințări la adresa securității, pune

sub semnul întrebării rolul actorilor de securitate în menținerea unui cadru internațional

sigur. Ca cea mai mare organizație regională de securitate și singura instituție pan -

europeană care s-a preocupat de problemele de securitate încă din timpul Războiului Rece,

OSCE este chestionată în contextul prezentei cercetări de parametrii de prevenire a

conflictelor și de capacitatea de reglementare postconflictuală în cadrul european de

securitate.

În determinarea rolului OSCE în dinamicile aflate în analiză, cercetarea a adus

investigarea conceptelor, examinarea coordonatelor evolutive și instituționale ale

Organizației, analiza etosului sau caracteristicilor OSCE, și analiza cadrului procedural.

Atât în prevenirea conflictelor cât și în reglementarea postconflictuală, analiza a reliefat

faptul că OSCE are un rol complex, cu numeroase niveluri de referință, cu rezultate și

veleități diferite. OSCE dispune de numeroase avantaje în prevenirea și abordarea

conflictelor, dar se confruntă în același timp cu mecanisme dificile și instrumente lente,

care îngreunează procesul preventiv sau care conduc la răspunsuri întârziate în

reglementarea postconflictuală. Mai mult decât atât, cercetarea evidențiază că problemele

de securitate necesită abordări noi, acorduri internaționale și responsabilități asumate

juridic.

Analiza efectuată permite formularea unui șir de concluzii:

1. Cercetarea pune în evidență faptul că nu există explicații simple pentru cauzele

conflictelor și modul în care acestea pot escala în violențe. În aceiași măsură, instrumentele

și metodele care trebuie luate în considerare în vederea prevenirii conflictelor dar și în

reglementarea postconflictuală se îndepărtează de tiparele clasice de abordare, evidențiind

creșterea în dinamism a vieții internaționale contemporane, și necesitatea de a aborda

problemele de securitate cu mecanisme, instrumente și metode noi. Orientarea proceselor

de securitate, și focalizarea actorilor de securitate către spectre noi de abordare care nu

integrează doar componenta strict militară, ci cuprinde cadrul extins al aspectelor politice,

economice și umane, precum și utilizarea unor metode bazate pe cooperare sau mediere, și

mai puțin pe constrângere și amenințări, a devenit un aspect cheie al succesului acțiunilor

preventive sau de reglementare postconflictuală.

155

2. Cercetarea cadrului instituțional al OSCE a evidențiat evoluția Organizației și

consolidarea unei varietăți de instrumente de acțiune orientate către dinamicile de

prevenire și soluționare a conflictelor, și de reglementare postconflictuală. De asemenea,

caracteristicile instituționale ale OSCE au evidențiat importanța acordată de OSCE celor

trei dimensiuni ale securității: trei dimensiuni ale securității: politico-militară, economică

şi de mediu, umană. Instrumentele juridice de care dispune OSCE, bazate pe cele trei

dimensiuni, pot răspunde într-o manieră viabilă noilor provocări, subliniind premisele unui

rol al OSCE în arena internațională. Misiunile OSCE, dar și alte structuri ale Organizației,

cum este cazul ÎCMN sau BIDDO, se remarcă în primul rând prin promovarea dialogului și

angajamentelor, integrând aspectele dimensiunilor politice, economice, de mediu și umane.

3. Rezultatele obținute în analiza spectrului procedural pot reprezenta un suport

viabil pentru reglementarea unor situații viitoare asemănătoare. Cu toate că operațiunil e

sunt bazate pe mandate individuale, ele împărtășesc o serie comună de caracteristici. Cu

alte cuvinte, în abordarea celor două dimensiuni, am sesizat avantajele de care se bucură

OSCE:

- în asigurarea securității, OSCE are la dispoziție un ansamblu cons iderabil de

angajamente, principii, norme și măsuri. Acestea principii și valori, constituie principalii

termeni de referință atunci când Organizația se ocupă cu dinamicile conflictuale din

Europa. Acest fapt este extrem de important, deoarece gestionarea conflictelor fără

principii directoare este o simplă încercare de a îngheța conflictul, care urmează să fie

mulțumit cu o încetare formală a ostilităților, dar care nu poate conduce la o soluție

durabilă. Și în cazul reglementării postconflict, principiile și valorile directoare au un rol

deosebit de important, în furnizarea de fundamente viabile pentru dezvoltarea noilor cadre

statale. Cu alte cuvinte, prin difuzarea de norme OSCE se bucură de abilitatea de a acționa

ca un constructor al unei comunități de securitate. În vederea eficientizării rolului OSCE,

este însă nevoie de o implementare mai bună, și un angajament consistent din partea

statelor participante.

- rolul OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală

evidențiază mai ales capacitățile normative și soft de securitate. Toate cele patru cazuri

subliniază avantajele comparative ale OSCE în dimensiunea politică, diplomatică și

umanitară a securității, mai degrabă decât în domeniul militar. Organizația se concentrează

mai mult pe educație, modelare și convingere, decât pe utilizarea forței în îndeplinirea

misiunilor. Capacitățile soft și principiul securității cooperative, fac apelul către OSCE

156

pentru prevenirea conflictelor, soluționarea pașnică a disputelor, și reglementarea

postconflictuală, ca prim instrument de intervenție internațională.

- avansarea unui model procedural bazat pe cooperare și înțelegere între părțile în

dispută, și angajamente normative din partea părților, care nu pot fi realizate prin

constrângere, intimidare sau amenințare. Acest model realizează eforturi în vederea

eliminării cauzelor structurale ale tensiunilor și conflictelor. Astfel, ceea ce OSCE aduce în

prim plan este un rol intermediar, care încearcă să găsească soluții și calea de mijloc pentru

atenuarea tensiunilor sau rezolvarea conflictelor, și implicit reabilitarea postconflictuală.

Cu alte cuvinte, eforturile bine gândite, îndreptate spre prevenirea şi soluţionarea

conflictelor, aduc rezultate pozitive pe termen lung. Cu ajutorul acestora pot fi îndepărtate

adevăratele cauze ale conflictului și pot fi canalizate eforturile materiale, logistice şi umane

în linii pașnice. Inabilitatea OSCE de a avea un rol mai coercitiv în prevenirea conflictelor,

deși percepută de obicei ca un dezavantaj structural, are în contrapondere efectul benefic de

a-i permite organizației să treacă peste dilema folosirii mijloacelor coercitive sau a

intermedierii restrictive. Astfel, prin lipsa mijloacelor de a impune respectarea

angajamentelor și a convențiilor internaționale, OSCE își poate folosi propriile instrumente

mai rapid și eficient. În acest caz, normele de drept internaţional public promovate de

OSCE joacă un rol regulator important pentru toate părţile aflate în conflict. Acest proces

susținut de acțiunile Organizației, acordă dreptului prerogativa de atenuare sau soluţionare

a conflictelor. OSCE aduce în spectrul securității internaționale o abordare iscusită a

modului în care conflictele pot fi prevăzute, prevenite și reduse, prin promovarea

dialogului și măsurilor de încredere și cooperarea între părți. Menținerea angajamentelor

depline ale statelor, în procesele de tranziție dificilă, precum și mijloace de a crește un

sentiment comun de proprietate asigură că statele implementează angajamentele stabilite, și

societăţile aflate în stare de conflict pot face astfel paşi fermi spre pace şi stabilitate.

- analiza studiilor de caz ilustrează și varietatea extinsă de funcții și activități pe

care OSCE le-a efectuat pe teritoriul statelor sale participante. Exemplele subliniază

capacitatea Organizației de a juca un rol flexibil și semnificativ în raport cu evoluțiile din

teren. Astfel, funcția preventivă a Organizației în Macedonia s-a extins către cadrul de

soluționare a conflictului, și ulterior către etapa de reglementare postconflictuală. Misiunea

din Skopje, a ajutat astfel la prevenirea tensiunilor şi conflictelor, dar și la creşterea

transparenţei şi independenţei sistemului judiciar, la monitorizarea alegerilor, consolidarea

democraţiei şi a statului de drept. Și cazul Republicii Moldova evidențiază varietatea

157

extinsă a activităților OSCE, care merge dincolo de angajamentele inițiale de reglementare

postconflictuală, până la inițiative de prevenire a re-escaladării.

4. Acțiunile OSCE marchează și inconsistențe, accentuând necesitatea de a învăța

din aceste experiențe în vederea bunei gestionări a cadrului preventiv și a spectrului de

reglementare postconflictuală:

- regula consensului, un aspect de cele mai multe ori pozitiv al experiențelor

Organizației, întâlnește și unele limite. Interesele directe ale statelor participante în cadrele

conflictuale limitează capacitatea Organizației de a răspunde în timpi reali sau de a utiliza

mecanismele necesare îmbunătățirii situațiilor de tensiune. Deficiențele consensului

statelor participante OSCE este evidențiat mai ales de cazul Republicii Moldova.

- necesitatea definirii unei metodologii coerente în vederea atingerii obiectivelor

OSCE. Definirea unei metodologii coerente în conformitate cu obiectivele mandatului și

Organizației reprezintă un punct cheie al acțiunilor OSCE. Cele patru experiențe analizate

subliniază faptul că, de cele mai multe ori, rolul OSCE este diminuat de natura soluțiilor

schimbătoare sau de lipsa unei viziune clare de abordare a situațiilor în cauză. Schimbările

în conducerea misiunii și lipsa unei metodologii procedurale coerente, au condus de foarte

multe ori la o schimbare a stilului și a strategiei. Această deficiență a condus la importante

decalaje în evoluția situațiilor din teren, reflectate asupra rolului OSCE în prevenirea

conflictelor, dar și asupra rolului acesteia cu privire la reglementarea postconflictuală și

acțiunile necesare în vederea reabilitării. Acest aspect este vizibil în cazul implicării OSCE

în Republica Moldova unde rolul OSCE este departe de a se fi încheiat.

- OSCE se confruntă cu o vizibilitate scăzută a instrumentelor sale de lucru, a

metodelor și mecanismelor sale, fapt ce influențează într-o anumită măsură capacitatea de

acțiune a OSCE.

Cu toate că OSCE este prin definiție o organizație cu un profil scăzut, prin

focalizarea asupra activităților de prevenire a conflictelor și de reabilitare postconflictuală,

ambele fiind procese pe termen lung și invizibile, mecanismele OSCE rămân instrumente

importante aflate la dispoziția comunității internaționale în cazul conflictelor intra-statale.

OSCE, constituie astfel, una dintre organizațiile vitale pentru viitorul securității europene.

Abordarea sa asupra prevenirii, gestionării și rezolvării conflictelor, în ciuda unor

neajunsuri și ambiguități, contribuie în mod considerabil la eforturile internaționale în

conturarea unui mediu de securitate sigur.

Rezultatele cercetării subliniază faptul că există experiențe cu realizări mai puțin

evidente, dar există și experiențe pozitive clare ce pot fi aplicate în prevenirea conflictelor

158

și în reglementarea postconflictuală. Cercetarea are astfel implicații și impact asupra

cadrului aplicativ, unde capacitatea de a aplica ceea ce Organizația a învățat deja în

experiențele trecute rămâne un deziderat valabil al posibilelor cazuri viitoare. De altfel,

OSCE nu este o organizație statică, ci o activitate perpetuă în continuă desfășurare.

Structurile, principiile, actorii și instrumentele sale, sunt subiectul unui proces continuu de

învățare, adaptare și dezvoltare continuă, un proces care încorporează bazele și principiile

unei dezvoltări legale ale cadrului statelor sale participante.

Cadrul recomandărilor începe prin a sublinia:

- necesitatea augmentării coerenței la nivel procedural al OSCE. Dacă

angajamentele față de conflictul preventiv continuă să rămână ridicate, rezultatele în ceea

ce privește implementarea sa rămân amestecate. Este și cazul situațiilor postconflictuale

unde multe aspecte care țin de reabilitarea politică sau instituțională rămân imprecise. În

acest context, asumarea de responsabilități juridice internaționale ar crește eficiența

acțiunilor OSCE în teren.

