REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - unap.ro doctorat rezumate/2015... · Istoria omenirii este marcată de o succesiune de crize, interne și internaționale, unele dintre ele au evoluat

1 din 21

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE NECLASIFICAT UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I“ Exemplar nr. Nr. __________ din _______________

Maior Adrian Mihai DIACONU

REZUMATUL

TEZEI DE DOCTORAT

TEMA: „INTERVENȚIA MILITARĂ CA TIP DE CONFLICT ARMAT“

Conducător de doctorat:

Colonel (r) prof. univ. dr. Ion GIURCĂ

Teză elaborată în vederea obținerii titlului de DOCTOR ÎN ȘTIINȚE MILITARE

– BUCUREȘTI, 2015 –

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT 2 din 21

INTERVENȚIA MILITARĂ CA TIP DE CONFLICT ARMAT

CUPRINSUL

TEZEI DE DOCTORAT

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1: ASPECTE TEORETICE PRIVIND CRIZELE

INTERNAȚIONALE ȘI CONFLICTUL ARMAT

1.1. Caracteristicile crizei internaționale

1.1.1. Tipologia și caracteristicile crizelor

1.1.2. Crizele internaționale

1.2. Delimitări conceptuale privind conflictul armat

1.3. Etapele conflictului

CAPITOLUL 2: INTERVENȚIA MILITARĂ

2.1. Intervenția militară în abordările teoretice

2.1.1. Tipologia intervențiilor militare

2.1.2. Intervenția militară umanitară

2.2. Fundamente juridice ale intervențiilor militare

CAPITOLUL 3: PREGĂTIREA INTERVENȚIEI MILITARE, FORȚE

PARTICIPANTE

3.1. Pregătirea intervențiilor militare

3.1.1. Aspecte generale privind pregătirea intervențiilor militare

3.1.2. Pregătirea diplomatică și militară a intervenției militare

3.2. Analiza întrebuințării forțelor participante la intervenția militară

3.2.1. Aspecte generale privind forțele participante la intervenția militară

3.2.2. Forțele de reacție rapidă și intervențiile militare

NECLASIFICAT


3.2.3. Întrebuințarea forțelor speciale în intervențiile militare

3.2.3.1. Forțele pentru operații speciale ale Statelor Unite ale Americii

3.2.3.2. Forțele pentru operații speciale ale Federației Ruse

3.2.3.3. Forțele speciale ale Marii Britanii

3.2.3.4. Forțele speciale ale Franței

CAPITOLUL 4: CONCLUZII ȘI LECȚII ÎNVĂȚATE REZULTATE DIN

UNELE INTERVENȚII MILITARE

4.1. Intervenția militară în zona Canalului Suez în anul 1956

4.1.1. Contextul internațional al intervenției militare

4.1.2. Desfășurarea intervenției militare

4.1.3. Consecințele intervenției militare și lecții învățate

4.2. Intervenții militare în state membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia140

4.2.1. Criza din Ungaria în anul 1956, intervenția militară sovietică

4.2.1.1. Declanșarea și evoluția crizei

4.2.1.2. Intervenția militară a armatei U.R.S.S.

4.2.1.3. Consecințele intervenției militare, concluzii rezultate din soluționarea

crizei

4.2.2. Intervenția militară în Cehoslovacia a unor state membre ale Organizației

Tratatului de la Varșovia

4.2.2.1. ,,Primăvara de la Praga”, viziunea U.R.S.S. în privința soluționării crizei

4.2.2.2. Operația „Dunărea“, o demonstrație de forță a U.R.S.S.

4.2.2.3. Concluzii rezultate din desfășurarea intervenției militare

4.3. Intervenția militară a Turciei în Cipru în anul 1974

4.3.1. Cauzele intervenției militare

4.3.2. Desfășurarea acțiunilor militare

4.3.3. Consecințe imediate și pe termen lung, concluzii de ordin militar

4.4. Intervenții militare ale S.U.A. în zona Mării Caraibilor

4.4.1. Intervenții militare în Bazinul Caraibilor

NECLASIFICAT


4.4.2. Intervenția militară în Grenada în anul 1983

4.4.2.1. Factori care au determinat intervenția militară

4.4.2.2. Pregătirea politică și militară a intervenției

4.4.2.3. Desfășurarea intervenției militare și concluzii

4.4.3. Intervenția militară în Panama din anul 1989

4.4.3.1. Cauze, contextul geopolitic și geostrategic al intervenției

4.4.3.2. Desfășurarea evenimentelor politice și militare

4.4.3.3. Consecințele intervenției militare

4.5. Intervenția militară a N.A.T.O. în Republica Federală a Iugoslaviei în anul 1999

4.5.1. Preliminariile intervenției militare

4.5.2. Desfășurarea intervenției militare

4.5.3. Justificarea intervenției, consecințe în plan politic și militar

CONCLUZII

ACRONIME ȘI SEMNE CONVENȚIONALE

BIBLIOGRAFIE

LISTA ANEXELOR

ANEXE

CUVINTE CHEIE - intervenție militară, conflict armat, criză internațională,

tipologia intervențiilor militare, diplomație militară, organizații suprastatale,

întrebuințarea forțelor, forțe speciale, intervenții umanitare, război rece, lecții

învățate.

