În acest număr : V. Voiculescu, Ion

Gheorghe, Dimitrie Postelnicu,

Gh. Postelnicu, Gh. Stroe, El. Otavă,

N. Gâlmeanu, M. Ifrim, I. Tăbăcaru,

I. Nedelea, T. Cicu, V. Milescu,

V. Mihăilă, A. Drugău, T. Damian,

I. Mândricel, M.A. Nicoară,

A. Cojocaru, A. Boţan, I. Gălăţeanu,

C. Costea, E. Necula, M. Vlăsceanu,

C. Chiparu, Arhimandritul Elisei,

Şt. Zară, D. Diaconu.

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul V. Nr. 19. Septembrie 2017

ÎNTREZĂRIRI 1

S C R I I T O R I B U Z O I E N I D E I E R I Ş I D E A Z I Proiectul ÎNTREZĂRIRI „Scriitori buzoieni de ieri şi de azi” şi-a continuat existenţa (a XIII-a ediţie!)

cu un nou episod, găzduit, ca şi altădată, de impunătoarea Bibliotecă Comunală care poartă numele ilustrului

medic şi scriitor Vasile Voiculescu. În prezenţa autorităţilor locale (primarul Daniel Mihai, viceprimarul

Alexandru Burlacu, secretarul Nicolae Calen) şi a unui public select a avut loc lansarea cărţii de interviuri

„Lumina cuvintelor”. Întâlnirea culturală s-a bucurat de participarea unor scriitori cu origini buzoiene: Elena

Otavă, născută în satul Bădila, com. Pârscov, profesoară de limba română la Focşani, membră a Ligii

Scriitorilor Români, Titi Damian, născut în satul Muscelul Cărămănesc, com. Colţi, profesor de limba română

la Urziceni, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Ilie Mândricel, profesor de limba română la Bozioru,

important om de cultură şi documentarist, Nicolae Gâlmeanu, profesor de limba română la Cislău, comuna

natală, membru al USR.

La începutul activităţii s-a păstrat un moment de reculegere în amintirea doamnei Victoria Bratu-

Damian, profesoară de geografie la Urziceni şi a lui Gheorghe Stroe, scriitor pârscovean, profesor de limba

română la Roşiorii de Vede, plecaţi de curând dintre noi. Titi Damian a evocat ajutorul pe care l-a primit zi de

zi de la distinsa domniei sale soţie care i-a uşurat munca la masa de scris şi în construirea carierei de creator.

Profesoara Aida-Oana Drugău a citit ultima povestire trimisă de Gh. Stroe revistei ÎNTREZĂRIRI. Elena

Otavă-Stroe a povestit cu o emoţie împărtăşită de toţi cei prezenţi drama fratelui său şi ultimele sale zile de

viaţă. N. Gâlmeanu şi-a amintit cum l-a cunoscut în tinereţe pe Gh. Stroe, pe când acesta profesa la şcoala din

Nehoiu şi când mergeau împreună la cenaclul din Buzău.

În partea a doua a activităţii culturale, scriitorul Gh. Postelnicu a dezvăluit gândurile care l-au însoţit

când a realizat cele 29 de interviuri cu personalităţi româneşti legate biografic de Valea Buzăului. Au comentat

volumul D. Scoroşanu, T. Damian, E. Necula, El. Otavă, Violeta Săvulescu, Daniel Necula, Iulia Tăbăcaru.

Daniel Mihai, tânărul primar al localităţii, şi-a exprimat bucuria că Pârscovul, mulţumită redacţiei

ÎNTREZĂRIRI, se află pe harta culturală a ţării. Il felicită pe scriitorul Gh. Postelnicu pentru împlinirea

vârstei de 70 de ani. Va propune Consiliului Local acordarea acestuia a titlului de Cetăţean de onoare.

(Imaginile reproduse pe coperta 1 îi aparţin lui Dimitrie Postelnicu)

****************************************************

* Vineri, 15 septembrie, în cadrul şedinţei

Consiliului Local, a fost decernat titlul de

Cetăţean de Onoare al comunei Pârscov,

comandorului de aviaţie Marius-Adrian

Nicoară, profesorului Dumitru Scoroşanu şi

scriitorului Gheorghe Postelnicu, ca o

recunoaştere străduinţei acestora de a face

cunoscute valorile pârscovene în ţară şi peste

hotare.

Redacţia ÎNTREZĂRIRI felicită pe

proaspeţii laureaţi şi le urează ani mulţi cu

sănătate.

ÎNTREZĂRIRI 2

M A E Ş T R I A I L I R I C I I R O M Â N E Ş T I

Vasile VOICULESCU Ion GHEORGHE

(1884 - 1963) (n. 18 august 1935)

INSCRIPŢIE PE O ZI DE TOAMNĂ AŞEZARE

Au început să fie iar arborii de aur Cel ce ştie

Şi tremură minunea paletelor de foi. Tace,

Se pârguieşte vremea întinsă pe coclauri, Prin vremelnicie

Divinităţi străine au poposit la noi. El îşi pune pace.

Cel ce vorbeşte

Oracolele-s clare şi pacea scânteiază. Nu ştie,

E-n tot o plinătate cu-ndemnuri de huzur. Piere mişeleşte

Din slavă, peste linişti, o pajură veghează În vremelnicie.

Ca într-o-mpărătească hrisoavă de azur. A te opri

Din lucrare

Dar aur şi azururi sunt goale vicleşuguri Cât nu-ncepe-a se-năspri

Aduni din orice toamna o boabă de-nţeles, Sacra licoare.

Şi dincolo de ţarcul îngustelor belşuguri A te desface

Dă orizont tristeţii imensul câmp cules. De legăturile toate -

Întors cu pace

Tu strâns lipeşte obrazul de ziua care trece, La unicitate.

E ce-ai mai drag sub cerul atâtor spulberări... A-ţi potoli

Obrazul dulce-al zilei, mai tras şi tot mai rece, Lumina

Încet se depărtează, întors spre alte zări. În care te-ai azvârli

Ca albina.

(Bucureşti, 1941) Aceasta-i în toate

Aşezarea dreaptă –

Acum nu se mai poate

Altfel de treaptă.

ÎNTREZĂRIRI 3

N E U I T A T U L G H E O R G H E S T R O E

Gheorghe POSTELNICU

În 2001, când am început, împreună cu soţia mea, Elisabeta, încurajaţi de

directorul şcolii, Dumitru Scoroşanu, să scoatem revista şcolară ABC, eu aveam ore

şi la Bădila, fiind şi directorul acestei mărunte, dar străvechi unităţi şcolare, în 2001

aşadar, ştiam că prozatorul Gheorghe Stroe urmase Şcoala generală aici, apoi liceul

la Pătârlagele, remarcându-se, peste tot, ca un elev strălucit. Nu îl întâlnisem

niciodată. Făcea parte dintr-o generaţie mai tânără (n.1953). De la tatăl său,

ceferistul Nicolae Stroe, un bun povestitor, o veritabilă enciclopedie locală, am

împrumutat, rând pe rând, cele 4 volume de proză scurtă pe care le scosese în

Teleorman („Soarele roşu‖, „Diavolul în Valea Sării‖, „Vânătoare pe muntele de

cenuşă‖, „Fotograful de mirese‖) şi m-am familiarizat cu lumea originalelor sale

povestiri. Din informaţiile culese am alcătuit atunci o fişă biografică a scriitorului, pe care am publicat-o în ABC. Gh.

Stroe a fost încântat de ideea noastră, nemaicrezând că în satul natal personalitatea sa mai ţine trează pe cineva. Se

întâmpla în decembrie 2006. În martie 2007 a fost prezent la Căminul cultural din Pârscov (şcoala, fiind în renovare,

avea săli de clasă acolo) la prezentarea uneia din cărţile sale. Cred că era vorba de „Fotograful de mirese‖, dar discuţia

s-a extins şi asupra altor lucrări, neocolind „Vâsla de sare‖ a subsemnatului, despre care bunul Gh. Stroe a publicat o

cronică favorabilă în „Caligraf‖. Am strâns un mare număr de elevi şi dou-trei cadre didactice. Eu şi Scoroşanu am

vorbit elogios despre scriitorul şi profesorul din Roşiorii de Vede, care era însoţit de distinsa soţie Ruxandra Stroe,

judecătoare în oraşul teleormănean şi, frumoasă surpriză, de sora sa, Elena, profesoară în Focşani.

Întrucât ne-am cunoscut mai bine, am început să vorbim la telefon. De câteva ori pe an, mai cu seamă în zilele

cu semnificaţie biografică: 1 ianuarie – ziua lui de naştere, 23 aprilie – ziua noastră onomastică. Ne încurajam şi ne

felicitam pentru micile izbânzi literare. Era fericit că intrase în Uniunea Scriitorilor şi a suferit mai mult decât se

cuvenea, că într-o importantă revistă teleormăneană („Meandre‖) nu fusese consemnat acest fapt. Nu din rea-intenţie,

cum bănuia Gh. S., ci dintr-o scuzabilă neatenţie. A fost cel dintâi care m-a felicitat când a fost admisă şi candidatura

mea, chiar dacă sub forma unei stagiaturi de 3 ani (o aberaţie!) şi m-a sfătuit să mă comport ca scriitor la fel ca până

atunci.

Gheorghe Stroe era un om mărinimos. M-a invitat cu toată căldura să public în „Caligraf‖, o revistă de mare

ţinută artistică, realizând aici, printre altele, un serial cu poeţi buzoieni (Marin Ifrim, Nicolae Gâlmeanu, Ion

Gheorghe). El ajunsese secretar general de redacţie şi răspundea de sumarul revistei. Eu am mai publicat, din iniţiativă

proprie, în „România literară‖ (de mai multe ori), fiind şi singura revistă care mi-a dat nişte bani, în „Contemporanul‖

(de mai multe ori), „Tribuna‖, „Convorbiri literare‖, „Prosaeculum‖, „Oglinda literară‖, „Helis‖. Numai „Luceafărul

de dimineaţă‖, revista sa de suflet, datorită prieteniei cu Horia Gârbea, nu m-a publicat niciodată, dar mă bucuram

când îi citeam articolele critice sau povestirile în paginile acestei reviste bucureştene.

Împreună cu soţia, Gh. Stroe venea des la Bădila să-şi vadă părinţii. În 2015 mama Elena (n.1926) s-a

prăpădit şi Nicolae Stroe a rămas singur, cu urmările nefaste ale unor intervenţii chirurgicale. Era în agenda

convorbirilor noastre telefonice sau prin e-mail să-l rog să facă o oprire şi la mine acasă, fiind în drumul lui. Nu ştiu

din care motiv nu a făcut-o niciodată. Îmi trimitea prin poştă propriile cărţi şi revistele în care apăream eu sau el. Cred

că îl împiedicau sensibilitatea şi discreţia care l-au însoţit toată viaţa, sau poate timpul, inamicul sublim al creatorilor.

Se mândrea, poate puţin exagerat, cu prieteniile din Asociaţia Scriitorilor Bucureşteni, la şedinţele căreia lua parte cu

emoţia scriitorului din provincie, deşi scrisul său se ridica la cota cea mai înaltă. Proza lui, de dimensiuni mai mici sau

mai mari, este ficţiune de mare implicare psihologică, de angajament afectiv, care vulnerabilizează sufletul artistului,

înălţându-l pe piscuri emoţionale, coborându-l în tenebroase trăiri ciudate. Gh. Stroe a realizat o operă de mare

consum nervos, scrisă pe hârtie milimetrică şi cu riglă de calcul. A fost numit „ceasornicar al prozei‖ ca urmare a

străduinţei sale de a monta impecabil angrenajele acţiunii, aşa încât cititorul să nu creadă că are în faţă un basm, un

eres, o legendă, ci o operă realistă, credibilă, o poveste posibilă, care, ce e drept, în viaţa de toate zilele nu se află la

vedere, ci se trăieşte în adâncimile fiinţei umane cutremurate de superstiţii şi forţe necunoscute.

Când am început să edităm revista locală ÎNTREZĂRIRI, s-a bucurat şi s-a arătat nerăbdător să colaboreze.

Aşa am putut publica 6 povestiri: „Ultimul cititor‖ (nr.1), „Speranţa bătrânului judecător‖ (nr.2), „Răzvrătiţi şi

biruitori‖ (nr.3), „O sacoşă cu cărţi‖ (nr.3), „Femei fericite‖ (nr.5) şi „Invitaţie la o înmormântare‖ (nr.10). Fidelii

noştri cititori au apreciat cum se cuvine stilul încărcat de fantastic şi de magie al povestirilor sale.

ÎNTREZĂRIRI 4

SCRISOARE DIN BĂDILA

Elena Stroe Otavă

fratelui meu, scriitorul Gheorghe Stroe

„Dragul meu frate,

Nu ţi-am mai scris de mult o scrisoare pe hârtie. Tehnica modernă ne-a luat

bucuria de a scrie scrisori de câteva pagini, de a le introduce în plic, de a timbra

plicul şi a-l duce la poştă, aşa cum procedam în urmă cu foarte mulţi ani. Ne-am

scris, în ultimii ani, doar scrisori electronice, email-uri, câteva rânduri. Când aveam de comunicat ceva mai

mult, vorbeam la telefon. Dar acum, nici asta n-o mai putem face! Acolo, unde ai plecat atât de repede, nu ai

telefon! Iar eu nu mai pot avea bucuria să te aud rostind vesel: „Săru’mâna, Tori!‖ Atât de fericită eram să-ţi

aud vocea, care avea un timbru deosebit, inconfundabil! Doamne, oare este adevărat? Nu voi mai auzi

niciodată glasul tău atât de drag? Doar în înregistrările care mi-au mai rămas?

Unde ai plecat aşa de repede? Ce se va întâmpla cu proiectele tale literare, făcute pe câţiva ani buni?

Tu ştii că eu ţi-am fost primul ascultător, primul cititor şi primul critic. Eram şi sunt atât de mândră de tine!

Ţi-am fost mereu alături, ne-am povestit totul unul altuia, şi bucuriile, şi tristeţile. Acum de ce ai plecat fără

să-mi spui nimic? Şi de ce te-ai topit, ca Pasărea Phoenix? Vei renaşte din cenuşă şi îţi vei mai lua zborul,

asemenea ei? La aceste întrebări, eu nu am nici un răspuns! Poate că tu vei găsi vreo modalitate să-mi

spui!...

Ah, Gică, Gică! Am iubit amândoi satul nostru atât de mult! Şi am şi scris despre el şi oamenii lui,

fiecare în felul său. Am fost fericiţi acolo, în copilăria, adolescenţa şi tinereţea noastră! Am cutreierat

împreună pădurile şi poienile, am cules voiniceii albaştri, primele flori, ce scoteau îndrăzneţe capetele din

zăpadă! Şi brânduşele violete, ultimele flori ale toamnei! Şi alune, şi coarne, şi ciuperci din pădure! Am

ascultat mugetul cerbilor şi cântecul privighetorilor! Am purtat, cu drag, în braţele noastre de copii, gingaşii

miei şi iezi! Ne-am cocoţat în cireşi şi în nuci! Am privit orizontul conturat de dealurile împădurite şi ne-am

făcut planuri îndrăzneţe pentru viitor! Am urmărit avioanele care treceau pe deasupra noastră, când păşteam

vitele La Pache, şi ne-am visat aviatori! În serile cu lună plină, răsărită de pe creasta Cetăţuii a dealului

Ciolanu, ca o minge mare de foc, ascultam, sub teii de la poartă, greierii, şi privighetorile, şi broaştele din

lacul de pe izlazul din Valea Sării! Eram în vacanţele noastre şcolare sau studenţeşti şi aveam tot viitorul în

faţă! Visam, atunci, încântaţi de frumuseţile din natură şi din cărţi, să scriem şi noi, să ajungem scriitori!

Visul acesta ne-a urmărit şi ne-a acaparat definitiv! Am rămas, împreună, în el! Tu ai început cu poezia. Erai

elev şi mergeai la cenaclul ziarului „Viaţa Buzăului‖. Ţi-ai văzut tipărită, acolo, prima poezie! Erai în clasa

a zecea! În facultate, ai trecut la proză şi i-ai rămas credincios. De zece ani eşti membru al Uniunii

Scriitorilor din România! De ce ai plecat acum, când mai aveai atâtea de spus în literatură? De ce ai plecat

de lângă noi? Nu trebuia să îmbătrânim împreună? Să ne întâlnim sub teii din faţa casei în fiecare vară şi să

depănăm amintiri?

Acum, în Bădila, nu mai luăm, împreună, „Cină în Valea Sării‖! A apus „Soarele roşu‖ şi a început o

mare „Vînătoare pe muntele de cenuşă‖! De când a intrat „Diavolul în Valea Sării‖, a plecat şi „Fotograful

de mirese‖, iar din „Vremea consiliului parohial‖, nu mai are loc nici „O aniversare cu prietenii‖! Din

„Călătoria lui Pompiliu Ianculeasa‖, a rămas „O sacoşă cu cărţi‖ în podul grajdului, iar el, străbătând, printre

mărăcinii, care îi rupeau hainele şi îi zgâriau carnea, s-a întâlnit cu strămoşul Bădilă, care l-a îndemnat să

bea, din cofa de pe prispa casei, apa uitării şi a morţii!...

Acum ştiu că Pompiliu Ianculeasa eşti tu! Că ai trecut întâi pe acasă, unde ai lăsat „sacoşa‖ cu cărţile

tale Bădilei, apoi ai trecut prin Valea Plângerii, ca să te întâlneşti cu strămoşii! Şi să afli adevărul, pe care l-

au căutat toţi filosofii lumii! Acum îl ştii? Mie cum o să mi-l spui? Când mi-e dor de tine, cum să te mai

văd? Cum să te mai aud? Cum voi învăţa eu, sora ta mai mare, să trăiesc fără tine? Cum?...Cum?...

Cu dragoste, dor şi durere, Tori‖

ÎNTREZĂRIRI 5

ÎN AMINTIREA PROZATORULUI GHEORGHE STROE

Nicolae GÂLMEANU

De parcă marele preot ar fi citit stâlpii, stană să fi

fost în faţa diluviului, s-ar fi păcătuit precum Sara,

fără nirvane, Lot auzind cum sufletul expectorează

trupuri şi vămi, când iată câtă împovărare de

cântece negre îmi sunt, au venit greierii din ţări

melodice, să cânte greii de ei, şi mierle să-şi facă

loc în hiacinturi albastre ca broaştele în celulele

sparte ale unui cap de sicriu, trebuie că n-am învăţat

ce se întâmplă cu ultima carte din răcnetul primei cărţi,

vâr colacul car muşcă din luna beată de străinătate

şi viermele, din cenuşa oaselor plutind pe-un Buzău de

basme şi istorii din vremi apostolice, aşa ard

ca o apă sărată, dintr-o gură de peşte, şi storc

puroiuri de miere din răni obrintite, astăzi,

toamna e ca o bubă neagră de fecioară, şi mierlele-s

părăsite de cuiburi nomade, singur, mă caut

într-o strană la un „concert în memoria unui înger”,

de eric-emanuel Schmitt.

ZIUA FĂRĂ NICI O POVESTIRE

Gheorghe STROE

Bătrânul trăia singur, dar dimineaţa şi spre seară trecea pe la el menajera. Femeia nu stătea

departe, de aceea venea uneori şi la prânz, să se asigure că totul este în regulă. De la ea afla bătrânul

noutăţile din sat, pentru că de multă vreme nu mai ieşea, deşi n-avea probleme cu picioarele, mergea

fără baston prin casă, prin curte, la magazia unde odinioară îşi încropise un atelier, prin grădina care

cobora în pantă lină până la gospodăria vecină… Cam de atunci, de când n-a mai ieşit din sat, s-a

apucat să scrie într-un caiet mare, studenţesc, o făcea zi de zi cu încăpăţânare, ore în şir stând cu

pixul în mână să pună pe hârtie o întâmplare din viaţa lui. Nu povestea într-o ordine anume, după cu

se scurseseră anii, ci, foarte simplu, ce îi venea pe moment în minte. Noaptea dormea puţin, în orele în

care era treaz amintindu-şi tot felul de lucruri, unele plăcute, altele nu, iar dimineaţa, după ce pleca

menajera, se aşeza la scris. „Totul e povestit aici, îi spuse într-o zi femeii arătându-i cele câteva caiete,

de când eram mic şi până acum, când am rămas singur.” Mai mult de atâta nu-i destăinui… Astfel

scrise cu stăruinţă fără să-i mai pese de nimic, convins că în sfârşit îşi înţelege cu adevărat viaţa, „una

e s-o trăieşti, alta s-o povesteşti.”

De la un timp însă scrisul mergea greu, îl uitau sfinţii cu pixul în mână până să se apuce de

ceva. Poate că tot ce era de povestit povestise, dacă nu cumva îl lăsa memoria şi de acum multe

rămâneau definitiv pierdute în uitare. În primul rând, nu mai era sigur de amănunte. Dar până la

urmă veni şi ziua în care nu mai avu ce să pună pe hârtie… „Să fie în caietele astea chiar totul?” se

întrebă la un moment dat bătrânul, deşi ştia că avusese o viaţă lungă şi nu tocmai liniştită. Şi trecu şi

ziua aceea şi foaia rămase albă, ziua fără nici o povestire.

…Dar la începutul săptămânii următoare puse din nou mâna pe pix şi se apucă să scrie o

povestire care nu mai avea nicio legătură cu viaţa lui, inventând întâmplări şi personaje cu o plăcere

pe care, de la o zi la alta, o descoperea tot mai mare. În sfârşit, era liber să scrie despre ce voia, cum

voia… Cât timp îşi povestise amintirile, o făcuse cu emoţie, uneori chiar i se umezeau ochii… Scria

despre viaţa lui, despre părinţi şi bunici, despre femeia care parcă nici nu trăise şaizeci de ani în

ÎNTREZĂRIRI 6

aceeaşi casă cu el, alături de care îşi crescuse copiii, despre învăţători şi profesori, despre foştii colegi,

despre prietenii ce nici ei nu mai erau în lumea aceasta… Rămăsese singur cu amintirile, singur de tot

dacă n-ar fi fost menajera. Despre toate acestea scrisese încordat, cu gândul la detalii de care nu mai

era atât de sigur, chinuit de grija că unele lucruri poate le uitase ori nu se petrecuseră cum credea că

îşi aminteşte… Tocmai de aceea acum, când scris cum şi despre ce voia el, scrisul era o desfătare şi n-

ar mai fi lăsat pixul din mână. Simţi o strângere de inimă când termină prima povestire, dar nu trecu

mult până ce se apucă de alta. Nimic nu-l mai deranja, nici măcar singurătatea sau lipsa veştilor de la

copii, stătea ore în şir la masă şi scria… Nici scaunul nu i se mai părea tare, nu-l mai dureau

încheieturile, ar fi uitat să şi mănânce dacă n-ar fi avut grijă menajera. Femeia era bucuroasă că-l

vedea schimbat, deşi nu s-ar fi zis că înţelegea ce minune se petrecuse cu el, dar îl găsea scriind, îl lăsa

scriind, fără să se mai vaite de ceva. Ea era singura care trebuia să-i poarte de grijă, copiii, de acum şi

ei în vârstă, plecaseră de mult în lume şi-şi vedeau de rostul lor, doar că trimiteau bani lună de lună

şi, o dată pe an, mai dădeau un telefon.

Bătrânul nu mai simţea anii ca pe o povară, scria caiet după caiet, pentru el singurele

schimbări fiind doar în povestirile pe care le inventa, mereu ceva nou, că îl uimea şi pe el ce ieşea. Nu

s-ar mai fi ridicat de la masa de scris, îi părea rău că trebuia să mai şi doarmă, să mai şi mănânce.

Menajera se dovedea de neînduplecat, somnul era somn, mâncarea era mâncare, „vrei să te

îmbolnăveşti, să te lase puterile şi să nu mai fii bun de nimic?” Perspectiva aceasta îl speria şi ceda

pentru o vreme.

La nouăzeci şi patru de ani bătrânul muri. Tocmai din Canada, copiii nu putură veni, dar

trimiseră bani şi pentru înmormântare, şi pentru parastase. Menajera trebui să aibă grijă de toate,

inclusiv de casă, până ce se întorceau ei. Dacă se mai întorceau…

La scurt timp după înmormântare, un profesor din localitate, care scotea trimestrial cu multă

pricepere o revistă sătească, primi de la menajeră toate caietele rămase. Spera să găsească ceva

pentru o monografie a comunei. Le răsfoi pe cele dintâi, dar aici bătrânul doar îşi povestise

amintirile, de niciun folos aceste „întâmplări din viaţa mea”, cum era menţionat pe fiecare caiet. Luă

apoi al doilea teanc de caiete, cele cu povestirile inventate. O citi pe prima, trecu şi la a doua şi rămase

uluit. Profesorul era cu adevărat experimentat în ale scrisului, publicase cărţi de proză şi de critică

literară şi era membru al USR. Înţelese repede că, scriind despre viaţa sa, bătrânul învăţase să facă

literatură, dar asta se vedea abia când se apucase să inventeze totul. Şi se gândi foarte serios că textele

acestea ar merita publicitate şi o făcu el însuşi băgând câteva chiar în revista sa. Pe altele le trimise la

cele mai mari reviste literare din ţară şi toate apărură. „E clar, îşi zise profesorul, următorul pas

trebuie să fie o editură”. După o săptămână de muncă, se convinse că era în aceste caiete material

pentru câteva cărţi şi se hotărî să treacă neîntârziat la treabă. Mai întâi culese textele la calculator,

mereu uluit de siguranţa pe care bătrânul, ceferist la viaţa lui după ce o vreme fusese cadru militar, o

deprinsese în meseria scrisului. La sfârşit, le împărţi în mai multe cărţi, stabili şi titlurile.

O editură interesată de un debut atât de neobişnuit se găsi repede, mai repede decât pentru

cărţile sale. Editorul, o personalitate în domeniu, îi ceru să scrie şi o prefaţă şi profesorul se achită cu

promptitudine. „Descoperirea dumitale, acest Jurandin Ferreiro al nostru, merită mai mult decât o

simplă publicare”, îi zise marele editor şi îl invită la câteva lansări. Editura avea propriile librării şi

colaboratori simandicoşi, deci profesorul era măgulit că i se dădea atâta atenţie. Simţea însă că mai

are de îndeplinit o datorie.

Şi totuşi fu nevoit să se întoarcă la treburile sale, la şcoala la care era director, în propria

gospodărie. Iarna bătea la uşă, se tărăgăna cu reparaţiile la acoperişul şcolii şi avu de luptat cu

nepăsarea celor de la primărie, acasă încă nu cumpărase lemne de foc… Nu-i mai ardea nici de cărţi,

nici că era în întârziere cu revista, dar se dădu peste cap şi le termină pe toate cu bine, chiar în ajunul

primei zăpezi. Dimineaţa văzu că peste noapte se pornise ninsoarea şi, scăpat de grijile din ultima

vreme, ar fi putut să se culce la loc, pentru că era duminică. Se trezise însă cu gândul că avea de făcut

ceva ce tot amânase până atunci, deci luă o coală din topul de pe masă şi scrise mare, cu litere de

tipar: VIAŢA ŞI OPERA LUI NECULAI MARIN.

ÎNTREZĂRIRI 7

ULTIMUL INTERVIU CU SCRIITORUL GHEORGHE STROE

Prozator şi publicist de top, pârscovean integrat cu miturile copilăriei în cultura naţională, trecând

prin Teleorman. O “tânără speranţă” care a confirmat toate aşteptările.

„CA SCRIITOR, NU-MI PLACE SĂ VORBESC DESPRE OMUL DIN SPATELE OPEREI”

Gheorghe Postelnicu: Este Gheorghe Stroe „un ceasornicar al prozei”? De ce?

Gheorghe Stroe: „Un ceasornicar al prozei‖? Expresia îi aparţine lui Horia Gârbea într-o prezentare

pe coperta a patra la „O aniversare cu prietenii‖, o carte de proză scurtă apărută în 2012 la Tracus Arte,

referindu-se la o povestire al cărei personaj principal este chiar un ceasornicar („Vacheron Constantin‖).

Finisarea atentă a textului, care mi s-ar părea normală la toţi cei ce scriu, ar putea să amintească de

meşteşugul de secole al ceasornicarilor elveţieni. Nu e nimic deosebit aici. E chiar normal. Scriu de mînă cu

stiloul (un Pelikan Silvexa cu peniţă de aur alb), în cîteva variante. Apoi culeg textul la calculator şi îl

printez, pentru a-l vedea altfel. Finisarea continuă, acum cu creionul printre rînduri, pentru că îmi las spaţiu

suficient: font 14 la 1,5 rînduri. Nu am nicio reţinere să înlătur tot ci mi se pare de prisos. Caut să simplific

textul, să-l aduc la un nivel care ar putea să însemne minimum de expresie, maximum de semnificaţie.