- un alt aspect esențial necesar cadrului OSCE este reprezentat de creșterea

vizibilității externe a OSCE. Profilul său scăzut sau puțin observabil este, de cele mai

multe ori, un aspect cu efecte negative asupra potențialului Organizației. Ultimii ani atestă

o creștere a nivelul transparenței OSCE prin larga deschidere către public și prin

implementarea de platforme electronice actualizate cu privire la istoria, evoluția și

instrumentele Organizației. Aceste demersuri au accentuat, cu siguranță, profilul

Organizației, însă multe aspecte legate de cadrul procedurilor în teren ale Organizației,

rămân necunoscute pentru mediul public. Cu alte cuvinte, crearea unei conștientizări

suficiente, poate genera o mai mare voință politică, un angajament mai pronunțat al

factorilor implicați și resurse necesare, materiale și financiare, pentru a dezvolta în

continuare capacitățile Organizației.

- considerarea și împărtășirea lecțiilor învățate în experiențele trecute reprezintă

un instrument cheie în îmbunătățirea abordărilor OSCE, iar păstrarea progresului prin

instrumente și măsuri preventive bine-testate, trebuie consolidată de o dezvoltare continuă

în conformitate cu evoluțiile situațiilor în cauză.

- în vedere asigurării durabilităţii rezultatelor obţinute și augmentării

cunoștinţelor cu privire la rolul OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea

postconflictuală, se impune extinderea cercetării către noi cadre, prin încorporarea de noi

studii de caz privind implicarea OSCE, care ar permite mai multe informații detaliate

despre rolul OSCE în prevenirea conflictelor și în reglementarea postconflictuală. Rolul

159

OSCE nu se oprește astfel doar la exemplele studiate, ci merge spre cadre mult mai

cuprinzătoare, care nu sunt însă cuprinse de strategia curentă de cercetare. Aducerea în

actualitate a studiilor dedicate rolului OSCE, constituie un factor important atât pentru

accentuarea dezvoltării științifice a subiectului, cât și pentru desprinderea de lecții benefice

acțiunilor viitoare.

- totodată, adăugarea de construcții și variabile noi în analiza rolului OSCE în

prevenirea conflictelor și în reglementarea postconflictuală, ar putea valida sau extinde

rezultatele cercetării prezente.

160

BIBLIOGRAFIE

Bibliografia în limba română

1. Anghel Gabriel. Evoluţii în politica de securitate şi apărare la început de secol. În:

Moștoflei Constantin (coord.). Perspective ale Securității și Apărării în Europa. București:

Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009, p. 100-105.

2. Antonescu Olimpiodor. Coordonate ale evoluției mondiale, între securitate și

conflictualitate. În: Constantin Moștoflei (coord.). Politici și geostrategii în gestionarea

conflictualității. Sesiunea Anuală de Comunicări Științifice cu participare internațională a

Centrului de Studii Strategice de Apărare și Securitate, 20-21 Noiembrie 2008. București:


3. Arhiliuc Victoria. Misiunea Organizației pentru Securitate și Cooperare

Europeană (OSCE) în Republica Moldova. În: Reprezentanțele organizațiilor internaționale în

Moldova. Chișinău: CEP USM, 2008, p. 104-124.

4. Atanasiu Mirela. Evoluția Mediului de Securitate în contextul geopolitic post-

război rece. În: Constantin Moștoflei (coord.). Politici și geostrategii în gestionarea

conflictualității. Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participare internațională a

Centrului de Studii Strategice de Apărare și Securitate, 20-21 Noiembrie 2008. București:


5. Balaban C. Gheorghe. Securitatea şi dreptul internaţional. Provocări la început de

secol XXI. București: Editura C.H. Beck, 2006. 70 p.

6. Borcan Petru, Covatariu Cosmina. Managementul european al conflictelor

internaționale-operațiuni militare ale Uniunii Europene. În: Constantin Moștoflei (coord.).

Stabilitate și securitate regională. Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participare

internațională, 09-10 aprilie 2009. București: Editura Universității de Apărare „Carol I”, 2009, p.

163-170.

7. Crăciun Ioan. Prevenirea conflictelor și managementul crizelor. București:

Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2006. 320 p.

8. Crețu Vasile. Drept Internațional Public. Ediția a IV-a. București: Editura

Fundației Române de Mâine, 2006. 344 p.

9. Frunzeti Teodor. Conflict și negociere în relațiile internaționale. București:

Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2011, 222 p.

10. Frunzeti Teodor, Zodian Vladimir (coord.). Lumea 2005. Enciclopedie politică și

militară (studii strategice și de securitate). București: Editura Centrului Tehnic-Editorial al

Armatei, 2005. 672 p.

161

11. Hlihor Constantin. Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale

contemporane. București: Editura Universității de Apărare „Carol I”, 2005. 330 p.

12. Ilie Adrian Florentin. Perioada post-conflict și implicațiile ei asupra soluționării

legale și durabile a diferendelor interne și internaționale. În: Constantin Moștoflei (coord.).

Perspective ale Securității și Apărării în Europa. Sesiunea anuală de comunicări științifice cu

participare internațională, 19-20 noiembrie 2009. București: Editura Universității Naționale de

Apărare, „Carol I”, 2009, p. 11-16.

13. Istrătescu Anelis-Vanina. Legitimitatea mijloacelor pașnice și militare de

rezolvarea a crizelor contemporane. În: Constantin Mooștoflei (coord.). Perspective ale

Securității și Apărării în Europa. Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participare

internațională, 19-20 noiembrie 2009. București: Editura Universității Naționale de Apărare,

„Carol I”, 2009, p. 348-364.

14. MAE. România și OSCE. http://www.mae.ro/node/1981 (vizitat 12.01.2017).

15. Mătășel Alina. Evoluția sistemului internațional de securitate. În: Revista

Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, 2012, nr. 2, p. 74-90.

16. Mătășel Alina. Istoricul constituirii și funcționării OSCE. În: Tendințe

contemporane în evoluția patrimonului istoric și juridic al Republicii Moldova. Materialele

Conferinței științifice internaționale anuale a doctoranzilor și tinerilor cercetători, 2012, Vol. III,

Ediția a IV-a, p. 182-196.

17. Mătășel Alina, Chirtoacă Natalia. Etosul Organizației pentru Securitate și

Cooperare în Europa: fundamentele OSCE în prevenirea conflictelor și managementul crizelor

postconflictuale. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale,

2012, nr. 4, p. 14-24.

18. Mătășel Alina. Rolul OSCE în Europa în prevenirea conflictelor. Implicarea

OSCE în Ucraina. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale,

2013, nr. 1, p. 83-95.

19. Mătășel Alina. Misiunea OSCE în Skopje: avertizare timpurie, diplomație

preventivă și prevenirea conflictelor. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații

Internaționale, 2013, nr. 2, p. 68-75.

20. Mătășel Alina. Managementul crizelor postconflictuale: Experiența OSCE în

Bosnia și Herțegovina. În: Revista Națională de Drept, 2013, nr. 7, p. 57-60.

21. Mătășel Alina, Chirtoacă Natalia. Sistemul OSCE de prevenire a conflictelor:

mecanismele, regulile și procedurile dimensiunii umane. În: Revista Națională de Drept, 2013,

nr. 8, p. 78-81.

http://www.mae.ro/node/1981

162

22. Mătășel Alina. Studiu privind rolul OSCE în managementul crizelor

postconflictuale: cazul Republicii Moldova. În: Tendințe contemporane ale dezvoltării științei în

contextul valorificării opțiunii europene: Viziuni ale tinerilor cercetători. Materialele Conferinței

științifice internaționale anuale a doctoranzilor și tinerilor cercetători, 2013, Vol. I, Ediția a VII-

a, p. 227-233.

23. Mătășel Alina, Chirtoacă Natalia. Spectrul instituțional de reducere a riscurilor,

avertizare timpurie și acțiune preventivă în viziunea OSCE. În: Tendințe contemporane în

evoluția patrimonului istoric și juridic al Republicii Moldova. Materialele Conferinței științifice

internaționale anuale a doctoranzilor și tinerilor cercetători, 2014, Vol. III, Ediția a VI-a, 2014, p.

71-80.

24. Mătășel Alina. An inntegrative account of international law: OSCE in the

literature on conflict prevention. În: Probleme științifice ale modernității. Conferință Științifică

Internațională, Gori, Georgia, 13 decembrie 2014, p. 24-31.

25. Mătășel Alina. Sistemul OSCE de prevenire a conflictelor și de management al

crizelor postconflictuale: avantaje și oportunități. În: Abordări Europene în cercetare și inovare.

Conferință internațională științifico-practică, 2014, p. 71-74.

26. Misiunea permanentă a României pe lângă Organizațiile Internaționale de la

Viena. http://mpviena.mae.ro/node/1252 (vizitat 12.01.2017).

27. Neag Mihai Marcel. Posibile soluții de rezolvarea a conflictelor viitoare. În:

Constantin Mooștoflei (coord.). Politici și strategii în gestionarea conflictualității, Sesiunea

anuală de comunicări științifice cu participare internațională a Centrului de studii strategice de

apărare și securitate. 20-21 noiembrie 2008, București, Vol. 2 Raporturile dintre conflictualitate

și securitate. București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2008, p. 96-102.

28. Nica Noris. Previzibil și imprevizibil în apariția crizelor. În: Constantin

Mooștoflei (coord.). Politici și strategii în gestionarea conflictualității. Sesiunea anuală de

comunicări științifice cu participare internațională a Centrului de studii strategice de apărare și

securitate, 20-21 noiembrie 2008, București, Vol. 2 Raporturile dintre conflictualitate și

securitate. București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2008, p. 254-266.

29. Pah Petru. Principalele organizații internaționale de securitate și rolul lor în

organizarea și desfășurarea operațiilor multinaționale. În: Constantin Moștoflei (coord.). Politici

și Strategii în Gestionarea Conflictualității. Organizații și state ca actori ai securității. București:


30. Pentilescu Ilie. Conflictualitatea de tip etnic-caracteristici și frecvență. In:

Constantin Mooștofeli (coord.). Politici și strategii în gestionarea conflictualității. Sesiunea

http://mpviena.mae.ro/node/1252

163

anuală de comunicări științifice cu participare internațională a Centrului de studii strategice de

apărare și securitate, 20-21 noiembrie 2008. București: Editura Universității Naționale de

Apărare „Carol I”, 2008, p. 129-139.

31. Popa Vasile, Sarcinschi Alexandra. Perspective în Evoluția Organizațiilor

Internaționale de Securitate, București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”,

2007. 47 p.

32. Strategia de Securitate Naţională a României. București, 2007.

http://www.mapn.ro/strategiasecuritate/strategsecuritmediul.html. (vizitat 12.01.2017).

33. Vătăman Dan. Organizații europene și euroatlantice. București: CH Beck, 2009.

704 p.

Bibliografia în limba engleză

34. Abadjian Vahram. Towards a new strategic goal: The OSCE and the dialogue of

civilizations. In: Helsinki Monitor, 2006, No. 4, p. 302-306.

35. Ackermann Alice. The idea and practice of conflict prevention. In: Journal of

Peace Research, May 2003, Vol. 40, No. 3, p. 339-347.

36. Ackermann Alice. OSCE Mechanisms and Procedures Related to Early Warning,

Conflict Prevention, and Crisis Management. In: OSCE Yearbook, 2009, Vol. 15, p. 223-231.

37. Address by Sven Alkalaj. Minister of Foreign Affairs of Bosnia and Herzegovina.

OSCE Ministerial Council. Vilnius, MC.DEL/19/11, 6 December 2011, p. 1-4.