NECLASIFICAT


REZUMATUL TEZEI

Teza de doctorat elaborată se înscrie în domeniul științe militare, cu

valorificarea informațiilor, analizelor și concluziilor rezultate din abordările

identificaate în lucrări care țin de științele politice, dreptul internațional public și

umanitar, relații internaționale.

Scopul demeresului științific este de a aduce în atenție o problematică tratată

doar tangențial în literatura de specialitate din țara noastră, în condițiile în care în state

membre N.A.T.O. se acordă o atenție deosebită studiului, analizei, formulării lecțiilor

învățate, în legătură cu intervenția militară privită ca tip de conflict armat.

Obiectivele urmărite în elaborarea lucrării au avut în vedere exprimarea unor

puncte de vedere în legătură cu: cauzalitatea și efectele crizelor internaționale asupra

mediului de securitate, analiza conflictului armat în toată complexitatea sa, prezentarea

și analiza intervenției militare ca tip de conflict armat, formularea unor lecții învățate

rezultate din problematica abordată.

Pentru a răspunde scopului și obiectivelor urmărite, teza de doctorat este

structurată de o manieră care să corespundă cerințelor temei, plecând de la aspectele

generale, teoretice și acționale, privind crizele, conflictele armate și intervențiile

militate. Problematica este prezentată sub formă de text, care include câteva tabele

justificative și în cadrul a 33 de anexe, care completează partea de text, justifică sau

argumentează anumite afirmații, asigură vizualizarea concepției și acțiunilor în cadrul

intervențiilor militare prezentate și analizate.

Lucrarea este elaborată pe baza unei ample bibliografii căutate, identificate,

studiată, selectată, în special autori străini, care ne-a permis să răspundem

problematicii abordate (17 articole, 51 lucrări de autori români, 66 lucrări de autori

străini, 95 surse internet). Sursele internet conțin lucrări de specialitate, aparținând

unor autori români și ștrăini, documente oficiale elaborate de instituții de stat sau

NECLASIFICAT


organizații internaționale, studii sau documente aflate în fonduri arhivistice sau

biblioteci ale unor universități din străinătate.

CAPITOLUL 1

ASPECTE TEORETICE PRIVIND CRIZELE INTERNAȚIONALE

ȘI CONFLICTUL ARMAT

Istoria omenirii este marcată de o succesiune de crize, interne și internaționale,

unele dintre ele au evoluat către conflict armat, unul dintre acestea fiind și intervenția

militară. Crizele și conflictele internaționale sunt generate și se desfășoară în condiții

și situații geopolitice și geostrategice diferite, cu implicare a subiecților de drept

internațional, organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale, au un debut,

evoluție și se încheie, ca urmare a diferendelor nesoluționate, sunt marcare de ample

activități și acțiuni politice și diplomatice, de multe ori de conflicte armate, între

acestea războaiele și intervențiile militare fiind cele mai nedorite modalități de

soluționare, dar mult utilizate, cu consecințe dintre cele mai grave pe termen scurt,

mediu și lung. Definirea crizelor și conflictelor armate este diferită în abordările

teoretice, fiecare domeniul științific având o anumită perspectivă. Aceeași situație este

valabilă și pentru prezentarea și analiza tipologiei crizelor și conflictelor armate,

plecându-se de la criterii diferite. O sinteză a criteriilor care stau la baza stabilirii

tipologiei acestor două stări de anormalitate evidențiază următoarele: cauzele,

caracterul, locul de desfășurare, durata, amloarea, consecințele, ș.a.

Crizele internaționale pot fi definite ca o ,,secvență de interacțiuni între

guvernele a două sau mai multor state suverane aflate în conflict sever, care implică

percepția probabilității unui război periculos.”1 Există preocupare majoră pentru

studiul crizelor internaționale, ajungându-se la concluzii dintre cele mai interesante,

privind cauzele, modul de manifestare și de soluționare. În cadrul crizelor

internaționale se consideră că cele politico-militare sunt cele mai periculoase, deoarece

1 Glenn H. Synder, Paul Diesing, Conflict Among Nations: Branding, Decision Making and Sistem Structure in

International Crises, Princenton University Press, 1977, p.24

NECLASIFICAT


pot genera conflictul armat. Criza militară este considerată ,,o situație creată prin

trecerea de la statrea de pace la cea de conflict, în cadrul căreia una sau toate părțile

implicate au folosit violența pentru impunerea prin forță a obiectivelor sau a

intereselor proprii, cu scopul de a-și apăra valorile fundamentale.”2 Crizele politico-

militare nesoluționate au dus la război sau intervenție militară, care pesupun: existența

părților în conflict, un spațiu de desfășurare a confruntării armate, o intensă activitate

diplomatică pentru soluționarea conflictului armat, încetarea acestuia prin modalitățile

clasice, care includ încetarea focului, dezangajarea forțelor, încheierea unor tratate

internaționale în urma negocierilor bilaterale sau intervenția unui terț.

CAPITOLUL 2

INTERVENȚIA MILITARĂ

Ca tip de conflict armat, este obiect de studiu și analiză pentru politologi,

sociologi, juriști și militari, rezultând o diversitate de definiții și modaliăți de abordare.