Gh.P.: Cărţile au viaţa lor. Uneori o carte vine cu o zi prea devreme sau cu o zi prea târziu. Din

acest motiv i se schimbă destinul, în bine sau în rău. Proza dumneavoastră are un anumit specific. Este

pentru spiritele rare. Consideraţi că a sosit la momentul potrivit? O puteţi caracteriza din perspectiva

enunţată mai sus?

Gh.S.: Din nefericire, cam toate cărţile de azi au venit la un moment nepotrivit. Chiar şi cărţile

despre care se vorbeşte cu foarte mult respect în mediile literare şi nu numai…

Gh.P.: Povestirile dumneavoastră, seducătoare, stranii, pun cititorul pe gânduri. Spuneţi undeva că

e o mare favoare pentru un scriitor că poate aşterne gândurile pe hârtie. V-a preocupat şi mitul „ultimului

cititor”. Dezvoltaţi această temă actuală.

Gh.S.: Nu e nimic deosebit în faptul că un scriitor poate să îşi aştearnă gîndurile pe hîrtie. Plăcerea

actului de a scrie nu este condiţionată de circumstanţe. Sau, cum spunea Borges, să scrii este o desfătare,

indiferent ce se întîmplă după aceea cu textul tău. Poţi să-l publici sau să o laşi pentru mai tîrziu, publicarea

şi mai ales receptarea ţinînd şi de împrejurări, pe care scriitorul nu le mai poate controla. Momentul său

sublim, cînd totul depinde doar de el, este actul scrisului. Pe acesta trebuie să-l trăiască scriitorul în toată

plenitudinea sa. „Ultimul cititor‖ (desigur că amîndoi am luat în considerare povestirea cu acest titlu) e

consecinţa unei constatări care nu are nimic să ne bucure. Numărul real al cititorilor, la noi, a scăzut

dramatic. Aici iau în calcul pe cei care chiar mai citesc, nu pe toţi cei care, din cînd în cînd, mai cumpără

totuşi o carte, pentru că nu întotdeauna un cumpărător de cărţi este şi un cititor de cărţi. Mai simplu spus, de

scris se scrie, dar cine mai citeşte? A fost o vreme – nu prea demult! – cînd măcar scriitorii se citeau doar ei

între ei. Mai ales poeţii… Acum autorul primeşte o carte de la un coleg, cu un autograf neapărat cît mai

măgulitor cu putinţă, dar nici măcar nu o deschide. Astfel, ultimul cititor a cam dispărut şi acesta…

Gh.P.: Proza dumneavoastră, ca şi cronica literară prezentă când şi când în „Caligraf”, merg la

esenţă, dat fiind faptul că spaţiul gândirii omeneşti s-a extins, în vreme ce timpul îşi păstrează aceeaşi

dimensiune. În copilăria pârscoveană aţi acumulat un tezaur de mistere care străbat acum creaţia

dumneavoastră. Puteţi să prezentaţi câteva?

Gh.S.: Antoine de Saint-Exupery spunea că „venim din copilărie ca dintr-o ţară.‖ Nu cred însă că

scriitorul rămîne fatalmente condiţionat doar de acest timp/spaţiu. Şi experienţele ulterioare – inclusiv cele

de lectură – sînt la fel de importante. Copilăria pîrscoveană poate că nu este mai importantă decît

descoperirea lui Kafka, Marquez, Camus, Cehov… Plecînd la facultate, am părăsit ceea ce dvs. numiţi

„spaţiul pîrscovean‖. Vin foarte des în Bădila (unicul motiv este că acolo mai trăieşte tatăl meu), dar ca

vizitator, demult nu mai am sentimentul apartenenţei. Satul nu prea mai seamănă cu cel de odinioară. Mi se

pare entropic… Oamenilor de odinioară le-au luat locul alţii, pe care nu-i mai cunosc. Ba chiar şi aspectul

locurilor s-a schimbat. Nu mai sînt pomii de altădată. S-au uscat şi în locul lor, pe coaste, s-au format

crînguri. Pădurea ea însăşi e de nerecunoscut. E acum un peisaj făcut cu… drujba! Altădată, venind în

Bădila, colindam tot satul, dar şi împrejurimile. Acum vin cu maşina şi nu mai ies din curte. Satul din „Cină

ÎNTREZĂRIRI 8

în Valea Sării‖ (recenta reeditare a „Vremii consiliului parohial‖) nu e nici cel al copilăriei, nici cel de

acum. E un spaţiu cu existenţă pur scripturală, al cărui unic proprietar sînt, ca să amintesc de Faulkner…

Opera mea, atîta cîtă este pînă acum, este rezultatul unei duble înstrăinări. Deşi locuiesc de atîtea decenii în

Teleorman, în continuare mă simt străin, dar acelaşi sentiment îl am şi în Buzău, la Pîrscov. Ca să spunem

lucrurilor pe nume pînă la capăt, nici din partea autorităţilor locale n-am observat vreun interes, cu două

excepţii, venite din partea şcolii din Pîrscov. Dar şi acestea au fost mai degrabă accidente…

Dacă ne aplecăm asupra procedeelor intertextuale din „Cină în Valea Sării‖, lucrurile apar mai

complicate. E o conciliere între livresc (în accepţia postmodernistă a termenului) şi o experienţă de mult

consumată, nu întotdeauna cu o determinare geografică precisă. În sfîrşit, cred că am spus mai mult decît era

cazul. Scriitorul trebuie să-şi scrie opera, mai puţin să ofere piste de interpretare.

O precizare se impune totuşi în legătură cu critica literară publicată de-a lungul anilor nu numai în

„Caligraf‖, ci şi în vechiul „Supliment literar-artistic al Scînteii tineretului‖ / SLAST, în „Suplimentul

literar-artistic al Tineretului liber‖, în „Luceafărul‖, „Viaţa românească‖, „Convorbiri literare‖,

„Euromuseum‖, „Sud‖, „Meandre‖ etc. Ba chiar şi o carte de critică literară am publicat în urmă cu doi ani,

„O sacoşă cu cărţi‖. Cu toate acestea, rămîn prozator. Nu-mi plac prezentările hibride de genul prozator,

critic literar şi publicist. Trebuie avute în vedere genul şi specia în care scriitorul se consideră (şi este) pe

deplin exprimat. Restul pot fi mai degrabă accidente de parcurs. Aplecarea uneori spre critică este o

trăsătură a generaţiei optzeciste. Cam toţi, fie prozatori, fie poeţi, din cînd în cînd au mai scris şi critică, dar

au rămas ceea ce erau ei, nu au evadat din genul în care s-au consacrat.

Gh.P.: Scrieţi la o anumită altitudine pe care aţi păstrat-o în permanenţă, dar întotdeauna rămâne

„ceva” nesesizat de critici. Care ar fi acesta?

Gh.S.: Niciodată scriitorul nu va fi în total acord cu modul în care a fost citit de comentatorii săi.

Indiscutabil el ştie mai mult, pentru că nu cred în ideea lui Wellek şi Warren potrivit căreia declaraţiile

scriitorului (interviuri, jurnale etc.) sînt doar intenţii de creaţie, între acestea şi produsul final (opera)

compatibilitatea fiind discutabilă. Acel „ceva nesesizat de critici‖ este o altă problemă. Nu cred că scriitorul

ar fi necesar să vină cu corecţii de interpretare. Poate că nici autorul nu a izbutit să ducă textul în direcţia

dorită… Stupid, de aceea, mi se pare ca scriitorul să adopte poza neînţelesului. Oricum, dacă o carte are

destin, vor mai veni şi alţi critici. De neacceptat este din partea unui critic să se pronunţe fără o lectură

atentă a textului, uneori incompletă, o simplă răsfoire.

Gh.P.: Se observă că unele volume, mai cu seamă de poezie, ajung prea repede în faţa cititorilor,

adică imediat ce au fost aşternute pe hârtie, fără o lectură severă a autorului, înainte de a fi trimise la tipar.

De aici lipsa de coerenţă, absenţa unui mesaj artistic. Subscrieţi la această părere? Cum explicaţi?

Gh.S.: Graba autorului (observaţi că nu vorbesc aici neapărat de scriitor!) de a-şi vedea manuscrisul

transformat în carte (fizic, ca obiect) se explică şi prin facilitatea cu care astăzi se poate publica orice, în

împrejurările în care, cele mai multe edituri, nu se mai interesează de calitatea cărţilor tipărite, care ar trebui

să satisfacă măcar condiţia unei minime rezistenţe. Astfel nu e de mirare că proliferează literatura proastă.

Sau mai degrabă „ceva care seamănă cu literatura‖ (Alex Ştefănescu). E aici o regretabilă sursă de confuzie,

cu efect asupra cititorului, care ajunge să refuze nu doar aceşti substituenţi de literatură, ci însăşi literatura.

Gh.P.: Fiecare perioadă din istoria literaturii are ticuri şi manii, boli şi ispite. Care sunt cele

contemporane?

Gh.S.: Lipsa de adevăr, cum ar zice Maiorescu, pentru că, în cea mai mare parte a sa, avem astăzi o

literatură care nu este literatură, dar despre asta am vorbit deja. Apoi e uşor de sesizat amatorismul estetic al

celor mai mulţi autori, de felul celor deja amintiţi, ei sînt dincolo de orice tendinţă, curent sau orientare

literară. Cei mai mulţi sînt autori de secolul XIX!

Gh.P.:Cum arată o zi din viaţa scriitorului român Gheorghe Stroe, din oraşul Roşiorii de Vede?

Gh.S.: Între masa de lucru şi restul obligaţiilor cotidiene, mai mult sau mai puţin presante. Dar, ca

scriitor, nu-mi place să vorbesc despre omul din spatele operei. Principiul lui Alfred Jarry („nu există

biografie‖) mi se pare actual. Biografia scriitorului nu trebuie să inducă o grilă pentru lectura operei. Sau,

cum zicea Proust, nu trebuie să căutăm un raport între eul biografic şi eul profund, opera fiind expresia

acestuia din urmă.

Gh.P.: Cum sunt elevii din ziua de astăzi? Găsiţi căi de comunicare cu ei?

ÎNTREZĂRIRI 9

Gh.S.: Aici prefer un răspuns foarte scurt. Cu elevii n-am nimic, căile de comunicare cu ei

funcţionează fără nicio gripare, în pofida apartenenţei la generaţii diferite. Singura problemă ţine de sistem.

Gabriela Adameşteanu scria undeva că şcoala te învaţă să urăşti literatura. Eu pot să spun că de pe urma

şcolii literatura nu cîştigă nimic. Vedeţi, vă rog, aşa-zisele programe, manualele, subiectele de capacitate şi

de bacalaureat. Mai ales acestea din urmă, sînt tot mai departe de ideea de literatură.

(din vol. „Lumina cuvintelor‖, Ed. Sfera, Bârlad, 2017)

„ÎNTREZĂRIRI” PÂRSCOVENE

Marin IFRIM

Scriitorul Gheorghe Postelnicu, profesor de română, o viaţă întreagă, în satul lui

Vasile Voiculescu, şi-a desăvârşit cariera fondând, în urmă cu 5 ani,

inconfundabila „revistă sătească de cultură şi ştiinţă <Întrezăriri>”. Nr. 18/2017 se

deschide cu un ‖Jurnal pârscovean‖ dedicat activităţilor cultural-administrative ale locului.

Imediat, la pagina 3, sub genericul ‖Maeştri ai liricii româneşti‖, într-o singură pagină,

realizatorii publicaţiei pun umăr la umăr, două poeme fabuloase: ‖Sunt ani la mijloc‖ de Mihai Eminescu şi

‖Autoportret romantic‖ de Vasile Voiculescu‖. Deasupra poemelor, sonetelor mai bine zis, sunt aşezate

pozele clasice ale celor doi mari scriitori. Mai sus, în ‖mansarda‖ paginii, sunt reproduse fotografiile caselor

în care s-au născut cei doi mari poeţi, cea de la Ipoteşti şi cea din Pârscov devenită, încă dinainte de 1989,

‖Casa memorială V. Voiculescu‖. Nu ştiu cine a avut ideea unei astfel de pagini, cred că redactorul şef

Gheorghe Postelnicu. O pagină cât toată revista, chiar dacă restul publicaţie e plină cu texte cel puţin

atractive: Gheorghe Postelnicu scrie despre Ion Gheorghe iar Ion Mândricel despre ‖Documentele

Pârscovului‖. Versuri de vis semnează Elena Stroe-Otavă (scriitoare domiciliată în Vrancea, născută în

Pârscov, sora regretatului scriitor Gheorghe Stroe), Mihaiela Aionesei, Mihai Horga şi Aurel Anghel. Cu

ocazia împlinirii a 70 de ani, câţiva dintre colegii de breaslă dedică lui Gheorghe Postelnicu articole de

preţuire şi respect. Semnează: Titi Damian, Stelian Grigore, Dumitru Scoroşanu, Tudor Cicu, Nicolae

Gâlmeanu, Serghei Coloşenco, I. Nedelea, I.J.I. şi Constantin Costea.

EMOŢII

Iulia TĂBĂCARU

Evenimentul cultural din luna august mi-a creat o puternică stare

emoţională. După mulţi ani, m-am regăsit într-un loc drag mie, biblioteca

comunală din incinta căminului cultural, cu mulţi pârscoveni care au ceva de

spus despre frumoasa noastră comună. Am regăsit un local nou, modern şi

primitor. Sentimentul nostalgic a fost intens deoarece aici, cu mulţi ani în

urmă am organizat activităţi culturale şi distractive pentru tinerii

Pârscovului, am fost bibliotecar şi am susţinut amenajarea Casei memoriale

,,V.Voiculescu‖, acţiuni de voluntariat pe când eram dascăl la Şcoala

generală. Emoţiile s-au amplificat mai mult deoarece întâlnirea a vizat

comemorarea scriitorilor buzoieni de curând plecaţi la ceruri şi aniversarea frumoasei vârste de 70 de ani a

consăteanului nostru, profesorul, scriitorul, criticul şi publicistul GHEORGHE POSTELNICU. La 70 de ani

de viată, petrecută cu o rară modestie, fără a tropăi cu ceea ce face pentru suflet şi pentru Pârscov, Gh..

Postelnicu îşi lansează a13-a carte ,,Lumina cuvintelor‖ pe care v-o recomand dragi cititori ai revistei,

deoarece veţi găsi ,,cuvinte luminate pentru minte şi suflet‖. D-l profesor face mare cinste comunei fiind

membru al Uniunii Scriitorilor din România, de unde a primit şi un bine meritat premiu. Ne mândrim cu un

astfel de consătean, de o modestie exemplară care prin activitatea scriitoricească demonstrează că fericirea

deplină, împlinirea deplină se materializează prin trăiri spirituale, NU prin case, maşini şi haine de firmă,

fără a avea ce spune. Se poate şi aşa----să fii un om valoros pentru tine şi cei dimprejur.

La eveniment au participat scriitori buzoieni şi nu numai, edilii comunei şi pârscoveni care prin ceea

ce fac nu lasă să moară draga noastră comună. Ii mulţumim.

ÎNTREZĂRIRI 10

V O R B E Ş I T Â L C U R I CIUDĂŢENII

I. NEDELEA

Orice persoană atentă la comportamentul vorbelor limbii române poate

remarca manifestări ciudate ale unora dintre acestea. Pe unele, nici lingviştii nu

le-au explicat, fie pentru că nu şi-au propus, considerându-le neimportante, fie

pentru că, pur şi simplu, nu le-au luat în seamă. Printre ciudăţeniile de această

natură ar putea fi inventariată şi o anume nestatornicire a formei de bază a unor

substantive masculine. Sperând că, poate, vreodată, specialişti interesaţi de

subiect vor lua „cazul‖ în studiu pentru o aprofundare corespunzătoare a

fenomenului, rândurile de față nu fac decât să prezinte un grup de astfel de

cuvinte care se comportă similar ca instabilitate a uzului și, în același timp,

contradictoriu, dacă avem în vedere posibilitatea includerii lor în două categorii

diferite prin tendința pe care o reprezintă.

Este vorba, pe de o parte, de masculine pentru care norma impune rostirea și

scrierea finalului cu vocală + r (la nominativ și acuzativ), căruia însă utilizarea (de obicei) populară îi

adaugă un e: abur, balaur, creier, graur, greier, gușter, mugur, prapur, tartor, vultur... Fiecare dintre noi

a auzit însă, pentru același singular, și (măcar unele dintre) variantele abure, balaure, creiere, graure,

greiere, guștere, mugure, prapure, tartore ori vulture, iar internetul confirmă întrebuințarea lor, a unora

chiar cu o frecvență incredibilă. Iată câteva exemple culese de pe diferite site-uri (o parte, din presă):

●„viața este ca un abure‖, „baie de abure‖, „E un abure negru‖ (Formula AS, nr. 762), „de abure blând /

străjuie pacea în grâne‖, ibn.idsi.md, 31 mai 2017; ●„vorbește ca un balaure‖; ●„un creiere de furnică‖, „un

creiere de bibilică‖, „un creiere la capac‖; ●„Speranța de viață a unui graure depășește 15 ani‖

(pestmag.ro, 19 martie 2017), frecvent ca nume de familie, Graure, „un pui de graure‖ (în serialul „Las

Fierbinți‖, episodul reluat de ProTV în 9 august 2017); ●dacă, la Alecu Donici, titlul fabulei apare în

varianta „Greierul și furnica‖, reluată și în text, o seamă de traduceri din Jean de La Fontaine preferă forma

„Greierele și furnica‖, probabil mai eufonică în vers, la fel sunând cuvântul (articulat) și în alte transpuneri

moderne; „un greiere necăjit‖, „și greiere și furnică‖ (aici, înainte de al doilea și, era necesară o virgulă);

●„un guștere de smarald‖, „bătrânul guștere roșu‖, „parcă era coada unui guștere‖; ●„prapure de miel sau

de porc‖, ruptură de prapure‖, „se îmbracă în prapure‖, „ Praporgescu de la prapure de miel‖ (Dilema

veche, nr. 134), „înveliți compoziția într-un prapure” (click.ro, 1 august 2017); ●„le-a primit, în plic închis,

de la adevăratul tartore‖ (Evenimentul zilei,1 martie 2010), „tartorele lor, Adrian Năstase‖ (România liberă,

1 martie 2010), „tartorele actualei majorități parlamentare‖ (voxpublica.realitatea.net, 31 iulie 2017, „a fost

tartorele județului‖ (ziare.com, 13 martie 2017); ●„Doi cocoși și un vulture‖, „vulture de aramă‖, „cap de

vulture‖, „vulture pleșuv‖. La acestea am putea adăuga, dat fiind comportamentul asemănător, și

substantive masculine terminate (conform normei) în vocală + n, cum ar fi curpen, care apare și în varianta

curpene. De menționat că toate aceste cuvinte au o vechime mare în limbă, unele aparținând substratului

autohton (abur, balaur, curpen, mugur), altele fiind moștenite din latină (creier, graur, greier, vultur) ori

având origine slavă (prapur, tartor; bulg. sau srb. gușter).

Pe de altă parte, o tendință inversă, de pierdere a vocalei e ce urmează, conform normei academice,

consoanei r, manifestă un alt grup de substantive masculine: brusture, fagure, fluture, sâmbure, strugure,

viezure... Adesea, ca și în cazul setului anterior de lexeme, mulți am auzit, am văzut în texte sau chiar s-a

întâmplat să folosim variantele brustur, fagur, flutur, sâmbur, strugur, viezur... Brustur de pildă, era, la un

moment dat, atestat pe internet (prin motorul de căutare Google) de peste 42 000 de ori (●„Se leagă capul cu

frunza de brustur‖ – Formula As, nr. 629; „ceaiul de brustur‖, viataverdeviu.ro, 16 octombrie 2016; „frunza

de brustur‖, ziare.com, 10 iunie 2017), iar sâmbur, de peste 1800 de ori(●„sâmbur de tămâie‖, „sâmbur

roditor‖; frecvent în creații lirice: „Al lumii-ntregul sâmbur‖ – Eminescu, „Împărat și proletar‖; „Dintr-un

biet sâmbur năbușit în fașă‖, Vasile Voiculescu, „Bătea la poarta cerului‖; „ultimul sâmbur de frică‖ – Ana

Blandiana, „În jar‖; „vaporos sâmbur sub anvelopa forțelor vegetale‖ – gandul.info, pe forum, 25 mai

ÎNTREZĂRIRI 11

2010). Este semnificativ - și, probabil, nu doar o simplă coincidență – că și aceste substantive sunt în

majoritate (după cum susțin reputați specialiști; vezi și Grigore Brâncuș, „Vocabularul autohton al limbii

române‖, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983) de origine autohtonă: brusture, fluture, sâmbure,

strugure, viezure (fagure are origini latinești).

Constatând că dicționarele (cele cu etimologii) și lingviștii recunosc (implicit, respectiv prin precizări

formulate ca atare) vechimea în limba română a cuvintelor mai sus prezentate, se cuvine remarcat că, mai

ales în lucrările lexicografice, gradul de certitudine asupra originii lor este diferit. În timp ce unele notează

circumspect că ar fi vorba de o etimologie necunoscută ori nesigură și fac uneori trimiteri la albaneză, altele

se pronunță ferm că avem de-a face cu un cuvânt autohton. La rândul său, Gr. Brâncuș, în lucrarea citată,

consideră a fi „cuvinte autohtone sigure‖ abur, balaur, brustur(e), curpen, mugur(e), sâmbure, strugure,

viezure și îl înscrie pe fluture în categoria „cuvinte autohtone probabile‖; apelează, în acest sens, la

comparația cu un cuvânt albanez asemănător și la faptul că are „o trăsătura fonetică (-ur- neaccentuat, ca în

abure, mugure, sâmbure, viezure etc.) prin care se apropie de elementele de substrat.‖ Pentru același cuvânt,

NDULR consemnează că este „Cuv. autoht.; cf. alb. fluturẽ‖, iar MDA că ar fi moștenit din latină

(*flutulus). Oricum, având în vedere „cazul‖ invocat de aceste rânduri, se poate trage concluzia că vechimea

nu atrage după sine, întotdeauna, o așezare fermă a cuvintelor în paradigme bine statornicite. Pentru

elementele lexicale trecute în revistă, comportamentul pare a fi determinat mai degrabă de căderea

accentului pe silabe anterioare terminației, aceasta devenind susceptibilă de variații. Este, de asemenea,

posibilă exercitarea unei influențe reciproce între cuvintele din cele două categorii (cu –e lipsă ori adăugat).

Dincolo de manifestarea – interesantă în sine – a unor tendințe contradictorii, este necesară, dacă optăm

pentru corectitudine, cunoașterea formelor recomandate ca aparținând limbii literare, fără ca abaterea (prin

adăugarea, respectiv pierderea lui –e final) să constituie o eroare foarte gravă, ea fiind interpretabilă, uneori,

când apare în texte caracterizate, în general, prin acuratețe ortografică, drept o alegere stilistică de trecere în

registrul popular al exprimării. De altfel, aici, am simplificat lucrurile (printr-o abordare din perspectiva

actualității – în sincronie), prezentând situația ca împrejurare de manifestare a unor tendințe sau ca o mostră

de instabilitate aleatorie. În realitate, în cadrul sistemului instabil prin secole și în prezent, pentru unele

cuvinte a fost mai mare frecvența formei cu –e, pentru altele, cea fără –e, iar norma le-a reținut drept corecte

pe cele cu reprezentativitate mai mare în vorbirea din perioada în care aceasta a fost instituită.

***************************************************************************************

C Ă R Ţ I Ş I R E V I S T E P R I M I T E L A R E D A C Ţ I E

Tudor CICU: „Pe Carul Mare abia zărit”, 2017

„Pe Carul Mare abia zărit‖ adună versurile, în dispunere clasică, modernă sau în proză ale unui

sentimental eminescian, cu luciditatea efemerităţii întâmplărilor din propria viaţă şi a veşniciei naturii,

acordând un câmp larg confesiunii, amintirii, regretelor pentru incandescentele sale stări de spirit. Această

trăsătură se consolidează la lectura repetată a unor poeme precum „Ca pe o trestie‖, „Povestea femeii care n-

a visat niciodată‖, „Ultima scrisoare‖, „Plajă în iarnă‖, „Va ninge şi mâine‖, piese care dezvăluie existenţa

unor straturi de memorie valorificate dramatic. O propensiune pentru supralicitarea amintirilor şi a

gândurilor amalgamate de situaţii înrudite se face simţită reconfortant cu această ocazie. Reuşita lirică

deplină e asigurată de echilibrul dintre impulsurile patetice şi capacitatea nestânjenită de concretizare

plastică a stărilor trăite. Poemul esenţial, arta poetică a volumului ni se pare a fi „Cum sunt toate rânduite‖.

Iată noutatea, nu singura, desigur, pe care o aduce încântătorul volum al lui Tudor Cicu, noutate de

substanţă lirică şi de tehnică poetică pentru neobositul, ingeniosul şi inepuizabilul autor buzoian. Inventiv,

cum îl ştim, numeşte noile producţii poeme, schiţe şi prozopoeme, termeni discutabili pentru teoreticienii

literaturii. Adevărul este că toate aceste specii sunt încărcate de lirism, melancolie şi paseism, elementul

epic fiind subsidiar. De-ar mai trăi o viaţă la Buzău şi la Negoşina, Tudor Cicu va resimţi până la ultimul

neuron elementul marin: pescăruşul, şlepul, sirena, stabilopozii, talazurile, nisipul auriu. Obsesiile sale

rămân pentru totdeauna tătăroaica cu ochii de foc, fiinţa misterioasă dintr-o casă părăsită din satul sud-

dobrogean, ca şi iarna, anotimpul durerii, al viselor şi al suferinţei, gara şi copilăria. Poate că aceste himere

ÎNTREZĂRIRI 12

îl fac să cheme, ca să nu rămână singur, pe clasicii ruşi (Cehov, Tolstoi, Gogol, Nabokov), americani

(Hemingway), englezi (Dickens), antici (Homer), cu năluci care îi răscolesc memoria: Anna, Nataşa, Anabel

Lee, Ulisse, Pip, Robert Jordan, Ganin. La rândul lor, propriile personaje sunt statui colosale , nepieritoare:

copilul, mama, tata, bunicul.

Prozodia unor poeme este încântătoare. Tudor Cicu face impresia că versifică uşor, fluent, firesc. Nu

ar fi de mirare să-şi imagineze că realizează partituri muzicale. Fiind vorba, mai cu seamă, de poezii de

dragoste, în care este inegalabil, poate executa toate variaţiile formale pe care tema i le permite, armonizând

jocul şi cunoaşterea.

Dacă vreţi să retrăiţi clipe minunate din viaţa dumneavoastră, să resorbiţi izbânzi sau dezamăgiri din

amintirile mai apropiate sau mai îndepărtate, încărcate cu experienţa livrescă a unor personaje literare

celebre, dacă doriţi toate acestea, dar şi clipe de desfătare intelectuală, vă

recomandăm să nu ocoliţi nicio pagină, niciun rând din această carte a

impetuosului şi constantului scriitor contemporan Tudor Cicu.

Constantin COSTEA: „Sălaşul îngerilor”, 2017. Frumoasa plachetă

reuneşte versuri scrise de-a lungul anilor, de apreciatul nostru colaborator, care

se socoteşte „un pribeag, un căutător de himere, trăind pururi tristeţea omului

desprins dureros de obârşie, mişcat din vatra lui‖. Născut cu vocaţia neliniştii,

C. C. a avut fericirea să întâlnească în viaţă şi oameni cu chip de heruvim,

coborâţi, parcă, de pe icoane. Tema patriotică este susţinută prin poezii ca

„Remember‖, „Colţ de ţară‖, „1 Decembrie 1918‖, „Plângerea

Brâncoveanului‖, natura cu anotimpurile ei, prin „Pâclele‖, „Toamna‖,

„Iarna‖, „Primăvara‖, „Noapte‖. Sentimentul erotic este mai evident în piese

precum „Cântec de dragoste‖, „Naivitate‖, „Regrete târzii‖. Felicitări!

Gheorghe ONCIOIU: „Poeniţa”, 2017. Autorul, reputat medic stomatolog

buzoian, se află la a treia aventură editorială, după „Sic tranzit‖ (2011) şi „Extracţii fără anestezie‖ (2013),

putând afirma acum că s-a experimentat în proza scurtă. Pretextul îl constituie sondarea în psihologia abisală

a românului de rând, evidenţiind tabieturi, paradigme, tendinţe şi structuri sufleteşti lipsite de idealuri înalte.