38. Baldwin A. David. Security Studies and the End of Cold War. În: World Politics,

October 1995, Vol. 48, No. 1, p. 117-141.

39. Bailliet M. Cecilia (ed.). Introduction. In: Security: A Multidisciplinary

Normative Aproach. Netherlands: Martinus Nijhoff Publishers, 2009, p. 1-4.

40. Barash P. David, Webel Charles. Peace and conflict studies. USA: SAGE, 2002.

571 p.

41. Beale Ned, Bateman Heather. Dictionary of Law: over 8.000 terms clearly

defined. GBR: A&C Balck, 2007. 320 p.

42. Bellany Ian. Towards a Theory of International Security. In: Political Studies,

1981, Vol. 29, No. 1, p. 100-105.

43. Bercovitch Jacob, Kremenyuk Victor, Zartman I. William (eds.). The Sage

Handbook of conflict resolution. London: Sage Publications, London, 2009. 704 p.

44. Berthold Meyer. Dispute settlement procedures and crises management. In:

Michael Bothe, Natalino Ronzitti, Alan Rosas (eds.). The OSCE in the Maintenance of Peace

http://www.mapn.ro/strategiasecuritate/strategsecuritmediul.html

164

and Security: Conflict Prevention, Crises Management alnd Peaceful Settlement of Disputes. The

Hague, 1997, p. 53-81.

45. Bilgin Pinar. Individual and Societal Dimensions of Security. In: International

Studies Review, 2003, No. 5, p. 203-222.

46. Bloed Arie (ed.). From Helsinki to Vienna: Basic Documents of the Helsinki

Process. The Netherlands: Martinus Nijhoff Publishers, Brill Archive, 1990. 285 p.

47. Bloed Arie (ed.). The Challenges of Change: The Helsinki Summit of the CSCE

and its aftermath. The Netherlands: Martinus Nijhoff Publishers, 1994. 463 p.

48. Bloed Arie (ed.). The Conference on Security and Co-operation in Europe. Basic

Documents, 1993-1995. The Netherlands: Martinus Nijhoff Publishers, 1997. 901 p.

49. Bloed Arie. Early warning, conflict prevention and resolution, crises management

alnd post-conflict rehabilitation, including the use of the relevant OSCE tools. Speking note at

Annual Security Review Conference. 1-2 July 2008, Vienna Working Session III, 2 July 2008, p.

1-2.

50. Blokker Niels. International Organizations and their Members. In: International

Organizations Law Review, 2004, Vol. 1, p. 139-162.

51. Boutros-Ghali Boutros. An Agenda for Peace: Preventive Diplomacy,

Peacemaking and Peace-keeping. Report of the Secretary-General, adopted by the Summit

Meeting of the Security Council on 31 January 1992. A/47/277-S/24111. New York, 1992. 53 p.

52. Brahimi Lakhdar. State building in crises and post-conflict countries. Global

Forum on Reinventing Government Building Trust in Government. Viena: 26-29 June 2007, p.

3-20.

53. Brecher Michael. Studies in crisis behavior. USA: Transaction Publishers, 1978.

384 p.

54. Buergenthal Thomas. Copenhagen: A Democratic Manifesto. In: World Affairs,

Summer 1990, Vol. 153, No.1, p. 5-8.

55. Buergenthal Thomas. The Copenhagen Meeting: A New Public Order for Europe.

In: Human Rights Law Journal, 1990, Vol. 2, p. 213-225.

56. Brichambaut Marc Perrin. The OSCE in perspective, six years of service, six

questions and a few answers. In: Security and Human Rights, 2012, No. 1, p. 31-44.

57. Brundtland Gro Harlem. Global Insights. Global Health and International

Security. Global Governance, 2003, No. 9, p. 417-423.

58. Buzan Barry. Peace, Power and Security: Contending Concepts in the Study of

International Relations. In: Journal of Peace Research, 1984, Vol. 21, No. 2, p. 109–125.

165

59. Buzan Barry, Oæver Ole, Wilde de Jaap. Securitatea: un nou cadru de analiză.

Cluj-Napoca: Editura CA Publishing, 2011. 306 p.

60. Carment David, Schnabel Albrecht. Introduction. In: David Carment, Albrecht

Schnabel (eds.). Conflict Prevention: Path to peace or grand illusion. New York: United Nations

University Press, 2003, p. 1-11.

61. Carr Ferguss, Calan Theresa/ Managing Conflict in the New Europe. The Role of

International Institutions. USA: Palgrave Macmillan, 2002. 240 p.

62. Cemiloglu Mustafa. A History of the Crimean Tatar National Liberation

Movement: A socio-political perspective. In: Maria Drohobycky (ed.). Crimea: Dynamics,

Challenges, and Prospects. USA: Rowman & Littlefield Publishers, 1995, p. 87-107.

63. Ceyhan Ayse, Anastassia Tsoukala/ The Securization of Migration in Western

Societies: Ambivalent Discourses and Policies. In: Alternatives, 2002, Special Issue, Vol. 27, p.

21-39.

64. Chigas Diana, McClintock Elizabeth, Kamp Christophe. Preventive Diplomacy

and the Organization for Security and Co-operation in Europe: Creating Incentives for Dialogue

and Cooperation. In: Abram Chayes, Antonia Handler Chayes (eds.). Preventing Conflict in the

Post-Communist World: Mobilizing International and Regional Organizations. Washington

D.C.: The Brookings Institution, 1996, p. 25-99.

65. Cohen Jonathan. Conflict Prevention in the OSCE: An Assessment of Capacities.

Netherlands: Netherlands Institute of International Relations `Clingendael`, 1999. 150 p.

66. Collier Paul. World Bank. Breaking the Conflict Trap: Civil War and

Development Policy. Washington D.C.: World Bank Publications, 2003. 221 p.

67. Conference on Security and Cooperation in Europe. Final Recommandations of

the Helsinki Consultations, Helsinki. 1973. http://www.osce.org/mc/40213 (vizitat 02.10.2017).

68. Conference on Security and Cooperation in Europe. Helsinki Final Act. Helsinki,

1 August 1975. http://www.osce.org/mc/39501?download=true. (vizitat 02.10.2017).

69. Conference on Security and Cooperation in Europe. Concluding Document of the

Vienna Follow-up Meeting. Human Dimension of the CSCE. Vienna 1986–1989.

http://www.fas.org/nuke/control/osce/text/VIENN89E.htm. (vizitat 12.10.2017).

70. Conference on Security and Cooperation in Europe. Concluding Document

CSCE, Copenhagen. In: World Affairs. Summer 1990, Vol. 153, No. 1, p. 28-40.

71. CSCE. Vienna Document 1990. Vienna, 1990. http://www.osce.org/fsc/41245.

(vizitat 02.10.2017).

http://www.osce.org/mc/40213

http://www.osce.org/mc/39501?download=true

http://www.fas.org/nuke/control/osce/text/VIENN89E.htm

http://www.osce.org/fsc/41245

166

72. CSCE. Charter of Paris for a new Europe. Paris, 1990.

http://www.osce.org/mc/39516. (vizitat 03.11.2017).

73. CSCE. Document of the Moscow Meeting of the Third Conference on the Human

Dimension of the CSCE. Moscova, 1991. http://www.osce.org/odihr/elections/14310. (vizitat

02.10.2017).

74. CSCE. Report of the CSCE Meeting of Experts on Peaceful Settlement of

Disputes. Valletta, 1991. http://www.osce.org/secretariat/30115. (vizitat 02.10.2017).

75. CSCE. First Meeting of the Council. Summary of Conclusion. Berlin, 1991.


76. CSCE. Decision on Peaceful Settlement of Disputes. Third Meeting of the

Council, Stockholm, 1992. http://www.osce.org/mc/40342. (vizitat 20.01.2017).

77. CSCE. Helsinki Document 1992. Challenges of Change. Helsinki Summit, 1992.

http://www.osce.org/mc/39530?download=true. (vizitat 20.01.2017).

78. CSCE. CSCE and the New Europe - Our Security is Indivisible Decisions of the

Rome Council Meeting. Fourth Meeting of the Council. Rome, 1993, Annex A.


79. CSCE. Budapest Document 1994. Towards a Genuine Partnership in a New Era.

Budapest, 5-6 December 1994. http://www.osce.org/mc/39554?download=true (vizitat

02.11.2017).

80. CSCE. Budapest Declaration. Towards a Genuine Partnership in a New Era-

Budapest Decisions. Strenghtening the CSCE. Budapest, 21 December 1994.

http://www1.umn.edu/humanrts/osce/new/Budapest-Decisions.html. (vizitat 02.11.2017)

81. CSCE. CSCE Mission to the Republic of Moldova. CSCE/19-CSO/Journal No. 3,

February 1993. http://www.osce.org/moldova/41137. (vizitat 02.11.2017).

82. CSCE. Report No. 13 by the CSCE Mission to Moldova. 13 November 1993.

http://www.osce.org/moldova/42307. (vizitat 02.11.2017).

83. CSCE Council. First Meeting of the Council. Summary of Conclusions. Berlin,

19-20 June 1991. http://www.osce.org/mc/40234. (vizitat 02.11.2017).

84. CSCE. Permanent Committe. Vienna 26 May 1994. In: Arie Bloed (ed.). The

Conference on Security and Co-operation in Europe. Basic Documents, 1993-1995. The

Netherlands: Kluwer Law International, 1997, p. 351-353.

85. CSCE Peermanent Comitte. Decision, (Journal No. 31, 25 august 1994). In: Arie

Bloed (ed.). The Conference on Security and Co-operation in Europe. Basic Documents, 1993-

1995. The Netherlands: Kluwer Law International, 1997, p. 363-367.


http://www.osce.org/odihr/elections/14310

http://www.osce.org/secretariat/30115






http://www1.umn.edu/humanrts/osce/new/Budapest-Decisions.html

http://www.osce.org/moldova/41137



167

86. Conflict Prevention Centre. Survey of OSCE Long-Term Missions and Other

OSCE Field Activities. Vienna 13 May 2003. http://www.osce.org/secretariat/29608 (vizitat

02.06.2017).

87. Coser A. Lewis. Functions of social conflict. Florence: Routledge, 1998. 188 p.

88. CSO Statement. 27 CSO Meeting 15 June 1994. Political situation in Crimea,

Ukraine. In: Arie Bloed (ed.). The Conference on Security and Co-operation in Europe. Basic

Documents, 1993-1995. The Netherlads: Kluwer Law International, 1997, p. 292-294.

89. Danelski J. David. Law and conflict resolution: An introduction. In: Journal of

Conflict Research, March 1967, Vol. 11, No. 1, p. 1-8.

90. Davy Richard. Helsinki Myths: setting the reccord straight on the Final Act of the

CSCE 1975. In: Cold War History, February 2009, Vol. 9, No. 1, p. 1-22.

91. Donaldson H. Robert, Nogee L. Joseph. The Foreign Policy of Russia-Changing

Systems, Enduring Interests. New York: M. E. Sharpe, 2002. 419 p.

92. Dufour Jean-Louis. Les crises internationales de Pékin (1900) à Bagdad (2004).

Editions Complexe, 2004. 325 p.

93. Duroselle Jean-Baptiste. La nature des conflicts internationaux. In: Revue

française de science politique, 1964, Vol. 14, No. 2, p. 295-308.

94. Eviodieva M. Marianna. OSCE: The Military-Political Dimension, Status, Trends.

In: International Affairs: A Russian Journal of World Politics, Diplomacy & International

Relations, 2011, Vol. 57, Issue 1, p. 58-71.

95. Fischer Thomas. A mustard seed grew into a bushy tree. The Finnish CSCE

initiative of 5 May 1969. In: Cold War History, May 2009, Vol. 9, No. 2, p. 177-201.

