În acest număr: V. Voiculescu,

I. Roşioru, I. Nedelea, I. Tăbăcaru,

R. Sîrbu, C. Coman, Al. Ţene,

T. Damian, N. Gâlmeanu,

T. Nica-Ţene, T. Cicu, Gh. Oncioiu,

El. Stroe-Otavă, A. Lesenciuc,

S. Coloşenco, C. Costea, A. Antofie,

D. Ahriţculesei, P. Stoicescu,

E. Artene, M. Vlăsceanu,

P. Abdulea

PRIMĂRIA PÂRSCOV

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul II. Nr. 6. Iunie 2014

Ruinele metohului domnesc din Pârscov

ÎNTREZĂRIRI 2

VASILE VOICULESCU ŞI CASA REGALĂ Gheorghe POSTELNICU

Istoria literaturii afirmă că marile evenimente istorice nu au creat poezie

mare. Memoria afectivă a complicat lucrurile. Ca să nu mai vorbim de scopul

nedeclarat al acestui fel de poezie: glorificarea. Patru piese cu versuri înălţătoare,

incluse în volumul „Din Ţara Zimbrului” (1918), preamăresc patria într-o revărsare

de sentimente pozitive, de elogii înflăcărate şi virtuţi. „ – O, ţara mea, tu, culme-

ncremenită, /De-atâta sânge roasă şi brăzdată, / Azi din adâncuri, greu şi

neclintită, / Te-nalţi în slăvi mai sus ca niciodată!” („Ţării mele”), „Lipsesc atâţia,

dar nu plânge, / Azi calea jertfei o-ncheiem: / Deşi schilozi, stropiţi de sânge, /

Intrăm şi noi în Betleem” („Ţării”), „Hotarele mele sunt numai o rană / Şi adânc

sfârtecate zac toate în sânge!.../ Lipsesc nestemate din vechea-mi coroană: / Azi

Leul Băniei în lanţuri se plânge, / Iar falnicul Vultur, sărac, fără hrană, / De cuşca robiei aripile-şi frânge” („Ţara”), „Răzbunători

ne vom întoarce iar, / Cum ne-am legat cu aspru jurământ… / Şi vom cădea la sânul tău, o, ţară, / Cum cazi, plângând, pe lespezi de

mormânt” („O, ţară”). Versuri cu aplicaţie sentimentală sunt cele dedicate soţiei: „Căci tu pentru mine, tu, fi-vei prilej /De largă pe

veci bucurie, / Tu, bună şi blândă – crescută-n dureri - / Dar tot iubitoare Marie” („Dedicaţie”) şi Majestăţii Sale, Regina Maria, care

a declanşat impulsul lăuntric şi exerciţiul artistic în trei piese poetice. Aici, V. Voiculescu a dovedit că aparţine prototipului

muntenesc de onestitate omagială subordonat trăsăturilor sale temperamentale.

Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a României, Principesă de Edinburg şi de Saxa Coburg şi Gotha,

născută Marie Alexandra Victoria, la 29 octombrie 1875 la Eastwell, Kent (Anglia) a fost fiica principelui Alfred şi a ducesei Maria

Alexandrovna a Rusiei. S-a căsătorit cu prinţul Ferdinand de Hohenzollern, moştenitorul tronului României, la 29 decembrie 1892. La

Muzeul Naţional se păstrează o cupă de argint oferită de municipalitatea Capitalei, gravată cu inscripţia „Bine ai venit, mireasă de

Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893”. Educaţia sa a transformat-o repede într-o persoană plăcută şi iubită de

români. În 1914 a devenit regină, după care a efectuat turnee internaţionale prin care a promovat interesele ţării, într-o perioadă în

care glasul femeilor în politică era stins. A avut şase copii: Carol, Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana şi Mircea. Alături de prim-

ministrul I. C. Brătianu l-a determinat pe regele Ferdinand să intre în război de partea Antantei. În prima parte a operaţiunilor militare

din 1916, armata germană ce atacase dinspre Ungaria şi Bulgaria, a ocupat Capitala şi sudul ţării. Familia regală s-a retras la Iaşi,

împreună cu toate instituţiile publice ale statului român. Pe timpul iernii şi în primăvară, armata a fost pregătită şi reorganizată de

ofiţeri francezi. După luptele din Moldova („Pe aici nu se trece!”) au intrat în scenă diplomaţii români, care au obţinut recunoaşterea

contribuţiei militare la desfăşurarea conflictului şi includerea ţării de partea învingătorilor în momentul semnării tratatului de la

Versailles. Cu această ocazie, Regina Maria a mers la Paris, însoţită de frumoasele sale fiice. Se spune că premierul francez

Clemenceau, sensibil la gingăşia feminină, a fost impresionat de inedita delegaţie română. Regina a pledat pentru cauza ţării sale,

amintind aliaţilor sacrificiul uman însemnat al armatei. „Serviciul adus României de Regina Maria a fost crucial, deşi puţin înţeles”. A

rămas cel dintâi sfătuitor al soţului său, până la moartea acestuia (1927). Moştenind tronul, Carol al II-lea a izolat-o complet şi

nemeritat pe mama sa, care s-a retras din viaţa publică. S-a stins din viaţă în 18 iulie 1938 la Sinaia.

A iubit arta, literatura şi filozofia, continuând tradiţia Reginei Elisabeta de susţinere a acestora. La rândul ei, a scris („Cartea

de basme a Reginei Maria” – 1923, „Înainte şi după război” – 1925, „Stella Maris” – 1933, „Povestea vieţii mele” – 1934), a pictat, a

colecţionat lucrări de artă româneşti. „Maryhill Museum” (statul Washington) expune şi astăzi o mare parte din garderoba regală,

mobilier, precum şi alte obiecte, inclusiv coroana reginei. Sublima regină a fost legată sufleteşte de Balcic şi de Bran, „casele sale de

vis, inima sa”. Ar fi descoperit orăşelul de pe litoralul Mării Negre cu ajutorul lui Alexandru Satmari, în 1924, care a sfătuit-o să

ridice acolo un castel. An de an domeniul din Balcic a fost înfrumuseţat cu grădini şi clădiri excepţionale. Primăria oraşului a oferit

terenuri pe care artiştii au construit case de vacanţă. Regina era foarte iubită. I se spunea Sultana. Se plimba prin oraş. Ajuta familiile

sărace. În anii izolării politice, Balcicul a ajuns „locul său de refugiu”. De aceea, în 1933, când şi-a scris testamentul, regina a cerut ca

după moarte, trupul să fie îngropat la Mănăstirea Curtea de Argeş, iar inima să fie depusă în capela Stella Maris, de pe malul mării. Pe

8 septembrie 1940, inima reginei a fost adusă la Bran, a doua sa reşedinţă. Mutarea casetei a fost însoţită de 21 de salve de tun

executate de către distrugătorul „Regina Maria” şi de cântecul de trompetă al unei companii de marină. A fost depusă într-o nişă la

poalele Muntelui Măgura, până când s-a terminat construcţia bisericuţei „Inima Reginei” (1942). S-a căutat ca aceasta să fie

asemănătoare capelei din Balcic. Prevăzute cu grilaje din fier ornamentat cu cruci gamee, simbolul folosit de regină în timpul vieţii.

Locul de odihnă al zbuciumatei inimi a fost pictat de Arthur Verona. La 27 iunie 1947, părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea

Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus) a ţinut sfânta slujbă de sfinţire. După alungarea familiei regale, comuniştii au căutat să distrugă toate

urmele lăsate în ţară de aceasta. Caseta a fost ascunsă în interiorul Castelului Bran, iar capela – părăsită şi vandalizată de mai multe

ori. În 1968, din ordinul autorităţilor comuniste, s-a spart sarcofagul de marmură şi s-a luat caseta care a fost mutată la Tezaurul

Istoric, pe când inima ar fi fost părăsită „pe undeva prin Muzeul Naţional de Istorie”, într-o cutie din plastic.

Se cunosc împrejurările în care principesa Nadeja l-a recomandat reginei pe tânărul medic din Buftea, ca să-i consulte, rând

pe rând, pe nefericitul principe Mircea şi pe principele Carol. („Ursita ce de noi Te leagă la orice căpătâi Te cheamă / Să-Ţi plângi

de-a rândul Copilaşul în toţi flăcăii noştri morţi, / În dorul Celui dus la ceruri rămas orfanilor ca mamă, / Şi mila Tu colindă ţara

bătând la mii şi mii de porţi” – „În loc de urare”). Originea rurală şi educaţia din familie i-au consolidat respectul poetului faţă de

Casa Regală. Implicarea reginei în îngrijirea răniţilor de pe front, în sprijinirea văduvelor, orfanilor şi infirmilor l-a impresionat şi l-a

hotărât să scrie cele trei ode: „Soldaţi, pribegi, răniţi, de-a valma la toţi împrăştii alinare; / Pe front, în ţară, prin spitale culegi a

chinului zbătăi, / Şi luând durerea tuturora a Ta crescut-a tot mai mare. / În suflet porţi atâtea lacrămi câte-au vărsat supuşii Tăi”

(„M. S. Reginei Maria”). Sfârşitul războiului este ilustrat de poezia „Răsărit”: „Ard culmile ca nişte ruguri, aduce firea larg prinos /

Şi-n matca lumilor viaţa, sporind, din nou se limpezeşte…”.

ÎNTREZĂRIRI 3

TATĂL NOSTRU

Vasile VOICULESCU

Am însăilat după-amiază o meditaţie profană despre Tatăl nostru, care mă urmărea de

mult. Am cercat să-mi limpezesc, tot raţional, gândurile despre Tatăl, pe care îl deosebesc fără

să-l dezbin de Fiul: partea creatoare din Părinte, Faţa întoarsă spre Cosmul cu toate virtuţile

zămislitoare.

Am agonisit scriind alinare şi răgaz de împăcare cu mine şi cu vremurile. Cea mai slabă

interpretare este a ispitei şi a Diavolului, veşnică piedică şi piatră de scandal pentru mine. N-am

consultat nimic, deşi mi s-a spus de o tâlcuire a lui Maxim Mărturisitorul.

Totul însă abundă desigur în locuri comune, amintiri şi comentarii auzite tot timpul.

Deşi l-am alcătuit pentru mine, simt nevoia să-l fac cunoscut şi altora. Orgoliul de

scriitor? Ispită satanică? Cred că mişună de greşeli şi erezii fără îndreptare, mai ales că vorba nu

traduce gândurile la fel. Pentru unii, vorba are adâncimi care duc dincolo, peste metafizică, pe

când eu nu m-am avântat deloc în mistică, am rămas pe tărâmul mireanului de rând.

Tatăl nostru este foarte puţin o rugăciune. Dintre toate, este aceea în care nu cerem, nu cerşim aproape nimic. Afară de

pâinea noastră, şi aceasta numai pentru fiinţare, restul este crez şi descoperire, îndemn şi mărturisire. Nu e individual. Cine-l spune

vorbeşte în numele tuturor şi mărturiseşte pentru toată omenirea. În el domină obştescul şi socialul care îşi cer împlinirea. Chiar

pâinea, dacă o ridicăm la simbolul ei spiritual, se preface din hrană în principiul existenţei, pentru care din spaimă de neant ne rugăm

să nu fie retras.

TATĂL

Creatorul începe prin cea mai mare şi înfricoşată taină a noastră, prin a se descoperi ca tată, iar noi făptura şi copii ai Lui.

Orice ar fi El pe planul creaţiei, al existenţei, este Părinte. Este de la început răspuns la toţi ce-L socotesc un constructor, principiu

abstract închis în sine şi pentru sine. Inteligenţă primordială, număr unic care se multiplică, Arhitect sau Mag, scamator. Nimic din

toate astea, ci tată, persoană cu toată bunătatea, mila, îngăduinţa şi dragostea de părinte. În Tatăl nu sălăşluiesc toate divinele însuşiri,

cine i Le poate socoti, ci numai acele iradiate pentru zămislire, alese din absolutul divin şi întoarse duh spre nefiinţa în care s-au

precipitat viaţa şi moartea…alt soi de viaţă.