Din punct de vedere al demersului nostru științific, apreciem că definiția dată de către

colonelul dr. Constantin Onișor, utilizată în cea mai mare parte a lucrărilor apărute în

țara noastră, este edificatoare pentru înțelegerea conceptului. Alături de abordarea

științifică a conceptului de intervenție militară, există numeroase reglementări

internaționale privind acest concept, Carta O.N.U. fiind documentul fundamental în

privința elaborării instrumentelor juridice și activităților de reglementare a relațiilor

internaționale în legătură cu acest tip de conflict armat. Asemănător crizelor și

conflictelor armate, în cazul intervențiilor militare se abordează problematica

tipologiei acestora, avându-se la bază criterii dintre cele mai diverse, între care cele

mai uzitate sunt: numărul statelor participante, scopul strategic genereal, suportul

acordat intervenției militare de către organizațiile internaționale, raportul între

acțiunile convenționale și cele neconvenționale, mediul de desfășurare, efortul militar

al statului (organizației) intervenționist.

2 Apud, Criza, dinamica și managementul crizelor, în www. drao.ro/articole military/geopolitica/analiza-si-solutionarea-conflictelor-managementul-crizelor, Accesat la 17.05.2015

NECLASIFICAT


O abordare cuprinzătoare și ancorată în realitatea istorică aparține lui Martin

Ortega, care a identificat 10 modele de intervenție militară, determinate exclusiv de

scopurile politice, pe care le numește modele, acestea fiind: imperialiste, colonial, ale

echilibrului de putere, ideologice, de autodeterminare, de autoapărare, de tip război

rece, umanitară, colectivă, punitivă.3 Între acestea detaliem intervenția militară

umanitară, care, deși este o problemă controversată la nivelul relațiilor internaționale,

este o realitate a perioadei post război rece, ce tinde să aibă o reglementare juridică

internațională și să fie acceptată ca modalitate de asigurarea a păcii și securității

internaționale. Opozanților acestui tip de intervenție militară, specialiștii în drept

internațional și din domeniul militar au demonstrat că statele și organizațiile

internaționale au dreptul legal și obligația morală de a interveni atunci când drepturile

omului sunt încălcate, insistându-se pe asistența care trebuie acordată persoanelor

dialocate sau refugiate. Se consideră că eficiența intervențiilor umanitare trebuie să se

bazeze pe anumite coduri de conduită care să le garanteze necesitatea și credibilitatea,

avându- se în vedere: asumarea unei strategii globale care să fie acceptată de către

statul pe teritoriul căruia se desfășoară intervenția umanitară, mandatul forței de

intervenție să fie lipsit de ambiguitate și să fie în acord cu reglementările

internaționale. Toate intervențiile militare, indiferent de tipologie, au la bază un cadru

juridic internațional și intern, baza constituind-o Carta O.N.U. Cu toate acestea există

situații în care intervenția militară s-a executat fără acordul O.N.U., atitudinea

aparținând statelor mari puteri sau N.A.T.O., care au dat o anumită interpretare

juridică prevederilor din Carta O.N.U., justificându-și acțiunea prin asigurarea

protecției unor mari grupuri de persoane sau asigurarea securității în diferite zone

geografice. În asemenea situații s-a ajuns la justificarea intervenției militare prin

aspecte de natură morală: intervenție cu caracter preventiv, balansarea unei intervenții

anterioare, salvarea unei populații de la un masacru previzibil, sprijinirea mișcărilor

secesioniste, ș.a. Cu siguranță punctul de vedere exprimat trebuie primit cu rezerve,

3 Martin Ortega, Military Intervention and the European Union, Chail/or Paper 45, March 2001, Institute for Security Studies of WEU, la www.iss.eu.org, Accesat la 21.05.2013

NECLASIFICAT


având în vedere interpretările complicate și formulările care pot fi interpretate în mod

diferit. Pregătirea intervenției militare este una din problemele cele mai complexe din

activitatea decidentului politic și militar, care trebuie să evalueze rezultatele, succesul

sau eșecul, din perspectivă politică, diplomatică și militară. Istoria intervențiilor

militare demonstrează că nu totdeauna victoria militară în acest tip de conflict armat a

asigurat și succesul politic intern sau internațional.

CAPITOLUL 3

PREGĂTIREA INTERVENȚIEI MILITARE, FORȚE PARTICIPANTE

Asemănător altor tipuri de conflict armat, intervenția militară are ca specific, din

punct de vedere acțional: urgența îndeplinirii misiunilor, scopuri de urmărit și

îndeplinit, condiții ale situației și proceduri de aplicat, aflate într-o relație de

interdependență. Intervenția militară se concretizează printr-o strategie caracterizată de

încercarea de a impune prin forță anumite orientări proceselor sociale, prin modalități

care urmăresc, în cele mai multe cazuri, evitarea confruntării militare de mare

amploare. În asemenea condiții, pregătirea acesteia are mai multe componente, având

în vedere că decizia este exclusiv politică, la nivel de stat, alianță/coaliție, organizație

internațională, în timp ce componenta militară are aspectul tehnic al execuției hotărârii