96. Flynn Gregory, Farrell Henry. Piecing Together the Democratic Peace: The

CSCE, Norms, and the 'Construction' of Security in Post-Cold War Europe. In: International

Organization, 1999, Vol. 53, No. 3, p. 505-535.

97. Freire Raquel Maria. Conflict and Security in the former Soviet Union. The role

of the OSCE. Great Britain: Ashgate Publishing Ltd., 2003. 280 p.

98. Fry John. The Helsinki Process: Negotiating Security and Cooperation in Europe.

Washington D.C.: National Defense University Press, 1993. 411 p.

99. Galbreath J. David. The Organization for Security and Co-operation in Europe.

USA: Routledge, 2007. 158 p.

100. Galtung Johan. Violence, Peace, and Peace Research. In: Journal of Peace

Research, September 1969, Vol. 6, No. 3, p. 167–192.


168

101. Galtung Johan. Peace by peaceful means: peace and conflict, development and

civilization. London: Sage, 1996. 280 p.

102. Galtung Johan. Violence, War, and Their Impact: On Visible and Invisible Effects

of Violence. Polylog: Forum for Intercultural Philosophy 5, 2004. http://them.polylog.org/5/fgj-

en.htm. (vizitat 02.12.2017).

103. George Bruce, McGee Anthony. The OSCE`s aproach to conflict and post-

conflict rehabilitation. In: David T. Mason, James D. Meernik (eds.). Conflict Prevention and

Peacebuilding in Post-War societies. Sustaining the peace. USA: Routledge, 2006, p. 81-104.

104. Ghebali Victor-Yves. Preventive diplomacy as visted from the OSCE. In: Victor-

Yves Ghebali, Daniel Warner (eds.). The OSCE and preventive diplomacy. Geneva: PSIO

Occasional Paper. 1999, Number 1.

105. Gheorghiu Valeriu. Moldova on the Way to the European Union: Distance

Covered and Next Steps to Be Done. In: Moldova and EU, February 2005, p. 191-202.

106. Glaser L. Charles. The Security Dilemma Revisite. In: World Politics, October

1997, Vol. 50, No. 1, p. 171-201.

107. Gnesotto Nicole, Grevi Giovanni. The New Global Puzzle: What World for EU in

2025? Paris: European Institute for Security Studies, 2006. 250 p.

108. Herrero Jose Luis. Building state institutions. In: Gerd Junne, Willemijn Verkoren

(eds.). Postconflict development: Meeting new challenges. USA: Lynne Reiner Publisher, 2005,

p. 43-58.

109. Herz H. John. Idealist Internationalism and the Security Dilemma. In: World

Politics, January 1950, Vol. 2, No. 2, p. 157–180.

110. Herz H. John. Political Realism and Political Idealism: A Study in Theories and

Realities. Chicago: The University of Chicago Press, 1964. 275 p.

111. Hill William. Making Istanbul a Reality: Moldova, Russia, and Withdrawal from

Transdniestr. In: Helsinki Monitor, 2002, No. 2, p. 129-145.

112. Hopmann P. Terrence. Managing conflict in post-war Eurasia: The role of the

OSCE in Europe's security 'architecture. In: International Politics, 2003, Vol. 40, p. 75-100.

113. International Peace Research Institute Oslo. Conflicts in the OSCE area. Norway:

15 July 2004. 153 p.

114. Jentleson W. Bruce, (ed.). Oportunities Missed, Oportunities Seized: Preventive

Diplomacy in the Post-Cold War World. USA: Rowman & Littlefield, 2000. 431 p.

115. Jervis Robert. Cooperation under the Security Dilemma. In: World Politics,

January 1978, Vol. 30, No. 2, p. 167–214.

http://them.polylog.org/5/fgj-en.htm

http://them.polylog.org/5/fgj-en.htm

169

116. Jervis Robert. Dilemmas About Security Dilemmas. In: Security Studies, August

2011, Vol. 20, No. 3, p. 416-423.

117. Johnson G. Allan. The Blackwell Dictionary of Sociology: A user`s guide to

sociological language. Second edition. USA/UK: Blackwell Publishers, 2000. 413 p.

118. Junne Gerd, Verkoren Willemijn (eds.). Postconflict development: Meeting new

challenges. USA: Lynne Reiner Publishers, 2005. 371 p.

119. Keen David. War and Peace: What’s the Difference. In: Adekeye Adebajo,

Chandra Lekha Sriram (eds.). Managing Armed Conflicts in the 21st Century. London: Frank

Cass, 2001, p. 1-36.

120. Kemp A. Walter. Making Sense of the CSCE. Paper presented at Federal Trust

Discussion Paper. London, April 1994, p. 1-12.

121. Kemp A. Walter. Ever heard of the OSCE?. In: Helsinki Monitor, 1999, Vol. 10,

No. 1, p. 37-42.

122. Kemp A. Walter, Dennis Sammut. Rethinking the OSCE: European Security after

Budapest. Confidence building matters. London, VERTIC, March 1995, No. 5, p. 1 - 13.

123. Kemp A. Walter. The Business of Ethnic Conflict. In: Security Dialogue, March

2004, Vol. 35, No. 1, p. 43-59.

124. Keynote Speech by Max van der Stoel, to the CSCE Seminar on Early Warning

and Preventive Diplomacy. Warsaw, 19-21 January 1994. In: CSCE/ODIHR Bulletin, Spring-

Summer 1994, Vol. 2, No. 2, p. 7-13.

125. Koehler Kateryna. European Foreign Policy After Lisbon: Strenghting the EU as

an International Actor. In: Caucasian Review of International Affairs, 2010, Vol. 4, p. 57-72.

126. Lachman A. Judith. A theory of conflict. Cambridge: MIT Libraries, 1988. 70 p.

127. Lahelma Timo. The OSCE's role in conflict prevention: The case of Estonia. In:

Helsinki Monitor, 1999, Vol. 10, No. 2, p. 19-38.

128. Leatherman Janie, DeMars William, Väyrynen, Raimo. Breaking the Cycles of

Violence: Conflict prevention in intra-state crises. USA: Kumarian Press, 1999. 257 p.

129. Lederach Paul John. Building Peace: Sustainable reconciliation in divided

societies. US: Institute of Peace Press, 1997. 197 p.

130. Letter from the Minister for Foreign Affairs of Ukraine to the HCNM. 7 June

1994. http://www.cilevics.eu/minelres/count/ukraine/940607a.htm. (vizitat 12.01.2017).

131. LeVine A. Robert. Anthropology and the study of conflict: An introduction. In:

Journal of Conflict Resolution, March 1961, Vol. 5, No. 1, p. 3-15.

http://www.cilevics.eu/minelres/count/ukraine/940607a.htm

170

132. Lund S. Michael. Conflict Prevention: Theory in pursuit of policy and practice.

In: Jacob Bercovitch, Victor Kremenyuk, I. William Zartman (eds.). The Sage Handbook of

conflict resolution. London: Sage Publications, 2008, p. 287-321.

133. Lynch Dov. Engaging Eurasia’s Separatist States: unresolved conflicts and de

facto states. Washington: United States Institute of Peace, 2004. 170 p.

134. Mack W. Raymond, Snyder C. Richard. The analysis of social conflict-toward an

overview and synthesis. In: Journal of Conflict Resolution, 1957, Vol. 1, No. 2, p. 212-248.

135. Makko Aryo. Multilateralism and the Shaping of an active foreign policy. Sweden

during the preparatory phase of the CSCE. In: Scandinavian Journal of History, September 2010,

Vol. 35, No. 3, p. 310-329.

136. Manning Carrie. The Limits of Electoral Engineering. In: Journal of Democracy,

July, 2003, Vol. 14, No. 3, p. 45-59.

137. Mucchielli Laurent. A Review of the Most Important Riot in the history of French

Contemporary Society. In: Journal of Ethnic and Migration Studies, Autumn 2005, Vol. 35, No.

5, p. 731-751.

138. Muggah Robert (ed.). Security and Post-conflict reconstruction: Dealing with

fighters in the aftermath of a war. USA: Routledge, Artificial Intelligence Series, 2009. 300 р.

139. Mychajlyszyn Natalie. The OSCE in Crimea. In: Helsinki Monitor, 1998, Vol. 9,

No. 4, p. 30-43.

140. Mychajlyszyn Natalie (ed.). Twisting Arms and Flexing Muscles Humanitarian

Intervention and Peacebuilding in Perspective. USA: Ashgate, 2005. 151 p.

141. Møller Bjorn. Common security and non-offensive defence as guidlines for

deffence planning and arm control. In: The International Journal of Peace Studies, July 1996,

Vol. 1, No. 2, р. 47-66.

142. Nye S. Jospeh Jr., Lynn-Jones M. Sean. International Security Studies: A Report

of a Conference on the State of the Field. In: International Security, Spring 1988, Vol. 12, No. 4,

p. 5-27.

143. Office for Democratic Institutions and Human Rights/OSCE. List of Experts for

the Human Dimension Mechanism Apointed by OSCE Partticipating States. Czech Republic,

May 2011. http://www.osce.org/odihr/20062 (vizitat 17.02.2017).

144. Organization for Security and Cooperation in Europe. Decisions of the Budapest

Ministerial Council Meeting. Fifth Meeting of the Ministerial Council, Budapest, 8 December

1995. http://www.osce.org/mc/40409 (vizitat 12.01.2017).

http://www.osce.org/odihr/20062


171

145. OSCE. 76th Plenary meeting, Permanent Council Journal, No. 76, 27 June 1996,

Decision No. 131. http://www.osce.org/pc/20484 (vizitat 12.01.2017).

146. OSCE. Rules of the Court of Conciliation and Arbitration within the OSCE. 1

February 1997. http://www.osce.org/cca/40108 (vizitat 23.01.2017).

147. OSCE. Decisions of the Copenhagen Ministerial Council Meeting. Reports to the

Copenhagen Ministerial Council Meeting. Sixth Meeting of the Ministerial Council, 18-19

December 1997, Copenhagen (MC.DOC/1/9716 March 1998). http://www.osce.org/mc/40427

(vizitat 11.09.2017).

148. OSCE. Charter for European Security (Operational Document-the Platform for

Cooperative Security). Istanbul, November 1999. http://www.osce.org/mc/17502 (vizitat

12.01.2017).

149. OSCE. Istanbul Document, Istanbul Summit, 18 November 1999.

http://www.osce.org/mc/39569?download=true (vizitat 11.01.2017).

150. OSCE. OSCE Annual Report 2001 on OSCE Activities (1 November - 31

October 2001). Vienna, 2001.

151. OSCE. Statement by the Ministerial Council. MC(10).JOUR/2, 7 December 2002,

Porto. http://www.osce.org/mc/40521 (vizitat 11.01.2017).

152. OSCE. List showing signatures and ratifications or accessions with respect to the

Convention on Conciliation and Arbitration within the OSCE. 26 June 2003.

http://www.osce.org/cca/40119 (vizitat 11.01.2017).

153. OSCE. OSCE Strategy to Address Threats to Security and Stability in the

Twenty-First Century. Eleveenth Meeting of the Ministerial Council 1 and 2 December 2003,

Masstricht. http://www.osce.org/mc/40533 (vizitat 11.01.2017).

154. OSCE. Proposals and Recommendations of the mediators of the OSCE, the

Russian Federation, Ukraine, with regard to the Transdniestrian sttlement. CIO.GAL/11/04, 13

February 2004. http://www.osce.org/moldova/23585 (vizitat 09.01.2017).

155. OSCE. OSCE Trial Monitoring Report on the Implementation of the New

Criminal Procedure Code in the Courts of Bosnia and Herzegovina. December 2004.

http://www.oscebih.org/documents/osce_bih_doc_2010122310535111eng.pdf (vizitat

11.01.2017).