Prin această solicitudine, El este Tată plin de toată grija şi răspunderile graţiei dumnezeieşti şi duhului.

Aceste raze, raze – misterul Fiului - , mănunchi s-au strâns şi mai laolaltă şi s-au personificat în Fiul, cel de la început în

Tatăl.

Dar el nu e limitat numai la această fâşie de activitate cosmică, plăsmuitoare şi întreţinătoare. Plenitudinea Lui se limitează

în acest chip doar pentru noi. Numai aşa îl putem oarecum ajunge şi cunoaşte ca tată, numai prin acestea se poate spune că e imanent.

Toate celelalte infinite puteri şi măriri nemăsurate strălucesc de cealaltă parte a existenţei, creaţie dincolo de Sine ca Dumnezeu tată

niciodată ascuns, etern El este totodată nonexistenţa care ne înconjoară. Cosmosul ca oceanul cu un biet atol-cosmos ieşit tot din

plasma Lui a toate făcătoare.

Ce poate şti un prunc despre părintele său, un împărat, cârmuitorul celei mai mari împărăţii? El plânge şi cere să-L aibă

necontenit lângă dânsul, să-l apere şi să-l îngrijească. Cum să ştie că munca Tatălui este în pâinea pe care o mănâncă, în laptele pe

care îl bea, în vestmântul care-l îmbracă, mâna Lui în lemnul şi soba care-l încălzeşte. Grija Lui în patul şi aşternutul care-l adoarme,

în pereţii casei care-l ocrotesc, în mâna slugilor care-l slujesc. Părintele absent, plecat după alte treburi şi în împlinirea altor activităţi,

s-a lăsat pre El copilului în tot ceea ce-l ţine, îl viază şi creşte şi-l slujeşte. Tatăl are o mie de chipuri în care să-i aibă de ştire şi să-l

vegheze în orice clipă cu toată dragostea şi puternica lui bunătate de Tată.

AL NOSTRU

A doua mare revelaţie pe care domneasca rugăciune ţine să ne-o descopere este că Tatăl nu e al meu sau al tău, este al nostru

al tuturor. Şi dintr-odată se hotărăşte frăţia şi solidaritatea, nu numai umană, ci întreg cosmică. De la început, axiomatic, oricine nu

ţine seama de toţi ceilalţi nu-i este fiu. Numai toţi la un loc, întrupaţi într-un bloc, suntem fiul. Cine-l cheamă, dezbinat, numai pentru

sine, răznit de ceilalţi, îl cheamă împotriva lor şi nu e ascultat.

Rugăciunea ne învaţă astfel că trebuie, când ne rugăm, să ne gândim la toţi, când cerem să solicităm pentru alţii, numai aşa

căpătăm şi noi. Tatăl nu are preferinţe şi predilecţii, toţi sunt ai lui, egali înaintea dragostei şi bunătăţii sale. Harul lui infinit nu se

poate micşora, revărsa numai unuia. Cât de mare, e tot prea mic pentru imensitatea, bunătatea lui Dumnezeu.

Fără să ştii, fără să vrei, rugându-te pentru tine îl chemi asupra tuturor. De ce să nu faci asta cu bună-ştiinţă, de ce să nu te

creşti singur şi să te potenţezi la multiplul omenirii şi al creaţiei întregi, măcar în clipa rugăciunii. Atunci poţi cu adevărat deveni

universal, om cosmic, reprezentant al frăţiei întru Dumnezeu, aşijderi Domnului Christos, emanaţie sublimă a umanităţii îndreptându-

şi vârful spre Tatăl.

Al nostru este tatăl, rugăciunea către El, oricine ar face-o, cât de singur şi mic, să fie ca şi cum ar fi a noastră, din partea

noastră a tuturor pentru Tatăl nostru.

Asta mai arată ce păcat de moarte sunt ura şi pisma unuia asupra celorlalţi copii ai Domnului. Ce nelegiuire este să te rogi

pentru răul altuia, să chemi urgia asupra fratelui tău. Şi mulţi îndrăznesc să facă asta în rugăciune, cu aceleaşi buze şi în aceleaşi

cugete cu care cer pentru ei binele şi ajutorul. Cel ce se roagă împotriva altuia se roagă împotriva lui.

SFINŢEASCĂ-SE NUMELE TĂU PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PRE PĂMÂNT

S-ar părea ciudată această cerere a noastră, oricum de prisos, numele lui Dumnezeu e sfânt şi fără noi. Noi cerem numai

îngăduinţa să-l sfinţim şi noi pre pământ cu cei ce zi şi noapte cântă în cer: „Sfânt, sfânt, sfânt.”

ÎNTREZĂRIRI 4

Dumnezeu nu are nume, ceea ce se înţelege prin numele lui Dumnezeu (IHVH) e totalitatea ştiinţei şi cunoştinţei noastre

despre El. Mintea noastră Îl cuprinde şi îl sfinţeşte, adică i se închină şi-l adoră pe Dumnezeul cunoaşterii în acest chip. Numele lui

este înţelepciune. Slujba sunt legile armoniei universale, artelor roditoare, principiile universului, destăinuirile fizicei şi hyperfizicei,

Luminile raţiunii, Rigorile logicei, Splendorile adevărului, Puterile numerelor, Rânduielile cunoaşterii, Însuşirile sufletului, Tainele

trupului, Bunătatea, Frumuseţea, Ordinea, Desăvârşirea spre care tind toate şi la care vor ajunge toate. Pe unele ca acestea le cerem şi

ne rugăm să ne dea puterea şi capacitatea să le sfinţim, să le adorăm. Acestea sunt razele dumnezeieşti ale căror lumini scriu şi

revelează numele lui în creaţie.

Numele lui Dumnezeu este starea lui de creaţie, Cuvântul, şi-L rugăm să nu încetăm o clipă de a o sfinţi şi noi, ca să

participăm şi noi la sfinţenia lui.

CARELE EŞTI ÎN CERURI

A treia mare taină ce ni se descoperă şi ne mântuieşte de o străveche robie.

Dumnezeu este al tuturor şi e liber, nu e robul nici unui om, nici unui neam, nici unui loc, nu e ţintuit nici în Tir, nici în

Sidon, nici la Roma, nici în Lassa, ori în Ierusalim. El planează peste toată creaţia şi o înfăşoară, aşa cum planează cerul.

Nu e un zeu pământean şi pământesc. Să nu-l căutăm ca idolatrii în lemn sau în piatră, în frumuseţe cioplită sau în templu

zidit. E dincolo de cele pieritoare ale existenţei, într-un plan deasupra tuturor închipuirilor existenţei, care cearcă să fie închipuit prin

cuvântul ceruri.

Acest „Carele eşti în ceruri” pune apocaliptic capăt neînţelegerilor între religii. Este cea dintâi împăcare pe pământ, înaintea

tuturor judecăţilor de apoi…

Pe cel ce nu-l încap cerurile, oricât l-ar îmbucătăţi pământul, unii adorând o părticică, alţii alta, El tot unic al tuturor rămâne,

acolo în cerurile Veghetoare: Tată al nostru.

Ierusalim, Romă, Mecă, biete fanale fumegătoare, înecate, topite, şterse de imensa lui lumină vărsată pe pământ – A Tatălui

nostru care e în ceruri.

VIE ÎMPĂRĂŢIA TA

Împărăţia lui Dumnezeu neîntreruptă este fără de început. Adevărul total peste timpuri, dincolo de hotarele vremii, acum ca

şi în viitorul tuturor veacurilor. Dacă ne rugăm este ca, lepădându-ne de împărăţia noastră, a omului, să ni se descopere şi nouă, să vie

şi peste noi, adică să ni se dea puterea şi răbdarea, să cunoaştem împărăţia lui Dumnezeu, să o primim şi să o răbdăm: „Împărăţia Mea

nu e din lumea aceasta”, disgraţie pe care o cerem să fie îndreptată, golul să se astupe. Lumea aceasta, noi să intrăm în Împărăţia lui

Dumnezeu sub ocârmuirea adevărului de la care ne-am abătut. Noi avem un adevăr lumesc, o optică pământeană. E mult mai greu,

aproape cu neputinţă să mergem noi la Împărat, să ne mântuim numai cu slabele noastre mijloace.

E mult mai uşor ca Împărăţia să vie la noi, în chipul adevărului etern care luminează şi descoperă toate.

Doamne ajută celui ce slujeşte adevărului tău fără odihnă, fără frică, din toate puterile şi chiar dincolo de puteri, în duh, în

cuget, carele se străduieşte ca să vie Împărăţia ta.

FACĂ-SE VOIA TA

Voia lui Dumnezeu este libertatea…Prin şi din această mare, nestăvilită voie a lui ni se îngăduie abaterile, păcatul, uriciunea,

adică voia noastră, libertatea noastră omenească. Aici e marea, originara nemărginire a creatorului care se oglindeşte în noi;

socotindu-ne liberi, suntem mărginiţi de voia noastră ca de o nemărginire mincinoasă. Libertatea noastră e o tăgadă a libertăţii, căci nu

e liberă, atârnată păcatului. Dar avem de la Dumnezeu libertatea să fim neliberi.

Voia lui Dumnezeu să ne liberăm voia de toate slăbiciunile, de toată amăgirea, de falsa libertate, de egoismul tiranic, de

orbirea care ne ţărcuieşte sufletul, de ură şi păcat, ca voia noastră să se deschidă şi să se modeleze după voia Lui: „Căci nu e după voia

mea”…

Lepădând libertatea noastră, a păcatului, invocăm la părinteasca bunătate şi cerem libertatea originară, neatârnarea de lume şi

păcat care e voia lui Dumnezeu.

PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PRE PĂMÂNT

O altă taină dezvăluită spre mângâierea noastră. Aşa cum era odinioară, va fi şi la sfârşit, precum în cer aşa şi pre pământ,

poate fi analogic şi acum în prezent. Planurile sunt despărţite prin prăpăstii de netrecut, dar totuşi ce este sus se poate măcar prin

răsfrângere oglindi jos.

Îndemnurile de sus, pildele sfinţilor, Icoanele cerului se pot strevedea şi sluji de îndreptar nouă, celor căzuţi. Nu suntem deci

părăsiţi cu desăvârşire. Pământul nu e retezat de cer. Cerul şi pământul se pot măcar asemăna ca umbra cu cel ce o aruncă, precum

unul şi celălalt până se vor uni şi plămădi într-o singură Împărăţie şi singură voie.

Rugăciunea deschide în noi alţi ochi-îngereşti, ca să vedem, sau măcar să visăm şi să cercăm să facem şi noi precum în cer

aşa şi pre pământ, adică Împărăţia ta şi Voia ta, adevărul divin şi libertatea divină.

PÂINEA NOASTRĂ CEA SPRE FIINŢARE DĂ-NE-O NOUĂ ASTĂZI

Aceeaşi nestrămutată, imperioasă expresie: a noastră şi nouă. Suntem una până şi în sau mai ales în pâinea care ni se dă, nu

spre altceva, ci pentru existenţă. Nu putem, ne avem dreptul să lipsim pe nimeni de pâine, simbolul existenţei, ca să o luăm numai noi,

de pâinea, de viaţa pe care o cerem în numele tuturor. Umanitatea e un singur corp şi trebuie hrănită toată. Pâinea ca şi viaţa nu e a

unuia, nu are stăpân, căci e un principiu de existenţă, e spre fiinţă. Nu se poate strânge şi capitaliza, căci ea e numai clipa de azi,

mâine nu mai suntem, pâinea, clipa, susţinătoarea existenţei a pierit. De aceea le cerem din nou desluşit, stăruitor în fiecare zi, căci ele

ţin numai de Tatăl, prin Fiul: „Deschide-vei mâna Ta (palma), Luaţi, mâncaţi”…

Prin pâine cerem cuminecarea cu Părintele existenţei, împărtăşirea cu dătătorul de viaţă eternă de care avem nevoie şi în

fiecare zi şi astăzi. Aşa.