și dispozițiilor decidentului politic. Prin urmare, se poate vorbi despre o pregătire

politică, diplomatică și militară a intervenției, toate foarte importante și într-o legătură

cauzală. Există o deosebire în privința pregătirii politice și diplomatice atunci când

acțiunea este decisă și aprobată la nivelul O.N.U., lucrurile fiind mult mai simple ca

procedură și dificultate de negociere, în comparație cu situația în care se preconizează

o intervenție fără respectarea Cartei O.N.U. Decizia de aprobare a intervenției militare

de către O.N.U. este rezultatul eșecului altor acțiuni și activități de reglementare

pașnică a unor diferende. Pregătirea diplomatică a intervenției militare are la bază

aceleași principii, reguli și acțiuni specifice oricărui act care se finalizează în acțiuni

militare de amploare, dacă plecăm de la ideea că războiul și intervenția militară sunt

NECLASIFICAT


,,un act de violență, pentru a sili adversarul să ne îndeplinească voința.”4 Pregătirea

militară este o activitate cu caracter exclusiv tehnic, bine cunoscută structurilor de

planificare și execuție, are în vedere în principal ca, în acord cu decizia politică, să fie

realizate: proiecția forței, desfășurarea strategică a forțelor și mijloacelor stabilite,

elaborarea concepției de întrebuințare a forțelor în timp și spațiu.

Forțele participante la intervenție sunt hotărâte de către factorul politic la

propunerea celui militar, în acord cu factorii situației. În cele mai multe cazuri, forțele

participante sunt din categoria celor din Forța de Reacție Rapidă și/sau forțele

speciale, care se dovedesc apte și eficiente pentru acest tip de conflict armat și care au

cunoscut o dezvoltare în ultimele decenii. S.U.A. și alte state mari puteri și-au creat

aceste categorii de forțe, astfel că în prezent problema este a modernizării acestora, a

dezvoltării lor în cadrul N.A.T.O. și dislocării parțiale în zone geografice cu potențial

de insecuritate ridicat. Situația geopolitică și geostrategică din Europa a impus crearea

în cadrul N.A.T.O. a unei Forțe de Răspuns cu efective care să dispună de o dotare de

cel mai înalt nivel, gata de luptă permanent, dislocabilă la limita estică a Alianței.

Comandamentele destinate să conducă forțele de răspuns rapid, dislocate la

Lille, Napoli, Brunsum, vor fi completate cu cele din statele de la limita estică a

N.A.T.O. Forțele speciale sunt structuri create în cadrul forțelor terestre, aeriene și

navale, în unele cazuri și în afara acestora, cu o pregătire și dotare deosebită, în măsură

să îndeplinească o diversitate de misiuni, în timp scurt, în orice condiții, în orice

mediu, cu șanse ridicate de reușită. Se apreciază că 61 de state dispun de forțe

speciale, a căror structură este publică, dar fără detalii reale asupra efectivelor, dotării

și misiunilor de îndeplinit. Istoria forțelor speciale este una în care adevărul și

ficțiunea se împletesc, realitatea misiunilor desfășurate fiind ascunsă în cele mai multe

cazuri. S.U.A., F. Rusă, Marea Britanie și Franța sunt marile puteri care au utilizat

forțele speciale în intervențiile militare, succesul acțiunilor fiind unanim recunoscut. În

cadrul lucrării, pe baza surselor deschise, prezentăm și analizăm forțele speciale ale

acestor state, atât pe cele lutătoare, cât și pe cele cu misiuni de cercetare, influențare și 4 Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, București, 1982, p. 53

NECLASIFICAT


manipulare, de dezinformare, relații civili-militari, ș.a. Documente oficiale

identificate, ale Senatului Franței și Congresului S.U.A., rapoarte ale comandanților

structurilor participante la intervenții militare, evidențiază preocuparea pentru

cunoașterea situației în cadrul acestor forțe, pentru dezvoltarea lor calitativă, pentru

îmbunătățirea pregătirii structurilor de comandă și luptătoare, în special în privința

colaborării și cooperării în același teatru de operații.

CAPITOLUL 4

CONCLUZII ȘI LECȚII ÎNVĂȚATE REZULTATE DIN

UNELE INTERVENȚII MILITARE

Din multitudinea intervențiilor militare, desfășurate de la sfârșitul secolului al

XVIII-lea până în prezent, prezentăm și analizăm câteva dintre cele din perioada

războiului rece și post război rece, urmărind să reflectăm tipologia acestora, specificul

determinat de interese geopolitice, geostrategice și ideologice, în care au fost angajate

state, coaliții și alianțe politice și militare, cu utilizarea forțelor în acord cu

caracteristicile teatrului de operații și decizia de protecție a forțelor proprii și scopul

declarat de a se evita la maximum producerea de distrugeri și pierderi umane

colaterale.

Intervenția militară în zona Canalului Suez în anul 1956, executată de către

forțe ale Israelului, Marii Britanii și Franței, în cadrul a două operații-,,Kades” și

,,Musketar”, este modelul de intervenție pregătită necorespunzător din punct de vedere

politic, executată cu succes din punct de vedere militar, condamnată la O.N.U. și în

lumea comunistă, la sfârțitul căreia forțele intervenționiste au fost retrase de pe

teritoriul Egiptului. Este modelul de intervenție cu forțe terestre, aeriene și navale, cu

scopuri și obiective diferite, în perioada căreia s-a acționat în spații distincte de către

forțele israeliene și cele anglo-franceze. Intervenția a demonstrat capacitatea celor trei

state de a planifica și executa coordonat o amplă operație militară, slaba pregătire a

Egiptului de a gestiona o criză pe care a generat-o. O.N.U. și-a dovedit eficiența în

condițiile în care U.R.S.S. și S.U.A. au acționat convergent, au cerut încetarea

NECLASIFICAT


operațiunilor militare și retragerea forțelor intervenționiste, locul acestora fiind luat de

către ,,căștile albastre”, inaugurându-se seria operațiilor de menținerea păcii sub egida

acestei organizații internaționale.