156. OSCE. Common Purpose: Towards a More effective OSCE. Final Report and

Recommandations of the Panel of Eminent Persons. On strengthening the effectivness of the

OSCE, 25 June 2005. http://www.osce.org/cio/15805. (vizitat 11.01.2017).

http://www.osce.org/pc/20484

http://www.osce.org/cca/40108





http://www.osce.org/cca/40119



http://www.oscebih.org/documents/osce_bih_doc_2010122310535111eng.pdf

http://www.osce.org/cio/15805

172

157. OSCE. OSCE contributions to the Alliance of Civilization. Vienna, 26 June 2006.

http://www.osce.org/secretariat/19706 (vizitat 19.01.2017).

158. OSCE. Rules of procedure of the Organization for Security and Cooperation in

Europe. Brussels, November 2006. 25 p.

159. OSCE. OSCE Handbook. Vienna: OSCE Press and Public Information Section,

2007. 118 p.

160. OSCE. Corfu informal meeting of OSCE Foreign Ministers on the future of

European security Chair`s concluding statement to the press. Concluding Statement to the Press

by the OSCE Chairperson-in-Office, Greek Foreign Minister Dora Bakoyannis, 28 June 2009.

http://www.osce.org/cio/37803 (vizitat 12.01.2017).

161. OSCE. The indivisibility of Euro-Atlantic security. Speech by OSCE Secretary

General Marc Perrin de Brichambaut at the 18th Partnership for Peace Research Seminar,

Vienna Diplomatic Academy, 4 February 2010. http://www.osce.org/sg/41452 (vizitat

12.01.2017).

162. OSCE. Astana Commemorative Declaration. Towards a Security Community.

Astana Summit, 2010. http://summit2010.osce.org/sites/default/files/documents/444.pdf (vizitat

12.01.2017).

163. OSCE. Strengthening Local Ownership of Non-Military Confidence-Building

Measures (CBMs). 28 April 2011. http://www.osce.org/cpc/77263 (vizitat 12.01.2017).

164. OSCE. What is OSCE? Factsheet. Viena, 2011.

http://www.osce.org/secretariat/35775 (vizitat 29.01.2017).

165. OSCE. OSCE Mechanisms and Procedures. Vienna: Sebastian Traxl, 2011. 176 p.

166. OSCE. Joint Meeting of the Forum for Security Co-operation and the Permanent

Council. 4 March 2014. http://www.osce.org/fsc/117149?download=true (vizitat 29.01.2017).

167. OSCE. OSCE to send military and civilian personnel to Ukraine. 5 March 2014.

http://www.osce.org/sg/116093 (vizitat 29.01.2017).

168. OSCE. Personal Envoy Guldimann says situation in Crimea calm but very tense.

6 March 2014. http://www.osce.org/cio/116181 (vizitat 29.01.2017).

169. OSCE. OSCE Chair says Crimean referendum in its current form is illegal and

calls for alternative ways to address the Crimean issue, 11 March 2014.

http://www.osce.org/cio/116313 (vizitat 29.01.2017).

170. OSCE/ODIHR. Presidential and Early Parliamentary Elections, 13 April and 27

April 2014. http://www.osce.org/odihr/elections/fyrom/116243 (vizitat 29.01.2017).



http://www.osce.org/sg/41452

http://summit2010.osce.org/sites/default/files/documents/444.pdf

http://www.osce.org/cpc/77263


http://www.osce.org/fsc/117149?download=true

http://www.osce.org/sg/116093



http://www.osce.org/odihr/elections/fyrom/116243

173

171. OSCE. OSCE Head in Moldova meets US senators, discusses OSCE role in

Transdniestrian settlement process. 17 April 2014. http://www.osce.org/moldova/117825 (vizitat

29.01.2017).

172. OSCE Mission to Bosnia and Herzegovina. OSCE invites political parties to sign

Gender Equality Pledge ahead of 2014 elections in Bosnia and Herzegovina 09.05.2014.

http://www.oscebih.org/News.aspx?newsid=2003&lang=EN (vizitat 29.01.2017).

173. OSCE Mission to Bosnia and Herzegovina. Severe flooding in Bosnia and

Herzegovina, Serbia and Croatia left over hundreds of thousands of people roofless.

http://www.oscebih.org/News.aspx?newsid=2008&lang=EN (vizitat 25.02.2017).

174. OSCE. OSCE public debate on political pluralism held in Balti in northern

Moldova. 21 May 2014. http://www.osce.org/moldova/118799 (vizitat 25.02.2017).

175. OSCE. OSCE Special Representative visits Chisinau, Tiraspol, ahead of

Transdniestrian settlement talks. 21 May 2014. http://www.osce.org/cio/118816 (vizitat

25.02.2017).

176. OSCE. Transdniestrian settlement talks sending positive signal, says OSCE

Special Representative. 6 June 2014. http://www.osce.org/cio/119592 (vizitat 25.02.2017).

177. OSCE. Confidence building between Transdniestria and Moldova discussed at

OSCE conference in Germany. 11 June 2014. http://www.osce.org/cio/119691 (vizitat

02.08.2017).

178. OSCE. OSCE Special Monitoring Mission to Ukraine.

http://www.osce.org/ukraine-smm (vizitat 25.02.2017).

179. OSCE Project Co-ordinator in Ukraine, Factsheet.

http://www.osce.org/ukraine/35795 (vizitat 08.01.2017).

180. OSCE. The Secretariat. Background Brief. OSCE Activities and Advantages in

the Field of Post-Conflict Rehabilitation. SEC.GAL/76/11, 28 April 2011.

http://www.osce.org/cpc/77265 (vizitat 29.01.2017).

181. OSCE. The Secretary General. Annual Report 1996 on OSCE Activities. Vienna.

http://www.osce.org/secretariat/14557?download=true (vizitat 29.01.2017).

182. Ozhiganoz Edward. The Republic of Moldova: Transdniestr and the 14th Army.

In: Alexei Arbatov, Abram Chayes, Antonia Handler Chayes, Lara Olson (eds). Managing

Conflict in the Former Soviet Union: Russian and American Perspectives. Cambridge: MA: MIS

Press, 1997, p. 83-136.


http://www.oscebih.org/News.aspx?newsid=2003&lang=EN

http://www.oscebih.org/News.aspx?newsid=2008&lang=EN





http://www.osce.org/ukraine-smm

http://www.osce.org/ukraine/35795

http://www.osce.org/cpc/77265

http://www.osce.org/secretariat/14557?download=true

174

183. Özçelik Sezai. The preventive diplomacy, conflict prevention and ethnic conflicts

in the Black Sea Region: The Case of the Crimean Tatars. In: Uluslararasi Hukuk ve Politika,

2005, No. 4, p. 102-123.

184. Packer John. Autonomy wihtin the OSCE: The Case of Crimea. In: Markku Suksi

(ed.). Autonomy: Aplications and Implications. The Hague: Kluwer Law International, 1998.

370 p.

185. Pavlyuk Oleksandr. The Platform for Co-operative Security: Ten Years of Co-

operation. In: Institute for Peace Research and Security Policy at the University of

Hamburg/IFSH (ed.). Yearbook on the Organization for Security and Cooperation in Europe,

2009, Vol. 15, p. 343-359.

186. Peck Connie. The United Nations as a Dispute Settlement System: Improving

mechanisms for the prevention and resolution of conflict. Boston: Kluwer Law International,

UNITAR, 1996. 301 p.

187. Penikainen Merja. The role of the human dimension of the OSCE in conflict

prevention and crises management. In: Michael Bothe, Natalino Ronzitti, Alan Rosas (eds.). The

OSCE in the Maintenance of Peace and Security: Conflict Prevention, Crises Management alnd

Peaceful Settlement of Disputes. The Hague, 1997, p. 83-122.

188. Perry Valery. Reading, Writing and Reconciliation: Educational Reform in

Bosnia and Herzegovina. In: ECMI Working Paper, No. 18, September 2003, p. 1-100.

189. Perry Valery. A decade of the Dayton Agreement and the OSCE Mission to

Bosnia and Herzegovina: Reflections and prospects. In: Helsinki Monitor, 2005, no. 4, p. 297-

309.

190. Perry Valery. Ethnic Democracy in Bosnia and Herzegovina: Containing the

Spectre? In: Sammy Smooha and Priit Jarve (eds.). The Fate of Ethnic Democracy in post-

Communist Europe. Open Society Institute Local Government and Public Service Reform

Initiative, 2005, p. 209-239.

191. Petersen Niels. Towards a European Security Model for the 21st Century. In:

NATO Review, 1997, Vol. 45, no. 6, p. 4-7.

192. Petersen Niels, Brandstetter Maria. Crimea’s past catches up with its present:

Protecting people from explosive remnants of war. In: OSCE Magazine, 2010, no. 1, p. 20-24.

193. Pondy R. Louis. Organizational conflict: concepts and models. In: Administrative

Science Quarterly, September 1967, Vol. 12, no. 2, p. 296-320.

194. Prsa Maria. The OSCE Mission to Bosnia and Herzegovina. In: OSCE Yearbook,

2002, p. 151-166.

175

195. Ramsbotham Oliver, Woodhouse Tom, Miall Hugh. Contemporary conflict

resolution. Third edition. UK: Polity, 2011. 480 p.

196. Remler Philip. Confidence-building measures in the Transdniestria. Presentation

for the OSCE Chairmanship Workshop on Post-Conflict Rehabilitation: Stabilization,

Reconstruction and Peacebuilding, Working Session 2, PC.FR/11/11, 4 May 2011, p. 1-5.

197. Rhodes Aaron. The OSCE Human Dimension at a crossroads. In: Helsinki

Monitor: Security and Human Rights, 2007, No. 4, p. 275-277.

198. Romano Angela. Détente, Entente, or Linkage? The Helsinki Conference on

Security and Cooperation in Europe in U.S. relations with the Soviet Union. In: Diplomatic

History, September 2009, Vol. 33, No. 4, p. 703-723.

199. Romer Jean-Cristophe. Detente et Rideau de Fer. Paris: Publication de la

Sorbonne, 1984. 177 p.

200. Roper D. Steven. Regionalism in Moldova: The Case of Transdniestr and

Gagauzia. Paper for the Political Studies Association-UK 50th Annual Conference, London, 10-

13 April 2000, p. 1-17.

201. Rosas Allan, Lahelma Timo. OSCE Long-Term Missions. In: Michael Bothe,

Natalino Ronzitti, Allan Rosas (eds.). The OSCE in the maintenance of peace and security.

Conflict prevention, crisis management alnd peaceful settlment of disputes, USA: Kluwer Law

International, 1997, p. 167-191.

202. Russian Draft Memorandum on the basic principles of the state structure of a

united state in Moldova (Kozak Memorandum).

http://eurojournal.org/comments.php?id=P107_0_1_0_C (vizitat 29.10.2017).

203. Schmid P. Alex. Thesaurus and Glossary of early warning and conflict prevention

terms (Abbidged version). London: Synthesis Foundation, 1998. 83 p.

204. Schmidt M. Stuart, Kochan A. Thomas. Conflict: toward conceptual clarity. In:

Administrative Science Quarterly, September 1972, Vol. 17, No. 3, p. 359-370.

205. Schnabel Albrecht. Operationalizing Conflict Prevention: Oportunities and

Challenges for Regional and Subregional Organizations. In: International Peace Academy.

Sharing Best Practices on Conflict Prevention: The UN, Regional and Subregional

Organizations, National and Local Actors. IPA Policy Report, Paper presented at International

Peace Academy Workshop. New York, 2002, p. 7-10.

206. Solana Javier. A Secure Europe in a Better World. The European Security

Strategy. European Council. 12 December 2003, Brussels.

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf (vizitat 09.01.2017).

http://eurojournal.org/comments.php?id=P107_0_1_0_C

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf

176

207. Spinne Maximillian. Civil war and ethnic conflict in post-soviet Moldova – the

cases of Gaugazia and Transnistria compared. Reseach Paper. Germany: GRIN Verlag, 2003.