Se spune că un autor de proză, pentru a fi apreciat trebuie să fie inventiv cu numele personajelor sale. Ceea

ce Gh. O. reuşeşte: Lisandru lu’ Pricopseală, Vetuţa lu’ Păcăneaţă, Eufrosina lu’ Ciopârtac, Culai al lui

Porcoi, Mariţica lu’ Veşcă, Ilinca Mariei lu’ Ion al lu’ Trompetă. Sunt şi personaje din lumea insectelor

(Văduva Neagră) şi a animalelor (Câini şi pisici) care trăiesc şi muncesc alături de oameni într-o fabulă în

proză cu 24 capitole şi numeroase întâmplări groteşti. Autorul combate şi clişeul lexical şi neologismul

fandosit care au cariat vocabularul celor mai neînsemnate persoane.

Prin bunăvoinţa prietenului nedezminţit S. Coloşenco, ne-a parvenit încă un număr din publicaţia

HORINCEA, „revistă de cultură materială şi spirituală”, fondată de Ghiţă Cristian cu şase ani în urmă.

Restituirile istorice (Revolta de la 1907, Legenda satelor de pe Valea pârâului Horincea, Biografia

căpitanului de mazili Ion Giuşcă), medalioanele de eroi horinceni din primul război mondial, amintiri

(preotul Neculai Chiriculiţă, inginerul Mihai Chiriculiţă, plugarul Gică Ţepeluş, maiorul Jurist Talaşman)

formează sumarul unui număr extrem de interesant. Este publicat anastatic şi un document inedit: actul

original de vânzare-cumpărare a moşiei Berezeni, pe baza căruia s-a înfiinţat satul Horinceni, în decembrie

1922. Admiraţia noastră faţă de munca stăruitoare a „făclierilor‖ satelor româneşti.

Titu RACHIERU: „Strigare”, 2017. În cazul acestui debut editorial autorul îşi dezvăluie cel mai bine

circumstanţele reuşitei: „Călător prin lume şi trăitor al acestor timpuri mişcătoare, am adunat aici diferite

gânduri, idei, sentimente în versuri, unele de bucurie, unele de indignare, altele de recunoştinţă şi aducere

aminte. Un pic atipic, răzbate în esenţa cărţii faptul că foarte puţine mai sunt lucrurile ce din inerţie se mai

păstrează în firescul lor. s-a speriat inima, s-a întinat mintea, ba mai mult s-a îmbolnăvit raţiunea‖. T. R.

mulţumeşte celor care l-au ajutat în realizarea cărţii, printre aceştia aflându-se, bănuim, Mioara Bahna („Un

debut buzoian al lui Titu Rachieru‖), Mircea Dorin Istrate („Cuvânt înainte‖), Mihai Goia („Gânduri de

cititor‖), Damian Aurelian („Postafaţă‖), Eugen Ciobanu („Cuvinte de răspuns la Strigare‖). Inginerul Titi

Rachieru este colaborator al revistei „Origini‖, editate de Fundaţia Origini Carpatice, care apare lunar la

Buzău.

ÎNTREZĂRIRI 13

Uscând o lacrimă, nr. 40-42, 2017. Publicaţia redactată de inimosul om de

cultură Dumitru K. Negoiţă a împlinit deja 4 ani de existenţă. Titlul său este

preluat după cartea omonimă apărută în 2009. Ultimul număr se detaşează prin

cele două interviuri realizate de Marin Ifrim cu scriitorul Gh. Neagu, fondatorul

revistei focşănene „Oglinda literară‖ şi de Ion Aldeniu cu …poetul M. Ifrim.

Dumitru K. NEGOIŢĂ: „Monumentul de la …Ursoaia!”, 2016. Subintitulată „Lumina de la Cernica străluceşte şi acasă‖ este o frumoasă

parabolă despre monumentul înălţat în amintirea lui Iorgu Cosma, eroul

de la Griviţa, care şi-a continuat existenţa ca monah la Mănăstirea

Ciolanu şi la Cernica. Preotul profesor doctor Mihail Milea, cât şi confraţi

din Liga Scriitorilor Români (Mariana Vikcy Vârtosu şi George Militaru)

salută iniţiative lăudabilă a energicului D.K.N., „neobosit căutător de

comori istorice şi culturale, fiu al acestor meleaguri‖. Ceea ce facem şi noi.

ABC, revista Şcolii Gimnaziale „Vasile Voiculescu” Pârscov, serie nouă care continuă o veche tradiţie

(12 ani). Versuri, scurte eseuri metodice, ghicitori, proverbe…pe dos, mic dicţionar de expresii în „dulcele

grai românesc‖, legende, poveşti, sfaturi pentru întreţinerea sănătăţii, catrene, cuvinte încrucişate. Surprinde

într-un mod neplăcut absenţa semnelor diacritice, fapt ce conduce la rezultate lexicale comice. E, totuşi,

vorba de o revistă şcolară…

Viaţa noastră, revistă „cu apariţie variabilă de cultură şi viaţă‖, nr. 35. Publicaţia bârlădeană este pusă sub

înţelepciunea unor rostiri celebre: „Trei culori cunosc pe lume / Ce le ţin ca sfânt odor‖ şi „Drapel şi imn

îngemănate!‖ Acest număr prezintă realizările Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor „Elena Cuza‖, dar

şi articole de atitudine culturală şi istorică semnate de Gruia Novac, Teodora Elena Zaldea, Teodora

Gabriela Spînu, Eliza Artene, Mircea Coloşenco, Marcel Proca, Ghiţă Cristian, Petruş Andrei, Ioan Şt.

Pocovnicu, Zina Tămăşanu, Ion N. Oprea.

Mihail NEMEŞ: „Turn, la ţărm”, Ed. Sfera, Bârlad – 2017, volumaş de poezii originale apărute postum.

Autorul lor, cunoscut mai mult ca traducător din literatura franceză şi germană, s-a stins din viaţă la 61 de

ani, în 2005. Pentru acurateţea traducerilor a fost preţuit de poetul Şt. A. Doinaş. Spiritul său inadaptabil (a

fost miner, matriţer, morar, bibliotecar, profesor) l-a purtat prin mai multe locuri din ţară. Volumul

miniatural, o bijuterie a editurii din Bârlad, dezvăluie un suflet sensibil şi un meşteşugar al cuvintelor

potrivite: „S-a făcut târziu. Acum-i / ceasul stingerii-n străfund. / Să ne-arate luna numai, / dacă poate

ţărmul scund!‖

Cartelul metaforelor, nr. 36-38, se deschide cu două articole de atitudine etică semnate de Marin Ifrim

(„Întoarcerea la fleacurile lui Pleşu şi la moara retorică şi cultă a lui Radu Baniciu!‖) şi de Ion Lazu

(„Despre ce vorbim?‖). Acest număr mai cuprinde evocări ale cărturarului Alex Oproescu şi medicului

Valeriu Bistriceanu, plecaţi de curând, dintre noi, versuri de R. M. Boboc, M. Aionesei, N. Mătcaş, V.

Milescu, N. Pogonaru, N. Cabel, Gina Zaharia, D. G. Biţeanu, D. Dănăilă, L. I. Stoiciu. Interesantă este şi

prezentarea unui actor-poet şi prozator, intrat în al optulea deceniu de viaţă, Radu Cazan, născut în satul

Bentu, care a slujit 30 de ani teatrul din Arad.

Caietele de la Ţinteşti, nr. 8, prezintă pe coperta 1 portretul marelui cărturar Al. Oproescu, preluat din

volumul „Buzăul înainte de toate‖, aparţinând lui Nistor Tănăsescu. Contribuţia lui A.O. la propăşirea

culturii buzoiene mai este evocată de L. Otânceală, C. Doman, R. M. Constantinescu, Paul Negoiţă („Unde

pleacă Alex Oproescu?‖). Marin Ifrim continuă dialogul cu regizorul Nicolae Cabel, iar venerabilul Stelian

Grigore, amintirile didactice, cu profesorul Nicolae Ţane (n. 1903). Inedite sunt informaţiile din „Nunta la

Ţinteşti‖, autor El. D. Plătică şi din „Satul medieval Berindeşti‖, autor M. Ştefan. Versuri frumoase,

aparţinând lui I. Roşioru, Ş. Foarţă, Gh. Iova, E. Almăşan, I. Badea, M. Ifrim, C. M. Mecu, L. Otânceală, P.

Spirescu, C. Komartin, A. Sfinteş, P. Stoicescu, povestiri de N. Rotaru şi D. Stoica.

Aura CHRISTI: „Din infern, cu dragoste”, Ed. Contemporanul, 2017. Lucrare de 575 de pagini,

culegere de eseuri tăioase, cu afirmaţii dure, temeinic argumentate, care demontează unele puncte de vedere

ostile elementului autohton din cultura şi gândirea românească. „E ca şi cum ai întors câteva pagini din

cartea fiinţei. E ca şi când ai lăsat în urma ta ceva crucial, de răscruce, care se impune să fie valorificat, scos

la suprafaţa firii, prospectat, descris, contemplat într-o linişte de dincolo de lume, de dincolo de bine şi rău,

când toate lucrurile se întrevăd într-o altfel de limpezime…‖

ÎNTREZĂRIRI 14

P R O Z O P O E M E Tudor CICU

Am omorât în mine teama morţii

Ultima scrisoare de pe front a tatei: „Ce îngrozitor lucru e războiul. Nimic nu

seamănă c-o poveste…‖, scria el. După ce o citea, mama își făcea semnul crucii și

înțelegeam că nu trebuia să fi fost cineva care iubise mai mult ca el bucata de

pământ pentru care plecase la război și căruia să nu i se fi strecurat îndoiala că Iisus

nu a auzit de noi. După ce ascundea scrisoarea după icoană, un vultur îi era

privirea! Am omorât în mine teama morții și am fugit de m-am ascuns în podul

bunicilor, unde am făcut cel mai profund jurământ din viața mea, ca mic ostaș în

care tata dărâmase simțul onoarei: „Cât te-am urât că mi-ai spus prea târziu, te-am

implorat apoi să mă ierți că nu te-am înțeles, te-am iubit, te-am refuzat și te-am chemat. Când ai plecat de acasă am

salutat cu mâna la tâmplă știind că am în tine un erou. Am plâns și mi-am sorbit lacrimile. Știu cum spuneai că

înfrângerile sunt pentru toți cei alungați din cetate. Prilejuri de poezie, nu-i așa?‖ Am privit în ochii vulturului și m-

am întrebat de ce lumina lăuntrică nu-l orbește? „Ce mai vrei?‖ spunea vulturul, făcând să zăngăne lanțul puțului ori

de câte ori scoteam apă de la fântână. Puțin mai încolo stătea priponită o vacă. Îmi atrăsese atenția că cei care

intraseră pe furiș în gândurile mele, cred că lăsaseră inscripții cu creionul chimic de nu mai puteau fi șterse. Așa se

furișase Mașenka lui Vladimir Nabokov împreună cu cele două fete șterse, prietenele ei, când tocmai spusese: „Ia te

uită, un soare micuț‖. După aia, pe Mașenka au dus-o la Moscova. Așa a vrut soarta. Și, tare ciudat: despărțirea aceea

a fost pentru Ganin o ușurare. Dar este o prostie să se afirme că viața începe cu „a fost odată gândul… că putem

orice‖. „Dar cu povestea?‖ l-am întrebat, în vis, pe tata. „Să câștigăm mai întâi războiul!‖ Însemna să avem noroc. Și

mă gândeam cum sufla (și pe atunci) vântul printre brazi când Robert Jordan se închina, în Pentru cine bat clopotele,

dacă Maria n-are să fie niciodată a lui.

Doar noi murim, povestea rămâne

…Toamna aceea a fost scurtă. Frunzișul s-a colorat rapid când am intrat amândoi în gară și am cerut un bilet.

„Încotro?‖ m-a întrebat șeful de gară. „La capăt. Până se oprește trenul‖. Acolo o vedeam, ca în vis, pe Anna

Karenina cuprinzându-și capul cu brațele. „Ceea ce se întâmplă cu noi este ceva spăimântător, după cele ce s-au

petrecut aici‖ îi spusese lui Vronski. Știam că zăpada a rămas în micul oraș, împachetat ca într-un palton, încă din

octombrie. Umbra unui mesteacăn esenian, ca o pasăre plutind, se așezu între noi și ceilalți călători aflați pe peron.

Ridicasem o mână deasupra ochilor. Altminteri nu i-aș fi zărit. O nouă lume aveam dinainte, deși această lume nu e

totul. Ar putea fi ca silueta acelui clopot: o tânguitoare pierdere în urmă. Numai că omul nu regretă pierderile. „Se

pierde în esențe‖, ai spus. Numai că esențele ne distrug pasiunea în această lume. Pentru o lume de umbre. Soarele

care apunea peste coame de case murea odată cu mila mea adâncă pentru această pierdere în esențe. Azi, umbra

mesteacănului atârnă de-un cui ca o eșarfă de femeie rămasă fluturând la fereastra vagonului. Și mai rețin: dăltuită ca

o statuie ori desprinsă din pânzele lui Modigliani, erai. „Ia uite…! Vezi cum plutește prin văzduhul întunecos luna

plină? Să nu râzi! Fac același drum în fiecare zi la gară. Cu aceeași întrebare: când mai vin trenuri?‖ Și de fiecare

dată, așezată în genunchi, printre șine, Anna Karenina se roagă fierbinte: „Ce fac? Pentru ce? Pentru ce?...‖

În noaptea asta cât şi-n celelalte nopţi … Se spune că lăsase în urmă o poveste de dragoste. Nelămurită. Ca și noaptea în care Ghilgameș iar visă în vatra

zeului cu păr de aur sub ochii stinși ai lui Enkidu. Ori ai lui Roland cel născut în peșteră; sunând și acum din cornul

de fildeș în trecătoarea Ronceavaux. Cum nici pentru Aude, iubita lui de acasă, n-a mai răsărit luna pe cerul spre care

suia acel sunet de corn, vreodată, am zis că a venit vremea să înfrunt mitul unui rătăcit care a complicat totul pentru a

nu sfârși în îndoială. Când am început să aștern pe hârtie povestea noastră, s-a spus că în Valea Lunii, nici pentru noi

doi, nu o să mai apară luna. Doar sunetul unui corn mistuit de durere ca să se știe că fără Dumnezeu mereu e noapte.

Am umblat pe sub ferestrele tale prin ploaie și nu mi-a fost frică. Pentru că tu erai acolo. Și dintr-o dată, pentru prima

oară, soarele s-a desprins ca niște spițe de roată; așa cum „trădarea își arată glasul‖, l-am auzit pe cel plecat primul

spre ghereta unde preotul frângea anafura în potir gata să primească spovedaniile noastre. Dar mi se spusese: „În

Valea Lunii nimeni nu plânge aproape niciodată!‖

ÎNTREZĂRIRI 15

P O E Ţ I C O N T E M P O R A N I

Victoria MILESCU

GRĂBIRE

Când pleci grăbit Aida-Oana DRUGĂU

să-ţi cumperi o pâine şi o sticlă de lapte

cu sângele în dezordine VERDE BUSUIOC

şi creierii răvăşiţi de vântul verde

al primăverii venite iar prea devreme -Miroase, iubito a busuioc în tot locul

brusc îţi iese în cale Şi-aici e răcoare şi cântă mereu

iubirea vieţii tale O pasăre mândră, în deal pe o floare

o recunoşti de departe, strigi O pasăre mândră a lui Dumnezeu.

dar ea se uită în altă parte -Tu ce faci, îl întreb sfioasă în gând

grăbindu-se la rândul ei Ţi-e bine acolo, îi oare cam frig?

spre cineva, spre ceva nevăzut Căci eu tot mereu mă gândesc într-un rând

amestecându-se în mulţime, topindu-se De-i bine cu tine, nu ştiu mai nimic…

în forfota oraşului, şi el -E bine, iubito, mai zi-mi de la noi

îmbrăcat la repezeală, cu străzile pe dos De stânca din spatele casei, spre oi…

cu turnurile desperecheate Livada cu meri e în floare acum?!

sub un cer noros respirând sacadat Miroase a sare, miroase a drum?...

descheiat la toţi îngerii -Tu ce faci, îl întreb cu disperare-n priviri

Nu văd, e-ntuneric şi noaptea e grea

M-apasă mereu reveniri…reveniri…

Nu ştiu dacă viaţa fu bună ori rea…

-Iubito, aici tot mereu eu pictez

Pe uşile Raiului, căci Dumnezeu

Încredinţare mi-a dat ca eu să creez

Livada cu meri şi chiar

Chipul tău...

Veroni MIHĂILĂ

POZĂ DE COPIL Domnului poet George Militaru Războiul meu cu viaţa, aşa devin poveste,

Crescut-am fost la ţară şi lampa cu fitil, Am un stigmat pe mine, că rămăsei copil,

Pe cizme cum vedeţi, noroiul „de un kil‖, La mugurul de vreme, mă retardez, umil.

Dar era primăvară şi muguri înfloreau, Ştiu, sunt perdant, din genere, din faşă,

Eram în pragul vieţii şi toate îmi zâmbeau. Nu folosesc armură, e el ce nu mă lasă,

Din lupta mea cu dânsa, anostă, dar firească, În suflet am acum noroiul de un kil,

Ies picături de vreme, ce tind să mă hrănească, Mai pâlpâie în mine, o lampă cu fitil,

E toamnă şi cad frunze, ce apără ţărâna, Şi-mi tremură o mână, e tremur de copil.

Adio tinereţe, îţi fac acum cu mâna!

Pe drum şi mărăcini, m-au zgâriat, dar este

ÎNTREZĂRIRI 16

P R O Z Ă SISIF COBORÂND MUNTELE

-fragment din romanul în curs de apariţie-

Titi DAMIAN

Misterul aventurii existenţei oricărei ființe umane începe cu mult înainte de a se

naşte, cu o competiție, competiția dintre homunculii aceia minusculi cu codiță, țâșniți de undeva dintr-un univers închis, spre a ajunge undeva, într-un univers și mai ascuns

pentru exact nouă luni. Doar unul dintre ei are imprimate viteza și vigoarea să ajungă să

se lipească de ovulul care așteaptă prima îmbrățișare ca un impact cosmic, dând apoi

naștere, prin divizare, unor atâtea generații nesfârșite de indivizi aflați permanent în

competiția vieții, apoi a morții, spre a lua-o mereu și mereu de la capăt într-o aventură nesfârșită care va

ține cât pământul, poate și mai mult, cine știe cum, ajungând spre alt pământ, și tot așa, până i se va pierde

urma în univers, dacă i se va pierde...

Și aventura existenței mele a început cu mult înainte de a mă naște. Uneori, ceea ce ţi se povesteşte

că ţi s-a întâmplat în copilărie, pare atât de verosimil mai târziu, încât înclini să crezi şi eşti convins că

povestea este adevărată, ca și cum ai fost martor la acea realitate. Îţi închipui că doar ţi s-a întâmplat, iar,

când este s-o treci pe hârtie, adică să povesteşti, s-o faci ficţiune, constaţi că închipuirea este mai vie decât

realitatea.

Tata nu mi-a povestit totul decât o singură dată, iar mama, fragmentar, cu oftaturi, când avea timp...

Aşadar, aventura a început, după calculele mele aproximative, cam pe la sfârşitul lui ianuarie sau

începutul lui februarie 1945, când nu se terminase Războiul, tata fiind concentrat în Buzău, la Regimentul 7

Artilerie. Fiind ordonanţă la un căpitan, avocat în civilie, se pusese bine cu soţia acestuia „tânără, frumoasă,

cu ochi albaştri, blondă, plinuţă‖, după spusele lui, și, pentru că îl slujea cu credință, primea destul de des

câte o permisie pe care se străduia s-o folosească din plin, cu gând să ajungă la nevastă, aşa că dădea câte o

fugă cu trenul, supranumit „Nevoiaşul‖, până la Pătârlagele, apoi un „fleac‖ de numai 14-15 kilometri peste

dealuri şi peste Goşa, ajungea grăbit şi pofticios acasă şi, ca omul „gospodar‖, se apuca de treabă...

Cred că decizia naşterii mele a fost luată de cineva mai de Sus, cam după august 1944, la o staţionare

a unităţii sale militare, pe undeva prin Bihor, pe lângă Oradea, când, într-o dimineaţă, căpitanul respectiv şi-

a căutat ordonanţa cu mult înainte de apelul de dimineaţă, şoptindu-i misterios, să nu se prezinte la apel şi să

dispară, treaba lui unde, în ziua aceea. Nu mai apucase să-i spună de ce, dar, a doua zi, a descoperit că mai

rămăseseră în unitate doar câţiva inşi care se vor întoarce în Buzău pentru instruirea noilor recruţi - restul se

îndreptase spre Ungaria s-o elibereze de sub fascişti. „Ajunge, ai făcut război destul, îi spusese căpitanul, ţi-

ai făcut datoria, spre Berlin are să fie un alt mare prăpăd, mai mare ca la Stalingrad. Ruşii or să-i bage pe ai

noştri numai în faţă, cum au făcut la Oarba de Mureş. Cine ştie câţi se vor mai întoarce! Hai la Buzău, să ne

ocupăm de noii recruţi. Ăsta-i ordinul.‖

Ştia bine căpitanul povestea lui Ion Damian, zis Ion Şase. Recrutat înainte de termen, după o

instrucţie de o vară şi o toamnă la Buzău şi după un drum lung de câteva săptămâni, ajungea, în iarna lui

’42, în Iadul de la Stalingrad. În timpul unui bombardament, aflat în şanţ, telegrafist fiind, concentrat să

transmită la comandament în alfabetul Morse, a simțit că-l strânge o palmă de după ceafă. A încercat să se

descotorosească de ea şi a leşinat: zburase de la locul ei mâna smulsă de explozie a unui artilerist de la tunul

vecin, drept în ceafa lui. A leşinat, soldaţii ceilalţi abia l-au mai recunoscut, căci părul îi albise, iar sanitarul

a constatat că are globii ochilor galbeni...şi, culmea!... a făcut icter. Nemţii, oameni serioşi, l-au trimis într-

un tren sanitar cu paturi suprapuse („curgea sângele pe mine de la un militar rănit pe patul de deasupra!‖) la

Lemberg, în Polonia, unde „am fost tratat bine, numai cu dietă.‖ Prinsese cuvântul nemţesc „dietă‖ şi-l

folosea cu religiozitate ori de câte ori avea ocazia, mai ales că a urmat-o, în felul lui, şi acasă. După ce starea

lui s-a mai ameliorat, a fost trimis în ţară, la un spital din Roman, unde s-a mai „întremat‖, cum zicea el, cât

să poată merge pe picioare. A primit un permis medical de vreo câteva luni, timp în care l-a pus pe picioare

un purcel crescut de nevastă, făcut fripturi, şi un butoi de zeamă de varză, după cum îl învăţase un bătrân, în

tren, văzându-l aşa slab. „Am făcut drumul de la gară până acasă într-o zi întreagă.‖ Odată, la un rachiu cu

câţiva vecini, l-am auzit destăinuindu-se: „Mergeam o sută de metri şi mă hodineam pe un pietroi. Când am

ajuns acasă şi-am strigat-o pe Stela de la poartă, a crezut că-s o altă arătare şi s-a pitit după uşa polăţichii,

ÎNTREZĂRIRI 17

nevenindu-i să creadă. Apoi s-a pus cu îngrijire pe mine. Se întâmplase că se făcuseră şi fructele în toamna

aia, aveam beciul plin. Ba, mai luam şi câte o ţuică. Pe primăvară, a venit iar jandarmul la poartă cu ordinul

de drum să mă prezint la Buzău. Aşa am ajuns la căpitan. Mă văzuse harnic, cinstit şi dezgheţat. Mă

îndrăgiseră şi nevastă-sa şi copiii lui. Făceam toate treburile.‖ „Dacă nu mă ascundea căpitanul în ziua

aceea, la Oradea, tu nu mai erai, băiete, îmi rămâneau oasele prin Tatra‖, mi-a mărturisit – nu ştiu ce l-a

apucat aşa, din senin, odată, la coasa fânului, pe Marne, într-un moment de odihnă, cu mâinile sub cap,

privind departe, peste Vârful Vătraiului, cam pe unde credea el c-ar fi Tatra aia.

Cealaltă jumătate a aventurii devenirii mele mi-a povestit-o mama: „Maică, maică, ce-am mai păţit,

era să mor şi eu, şi tu. Când m-am măritat, mi-a dat mămica de la Deal, ca zestre, o viţică dusă deja la buhai;

prin octombrie urma să fete, s-o scot din iarnă până s-o întoarce tac-tu din concentrare, de la Buzău. Trebuia

să ne ţinem rostul până s-o termina războiul. Cam bănuiam noi că ruşii sunt aproape de Berlin. Pe la

începutul lui august, nu ştiu ce mi-a venit, că doar aveam izlazuri şi mai aproape, m-am dus cu vaca, Florica

o chema, tocmai la Murătoare. Aproape când să mă întorc, se făcuse cam 11, orientându-mă după soare, un

tăun a înţepat-o rău şi a dat să streche. Eu aveam funia legată cu ochi de mână, să n-o scap. M-a târât mult și

bine, norocul meu și al tău a fost că era iarba mare şi mi-a dat prin cap să mă întorc cu spatele spre pământ,

aveam numai julituri pe toată spinarea. În timp ce mă târa, cu mare greutate, nici eu nu știu cum, doar Maica

Domnului m-a învățat, am reuşit să mă dezleg. Am plecat spre casă în urma vacii şi, când am ajuns la

Curmătură, am simţit un lichid între picioare. Am strigat la nişte femei aflate într-o grădină. <<În a câta lună

eşti?>> m-a întrebat una. <<A şaptea>> i-am răspuns <<Scapă>, mi-a mai spus. <<Hai s-o ducem acasă>>

M-au dus mai mult pe braţe, am născut, nici nu-ţi dai seama prin ce-am trecut. Te-a moşit soră-mea, Mariţa.

Anica lui Neculai Lina a chemat-o şi pe naşa de cununie, cumnata, învăţătorea Maria Boerescu. S-au gândit

să te boteze tot atunci, să nu mori nebotezat. Ar fi fost mare păcat! L-au luat pe părintele Chivoiu – lucra

omul într-o grădină -, și-a pus el odăjdiile, femeile au scos apă rece de la fântâna lui Braica, cea mai

apropiată, te-a cântat el ce te-a cântat, mai pe scurt, așa; nașa s-a lepădat repede de Satana, cum cerea cartea,

i-au plătit omului după datină, te-au închinat pe la icoane. Te-au adus acasă, eu n-am fost, eram slăbită rău.

<<Nu moare, fii fără grijă, uită-l cum caută ţâţa şi suge!>> Norocul tău a fost că mi-a venit și laptele, izvor,

nu alta! Când te-am cercetat mai bine, la vreo câteva zile, am observat că ai o umflătură mică înspre coiţe.

Mi-a spus nașul Toma că ar fi hernie. De atunci a început necazul nostru cu tine şi-al tău, că te-ai pus pe un

plâns care a ţinut trei ani. Numai în somn mai tăceai. Te hodineai în somn, ca să-ăi faci spor pentru alt plâns.

Ce-am mai pățit cu tine! După vreo două-trei zile, nu ştiu cum a aflat, a apărut şi tac-tu, tare supărat, căci,

după socotelile sale, trebuia să te naști, încolo, aproape de noiembrie, nu ştia că eşti de neleapcă. Ce era să

mai zică? S-a dus la sfat şi s-a întors cu certificatul de naştere cu numele Titi. <<Dar în certificatul de botez

zice Florin, așa îl are Dumnezeu în catastifele lui!>> încerc eu să-l lămuresc. Atunci el izbucneşte furios:

<<Vrei să-l cheme ca pe boul ăla costeliv, Florian, al lui Moise Mitruţă de peste drum? Iar pe vacă o

cheamă Florica. Umplem casa de Florii, adică de boi și de vaci>>?

Maică-maică, ce-am mai păţit cu tine! Ziua mai făceam ce mai făceam, dar cum se lăsa noaptea,

începeai să plângi cu sughiţuri, nu ştiam cum să te mai împăcăm. Te legănam în copaie, pe rând. Îţi făcea

bine să-ţi cânt „Marie din Curmătură‖ şi aşa adormeai un pic. Când te trezeai, destul de repede, iar începeai.

Te luam în braţe şi te duceam pe prispă, uneori cu copaie cu tot. Te uitai curios la stele, numai așa tăceai.