Cerem pâinea cea spre fiinţă, adică pâinea cea adevărată, care să hrănească toată fiinţa nu numai cea trupească. Pâinea să fie

purtătoare de spirit, să aibă duhul fiinţător. Zadarnic ne îmbuibăm de pâinea pe care ne-o dă numai pământul, dacă în ea nu

descoperim, nu vrem să includem cunoaşterea lui Dumnezeu care ne-o dă, dragostea de aproape în numele căreia o cerem şi viaţa pe

care trebuie să o respectăm.

ÎNTREZĂRIRI 5

ŞI NE IARTĂ NOUĂ GREŞELILE NOASTRE PRECUM IERTĂM ŞI NOI GREŞIŢILOR NOŞTRI

Una din cele mai frumoase taine între dumnezeire şi omenire. Acelaşi paralelism, aceeaşi analogie mângâietoare alătură cer

şi pământ. Dar acest precum întoarce fraza şi aduce în capăt pe iertăm şi noi greşiţilor noştri. Precum iertăm şi noi, aşa iartă şi Tu

nouă, ni se îngăduie să fim asemenea Tatălui şi să-i imităm bunătatea lui, mărinimia lui şi să-i iertăm noi întâi – după aceea şi cu

această condiţie a faptei noastre urmează gestul iertării divine, precum iertăm, iartă-ne. Iniţiativa să pornească de la noi, de jos, ca să

stârnească reacţia de sus. Aruncăm în platanul pământesc de balanţă iertarea acelor ce ne-au greşit, celălalt ceresc se coboară plin de

toată greutatea răsplatei, iertarea noastră.

Iartă şi ţi se va ierta. E aproape divină această îngăduinţă, care ni se dă ca o adevărată putere, nouă tuturor păcătoşilor.

Săvârşindu-ne un exemplu dumnezeiesc, al iertării, ne străduim spre perfecţie şi ne spălăm de păcat, apropiindu-ne, oricât de departe

prin iertarea care e aceeaşi, de Tatăl care e perfect şi ne iartă imprefecţiile a căror vină numai noi o purtăm.

ŞI NU NE DUCE PRE NOI ÎN ISPITĂ, CI NE MÂNTUIEŞTE DE CEL RĂU

Aici fărâma mea de presupusă înţelegere se întunecă. Încerc să schimb pe „duce” în „lasă”…Şi nu ne lăsa în ispită. Dar cine

este cel rău? Afară de noi înşine. De lumea pe care a creat-o Dumnezeu, iar noi am schimbat-o, am înrăit-o?

Cel rău nu poate fi decât tăgăduirea puterilor dumnezeieşti care ne-au şi ne susţin necontenit, în ciuda neglijenţelor,

împotrivirilor, abaterilor noastre. De unde izvorăsc ele? Ispita lor? De la Diavolul socotit entitate aparte? Dar dacă n-ar fi cel rău o

existenţă aparte, ar dispărea ispita? E necesar diavolul în economia lumii create? Căci dacă e, nu mai este posibilă – îngăduită –

prezenţa Lui.

Diavolul este o amăgire, o ispită, de care cerem să fim mântuiţi. Viaţa însăşi aşa cum ne-o facem noi este o schimonosire a

vieţii dumnezeieşti. Pe diavol îl creăm noi, nu l-a zămislit Tatăl. E o spiritualizare neagră a materialităţii spiritului din noi. E păcatul,

tot păcatul cu tot cortegiul lui de crime, adorat.

Diavolul este ispita omenească şi ispita e diavolul. Cine ne poate mântui de noi înşine, de cursele pe care ni le întindem

singuri, decât Tatăl puternic şi răbdător?

Iată, Frumuseţea, omeneşte poate deveni prilej de ispită şi inducătoare de păcat. Bunătatea ajunge slăbiciune îngăduitoare de

crime. Tăria se face tiranie lacomă de putere. Libertatea, dezmăţ şi destrămare. Iubirea capcană egoistă care ne sugrumă.

Diavolul este alcătuit deodată din toate acestea şi alte milioane de bucăţele spurcate din noi. Un monstru înmiit care stă să

înghită omenirea, zămislit de fiecare şi de toţi la un loc.

De aceea ne rugăm în numele tuturor pentru izbăvirea de cel viclean.

Viclenia e prin excelenţă omenească. O deviere, o schimonosire a înţelepciunii, pusă în serviciul amăgirilor. Vulpea nu e

vicleană. E firească. E aceeaşi tot timpul şi în toate împrejurările vieţii ei. Omul numai se preface, te amăgeşte că te iubeşte şi-n

aceeaşi clipă te vinde, te îmbrăţişează şi-ţi înfige cuţitul, te sărută şi cu sărutarea lui te arată călăului.

Diavolul este nu lipsa lui Dumnezeu, el neputând lipsi de undeva din lume – ci lipsirea noastră, lipsirea lumii de El.

Omul căzut este cel viclean. El este ochiul care trebuie scos.

„Scoate-mă – Doamne, de la omul viclean”, strigă psalmistul.

Şi ne mântuieşte pre noi de cel viclean, zice rugăciunea, nu ne lăsa în ispita amăgitorului, scoate-ne din lumea veacului

orgolios, făţarnic şi protivnic Ţie – şi ne ridică în lumina sfinţeniei Tale eternă.

(Tablou expus în Şcoala „V. Voiculescu” din Pârscov. Autor: Florin Menzopol - 1995)

Ion ROŞIORU

Iubire, hai să fim copaci În grija lui amară

Şi dacă tot te caut veşnic pentru c-atât de mult îmi placi, Se stinge-o zi deşartă şi-i pentru-ntâia oară

Iubire, hai să fim colinde, iubire, hai să fim copaci! Când tot trecutul nostru începe să mă doară!

Şi dacă tot în orice clipă doresc să aflu ce mai faci, M-am reîntors în fosta singurătate unde

Iubire, hai să fim miresme, iubire, hai să fim copaci! Doar frigul ce mă leagă de tine mai pătrunde!

Şi dacă tot ni-i scris să ardem ca roua-n candele de maci, Voi rătăci de astăzi prin fostul meu pustiu

Iubire, hai să fim poeme, iubire, hai să fim copaci! De unde, vis de toamnă, voi înceta să-ţi scriu!

Şi dacă tot ne cheamă-n noapte la ei strămoşii geto-traci, În grija lui amară ne aibă Dumnezeu:

Iubire, hai să fim nemoarte, iubire, hai să fim copaci! Te voi iubi de-a pururi, mă vei tăcea mereu!

ÎNTREZĂRIRI 6

VORBE ŞI TÂLCURI – o rubrică de I. NEDELEA

RELIGIE ŞI GRAMATICĂ

Nu acurateţea ortografică (din perspectivă gramaticală) a textelor cu conţinut religios o vizează titlul de mai sus, chiar dacă

se mai întâlnesc uneori, şi în cuprinsul lor (mai ales prin diverse culegeri de rugăciuni), abateri de la reguli de scriere instituite oficial.

Supunem, de fapt, atenţiei o normă ortografică “internă” a bisericii, prin care, şi pe această cale, formală, se exprimă respectul şi slava

cuvenite divinităţii.

În “Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române” (2005), pentru prima dată în anii de după regimul ateist,

se menţionează într-o lucrare cu caracter normativ: “Se scriu cu litere mari şi alte realităţi cu caracter religios, ca Sfânta Scriptură,

Sfântul Mormânt, Sfântul Munte, iar în textele bisericeşti (,) şi alte substantive (Atotţiitorul, Domnul nostru Isus Hristos, Părinte),

precum şi pronumele şi adjectivele pronominale referitoare la Dumnezeu sau la Isus Hristos (ne rugăm Ţie, Doamne; mare

mila Ta).”(s.n.; p.LVIII). Menţiunea urmează unui paragraf în care se regăsesc enumerate împreună personaje religioase, mitologice,

folclorice, literare (le reţinem aici doar pe cele aparţinând creştinismului: Atotputernicul, Dumnezeu, Isus Hristos, Mântuitorul, Sfânta

Fecioară, Sfânta Maria, Sfânta Treime, Sfântul Constantin, Sfântul Duh, Tatăl). Fie din necesităţi de concizie şi simplificare, fie

pentru că, pur şi simplu, nu s-a aprofundat regula urmată de “textele bisericeşti” (vezi şi varianta “preferată” pentru Iisus!),

constatarea-recomandare din lucrarea academică amintită (DOOM2) rămâne incompletă. În lipsa unor cunoştinţe de strictă

specialitate şi a unor surse călăuzitoare, apelând la texte girate (şi) ortografic de autoritatea instituţiilor editoare, se poate constata că,

de fapt, se scriu cu majusculă pronumele şi adjectivele pronominale referitoare la Dumnezeu şi Iisus Hristos, cum se precizează în

dicţionarul invocat, dar şi cele reprezentând Sfântul Duh şi – în chip firesc, reunind cele trei entităţi divine – Sfânta Treime. Iată

câteva exemple: “Dumnezeu L-a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi Îi suntem martori”(Biblia redactată şi adnotată de Bartolomeu

Valeriu Anania, Bucureşti, 2001, p.1587); “Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc, a Cărui lopată este în mâna Lui, şi El Îşi va

curăţi aria şi-Şi va aduna grâul în hambarul Său”(idem, p.1463); “Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”(“Acatiste şi rugăciuni”,

Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, p.10); “ca să Te laud pe Tine, Sfântă Treime”; “mulţumescu-Ţi Ţie, Preasfântă Treime” (idem, p.7).

Există totuşi excepţii (cazuri particulare) şi circumstanţe speciale de aplicare a regulii de mai sus, pe care oamenii bisericii,

probabil, le-au învăţat şi le stăpânesc. Din cuprinsul Bibliei (lucrarea monumentală din care am citat) se mai poate deduce, de

exemplu, că, atunci când referirea la una dintre cele trei ipostaze ale divinităţii, şi în special la Mântuitor, aparţine unui necredincios,

redarea spusei acestuia sugerează lipsa dreptei credinţe sau apartenenţa vorbitorului la o lume a întunericului. Când Irod este cel care

vorbeşte despre Pruncul Sfânt, adresarea lui către magi este notată astfel: “Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre prunc şi dacă-

l veţi afla, daţi-mi şi mie de veste, pentru ca să vin şi eu să mă-nchin lui”. (Biblia, p.1462). La fel, când diavolul / Ispititorul Îi arată,

de pe un munte, lui Iisus “toate împărăţiile lumii şi slava lor”, zisa lui este astfel transcrisă : “Pe acestea toate ţi le voi da ţie dacă vei

cădea înaintea mea şi mi te vei închina” (idem, p.1464).