267 p.

208. Stockholm International Peace Research Institute. SIPRI Yearbook 2005:

armaments, disarmament and internationa security. Great Britain: Oxford University Press, 2005.

852 p.

209. Sutter N. Patricia. Crimean NGO starts them young: Building bridges in a multi-

ethnic neighbourhood. In: OSCE Magazine, 2010, No. 1, p. 27-29.

210. Swedish Ministry for Foreign Affairs. Preventing Violent Conflict: Swedish

Policy for the 21st Century. Stockholm: Graphium Norstedts Tryckeri AB, May 2001. 83 p.

211. The General Framework Agreement for Peace in Bosnia and Herzegovina. Anexa

7. http://www.ohr.int/dpa/default.asp?content_id=375 (vizitat 19.03.2017).

212. The Independent Commission on Disarmament and Security Issues. Common

Security: a blueprint for survival. New York: Simon and Schuster, 1982. 202 p.

213. Thompson Mark. Slovenia, Croatia, Bosnia and Herzegovina, Macedonia

(FYROM) and Kosovo International Assitance to Media. Vienna, 2000, p. 1-95.

214. Treaty on Conventional Armed Forces in Europe.

http://www.osce.org/library/14087 (vizitat 16.03.2017).

215. United Nations, Charter of the United Nations and Statute of the International

Court of Justice. San Francisco, 1945. http://www.un.org/en/charter-united-nations/ (vizitat

16.03.2017).

216. United Nations. Annual Report of the Secretary-General on the Work of the

Organization. 16 June 1960-15 June 1961, Supplement No. 1 (A/4800). United Nations: New

York, 1961. viii + 181 p.

217. United Nations. United Nations Conference on Environment & Development.

Agenda 21. Rio de Janeiro, Brazil, 3 to 14 June 1992.

http://www.un.org/esa/sustdev/documents/agenda21/english/Agenda21.pdf. (vizitat 16.12.2017).

218. United Nations Department of Economic and Social Affairs and United Nations

Development Programme. The challenges of restoring governance in crisis and post-conflict

countries. 7th Global Forum on Reinventing Government. Building trust in government. Vienna:

26-29 June 2007.

219. UN Security Council Resolution 795 (1992). 11 decembrie 1992.

http://www.unhcr.org/refworld/category,LEGAL,,,MKD,3b00f16714,0.html (vizitat

18.05.2017).

http://www.librarything.com/author/swedishministryforfo

http://www.ohr.int/dpa/default.asp?content_id=375

http://www.osce.org/library/14087

http://www.un.org/en/charter-united-nations/

http://www.un.org/esa/sustdev/documents/agenda21/english/Agenda21.pdf

http://www.unhcr.org/refworld/category,LEGAL,,,MKD,3b00f16714,0.html

177

220. UNSC Resolution 1058 (1996). 30 mai 1996.

http://www.nato.int/ifor/un/u960530b.htm. (vizitat 16.01.2017).

221. United States Mission to the OSCE - Ambassador Daniel B. Baer. Statement on

Recent Protests in Bosnia and Herzegovina. 21.02.2014.

http://iipdigital.usembassy.gov/st/english/texttrans/2014/02/20140221293788.html#ixzz34k2gPo

Us (vizitat 16.01.2017).

222. United States Mission to the OSCE - Ambassador Daniel B. Baer. Response to

Report of Head of OSCE Mission in Bosnia and Herzegovina. Ambassador Fletcher Burton.

http://iipdigital.usembassy.gov/st/english/texttrans/2014/05/20140508298989.html#axzz34SO7V

3og (vizitat 16.01.2017).

223. Vahl Marius, Emerson, Michael. Moldova and the Transdniestrian Conflict. In:

Journal on Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, 2004, No. 1, p. 1-29.

224. Vilhelm Aubert. Competition and disensus: Two types of conflict and conflict

resolution. In: Journal of Conflict Resolution, March 1963, Vol. 7, No. 1, p. 26-42.

225. Wallensteen Peter. Reassessing Recent Conflicts: Direct versus Structural

Prevention. In: Osler Hampson, David Malone (eds.). From reaction to conflict prevention:

Oportunities for the UN System. USA: Lynne Rienner Publishers, 2002, p. 213-228.

226. Walraven van Klaas (ed.). Early warning and conflict prevention: limitations and

possibilities. In: Law Special Series, The Netherlands: Martinus Nijhoff Publishers, 1998, Vol.

39. 204 p.

227. Walt M. Stephen. The Renaissance of Security Studies. In: International Studies

Quarterly, June 1991, Vol. 35, No. 2, p. 211-239.

228. Williams G. Brian. A Cornunity Reimagined: The Role of „Homeland” in the

Forging of National Identity: The Case of the Crimean Tatars. In: Journal of Muslim Minority

Affairs, 1997, Vol. 17, No. 2, p. 225-252.

229. Walt M. Stephen. The Renaissance of Security Studies. In: International Studies

Quarterly, June 1991, Vol. 35, No. 2, p. 211-239.

230. Walt M. Stephen. The Origins of Alliance. Ithaca Cornell University Press: [Ann

Arbor, Michigan] [ProQuest] 2013. 336 p.

231. Wohlfeld Monika. The OSCE as a Primary Instrument of Conflict Prevention in

Europe: Achievments and Limitations of the OSCE's Preventive Action. In: Andreas Wenger,

Gregory Rowling, Silvia Azzouzi, Jennifer Alic-Tracy, Rashunda Tramble. Conference

Proceedings, 7th International Security Forum, Centre for Security Studies. ETH Zurich, April

2007, p. 20-25.

http://www.nato.int/ifor/un/u960530b.htm

http://iipdigital.usembassy.gov/st/english/texttrans/2014/02/20140221293788.html#ixzz34k2gPoUs

http://iipdigital.usembassy.gov/st/english/texttrans/2014/02/20140221293788.html#ixzz34k2gPoUs

http://iipdigital.usembassy.gov/st/english/texttrans/2014/05/20140508298989.html#axzz34SO7V3og

http://iipdigital.usembassy.gov/st/english/texttrans/2014/05/20140508298989.html#axzz34SO7V3og

178

232. Wolfers Arnold. National Security as a Ambigous Symbol. In: Political Science

Quarterly, December 1952, Vol. 67, No. 4, p. 481-502.

233. World Bank. Global Monitoring Report. Policies and Actions for achieving the

Millenium Development Goals and Related Outcames. Washington D.C., 2004. 228 p.

234. Wróbel Jacek. Armed Conflicts in the Post-Soviet Region.Present Situation.

Prospects for Settlement. Consequences – Transnistria. In: CES Studies, Warsaw, 2003, No. 9, p.

11-15.

235. Qarayev Tabriz. Relațiile României cu statele din Caucazul de Sud. București:

Editura Topform, 2014. 203 p.

236. Zaagman Rob. OSCE conflict prevention and the economic and environmental

dimension. In: Helsinki Monitor, 1999, No. 4, p. 40-48.

237. Zellner Wolfgang. Interview with Ambassador Wilhelm Höynck. Former

Secretary General of the OSCE. In: Helsinki Monitor: Security and Human Rights, 2007, No. 4,

p. 271-274.

179

ANEXE

Anexa 1

Decalogul de la Helsinki

1. Egalitatea suverana, respectarea drepturilor esentiale legate de suveranitate

2. Abtinerea de la amenintarea cu folosirea fortei sau de la folosirea fortei

3. Inviolabilitatea frontierelor

4. Integritatea teritoriala a statelor

5. Solutionarea pe cale pasnica a diferendelor

6. Neinterventia in treburile interne

7. Respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, inclusiv

libertatea de constiinta, religie sau credinta

8. Egalitatea popoarelor si dreptul lor la auto-determinare

9. Cooperarea intre state

Sursa: CSCE. Final Act. Helsinki 1975.

https://www.osce.org/mc/39501?download=true (vizitat 24.11.2017).

https://www.osce.org/mc/39501?download=true

180

Anexa 2

The OSCE Mission to Ukraine

The Mission became operational on 24 November 1994 until 30 April 1999.

Basic decisions

Establishment: 27th CSO Meeting, 15 June 1994, Journal No. 3, Decision (c)

Terms of Reference: Permanent Committee, 25 August 1994, Journal No. 31, annex

Tasks

According to the CSO Decision of 15 June 1994 on the sending of CSCE experts on

constitutional and economic matters to Ukraine, the Mission was established with the task, inter

alia, of supporting the work of the aforementioned experts and reporting on the situation in the

Crimea*

* The three experts made their first visit to Ukraine from 9 - 14 August 1994; other

visits followed.

According to the Permanent Committee Decision of 25 August 1994, the initial tasks of

the Mission included:

establishing contacts with all authorities concerned, relevant institutions,

representatives of various communities and non-governmental organisations, with the

aim of collecting information as well as helping to prevent tensions and improve mutual

understanding;

providing objective reporting, on a regular basis, on all aspects of the

situation in the Autonomous Republic of Crimea (Ukraine), or factors influencing it, and

efforts towards the solution of its problems;

analysing the current situation in the Autonomous Republic of Crimea

(Ukraine) and submitting suggestions to the appropriate authorities for the solution of

existing problems;

providing support to the experts on constitutional and economic matters,

sent to Ukraine by the Committee of Senior Officials to facilitate the dialogue between

the central Government and the Crimean authorities concerning the autonomous status of

the Republic of Crimea within Ukraine (cf. 27-CSO/Journal No. 3, Decision (c)); in

particular, the Mission will assist the experts during their presence in Ukraine and ensure

the necessary follow-up during their absence from Ukraine, including participation in

interim meetings, reporting to them on new developments and collecting relevant

documents;

181

co-operating with the CSCE High Commissioner on National Minorities;

preparing reports on the situation of human rights and rights of persons

belonging to national minorities in the Autonomous Republic of Crimea (Ukraine);

on the basis of any recommendations by the CSCE experts, formulating

proposals to contribute to the development of economic programmes including the

Autonomous Republic of Crimea (Ukraine);

monitoring and promoting free media principles.

Deployment

The Mission became operational on 24 November 1994. A Memorandum of

Understanding was signed by the Ukrainian Government and the Mission to Ukraine on 24

January 1995.

The Mission had its headquarters in Kiev and maintained a branch office in Simferopol.

Duration

The Mission's original mandate lasted until 31 December 1994. Subsequent

prolongations were decided at:

42nd Permanent Committee Meeting, 21 November 1994: until 30 June

1995;

27th Permanent Council Meeting, PC.DEC/55, 29 June 1995: until 31

December 1995;

48th PC Meeting, PC.DEC/91, 30 November 1995: until 30 June 1996;

76th PC Meeting, PC.DEC/131, 27 June 1996: until 31 December 1996;

94th PC Meeting, PC.DEC/148, 12 December 1996: until 30 June 1997;


143rd PC Meeting, PC.DEC/204, 11 December 1997: until 30 June 1998;


202nd PC Meeting, PC.DEC/278, 17 December 1998: until 30 April 1999.

Composition

In accordance with the recommendation of the Chairman's Statement of 11 December

1997, the number of international Mission staff was reduced from six to four.

The last appointed Head of Mission was Ambassador Charles Magee of the United

States.