Aşa reuşeam să adormim şi noi un pic. Făceam cu schimbul, eu și tac-tu, că alt ajutor n-aveam. Cine mai

ştie de câte ori ai trecut pe lângă moarte! Dacă te lăsam aşa, în câteva zile... Te-am dus cu naşu’ Toma la

doctor, la Buzău: <<Nu se poate opera decât la 3 ani, chinuie-te cu el aşa până atunci, dac-o trăi. Acum, la

vârsta lui, moare pe masa de operaţie, e prea mic, nu suportă cloroformul!>>‖

Mi-au spus că m-au dus în braţe până la tren, la Pătârlagele. Din Buzău nu-mi amintesc ca prin

ceață, decât o cameră cu paturi de spital, un doctor deasupra mea, ceva ca o pânză pe faţă, apoi mama

spunea că, după anestezie și după operație, când m-am trezit, l-am înjurat pe doctorul Gâdei – aşa mi-a spus

că-l chema. Ce știam eu? Eu îl înjuram „Tu-te-n cur pe mă-ta‖, iar el râdea fericit, că scăpasem. Eu am trăit,

iar el a murit după vreo 2-3 ani, mi-a spus naşul Toma, felcer, care făcea naveta săptămânal la Buzău. „Să-i

spui copilului, cât o trăi să nu sară prea de sus, nici să nu ridice greutăți prea mari, că i se poate rupe

praporul.‖ A fost singurul organ al corpului omenesc de care m-am interesat, într-un dicționar, înainte de a

învăța la școală, mult mai târziu, Anatomia omului.

ÎNTREZĂRIRI 18

POVESTE DE FAMILIE (3)

Aida DRUGĂU

“Chemarea dreptăţii răsună din tulnic de-aramă

Şi-o poartă şi munţii în freamătul lor…”

Sunt ani grei. Toamnă târzie, anul 1952…

Despre părintele Mina se aude vorba că e la o mănăstire prin Făgăraş, ‖-Unde o mai fi şi asta?‖ se

tot întreba sora-sa…

-Ce facem, Ionică noi acuma? Cum o mai scoatem la capăt? Ce-o să reuşim cu fata? Şi parcă i se

aseza de fiecare dată un nod mare în gât rostind aceste întrebări.

-Am auzit că Nicu a plecat de-acasă…cu băieţii, aceste cuvinte fiind rostite parcă în şoaptă…în

munţi. Mi-a zis Sofia, cumnata, căci nu trebuie să ştie nimeni…nimeni. S-a săturat să tot muncească pentru

ăştia şi să fie ―batjocura unor idioţi‖ după cum zice el mai mereu…‖-Aşa nu se mai poate! Trebuie să ne

împotrivim! Trebuie să rezistăm!‖…

-Sofio, eu plec! Ai grijă de copii…şi de tine! Am să mă întorc… Şi vorbele din urmă sosiră laolaltă

cu o strângere în braţe…O cuprindea cu braţele-i vânjoase, cu multă putere dar în acelaşi timp cu o blândeţe

de care n-ai fi zis că poate fi capabil aşa un munte de om.

-Nu-ţi fie frică, Sofilico! Are Dumnezeu grijă şi o sărută apăsat foarte…pe frunte.

Băieţelul de numai câteva săptămâni scâncea necontenit la sânul mamei. Fetiţa se agăţase cu

gheruţele de iţarii lui…Cu greutate mare încerca Nicu să se urnească…O cuprinsese pe femeia lui de mijloc

şi încremenise aşa. Nu mai ştia parcă ce-i cu el. Visează au ba!

Şi plecaţi au fost…el şi ceilalţi, vreo doisprezece în total. Aveau cu ei şi pe băiatul ăl’ mare al

părintelui Laurenţie Pîrscoveanu, tânărul Andrei, student la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Asta s-a aflat

cu certitudine de-abia târziu, după ’90. Ghiţă şi Emil adică fraţii Ogor, din deal, elevi ai Şcolii Normale,

băieţi tari de caracter au plecat şi ei atunci…

Părintele Mina îi ajuta pe ascuns de tot, de-acolo de la Sâmbăta, din Făgăraş…

Fiecare şi-a luat la plecare un rucsac în spate, atâta, atâta doar…Au plecat să reziste, au plecat pentru

copiii lor, pentru părinţi, moşi şi strămoşi, pentru ei, pentru tot ce ştiau de la domnu’ învăţător Avram, care

educase în sat atâtea generaţii de elevi şi care le spunea:

-Nu vă lăsaţi călcaţi în picioare de bocancii lor mânjiţi de sânge! Mai bine luptaţi-vă până când a

vre’ Dumnezeu! Trăiţi cu demnitate, coconii taicului!

*Făgăraş, iulie 2017…În faţa Catedralei din oraş se înalţă un monument pe care stau înscrise într-un şir parcă

nesfârşit următoarele nume: Ilarion Ioan, Ogor Ghiţă, Pîrscoveanu Andrei, Pop Ioan, Stănescu Nicolae etc…EROI AI

PATRIEI ROMÂNE. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

“Noi nu ştim cei duşi de-au murit sau sunt vii…”

Alături se găseşte Cetatea, fosta închisoare pentru deţinuţi politici, astăzi,

culmea…punct de atracţie pentru turişti…Lebede superbe pe luciul apei,

în faţa Cetăţii!...

În munţi, de-a lungul şoselei între Făgăraş şi Sibiu drumul e plin

de troiţe din

lemn…Am numărat

peste douăzeci, apoi

am pierdut şirul…De

ce atâtea oare?! De ce

munţii par aici că

ating cerul?! De ce

amintirile vin şiroi

peste sufletele

noastre?!

ÎNTREZĂRIRI 19

D O C U M E N T E L E P Â R S C O V U L U I

7

Ilie MÂNDRICEL

1627 (7135) mai 21 Alexandru Coconul porunceşte unor megiaşi să cerceteze pricina dintre Radu

şi Oancea din Pârscov.

Aici megiiaşii Radului (sl.) şi ai Oancei, anume din (sl.) Pârţcov,

Crăciun şi (sl.) Bălan, ca să caute şi să adevereze pentru 1 cal ce-au fost

dat Radul unchiu-său Barbului, deript 9 galbeni, iar unchiu-său Barbului

i-au dat partea lui de ocină den Părţcoveni, încă în zilele răposatului

Mihail voivod, iar Oancea, nepotul lor, el zice că n-au dat ocina pre acel cal, ce i l-au plătit cu 13 galbeni şi

cu un cojoc./ Deci cum vor adevăra şi cum vor afla cu ale lor suflete, aşa să fie./ Ispravnic Iano portar./ Scris

(sl.) mai 21 zile (sl.) leat 7135./ Io Alexandru voevod, cu ajutorul lui Dumnezeu, domn (sl.). D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, LXXVII/7. Orig., hârtie, 20,5 x 14 cm., pecete aplicată, căzută. Cop.,

ib., Ms. 173, f. 150v-151. Ediţii: DRH B., vol. XXI, 1965, p. 400 (după 1629) Zapis de cumpărare a unei moşii la Pârscov, Neguţ de la Albul feciorul Tatului, tatăl Cegăi.

Să se ştie cum am cumpărat eu, Neguţ, moşie din Pârscov de la Albul, feciorul Tatului, tatăl Cegăi,

în zilele lui Alixandru Vodă cându au venit întăi la scaun, dereptu aspri gata 2. Mărturie: din Pârscov,

Calcea bătrânul şi (sl.) Artenie, Nanu, Andreiu, Grindeş, Nan, Crăciun Tolilie, Năstase Godean, Dragomir,

Zorze, Bălan. Însă partea Albului toată o am cumpărat. Am scris acest răvaş ca să fie ştiut cu zisa lor.

Aldămaş bani 70./ (Verso) Zapisul Albului feciorul lui Tatu, tatăl Cegăi ot Pârscov, care mi l-au dat

Gheorghe feciorul lui Stan. D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/54. Orig. rom., hârtie.

1630 ianuarie 10, Bucureşti Leon Tomşa voievod întăreşte lui Costandin, nepotul lui Avram din Mărăcineni, ocini la Mirceşti şi Joseni şi un

scoc de moară la Scurteşti (Extras pentru evidenţierea martorilor).

( ... ) Şi iar a cumpărat Costandin de la Rădiche şi de la fraţii lui în apa Buzăului un scoc de moară în

sat în Scurteşti, pentru 1800 aspri gata. Şi au fost martori, anume: din Bănceşti, Anghel logofăt şi din

Ciorăşti, Stoica Ciorăscul şi din Pârscov, Crăciul şi Bălan şi Bradul. D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, X/8. Orig., perg.; 36 x 49 cm.; pecete timbrată; cu o trad. din 1850; altă trad., ib., Ms.

172, f. 279. Ediţii: sl. şi trad. D.R.H. B., vol. 23, p. 10-12

(1632 septembrie 1 – 1633 august 31) 7141 Popa Matei lasă nepotului său Iane o moşie la Pârscov.

Să se ştie cum am lăsat eu, popa Mateiu, toată partia mia de ocinu din Pârscov nepotu-miu, lui Iane,

din moşul Daleca a treia parte de peste tot locul şi hotar Pârscovului. Legătura am pus: să n-aibă unde veni

după mene în pământ şi să fi(e) al dracului şi al natemei de tre(i) sute optspriaci o(te)ţi cei de la (sl.)

Nichiia./ Mă(r)turie: de la Pârscov, Părtenie, Stoian, Stanciul Robul, Dan al lui Mican, Gligorie, Muce,

Gligori, Niagul, Jup, Toma şi cu frate-său Barbul./ Şi mi-am pus mai jos degetul să să crează./ Vălet 7141

(1632-1633)./ Eu popa Mateiu. D.A.N.I.C. , Ep. Buzău, LXVIII/13. Orig. hârtie; 15 x 21 cm.; cop. ib., Ms. 172, f. 17-18. Îndoielnic

după scris, cerneală, formular. Ediţii: D.R.H. B., vol. 23, p. 633-634

(1632 – 1638) Patru megiaşi din Pârscov, daţi de marele vornic, mărturisesc pentru partea de moşie a lui Neagu fiul lui Miclea, în

pricina cu Oancea, Radul şi Şteful, nepoţii lui Oprea Paşadia.

Să să ştie cum s-au pârâtu nainte(a) jupânului Ivaşco marele dvornic Negul, feciorul Miclii din

Pârscov cu Oncea (în copie Cârstea) şi cu Radul şi cu Şteful, nepoţii Oprei Paşadiei de acolo, păntru ocină

ce au fostu vândutu Oprea Paşadie, Miclii; iar cându au fostu acmu iar nepoţii Paşadii ei zicu că nu i-au

vândutu. Deci s-au voitu de a lor bunăvoia denaintea jupânului Ivaşco marile dvornic de ş-au luatu 4

ÎNTREZĂRIRI 20

megiiaşi, megiiaşii Negului anume: de(n) Pârscov, Dan, de(n) Bănuleşti, Vlădan (în copie Vlădilă);

megiiaşii nepoţilor Paşadiei ce-s mai sus-scrişi, anume: Stoica de(n) Blăstimatile, de(n) Verneşti, Dragomir./

După aceia noi, aceşti 4 megiiaşi, am căutatu şi am întrebatu bătrânii locului şi înprejur toţi megiiaşii şi am

aflatu şi am ade(ver)atu cum au vândutu Oprea Paşadiia d(e) în partea lui de ocină a tr(eia) partea Miclii de

preste tot hotarul de în câmpu şi de în păd(ure ş)i de într-apă, ca să-i fie lui moşâe necletinat, dereptu 1800

(bani) gata şi l-au hrănitu până la moartea lui, că l-au părăsitu feciorii. Alta dăm ştire, că fără această legi

încă a mai purtat 2 legi şi totu aşa s-au aflat, iar noi încă nici aşa n-am crizotu, ce am alesu bătrânii satului

aldămăşarii carii au fostu cându s-au vândutu această ocină de au juratu pre sfânta vanghelie cum au

vândutu Oprea Paşadie ocina Miclei, încă în zilele Mihnei vodă./ Şi am pos şi mărturie de(n) Pârsc(ov),

Calce bătrânul, Drăgoiu bătrânul, Crăciun bătrânul, Mârzanul, Bradul, Mihăilă, Ivan, popa Stan, Vasilie,

Radu cizmariul, Stoian Negul, Huiupu, Tănasie, Begul, Lera de(n) Târcov, Şteful de(n) Verneşti, Gădan (în

copie Stan) de(n) Scăiani, Cârstea de(n) Blăstematile, Stoian i Neica şi alţi mulţi oameni buni./ D-aceasta

dăm ştire şi mărturisim. D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/18. Orig. hârtie, 31,1 x 20,5 cm., 5 peceţi aplicate. Cop. id., Ms. 172, f. 25v. Datat

după Ivaşco mare vornic. Îndoielnic după conţinut, formular, scris şi hârtie. Ediţii: D.R.H. B., 23, p. 664-665

1633 iunie 16 Episcopul Efrem al Buzăului hirotoniseşte pe popa Lăudat pentru satul Pârscov, judeţul Buzău

Din mila lui Dumnezeu, preasfinţitul arhiepiscop chir Efrem al Buzăului.

Am dat această întocmire celui statornic întru cele bune, preotului anume popa Lăudat, ca din mâna

noastră nevrednică să se învrednicească de slujba preoţească, după înţelegerea dinainte, unde s-ar întâmpla.

Am făcut aceasta pentru întărire, însă după obiceiul nostru, am alcătuit şi cu sfatul şi am iscălit cu mâna

noastră. Şi, iscălind, a mărturisit înaintea episcopiei noastre şi duhovnicul lui, popa Manea./ Şi i-am dat lui

loc în satul Pârscov, din judeţul Buzău./ Scris în luna lui iunie 16 zile, anul 7141 (1633)./ † Smeritul

episcop Efrem de Buzău (m. p.). D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/14. Orig. hârtie; 27,5 x 21 cm.; pecete aplicată, căzută. Trad., ib., Ms.

172, f. 18

1635 aprilie 10 Oprea din Pârscov înfrăţeşte pe fiii săi cu fiica şi ginerele lui pe moşia ce o avea acolo.

Scris-am eu, Oprea din (sl.) Pârscov, acesta zapis al meu, să fie de mare credinţă la mâna ginere-meu

Radu şi (sl.) şi a fii-mea Radii, peîntru că me-(a)u scuînpărat ei moşie de la logofătul Voico, de au dat 700

bani, că eu n-am fost în ţeară. Iar de vréme ce am venit de în ţeara Moldovei aici la moşie mea, în Pârscov,

să-mi ţiu moşie, iară (gine)re-meu Radul şi fie-mea Rada me-(a)u cer(u)t bani câţi au cheltuit pre ace moşie,

piîntru că au tra(s mult) cu Voico logofătul şi au scuîmpărat şi de pre aiurea de pre unde au fost zălogită de

mine. Dici, de vréme ci me-(a)u cerut banii, n-am avut să-i dau, ci i-am înfrăţit să fie 3 fraţi: Pătru şi Simion

şi ginere-meu Radul cu fie-mea Rada să ţie a triia parti din moşie-mea în Pârscuv, de în apă şi de în cânpu şi

de în pădure şi de peste tot locul./ Şi mărturie au fost molţi oameni buni pre nume: ot Pârscov, uâncu-său

Crăciun, Gligorie şi Dumitru şi Toma, Ion, Irimie, Tóder Pirăţii./ Am scris eu (sl.) Mihăilă din (sl.) Măgură.

Scris luna (sl.) aprilie zile (sl.) 10, în (sl.) le(a)t 7143 (1635). D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/15. Orig. hârtie, 28,5 x 20 cm. Cop. ib., Ms. 172, f. 18v. Ediţii:

D.R.H., 25, 1985, p. 67-68

1635 noiembrie 20

Stancul din Păltineni lasă la moarte moşia sa din Pârscov nepotului Stan.

Să să ştie cum am lăsat eu, Stancul, toată partea mea de moşie din Pârscov nepotu-miu, lui Stan,

orcât se va alege, care o (am) cumpărat moşie mi de la Oprea Paşadie, a şasea parte de peste tot hotarul

Pârscovului, pentru că eu din bunăvoia mea o-m dat cu li(m)bă de mórte. Iar cine ar face alte tocmeli sau

alte izvóde să zică că i-o-m dat eu, am făcut mare legătură la moartea mea, să fie afurisit şi alnatima (!) de

318 sfinţi din (sl.) Nichiie, parte să aibă cu Iuda şi cu Ariia la un loc./ Mărturie au fostu cându am făcut

acestu zapis: Stoica din Păltineani şi Radul de acolo (sl.) şi Gligore de acolo şi Voico de acolo şi Radul

Gâlcă şi Fricea de acolo./ Şi am scris în zilele lui Mateiu vodă. Şi din Pârscov încă au fost mă(r)turie Albul

Meeşăscul şi Toma şi Gligore şi Barbul, nepotul Paşadii./ Aceasta am scris să să crează unde se va arăta./ Şi

am scris eu, Radul grămăticul, din satul Păltinenilor luna lui noiembrie (sl.), 20 zile în anul 7144 (sl.

1635)./ Eu Stancul din Păltinéni.

ÎNTREZĂRIRI 21

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/16. Orig. fals după hârtie, scris şi conţinut, 21 x 15 cm.;

cop. ib. Ms. 172, f. 18v-19. Ediţii: D.R.H. B., vol. 25, p. 473-474

1635 decembrie 27, Bucureşti Răvaş pentru jurătorii satului Cândeşti (printre care şi din Pârscov).

Aici jurători (sl.) ai Ananiei şi ai lu Dragomir şi ai lu Stan de(n) Pătârlage, pe nume (sl.): din

Cârlomăneşti, Dobrin şi Stan al Imaneţi şi din Săseni, Radul al Niţii şi din Băbéni, Stoian Ghindar şi din

Plecicoiu, Negrilă şi Radul cel Mare şi din Policioaia, Oancea şi din Trestiia, Vlăduncea (în întărirea

domnească din 21 martie 1636, Trestiiani, n. I. M.) şi din Pârscov, Ivan (şi) Stanciul Robul şi din Pătârlage,

Lera lu Hârsu şi Dobrotă, să jure cum n-au fost 3 moşi în sat în Cândeşti, de i-au chemat Calen şi Procicanul

şi Văsiiu, ce au fost 4 moşi şi au ţinut şi Ananiia şi Dragomir şi Stan ocină în Cândeşti den partea moşu-său

Cornei şi cum a fost şi Cornea frate de ocină cu Calen şi cu Procican şi cu Văsiiu, însă cum vor afla cu

sufletele lor. Şi zioa după Bobotează, 3 săptămâni./ Şi ispravnic Cernat mare portar./ Scris în Bucureşti, luna

decembrie 27 zile, în anul 7144 (1635)./ Io Matei voievod, din mila lui Dumnezeu, domn (sl.).

B.A.R., Doc. istorice, CXCVI/73. Orig. hârtie, 20 x 15 cm., pecete mare, aplicată. Ediţii: D.R.H., 25, p. 193-194

(1635-1640) Macsin lasă moştenire fiicei şi nepotului Stoica moşia din Pârscov, cumpărată de tată-său Lera de la Paşadia

Să-s(ă) ştie cum am lăsatu eu, Macsin, moşia din Pârscov fii-mia şi nepotu-mieu Stoichii, care o au

cumpărat tată-miu Lera de la Paşadiia, a şasea parte. Iar care ar face alte meşteşuguri să fie afurisit că o am

lăsat cu limbă de moarte. Mărturie: popa Radul şi Stoica din Baldovineşti şi Dumitru şi Neagul. Aceasta am

scris, să se ştie.

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/17, nedatat. Copie rom., hârtie.

(1635-1640) Macsin lasă moştenire nepotului său Vlad partea de moşie rămasă lui la Pârscov.

Să-s(ă) ştie cum am lăsat eu, Macsin, toată partea de moşie din Pârscov nepotu-miu lui Vlad, care o

au cumpărat tată-miu Lera de la Paşadiia, din toată partea lor a treia de peste tot locul Pârscovului. Şi o am

lăsatu nepotu-miu şi care va întoarce sau va întoarce (!) să fie al dracului. Mărturie: Stan din Cărbuneşti,

Dumitru din Baldovineşti. Am scris eu pop(a) Ion din Brăila.

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/45, fără dată. Copie rom., hârtie.

1636 martie 21, Bucureşti Întărire de ocină la Cândeşti, în urma unei judecăţi. Rezumat şi extras pentru evidenţierea megieşilor din Pârscov şi

Trestiani (în actul din 27.12.635, Trestiia).

Matei Basarab întăreşte lui Anania din Săbiceu şi lui Dragomir şi Stan din Pătârlage partea moşului lor Cornea, din

Cândeşti, a patra parte din tot satul. După moartea lui Cornea, stăpânirea a fost contestată în Divan de Calen, Procicanul şi Văsiia

din Cândeşti, care spun că n-a avut Cornea moşie în Cândeşti, iar megieşii pe care i-au luat nepoţii acestuia în zilele Radului

voievod nu le-au putut căuta lucrul.

( ... ) Şi am dat domnia mea Ananii şi lu Dragomir şi lu Stan lége 12 megiaşi pre răvaşe domneşti,

anume: din Cârlomăneşti, Dobrin şi Stan al Imaniţi şi din Săséni, Radul al Niţii şi din Băbéni, Stoian

Ghindar şi din Plecicoi, Negrilă şi (Ra)dul cel Mare şi din Policioi, Oancea şi din Trestiiani, Vlăduncea şi

din Pârscov, Ivan (şi St)anciul Robul şi din Pătârlage, Lera lui Hârsu şi Dobrotă, ca să jure cum n-au fost

trei moşi în sat în Cândeşti, ce-au fost patru. Şi au mersu cu légea deplin la zi de au jurat la sfânta piscupie

de la Buzău pre sfânta evanghelie naintea părintelui Efrim episcopul. Şi am văzut domnia mea amândoao

răvaşele domneşti şi cartea părintelui episcupului de jurământ la mâna lor, cum scrie mai sus. Şi au fost la

jurământ acolo ispravnic sluga domnii méle Marin portarul. B.A.R., Doc. istorice, CXCVI/74. Orig. hîrtie, 31 x 21 cm., pecete timbrată. Ediţii: D.R.H. B., vol. 25, p. 249-250

ÎNTREZĂRIRI 22

MAIORUL AVIATOR IOAN PENEŞ

(10 iunie 1892 - 5 februarie 1935)

Dr Marius-Adrian Nicoară1

Unul dintre„icarii” Aeronauticei Militare Române

(A.M.Ro.) a fost maiorul (mr.) aviator (av.) Ioan Peneş,

originar din Transilvania, refugiat cu familia în judeţul

Buzău.Proeminenta sa personalitate este ţesută dintr-o

suită de evenimente semnificative, aflându-se permanent

în prima linie, în anii grei ai Războiului de Întregire

Naţională (1916 – 1919).

Născut în localitatea Târlungeni, situată în apropiere

de Braşov, la 10 iunie 1892, a trecut cu familia Munţii

Carpaţi, din cauza oprimării autorităţilor austro-ungare,

stabilindu-se în localitatea Verneşti, în apropiere de

Buzău.

A urmat cursurile Liceului „Bogdan Petriceicu Haşdeu”. În anul 1910 a susţinut bacalaureatul şi a

optat pentru cariera militară, devenind la 1 octombrie, elev la Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu din

Bucureşti. La 1 iulie 1912 a absolvit şcoala militară printre primii din promoţia sa. Prin Înalt Decret

Regal(Î.D.R.) nr. 3332/1912 a fost avansat la gradul de sublocotenent (slt.) şi repartizat ca ofiţer subaltern la

Regimentul 16 Artilerie.2

A participat la campania din Bulgaria din anul 1913, fiind decorat prin Î.D.R. nr. 6247/1913 cu

medalia „Avântul ţării”.

Slt. Ioan Peneş a luat contactul cu aviaţia urmând Şcoala de Observatori Aerieni de la Cotroceni şi

prin Î.D.R. nr. 1660/ 1915 a primit brevetul nr. 9. La 5/18 mai 1915 a devinit elev-pilot la Şcoala Militară de

Pilotaj de la Cotroceni şi numai după aproximativ o lună (7/20 iunie 1915), a obţinut mult râvnitul brevet

militar de pilot, nr. 55. Era primul ofiţer român de aviaţie care avea o pregătire completă: a urmat, aproape

în acelaşi timp, cele două şcoli ale A.M.Ro., cea de observator aerian pentru artilerie şi cea de pilotaj, iar

cunoştinţele sale de artilerist îi vor folosi mult în timpul Războiului de Întregire Naţională.

Prin Î.D.R. nr. 1867 a fost avansat, la 1 august 1915, la gradul de locotenent (lt.) iar prin Decizia

ministerială nr. 305/1915, începând cu 1 septembrie, şi-a început activitatea în calitate de pilot militar la

Corpul Aerian Român (C.A.R.).3

La decretarea mobilizării, lt. av. Ioan Peneş a fost repartizat ca pilot de front, în Escadrila „Farman,”

din Grupul 1 Escadrile comandat de căpitanul (cpt.) av. Alexandru Sturdza. Unitatea din care făcea parte

avea misiunea să execute recunoaşteri aeriene pentru Armata 1 Română, care acţiona în sectorul cuprins

între Valea Oltului şi Porţile de Fier.

Personalul navigant al Escadrilei „Farman” comandat de cpt. av. Mircea Zorileanu, s-a deplasat de la

Bucureşti la Tălmaciu, localitate aflată lângă Cisnădie. Pilotul Ioan Peneş a fost primul zburător român care

a trecut cu avionul Munţii Carpaţi, îndeplinind astfel visul lui Aurel Vlaicu. A îndeplinit apoi misiuni în

liniile inamice în zilele de 22/24/25 august 1916 (datele sunt pe stil vechi), dovedind calităţi deosebite în

tehnica pilotajului. Prima misiune de luptă a efectuat-o în ziua de 22

august 1916.4

Schimbările survenite în situaţia de ansamblu a frontului la

sfârşitul lunii septembrie 1916, ca urmare a modificării planului de

campanie iniţial, prin intrarea Bulgariei în război împotriva noastră, a

creat premisele angajării de către inamic a unor acţiuni contraofensive

1 Istoric, doctor în ştiinţe militare.

2Arhivele Militare Române (A.M.R.), Fond „Memorii Bătrâni”, litera „P”, dosar 110, f. 2.

3 Ibidem, f. 9.

4Ibidem, Fond Armata 2 Română, dosar 60, f. 2. Avion de recunoaştere H. Farman din Escadrila

Bucureşti survolând împrejurimile Buzăului la

sfârşitul lunii octombrie 1916.

Maior av. Ioan Peneş

Dr. Marius-Adrian NICOARĂ

ÎNTREZĂRIRI 23

de amploare şi intensitate, care s-au localizat în luna septembrie 1916, în regiunea cuprinsă între Mureş şi

Olt şi în depresiunea Braşovului.Comandantul Armatei 9 Germane, generalul Erich Von Falkenhayn, a

ordonat declanşarea atacului începând cu 25 septembrie 1916. Trupele Corpului 1 Armată Român au fost

atacate cu o violenţă deosebită pe tot frontul de la Orlat la Şelimbăr.Aviatorii Grupului 1 Escadrile au

îndeplinit numeroase misiuni de recunoaştere deasupra frontului, informând la timp Comandamentele

Trupelor Terestre evoluţia mişcărilor de trupe inamice.

În dimineaţa zile de 3 octombrie 1916, echipajul format din lt. pilot Ioan Peneş şi slt. obs. Ermil

Gheorghiu, în timp ce îndeplinea o recunoaştere în zona Făgăraş - Braşov, a fost atacat de trei avioane

austro-ungare de recunoaştere şi bombardament uşor tip Hansa Brandenburg C.I. „…Se dă o luptă aeriană

înverşunată şi unul din avioanele atacului reuşeşte a sili echipajul nostru să aterizeze forţat lângă satul

Sereiaca, aparatul fiind lovit de mai multe gloanţe”5

Evenimentele militare defavorabile Armatei Române, au determinat retragerea aviaţiei pe

aerodromurile situate la Râureni (Râmnicu Vâlcea), Caracal şi Floreşti (Prahova). În ziua de 14 octombrie

1916, echipajul format din lt. pilot Ioan Peneş şi lt.obs. Ioan Chiriţescu a executat între orele 8.00 - 11.00 un

bombardament asupra aerodromului inamic de la Braşov, bombele distrugând un hangar în care se aflau

avioane Hansa Brandenburg C.I.6

Pentru curajul dovedit în timpul misiunilor de front îndeplinite, lt. Ioan Peneş din Escadrila „Farman”

a fost decorat prin Î.D.R. nr. 3026 din 16 octombrie 1916 cu ordinul „Steaua României” cu spade în gradul

de cavaler „…pentru vitejia dovedită în luptă, fiind primul aviator care a trecut în zbor Carpaţii şi

ajungând la Braşov a executat în fiecare zi recunoaşteri în interiorul Transilvaniei, aducând informaţii

preţioase…”7

În prima zi a „Bătăliei pentru Bucureşti” (15/28 noiembrie 1916), lt. av. Ioan Peneş a îndeplinit două

misiuni de recunoaştere.După eşecul operaţiunilor militare române din noiembrie - decembrie 1916, C.A.R.