Spre deosebire de greşelile de exprimare pe care lipsa educaţiei religioase le face posibile în vorbirea noastră (vezi “trecerea

în nefiinţă”, formulă care, deşi intră în contradicţie cu credinţa în viaţa de apoi, se aude frecvent la televizor şi mai apare chiar şi în

titluri de ziar), cele de scriere din aceeaşi sferă tematică a comunicării se strecoară chiar şi în textele supervizate de instanţe

bisericeşti. Cu referire la scrierea pronumelor şi adjectivelor pronominale care Îl evocă pe Dumnezeu, Iisus, Duhul Sfânt (şi Sfânta

Treime), trebuie să recunoaştem însă că n-am prea întâlnit greşeli propriu-zise (relaţionarea unor astfel de forme - neaccentuate, mai

ales - , scrise cu literă mare, cu realităţi sau persoane din afara divinităţii supreme). Mai frecvente sunt cazurile de inconsecvenţă,

neglijenţă sau, mai degrabă, de scăpări. Iată, chiar şi în Biblia din 2001, a cărei acurateţe ortografică (e drept, cu unele preferinţe

pentru tradiţii la care, oficial, s-a renunţat) este evidentă, am “descoperit” o mică (poate unică) abatere: “El i-a zis: “Da, Doamne, Tu

ştii că Te iubesc””(i- Îl evocă, de fapt, pe Iisus, căruia I se adresează Simon – Biblia, p. 1582, Ioan,21,16). Scăpările sunt mai

frecvente în textele care nici n-au mari pretenţii, adresându-se credincioşilor de rând, nici nu s-au bucurat de redactarea (ci doar de

binecuvântarea) unor ierarhi-cărturari. Dintr-o “Carte de rugăciuni” tipărită la Bacău am reţinut: “strigăm ţie, Puternice”(p.4), “Şi-ţi

făgăduiesc”(p.7), “Şi s-a suit la ceruri”(p.9), “îţi dau sufletul şi trupul meu”(p.23) – în loc de Ţie,-Ţi, S-a, Îţi. La fel, în cărticica

“Acatiste şi rugăciuni”(Editura Iaşi, 1997): “nici în veac se va mânia” (p.28), “adusu-şi-a aminte”(p.29), “Nu-ţi întoarce faţa”(p.30)

– în loc de Se, -Şi-, -Ţi, cum, de altfel, apar în textele corespondente ale aceloraşi psalmi, în Biblia din 2001.

Nu mai comentăm faptul că, în schimb, apar pronume cu literă mare când se referă la Îngerul Păzitor (“cad înaintea Ta şi mă

rog”- “Acatiste…”, p.19) sau că prima din cele două cărticele oscilează între Tine şi tine, când se referă la Maica Domnului ( în cam

aceeaşi rugăciune, cealaltă cărticică este consecventă: tine, p.21).

Ce se întâmplă în tipăriturile (publicaţiile) laice când sunt atinse subiecte religioase? Inconsecvenţa remarcată mai sus este şi

mai accentuată în cuprinsul lor (de altfel, nici DOOM2 nu le cere imperativ să aplice normele valabile pentru textele bisriceşti – vezi

mai sus citatul respectiv). De pildă, într-un acelaşi text din “Adevărul literar şi artistic” (nr.816, 29 aprilie 2006, p.C6), autorul scrie

şi “vinderea Lui”, “trădarea Celui venit să mântuiască lumea”, “pe Cel care nu-ţi ia în seamă răul”, dar şi “Să-l trădezi, să-l vinzi

pe Fiul lui Dumnezeu”, “o vină singulară faţă de el”(faţă de Iisus – n.n.), “bunătatea lui fără fisură” etc. Şi exemplele ar putea

continua. Uneori se ajunge însă (din exces de zel?) la erori...păcătoase. Iată un caz: „...e vorba de dosarul de la DIICOT, nu de cel de

la DNA, unde este cercetat O. M., Dumnezeu să-L ierte!” („Gardianul”, 19 octombrie 2009). În citat, L este pronume cu valoare de

complement direct şi se referă la O.M.: pe el să-l ierte Dumnezeu. Autorul însă, nefiind atent, crede că L reprezintă, ca pronume,

divinitatea supremă. Nici dacă împricinatul (un fost demnitar decedat) ar fi fost...sanctificat, majuscula nu era potrivită.

Aşadar, ca să nu păcătuim cu vorba scrisă, este bine să cunoaştem asemenea reguli, gramatica ajutându-ne să deosebim, în

fiecare context, cazurile în care diversele pronume şi adjective pronominale evocă ipostazele supreme ale divinităţii. Iar dacă noi, aici,

am greşit cu ceva, aşteptăm corecturile cuvenite din partea preacucernicilor părinţi (mai) buni cunoscători ai acestor reguli. Iar pentru

că am călcat nechemat într-un spaţiu rezervat slujitorilor-cărturari ai bisericii, întăresc rugămintea de a interveni către cei care ar

putea săvârşi…îndreptarea păcătosului mai sus semnat.

ÎNTREZĂRIRI 7

O ANIVERSARE: 4 mai 1984 - 4 mai 2014 Iulia TĂBĂCARU

În vremurile noastre egoismul ne închide, nu mai putem avea cugete frumoase despre semenii care au merite, preferăm să

trăim instrăinaţi şi goi, să fim mai degrabă invidioşi, iar o vorbă frumoasă, o vorbă de bine la adresa cuiva să pară suspectă, interesată

sau deplasată. Rabat facem doar atunci când lauda ne este de folos… pentru a crea “apropiere”, stimulând sensibilitatile celor de care

depindem. Trecând peste această barieră evidenţiez că data de 4 MAI este o dată semnificativă pentru locuitorii Pârscovului, deoarece

în viaţa satului a avut loc cu 30 de ani în urmă numirea în parohia PÂRSCOVUL DE SUS a parohului NECULA ENACHE-REMUS.

A păstorit acest ţinut trei decenii, timp în care a fost un terapeut al sufletelor prin vorba calmă, dojenitoare făcând mereu apel

la bunătate. Enoriaşii l-au primit cu braţele deschise şi pentru faptul că a ştiut să se facă înțeles, l-au ajutat ori de câte ori au fost

solicitaţi. În toţi aceşti ani a ctitorit suflete şi ziduri.. a fost prezent permanent în viaţa oamenilor sădindu-le tuturor, copii, tineri,

bătrâni, dragostea de Dumnezeu pentru că în fiece loc şi timp a considerat că viaţa sa este o misiune. Prin răbdarea, înţelepciunea şi

omenia care-l caracterizează a înțeles pe fiecare şi satul i-a devenit o a doua familie. Numai un scurt calcul matematic dovedeşte

aceasta: în 30 de ani, la o casă de pârscovean a intrat de vreo sută de ori, această permanenţă dovedind cunoaşterea în amănunt a

tuturor.

Are multe realizări pe linie profesională, socio-umană, familială, dar nu-i place să vorbească despre ele. Toate aceste realizări

au presupus o muncă susţinută,consecvenţă şi multe sacrificii. Pe parcursul profesional a obţinut titlul de sachelar, iconom stravofor,

protopop. Gradele primite încununează cei 42 de ani de profesionalism pastoral. Iubeşte copiii foarte mult şi de aceea orele de religie

de la şcoala noastră îi aduceau mare mulţumire sufletească, fapt pentru care a obținut ca profesor gradul I didactic, iar ca persoană a

obţinut “diploma omeniei” semnată oricând de colegii de seminar, de colegii de facultate, de colegii de breaslă, de enoriaşi şi de

preoţii tineri, carora le-a fost mentor şi nu-s puţini. Citez din frumoasele cuvinte spuse de preotul Duţă Gheorghiţă din parohia

GOIDEŞTI: ,,chipul şi numele părintelui Necula au rămas adânc încrustate în pisania bisericii cât şi în inimile oamenilor ce

vieţuiesc la poalele Ivăneţului; frumos la chip, dar şi la suflet a zidit întru început biserica vie în sufletele credincioşilor prin cuvânt

şi slujire, dar şi biserica de zid în plină eră comunistă, cum alta pe valea Bălănesei nu gaseşti. Preacucernicul Necula a refăcut

integral biserica de la Fundata, a construit casa parohială, a lucrat în plan orizontal şi a tras concluzii în plan vertical”. Pentru că a

fost prezent la toate problemele comunităţii, Primăria Brăeşti i-a conferit titlul de cetăţean de onoare la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Cu acest prilej i s-a dăruit şi un JURNAL DE VIAŢĂ.

Omenia, iubirea de oameni, profesionalismul părintelui sunt evidenţiate şi de la mii de kilometri, de preotul Fotache Ştefan

de la parohia ,,Sf. Andrei și Sf. Alexandra” Caen Franța: ,,părintele este un vrednic slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, un

exemplu de jertfă pe altarul slujirii aproapelui. Acest exemplu printre altele, această imagine de slujitor jertfelnic, avea să mă inspire

şi să mă susţină şi pe mine mai târziu în activitatea mea de preot. Mi-amintesc apoi cu drag de momentele în care îl însoţeam pe

părintele prin sat în vizitele pastorale, cu ocazia sărbătorilor Naşterii şi Botezului Domnului, a Paştilor sau în Postul Adormirii

Maicii Domnului. Erau alte ocazii binecuvântate de a vedea cum părintele găsea timp şi cuvintele potrivite pentru a răspunde

nevoilor sufleteşti ale parohienilor săi”.

Ca un refren al unui cântec binecunoscut şi plăcut, preotul Adrian Filip din parohia Sibiciu - Pănătău susţine: ,,preotul

Necula este un caracter puternic, rezistent la toate câte, a ştiut totdeauna ce vrea şi atât pe mine cât şi pe ceilalţi tineri colegi ne-a

susţinut ori de câte ori a fost nevoie. A fost o plăcere să lucrez cu dumnealui când eram seminarist. Făcând parte dintr-o familie care

a avut afinităţi cu biserica mi-amintesc cum spunea bunicul că lucra la construirea clopotniţei, la acoperişul bisericii de parcă lucra

la propria-i casă”.

Faptul că a construit aşezământ pentru bătrâni, lăcaş protoieriei, că ajută familii nevoiaşe, oameni bolnavi, copii să-şi termine

studiile şi că se implică în multe alte acţiuni umanitare numai ca să aducă zâmbetul pe chipul oamenilor - le consideră o normalitate,

normalitate ce trebuie fiecărei instituţii şi fiecărei persoane.

Să trăieşti, părinte, cât mai mulţi ani! Aţi venit în parohia noastră în luna florilor ca să sădiţi credinţa, bunătatea, omenia,

răbdarea în viaţa comunităţii pârscovenilor!

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ŞI BUZĂUL – ISTORIE ŞI LEGENDĂ

Domnitorul Brâncoveanu, s-a îndreptat spre Buzău cu întreaga curte imediat ce a părăsit Ruşii din jud. Saac - capitala judeţului

la Văleni de Munte (1689) trimiţand-o pe doamna însoţită de jupânesele boierilor la Mânăstirea Bradu, ale cărei ziduri şi turnuri

ruinate dăinuie şi în prezent la Tisău - Haleş, unde mai găseşti şi vechea-i biserică ,,Sf. Dimitrie”. Însoţit de o gardă domnească a fost

să discute cu fiul hatmanului la Berteşti şi apoi la Târgul de Floci, voievodul a revenit în 6-16 ianuarie 1690 şi apoi a pornit spre

Bucureşti.

Domnitorul Brâncoveanu era un permanent vizitator al ctitoriilor sale de la Horezu, Colţea, Sf.Gheorghe Nou, palatele de la

Potlogi, Obileşti, Doiceşti, Mogoşoaia, precum şi cele de la Râmnicu Sărat şi Buzău. Brâncoveanu a construit pe meleaguri buzoiene

Palatul Domnesc de la Buzău, în incinta Episcopiei, mânăstirea-cetate de la Berca şi mânăstirea-cetate de la Rămnicu Sărat, cu

biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”. La 1691 a înfiinţat tipografia de la Episcopia Buzăului, care a funcţionat două secole. Aici s-

au tipărit pentru prima oară cărţi religioase în limba română cu caractere latine (1869).

Casa Domnească, Palatul Brâncovenesc de la Râmnicu Sărat - complexul brâncovenesc este o adevărată bijuterie a arhitecturii

româneşti; din 2008 aici este găzduit Muzeul municipal cu secţiile de artă plastică, istorie, etnografie şi istoria culturii râmnicene.