Intervenții militare în state membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia.

Crizele din cadrul sistemului comunist din Europa și Organizației Tratatului de

la Varșovia au fost soluționate, în ultimă instanță, prin intervenția militară a trupelor

sovietice sau a unor state membre ale organizației politice și militare constituite la 14

mai 1955. Intervențiile militare din R.D. Germană, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia,

sunt exemple nedorite privind soluționarea diferendelor, de această dată determinate

de probleme ideologice. Intervenția militară din Ungaria, 23 octombrie-14 noiembrie

1956, a fost determinată de declanșarea unei revoluții care a avut ca obiectiv o

schimbare de sistem și scoaterea țării din cadrul O.T.V. Ambele obiective erau în

totală contradicție cu viziunea U.R.S.S. privind construcția socialismului în statele

unde impusese regimuri comuniste, cu cea referitoare la contracararea unui eventual

atac din partea statelor membre N.A.T.O. Poziția geostrategică a Ungariei impunea

menținerea acesteia în organizație, iar pentru aceasta la Budapesta era nevoie de o

conducere fidelă Moscovei. Eșecul aranjamentelor politice, virulența acțiunilor

forțelor revoluționare maghiare, a determinat conducerea de la Moscova să adopte

soluția militară pentru rezolvarea crizei. Intervenția a fost o operație terestră, cu sprijin

aerian, executată exclusiv cu mari unități sovietice aflate în Ungaria, Cehoslovacia,

România și U.R.S.S. S-a avut în vedere ocuparea principalelor orașe, obiective politice

și militare, lichidarea forțelor înarmate maghiare. Acțiunea decisivă s-a declanșat la 4

noiembrie 1956, iar în decurs de 10 zile forțele maghiare au fost invinse, situația

politică restabilită prin instalarea la Budapesta a unei conduceri de partid și a unui

guvern dispus să urmeze linia Moscovei de construcție a socialismului. Acțiunea a fost

ferm condamnată la O.N.U., dar rezoluțiile Consiliului de Securitate nu au putut fi

votate datorită opoziției țării invadatoare.

Intervenția militară în Cehoslovacia din anul 1968, a fost cea mai amplă

operație de acest gen executată în perioada războiului rece, cu participarea a 5 state

NECLASIFICAT


membre ale O.T.V. Asemănător situației din Ungaria, intervenția a fost declanșată

după eșecul negocierilor politice privind situația politică din Cehoslovacia. A fost

executată de către forțe ale unor state constituite în ,,coaliție de voință”, după o

pregătire minuțioasă, constând în aplicații desfășurate de către O.T.V. pe teritoriul

Poloniei, R.D. Germane, Ceoslovaciei și Ungariei, în Marea Baltică și Marea Neagră.

Aplicația ,,Sumava” este considerată ca o repetiție generală privind intervenția militară

din 20 august 1968. Desfășurată sub numele de cod ,,Dunărea”, intervenția militară a

fost o demonstrație de forță pentru toate statele membre ale O.T.V., credem că și

pentru cele membre N.A.T.O., care a constat în utilizarea forței de reacție rapidă și a

trupelor speciale ale U.R.S.S. pentru ocuparea imediată a unor obiective de importanță

strategică din Praga și alte orașe, urmată de o invazie convergentă a forțelor terestre pe

trei direcții strategice, finalizată prin luarea sub control a întregii țări și trecerea la

apărare pe frontiera cu R.F. Germană și Austria. Rezolvarea problemelor de ordin

politic în Cehoslovacia a fost urmată de dezangajarea militară, dar și de reglementarea

juridică a prezenței militare sovietice pe teritoriul acestei țări, care, asemănător

Ungariei, avea o poziție geostrategică importantă în cadrul O.T.V.

Intervenția militară a Turciei în Cipru, a fost un conflict armat între două state

membre N.A.T.O., generat de disputa istorică pentru un spațiu geografic de importanță

strategică în estul Mării Mediterane, atît pentru cele două state, cât și pentru alianța din

care făceau parte cele două țări. A fost apogeul situațiilor de criză din regiune, Turcia

intervenind militar atunci când a considerat că exista pericolul ca insula să fie integrată

Greciei. Scopul declarat al intervențieia fost luarea sub protecție a populației turce de

pe insulă. Sprijinită tacit de către Marea Britanie, Turcia a pregătit și executat o

intervenție militară cu forțe terestre, aeriene și navale, o operație clasică de debarcare

maritimă, care s-a desfășurat cu succes în condițiile în care Grecia nu a putut acorda

sprijin militar cioprioților greci. Intervenția militară în Cipru a generat ample măsuri

de ordin militar în Grecia și Turcia, existând pericolul extinderii conflictului. ONU, cu

sprijinul statelor interesate, a gestionat doar parțial situația, în sensul opririi operațiilor

militare, dar Turcia a instalat autoritatea în teritoriul ocupat pe care o menține și în

NECLASIFICAT


prezent prin nerecunoscuta Republică Turcă a Ciprului de Nord. Intervenția militară a

Turciei a generat o situație de criză în cadrul N.A.T.O., ca urmarea deciziei Greciei de

a ieși din organizație, gestionată cu calm și diplomație în principal de către S.U.A.