şi-a retras unităţile în Moldova. Lt. av. Ioan Peneş şi-a continuat activitate în Escadrila F.2 care avea terenul

de zbor în apropiere de satul Răcăciuni (Bacău).

Iarna anului 1917 a fost deosebit de geroasă, cu viscole, furtuni de zăpadă şi geruri de până la minus

300C. Chiar în aceste condiţii aspre, echipajele Grupului 1 Aeronautic Bacău au survolat frontul. În ziua de

12 ianuarie 1917, lt. pilot Ioan Peneş a executat o recunoaştere de armată în spatele liniilor inamice

fotografiind bazele aeriene austro-ungare de la Târgu Secuiesc şi Covasna.

În ziua de 9 februarie 1917, a fost un ger de minus 200C. Aviatorii din Escadrila F.2 au zburat

deasupra unor obiective greu de recunoscut din cauza terenului accidentat şi acoperit cu zăpadă. „Am intrat

în liniile inamice la ora 12.15 (nota lt. Peneş într-un raport n.a.), şi artileriaantiaeriană germană a deschis

un foc bine reglat. Obuzele de calibrul 105 milimetri explodau destul de aproape de aparatul nostru.

Norişorii de fum înecăcioşi au învăluit Farman-ul, schijele şuierau sinistru în jurul nostru lovind planurile

(aripile n.a.). Am coborât până la 200 metri şi observatorul (slt. Brissand n.a.) a vizat şi a lansat bombele de

16 kg asupra Cartierului general al unei mari unităţi inamice. Flăcări şi fum au cuprins baraca, semn că

bombele noastre loviseră obiectivul în plin…”.8

Plecat în ziua de 24 martie 1917 într-o misiune de recunoaştere în spatele liniilor inamice pentru a

fotografia bateriile germane aflate pe frontul de la Mărăşti, artileria antiaerianăinamică a deschis un foc

violent şi mai multe schije au lovit avionul pilotat de lt. Ioan Peneş. O schijă l-a rănit grav la braţul stâng şi

numai tăria de caracter i-a dat forţa necesară să-şi continue misiunea, pilotând numai cu o singură mână. A

fost spitalizat trei săptămâni, medicii francezi şi români au făcut aproape imposibilul ca să nu-i amputeze

mâna.Pentru curajul deosebit dovedit în luptă, îndeplinindu-şi misiunea cu riscul de a-şi pierde viaţa, regele

Ferdinand I al României l-a decorat pe lt. av. Ioan Peneş prin Î.D.R. nr. 385 din 14 aprilie 1917, cu Ordinul

„Mihai Viteazul” clasa III-a „pentru vitejia şi devotamentul de care a dat dovadă de la începutul campaniei

susţinând 12 lupte aeriene, executând mai multe bombardamente reuşite. În ziua de 24 martie 1917, deşi

grav rănit de o schijă de obuz, a continuat o recunoaştere îndepărtată,dispreţuinddurerile şi rana…”9

5Arhivele Muzeului Aviaţiei (A.M.Av.), Fond Manuscrise, dosar 151, f. 9

6 A.M.R., Fond Direcţia Aeronautică, dosar. 22, volumul II, f. 2/42.

7„Monitorul Oastei”, nr. 44 din 17 oct. 1916.

8Valeriu Avram, „Misiunea aeronautică franceză în România 1916-1918”, p. 42.

9„Monitorul Oastei”, nr. 45 din 6 mai 1917.

ÎNTREZĂRIRI 24

La 30 aprilie 1917, echipajul din Escadrila F.2 format din lt. pilot Ioan Peneş şi slt. obs. Adrian

Dimitriu, a primit misiunea să recunoască poziţiile inamice de pe Valea Caşinului, în mod special să

fotografieze Fabrica de cherestea „Union” care lucra barăci pentru trupele austro-ungare. Avionul F.40

zbura la 2300 metri altitudine şi a fost supus unui tir intens al bateriilor antiaeriene germane aflate în zonă.

„Liniile de luptă şerpuiau sub ei, ascunse în unele locuri de verdeaţa care răsărise. Sub avion se derulau

Câmpurile, Găurile, Soveja, bateria A.A. de la Fabrica „Carpaţi”. Pentru îndeplinirea misiunii, aviatorii

trec încă odată pe deasupra Fabricii „Union”. Furia bateriilor duşmane s-a stârnit din nou asupra

aeroplanului românesc. Artileria inamică trage precis şi mai multe salve de câte opt obuze fuzante

încadrează aparatul. Pilotul manevrează printre norii exploziilor, căutând a scăpa din cercul de foc. Un

obuz se sparge în stânga aparatului, sub aripi şi comenzile nu mai răspund la manevra pilotului. Aparatul

începe să coboare brusc spre pământ, cu zbaterea unui fâlfâit disperat”10

Comunicatul comandamentului Grupului 1 Aeronautic Bacău, preciza în puţine cuvinte rezultatul

misiunii executate de echipajul din Escadrila F.2: „…Locotenentul pilot Peneş Ioan şi observatorul său

aerian sublocotenentul Dimitriu Adrian, plecaţi în zbor cu misiunea specială de a studia linia întâi inamică,

fiind bombardaţi, au căzut în liniile noastre în apropiere de Mănăstirea Caşin, ambii au fost grav răniţi.” 11

Echipajul Peneş-Dimitriu a fost decorat prin Î.D.R. nr. 903 din 16 aprilie 1918 cu Ordinul „Coroana

României” cu spade în gradul de ofiţer şi panglică de Virtute Militară „…pentru curajul din 30 aprilie 1917,

când executând o recunoaştere pe un timp nefavorabil, fiind violent bombardat de artileria A.A. inamică pe

Valea Caşinului, a avut unul din cablurile de comenzi tăiat de o schijă din care cauză avionul a căzut de la

3000 metri. A mai putut manevra aşa încât să ajungă în liniile noastre, la 100 metri în spatele

tranşeelor.”12

Grav rănit la piciorul drept, aviatorul Ioan Peneş a fost îngrijit în spitalele din Oneşti, Piatra Neamţ şi

Iaşi, în perioada 30 aprilie 1917 - 15 martie 1918. A rămas cu infirmitate la piciorul rănit.13

În primăvara anului 1919, România Mare a fost atacată de trupele bolşevice maghiare ale lui Bela

Kun, la ordinul Moscovei lui Vladimir Ilici Lenin. Armata Română a trebuit să apere interesele naţionale.

Marele Cartier General Român a mobilizat şi aviaţia, înfiinţându-se o unitate specială - Grupul 5 Aeronautic

Ardelean, format numai din aviatori transilvăneni. Cpt. av. Ioan Peneş a fost mobilizat la cererea sa, fiind

numit la comanda Escadrilei B.2, unitate care a adus mari servicii armatei noastre în această campanie.14

La sfârşitul campaniei prin Ordinul nr. 17148/1919, a fost trecut în rezervă în ziua de 31 octombrie

1919, fiind şters din controalele aviaţiei militare.

În anul 1921 a publicat lucrarea „Salvaţi aviaţia română”, în care prezintă multe din neregulile

organizării şi dotării acestei arme în anii Primului Război Mondial. Cei vizaţi i-au intentat un proces pentru

ofensă, dar în faţa atâtor probe concludente, judecătorii militari l-au achitat.

În aprilie 1929, conducerea Companiei Internaţionale de Navigaţie Aeriană (viitoarea Air France) l-a

numit în funcţia de director pentru România, numele său fiind bine cunoscut în cercul aviatorilor francezi.

Şi-a îndeplinit misiunea în cele mai bune condiţii, fiind apreciat pentru activitatea sa de conducătorii acestei

companii aeriene. A reuşit să obţină fonduri şi să modernizeze aeroporturile civile internaţionale de la Arad

şi Băneasa. Buzoienii nu l-au uitat şi l-a sprijinit să ia conducerea judeţului în calitate de prefect. În timpul

mandatului său, s-au efectuat lucrări de înfrumuseţare a oraşului fiind reamenajat parcul „Crâng”.

S-a stins din viaţă la 5 februarie 1935. Numele lui va rămâne veşnic în Cartea de Aur a zburătorilor

români.Din nefericire, în zilele noastre, cultul eroilor neamului este uitat. Doamna Mihaela Peneş, nepoata

ilustrului erou al aripilor româneşti, ne informa că în mod abuziv conducerea Administraţiei Cimitirului

Militar Ghencea a hotărât să vândă mormântul acestui erou unor indivizi cu mulţi bani. Doamna Mihaela

Peneş, campioană olimpică a României la atletism şi membră a Comitetului Olimpic Român, a bătut pe la

numeroase uşi, pentru a opri această fărădelege. A cerut sprijinul şi în urma unei campanii de presă şi a unui

memoriu adresat Instituţiei Prezidenţiale, s-a oprit această odioasă tranzacţie cu mormântul primului ofiţer

aviator român decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa III-a, pentru fapte de arme deosebite.

10

Valeriu Avram, „Un cavaler buzoian al războiului de întregire-maiorul av. Ion Peneş”, în „Musoaios” (Buzău), 2004/p. 285. 11

„Monitorul Oastei”, nr. 80 din 2 mai 1918. 12

Ibidem. 13

A.M.R., FondComandamentul Trupelor din Transilvania, dosar 1990, f. 80. 14

Ibidem, Fond Direcţia Aeronauticii, dosar 81, f. 187.

ÎNTREZĂRIRI 25

V I A Ţ A C Ă R Ţ I L O R

“SĂLAŞUL ÎNGERILOR” de Constantin Costea

Alina COJOCARU

Volumul „Sălaşul îngerilor‖ aparţine unui om de o inteligenţă rafinată care a

înţeles să-șI consemneze în versuri toate emoțiile șI trăirile vieții sale interioare. După 43

de ani de activitate la catedră ca profesor de istorie-geografie la Scolile Odăile și Măgura,

ajuns la vârsta senectuții, a selectat și a strâns în prezentul volum, creații lirice scrise de-a

lungul timpului, poezii în care a încercat să ilustreze viața satului românesc tradițional așa

cum l-a perceput în copilărie, când viața comunității țărănești nu se degradase încă și când

tradițiile, obiceiurile și datinele erau încă vii și nealterate: „Pustie e ograda veche,/

Perdelele-n fereastră/ Un giulgiu alb acoperă/ Copilăria noastră”/ (―Colț de țară‖), sau:

“Din lut m-am născut, în lut mă întorc/ Nu moștenesc veșnic pământul,/ Lumea e strâmtă,

nu mai am loc,/ Abia mai aud, tainic, cuvântul/ (Remember). Temele desprinse din

volumul de față care l-au preocupat pe autorul nostrum dintotdeauna sunt temele trecerii universale a timpului, tema

copilăriei, a iubirii față de satul natal, a naturii; iar sentimentele care domină întregul volum sunt al dezrădăcinării și

al izbăvirii prin credință profundă șI curată în Domnul Iisus Hristos: “Se zbate colo-n vale pârâul de cleștar/ Si parcă

se trezește șI piatra de hotar/ Creștinii se îndreaptă sfioșI către altar/ Ca să primească, astăzi, dumnezeiescul har/

(Sfânta Inviere). DeșI autorul este un optimist incurabil, poeziile din prezentul volum denotă sentimente de

melancolie, de nostalgie; sunt pătrunse de o notă de adâncă tristețe, în cea mai mare parte a lor, sentimente

determinate de pierderea identității satului vechi de altădată, de mutațiile, în cea mai mare parte nefaste, care s-au

produs, mai ales în anii comunismului. Satul este gata să moară, să dispară în pământul sfânt din care s-a zămislit.

Deși autorul ilustrează viața satului său natal, situația este generală pentru satele românești din zona de deal și de

munte a Buzăului și, cu nostalgie, autorul deplânge acest tragic destin al unor comunități rurale pe cale să dispară.

Creațiile poetice îmbracă, mai ales, forma pastelului, poetul ilustrând, în mod deosebit, natura satului și a

împrejurimilor în derularea anotimpurilor anului, surprinzând momente din viața și activitatea comunității rurale în

plenitudinea lor. Este surprinzător cum se îmbină momentele de duioșie, de trăire intensă, cu sentimentele deprimante

ale zbaterii și trecerii oamenilor prin această lume. Oamenii capătă chipuri de îngeri, după cum este și titlul

volumului, de mucenici ai durerii și ai suferinței, într-o lume care pare că nu mai este a lor. Acești îngeri triști își

poartă cu resemnare destinul lor prin lume, marcați de un implacabil sentiment al neputinței și al fatalității. Se

remarcă interesul autorului pentru perfecțiune, armonia și muzicalitatea versurilor ce reiese din potrivirea acestora

pentru a obține o anumită rimă și măsură. Prin intermediul acestor poezii cultivă sensibilitatea și fantezia creatoare.

Volumul ― Sălașul îngerilor‖ se încheie cu câteva balade, epigrame și pamflete în versuri care, o parte dintre

ele, dezvăluie o poziție critică, acidă și usturătoare privind aspecte din societatea românescă actuală.

O CARTE DE SUFLET Preot Aurel BOŢAN

Colaborator fidel al revistei „Întrezăriri”, cu articole despre cultura şi civilitaţia

populară, specifică mai ales zonei subcarpatice a Buzăului, prof. Constantin Costea ne-a

surprins de curând, ca un mânuitor talentat al condeiului, abordând cu har şi iscusinţă genul

liric.

Zilele trecute a ieşit de sub tipar volumul de versuri intitulat „Sălaşul îngerilor”.

Cartea a apărut la editura Editgraph din Buzău şi reprezintă o încercare reuşită a autorului, de a

evoca satul tradiţional românesc de la curbura Carpaţilor, aşa cum l-a perceput domnia sa în

copilărie: „Am trăit vremea când satul era animat, adevărat şi plin de viaţă. Vedeam cum el se

umple de prunci nevinovaţi care creşteau ca în poveşti, pentru ca apoi să-şi caute cu febrilitate

un drum curat în viaţă...Satul aşa cum l-am perceput atunci, copil fiind, era asemenea unui

stup uriaş, viu, agitat, zgomotos şi misterios în acelaşi timp. Oamenii veniţi parcă din străfundurile istoriei,

nemuritori în simplitatea lor, erau aşa de frumoşi încât păreau zămisliţi de o mână măiastră”, după cum ne

mărturiseşte chiar autorul în prima parte a volumului.

ÎNTREZĂRIRI 26

Tematica predilectă a acestei cărţi de suflet este cea a copilăriei, a scurgerii ireversibile a timpului, a iubirii

faţă de plaiurile natale, a naturii. În majoritatea lor, creaţiile poetice îmbracă forma pastelului, deoarece autorul a

considerat că adevărata sfinţenie a omului este integrarea sa în natură, astfel încununându-se întreaga creaţie a lui

Dumnezeu.

Din câte îl cunoaştem pe autorul acestu volum de poezii, l-am considerat întotdeauna un om optimist şi plin

de voie bună. Cu toate acestea, cea mai mare parte a creaţiilor poetice sunt străbătute de un acut sentiment de tristeţe,

de melancolie, de nostalgie „sentimente determinate de pierderea identităţii satului vechi de altădată, de mutaţiile, în

cea mai mare parte nefaste, care s-au produs mai ales în anii comunismului” după cum menţionează în prefaţă prof.

Alina Cojocaru.

Pentru a ilustra varietatea sentimentelor pe care le trăieşte, autorul a ales varianta poetică, tocmai pentru a

dărui cuvântului incandescenţa lirică necesară, de a da o notă artistic deosebită şi muzicalitatea necesară versurilor.

Poeziile nu sunt nişte creaţii spontane; ele au fost create ca rezultat al anumitor stări şi încercări trăite de autor, au fost

refăcute, unele rescrise tocmai pentru a căpăta armonia şi muzicalitatea versurilor.

Ceea ce trebuie menţionat şi subliniat cu precădere, este predilecţia autorului pentru credinţă. Cartea este

străbătută de adânci sentimente de evlavie, de pioşenie, de iubire faţă de Dumnezeu. Viaţa cotidiană a comunităţii

rurale tradiţionale este marcată de Biserică, o citadelă a credinţei şi a conservării marilor valori morale ale

creştinătăţii.

Pentru a ne face să zâmbim, totuşi amar, în ultima parte a cărţii, autorul prezintă câteva fabule, pamflete şi

epigrame, care ne aduc în realitatea cotidiană, agitată, surprinzătoare şi uneori confuză.

FORŢA GÎNDIRII Iorgu GĂLĂŢEANU

Printr-o împrejurare plăcută a vremii mi-a căzut în palme o cărticică, bucurîndu-mă spontan ca şi cum ar fi un

grăuncior de aur, în realitate fiind un grupaj de poezii intitulat TURN, LA ŢĂRM, semnat de Mihail Nemeş. Nu

pretind că sunt critic literar, aşa că impresiile după ce le-am citit s-ar putea să surprindă. Da, m-au ajutat şi rîndurile

domnului Gheorghe Nemeş exprimate în postfaţă care lămureşte cititorul în ceea ce priveşte calităţile autorului mai

ales de traducător al altor poeţi renumiţi din literatura universală, nu este spaţiu să-i amintesc, dar şi de înclinaţiile de

a concepe şi el poezii, influenţat mult de poemele lui Labiş. În parte a reuşit, primele poeme reflectînd cele spuse,

însă cu cît înaintezi pe albia pîrîiaşului devine tot mai dificil să te răcoreşti, să-ţi limpezeşti mintea şi să spui la final,

ah, ce bine a fost, însă canicula tot apăsătoare a rămas! Personal voi căuta în cîteva fraze să-mi susţin părerea şi, asta

cu ajutorul unor rînduri pe care le voi reda de la primele lui poeme pînă la ultimele din cărticică. Deci să încep cu o

strofă din poezia Revedere, plăcută la audiţie: „...Va curge rîu-n calea ninsă cu tăceri _ pe unde stins răzbat arar doar

şoapte _ şi plîns uşor de cetini cînd le frîng poveri _ de grele tăinuiri de peste noapte.‖ Frumos, estetic literar. Alt

exemplu din următoarea frămîntare de cuvinte prin care autorul exprimă buna intenţie: „...Mi s-a-ntîmplat să vreau un

cîntec doar _ neştiutor am prins să-i zic în şoaptă_ şi s-a făcut minune să apar_de-odată spre izbînda ce m-aşteaptă.

Dar nu ştiam că în curînd de tot_ nelinişte prea mare o să vie_şi-o să mă zbat din gînduri să mă scot_cînd mi-i urît şi-

aproape nebunie‖ Este elocventă intenţia exprimată, după umila mea părere, motiv ce mă determină să continui cu alte

exemplificări. În poemul DOR DE-ACASĂ deduc nostalgia, expusă prin rîndurile concepute: ―Păstrez în amintire

încă pur_întinderea de şesuri largă_în care mă credeam copilul-fur de zări ce unduiau a vargă_de-mi aflu iar în suflet

citadin_iubiri natale şi nelinişti_îmbelşugate în statornic chin_pe care le-am pornit din silişti.‖ Şi următoarele versuri

ale poemului completează cititorului părerea mea, reală sau nu, rămîne larg deschisă poarta pentru fiecare. În alt

poem, PRELUDIU, autorul lasă de înţeles sfaturile pentru insul evoluat biologic, precauţiile: ‖…Azi nu mai este

vreme să te minţi,_ adolescent ce-ai fost ca scos din minţi!_Tu eşti, făcut, băiete, ca prin lume_o clipă să nu stai ci să

te-arăţi_mereu cu albul cal al tău în spume_la îndemîna dreptei judecăţi….‖ Şi autorecomandările sunt continuate pe

parcursul altor treizeci de rînduri, de sfaturi redate în versuri plină de căldură, prevestindu-mi în plastice cuvinte

posibila caniculă ce o voi simţi cu fiecare pas făcut spre capătul pîrîului. Nu sunt critic literar, sunt obligat să mă

repet, îmi exprim doar părerea despre unele poezii ale unui autor care a trudit mult la conceperea lor. Un exemplu prin

care mă ajută chiar el în ceea ce spun, îl redau din poemul PLOI:‖…Paparudă, rudă, vino de ne udă!_Lutul ca să-l

sfarme iarba-n creşteri, crudă,_ritmic dansul ploii cu sclipiri de patimi_astfel îl chemarăm mitului din datini._ Cu

găleata, leata, peste toată ceata_prinşi cu bozii-n brîuri ne-nvîrteam în roata jocului de-a ploaia. Şi jucăm o

farsă_sărutînd ţărîna de arşiţa arsă. … Şi urcaţi în spice cu plesniri de bice_limpezimi sonore. Viţa să-şi ridice_în

ciorchini tăria, cată-n voi rubinul_toamna ca hangiţa să ne toarne vinul.‖ Ce bine a fost, chiar dacă am memorat doar

închipuirea norocului, răcoarea ce ne-ar aduce mult dorita ploaie. Eei, am ajuns la grupajul de versuri AŞCHII sau

SENSUL CUNOAŞTERII, unde începe să se simtă apariţia oboselii, unde responsabilitatea trebuie asumată de eul

fiecăruia, după puterea spiritului de a fi lucid. Exemplific din NATURA I: ‖…Iar te-ai răzvrătit, lumină, în sehelbe?_

Crunt şi-mplîntă clonţu-n cărnuri vege-tale_Cheltuindu-şi timpii smulşi din ore şerbe,_Toamna cu împletoşări de

aspre zale._Mai afund de scoarţă, suflet de frunzare_Trunchiurile plînse-l cată să-l resoarbă._ N-ai băgat de seamă,

ÎNTREZĂRIRI 27

bune pădurare,_ Cît de crudă-i frunzelor plecarea oarbă?‖ Sau, ultima strofă, să-mi fie iertat abuzul dovedit de a mă

folosi mult de însuşi versurile autorului:‖…C-a mai venit o toamnă, lemnul scormonindu-l,_Nu-i bai. Asprimea

repetată-i mai uşură_Şi mai uşură-i şi-a securii lovitură_Decît făţarnic cariul, plinu-l mistiundu-l.‖

Cărticica se apropie de final, Natura II, Memento Vivere, (Dumnezeul meu), Ultima Thule şi Turn, la ţărm,

versuri ce redau starea sufletească trăită de autor, uzura trupească, părerile, sugestiile oferite cititorului, doar că, după

părerea mea ce o definesc plin de subiectivism -scut- ce mă apără de mici barbarisme ce s-or ivi din partea altora, ele

sunt expuse tot mai greu de înţeles, estetica redării îşi pierde luciul,

şlefuirea metaforelor este vizibilă, apa pîrîiaşului este tot mai tulbure şi

m-a îndemnat să ies pe malul realităţii şi să încerc să lepăd apăsarea ca

de caniculă. Da, da, fiecare cititor are libertatea să se scalde în poemele

lui Mihail Nemeş şi la sfîrşit să-şi exprime sincer părerea. Fără

supărare, cu bine pentru toată lumea!

STRĂLUCIREA UNUI MĂNUNCHI DE SPIRITE

Am la îndemînă, îi spun şi nu greşesc, un mic dicţionar, o mică

enciclopedie despre cîteva personalităţi literare a unei zone geografice

din zona Curburii munţilor Orientali cu cei Meridionali, pe care l-aş

defini un luminos mănunchi de spirite al aşezării la care au aderat prin

perseverenţa autorului Gheorghe Postelnicu şi cîţiva scriitori din ţară.

Lumina cuvintelor, cartea concepută din iniţiativa domniei sale, munca depusă pentru a aduna snopul de materiale de

la colaboratori renumiţi, de zecile de întrebări formulate pentru a reuşi să obţină răspunsul cîtorva suflete cu înclinaţii

literare, filosofice, jurnalistice, medicale, teologice, istorice, etc. Menţionez contribuţia-i asiduă la apariţia revistei

ÎNTREZĂRI din localitatea Pârscov, meleaguri pe unde a trăit Vasile Voiculescu şi alţi intelectuali de seamă ai

culturii româneşti. Ar fi destul să redau doar cîteva impresii colectate în minte din multele redate de cei 28 de

colaboratori care au contribuit la realizarea materialului excelentei cărţi, ideea genială aparţinîndu-i cunoscutului

scriitor, profesor, prozator şi jurnalist Ghe. Postelnicu. De reţinut remarcările făcute de majoritatea celor ce i-au

completat constatarea despre interesul tot mai scăzut al cititorilor şi, culmea, chiar al factorilor de răspundere din

domeniu pentru actul cultural. Redau una din părerile autorului, de fapt o sinteză a răspunsurilor primite şi de la

ceilalţi colaboratori, constatare indirect dedusă din răspunsul său cînd a fost solicitat de către Marin Ifrim:

„Nimeni nu vă poate contesta meritele obţinute prin muncă şi seriozitate. V-ar interesa o viitoare Filială a

USR aici, la Buzău?

Ghe. Postelnicu: Eu nu am nimic împotrivă să existe o filială în oraşul Buzău, personal aş deveni mai activ,

m-aş implica mai mult, dar acest lucru trebuie construit, poate prin dezmembrarea altor filiale, poate printr-un lobby

puternic la conducerea US, care numai de dragoste faţă de scriitorii buzoieni, nu poate fi bănuită. Cine să strîngă din

jur, 50 de membri cu rădăcini buzoiene? Şi dacă s-ar face filială la Buzău, s-ar aproba şi o revistă subvenţionată? ...În

2017, dacă mi se va îngădui, voi împlini 70 de ani. Nu mă aştept ca autorităţile locale sau judeţene să observe acest

lucru, preocupate profund cu realizarea unor măreţe obiective cetăţeneşti. A trecut neobservat jubileul Pârscov 500, şi

atunci, instituţiile culturale şi şcolare cum să fie emoţionate de o cifră de 7 ori mai mică? Ar fi prea de tot, cînd

plictiseala le-a stins definitiv flacăra recunoştinţei. ...Ca să închei pe întrebare, dacă aş avea timp, aş reciti ‖Minunata

Adela‖, ca să mă încarc de revoltă şi de sarcasm.‖

Foarte elocvent, constatare exprimată delicat, sigur, prin alte cuvinte şi de ceilalţi colaboratori ai minunatului

snop de spirite, de scîntei ce sar în ochii factorilor răspunzători de răul mers al societăţii actuale. Voi continua să

redau alte impresii ale redactorului-şef al revistei „Întrezăriri‖, care apare, fără întrerupere, de 4 ani.

„-Am cel puţin o bucurie: că am atras un număr mare de colaboratori cu origini buzoiene(25), unii tineri şi

foarte tineri, cu toţii animaţi de a scoate la lumină fibra creştină a locuitorilor Văii Buzăului. Fiecare se osteneşte să

împlinească, după putere, făgăduinţele omului de cultură, care nu sunt uşoare, să se jertfească pentru călăuzirea

cititorilor de pretutindeni, ţinînd departe gîndul mîndriei şi al gloriei deşarte, căci ce daruri mai mari ne dorim în viaţă

decît fărădegrija, nădejdea şi pacea inimii? Fără acestea, societatea se pustieşte. Le urez tuturor să meargă mai departe

în duhul modestiei, al dăruirii şi al iubirii, să nu slăbească rîvna pentru cuvîntul viu care trezeşte inima din împietrire

şi duhul din somn. Revistele de cultură, chiar dacă sunt citite de puţini oameni, sunt lumina şi stâlpii de întărire ai

societăţii. Atunci cînd se nasc, trebuie sprijinite pentru a ţine pe drumul adevărat paşii poporului. Ne trebuie o cultură

clocotitoare, plină de râvnă şi sinceritate, care să facă faţă atacurilor înverşunate ale inculturii.‖

Cît de reală este constatarea redactorului-şef al revistei!!! Îi întregesc frazele adevărate adăugînd din unele

sursele că în România doar 2 la sută sunt doritori de a cumpăra cărţile noastre, faţă de 35 la sută din alte ţări civilizate

din Europa, că suntem pe ultimul loc şi din acest punct de vedere. Un dezastru domnilor, un mare dezastru privind

gradul de cultură al civilizaţie româneşti! Din cauza cui ?, nu din vina factorului politic, bestie ce adună sute de

ÎNTREZĂRIRI 28

parlamentari cu pregătiri mediocre şi pe care nu-i interesează starea de civilizaţie a societăţii?! Eei, bine dragi şi tot

mai puţini cititori, se pune întrebarea, unde vom ajunge prin acest mod abject dirijat de evoluţie intelectuală?!