Marele domnitor a avut importante podgorii în zona Zoreşti-Merei-Monteoru-Breaza. Vinul de aici îl vindea în Italia. S-a

dovedit extrem de grijuliu faţă de moşia sa; construieşte două pivniţe de piatră, o dată cu mânăstirea ,,Adormirea” din Râmnicu Sărat

(1691-1697). Despre moşia de la Sărata, cum îi plăcea domnitorului să-i spună, a vorbit în detaliu marele logofăt Radu Greceanu în

,,Viaţa lui C.Brâncoveanu’’.

ÎNTREZĂRIRI 8

În foile de zestre întocmite pentru fiii săi, Radu şi Ştefan, (1708) se numea LIPIANCA moşia sa; toponimia actuală nu păstrează

această denumire - azi zona se numeşte - Domnia, considerându-se denumirea de LIPIANCA ca desemnând partea Săratei vecină cu

Lipia - a două toponime, Stâlpeanca şi Ulmeanca, actual desemnând suprafeţe de teren ale Săratei Monteoru, dar situate în satul

Stâlpu, respectiv Ulmeni.

Brâncoveanu s-a dovedit extrem de grijuliu cu moşia sa. O vizita destul de des şi era interesat ori de câte ori revenea să-şi

mărească domeniul.

A R T A B R Â N C O V E N E A S C Ă ( II ) Raoul SÎRBU

Palatele lui Constantin Brâncoveanu

Brâncoveanu şi-a dorit mai multe reşedinţe pe tot cuprinsul ţării, deoarece îi plăcea ca mai multe luni pe an să stea departe de

Bucureşti. Asta spre marea supărare a turcilor, ce nu vedeau cu ochi buni deplasările îndelungi ale acestuia spre zona montană, de

unde ar fi putut să fugă în Transilvania în cazul unei crize politice. De aceea, pe lângă renovarea adusa reşedinţelor domneşti de la

Târgovişte şi Bucureşti, ridică noi palate de care se va folosi, dar erau în acelaşi timp dedicate fiilor săi. S-au păstrat Palatul

Mogoşoaia, încheiat în 1702, dăruit lui Ştefan, Palatul de la Potlogi (refăcut din ruine) – reşedinţa sa de vară, ridicată în 1698 pentru

Constantin, fiul său cel mare, ca şi palatul de la mănăstirea din Râmnicul Sărat. Au dispărut cele de la Bucureşti, Târgovişte, Doiceşti

(făcut pentru Matei), Obileşti (făcut pentru Radu) şi Sâmbăta de Sus. Mai reface şi extinde curţile domneşti de la Brâncoveni, ridicate

de Matei Basarab, şi unde copilărise, dăruindu-i domeniul fiului său Radu.

Palatul Potlogi (1683-1698) a fost iniţial domeniu al familiei

postelnicului Dima şi al jupânesei sale Dragna, de la care principele l-a

cumpărat pentru a avea loc de popas între vechea capitală – Târgovişte,

şi cea impusa de turci – Bucureşti. Palatul de la Potlogi a fost distrus

de către turcii care în 1714 l-au devastat pentru a găsi eventuale comori

ascunse, în momentul în care „Altan Bey” – prinţul aurului, cum îi

ziceau ei lui Brâncoveanu, era arestat la Constantinopol. Ajuns ruină, e

reconstruit în 1955 luându-se ca model Palatul Mogoşoaia. Refăcut pe

baza unor presupuneri, ne ajută mai mult să ne facem o idee despre

cum ar fi arătat în vremea principelui, neavând prea multe părţi

originale.

Vom recunoaşte la Potlogi şi Mogoşoaia, aceeaşi organizare a

ansamblului şi foarte multe similarităţi de stil.

Există clădirea principală, palatul propriu-zis, ce cuprinde sala

pentru ceremonii şi ospeţe, odăi de dormit, camere cu diverse alte funcţii, loggii cu coloane la parter şi la etaj, de unde se puteau

vedea grădina şi heleşteul (acesta nu mai există). Pe faţada dinspre intrare se află un pridvor cu scară exterioară. Acesta din urmă are

coloane ce susţin arcadele trilobate cu relief înalt floral la capiteluri şi baze, şi o balustradă cu decoraţii de piatră: basorelief traforat cu

decoraţii vegetale şi florale: acant, crin, lalea şi garoafă. În interior există decoraţii de stuc de influenţă orientală, dar şi un relief ce

înfăţişează vulturul bicefal, stema împăraţilor bizantini. Cuhnia – bucătăria (la Potlogi mai avem doar fundaţiile) e un corp de clădire

separat de clădirea principală, dupa cum se obişnuia atunci, poate pentru a îndepărta o sursă de mirosuri şi zgomote specifice. Dar

exista şi un revers pentru asta: mâncărurile ajungeau reci la masă, dupa cum ni se plânge Antonio del Chiaro, secretarul de origine

veneţiană al domnitorului.

Întreaga curte e mărginită de un zid de cărămidă, iar în ax cu clădirea principală se află turnul porţii, pe sub care, atunci când

intri cuprinzi vizual întreaga faţadă. Sub turn se află şi intrarea în beciurile boltite de cărămidă, unde era cămara domnească. Mai

existau şi alte dependinţe, inclusiv băi elegante, conectate la o sursă de apă, dar şi câte o biserică – Sfântul Dimitrie, din 1683 la

Potlogi, şi Sfântul Gheorghe la Mogoşoaia (1688). La mănăstirea Hurezi vom regăsi elementele arhitectonice experimentate la

Potlogi.

La Mogoşoaia (1698-1702) se reia aceeaşi structură ca la Potlogi, fără prea multe deosebiri, exceptând dimensiunile mult

mai mari. Coloanele foişorului şi ale logiilor au un aer mai zvelt, având fusuri în torsadă, iar capitelurile şi bazele sunt mai bogat

decorate. De asemenea balustrada foişorului şi a scării are un desen mult mai complex. Coronamentul, de inspiraţie renascentist

veneţiană, e aici un antablament cu arcatură oarbă şi un şir de denticuli proeminenţi. Undeva în sala tronului existau nişte picturi

murale ce înfaţişau portrete-bust ale strămoşilor Brâncoveni, dar şi ilustrarea călătoriei domnitorului la Adrianopole.

Mănăstirea Hurezi

La mănăstirea Hurezi (1690-1697) se află cea mai importantă ctitorie a principelui. Valoarea sa istorică şi artistică este

recunoscută pe plan internaţional, fiind inclusă din 1993 pe Lista patrimoniului mondial UNESCO.

Domnitorul cumpără în anul 1689 satul cu tot cu „rumâni”, iar în anul următor începe construcţia mănăstirii, punând

şantierul sub conducerea vărului său, Pârvu Cantacuzino, apoi, după moartea acestuia în 1691, numindu-l ispravnic pe Cernica Ştirbei.

Mănăstirea este gândită ca un ansamblu monastic de tip lavră, în jurul său aflându-se paraclise şi schituri – Sfinţii Apostoli şi

Sfântul Ştefan. Dar mai mult de atât, aşezământul monahal devine un spaţiu complex în care regăsim anexe ce slujesc unui rol social

şi mai ales cultural. Avem astfel de-a face cu o organizare precisă ce există şi la alte mănăstiri ale sale: avem biserica principală,

biserica bolniţei, chiliile, trapeza şi odăi pentru oaspeţi, dar şi spaţii cu rol de bibliotecă, şcoală, ateliere şi spital. Acestea sunt unite

prin pridvoare împodobite cu stâlpi şi ornamente de piatră, iar intrările în mănăstire se fac prin turnuri-poarta.

ÎNTREZĂRIRI 9

În biserica mare, domnitorul dorea să fie necropola familiei sale, lucru ce

nu s-a mai întâmplat datorită evenimentelor tragice din anul 1714. Arhitectura

acesteia, încheiată în 1693, este pe de o parte tributară tradiţiei, urmând într-o

formă mai simplă planul bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, pe de altă parte

întâlnim aici, la sculpura în piatră, acelaşi decorativism floral ca şi la palatele

domnitorului. Ca inovaţie arhitectonică, are un pridvor mic care il precede pe cel

mare.

Pictura bisericii Hurezi propune, prin intermediul pictorului grec

Constantinos, însa şi datorită modei eleniste a vremii, o restaurare a tradiţiei

autentice bizantine. Prin stil, dar fireşte şi prin temele abordate, inclusiv pictura îl

consacră pe domnitor ca fiind marele susţinător al dogmei credinţei ortodoxe.

Observăm în primul rând o predilecţie în iconografie pentru scene înfăţişând viaţa Sfântului Împărat Constantin, lucru de

înţeles ţinând cont de faptul că acesta era şi patronul lăcaşului de cult, dar şi al ctitorului. Alte teme aparte sunt nişte alegorii ce

ilustrează dreapta credinţă în faţa ereticilor, asta datorită vulnerabilităţii ortodoxe din acea epocă în faţa intensei propagande catolice

şi protestante ale epocii. Aşa ar fi scena în care corabia creştinătăţii, unde se află Isus, şi care înaintează cu ajutorul sfinţilor apostoli

Petru şi Pavel, dar şi al călugărilor, e atacată de eretici: Arie, Nestor, etc..., dar şi de Calvin şi Mahomed. Alte scene sunt asociate

Apocalipsei şi Judecăţii de Apoi, înfăţişând împăraţi romani ce au prigonit creştini. Tot ca o expresie a nesiguranţei şi neliniştii

dreptei credinţe în faţa schismaticilor şi a înmulţirii păcatelor, observăm aici, precum în toate bisericile din epoca lui Şerban

Cantacuzino şi a lui Brâncoveanu, tema Judecăţii de Apoi pe peretele pridvorului, la intrarea în biserică.

Vast şi complex este pronaosul bisericii, unde la nivelul inferior, pe patru pereţi, apar tabloul votiv, apoi rudele şi strămoşii

domnitorului. Această galerie de portrete demonstrează ascendenţa princiară a voievodului, dubla şi fireasca sa legitimitate la tron,

prin neamul Basarabilor şi cel al Cantacuzinilor. Fapt mai aparte, principele apare de doua ori: în tabloul votiv, dar şi la vârsta

copilăriei în galeria Brâncovenilor. Această mare galerie de portrete de voievozi şi de figuri contemporane ne introduc în spiritul

aristocratic al vremii, bucurându-ne să descoperim interesante figuri bărbăteşti, unele cu frizurile la modă în epoca aceea – o creastă

lungă pe creştet, pieptănată pe spate şi cu lateralele capului rase, cu bărbi sau mustăţi, cu costumaţiile greoaie şi somptuoase de atunci,

însă şi ţinuta sobră a femeilor, purtând broboadă pe cap.

Pe peretele sudic apar strămoşii Basarabi: Matei Basarab, Laiotă şi Neagoe, iar pe cel de nord strămoşii Cantacuzini: Radu

Şerban, Constantin Şerban şi Şerban Cantacuzino. Pe peretele vestic sunt pictaţi în partea stângă a intrării rudele din ramura

Brâncovenilor, printre care apare şi Constantin Brâncoveanu copil, alături de părinţii săi, purtând coroana, iar în dreapta apar rudele

din familia Cantacuzino. Celebrul tablou votiv al familiei Brâncoveanu se află pe peretele estic, la dreapta intrării în naos. Îi vedem

aici pe domnitor, pe soţia sa Marica (fiica lui Antonie Voda din Popeşti), susţinând amândoi în mâini biserica în reprezentarea tipică

pentru ctitori, şi având de asemenea cealaltă mână pe capul câte unui copil, într-un gest protector. Apar şi cei patru băieţi, şi cele şapte

fete.