Intervențiile militare ale S.U.A. în zona Mării Caraibilor, constituie una dintre

posibilitățile de studiu a acestui tip de conflict armat, spațiul geografic întrând în zona

de interes politic, economic, financiar și militar al guvernelor de la Washington

începând cu sfâtșitul secolului al XVIII-lea. Doctinele americane(Monroe, Manifest

Destiny, Roosevelt Corollary, Dollar Diplomacy și Good Neighbor Policy) au

constituit justificări ale intervențiilor militare în Bazinul Caraibilor, cât și de

dezangajarea forțelor de pe teritoriul unor state din acest spațiu marin. Intervențiile

militare ale S.U.A. din perioada războiului rece au avut ca justificare și înlăturarea

pericolului comunist în această zonă, în condițiile când U.R.S.S. a sprijinit unele

regimuri politice și a încercat să-și creeze baze militare în acest spațiu geografic.

Intervențile militare au o justificare clasică din punctul de vedere al S.U.A.-

apărarea cetățenilor americani din aceste state, apărarea intereselor economice ale

S.U.A., apărarea comunicației maritime pe Canalul Panama, combaterea traficului de

droguri și instaurarea unor regimuri democratice în Haiti, R.Dominicană, Grenada și

Panama. Intervențiile militare ale S.U.A. au fost sprijinite, în unele cazuri, de către

state membre ale Organizației Statelor Americane, cu participarea de forțe, sprijin

logistic, politic și financiar.

Din multitudinea intervențiilor S.U.A. în Bazinul Caraibilor, în teza de doctorat

sunt prezentate și analizate cele din Grenada(1983) și Panama(1989), care au ca

elemente comune: utilizarea forțelor de reacție rapidă și speciale ale SUA, constituirea

structurilor de conducere de tip joint, concentrarea forțelor și mijloacelor pe obiective

de importanță strategică, constituitrea structurilor modulare de tip joint în acord cu

caracteristicile spațiului geografic în care urma să se acționeze.

Intervenția militară din Grenada a scos în evidență limitele capacității de

conducere și cooperare la nivelul comandamentelor, structurilor angajate în operații

militare, în special în privința asigurării legăturilor prin diferite mijloace la nivel tactic,

NECLASIFICAT


ceea ce a determinat măsuri de înlăturare a tuturor deficiențelor constatate. Intervenția

militară din Panama, în decembrie 1989, a dovedit eficiența și eficacitatea măsurilor

adoptate, astfel că operațiunile planificate s-au executat întocmai, fără deficiențe

majore.

Intervenția militară a N.A.T.O. în Republica Federală a Iugoslaviei în anul

1999, a avut loc pe fondul situației tensionate din așa numiții Balcani de Vest, în

condițiile confruntărilor din provincia Kosovo dintre forțele armate sârbe și cele ale

kosovarilor, pregătite și înarmate cu sprijinul unor state cu interese în zonă.

Asemănător altor situații, intervenția s-a executat după eșecul negocierilor

politice privind retragerea forțelor sârbe din teritoriul în care se produceau încălcări

grave ale drepturilor omului, iar populația refugiată se afla într-o situație deosebit de

gravă.

Decizia de intervenție militară a fost adoptată la nivelul conducerii N.A.T.O., în

care S.U.A. a avut un loc și rol determinant. Specificul intervenției militare este

întrebuințarea exclusivă a forțelor aeriene și navale, care au executat cercetarea

spațiului terestru al teatrului de operații, au identificat continuu obiectivele și țintele

vizate, au executat lovituri cu aviația de bombardament și rachete de croazieră, în

scopul determinării conducerii politice de la Belgrad să accepte deciziile de la

Rambouillet din februarie 1999. Intervenția a durat 78 de zile (24 martie-10 iunie

1999), s-a executat cu intensitate diferită pe zile, în funcție de condițiile

meteorologice, de resursele la dispoziție, nevoile de identificare a obiectivelor noi și

de constatare a efectelor loviturilor anterioare. Au fost lovite bazele militare iugoslave

ale forțelor terestre, aeriene și navale, într-o succesiune logică, care să asigure libertate

de acțiune și siguranță avioanelor N.A.T.O. aflate în misiuni de bombardament,

elemente de infrastructură de importanță strategică, obiective economice considerate

ca importante pentru industria de apărare iugoslavă, combinatele chimice și de

prelucrare a petrolului, centre de emisie a posturilor de radio și televiziune. Acceptarea

cerințelor de la Rambouillet de către regimul de la Belgrad a fost urmată de încetarea

imediată a intervenției, de intrarea în Kosovo a forțelor terestre, sub mandat O.N.U.

NECLASIFICAT


Prin specificul său, intervenția militară din Iugoslavia a constituit un prilej

analiză serioasă la nivelul N.A.TO. și în S.U.A., în legătură cu capabilitățile statelor

europene, membre ale organizației, de a participa la o acțiune de o asemenea

amploare, de a asigura logistica forțelor de intervenție ale S.U.A., chiar

disponibilitatea politică de implicare.