Personal, citind minunata carte concepută, intenţionat am amintit doar despre domnia sa, scriitorul care practic a făcut

o sinteză a părerilor celorlalţi meritoşi colaboratori, doresc tare mult că doritorii de literatură să caute să obţină

bijuteria literară pentru a se documenta şi a afla gîndurilor, spicele de aur scoase din sufletele care au contribuit la

realizarea excelentei mici enciclopedii culturale a lui Gheorghe Postelnicu din Pârscov, aşezare magică dacă

reamintesc că de pe acele meleaguri au plecat în lume mari personalităţi în diferite domenii.

Totodată sugerez şi unor redactori de reviste locale bîrlădene şi unor lăcaşuri culturale din urbe, precum

„Academia Bârlădeană‖, societate unde a colaborat în trecut şi regretatul Vasile Voiculescu, Baadul Literar, Casa

Naţională ‖Stroe S. Belloescu‖, Casa de Cultură „George Tutoveanu‖, Instituţiei Culturale „Mihai Eminescu‖, Casa

Memorială „Marcel Guguianu‖, etc., să facă tot posibilul să obţină renumita lucrare literară, extraordinar de

importantă dacă va fi găsită pe rafturile lor. Nu mai pronunţ şi despre biblioteca Primăriei, unde dacă se va naşte

înţelegere şi bunăvoinţă edilii pot găsi mici resurse financiare pentru ridicarea standardului cultural al cetăţenilor

obştei acum la pămînt, cîndva renumită drept Capitala Culturală a Moldovei de Jos. Domnule scriitor, domnule

profesor, domnule redactor-şef al revistei „Întrezăriri‖, ce apare prin eforturile energice ale harului dumneavoastră

într-o mică localitate din apropierea Buzăului, vă doresc multă sănătate şi putere de muncă, alături de sincere felicitări

cînd împliniţi cele 7 decenii. LA MULŢI ANI!

NON MULTA SED MULTUM

Victoria MILESCU Cărţile pe care dl Vasile Szolga le-a scris până acum, fie pentru adulţi, fie

pentru copii, cuprind, în majoritate, povestiri scurte, concentrate, cu valoare etic-

morală, în care o fiinţă obişnuită, un obiect banal ori o faptă comună capătă valori

semnificative, devenind prilej de meditaţie asupra vieţii, cu ale ei faţete comic-hilare,

tragice ori paradoxale. În lumea grăbită de azi, textele de mici dimensiuni dar cu un

miez de impact rapid par a fi ceea ce se aşteaptă, iar autorul s-a oprit la acest tipar

pentru a spune mult în cuvinte puţine. Nu altfel e construită noua sa carte, Cerul într-

un bob de rouă (Editura RAWEXCOMS, 2017), cu parfum de haiku şi culoare de

smarald, prin care lumea se vede puţin altfel, mai plină de mister, de provocări, chiar

de poezie. În mai puţin de 100 de pagini, sunt zugrăvite succint, cu nerv şi siguranţă o

mare varietate de medii sociale, de tipologii, de experienţe reale sau imaginare.

Povestirile de aici ne captează atenţia, curiozitatea prin acest puzzle de situaţii, eroi şi

idei, cărora le putem descoperi noi valenţe umane şi artistice. Vasile Szolga scrie cu

plăcere, entuziasmându-se când observă neobişnuitul, nefirescul, extraordinarul acolo

unde alţii nu văd nimic. Naraţiunea sa nu mizează pe efectul şocant, ci e ghidată cu

fineţe spre un echilibru estetic, cu un final deschis, de proză modernă, lăsându-i

cititorului libertatea de fantazare, de rezolvare. Din fiecare povestire se poate extrage o

concluzie, o morală, însă autorul nu face morală; aceasta e dincolo de text. Şi tot dincolo de text e sugerată, pe linia

maeştrilor de gen, o lume fantasmatică, a apariţiilor şi dispariţiilor spectrale, a translărilor şi intersectărilor de planuri

temporale, la graniţa dintre real şi ireal, dintre palpabil şi evanescent. Aspectul halucinatoriu al lucrurilor apare ca o

constantă fascinantă căreia îi sunt dedicate cele mai multe povestiri, acestea fiind şi cele mai reuşite, canonic.

O atmosferă obişnuită, fără nimic suspect, suferă dintr-o dată o mutaţie în plan fantastic, cu personajele

aferente, stranii. În textul ,,Autopsierul―, un ins ciudat (cum altfel, la o aşa meserie), care ,,se ocupa de morţi cu

plăcere― (ironia de rigoare pentru suportabilitate), părând că nu îmbătrâneşte, depăşise demult vremea pensionării.

Când se vede pensionat, părăseşte morga abătut, după care dispare, descoperindu-se în locul unde a întârziat puţin,

miraculos, o grămăjoară de cenuşă (sugerându-se autocombustia). Alt personaj, Bătrânul, din proza cu acelaşi nume,

este un ins straniu, care apare dintr-un timp trecut şi dispare într-un prezent neverosimil. În ,,Fapt divers―, un tânăr îşi

întâlneşte, nesperat, iubita din liceu, îşi vorbesc, se iubesc, dar a doua zi, el află din ziar că ea murise cu două zile

înainte de întâlnirea lor, în urma unui accident. Tot o transgresie temporală de o mai puţin intensă frumuseţe

dureroasă o găsim în ,,Laura―, unde o tânără cu acest nume, conversează şi bea whisky cu eroul întâmplării, care nu-şi

ascunde perplexitatea când i se spune că în acel hotel nu a existat nimeni înregistrat sub acel nume. În ,,Minulescu―,

amprenta energetică a poetului apare în casa-muzeu, când se întâmplă să vină un vizitator singuratic, ce aşteaptă parcă

un semn de la spiritul locului. El se arată însă doar celor pregătiţi să sesizeze, să înregistreze valoarea acelui act

suprarealist. Subiectele vin singure din contingent spre scriitorul care le prinde nuanţa, vibraţia, oferindu-le noi

posibilităţi de percepţie şi interpretare. Există povestiri tragi-comice prin ipostazele unor personaje aflate pe diferite

ÎNTREZĂRIRI 29

trepte ale scării sociale, dar cu metehne asemănătoare camuflate sub ipocrizie, false pudori etc. Autorul le studiază

comportamentul, mimica, vorbirea, atras de un anume pitoresc al lor, fără a-i eticheta, dimpotrivă, îi abordează cu

multă înţelegere umană: pe ,,Gunoierul― care colindă lumea, ,,Sile Eruditul― folosind cuvinte pompoase pe care nu le

pricepe, ,,Ion cu capul variabil―, victimă a glumelor colegilor de serviciu, indivizi ilustrând perfect binecunoscutul

râsu’-plânsu’. Nu lipsesc săgeţile spre lumea politică, cum nu e uitată nici lumea literară, cu falsităţile, cu hilarul

orgoliilor ei (,,Lansare de carte―, ,,Poetul şi muza― , ,,Fac eu― etc.).

Multe texte s-au născut din experienţa directă a autorului, aflat uneori în postura unui om uimit şi buimăcit de

evenimente al căror sens îi scapă, pe turnanta unui umor involuntar. Acest tip de situaţie apare în ,,La loviluţie―, unde

spaima şi pregătirile în faţa unui atac al teroriştilor, în decembrie 89, devin comice privite din perspectiva de azi.

,,Priveam cercetător parcul de vis-á-vis de facultate unde, în spatele copacilor se puteau ascunde teroriştii. La un

moment dat, dinspre parc se auzi un trosnet puternic. O creangă se rupse sub greutatea zăpezii. Ne-am aruncat la

pământ, iar soldatul (care îi însoţea n.n.) trase o rafală spre copacul terorist. Am stat câteva minute lungiţi în zăpada

rece apoi, cu precauţie, am continuat patrularea. La fiecare zgomot – şi, în noaptea luminoasă, se auzeau destule

zgomote – tresăream, iar soldatul era pregătit să ucidă orice terorist―. Nu ştim cât timp îi ia lui Vasile Szolga să scrie

aceste mici bijuterii, poate le prelucrează îndelung, poate îi ies din prima, repede şi bine, dar ele palpită de viaţă

adevărată, de viaţa de lângă noi, problematizantă, provocatoare, dar în esenţă având un farmec unic.

P U N C T E D E V E D E R E

ÎN SPATELE UNUI BĂRBAT PUTERNIC STĂ O FEMEIE ŞI MAI PUTERNICĂ…

IJI

Am cunoscut o asemenea familie în care cei doi soţi sunt ospitalieri, spirituali,

joviali şi educaţi. Constituie un standard de bunăcuviinţă şi respect, de înţelegere şi

onestitate, de unitate în acţiuni. În localitate, astfel de familii sunt apreciate de consăteni.

Eu m-am stabilit aici de câţiva ani, venind dintr-un oraş de la Gurile Dunării, unde

agitaţia şi viaţa trepidantă, chiar periculoasă erau modul cotidian de existenţă. Am găsit

aici o linişte patriarhală, cu rezonanţe culturale la care nu m-am aşteptat.

Aşezată pe malul stâng al râului Buzău, comuna Pârscov nu duce lipsă de

oameni muncitori, talentaţi, oameni cu sufletul curat şi cu credinţă în Dumnezeu. Am

văzut în zilele de sărbătoare bisericile pline de credincioşi. Pe uliţele satelor oamenii

sunt liniştiţi. La şcoală merg elevi îmbrăcaţi curat, veseli şi respectuoşi, în totală discrepanţă faţă de ce am

văzut în locul din care am venit. Aici s-a născut doctorul fără de arginţi şi scriitorul fără de noroc, Vasile

Voiculescu, în amintirea căruia s-a ridicat o casă memorială care a insuflat multor pârscoveni dorinţa de a-şi

cunoaşte mai bine trecutul şi valorile locale.

Spuneam la început că am cunoscut o familie pârscoveană de excepţie, spirituală şi de cel mai înalt

bunsimţ, pe care am vizitat-o de câteva ori, care m-a uimit prin sinceritatea şi expunerea elevată a gândurilor

şi ideilor. E vorva de familia Postelnicu, formată din doi oameni care au profesat la cea mai mare şcoală din

localitate. Domnul Gheorghe Postelnicu a fost profesor de limba română, în prezent este pensionar şi un

foarte apreciat scriitor, având romane, monografii, dicţionare, preţuite de publicul cititor. Doamna Elisabeta

Postelnicu a predat chimia, fizica şi informatica la aceeaşi şcoală. Domnia sa se află acum în pragul

împlinirii unei frumoase vârste. Vine în ajutorul autorului „Vâslei de sare‖, de pe „tronul‖ din faţa

calculatorului, concretizându-i pe taste ideile şi viziunile artistice.

Din această simbioză tehnico-literară, în afară de cărţile scriitorului Gh. Postelnicu, a văzut lumina

tiparului şi revista de ştiinţă şi cultură „Întrezăriri‖ care, cu bunăvoinţă, mi-a găzduit şi mie câteva creaţii,

fapt pentru care le mulţumesc sincer şi cu ocazia frumoasei aniversări din octombrie 2017, vă urez, doamnă

profesoară, viaţă lungă şi prosperă, alături de apreciatul scriitor, proaspăt Cetăţean de onoare al comunei

Pârscov.

La mulţi ani!

ÎNTREZĂRIRI 30

T R A D I Ţ I I, D A T I N I, O B I C E I U R I

SEMNIFICAŢIA LUNILOR ANULUI ÎN TRADIŢIA ŞI CULTURA POPULARĂ

Constantin COSTEA

II

APRILIE. Numele celei de-a patra lună a anului vine de la latinescul ―aprier,ire‖, care

înseamnă a deschide, pentru că acum se deschid mugurii plantelor. Luna aprilie este denumită

popular Prier pentru că se consideră că această perioadă din an este foarte prielnică. Cu toate

acestea, vremea este foarte înşelătoare de la o zi la alta ceea ce dăunează atât plantelor abia

trezite la viaţă cât şi animalelor mici. Datorită zilelor friguroase şi a vânturilor uscate, luna

aprilie mai este denumită popular, în derâdere, şi „ Traistă-n băţ‖. In această lună, primăvara îşi

intră în drepturi. Pentru că este vremea florilor primăvăratice, lunii aprilie i se mai spune, în

popor, şi Florariu. In această lună se continua semănatul de primăvară, se închideau ţarinele

pentru păşunatul devălmaş, se formau turmele, se tundeau oile înainte de urcatul la munte, se

construiau şi se reparau ţarcurile şi oboarele pentru vite15

. La începutul lunii soarele răsare la orele 06:57 şi apune la

19:43, iar la sfârţitul lunii răsare la 06:08 şi apune la orele 20:19. Din punct de vedere astrologic, luna aprilie începe

cu soarele în semnul Berbecului şi se sfârşeşte în semnul Taurului16

. Luna începe cu „Ziua păcălelilor‖ comemorată la

1 aprilie. Acest eveniment marcat de umor, ironie şi bună dispoziţie are originea în Franţa veacului al XVI-lea când a

fost adoptat Calendarul Gregorian prin care Anul Nou a fost mutat de la 1 aprilie la 1 ianuarie. Prin urmare, a fost o

lungă perioadă de timp în care oamenii sărbătoreau Anul Nou pe 1 aprilie. Atunci se făceau daruri şi oamenii se

felicitau reciproc cu ocazia noului an. Ulterior, când prima zi a anului a fost transferată la 1 ianuarie au mai rămas

uituci care se felicitau de 1 aprilie. Vestea acestei modificări s-a răspândit cu greutate, iar cei care continuau să

sărbătorească Anul Nou de 1 aprilie erau consideraţi „păcăliţii de 1 aprilie‖. Astfel, în Franţa, 1 aprilie, ziua

păcălelilor, este numită „Poisson d’Avril‖, adică ―peştele de aprilie‖, aluzie la un peşte tânăr, naiv, uşor de capturat.

La noi, acest obicei apare abia în secolul al XIX-lea17

. Luna aprilie este marcată de numeroase obiceiuri, tradiţii,

datini, superstiţii, credinţe. Un obicei foarte răspândit în vechime, întâlnit şi la noi, mai ales în zona submontană şi

montană a judeţului Buzău, era „focul viu‖, un ritual pe care oamenii de la ţară îl practicau pe data de 22 aprilie, în

ajunul sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruinţă. Focul se aprindea la stâni sau în locurile

unde urmau să păşuneze animalele în timpul verii. Pentru aprinderea focului magic, obiceiul arată că urma să se

folosească, exclusiv lemnul uscat şi o bucată de iască. Prin frecarea a două lemne uscate se obţin primele scântei ale

―focului viu‖. După ce iasca se aprinde, aceasta se depune în mijlocul unei grămezi de paie uscate. Când fumul se

ridica era îndreptat spre adăpostul vitelor, existând credinţa că fumul ―focului viu‖ avea proprietate de a ―curăţa

vitele‖şi de a le proteja de strigoii care încercau să le fure ―mana‖. Purificarea oamenilor şi a vitelor prin ―focul

viu‖echivalează, în tradiţia românescă, cu biruinţa căldurii şi a luminii de primăvară asupra întunericului şi a

îngheţului şi frigului din timpul iernii. Se spune în popor că ―Prier prieşte dar şi jupuieşte‖, aluzie la zilele capricioase

din această lună cu timp potrivnic efectuării lucrărilor agricole de sezon. Dacă, în luna lui Prier, vremea este

frumoasă, atunci, luna mai va avea timp rece, cu îngheţuri. Atunci când în luna lui Prier vremea este posomorâtă şi

rece , în compensaţie, luna mai va avea o vreme frumoasă şi călduroasă. Dacă, în luna aprilie, se iveşte negură la

răsărit, este un semn bun pentru anul în curs. Dacă tună şi fulgeră în aprilie, atunci căldura îşi intră în drepturi şi nu va

mai fi ger. Vremea frumoasă din aprilie vesteşte o vară furtunoasă18

. Există o serie de tradiţii legate de Sfântul

Gheorghe, sărbătoare prăznuită în ziua de 23 aprilie. Se spune că cine doarme în noaptea ajunului Sfântului

Gheorghe în ieslea vitelor, le aude vorbind. In ajunul acestei sărbători se pun la ferestre crenguţe de salcie şi rugi de

mure pentru alungarea strigoilor. Tot în ajunul aceastei sărbătoari, în unele sate din zona subcarpatică a Buzăului,

oamenii se băteau cu urzici pentru a fi harnici şi iuţi tot anul. Se mai zice că cine doarme în ziua de Sfântul Gheorghe

capătă ―somnul mieilor‖şI va rămâne somnoros tot anul. De Sfântul Gheorghe se face ―măsuratul oilor‖, de fapt

măsuratul laptelui de către baciul turmei. Cine se spală cu rouă în dimineaţa de Sfântul Gheorghe va fi frumos, rumen

şi sănătos tot anul. Luna aprilie, se întâmplă, de multe ori, să fie vântoasă; după 8 aprilie când soarele intră în semnul

Taurului, urmează o perioadă de uscăciune. In această vreme este bine a se construi case, a altoi, a sădi pomi, a

călători; este o vreme benefică pentru negustori şi pentru a chivernisi holdele. De va tuna când soarele se află în

15

. Ion Ghinoiu, Calendarul ţăranului roman, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 1999, p. 86. 16

. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei R.S.R., 1987, pp. 413-415. 17

.‖ Ziua păcălelilor‖, în Formula AS, aprilie, 2007. 18

. Ion Ghinoiu, Zile şi mituri, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2000, p. 98.

ÎNTREZĂRIRI 31

semnul Taurului, nerodire la orz şi la secară va fi. Dacă va fi moină în ziua de Paşti, scumpete va fi şi uscăciune, iar

de va fi vreme frumoasă de Paşti, anul va fi roditor şi mănos. Dacă, la trei săptămâni după Paşti nu va fi verdeaţă, anul

va fi neroditor. De va fi multe flori de vişin şi prun, atunci va fi nădejde şi pentru vii19

.

ZODIA TAURULUI. Cei care se nasc sub semnul acestei zodii, adică în intervalul dintre 10 aprilie şi 10 mai vor fi

vrednici a semăna holde şi a chivernisi casa; iubitori de jocuri, buni, îndrăzneţi, iubitori de adânci învăţături. Vor fi

îndurători şi iubitori de muieri, neroditori de copii; vor fi înzestraţi cu obiceiuri bune, veseli şi iubitori de muzică. La

statură înalţi, la faţă curaţi, ochi frumoşi, cuvioşi înaintea oamenilor, deschişi la minte şi viaţa lor plină va fi de tot

darul. Când vor îmbătrâni se vor îmbogăţi. Vor căuta să aibă vorbe bune, dar nu vor mulţumi pe oameni cu faptele lor,

ce vor face. Vor fi iuţi la fire, pe obraz vor avea un semn, ori la ochi sau la umeri; vor fi tăcuţi şi tainici, pe nimeni nu

vor asculta. Vor fi înţelepţi la minte dar vor clipi din ochi. Din fire vor fi mândri, vor fi sângeroşi şi foarte supărăcioşi,

mânia îi va duce la mari pagube; vor fi prepuitori şi mult socotitori şi vor trăi în desfătări. Aceasta este una din zodiile

bune pentru oricine s-a născut în ea. Casa vieţii sale va fi Taurul, de la 10 aprilie la 10 mai. Casa norocului lui va fi

Gemenii, de la 11 mai la 10 iunie. Va avea noroc în toate lucrurile sale. De se va naşte noaptea va fi bogat, dar de se

va naşte ziua, potrivit. Casa fraţilor lui va fi Racul, de la 11 iunie la 12 iulie; atunci să nu călătorească dintr-o ţară în

alta. Casa părinţilor lui este Leul, de la 12 iulie la 12 august; nu va avea ce vinde nici ce cumpăra şi va trăi mai mult

cu părinţii lui. Casa feciorilor lui este Fecioara, de la 13 august la 12 septembrie; va rodi mult partea femeiască decât

cea bărbătească. Casa nepoţilor lui e Cumpăna, de la 13 septembrie la 12 octombrie; în acest timp va avea boale de

piept. Casa neputinţei lui este Scorpia, de la 12 octombrie la 10 noiembrie; în această lună are aplecare spre cinste şi

veselie; tot ce va începe va isprăvi cu bine. Casa morţii lui este Săgetătorul, de la 11 noiembrie la 11 decembrie;

atunci va umbla prin ţări străine; să se păzească întotdeauna de răutate că din asta are să i se întâmple nenorocire. Casa

trebuinţei lui e Tapul, de la 12 decembrie la 7 ianuarie; atunci va dobândi multă bogăţie. Casa trebuinţei lui este

Vărsătorul de apă, de la 8 ianuarie la 7 februarie; atunci va avea nenorocire. Casa lucrului lui este Peşti, de la 8

februarie la 9 martie; în acest timp mare nenorocire va avea la vânzare şi cumpărare. Casa părinţilor lui este

Berbecele, de la 10 martie la 9 aprilie. Viaţa lui se împarte în două părţi: de va trece de 3 ani, va trăi 58 de ani. Va

avea noroc la toate hainele numai la negre şi galbene nu, şi având ochii verzi nu va putea avea prieteni niciodată20

.

MAI. Luna mai reprezintă cea de-a V lună din an în calendarul Gregorian şi una dintre cele 7 luni care numără 31 de

zile. Din punct de vedere astrologic, luna mai începe cu soarele in semnul Taurului şi sfârşeşte în semnul Gemenilor.

Numele lunii vine de la (lat. Maius) denumirea de ―majores‖dată de Romulus, primul rege roman, membrilor

Senatului. La noi, denumirea populară este Florar. Este luna florilor, cea mai iubită lună din an, când soarele nu este

prea puternic şi prea arzător, când frigul a trecut şi când natura este plină de culoare, viaţă şi frumuseţe. In popor

există vorba că în luna lui Florar, Raiul coboară pe pământ. La începutul lunii, soarele răsare la orele 6:06 şi apune la

20:20, iar la sfârşitul lunii mai răsare la 5:35 şi apune la 20:52. In popor, luna mai este cunoscută şi sub numele de

Frunzar. Este o lună însemnată pentru activităţile agrare. Pe ogoare, în livezi, grădini şi podgorii activitatea este în toi,

iar turmele de oi, cirezile de vite, prisăcile dau randamentul maxim21

. Cu privire la luna lui Florar există numeroase

superstiţii dintre care menţionăm doar câteva. Se spune că dacă în dimineţile lunii mai cade rouă şi timpul este răcoros

va fi belşug la vin şi fân. Ploaia caldă din mai este o adevărată binefacere pentru grâu şi porumb. Dacă în luna mai

năpădesc gândacii anul va fi mănos. De asemenea, dacă în luna mai se iscă furtuni cu fulgere şi tunete se prevesteşte

un an roditor. Dacă luna mai va fi ploioasă, luna următoare, iunie, va fi secetoasă. La începutul lunii mai se adună

turmele de oi şi vaci şi se face „măsura oilor‖. Obiceiul acesta este precedat de o serie de activităţi practice la care

participă toţi proprietarii de oi: construirea sau repararea stânilor, înţărcatul mieilor, alegerea oilor sterpe, tunsul oilor

şi al berbecilor. De asemenea se desfăşoară şi unele activităţi cu caracter juridic, să zicem: asocierea proprietarilor de

oi, însemnarea oilor, tocmirea ciobanilor, arendarea suprafeţelor pentru păşunat, plata păşunatului, etc. Proprietarii de

turme, fie ele mari sau mici, se întâlnesc la stână pentru „măsuratul oilor‖. Oile tunse şi ―vopsite‖cu câte o pată de

culoare pentru a-şi certifica apartenenţa stăpânului sunt strânse la stână. Intr-o atmosferă de sărbătoare, mai ales în

comunităţile cu tradiţii pastorale, se măsoară laptele strâns de la oi, stabilindu-se rânduiala la ciobănit, la stână şi la

brânză. Cantitatea de brânză care îi revine fiecărui proprietar de oi este în funcţie de cantitatea de lapte măsurat de la

oile proprii. Evenimentul acesta are multiple conotaţii economice, sociale, estetice, distractive la care participă toţi

membrii comunităţii respective. Se spune că în luna mai nu este bine să faci nuntă nici să te naşti în această lună

pentru că este neprielnică. Pentru a feri casa de trăsnet este bine să se pună la ferestre crenguţe de leuştean. In mai,

zece zile, vine Soarele în zodia Gemenilor. De va fi la început şi la sfârşit moină, scumpete de pâine şi de vin va fi.

Tunete dese fiind, anul va fi roditor, iar de va fi în ziua de Rusalii senin, atunci va fi rău. De va tuna în semnul

Gemenilor între oameni va fi boală mare, va fi pieire şi unul spre altul se va scula şi va fi urgie. Iarna va fi mare şi

grâul va fi mult, şi unui bărbat mare va fi arătare şi între oameni va fi schimbare. Iar de va fi cutremur, o lature se va

19

. Elena Niculiţă Voronca, Datinile şi credinţeţe poporului român, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pp. 35-41. 20

. Gramovnic din Bătrâni, Editura Poarta Orientului, Iaşi, 1993, p.195. 21

. Datini, tradiţii şi obiceiuri româneşti în luna mai, Calendarul Universul, 1943, p. 132.

ÎNTREZĂRIRI 32

scula împotriva alteia şi oamenii se vor bucura. Dar de va tuna întru amiazăzi, atunci va fi cutremur; întru acel loc

voinicii îşi vor părăsi pre împăratul lor şi se vor muta la alt împărat, într`alt loc, iar pe urmă iarăşi se vor întoarce cu

pace. Fiarele sălbatice pier şi se vor spăimânta cetăţile. Iar de vor fi tunete noaptea, vor birui alte limbi şi moarte

grabnică va fi. Iar de va fi cutremur noaptea, va fi război şi moarte prin cetăţi şi limbele va să le fie alt împărat, şi-şi

va lăsa împărăţia şi va fugi întru alt loc şi împărăţia lui o va lua alt împărat, şi va pustii bisericile cele mari şi degrabă

se vor pustii în latura dinspre răsărit; vin va fi şi fiare vor fi multe.

ZODIA GEMENILOR. Copiii care se nasc în această zodie a Gemenilor, în timpul de la 11 mai până la 10 iunie, au

o fire nestatornică, cu dorinţa de a învăţa matematică, filosofie, poezie şi alte feluri de ştiinţe şi meşteşuguri. Omul

este mic de stat, barba rară, dinţi lungi, plin de vorbe, încearcă să înveţe de la alţii toate şi vrea să le ştie pe toate;

nemulţumit cu ale sale va fi mândru şi mincinos, ager la minte, bună căpetenie, înţelept, voios, cu bună înţelegere, cu

socotinţă, făcător de legi. Mânios, dar nu ţine mult, va plânge la orice lucru şi va fi om glumeţ, va face multe şi lungi

călătorii. Obrazul lui se va arăta tainic, la statură drept, sprâncenele cercuite şi atârnate, cuminte, îndrăzneţ la vorbe,

când se mânie vorbeşte mult; are spete late şi putere trupească. Va avea multe cunoştinţe cu oameni mari. La

jumătatea vieţii lui va fi foarte vorbitor. Invoindu-se la partea rea, va avea fruntea mică, gene lungi, ochi negri, nasul

strâmb, buzele groase, bărbia groasă şi va iubi mult hainele. Mulţi din această zodie ajung domni şi stăpânitori de

popoare. Va vărsa venin, va avea bale, va tuşi şi va scuipa mult, ceea ce îi va aduce o minte bolnăvicioasă. Această

zodie este mijlocie. Face pe om, în genere, cu năravuri rele, dar ţiitor de minte, stăpânitor şi biruitor din fire; află

comori de argint şi de alte metale şi pietre scumpe, dar din toate câte află nu e bogat. Casa vieţii lui e Gemenii, de la

11 mai până la 10 iunie. Atunci va avea noroc la vânzare şi la cumpărare. Casa fraţilor lui este Leul, de la 13 iulie

până la 12 august; în acea vreme va intra în stăpânire a multor lucruri ale fraţilor lui. Casa părinţilor lui este Fecioara;

ea spune că nu va lua bogăţie de la părinţii lui. Casa feciorilor lui este Cumpăna, de la 13 septembrie la 12 octombrie;

atunci se va însura şi femeia lui va face copii gemeni. Casa neputinţei lui esteScorpia, de la 13 octombrie la 12

noiembrie; în acea vreme vor veni greutăţi. Casa împreunării nunţii lui, a doua, este Săgetătorul, de la 11 noiembrie la

11 decembrie. Casa morţii lui este Tapul, de la 12 decembrie la 7 ianuarie; la acea vreme i se va întâmpla moartea lui,

de multe dezmierdăciuni ce va avea cu femeia lui. Casa norocului lui este Taurul, de la 10 aprilie la 10 mai; la acea

vreme nu va avea nici cel mai mic noroc. Viaţa lui se împarte în două părţi: de va trece de 24 de ani, va trăi până la

70. Noroc va avea la tot felul de haine22

.