182

Sursa: OSCE. The OSCE Mission to Ukraine. The Mission became operational on 24

November 1994 until 30 April 1999. http://www.osce.org/node/43976 (vizitat 24.11.2017).

http://www.osce.org/node/43976

183

Anexa 3

Mandate of the Spillover Monitor Mission to Skopje

ARTICLE ONE (MANDATE)

1. In accordance with decisions of the 16th Meeting of the CSCE Committee of Senior

Officials on the presence of observers in countries bordering Serbia and Montenegro, a CSCE

Monitor Mission, which will establish a Mission Co-ordination Centre in the city of Skopje, shall

be established to monitor developments along the borders of the Host Country with Serbia in

order to preserve territorial integrity; to promote the maintenance of peace, stability and security;

and to prevent possible conflict in the region. The Monitor Mission shall therefore engage in

talks with Governmental Authorities of the Host Party and shall establish contacts with

representatives of political parties and other organisations, and with ordinary citizens. The

Mission shall conduct trips to assess the level of stability as well as the possibility of conflict and

unrest throughout the region. The Mission shall engage in such other activities as are compatible

with the goals as stated in this Article. If conflicts should occur, the Monitor Mission shall assist

in establishing the facts in order to avoid further deterioration.

2. To this end, the Host Party shall provide the Sending Parties with all relevant

information and extend full co-operation as necessary for the accomplishment of the Mission's

objectives. Further, the Host Party shall appoint a Governmental Representative to facilitate the

successful execution of the goals and duties of the Monitor Mission.

ARTICLE TWO (DURATION)

1. The Monitor Mission shall commence its activities as described in Article One as

soon as possible on the mutual agreement of the Participating Parties.

2. These Understandings shall enter into force on November 7, 1992 and shall remain in

force until such time as one side of the Participating Parties notifies the other side, fifteen days in

advance, that it intends to request an end to the activities as described in Article One.

ARTICLE THREE (CO-ORDINATING ARRANGEMENTS)

The activities of the Monitor Mission shall be co-ordinated from the Mission Co-

ordination Centre in Skopje. The Monitor Mission may establish Regional Monitoring Centres as

necessary.

184

ARTICLE FOUR (STATUS)

1. The Host Party shall be responsible for the full protection, safety and security of the

Monitor Mission and its Members. If any specific provisions regarding such protection are

envisaged, they shall be submitted to the Head of the Monitor Mission for his consideration and

counsel.

2. For the purpose of conducting its activities, the Monitor Mission and its personnel,

together with their transport vehicles and other equipment and facilities, shall enjoy unrestricted

freedom of movement.

Sursa: OSCE. Mandate of the Spillover Monitor Mission to Skopje. 25 September 1992.

http://www.osce.org/skopje/42366?download=true (vizitat 24.11.2017).

http://www.osce.org/skopje/42366?download=true

185

Anexa 4

CSCE Mission to the Republic of Moldova

The Committee of Senior Officials

Noted with appreciation the activities and the final report of Dr. Adam D. Rotfeld,

Personal Representative of the Chairman-in-Office, as well as the earlier interim report with

addenda and 1. Decided to establish a CSCE Mission to the Republic of Moldova in order to

facilitate the achievement of a lasting, comprehensive political settlement of the conflict in all its

aspects, based on the following understanding expressed by the parties to the conflict, and other

interested parties, to the Personal Representative of the Chairman-in-Office:

- Consolidation of the independence and sovereignty of the Republic of Moldova

within its current borders and reinforcement of the territorial integrity of the State along with an

understanding about a special status for the Trans-Dniester region;

- An agreement on the withdrawal of foreign troops;

- Effective observance of international obligations and commitments regarding

human and minority rights;

- Assistance in monitoring the implementation of agreements on a durable

political settlement.

- The Mission will assist the parties to the conflict in opening a political dialogue

and entering into negotiations on a lasting political settlement. It will stand ready to assist the

parties in their efforts to remove by diplomatic means the sources of conflict before

violence results.

The Mission will be launched no later than 31 March 1993, for an initial period of six

months. The question of a possible extension of the duration of the Mission beyond the initial

period will be reviewed by the CSO.

2. Authorized the Chairman-in-Office, after appropriate consultations, to appoint a Head

of Mission.

3. Requested the Chairman-in-Office to consult the United Nations, and other

international organizations with an active interest in contributing to the resolution of the conflict,

on co-ordination and co-operation with the Mission. The Chairman-in-Office will report on the

results of these consultations to the CSO Vienna Group.

186

4. Further requested the CSO Vienna Group to elaborate and approve by 15 March

1993, on a preliminary basis, the terms of reference and budget for the Mission, taking into

account the recommendations of the Personal Representative of the Chairman-in-Office. The

terms of reference and budget will be submitted to the CSO for final approval at its next

Meeting. The CPC Secretariat is authorized to bill participating States immediately following the

preliminary approval of the budget.

CSO VIENNA GROUP

11 March 1993

Journal No. 7

Annex 1

CSCE Mission to the Republic of Moldova

Pursuant to the decision taken by the Committee of Senior Officials on 4 February

1993, which resulted from the commitment of the parties involved to enter into negotiations

reflected therein, the CSO Vienna Group approves, on a preliminary basis, the following terms

of reference for the CSCE Mission to the Republic of Moldova. Objective of the Mission

Bearing in mind the CSO decision and this commitment, the objective of the Mission is to

facilitate the achievement of a lasting comprehensive political settlement, on the basis of CSCE

principles and commitments, of the conflict in the Left-Bank Dniester areas of the Republic of

Moldova in all its aspects.

Mission Activities

To this end the Mission will:

- facilitate the establishment of a comprehensive political framework for dialogue

and negotiations and assist the parties to the conflict in pursuing negotiations on a lasting

political settlement of the conflict, consolidating the independence and sovereignty of the

Republic of Moldova along with an understanding about a special status for the Trans-Dniester

region;

- gather and provide information on the situation, including the military situation,

in the region, investigate specific incidents and assess their political implications;

- encourage the participating States concerned in pursuing negotiations on an

agreement on the status and the early, orderly and complete withdrawal of foreign troops;

187

- provide advice and expertise, as well as a framework for other contributions, on

such parts of a political settlement as effective observance of international obligations and

commitments regarding human and minority rights, democratic transformation,

repatriation of refugees, definition of a special status of the Trans-Dniester region;

- initiate a visible CSCE presence in the region and establish contacts with all

parties to the conflict, local authorities and local populations;

Mission Area

The Mission will establish offices in Bendery and/or Tiraspol and operate

predominantly in the Left-Bank Dniester areas of the Republic of Moldova, with headquarters

established in Chisinau.

Co-operation and Co-ordination

Pursuant to information received by the Chairman-in-Office and upon her direction the

Head of Mission will establish appropriate contacts with representatives of the United Nations

and other international organizations with an active interest in contributing to the resolution of

the conflict, on co-ordination and co-operation with the Mission.

The Mission will co-operate and liaise with representatives of the existing trilateral and

quadripartite mechanisms established to deal with the conflict.

Size and Composition

The Mission will be composed initially of 8 members, taking into account the need for

administrative and other experts. The Head of Mission will be appointed by the Chairman-in-

Office. The other members of the Mission will be appointed by the Head of Mission. All

participating States are eligible to participate in the Mission.

Chain of Command and Oversight

The Head of the Mission will report to the Chairman-in-Office on a regular basis, as a

rule every two weeks. The reports will then immediately be distributed to all participating States

through the CPC Secretariat. The CSO Vienna Group will provide overall guidance to the

Mission taking into account the reports from the Head of Mission. The CSO Vienna Group will

also keep under continuous review the political and practical requirements for successful

fulfillment of mission objectives, in particular the need to ensure the full co-operation of the

188

conflicting parties. The Head of Mission will be invited to report in person to a meeting of the

CSO Vienna Group at a date decided by the Chairman-in-Office.

Conditions of Service

Provisions ensuring the safety and freedom of movement of the Mission members,

access to local authorities, local military commanders and local populations as well as privileges

and immunities will be included in the Memorandum of Understanding and other agreements to

be negotiated by the Head of Mission, with appropriate authorities. Administrative Support The

administrative support in despatching and ensuring proper functioning of the Mission will be

provided by the operational cell of the CPC Secretariat. Duration of the Mission The Mission

will operate for an initial period of six months. The question of extension of the duration of the

Mission beyond the initial period, as well as revision of the mandate, size and financial

requirements will be decided by the CSO or, on a preliminary basis, the CSO Vienna Group.

CSCE

21st MEETING OF THE

COMMITTEE OF SENIOR OFFICIALS

JOURNAL No. 3/Corrected reissue

(*)

28 April 1993

5. Decisions:

(k) The Committee gave final approval of the terms of reference for the CSCE Mission

to the

Republic of Moldova (see CSO Vienna Group/Journal No.7)

Organization for Security and Co-operation in Europe Permanent Council

PC. DEC/329

9 December 1999

Original: ENGLISH

261st Plenary Meeting

PC Journal No. 261, Agenda item 8

DECISION No. 329

The Permanent Council decides to:

- extend the mandate of the OSCE Mission to Moldova until 30 June 2000; and

189

- to expand the scope of the present mandate, in accordance with paragraph 19 of

the Istanbul Summit Declaration, in terms of ensuring transparency of the removal and

destruction of Russian ammunition and armaments and co-ordination of financial and technical

assistance offered to facilitate withdrawal and destruction. In this context, the Permanent Council

welcomes the establishment in the OSCE Secretariat of a fund for voluntary financial assistance

as mentioned in paragraph 19 of the Summit Declaration;

- task the Secretary General to present an outline with regard to any possible

administrative implications from the implementation of this mandate expansion.

Sursa: OSCE. Mandate of the Mission to Moldova. 4 February 1993.

http://www.osce.org/moldova/41137?download=true (vizitat 24.11.2017).

http://www.osce.org/moldova/41137?download=true

190

Anexa 5

Decision on OSCE Action for Peace, Democracy and Stability in Bosnia and

Herzegovina (MC(5).DEC/1)

1. The Ministerial Council welcomes and supports the General Framework Agreement

for Peace in Bosnia and Herzegovina initialled on 21 November 1995 and to be signed in Paris

on 14 December 1995. In that historic Agreement, the Parties to this tragic conflict call on the

OSCE to help ensure that its promise isfulfilled. On behalf of the OSCE, the Council accepts the

tasks foreseen in the Agreement and its Annexes.

2. The Parties have requested the OSCE to supervise the preparation and conduct of free

and fair elections in Bosnia and Herzegovina. This task is extremely important to ensure a

democratic future for that country. The OSCE will also monitor - as requested - the human rights

situation in Bosnia and Herzegovina.

3. The Parties have requested the OSCE to help guide the negotiating process to bring

about regional stability, to build mechanisms to increase confidence and security, and to

establish limitations on the weapons of war. These tasks are essential for a durable peace.

4. The OSCE will be working in concert with a wide range of institutions of the

international community. Ministers are fully aware of the considerable demands which will be

made upon the international community, including private organizations, in fields such as the

needs of the population at the onset of winter, the return of refugees to their country and place of

origin, the economic reconstruction and the establishment of a civic society. Participating States

will make all efforts to meet these needs to the best of their abilities.

5. The Ministers recognize that the OSCE faces an unprecedented challenge and are

aware that it will be judged by its action, not by its words. They are prepared to offer qualified

people, the necessary resources, and their constant commitment to meet this challenge. This

decision provides a clear mandate for action.

6. To this end, they authorize the Chairman-in-Office, the Secretary General under his

direction, and other OSCE bodies and institutions to take all necessary steps to ensure effective

and timely implementation of the OSCE's tasks. In this perspective, the Chairman-in-Office will

represent the OSCE at the London Conference and other international meetings and conferences

connected with the peace settlement. The OSCE will consult and co-operate as appropriate with

the United Nations, the Council of Europe and other international organizations active in the

field in fulfilling their tasks. In performing these tasks, the Chairman-in-Office will keep the

Permanent Council fully informed on a regular basis and will consult with it as appropriate.

191

7. The Ministerial Council welcomes the opportunity offered by the Paris Conference

for reflections on approaches towards ensuring lasting stability and good-neighbourly relations.