CONCLUZII

Intervenția militară este o acțiune cu o conotație politică uneori chiar mai

semnificativă decât războiul, o explicație fiind realizarea surprinderii opiniei publice,

deși în ultimul timp indicii de executare par a fi mai ușor de identificat. Studiul acestui

tip de conflict armat evidențiază diversitatea situațiilor și condițiilor în care se

pregătește și execută, faptul că este o modalitate nedorită de soluționare a crizelor

internaționale. Majoritatea intervențiilor militare s-au executat după epuizarea

resurselor politice și diplomatice, din perspectiva statelor intervenționiste. În pofida

existenței unui cadru juridic internațional privind întrebuințarea forțelor în diferite

situații, marile puteri sunt cele care eludează prevederile Cartei O.N.U., dau

interpretări subiective legislației internaționale pentu justificarea acțiunilor. Statele

membre permanente ale Consiliului e Securitate sunt în măsură să gestioneze situațiile

de criză care conduc la intervenții militare, dar tot ele sunt cele care o favorizează,

datorită unor interese geopolitice și geostrategice.

Din punct de vedere strict militar, intervențiile tind să devină o modalitate mai

eficientă decât războiul pentru soluționarea crizelor de mică și medie amploare, sunt

mai puțin costisitoare, au impact mai redus în opinia publică internațională datorită

îndeplinirii scopurilor și obiectivelor urmărite cu costuri și pierderi umane reduse de

ambele părți. Intervențiile militare au consacrat și determinat dezvoltarea forțelor de

reacție rapidă și speciale, care se dovedesc a fi cele mai apte și eficiente pentru acest

tip de conflict armat. Pentru S.U.A., Marea Britanie, Franța, F. Rusă, Israel, se poate

vorbi despre o vastă experiență în domeniul intervențiilor militare, structurile de

conducere și execuție fiind pregătite să elaboreze în timp scurt planurile de acțiune, să

NECLASIFICAT


realizeze proiecția forței și desfășurarea strategică, să desfășoare operații de tip joint în

orice mediu geografic, pe toată durata unui an calendaristic.

Intrevențiile militare oferă numeroase lecții învățate pentru factorii de decizie

politică și militară, cât și pentru structurile de execuție, care sunt valorificate ulterior.

Demersul științific întreprins va continua, rezultatele cercetării se vor regăsi

într-o lucrare distinctă, în studii care vor fi publicate în reviste de specialitate. Ne

exprimăm dorința și speranța ca lucrarea să fie utilă pentru procesul de pregătire a

cadrelor din armata noastră, să genereze discuții, puncte de vedere diferite, care să

constituie temei pentru noi abordări, prezentări și analize a acestui tip de conflict

armat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. LUCRĂRI AUTORI ROMÂNI

1. Arădăvoaice, G., Stancu, V.,Războaiele de azi și de mâine, Editura Militară,

București, 1999.

2. Crăciun, I., Prevenirea conflictelor și managementul crizelor, Editura

Universității Naționale de Apărare „Carol I“, București, 2006.

3. Dolghin, N., Sarcinschi, A., Văduva, G., Proiecția forței. Determinări, Editura

Universității Naționale de Apărare, București, 2004.

4. Floca, M., Forțele de elită ale lumii, Editura Militară, București, 1999.

5. Frunzeti, T., Zodian, V. (coord.), Lumea 2011: Enciclopedie politicăși militară

studii strategice și de securitate., Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,

București 2011.

6. Giurcă, I., Intervenția militară ca tip de conflict armat, Editura Academiei de

Înalte Studii Militare, București 2003.

7. Grecu, I., Stăncilă, L., Lupta armată modernă: Actualitate, tendințe, perspective,

Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.

NECLASIFICAT


8. Irimia, I., Emil, I. Elemente de teorie generală a științei militare, Editura

Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.

9. Manta, D., Managementul crizelor în NATO, operația de răspuns la crize

non-art. 5, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I“, 2005.

10. Mureșan, M., Stăncilă, L., Enache, D., Tendințe în evoluția teoriei și practicii

războiului,Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I“, București, 2006.

11. Mureșan, M., Văduva, G., Criza, conflictul, războiul, Editura Universității

Naționale de Apărare „Carol I“, București, 2007.

12. Olteanu, F., Intervențiile umanitare, o provocare a secolului XXI, Editura

Universității Petrolși Gaze din Ploiești, Ploiești, 2010.

13. Onișor, C., Realitatea XX – Teoria strategiei militare. Perspective XXI, Editura

Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1999.

14. Onișor, C., Tratat de știință militară, vol.2, Editura Militară, București, 2001.

15. Osca, A., Oroian, T., Nicolaescu, G., Popa, V., Tentația libertății. Operația

SUMAVA 1968, Editura Militară, București, 1999.

16. Pavel, G., Tendințe și orientări privind întrebuințarea forțelor speciale la

începutul secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I“,

București, 2006.

17. Pavel, G., Curs de artă militară, Editura Universității Naționale de Apărare

„Carol I“, București, 2006.

18. Pavel, G., Tendințe și orientări privind întrebuințarea forțelor speciale la

începutul secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I“,

București, 2006.

19. Pavel, G., Forțele speciale la începutul secoluluiXXI, Editura Universitatea

Național deApărare „CarolI“, București, 2006.

20. Pișleag, Ț., Intervenția de la misiune la acțiune, Editura Mirton, Timișoara, 2003.

21. Popescu, G., Relațiile internaționale și provocările secolului XXI, Editura

Niculescu, București, 2005.