C O M U N E D I S P Ă R U T E D I N F O S T U L P L A I P Â R S C O V

COMUNA ROBEŞTI

Robeşti era comună a plaiului Pârscov situată în apropierea râului Buzău, pe malul stâng al acestuia.

Se afla la aproximativ 30 km. de oraşul Buzău, reşedinţa judeţului. Comuna era poziţionată în următoarele

limite: la nord, hotarul începea din Valea Purcarului, apoi urca pe drumul Trestienilor, pe care îl urma până

la izvorul Arabagiu. Hotarul dinspre est cobora pe izvorul Arabagiu şi ajungea până în albia râului Buzău.

La sud urca pe albia Buzăului până la Părul Marinoaei. In partea de vest hotarul urca de la Părul Marinoaei

la Părul cu precestanie, trecea pe la Roschila şi cobora în Valea Purcarului. Suprafaţa comunei era de 630

ha. din care 186 ha. teren arabil, 15 ha. pădure, 95 ha. fâneaţă, 83 ha. izlaz, 80 ha. livadă, 27 ha. vie şi 144

ha. teren sterp. Comuna Robeşti avea o populaţie de 630 locuitori. In componenţa comunei intrau

următoarele cătune şi sate:

1.Robeşti, satul de reşedinţă a comunei, cu 64 de gospodării şi o populaţie de 260 locuitori.

2.Runcu, cătun al comunei Robeşti, cu 26 de gospodării şi 100 locuitori.

3. Stănileşti, cel mai mare sat al comunei, cu 60 de case şi o populaţie de 270 locuitori.

Ca proprietăţi importante, la acea vreme, sunt consemnate următoarele:

1. Robeşti, moşie aflată în proprietate moşnenească, cuprinzând cca. 100 ha. de teren arabil, livadă şi

fâneaţă.

2. Oleşeasca-Robeşti, moşie cuprinzând aproximativ 332 ha. de teren arabil, livadă, fâneaţă şi izlaz.

3. Pârscovul de Jos, moşie aparţinând cetelor de moşneni Robeşti, Runceni şi Palcăi, cu o suprafaţă

de 300 ha. de teren arabl, livadă şi izlaz.

Terenul se prezintă ca fiind accidentat dar cuprinde şi zone prielnice oricăror culturi. Industria este firavă şi

se bazează pe fabricarea ţuicii şi pe creşterea viermilor de mătase. Cele mai importante căi de comunicaţie

sunt: şoseaua Mărăcineni-Ruşavăţu, un vad peste râul Buzău (se trece prin apă şi cu luntrea) şi drumul

22

. Gramovnic din Bătrâni, pp. 231-233

ÎNTREZĂRIRI 33

Târcovului. Inventarul agricol al comunei cuprinde: 74 boi, 59 vaci, 12 viţei, 8 cai, 5 măgari, 600 oi, 2

capre, 140 porci şi 15 stupi. Din cei 630 de locuitori ai comunei, se disting: 123 bărbaţi însuraţi, 17

neânsuraţi, 28 văduvi, 246 băieţi, 123 femei măritate, 27 văduve, 166 fete. Comuna este alcătuită din 150

gospodării. Numărul meseriaşilor este redus: 2 lemnari, 2 brutari, 3 cismari şi 1 cojocar. Media naşterilor

este de 26 de copii pe an, a deceselor de 20 şi a căsătoriilor de 7 pe an. Populaţia creşte cu cca. 6 suflete pe

an. Comuna are 119 contribuabili dintre care20 de comercianţi români. In comună nu există şcoală, din

această cauză, doar 89 de locuitori ştiau carte. In comună existau două biserici deservite de un preot, 2

cântăreţi şi un paracliser. In schimb sunt 3 cârciumi. Casele sunt ordinare, comuna este nouă, nu are tradiţii.

COMUNA TÂRCOV

Comuna era situată de-a lungul văii Târcov, pe partea stângă a râului Buzău, la o distanţă de 28,260

km. de reşedinţa judeţului, oraşul Buzău. Târcovul era o aşezare foarte veche, menţionată de nenumărate ori

în documentele medievale, o comunitate moşnenească recunoscută în zona subcarpatică a Buzăului. Această

unitate administrativă se încadra în următoarele limite: la nord hotarul pornea din Dealul Dâlma (804 m.),

urma creasta acestui deal până la hotarul moşiei Trestianu, situată în comuna vecină, Trestia; spre vest

continua pe hotarul Trestianu până la Vârful Ţenţei, mergea la Piatra Roşie, trecea pe la Fântâna

Broscarului, întâlnea hotarul Runceni, continua pe acesta până în drumul Robeştilor, de aici continua până

în Muchea Uliului, cobora iar în drumul Robeştilor până la râul Buzău, trecea Buzăul şi se opera la

marginea pădurii Măgura; la sud, din hotarul pădurii Măgura se întorcea iar în albia Buzăului pe care cobora

până la gura Văii Aninoasa; la est urca pe hotarul moşiei Frasinu (Antonescu), trecea pe lângă Dealul

Ţâţârligu şi cătunul Băceni şi ajungea la Dealul Dâlma. Comuna se întindea pe o suprafaţă de 1236 ha., din

care: 30 ha. teren arabil, 16 ha. pădure, 218 ha. fâneaţă, 245 ha. izlaz, 47 ha. livadă, 30 ha. vie şi 380 ha.

teren sterp. In componenţa comunei Târcov intrau:

1. Gura Târcovului, cătun cu 39 de gospodării şi 160 de locuitori.

2. Oleşeşti, sat cu 56 de case şi 240 de locuitori; se împărţea în Oleşeştii de Sus şi Oleşeştii de Jos.

3. Târcov, sat reşedinţă de comună, cu 65 de case şi 270 de locuitori; ca subdiviziune era Fundul-

Târcovului.

4. Trestieni, sat al comunei Târcov cu 53 de gospodării şi 200 de locuitori.

Cele mai importante proprietăţi la acea vreme erau: Târcoveneasa, proprietate a moşnenilor

târcoveni cu o suprafaţă de 390 ha., alcătuită din curături, fâneaţă, izlaz, livadă şi pădure; Oleşeasca, moşie

moşnenească a târcovenilor cu suprafaţa de 420 ha. cuprinzând curătură, livadă, fâneaţă, izlaz, puţină

pădure. O parte din moşie aparţine şi lui Oleş-Nica Diaconu. Locuitorii din satul Trestieni nefiind moşneni

au fost împroprietăriţi pe moşia Lunca Frumoasă de pe raza comunei Pârscov. Singura cale de comunicaţie

este drumul natural pe Valea Târcovului. Comuna nu deţine industrie şi comerţ. Singura ocupaţie a

locuitorilor este agricultura, dar şi creşterea animalelor. Comuna Târcov avea 900 de locuitori dintre care:

174 bărbaţi însuraţi, 22 neînsuraţi, 239 băieţi, 174 femei măritate, 34 văduve, 247 fete. Bugetul anual al

comunei era de 951,08 lei. In comună, la sfârşitul secolului al XIX-lea nu exista şcoală; doar 45 de locuitori

ştiau carte. Din punct de vedere spiritual comuna dispunea de două biserici deservite de un preot, 2 cântăreţi

şi un paracliser. Biserica din satul Târcov era cunoscută sub numele de Schitul Târcovului, devenită,

ulterior, biserică de mir. In concluzie, Basil Iorgulescu menţionează că „locuintele sunt ordinare, traiul

simplu si anevoios‖.In timpul investigaţiilor pe teren, Basil Iorgulescu a întâlnit pe o anume doamna Zinca

Târcoveanca, în posesia căreia a găsit un hrisov de la Mihai Viteazul prin care se recunoşteau drepturile

moşnenilor de aici.

Bibliografie:

1. George Ioan Lahovary, Marele dicţionar geografic al României, Editura Socec, 1898,vol.V

2. Basil Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, Stabilimentul

Grafic I.V. Socecu.

3. Basil Iorgulescu, Geografia judeţului Buzău, manual pentru clasa a III-a, Buzău,1902.

4. Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Editura Eminescu, 1981.

ÎNTREZĂRIRI 34

A V E Ţ I C R E D I N Ţ Ă Î N D U M N E Z E U Preot Enache NECULA

Credinţa este un dar de la Dumnezeu şi este dată în grija noastră, a creştinilor.

Avem această datorie să o păstrăm, să o cultivăm şi să fie aducătoare de roade.

Trebuie să recunoaştem că a fi credincios nu este un lucru atât de uşor. Chiar

sfinţii Apostoli au rugat pe Mântuitorul Hristos: ―Doamne dă-ne mai multă credinţă!‖

Răspunsul este: Dacă veţi avea credinţă în Dumnezeu cât un grăunte de muştar, veţi zice

muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu

neputinţă‖ (Matei 17.20). Explicând aceste cuvinte trebuie să spunem că aici nu este

vorba de un munte de piatră care se poate disloca mecanic. Este vorba de un fel de munte

al durerii, poate fi un munte al păcatelor şi al fărădelegilor, care se interpune între noi şi

Dumnezeu şi care de multe ori ne pune piedică în drumul care duce spre mântuire. Aceşti munţi pot fi mutaţi prin

credinţă în Dumnezeu.

Întrebarea este: Ce să facem ca să avem mai multă credinţă? Cum putem să fim tari în credinţă? Prin credinţă

noi cunoaştem şi privim adevărurile cereşti. Dacă prin simţiri şi prin raţiune cunoaştem lumea şi cele înconjurătoare şi

dobândim ceeace se cheamă ştiinţă, prin credinţă cunoaştem şi primim adevărurile mai presus de simţuri şi mai presus

de înţelegerea minţii.

Am spus că credinţă este un dar de la Dumnezeu, dar e şi o lucrare omenească. Dumnezeu a dat fiecărui om

sâmburele de credinţă; dacă el nu încolţeşte şi nu aduce roade vina o purtăm şi noi. Ca să ai o credinţă vie şi puternică

trebuie să împlineşti două lucruri faţă de ea: să ai curajul, dorinţa de a afla adevărurile de credinţă şi apoi să o

îngrijeşti.

Ce înseamnă a avea curaj faţă de credinţă? Oamenii trăiesc foarte diferit.Unii se mulţumesc cu cele ce le

satisfac poftele trupeşti: mâncare, băutură, lux, petreceri şi multe altele. Ei trăiesc prin simţuri şi împlinirea poftelor

lor. Alţii socotesc mintea drept far călăuzitor al vieţii. Ei pun mare preţ pe ştiinţă şi pe adevărurile ei. În sfârşit sunt şi

dintre aceia care, fără să nesocotească viaţa simţurilor sau lumina minţii, trăiesc călăuziţi de o putere mai presus de

simţuri şi de minte, trăiesc călăuziţi de lumina credinţei.

Aceştia au aflat un adevăr care nu poate fi cuprins cu mâna, nu poate fi înţeles în întregime cu mintea, dar

care există şi luminează cu adevărat viaţa omului.

Viaţa prin credinţă este o viaţă curată, liniştită şi fără îndoieli. Nu este împotriva simţurilor şi nici împotriva

raţiunii. Adevărurile de credinţă nu sunt matematice. Este uşor a zice: ―Dacă nu văd, nu cred.‖ De altfel, ce merit am

mai avea, dacă adevărurile de credinţă – Dumnezeu, suflet, viaţă veşnică – s-ar vedea aşa de clar, ca de exemplu 2 x 2

= 4? Tocmai că nu sunt aşa de evidente, ne cer curaj de a mărturisi credinţa, ne cer să cunoaştem adevărurile de

credinţă, care este o mare virtute. Credinţa ne face să păstrăm legătura sufletului cu Dumnezeu, să cauţi împlinirea

voii Lui în toate împrejurările, să-L mărturiseşti cu cuvântul şi mai ales cu viaţa ta. Faţă de aceste adevăruri şi altele

mărturisite de mulţi, ni se par mai presus de puterile noastre de înţelegere, a minţii noastre, dar ne sunt folositoare şi

necesare vieţii noastre. De pe urma lor nimeni n-a rămas în urmă cu cultura şi cu progresul, cu puterea şi înţelepciunea

lor. Dimpotrivă credinţa a adus un plus de demnitate omenească. O vorbă înţeleaptă spune: ―Un creştin e atât cât

crede‖.

Dar credinţa ne cere să o îngrijim, să o păstrăm, să o întărim şi să o apărăm. În sufletul nostru Dumnezeu a

aprins lumina credinţei ca să ne călăuzească în viaţă spre mântuire. Să avem grijă ca această lumină să nu se stingă.

Această îngrijire o facem printr-o viaţă lipsită de patimi şi prin exerciţiul rugăciunii. Rugăciunile şi faptele bune sunt

semn ale unei credinţe vii. Toate cărţile noastre de slujbă sunt cărţi de rugăciune. Viaţa creştină se exprimă prin

rugăciune care este legătura cu Dumnezeu. Rugăciunea este semnul credinţei. Fericit este cel ce crede şi se roagă lui

Dumnezeu, pentru că ceeace simţurile şi mintea nu-i poate spune despre Dumnezeu, aceea îi spune credinţa. Credinţa

ne dă cunoaşterea de Dumnezeu, care la rândul ei ne dă liniştea şi fericirea pe care omul le caută de mult. Mântuitorul

Hristos a vorbit adeseori despre credinţă, despre binefacerile ei, despre fericirea pe care o poate da vieţii. Credinţa este

puntea de legătură, de unire desăvârşită şi mai presus de fire a sufletului cu Dumnezeu. Ea poate însenina viaţa acelor

trişti, dă curaj celor deznădăjduiţi, aduce mângâiere celor suferinzi, împacă pe cei învrăjbiţi, doboară munţi de patimi

ce întunecă conştiinţa oamenilor, făureşte eroi şi sfinţi. Credinţa în Dumnezeu este izvor de mulţumire, de pace şi de

fericire în viaţă.

Cercetând istoria poporului român ne dăm seama că a fost zdruncinată de-a lungul veacurilor. Ne-a dat

Dumnezeu o ţară frumoasă şi bogată, de aceea a fost mereu râvnită de alţii. Ne-am născut din daci şi romani şi de la

început am avut o credinţă, avem o religie creştină. Aici a predicat Sf. Apostol Andrei, ucenic al Domnului Hristos.

De aceea trebuie să recunoaştem că ne-am născut un popor creştin în acelaşi timp.

ÎNTREZĂRIRI 35

Am fost şi vrem să fim un popor puternic şi cu credinţă în Dumnezeu. Mulţi au încercat să ne

deznaţionalizeze, să ne stăpânească, nu s-a putut şi am rezistat. Ne-am păstrat unitatea naţională prin limba română şi

credinţă ortodoxă. Această credinţă ne-a ţinut uniţi în cuget şi simţiri pe toţi românii. Ne-am închinat la fel, ne-am

iubit trecutul. Am avut domnitori mari şi plini de credinţă în Dumnezeu, ctitori de biserici şi de mănăstiri, iubitori de

carte, de tradiţii şi obiceiuri strămoşeşti.

Pacea, liniştea, bucuria şi fericirea în această viaţă pământească le avem numai dacă aflăm pe cineva care ni le

poate da. Iar acest lucru nu ni-l poate da decât numai credinţa în Dumnezeu, pe care o are toată lumea, dar, pe care o

cunosc foarte puţini.

Să nu uităm că unii sunt buni, alţii sunt răi. Oamenii sunt aşa cum i-a lăsat Dumnezeu. Suntem sfinţi şi

oameni cu neputinţe, cu păcate.

Fiecare dintre noi, creştinii ortodocşi, păstori şi păstoriţi, trebuie să avem o credinţă dreaptă, curăţită de toate

deşertăciunile. Această dreaptă credinţă o facem prin mărturisirea de credinţă – Crezul. Lucru pe care îl facem la

botez şi de fiecare dată la Sfânta Liturghie.

Să fim împlinitori al cuvântului dumnezeiesc, ―Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreapta Lui şi

toate acestea vi se vor adăuga.‖ (Matei, VI.33).

De aceea vă rog şi vă îndemn: Aveţi credinţă în Dumnezeu!....

SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE CA TAINĂ, CA JERTFĂ

ŞI CA ACTUALIZARE A JERTFEI DE PE CRUCE Preot Aurel BOŢAN

Prin Botez suntem răsădiţi, născuţi în Hristos. Prin Mirungere vieţuim, creştem şi ne întărim duhovniceşte

astfel Hristos ia tot mai viu chip în noi. Prin dumnezeiasca Euharistie ne unim în chipul cel mai deplin cu Hristos,

Care a zis : „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămîne întru Mine şi Eu întru el‖ (Ioan 6, 56). Cele trei

Taine numite şi ale „iniţierii―, concentrează esenţa vieţii noastre în Hristos. Dar cununa şi desăvîrşirea lor este

Euharistia. La Cina cea de Taină Domnul, luând pâinea şi binecuvântând-o dând-o ucenicilor, a zis : „Luaţi, mâncaţi

acesta este Trupul Meu... şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând : Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sîngele

Meu, al Legii celei noi, care, pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor... Aceasta să faceţi spre

pomenirea Mea‖ (Mat. 26, 26—28; Marcu 14, 22—24; Luca 22, 19—20). Acesta este actul de instituire al Sfintei

Taine.

Dumnezeiasca Euharistie este deodată Taină şi Jertfă. Aceste două aspecte se întrepătrund şi nu pot fi

separate: aşa cum nu se despart în viaţa Domnului, tot aşa nu se pot despărţi în însăşi creaţia întreagă, care e şi

harismatică din obârşia ei, şi menită schimbării „din slavă în slavă―, deci menită crucii şi învierii.

Euharistia este Taina care ne împărtăşeşte harul vieţii dumnezeieşti. În Euharistie, pâinea şi vinul, „pâinea

vieţii‖, „pâinea cea spre fiinţă‖ şi „vinul bucuriei‖, daruri ale Domnului, căci „toate printr-Însul s-au făcut‖ devin

Trupul Lui, căci El însuşi „Trup S-a făcut‖. Precum şi-a făcut din trupul Preacuratei Fecioare trupul Său, îşi face din

„pâine şi vin‖ trup şi sânge dumnezeiesc. Le face trupul şi sângele Său, pentru ca să rămână cu noi şi prin Trupul Său,

cum a spus ucenicilor, „până la sfârşitul veacului‖ (Mat. 27, 21). Şi mai mult, pentru ca să ne hrănim cu trupul şi

sângele Lui nu numai cu darurile Lui, ci cu însăşi viaţa Lui. Aşa ne-a încredinţat: „Trupul Meu este adevărată hrană...

Sîngele Meu este adevărată băutură― (Ioan 6, 55). Şi aşa ne rosteşte mereu la Cina cea de Taină, la Sfânta Liturghie,

pe care o săvîrşim întru porunca Sa: „Luaţi mîncaţi, Acesta este trupul Meu... beţi dintru acesta toţi, acesta este

sângele Meu...‖ Căci Hristos preface pâinea şi vinul în viaţa Lui, ca să reverse apoi această viaţă în viaţa noastră.

„După cum puţin aluat dospeşte toată frământătura, tot astfel, trupul Său făcut nemuritor prin Dumnezeu, pătrunzând

într-al nostru, îl schimbă şi-l preface pe de-a-ntregul, după chipul Său― (Sfîntul Grigore de Nyssa), pentru ca viaţa Lui,

să devină viaţa noastră; dreptatea lui dreptatea noastră; pacea şi bucuria Lui, pacea şi bucuria noastră; sfinţenia Lui,

sfinţenia noastră.

Dar dumnezeiasca Euharistie este şi jertfă. Sfînta Scriptură ni-L descoperă pe Dumnezeu-Fiul în stare de

jertfă oferind Tatălui făptura Sa (I Cor. 15, 24). El este „Preot în veac― (Evr. 5, 6). Sfântul Ioan Evanghelistul vede

„Mielul înjunghiat încă de la întemeierea lumii‖ (Apoc. 13, 8), pentru lume. Iar după înviere şi înălţare ÎI vede în faţa

Tatălui între tronul Său şi cele patru fiinţe şi bătrâni, reprezentînd astfel întreaga făptură; stând în picioare, semn al

învierii dar, „ca junghiat‖, deci în stare de jertfă (Apoc. 5, 6). Urmând acestei realităţi duhovniceşti, tainice, Liturghia

Ortodoxă învaţă: „Odată pe Sine Părintelui Său ca jertfă aducându-se, pururea se junghie sfinţind pe cei ce se

împărtăşesc cu Dânsul― (Rînduiala Sfintei Împărtăşanii). Jertfa de pe altar actualizează astfel permanent în Duhul

Sfânt jertfa Domnului de pe Golgota. O actualizează desigur sub forma Euharistei. Iar această stare de jertfă şi înviere

neîncetată a lui Hristos, în faţa Tatălui, revelează profunda ei semnificaţiei în iconomie. Pune în lumină aspectul cel

mai profund al întrupării, în sensul că dezvăluie nesfârşita solidaritate a lui Hristos cu făptura Sa. Fiul lui Dumnezeu

întrupându-se îi trăieşte neîncetat condiţia ei de jertfă, prin jertfă şi învierea Sa; mai mult, îi restaurează acest ritm.

ÎNTREZĂRIRI 36

Făptura moare mereu, pentru a transcende mereu. Aceasta e condiţia ei: sacrificială şi pascală în acelaşi timp. Iar

Hristos conduce personal în Duhul Sfînt acest ritm şi condiţie a noastră, trăieşte şi moare cu fiecare din noi (Evr. 2, 9).

Euharistia are însă şi caracterul de ospăţ comemorativ sau anamnetic, ea fiind o aducere aminte, o anamneză a

întregii opere mântuitoare a lui Hristos, după porunca dată Apostolilor: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea‖

(Luca 22,19), completată astfel de Sfântul Apostol Pavel: „Căci de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea

paharul acesta, moartea Domului vestiti, până când va veni ‖(I Cor. 11, 26).

Aşadar, înţelegând Euharistia în acest duh de taină şi de jertfă, creştinul ortodox, la cuvântul Mântuitorului

„Cu dor am dorit să mănânc cu voi aceste Paşti‖ (Luca 22, 15) răspunde şi el cu dorul de a se împărtăşi de viaţa

dumnezeiască a Domnului cât mai des, îndeosebi în întâmpinarea marilor Sărbători, ca şi la ceasurile de cumpănă, de

boală, de călătorie, sau în vederea „marii călătorii‖, luând cu el, cum numeşte Sfântul Ignatie Teoforul leacul

nemuririi.

SFÂNTA LITURGHIE Preot Mădălin VLĂSCEANU

"Împărtăşirea cu Sfintele Taine la fiecare Liturghie ne face sănătoşi, împăcaţi,

înnoiţi. Câte daruri din cele mai mari sunt ascunse în Liturghie! Să mulţumim

Domnului, Care ne dă viaţă prin minunatele Sale Taine" (Sfântul Ioan de

Kronstadt, 1829 – 1908)

La originea cultului creştin public stă Sfânta Liturghie întemeiată de către

Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de taină, când "a luat pâinea şi mulţumind a frânt şi a

dat ucenicilor şi a zis: Luaţi, mancaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind

le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sţngele Meu, al Legii celei noi, care pentru

voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei 26, 26-28). La Cina cea de taină

Mântuitorul instituie deci o jertfă nouă, prefăcând pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Său şi

o Sfântă Taină spre iertarea păcatelor şi dobândirea mântuirii. Întemeind, sub forma pâinii şi vinului, în Trupul şi

Sângele Său, forma cultului public, Domnul a poruncit Sfinţilor Apostoli "să facă aceasta întru pomenirea Sa" (Luca

22, 19, I Corinteni 11, 24-25). Căci, spune Apostolul, "ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul

acesta vestiţi moartea Domnului până va veni El" (I Corinteni 11, 26). Astfel Sfinţii Apostoli, împreună cu toţi cei

care în fiecare zi se adunau spre "frângerea pâinii", se împărtăşeau cu "Trupul şi Sângele Domnului" (Fapte 2, 46). Şi

cum "frângerea pâinii", ca prefacere în Trupul şi Sângele Domnului, se făcea prin rugăciunea de mulţumire şi de

invocare a Sfântului Duh, "Cina Domnului" (I Corinteni 10, 16), ea se mai numea şi "Euharistie" (adică "Mulţumire"),

iar cadrul general în care se săvârşea poartă numele de slujire, oficiere, sau Liturghie.

Această slujbă sfântă în care îşi are originea cultul divin public creştin s-a transmis apoi din generaţie în

generaţie, păstrându-se neîntinat miezul adevărului de credinţă care exprimă esenţa ei, înfrumuseţată fiind slujba cu

rugăciuni şi imne dintre cele mai înălţătoare, încât în forma în care o avem azi reprezintă cel mai înalt mod de înălţare

duhovnicească a credincioşilor care participă la cultul divin public. Dacă primul săvârşitor al Liturghiei a fost

Mântuitorul, El a lăsat puterea sfinţitoare Apostolilor, "ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4, 1), iar

aceştia episcopilor şi preoţilor.

Privind locul săvârşirii Sfintei Liturghii acesta este, desigur, sfântul locaş de închinăciune, Biserica. Ea mai

poate fi săvârşită cu binecuvantarea episcopului şi afară sau în vreo casă. Lucrul principal este ca la săvârşirea Sfintei

Liturghii să existe Sfântul Antimis. Fără el nu poate fi săvârşită. Sfânta Liturghie se săvârşeşte în zilele de duminică şi

sărbători. Urmând exemplul primilor creştini, la mănăstiri, sau la catedralele episcopale, se săvârşeşte zilnic Sfânta

Liturghie. Ca timp al zilei liturgice, ea se săvârşeşte înainte de masă. Se recomandă să fie la ora 9 dimineaţa, când a

avut loc Pogorarea Sfântului Duh şi când Domnul a fost răstignit (Marcu 15, 25). Dată fiind durata în care se

desfăşoară, s-a încetăţenit ca să înceapă la ora 10 şi să se termine la ora 12. Avem însă în timpul anului şi zile numite

"aliturgice", când nu poate fi săvârşită Sfânta Liturghie. Acestea sunt zilele cu ajunare totală până seara : Vinerea

Patimilor, luni şi marţi din prima săptămână din Postul Paştelui; miercurea şi vinerea din săptămâna premergătoare

Postului Paştelui; iar dacă Crăciunul şi Boboteaza cad duminica sau lunea, atunci vinerea care le precede este

aliturgică.

În Biserica Ortodoxă se oficiază trei Liturghii. Cea mai frecvent oficiată şi mai bine cunoscută de credincioşi

este cea a Sfântului Ioan Gură de Aur. Apoi avem liturghia Sfântului Vasile cel Mare, cu mici deosebiri faţă de cea

amintită. Liturghia Sfântului Vasile se săvârşeşte de 10 ori pe an: primele cinci duminici din Postul Mare; Joia şi

Sâmbăta Patimilor, ajunul Crăciunului şi ajunul Bobotezei precum şi la 1 ianuarie, ziua Sfântului Vasile cel Mare. În

sfârşit, Liturghia numită a "Darurilor înainte sfinţite" se săvârşeşte numai în perioada Postului Paştilor, la mănăstiri

ÎNTREZĂRIRI 37

zilnic, iar la bisericile parohiale numai miercurea şi vinerea. Dar în chiar perioada Postului Mare nu se săvârşeşte

duminica la Buna Vestire, sau atunci când se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Liturghia "Darurilor

înainte sfinţite" este deosebită de celelalte două. După cum arată numele, cinstitele Daruri nu se sfinţesc în cadrul ei,

ci sunt sfinţite înainte, la Liturghia precedentă a Sfântului Ioan sau a Sfântului Vasile. Săvârşirea acestei sfinte

Liturghii numai în Postul Paştilor îi explică şi obârşia. Astfel, Biserica, încă din secolul IV, a stabilit ca perioada

Postului Paştelui să fie trăită de evlavia credincioşilor ca o perioadă de pocăinţă, de post, de smerenie şi de întristare,

cu gândul şi simţirea patimilor şi morţii Mântuitorului, la faptul că Mirele nu mai este printre ei. Pe de altă parte însă

Liturghia oferă momente de bucurie duhovnicească, de înalţare şi comuniune cu Dumnezeu. De aceea s-a hotărât ca

Sfânta Liturghie, ca jertfa de bucurie adusă lui Dumnezeu,

să nu fie săvârşită decât sâmbăta şi duminica.