8. In anticipation of signature of the Peace Agreement in Paris, the Ministerial Council

hereby decides to:

9. Establish a Mission to Bosnia and Herzegovina and pledge that adequate resources

and personnel will be provided to carry out its tasks as requested by the Parties to the

Agreement. The initial duration of the Mission will be one year unless the Permanent Council,

upon a recommendation of the Chairman-in-Office, decides otherwise;

10. Call for the early appointment of a Head of this Mission by the Chairman-in-Office.

Under the authority of the Chairman-in-Office, the Head of Mission will be responsible for

implementing the OSCE's tasks in Bosnia and Herzegovina in the fields of elections, human

rights monitoring, and facilitating the monitoring of arms control and confidence- and security-

building arrangements;

11. Establish, as requested by the Parties in Article II.3 of Annex 3 of the Agreement,

the Provisional Electoral Commission, to be chaired by the Head of Mission, in accordance with

all the provisions of Article III;

12. Pledge that, in accordance with the Agreement on Civilian Implementation of the

Peace Settlement, the OSCE, and in particular the Chairman-in-Office and the Head of Mission,

will co-ordinate closely with the High Representative towards the fulfilment of the latter's

responsibilities for monitoring implementation of the peace settlement and for co-ordinating the

activities of the civilian organizations and agencies in Bosnia and Herzegovina;

13. Authorize the Chairman-in-Office, upon the advice of the Head of Mission and

following consultation with the High Representative, and after a substantial discussion, as

appropriate, in the Permanent Council, to take the decisions required by Annex 3, Article I.2,

regarding conditions for the elections, and Annex 3, Article II.4, regarding the date on which

elections can be held;

14. Welcome the initiative of the Government of Sweden to host an informal

International Expert Meeting in support of the implementation of Annex 3 on elections;

15. Accept the invitation extended to the OSCE to monitor closely the human rights

situation in Bosnia and Herzegovina in accordance with the relevant Annexes of the Agreement;

16. Call for the early appointment of the Human Rights Ombudsman by the Chairman-

in-Office;

17. Direct the Mission to co-operate closely with the Office of the Human Rights

Ombudsman and the Human Rights Chamber in view of the OSCE's tasks of certifying the

192

conditions for holding elections and providing assistance to the Parties in creating those

conditions, and to monitor closely the human rights situation;

18. Agree that the present OSCE Mission in Sarajevo will, upon request, support also

the Human Rights Ombudsman. It will be expanded and reorganized into a distinct section of the

new Mission;

19. Invite the High Commissioner on National Minorities and the Office for Democratic

Institutions and Human Rights to contribute to the implementation of this decision in accordance

with their mandates and experience;

20. Welcome the initiative of the Government of Germany to convene, in Bonn, a

meeting to initiate the process of confidence- and security-building and arms control anticipated

by the Agreement on Regional Stabilization which will be organized under the auspices of the

OSCE in accordance with Articles II and IV of Annex 1-B;

21. Welcome the decision of the Chairman-in-Office to designate, at the earliest

possible date, after appropriate consultations, including with the most concerned States, (a)

Personal Representative(s) to assist the Parties in their respective negotiations under Articles II

and IV and in the implementation and verification of resulting agreements, including verification

of the holdings declarations called for in Article IV, as soon as the data are submitted;

19. Invite the High Commissioner on National Minorities and the Office for Democratic

Institutions and Human Rights to contribute to the implementation of this decision in accordance

with their mandates and experience;

20. Welcome the initiative of the Government of Germany to convene, in Bonn, a

meeting to initiate the process of confidence- and security-building and arms control anticipated

by the Agreement on Regional Stabilization which will be organized under the auspices of the

OSCE in accordance with Articles II and IV of Annex 1-B;

21. Welcome the decision of the Chairman-in-Office to designate, at the earliest

possible date, after appropriate consultations, including with the most concerned States, (a)

Personal Representative(s) to assist the Parties in their respective negotiations under Articles II

and IV and in the implementation and verification of resulting agreements, including verification

of the holdings declarations called for in Article IV, as soon as the data are submitted;

22. Welcome the commitment of the Parties to the Agreement and the readiness of all

other States in the region, to co-operate fully with the OSCE concerning negotiations for a

regional arms control agreement, in accordance with the Peace Agreement. The Ministerial

Council authorizes the Chairman-in-Office to designate, as anticipated by Article V of the

Agreement, as soon as practicable, after appropriate consultations, including with the most

193

concerned States, a Special Representative to help organize and conduct such negotiations under

the auspices of the OSCE Forum for Security Co-operation, beginning with agreement on a

precise mandate. Parameters to be developed in this mandate will take into account and respect

existing arms control rights and obligations including limitations already undertaken on a

multilateral basis by certain States in the region; and

23. Offer the full assistance of the OSCE in establishing a Commission for facilitating

the resolution of any disputes that might arise in fully implementing the regional arms control

agreement of the Parties.

24. The Council takes note of the cost estimate for the operation submitted by the

Secretary General of approximately 245 million Austrian schillings for a twelve-month period.

The Council directs the Permanent Council to agree before 15 January 1996 on a budget for the

OSCE tasks requested by the Parties in the Peace Agreement to be funded according to

established procedures. The Secretary General will assess the acceptability and value of

contributions in kind. Before the budget is agreed, the Secretary General is authorized to engage

the OSCE on urgent procurement orders and contracts concerning premises for the Mission up to

20 per cent of the above-mentioned cost estimate. The Council determines that the OSCE will

seek additional, including non-governmental, sources of funding and directs the establishment of

a specific fund to assist in carrying out this decision. The Council welcomes the commitment of

the Chairman-in-Office and the Secretary General to ensure that all OSCE action in fulfilment of

the tasks in this decision is undertaken as efficiently and expeditiously as possible.

Sursa: OSCE. Decision on OSCE action for peace, democracy and stability in Bosnia

and Herzegovina. 8 December 1995. http://www.osce.org/mc/22231?download=true (vizitat

24.11.2017).


194

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnata, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de

doctorat sunt rezultatul propriilor cercetări și realizări științifice. Conștientizez că, în caz contrar,

urmează să suport consecințele în conformitate cu legislația în vigoare.

Mătășel Alina

Semnătura:

Data:

195

CURRICULUM VITAE

Numele de familie: MĂTĂȘEL

Prenumele: Alina

Data naşterii: 04 martie 1984

Locul naşterii: Roman, jud. Neamț,

România

Cetăţenia: română

Starea civilă: casatorită

Studii: superioare

1999 – 2003, Școala Normală „Vasile Lupu”, Iași, profil filologie-teologie;

2003 – 2007, Studentă, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, România, Facultatea de

Drept, licențiată în anul 2007, iunie, nota 10, cu lucrarea Plata cambiei;

2007 – 2009, Masterandă, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, România, Facultatea

de Drept, specializarea Drept internațional privat, lucrarea de Disertatție Cambia, susținută în

iunie 2009, nota 10;

2009 – 2018, Doctorandă, Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Cercetări Juridice

şi Politice, specialitatea 552.08 – Drept internațional și european public.

Domeniile de interes ştiinţific: drept internaţional public, drept internaţional privat,

protecția juridică a drepturilor omului.

Activitatea profesională: 2008 – prezent, Avocat în cadrul Baroului Neamț;

2016 – prezent, Arbitru în cadrul Tribunalului Instituționalizat;

2015 – prezent, Mediator;

26-29 martie 2009, realizator al proiectului Spiritul Marii Uniri în societatea

contemporană, Iași;

2008, vicepreședinte al Asociației cultural-științifice „Pro Natio”

Lucrări ştiinţifice publicate:

Articole în reviste științifice:

1. Mătășel Alina. Evoluția sistemului internațional de securitate. În: Revista

Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, 2012, nr. 2, p. 74-90.

2. Mătășel Alina, Chirtoacă Natalia. Etosul Organizației pentru Securitate și Cooperare în

Europa: fundamentele OSCE în prevenirea conflictelor și managementul crizelor

postconflictuale. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale,

2012, nr. 4, p. 14-24.

3. Mătășel Alina. Rolul OSCE în Europa în prevenirea conflictelor. Implicarea OSCE în

Ucraina. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, 2013, nr. 1,

p. 83-95.

4. Mătășel Alina. Misiunea OSCE în Skopje: avertizare timpurie, diplomație preventivă și

prevenirea conflictelor. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații

Internaționale, 2013, nr. 2, p. 68-75.

196

5. Mătășel Alina. Managementul crizelor postconflictuale: Experiența OSCE în Bosnia și

Herțegovina. În: Revista Națională de Drept, 2013, nr. 7, p. 57-60.

6. Mătășel Alina, Chirtoacă Natalia. Sistemul OSCE de prevenire a conflictelor:

mecanismele, regulile și procedurile dimensiunii umane. În: Revista Națională de Drept, 2013,

nr. 8, p. 78-81.

Materiale ale comunicărilor ştiinţifice:

1. Mătășel Alina. Istoricul constituirii și funcționării OSCE. În: Tendințe contemporane în

evoluția patrimoniului istoric și juridic al Republicii Moldova. Materialele Conferinței științifice

internaționale anuale a doctoranzilor și tinerilor cercetători, 2012, Vol. III, Ediția a IV-a, p. 182-196.

2. Mătășel Alina. Studiu privind rolul OSCE în managementul crizelor postconflictuale: cazul

Republicii Moldova. În: Tendințe contemporane ale dezvoltării științei în contextul valorificării

opțiunii europene: Viziuni ale tinerilor cercetători. Materialele Conferinței științifice internaționale

anuale a doctoranzilor și tinerilor cercetători, 2013, Vol. I, Ediția a VII-a, p. 227-233.

3. Mătășel Alina, Chirtoacă Natalia. Spectrul instituțional de reducere a riscurilor, avertizare

timpurie și acțiune preventivă în viziunea OSCE. În: Tendințe contemporane în evoluția patrimonului

istoric și juridic al Republicii Moldova. Materialele Conferinței științifice internaționale anuale a

doctoranzilor și tinerilor cercetători, 2014, Vol. III, Ediția a VI-a, p. 71-80.

4. Mătășel Alina. An inntegrative account of international law: OSCE in the literature on

conflict prevention. În: Probleme științifice ale modernității. Conferință Științifică Internațională,

Georgia, Gori, 13 decembrie 2014, p. 24-31.

5. Mătășel Alina. Sistemul OSCE de prevenire a conflictelor și de management al crizelor

postconflictuale: avantaje și oportunități. În: Abordări Europene în cercetare și inovare.

Conferință internațională științifico-practică, 2014, p. 71-74.

Apartenenţa la societăţi/asociaţii ştiinţifice naţionale, internaţionale: - Membru al Clubului Internațional Lions;

- Vicepreşedinte al Asociaţiei „Pro Naţio” (ONG) cu activitate culturală, ştiinţifică şi socială,

din 2008;

- Membru al Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”, aflat sub patronajul Despărţământului

ASTRA „Mihail Kogălniceanu” Iaşi, din anul 2007;

- Membru al Organizaţiei de Tineret a Despărţământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu” Iaşi,

din anul 2007;

- Formator pe legislaţie în cadrul cursului de pregătire profesională continuă Comunismul în

România – între politică şi istorie, din cadrul Casei Corpului Didactic din Iaşi, curs pentru profesorii de

istorie, din septembrie 2009;

- Organizator şi participant al unei sesiuni de comunicări judetene, nationale si internationale pe

teme de drept si istorie: Sesiunea internationala de Comunicări Ştiinţifice din luna martie 2009 organizata

de Asociatia „Pro Natio”, Iaşi, comunicarea Privire comparativa intre Constitutia de la 1866 si

Constitutia de la 1923 in contextul Marii Uniri.

Cunoaşterea limbilor:

limba română – nativă; limba engleză – mediu; limba franceză – mediu; limba italiană –

mediu.

Date de contact:

Adresa: Piatra-Neamt, str. Cetatea Neamtului nr. 182, jud. Neamt

Tel: 0040749666403

e-mail: [email protected]

mailto:[email protected]