Tabloul votiv prezintă două curiozităţi. Prima e faptul că doi dintre coconii domneşti par să stea în aer, şi anume cei din faţa

tatălui. La fel se întâmplă cu una dintre prinţese, care e plasată mai sus, ca şi cum ar levita. Dar la fel este pictat şi domnitorul în

galeria Brâncovenilor, când e înfăţişat ca un copil. Vedem aici o forma de reprezentare ce nu îşi caută resursele în logica proporţiilor

şi a perspectivei, avem de-a face cu o licenţă de care pictorii de aici se folosesc întrucât, ceea ce înfăţişează ei aici transcede realitatea.

Este o altfel de lume aceea care apare pictată, una mai apropiată de divin. Dealtfel din colţul de sus-stânga apare dintr-un nor însuşi

Isus, ţinând în mână coroana domnească şi dând binecuvântarea. A doua curiozitate stă în faptul că feţele din acest tablou, ca şi unele

din galeria Brâncovenilor şi a Cantacuzinilor au fost, tot în acea epocă, repictate într-o formulă realistă, occidentală, mai depărtată de

stilul bizantin. Tot în pronaos se mai află pictaţi Pârvu Cantacuzino, primul ispravnic al bisericii, dar există şi o intervenţie ulterioară

ce îl intercalează pe Arhimandritul Ioan, cel ce gândise întregul program iconografic.

O altă reprezentare interesantă o găsim în pridvor: este vorba de portretele ispravnicilor şi meşterilor ce au lucrat la Hurezi:

Cernica Ştirbei biv vel armas ispravnic, Badea ispravnic biv postelnic, Apostol vornic, Manea vătaful de zidari, Vucasin Caragea

pietrarul şi Istrate lemnarul. Pictorii nu au dorit să-şi facă autoportretele pe pereţii bisericii, ba mai mult, cu maximă modestie s-au

semnat cu numele lor, adăugând propriul comentariu: „ultimii dintre pictori“.

Pictura şi sculptura în epoca lui Brâncoveanu

În pictură vedem destui meşteri greci, dar şi români. Când lucrează împreună, cei greci se semnează în inscripţiile de pe

pereţii bisericilor cu caractere greceşti, iar cei români cu caractere slavone. Tipică pentru acea epocă este o formulă de semnătură ca la

paraclisul Hurezilor „...mâna greşiţilor Preda şi Marin“.

Constantinos, cel mai de seamă „zugrav” al epocii, era grec la origine şi aparţinea şcolii de pictură cretano-athonită. În 1683,

alături de Ioan, decorează în frescă biserica Doamnei. În 30 septembrie 1694, încheie pictura de la Hurezi, unde fusese şef de echipă,

dar şi de şcoală, lucrând împreună cu un alt grec, Ioan, şi cu zugravii autohtoni Stan, Andrei, Ioachim şi Neagoe. Într-o asemenea

echipă regăsim, fireşte, o mai mare sau mai mică pricepere, stiluri diverse, de aceea în picturile de la Hurezi se simt nişte „mâini

diferite“, în funcţie de scenă. Se pare că lui Constantinos i-ar aparţine „Coborârea la iad“, ca şi pictura naosului şi a altarului. Tot el

lucrează la mănăstirea Polovragi alături de Andrei, Istrate şi Hranite.

Pârvu Mutu era pictorul preferat al Cantacuzinilor. A lucrat la mănăstirea Cotroceni, apoi împreună cu Constantinos la

biserica Doamnei. Pictează după aceea biserici la Filipeştii de Târg, Colţea, Sinaia, Fundenii Doamnei, Râmnicu Sărat, Mamu,

Bordeşti şi Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. Cea mai reprezentativă pictura a sa se află la Filipeştii de Pădure. Există păstrate

nişte autoportrete ale sale la unele dintre aceste biserici. Născut la Câmpulung-Muscel, îşi face ucenicia la un pictor de origine rusă în

Bucovina, reuşind apoi pe parcursul vieţii să ajungă la o situaţie materială prosperă de pe urma lucrărilor sale, conducând dealtfel şi o

ÎNTREZĂRIRI 10

şcoală de pictură, însă moartea soţiei şi a mezinului îl determină, precum şi experienţa unei călătorii la Athos, să se călugărească la

mănăstirea Robia sub numele Pafnutie.

Datorită interpretării religioase pe care o dă ortodoxia legii „Să nu îţi faci chip cioplit“ nu există în sculptura Valahiei şi

Moldovei decât foarte puţine şi timide reprezentări umane. În afară de decoraţiile florale de pe coloane şi balustrade, steme şi pisanii,

pietre de mormânt şi cruci, sau iconostase extrem de bogat împodobite, mai apar nişte reprezentări antropomorfe şi evanghelişti,

uneori şi siluete de lei, la unele biserici cum ar fi Fundenii Doamnei sau Stavropoleos. Acestea sunt însă excepţii, figurile fiind

dealtfel parte a decorului vegetal exuberant.

În epocă se desfăşura o prolifică activitate de orfevrărie: piese de argint, cu rol liturgic, cum ar fi cădelniţe, căni, candele,

anaforniţe, ferecături de carte, capodopere în filigran cum ar fi Chivotul de la Cotroceni (cu influenţe gotice şi renascentiste), sau

capodopere ale genului, cum ar fi Ripida de la Cotroceni.

Meşterii transilvăneni erau cei preferaţi de Brâncoveanu şi de aristocraţii epocii pentru piesele de argintărie. Dar pe coperţile

de argint ale cărţilor religioase realizate de aceştia apar reprezentări umane, pare să fie o derogare de la reguli, mai ales că erau lucrate

de creştini protestanţi saşi ca Sebastian Hann sau Pieter Hiemesch. Vedem scene reprezentând Pogorârea la iad, Adormirea Maicii

Domnului, Răstignirea, Învierea, Sfinţi etc... Există însă şi meşteri români, cum ar fi Iacov şi Marco, care realizează într-o manieră

balcanic-orientală un Chivot şi o cutie de relicve pentru mănăstirea Tismana.

Piese de mobilier, bisericesc sau laic, nu s-au prea păstrat, există însă mărturia lui Paul din Alep legată de biserica mănăstirii

Golia: „Jilţurile sunt realizate cu o artă minunată, făcute din chiparos, lucrate la strung şi sculptate ca o dantelă.“

Moştenirea culturală brâncovenească

În vreme ce ţările Occidentului au traversat romanicul, goticul, Renaşterea şi barocul, dându-le fiecare dintre ele o tentă

regională sau chiar naţională, noi românii nu aveam şi nu am fi avut un stil autohton în arhitectură fără momentul Brâncoveanu.

Ajunge pentru aceasta să ne imaginăm ce s-ar fi construit în oraşele noastre în prolifica perioadă edilitară începută din timpul domniei

lui Carol I, fără acele elemente care, născute în jurul lui 1700, au fost apoi multiplicate şi diversificate. Realizăm că nu am fi avut

niciun fel de repere specific naţionale în construcţiile civile, fiind tributari influenţelor altor culturi. Nenumăratele edificii - vile,

şcoli, bănci, muzee, biserici, catedralele ortodoxe ridicate în Transilvania interbelică etc..., din oraşe aflate cu precădere în sudul ţării,

le putem defini foarte clar ca româneşti, nu de inspiraţie pariziană, vieneză, londoneză sau de oriunde altundeva, ci pur şi simplu

româneşti. Aşa le simţim, aşa le percepem.

Aceste edificii, deşi prezintă toate elementele specifice brâncoveneşti, nu sunt însă ridicate în vremea domnitorului, ci mult

mai târziu, pornind de la anul 1886. De atunci avem prima construcţie înălţată în această formulă de marele arhitect Ion Mincu – Casa

Lahovari. Această formulă va fi folosită de mulţi arhitecţi români până în anii ’40, sub numele de stil neobrâncovenesc sau

neoromânesc.

Acelaşi Ion Mincu mai construieşte printre altele Şcoala Centrală de fete din Bucureşti, Palatul Administrativ din Galaţi,

Palatul Comerţului din Craiova, Casa Monteoru, Casa Vernescu. Alţi arhitecţi care au dezvoltat acest stil: Toma T. Socolescu, Petre

Antonescu, Nicolae Ghica-Budeşti, Paul Smărăndescu, Carol Benesch, Grigore Cerchez, Constantin Iotzu şi alţii.

Aşadar stilul brâncovenesc a fost important nu doar în vremea domnitorului, când va fi prima formulă stilistică românească,

dar atunci când renaşte, undeva în secolul XIX, va defini spiritul naţional în arhitectură şi va avea o influenţă importantă pentru mai

multe decenii. Însuşi numele pe care îl mai poarta, cel de neoromânesc îi denotă importanţa sa naţională.

BUZĂUL - CENTRU COMERCIAL ŞI CULTURAL AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI

Constantin COMAN

Majoritatea dintre noi suntem buzoieni şi ne va fi uşor să încercăm un scurt exerciţiu de imaginaţie încercând să configurăm

mental planul urbanistic al oraşului nostru.Se poate uşor observa că forma sa este alungită pe direcţia E-V, de-a lungul albiei râului,

iar pe direcţia N-S forma sa este comprimată. Constatare rezultată şi din măsurătorile pe teren : între intrarea sa dinspre Braşov,

marginea vestică a Cartierului Simileasca, şi ieşirea dinspre Brăila, podul spre ferma Verguleasa, se pot măsura cca.20 Km, iar între

aşa-numita Bariera Ploieşti, adică Biserica Eroilor, şi Bariera Focşani, adică zona mall-urilor XXL, Carefour, Galleria, sunt cca.5 Km.

Nu cunosc să-şi fi pus cineva întrebări privind forma şi dimensiunile oraşului nostru, ori de ce este aşezat în acest loc şi nu

altundeva, mai sus sau mai jos de-a lungul râului? Dar de ce pe malul drept şi nu pe malul stâng? Un răspuns simplu ar putea porni

chiar de la prima atestare documentară medievală a oraşului, hrisovul domnitorului Dan al II-lea din 30 ian.1431, care evidenţiază

funcţia în principal comercială, fiind menţionat ca târg şi punct de vamă alături de alte ,,târguri şi vămi” ale Ţării Româneşti ce

dobândeau privilegiul domnesc al comerţului liber cu Braşovul. Acest document trebuie coroborat cu un altul mult mai vechi, cel din

28 iunie 1358, emis de regele Ungariei, Ludovic I cel Mare, care era primul act referitor la comerţul braşovenilor în / sau prin Ţara

Românească, liber şi în siguranţă pe fâşia delimitată de cursurile râurilor Prahova, Ialomiţa, Buzău şi Dunăre - ,,din locul unde se

varsă în Dunăre râul numit Ialomiţa, până la locul unde se varsă în Dunăre râul Siret….” Ion Toderaşcu, p.105 Dacă alăturăm acestor

documente şi remarca scriitorului bizantin Laonic Chalcocondyl ce socotea Brăila, pe la 1462, ,,cea mai bună piaţă a ţării “, înţelegem

pe deplin rostul comercial al Buzăului ca principalul centru de tranzit între Braşov şi Brăila. Funcţia comercială i-a determinat în timp

şi forma alungită de la vest spre est, deoarece această axă a reprezentat până deunăzi principala sa rută comercială. A vedea Buzăul

doar ca releu comercial între mărfurile meşteşugarilor braşoveni şi cele ale Levantului aduse din Mediterana prin Strâmtori şi Marea

Neagră până la Brăila, ar fi însă prea simplu.Trebuie să evidenţiem aici şi rolul marelui bâlci al Drăgăicii ce reunea în a doua jumătate

a lunii iunie, în fiecare an, ţăranii muntelui cu cei ai câmpiei ce îşi schimbau cu acest prilej produsele, tocmai aici la intersecţia

dealurilor subcarpatice cu Câmpia Bărăganului.Totodată, Buzăul nu se poate să nu fi avut rolul său în transhumanţa oierilor din

ÎNTREZĂRIRI 11

Carpaţii de Curbură între munţi şi Lunca Dunării, ca loc de popas şi de aprovizionare, îndeosebi cu sarea atât de necesară oilor şi

sosită aici din abundenţă de pe Valea Slănicului.