Sfânta Liturghie reprezintă originea şi centrul

cultului divin public, fiind cea mai înălţătoare formă de

manifestare a lui, fiindcă prin ea aducem cea mai înaltă

adorare lui Dumnezeu şi ne împărtăşim de roadele

mântuitoare aduse de Jertfa lui Hristos. Având în vedere

importanţa Sfintei Liturghii pentru viaţa duhovnicească a

credincioşilor, porunca Bisericii ne îndeamnă să

participam cu regularitate şi evlavie la Sfânta Liturghie şi

să ne împărtăşim cel puţin în cele patru mari posturi de

peste an. Preoţii care oficiază Sfânta Liturghie, îndeplinind

- spun Sfinţii Părinţi - o misiune mai înaltă decât a

îngerilor, trebuie să fie pregătiţi atât trupeşte, cât şi

sufleteşte. La fel şi credincioşilor le revine această datorie.

Ei sunt angajaţi în participarea la Jertfa liturgică, nu numai

prin darurile pe care le aduc, ci şi prin împărtăşirea din roadele ei duhovniceşti. Chiar dacă nu se împărtăşesc, ei

trebuie să participe cu regularitate la Sfânta Liturghie, de la început şi până la sfârşit, cu sufletul liniştit şi împăcat,

despovărat de orice grijă şi lipsit de orice mânie, ură sau invidie faţă de semeni. La fel şi cu trupul va trebui să fie

curat şi îmbrăcat "de sărbătoare", să ajuneze până la primirea anafurei. Se cuvine apoi ca fiecare credincios să

participe activ la întreaga Sfântă Liturghie, urmărind cu atenţie gesturile preotului şi străduindu-se să înţeleagă

simboalele fiecărui act liturgic. În sfârşit, să-şi îndrepte simţămintele spre Părintele ceresc prin rugăciunile care se

rostesc pentru vii şi pentru adormiţi, şi prin imnele care se cântă şi la care trebuie toţi să ia parte activă.

IN MEMORIAM

Sfârşitul primei zile de august a venit cu un anunţ telefonic bulversant: în ziua următoare avea

loc înmormântarea doamnei învăţătoare Maria Stan. M-am înfiorat, ştiind-o singură în casa din

Lunca Frumoasă, după moartea soţului, învăţătorul Ioan Stan. Cei doi copii, ingineri, căsătoriţi, cu

copii la rândul lor, trăiau în Bucureşti. Am cunoscut-o în urmă cu 41 de ani, ca dascăl stimabil,

respectat de comunitate. O perioadă de timp am fost colege de cancelarie. M-au impresionat bogăţia

sufletească şi dăruirea profesională. Născută Podoreanu, la 13 aprilie 1935, a crescut alături de încă

patru fraţi în Măgura Buzăului unde urmase Şcoala Elementară. După absolvirea Şcolii Pedagogice

din Buzău (promoţia 1954), a profesat la Colţi, Valea Cătinei, Buda, Ciuta. În 1958 s-a căsătorit şi s-a

stabilit la şcoala din Lunca Frumoasă, slujind cu devotament până la pensionare (1990). Viaţa

doamnei Mariana Stan, cu suişuri şi coborâşuri, i-a rezervat un final zbuciumat (31 VII 2017). Fiul

Sorin i-a anunţat sfârşitul cu cuvintele: „S-a eliberat!” Mulţimea din biserică, rude, vecini, elevi,

părinţi, colegi s-a rugat pentru veşnica pomenire şi în locul fiicei Ofelia care n-a putut fi alături de

mamă pe ultimul drum pentru că se afla la Viena pentru operaţia fetiţei sale. La sfârşitul slujbei

religioase, preotul Constantin Calen, care i-a fost elev, a avut un cuvânt emoţionant, întrerupt de

lacrimi, despre profesionalismul şi evlavia doamnei Maria Stan.

Îi vom păstra o amintire frumoasă. Dumnezeu să o odihnească!

Înv. Cornelia CHIPARU

Această publicaţie apare în format electronic şi tipărit.

ÎNTREZĂRIRI 38

R E S T I T U I R I

VECHI FAMILII PÂRSCOVENE: VOICULEŞTII Gheorghe POSTELNICU

Pe când scriam „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu‖, tipărită în 2012 la

EuroPress Group, mă nelinişteau mai multe întrebări. Una dintre ele se referea la

familia Sultanei Ion (Ionescu), despre care ştiam că era din partea de sus a Pârscovului.

Dar care fusese aceasta? Unde se stabilise hagiul (hogiul) Ion, plecat din Ţara Bârsei, ajuns până în Oraşul

Sfânt Ierusalim, poposit pentru o afacere măruntă în Buzău, pentru ca să-şi găsească locul în Pârscovul de

Sus. Având ceva bani în chimir, vestita familie Pătraşcu Cocenescu, i-a dat mâna Anei (Stoiana), care a adus

pe lume trei copii: Vasile (n. 1839), Gheorghe (n. 1844) şi Sultana (n. 1850) şi trudind împreună la băcănia

care a rezistat presiunilor economice şi politice până în 1955 („La Cristache‖). Gospodăria, cu mult teren

arabil şi livezi în jur, se afla lângă primărie şi biserică. Altă întrebare care nu şi-a găsit răspuns decât de

puţină vreme, avea în vedere familia în care a intrat celălalt mocan, Ion Voicu, plecat din Vale (Sibiu) cu

turma de oi, trecând vama la Brăila, şi ajuns la Ţarigrad. Bărbat cu experienţă bogată în afaceri, nu i-a fost

greu să obţină mâna Mariei (Marghioala), fiica postelnicului Nicolae şi a Arghirei Davidescu (Videanca).

Aceştia locuiau peste Gârlă, pe malul Bălănesei. În 1849, postelnicul a trecut la cei drepţi, lăsând

moştenitorilor Maria, Păuna, Anica şi Ianache, pe lângă alte bunuri, o casă „cu tot coprinsul ei‖ şi 4 livezi de

pruni, meri şi peri. Posesia acestei moşteniri (40 de pogoane), întărită şi prin raportul starostelui epitrop

Constandin Dobrovici (5 decembrie 1853), a fost tulburată de pitarul Hristache Ţigara, arendaşul moşiei din

Pârscov a Episcopiei Buzăului. Din acest motiv, moştenitorii sau împuterniciţii acestora (Voicu Băcanu,

Mihai Cojocaru, C. Dobrovici şi Manea Mihai) s-au adresat în iunie 1855 Judecătoriei din Buzău.

După trei ani de dispute, expertize şi dezbateri, tribunalul a hotărât că Maria Voicu Băcanu, fiica

răposatului postelnic Nicolae şi a Arghirei, să stăpânească respectivele livezi „tot cu plată din venit din 10

una, până la noua comisie catagraficească, când atunci rămâne a se face şi cu aceştia învoiala ce trebuia a

face proprietarul cu toţi asemenea lui sau să urmeze cu plată, fiind voinţa proprietarului, aşa precum până

acum s-a urmat‖ (1855).

În 1858, în urma recursului făcut de avocatul Episcopiei, Judecătoria Buzău stabileşte că „averea de

40 de pogoane a postelnicului Nicolae îi aparţine acestuia cu drept de clacă, fără drept de moştenire,

proprietarul (Episcopia) fiind liber a o închiria oricui‖. Totodată se decide o taxă de 10 galbeni despăgubire.

Pe 4 septembrie 1859, Curtea de Apel Secţia II Bucureşti, hotărăşte definitiv că Maria, soţia lui Voicu

Băcanu „care singură rămâne implicată în proces ca moştenitoare a părintelui ei, pe cât timp ceilalţi se

socotesc depărtaţi de acest drept, dânsa nu poate avea alt drept decât acela ce au avut părintele ei, adică de

clăcaş al moşiei Pârscov, proprietatea Sfintei Episcopii Buzău care va rămâne apărată de pretenţiile

reclamanţilor şi care trebuie să o despăgubească cu 10 galbeni‖. În faţa acestei Rezoluţii regale, lui Voicu

Băcanu nu îi mai rămâne decât să ceară prin jalbă către episcop să fie scutit de plata celor 10 galbeni, taxă

de judecată, invocând starea sa materială: „Este tristă poziţia unui părinte de şapte copii împovărat de

sarcina anilor, fără nicio speranţă decât viaţa providenţei şi îndurarea preacuvioşiei voastre să vă milostiviţi

asupra greutăţii casei mele a rămânea apărat de această taxă, neavând nicio nădejde de a plăti aceşti 10

galbeni‖. Urmare a acestei cereri, Ministerul Cultelo, prin episcopul Buzăului l-a păsuit pe Voicu Băcanu

(„om sărac şi cu şapte copii‖) de plata acestei taxe. Menţionăm că noi nu am putut identifica decât trei

urmaşi ai Marghioalei şi ai lui Voicu Băcanul. După ştiinţa noastră, aceştia au fost Ion, Constantin şi

Costache. Cel dintâi s-a născut în 1841, rămânând burlac până la vârsta de 54 de ani, când s-a stins din viaţă.

Constantin, născut un an mai târziu, a fost subofiţer, apoi funcţionar la Oficiul Telegrafic din Pârscov. Era

un cunoscut om de lume. S-a însurat la 53 de ani cu Marioara Uţa, din Tecuci, şi nu a avut urmaşi. Costache

Voiculescu, rămas în casa părintească, a părăsit această lume pe 10 octombrie 1916, la etatea de 80 de ani.

Probabil că diferenţa dintre 3 şi 7 copii au făcut-o 4 fete, căsătorite în alte localităţi, fapt probat de

Voiculeştii şi Ioneştii de astăzi, care sunt puţini şi se cunosc bine între ei.

NOTĂ: datorăm aceste informaţii bunăvoinţei distinsului profesor Ilie Mândricel, care ne-a pus la

dispoziţie un set de documente extrase din arhiva Academiei Române. Îi mulţumim şi pe această cale!

ÎNTREZĂRIRI 39

INTERVIU CU ARHIMANDRITUL ELISEI,

STAREŢUL MĂNĂSTIRII SIMONOPETRA DIN MUNTELE ATHOS

„Cea mai dificilă problemă a omului contemporan este distragerea atenţiei şi pierderea timpului întru

îndeletniciri nefolositoare”

23 Aug Posted by Laurenţiu Dumitru pe blogul Sfântul Munte Athos

1. Societatea de astăzi şi cum trebuie să fie viaţa creştină. Societatea de astăzi, lumea contemporană, care este deja unită sub aspect cultural, este caracterizată de către

mulți ca o lume post-creștină. Firește cei care fac aceste constatări sunt foarte încântați de aceasta. Ei cred că în

sfârșit omul s-a eliberat de așa zisele îngrădiri pe care i le-a făcut religia. Vedem însă că în loc să își găsească

libertatea, omul contemporan este mai mult decât în oricare altă epocă legat și subjugat de idolii pe care și i-a făcut.

Ar fi o mare greșeală să zicem că epoca noastră nu este religioasă, este mai degrabă foarte religioasă, însă idololatră.

În ciuda reușitelor științei și a tehnologiei, oamenii s-au făcut robi falșilor dumnezei care ies în evidență prin media,

reclame, modă, etc. Foarte mare este progresul tehnologic din ultimele zeci de ani, dar aceasta a constituit mai curând

un revers cultural și duhovnicesc. Am dat înapoi, și o poate constata oricine privind nivelul de educație al copiilor

noștri care văd multe imagini, au multe informații, însă nu știu să se exprime în limba lor, nu știu să comunice și să se

comporte comunitar. Am putea să menționăm și alte simptome ale acestei îmbolnăviri de care suferă epoca noastră.

Dar zicem următoarele: în loc de post-creștină, aș zice mai degrabă că lumea este pre-creștină. Mesajul Domnului

Hristos nu a pătruns peste tot, fiindcă nu este ascultat de cei mai mulți membri ai societății de astăzi. Prin urmare nu

și-a pierdut nimic din actualitatea lui, de ajuns să se găsească oameni care să poată mărturisi cu putere mesajul real și

pentru totdeauna nou și revoluționar al Învierii și al vieții celei întru Hristos. „Creștinismul abia a început”, zicea

Părintele Alexander Men.

2. Alergarea lumii … şi multele informaţii.

În înțelesul pe care îl dă Noul Testament, caracteristica „lumii‖, adică a omului care a căzut în mâinile

stăpânului acestei lumi, este confuzia, „diversiunea cea cu vicleșug‖ care îl scoate pe om din el însuși cu scopul de a

se preocupa exclusiv de cele din afara lui, de cele din jur. Devine „ieșit din sine‖ după cum se spune la începutul

Triodului despre fiul cel pierdut. Și noi trăim deja, mai ales în ultimul timp în urma dezvoltării noilor medii de

comunicare, trăim într-o lume a cantității și a înstrăinării. Și cu cât sporesc și se înmulțesc cunoștințele despre

materie, cu atât se micșorează cunoașterea cea reală care începe cu autocunoașterea. Da, cei mai mulți oameni se

adâncesc astăzi într-un ciclu de informații pe care nu pot să le controleze și le sunt nefolositoare în esență. Însă deși

trăiesc mai mult decât în orice alt veac în deșertăciune, cu toate acestea ei încă sunt „chipul lui Dumnezeu‖, o scânteie

rămâne înlăuntrul omului și așteaptă să se reînsuflețească. Și când se deșteaptă cineva și începe să înțeleagă că în

deșert se scurg înapoi toate cele ale idolilor, atunci înțelege precum fiul cel pierdut că s-a îndepărtat de patria sa cea

adevărată, de căminul părintesc, și poate să se ridice și să înceapă calea de întoarcere. Fiindcă atunci când se aprinde

înlăuntrul omului acea scânteie a dragostei și a dorului după Dumnezeu, poate ușor să se desprindă de cele care îl

ÎNTREZĂRIRI 40

leagă și îl țin încătușat, după cum un narcoman sau un alcoolic poate să se detoxifice numai dacă găsește o orientare

pozitivă, un răsărit al vieții lui. Și va fi dorul după Dumnezeu acela care îl va ajuta să se întoarcă din multele

informații inutile ca să caute „știrea și informația‖ cea adevărată – expresie folosită și de părinții filocalici – „vestire”

care va dărui inimii lui rugăciune și participare la viața Bisericii.

3. Cel mai rău lucru este că omul nu se poate ruga … În loc să spunem că nu se poate ruga omul contemporan, poate ar trebui să spunem mai corect că nu vrea să se

roage, sau că nu a învățat ce este rugăciunea. Fiindcă dacă știa, foarte ușor ar fi putut arunca toate cele nefolositoare

din viața lui ca să se ocupe numai cu rugăciunea și cu vederea lui Dumnezeu.

Omul trăiește întru necunoștință și de multe ori chiar intenționat întru neștiință, pentru că pe Dumnezeu chiar

dacă nu Îl cunoaștem, tot ne este frică de El. Și rareori există atei reali, cei mai mulți oameni au o credință ascunsă în

adâncurile sufletului, o simțire a prezenței lui Dumnezeu în viața lor, dar le este frică să o înfrunte cu curaj, fiindcă

știu că aceea îi va sili să își reconsidere întreagă viața lor și să iasă din letargia confortului lor, să se trezească și să

înceapă să lucreze duhovnicește.

4. Care este cea mai dificilă problemă a lumii contemporane?

Poate cea mai dificilă problemă a omului contemporan este, așa cum am spus la început, distragerea atenției

și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare, inutile, și consecințele lor, adică necunoașterea și uitarea lui

Dumnezeu. Filosofii cei vechi spuneau că filosofia este cercetarea și studierea morții. Când ajunge omul să înțeleagă

că va muri, poate chiar astăzi, dacă nu zace totalmente în ne-simțire – și din păcate mulți au ajuns în această situație –

atunci poate să decidă începutul unei lucrări care să pună în valoare viața lui. Și dacă are minte, va decide să lucreze

pentru ceva care nu se supune morții. După cum și Sfântul Metodie, apostolul slavilor împreună cu fratele său Sfântul

Chiril, când erau tineri încă, au decis să nu se ocupe cu nimic din cele care nu sunt nemuritoare. Și singurul lucru

pentru care merită să trăim este Viața care a ieșit din Mormânt a treia zi. Și singurul Om pe care merită să-L urmăm și

să-L iubim deplin este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos Care ne și dăruiește fiecăruia posibilitatea să devenim dumnezei

după har și să gustăm hrana cerească a raiului. Nu există alte probleme esențiale pentru om astăzi la fel ca și ieri,

decât numai problema morții. Și pe aceasta a rezolvat-o Hristos prin Învierea Lui.

Cel care trăiește întru Dumnezeu-Omul Cel Înviat, nu poate să se supere, nu poate să fie amărât sau trist,

deoarece trăiește în fiecare zi și continuu Paștele, ca și Cuviosul Serafim de Sarov care îi heretisea pe toți cei care îl

vizitau, zicându-le: „Hristos a înviat!‖.

5. Este posibil să trăim după voia lui Dumnezeu când suntem înconjuraţi de necredinţă, desfrâu, etc.?

Firește, lucrurile erau mai ușoare când societatea și statul erau oficial creștine, când instituțiile și legile

protejau oamenii și asigurau un minim nivel de viață morală. Însă și atunci exista multă ipocrizie, și nici oamenii nu

erau mai duhovnicești sau mai creștini decât făpturile cele neputincioase ale epocii noastre care se lasă târâți acum de

imagini necuviincioase și mesaje blasfemiatoare. Dar noi nu trebuie acum să lăsăm mâinile căzute jos zicând că toate

s-au stricat și nu putem să mai facem nimic. Chiar dacă este mai greu, acum să le stăm împotrivă, hai să evităm

ispitele și capcanele diavolului și să trăim o viață creștină. Trebuie să știm că aceasta ține de noi și de voința noastră,

nu mai aparține legilor și instituțiilor.

Aș zice – poate paradoxal – că tocmai epoca noastră cea pierdută este entuziasmantă, deoarece ne cere să luăm riscul

de a fi creștini în mod real, creștini autentici. La fel precum primii creștini care erau o minoritate și peste tot îi urau, îi

urmăreau și îi întemnițau, așa și acum lumea continuă să urască pe Hristos și pe ucenicii Lui. Mântuitorul Hristos ne-

a spus: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât‖ (Ioan XV, 18). Așa și noi

revenim la situația normală a creștinismului abia în persecuții, în prigoniri. Și aceasta are mare valoare, deoarece are

făgăduința vieții celei veșnice.

6. Cum să-şi aleagă cineva un duhovnic?

Este foarte simplu. Va alege un preot cu care simte că poate vorbi deschis, în fața căruia poate să își deschidă

inima ca în fața lui Dumnezeu. Nu este nevoie să fie făcător de minuni și faimos ca duhovnic, e de ajuns să fie un

preot canonic și să îl înțeleagă.

Cât despre ascultarea față de duhovnic, se știe că în aceasta se fac și greșeli, fiindcă ascultarea laicului față de

duhovnic nu este identică cu a monahului față de starețul său. Monahul este îndatorat cu deplină ascultare în toate

detaliile vieții zilnice, trebuie să își mărturisească chiar și gândurile, în timp ce laicul menține o anumită libertate. La

duhovnic își înfățișează în linii mari toată viața și cele mai importante lucruri din ea, nu îl va întreba ce să mănânce și

ÎNTREZĂRIRI 41

cum să se îmbrace. Acestea sunt exagerări care din păcate le încurajează unii duhovnici care voiesc să stăpânească

peste fii lor duhovnicești. Călăuzirea duhovnicească trebuie să fie o pedagogie a libertății, mai ales în cazul laicilor.

7. Cum să dobândim trezire duhovnicească şi putere şi să alungăm duhul achediei?

Cu toții suntem neputincioși. Vai de noi dacă ne considerăm puternici și rezistenți. Sfinții Părinți ne spun că

viața duhovnicească este să ne prezentăm neputința noastră înaintea lui Dumnezeu. Este de ajuns să decidem aceasta

și să știm cum trebuie să ne prezentăm în fața lui Dumnezeu. Pentru că reprezentarea neputinței noastre nu este cât o

să postim, cât o să priveghem și celelalte, nu este nici câte daruri o să-I aduc lui Dumnezeu, ci simplu golirea sinelui

nostru, aruncarea preocupărilor celor nefolositoare, după cum am spus mai înainte, și mai ales un timp anume pe care

am să Il ofer numai lui Dumnezeu în fiecare zi, ca să pot să aud și eu pașii Lui în inima mea. La început o să aud doar

zgomotul lumii, o să simt o plictiseală (achedie) teribilă, dar dacă o să-mi silesc sinele meu un picuț, atunci voi începe

să gust ceva cu totul altfel, se va îndulci inima noastră de ceva pe care nu îl cunoaștem exact ce este, însă ne va da

bucurie. Și atunci chiar o să îmi placă să fac această întâlnire zilnică cu nevăzutul și necunoscutul Dumnezeu.

8. Cum să dobândim nădejde în Dumnezeu şi în sfinţi şi să devenim mai răbdători?

Pentru a ieși din deznădejde și din nerăbdare, mi se pare că cel mai bine este să cunoaștem mai bine pe sfinți

și, bineînțeles, pe Însuși Hristos. Cum va fi aceasta? Ar fi de ajuns să citim zilnic câte puțin din Evanghelie și din

Viețile Sfinților fără spirit critic, cu încredere în tradiția Bisericii și cu convingerea că sfinții nu erau niște

superoameni, ci ca și noi, oameni cu neputințele lor, însă oameni care au răspuns la scânteia dragostei lui Dumnezeu

care s-a aprins în inima lor și care au folosit voința lor ca să stea împotriva farmecului încântător, dar înșelător, al

acestei lumii.

Când voi avea ca paradigmă a vieții mele viața sfinților și mai ales a celor contemporani nouă, când voi gusta

bucuria prezenței lui Dumnezeu în viața mea prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți, atunci voi dobândi cu adevărat

acea răbdare din belșug în legătură cu ciudățeniile aproapelui. Nu mă vor vătăma, voi învăța să îi accept pe ceilalți

așa cum sunt, fără să vreau să îi schimb ca să se potrivească cu criteriile mele.

9. Cum pot stareţii să îşi conducă obştile şi să-i ţină pe monahi?

Mi se pare că egumenul trebuie să înțeleagă că el este părintele unei familii duhovnicești și să facă tot

posibilul ca să cultive aceasta, adică acest cuget de familie să fie lesne de înțeles, nu emoțional, adică să spună

cuvinte dulci monahilor ca să îi țină în mănăstire și să-i îndemne la ascultare, ci să le deschidă vederea cea

duhovnicească. De aceea, foarte importantă într-o mănăstire este cateheza care hrănește cugetul comun al frățietății.

Problema nu se pune să avem o mulțime de mănăstiri, ci mănăstiri care să fie realmente „case al lui Dumnezeu și

porți ale cerului‖.

10. Cum să înmulțim dragostea când părinții urăsc pe copii și îi ucid prin avorturi și copiii ucid pe părinți

prin indiferență?

Atunci când se răcește dragostea pentru Dumnezeu, desigur că aceasta se preschimbă în ură pentru om,

fiindcă atunci privește fiecare numai interesul lui și caută fiecare să se îndulcească cât mai mult posibil trupește din

viață. Dar care este rezultatul? Părerea de rău, nefericirea, singurătatea. Lumea plăcerilor care este scoasă în evidență

prin reclame și media este o lume a morții, o cultură a morții. Această lume care se îndreaptă spre autocatastrofă a

fost biruită doar de Viața Care a răsărit din mormânt, cum am spus mai sus. Din Învierea Domnului a răsărit o lume

nouă și numai când va trăi cineva în Hristos va putea să învingă puterile morții. Să nu credeți că vom putea sta cu

mijloace omenești împotriva avorturilor, eutanasiei, ispitelor creării supraomului care se pregătește în laboratoarele

din Silicone Valley. Doar cu puterea Crucii va putea omul să găsească nu numai dragostea, care este viața și energia

lui Dumnezeu, ci și omenia. Altminteri, lumea va deveni o junglă. Lumea de astăzi chiar ne arată că nu există cale de

mijloc pentru a alege: fie Hristos – Arhontele vieții celei veșnice, fie diavolul – stăpânitorul acestei lumi. Și viața,

care e izvorul dragostei, unde să o găsim dacă nu în Biserică, în Trupul lui Hristos?

11. Un cuvânt de mângâiere la final. Uite, din Sfânta Scriptură care e izvorul a toată mângâierea: „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi ‖

(Evrei XIII, 8). „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea‖ (Ioan XVI, 33), „pentru că oricine este născut din Dumnezeu

biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră‖ (I Ioan V, 4).

(Interviu realizat de Pr. Ștefan Zară pentru Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 1 / 2017 /

Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului / Traducerea dialogului Monahul Gherasim

Prodromitul.)

ÎNTREZĂRIRI 42

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE ROMÂNII DIN DIASPORA

Economistul Dan Diaconu, unul dintre cei mai urmăriți analiști de pe rețelele de socializare, a redactat o

scrisoare deschisă adresată românilor plecați din diaspora, pe care o redăm în totalitate, fără alte comentarii:

„Să ne menținem la nivelul bunului simț: dac-ai plecat din România ai făcut-o pentru că așa ai simțit

că e mai bine pentru tine. Așadar, nu pentru mine ai emigrat, ci pentru tine. Asta înseamnă că eu, cel care-

am preferat să rămân aici pentru mine, am tot atâtea îndatoriri față de tine câte ai și tu față de mine. Adică

niciuna!

Ești emigrant, ai renunțat la România? Să fii sănătos, să-ți meargă din plin! Îți urez asta din tot

sufletul meu, însă te rog să înțelegi că nu am nicio datorie față de tine. Nu-i vina mea că tu muncești pe

brânci, nu-i vina mea că te umilesc ăia pe la care te-ai aciuat și, cu siguranță, nu-i vina mea că nu ți-e bine!

E drumul pe care singur ți l-ai ales în viață. Fii sănătos!

Dacă ești frustrat e treaba ta, dacă nu-ți mai place acolo, ești liber să te întorci. Dar nu-mi reproșa

mie nerealizările tale și nu te considera un erou pentru că trimiți bani mamei sau tatălui tău. Le trimiți lor,

nu mie! Și, mai mult, nouă aici ni se pare normal să ne ajutăm părinții fără să ne batem cu cărămida în piept,

fără să considerăm că ăsta e un act eroic, fără să le cerem altora socoteală pentru efortul pe care-l facem.

Înțelege că ești egalul nostru și, de-aceea, te rog să ai mai mult bun simț atunci când ceri eforturi

suplimentare țării tale. Nu te mai înghesui la vot ca să decizi tu de-acolo cum trebuie să trăiesc eu aici.

Crede-mă, nu e moral! Sunt atâtea țări în care nu poți vota decât în interiorul teritoriului. Fă acest gest

igienic și demonstrează-mi că mă respecți lăsându-mă să-mi aleg singur calea. Nu uita: eu sunt aici, eu sunt

cel care sufăr, astfel încât n-ai dreptul să-mi impui tu pe cine trebuie să accept. Vrei să votezi, foarte bine:

asumă-ți votul! Vino în țară și muncește cot la cot cu mine și-abia atunci poți emite pretenții.

Vrei pașapoarte? E OK. Mișcă-ți fundul tot timpul anului și fă-ți pașaportul. Ambasadele și

consulatele sunt goale, nu trebuie să stai la coadă! Nu ți se pare ciudat că urli ca apucatul că n-ai pașaport

fix înainte cu două zile de a te întoarce în țară? De ce trebuie să suport eu suplimentarea personalului doar

pentru că, în fiecare an, ți se scoală fix în august să-ți iei pașaportul? Mai sunt cel puțin 10 luni moarte în

care poți să ți-l iei fără coadă! De ce nu mergi atunci?

Înțelege că suntem și-așa destul de amărâți. Bășinile tale ne exasperează! Hotărăște-te: ești român

sau te-ai rupt de țară? Dacă ești român demonstreaz-o: vino în țară, muncește cot la cot cu mine, plătește

impozitele aici şi ai tot dreptul să înjuri. Dacă te-ai hotărât să te rupi, ai bunul simț și rupe-te total! Nu mai

vota, nu mai urla după paşapoarte când e aglomeraţie, nu te mai plânge. Renunţă la cetăţenie dacă te

deranjează, dar nu-mi mai cere mie nimic! Încearcă să ai bun simț! Nu-ţi sunt dator cu nimic. Scuteşte-mă!‖

(17 august – http://www.activenews.ro)

ÎNTREZĂRIRI JURNAL PÂRSCOVEAN

Luni, 11 septembrie 2017, pe platoul Şcolii Pârscov a avut loc festivitatea deschiderii noului an şcolar. Au fost

prezenţi reprezentanţi de frunte ai administraţiei locale, un sobor de preoţi, cadre didactice active şi pensionare,

numeroşi părinţi. Doamna directoare Aurora Mihalcea a urat succes elevilor pârscoveni şi cadrelor didactice.

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în

comuna Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.