22. Sarcinschi, A., Dinu, M., Crize și instabilitate în Europa, Editura Universității

NECLASIFICAT


Naționale de Apărare „Carol I“, București, 2010.

23. Scăunaș, S., Uniunea Europeană, Construcție Instituții Drept, Editura All Beck,

București, 2005.

24. Soare, V., Forțele Speciale. Comandouri aeropurtate în acțiune, Editura Ziua,

București, 2002.

25. Soare, V., Forțele Speciale. Comandouri aeropurtate în acțiune, Editura Ziua,

București, 2002.

26. Stancu,M., Operațiile militare ale viitorului, Editura Universității Naționale de

Apărare „Carol I“, București, 2007.

27. Stăncilă, L., Legile și principiile luptei armate moderne, Editura Academiei de

Înalte Studii Militare, București, 2000.

28. Stăncilă, L., Radu, G., Omnidirecționalitate și ritm pulsatoriu în confruntările

armate moderne, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I“, București,

2005.

29. Teodorescu, M., Dreptul internațional umanitar în Forțele Armate ale României,

Editura Lumina Lex, București, 2002.

30. Văduva, G., Reacția rapidă în operația militară, Editura Universității Naționale

de Apărare „Carol I“, București, 2004.

II. LUCRĂRI AUTORI STRĂINI

1. Adams, F., Dollar Diplomacy: United States Economic Assistance to Latin

America, Asgate, 2000.

2. Boniface,P.,Relațiile Est-Vest 1945–1991, Editura Institutului European, Iași,

1998.

3. Calvocoressi, P., Politica mondială după 1945, Editura Alfa, București, 2000.

4. Coombs, W. T., Ongoing Crisis Communication. Planning, Mananging and

Responding, 2nd Ed., Thousand Oaks, CA, Sage Publications, Inc.,2007.

5. Cowles, V., The Phantom Major: The Story of David Stirling and the SAS

NECLASIFICAT


Regiment, Pen&Swod Books Ltd., 2011.

6. Denécé, E., Commandos & forces spéciales, Ouest-France, 2011.

7. Dizard, W.P., Jr., Digital Diplomacy: US. Foreign Policy in the Information Age,

Prager, NY, April, 2001.

8. Dufour, J. L., Crizele internaționale. De la Beijing la Kosovo, Editura Corint,

București, 2001.

9. Duroselle, J. B.,Kaspi A., Istoria relațiilor internaționale: 1948–până în zilele

noastre, Editura Științelor Sociale și Politice,București 2006.

10. Fearn-Banks, K., Crisis Communications: A Casebook Approach, Mahwan, New

Jersey, Lawrence Eribaum Associates Inc., 2007.

11. Fowler, W., Operation Barras: The SAS Rescue Mission: Sierra Leone 2000,

Weidenfeld&Nicolson, London, 2004.

12. Friesendorf, C., International Intervention and Use of Force: Military and Police

Roles, SSR Papers DCAF, 2012.

13. Galeotti, M., Spetsnaz:Russia’s Special Forces, Osprey Publishing, 2015.

14. Gleb, L., Power Rules: How Common Sense Can Rescue American Foreign

Policy, Harper Collins, New York, 2009.

15. Hadjidemetriou, K., Istoria Ciprului, Editura Meronia, București, 2004.

16. Hirst,P., Război și putere în secolul XXI: statul, conflictul militar și sistemul

internațional, Editura Corint, București, 2001.

17. Kaldor, M., Securitatea umană: Reflecții asupra globalizării și intervenției,

Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2010.

18. Kissinger, H., Diplomația, Editura All, București, 2003.

19. Lerbinger, O., The Crisis Manager: Facing Risk and Responsability, Lawrence

Erlbaum Associates, 1997.

20. Mallinson, W., Cyprus: A Modern History, I. B. Tauris, 2005.

21. Massieu, B., Philippe Kieffer: Chef des commandos de la France libre, Edition

Pierre de Taillac, 2013.

22. Massoulie, F., Conflictele din Orientul Mijlociu,Editura All, București, 2003.

NECLASIFICAT


23. Merchet, J. D., Une histoire des forces spéciales, Editeur Jacob Duvernet, 2010.

24. Meyers, G. C.,Holusa, J., When It Hits the Fan: Managing the Nine Crises of

Business, Houghton Miffin, 1986.

25. Miller, F.P.,Vandome, A. F.,McBrewster, J., Roosevelt Corollary, VDM

Publishing, 2010.

26. Moustakis, F., The Greek-Turkish Relationship and NATO, Taylor&Francis

e-Library, 2005.

27. Nye, S. Jr.,Descifrarea conflictelor internaționale: teorie și istorie, Editura Antet,

București, 2005.

28. Perritt, H. H.,Kosovo Liberation Army: The Inside Story of an Insurgency,

University of Illinois Press, 2008.

29. Varble, D., The Suez Crisis 1956, Osprey Publishing, 2014.

30. Yates, L. A.,The U. S. Military Intervention in Panama: Origins, Planning and

Crisis Management,June 1987–December 1989, Center of Military History,

United States Army, 2011.

Documents

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - unap.ro doctorat rezumate/2015... · Istoria omenirii este marcată de o succesiune de crize, interne și internaționale, unele dintre ele au evoluat