Buzăul însă este situat la răscruce de drumuri. Cealaltă axă ce-l întretaie fiind drumul dintre Muntenia şi Moldova, care însă

nu avea importanţa comercială a axei Braşov- Brăila şi care, fapt deosebit de important, timp de sute de ani nu-l tăia în cruce ca în

zilele noastre. Drumul dintre Ploieşti şi Buzău, pe la polalele Dealului Istriţa, care astăzi ni se pare ca fiind cel mai firesc nu era nici

folosit, nici amenajat.Tot evul mediu, până către 1800, drumul obişnuit dintre Buzău şi Ploieşti era ,, pe sub deal”, adică pe Valea

Nişcovului, pe la poalele vestice ale Dealului Istriţa, cu ieşire la Urlaţi. Era un drum adăpostit, cu puncte de refugiu în mânăstirile

situate de-a lungul său- Barbu,Bradu- ce presupunea traversarea oraşului dinspre nord către vest, , adică tot pe drumul Braşovului,

până la Verneşti, iar de aici pe Valea Nişcovului spre Ploieşti. Cum secole de-a rândul acest drum a fost cel ,,bătut” de care şi armate-

să ni-l amintim pe Mihai Viteazul ce întâmpină pe poloni, în toamna lui 1600 la Verneşti şi Nişcov, precum şi pe Constantin

Brâncoveanu ce îşi adăposteşte familia şi curtea la mânăstirea Bradu, în 1689-tot aşa de firesc a fost ca oraşul să-şi dezvolte planul

urbanistic către vest. La alcătuirea formei sale alungite de-a lungul râului nu a contribuit doar orientarea sa comercială, ci şi cauzele

topografico-economice. O axiomă a aşezărilor umane este amplasarea lângă o sursă de apă. Lângă un râu orice comunitate caută să

utilizeze pe o lungime cât mai mare acea sursă de apă pentru agricultură, iar buzoienii nu puteau face excepţie, aşa că şi-au intins

oraşul pe o porţiune cât mai lungă din lunca râului.Grădinile de zarzavat ale buzoienilor nu au devenit vestite doar prin exploatarea

luncii dinspre moşia Gârlaşi- de remarcat numele moşiei, un derivat de la gârlă - de către bulgarii emigraţi aici în prima jumătate a

sec.XIX ce-au întemeiat un întreg cartier-Dorobanţi.Această luncă a râului, pornind din marginea vestică a cartierului Simileasca,

unde se întindea moşia Vatra Episcopiei cu numeroasele sale sălaşuri de ţigani şi până la extremitatea estică a oraşului, podul căii

ferate ce traversează râul spre Vadu Paşii, a fost în mod sigur exploatată agricol tot evul mediu.Această luncă foarte largă, de la

nordul oraşului, a fost cert unul din motivele amplasării oraşului aici şi nu mai în amontele sau în avalul râului şi mai ales motivul

amplasării sale pe malul drept şi nu pe malul stâng. Malul stâng mai înalt- de observat că în emisfera nordică malurile stângi ale

râurilor sunt întotdeuna mai abrupte datorită infuenţei mişcării de rotaţie a Pământului asupra curenţilor de apă –fenomen numit

ştiinţific Efectul Coriollis- oferă o mai bună protecţie în faţa inundaţiilor, dar nu şi avantajul unei lunci atât de întinse şi de roditoare.

În plus această luncă era la suficientă depărtare de gura de vărsare a Slănicului în râul Buzău , ceea ce permitea diluarea sărăturoaselor

sale valuri în cele ale Buzăului , pentru a nu compromite culturile agricole. Aici, aproape în faţa gurii de vărsare a Câlnăului în râul

Buzău, malul stâng nu mai este atât de înalt, permiţând loc de vad , mai ales că lăţimea râului este în două locuri mai mică, în locul

actualului pod rutier spre Mărăcineni şi în zona podului de cale ferată de la Vadu Paşii.Vadul cel mai folosit a fost cel dinspre

Mărăcineni ce permitea continuarea lesnicioasă a drumului chiar pe la marginea Platoului Dealului Blăjanilor către Rm.Sărat.Un vad

mai în amonte, către Verneşti, ar fi dat peste platoul Dealului Blăjanilor ce este prea abrupt şi nu putea continua drumul drept, ci

ocolit prin Mărăcineni, iar un vad mai în aval iarăşi depărta prea mult drumul în câmpie şi trebuia făcut tot un ocol spre nord-vest, de

data aceasta cu avantajul de a evita traversarea Câlnăului. Dar acest avantaj era pierdut, deoarece trecerea râului pe la Vadu Paşii era

mult mai dificilă decât cea de la Mărăcineni, datorită malului stâng foarte înalt. De fapt , până către 1800, când începe a fi amenajat şi

tot mai mult utilizat drumul către Ploieşti prin punctual de popas –menzil, Mizilul de azi, oraşul era doar o fâşie întinsă de-a lungul

râului. Abia de atunci axa dintre sud către nord a oraşului îşi începe extinderea. Până către 1870 e doar orientativă. Crângul

cuprindea încă toată partea de sud a oraşului până în zona Şcolii Normale şi a sediului Prefecturii de azi.Abia odată cu inaugurarea

căii ferate Bucureşti –Roman şi cu modernizarea drumului Ploieşti-Mizil-Buzău şi construcţia primului pod peste râu, la Mărăcineni,

în 1868, începe extinderea oraşului spre sud. Treptat această axă devine preponderentă şi nu putem să nu observăm că acest proces a

fost influenţat de Unirea Principatelor, de apariţia României regăţene. Sudarea celor două principate trebuia făcută nu numai politic ,

ci şi economic.

Braşovul şi Brăila îşi vor păstra importanţa lor comercială şi nu în zadar se căuta o soluţie pentru extinderea căii ferate

Buzău-Nehoiaşu către Braşov în perioada interbelică.Abia după 1990 şi, mai degrabă de prin 2000, oraşul îşi întinde sfera de

influenţă până către Spătaru şi trece podul de la Mărăcineni până la podul Câlnăului. Acum orientarea sa ca releu de trafic între

Muntenia şi Moldova e clar conturată, iar prăbuşirea podului de la Mărăcineni ca urmare a inundaţiilor din vara anului 2006 a

evidenţiat-o cel mai clar.În schimb traficul dintre Braşov şi Braila a scazut deosebit de mult şi poate fi ilustrat doar printr-o observaţie

simplă asupra traficului comparativ cu cel de pe cele două drumuri ce trec prin Buzău dinspre Bucureşti-cel prin Ploieşti-DN1 B şi

cel prin Urziceni-DN2, mai cunoscut ca E 85.Din Recensământul din 2010 privind traficul rutier dacă vom compara doar cifrele

referitoare la traficul autovehicolelor grele de marfă, îndeobşte cunoscute sub abrevierea de TIR-uri, constatăm.că media traficului

zilnic este următoarea: pe DN 10-Buzău-Braşov-183; pe DN 22-Buzău-Brăila-376, pe DN1 B-Ploieşti-Buzău-1449, iar pe DN2-

Bucureşti-Urziceni-Focşani-1077.

Dacă forma şi dimensiunile oraşului au fost şi sunt dictate de cauze foarte concrete, precum cele geografice şi economice, în

schimb dimensiunea sa culturală a căpătat întrupare pornind de la spiritualitate. Aici, la Curbura Carpaţilor, singura şi cea mai de

seamă instituţie spirituală a fost Episcopia Buzăului. Asemeni unui far luminos ce a luminat secolele, Episcopia Buzăului a menţinut

şi întărit credinţa strămoşească a ortodoxiei, constituindu-se totodată într-un puternic centru de formare şi catalizare a conştiinţei

identitare româneşti. Cel care a înţeles că Buzăul poate să lumineze sufletele şi conştiinţele românilor ortodocşi cu ajutorul cărţii a

fost domnitorul martir Constantin Brâncoveanu. A înţeles că în acel timp al crizei de conştiinţă europeană, când propaganda reformată

luterană şi calvină ajunsese până aici, în răsărit, românii trebuie să se afirme identitar, să-şi păstreze credinţa şi limba cu ajutorul

tiparului ocrotit de Biserica strămoşească ortodoxă.Dedicat promovării culturii româneşti, el a strâns în jurul său erudiţi ai

timpului,atât din ţară cât şi de peste hotare, devenind cel mai mare sprijinitor al culturii româneşti, prin scris şi tipar, din toţi câţi au

fost vreodată în neamul nostru. De aceea nu a pierdut prilejul de a şi-l apropia pe fostul episcop al Huşilor , Mitrofan, colaborator de

seamă al Mitropolitului Dosoftei, cel care a dat poporului nostru Psaltirea în versuri. Mitrofan a fost membru de seamă al eruditului

grup de lucru ce a reuşit să dăruiască poporului nostru prima capodoperă a limbii româneşti – “Biblia de la Bucureşti”, în 1688 .

Constantin Brâncoveanu, domnitorul de la a cărui moarte martirică se împlinesc în acest an 300 de ani, va da Buzăului dimensiunea sa

culturală prin aşezarea aici a vlădicăi Mitrofan, marele meşter tipograf, ctitorind şi una dintre primele tiparniţe ale Ţării Româneşti, în

1691. Pentru domnitorul nostru martir, Buzăul constituia un spaţiu bine cunoscut şi apropiat familiei sale. La Sărata, domnitorul avea

ÎNTREZĂRIRI 12

vie, iar un ginere, Nicolae Roset, avea moşii aici, la Fundeni şi Cărpiniştea, aşa încât domnitorul făcea dese plimbări în zona noastră,

la ginere, dar şi pe la vel stolnicul Mihalcea , din Cândeşti, ori la căpitanul Mănăilă , din Mărăcineni.Astfel, a considerat că Buzăul

merită să aibă un păstor spiritual care prin larga sa erudiţie să-l transforme întru mare centru cultural al ţării prin tipărirea de cărţi ,,

spre folosul de obşte al neamului românesc”…..,, lipsit de multe şi ales den învăţătură”. Din 1691 şi până la trecerea sa la cele

veşnice, în 1703, cât timp a fost vlădica Buzăului, Mitrofan a tipărit la Buzău 24 de volume: de la Pravoslavnica mărturisire-1791,

cele 12 Minee-1698, Octoihul şi Triodul-1700, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie-1702 şi Psaltiria din 1703. Cărţile sale au fost în

majoritate tipărite ,, den porunca şi cu toată cheltuiala prea luminatului domn Io Constantin Basarab Voevod, spre folosul de obşte al

neamului românesc”….,, la un norod întreg, celor din casă a bisericii noroade:rumânilor, moldovenilor şi ungrovlahilor”. Mitrofan

înscrie prin opera sa Buzăul în vajnica mişcare culturală care aşază temeliile culturii în limba română. Conştient ,,că cele mai dinainte

tipărite cărţi nu sunt cu tipicul românesc, drept aceea m-am îndemnat de am tipărit cu toate învăţăturile rumâneşti, pentru înţelegerea

tuturor” – Ehvologhion - 1699. Vlădica Mitrofan n-a fost numai un mare meşter tipograf, ci şi o mare personalitate culturală:

traducător poliglot, versificator, corector şi gravor. Din iscusitele sale mâini, cu multă osteneală- ,, că şi noaptea o am făcut-o în unele

vremi în loc de zi”-după cum afirma chiar vrednicul episcop, au ieşit adevărate monumente de artă tipografică. Nicolae Iorga

considera Mineele de la Buzău ,, una din cele mai frumoase şi mai impozante producte ale tipografiei noastre, iar Triodul ,, o

capodoperă a vechii noastre tipografii”.

Tipăriturile sale strălucesc prin combinaţia armonioasă a ornamentelor şi ilustraţiilor cu textul, iar gravurile paginilor de titlu,

unele dispuse pe întreaga pagină, împrumută elemente din arhitectura brâncovenească. În cele două tipărituri ieşite de sub teascurile

tiparniţei domneşti de la Buzău la 1700, Triodul şi Octoihul, Mitrofan a aşezat parcă întreaga sa creativitate, fiind cele mai bogat

ilustrate cărţi ale secolului al XVIII-lea. Eruditul vlădică s-a dovedit înzestrat nu numai cu un deosebit simţ artistic prin gravurile sale,

dar şi cu un deosebit talent literar, manifestat atât în proză, cât şi în versuri prin stilul încărcat de metafore. Recunoscător domnitorului

pentru opera de mecenat dedicată propăşirii culturii româneşti îi va rezerva cuvinte de laudă în prefeţele tipăriturilor sale. Îl socoteşte

pe voievodul Constantin Brâncoveanu ,, ca un pom înalt“ ce dă drept roduri cărţi pe care ,,cu ale măriei tale cheltuieli ai tipărit, şi

încă tipăreşti, că nu trece anu să nu rodeşti dumnăzăieşti roduri”.Versurile sale de laudă la adresa domnitorului se dovedesc profetice:

,, Cărţi tipărind pre limba românească, / Dumnezeu a mari daruri să te învrednicească, / Avea-vei măriia ta nemuritoriu nume, / Ca şi

sfântul Constantin într-această lume…”

Asemenea vrednicului de pomenire episcop Mitrofan ce slăvea în cuvinte bine alese strădaniile de ctitor şi ocrotitor al

culturii româneşti, să cinstim şi noi cum se cuvine meritele domnitorului martir Constantin Brâncoveanu. Să îi recunoaştem în primul

rând jertfa sfinţitoare a apărării credinţei ortodoxe strămoşeşti, dar şi meritul de a ne fi dăruit un stil arhitectonic în care ne

recunoaştem identitatea, de a fi contribuit decisiv la impunerea limbii române în Biserică şi literatură, iar pe noi buzoienii, de a ne fi

întrupat cultural.

FIECARE LECTURĂ A UNEI CĂRŢI REINNOIEŞTE TEXTUL ÎN IMAGINAŢIA NOASTRĂ

Al Florin ŢENE

În general, biblioteca este o lume văzută prin miile de ochi ale autorilor. Iar Emerson spunea că este un cabinet magic în care

există multe spirite vrăjite. Înţelegem lumea prin ochii autorilor şi prin spiritul de percepere al cititorului. Când citim o car te, este o

întâlnire a acesteia cu cititorul său, atunci se declanşează actul estetic. Altfel cartea este un obiect mort. Însă, remarcăm, că aceeaşi

carte se schimbă, din moment ce noi suntem în permanentă schimbare. Vorba lui Eminescu din Glossa: „Vremea trece, vremea vine/

Toate-s vechi şi nouă toate “, sau cum zicea Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă

noi, cititorii, ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare rememorare despre această

carte în imaginaţia noastră reînoieşte textul. Când eram la vârsta de 14 ani citeam cu plăcere cărţile lui Jules Verne, iar la 21 de ani

„Martin Eden” ,de Jack London. Carte pe care am citit-o până la 30 de ani de cinci ori. Azi, nu mai am aceleaşi emoţii estetice la

cărţile autorului romanului „Insula misterioasă “, iar romanul „Martin Eden “ nu mă mai îndeamnă la experienţe scriitoriceşti. În

concluzie şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată „râul schimbător”, de care făcea vorbire Heraclit.

Această constatare ne poate conduce la doctrina lui Benedetto Croce - şi anume ideea că literatura este expresie. Iar aceasta

ne duce la o altă doctrină a criticului italian, care, spune: dacă literatura este expresie, iar literatura este alcătuită din cuvinte, atunci şi

limbajul este un fenomen estetic. Spunem, spre exemplu, că spaniola este o limbă sonoră, că româna o limbă semi-sonoră, că rusa îşi

formează cuvintele în cerul gurii, că engleza este o limbă cu sunete variate, că latina are o distincţie aparte la care aspiră toate limbile

apărute după aceea. În concluzie, aplicăm la limbi categorii estetice. În general, se presupune, în mod eronat, că limbajul corespunde

realităţii- acest fapt atât de misterios căruia îi spunem realitate.Dar, limbajul este altceva. Este o creaţie estetică. Nu este nicio

îndoială, dovadă este că atunci când studiem o limbă, când suntem obligaţi să vedem cuvintele de aproape, le simţim ca fiind

frumoase sau nu. Este ca atunci când studiem o limbă, când aprofundăm cuvintele şi gândim că acest cuvânt este urât, sau celălalt

frumos, acesta este greoi... Croce spunea că poezia este o expresie şi pentru faptul că un vers este o expresie şi fiecare din părţile din

care este alcătuit versul, fiecare cuvânt, este expresiv prin sine însuşi. Poezia este întâlnirea cititorului cu cartea, lectura cărţii,

descoperirea cărţii ca text şi nu ca obiect. Există altă experienţă estetică şi anume momentul, destul de surprinzător, în care poetul

concepe opera, în care el descoperă sau inventează opera. Bradley spunea că unul din efectele poeziei este să fie acela de a da

senzaţia, nu de a fi găsit ceva nou, ci de a ne fi amintit ceva uitat. Când citim un poem bun, să zicem „Castelul” de Alexandru

Macedonski, gândim că şi noi am fi putut să-l scriem după ce-am văzut Castelul Bran, deci acest poem preexista în noi. Astfel,

ajungem la definiţia platoniană a poeziei: „Acest lucru gingaş, înaripat şi sacru”.

Când poezia este ceva ce se simte, la fel şi proza, şi dacă cineva nu o simte, dacă nu aveţi sentimentul frumosului, dacă o

relatare nu vă stârneşte dorinţa de a şti ce s-a întâmplat după aceea, atunci acel autor nu a scris pentru dumneavoastră.

ÎNTREZĂRIRI 13

PÂRSCOV 5 0 0

Î N C E P U T U R I M O N A H A L E L A P Â R S C O V (articol preluat din Ziarul Lumina)

Gheorghe POSTELNICU

Îndelungata documentare pentru realizarea lucrării monografice „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu” (Editura EuroPress,

2012) ne-a deschis calea spre informaţii nebănuite, concretizate ulterior în „Dicţionarul dascălilor pârscoveni: educatoare, învăţători,

profesori, preoţi. 1830-2010” (Editura Sfera, 2013), cât şi în restituirile istorice prezentate număr de număr în revista „Întrezăriri”, dar

cercetarea nu s-a oprit nicio clipă şi iată-ne, astăzi, în măsură să consemnăm cele mai vechi ecouri referitoare la începuturile monahale

din localitatea Pârscov (Buzău). Cu temei, valea care se deschide la confluenţa pârâului Bălăneasa cu râul Buzău şi urcă până la

triunghiul Aluniş-Nucu-Ruginoasa al vestigiilor rupestre s-a numit „Athosul românesc de la Curbura Carpaţilor” (profesorul Mihai

Mâncu).

În 1519 (29 noiembrie), într-un act semnat de Neagoe Voevod Basarab la Târgovişte, se întăreau părţi de moşie din mai

multe sate (Pâcle, Târcov, Trestia ş.a.) în favoarea pârcălabului Tetiu. În documente este menţionat, pentru prima dată, un sfânt lăcaş,

Mănăstirea lui Cornilie, aflată în Târcov, credem noi, între Piatra cu Lilieci şi mlaştina Broscaru, în perimetrul în care s-a ridicat, în

1904, şcoala din Trestieni. Mănăstirea fortificată din Valea lui Purcal a fost identificată de istoricul Valeriu Nicolescu mai sus de

prima casă la hotarul de apus al satului Trestieni, loc cu sursă puternică de apă, pe o muchie vizibilă de departe. Mănăstirea a fost

menţionată pe 6 septembrie1534, într-un hrisov semnat de domnitorul Vlad Vintilă Braga, născut la Fureşti – Izvorul Dulce (Slănic).

O dovadă în sprijinul acestei afirmaţii o prezintă existenţa în perimetru a toponimului Chilii (Chilie) şi a unei temelii de piatră (până

în 1950), despre care localnicii care au luat de aici materiale pentru case îşi aminteau că a fost mănăstirea vistierului Voico, deposedat

de moşie de pârcălabul Nan Bădilă, nepotul lui Bădilici, în 1610, când „i-au spart casele şi mănăstirea de piatră şi au dat foc

grajdurilor de au ars şi l-au scos cu mare ruşine”, pierind apoi decapitat pentru trădare. După ce l-a alungat pe Voico, Nan Bădilă,

întemeietorul satului Bădila, a rămas singurul stăpân al moşiei.

Cel dintâi preot din Pârscov, al cărui nume este scris într-un hrisov, este Manea. El avea moşie la Pârscovul Româneşti

(Pârscovul Ţigului), adică în Pârscovul de Jos. Preotul Manea a fost duhovnicul de pregătire al preotului Lăudat, fiul pârcălabului Nan

Bădilă şi al Tudorei, fiica lui Constantin, marele portar al Cetăţii Domneşti de la Târgovişte. Lăudat a învăţat la Şcoala Domnească de

pe lângă Mitropolie. S-a căsătorit cu Ioana, una din fiicele Sorei (fata Voichii, văduva comisului Maican, din Răteşti, unde s-a ridicat,

în 1584, cunoscutul schit de maici, existent şi astăzi) şi a lui Andrei Grindeş, pierit în 1611, într-o luptă cu ungurii lui Gabriel

Bathory. Învăţatul Lăudat a fost hirotonit pe 16 iunie 1633 de către episcopul Efrem Trufăşel. Se afirmă că Gramata sa de hirotonie

constituie cel mai vechi document cu acest conţinut, păstrat la Arhivele Statului din Buzău. Părintele Lăudat a slujit parohia Pârscov

42 de ani. Rămas văduv, a devenit călugăr schimonah (Atanasie), apoi monah (Lavrentie), la schitul de călugări Ulmet (Viişoara), pe

care l-a ridicat în 1674, în satul Runcu (lat. runcus: loc despădurit folosit ca păşune sau ca teren arabil; zmeuriş, curătură – loc curăţat

de mărăciniş). Aici ar fi primit Grindeş un loc de vie (viişoară) de la naşii Stan şi Voica, la 6 noiembrie 1581. Socrul Lăudat a fost

ajutat de ginerele Lupu, din Negoşina (Căneşti), preot în Stâlpu, căsătorit cu Maria pr. Lăudat. Preocupat de sporirea moşiilor,

părintele Lupu, al cărui nume este săpat pe o grindă din altarul bisericii din Runcu, a ajuns cu procesele până la divanul lui Constantin

Brâncoveanu, între 1680 şi 1707. El avea la Pârscov o cramă cu o suprafaţă de 200 de metri pătraţi (o prăjină), în care depozita vinul

obţinut la Lipia şi Cârlomăneşti (45 de pogoane). Pe locul cramei a construit Episcopia cunoscutul metoh, după ce moşia părintelui

Lupu a ajuns în proprietatea sa. Din cuvântul metoh (mitoc) s-a format termenul mitocan, adică om neinstruit, clăcaş. Ruinele

metohului din Pârscov, din piatra şi cărămida căruia s-au ridicat Spitalul Pârscov şi casa lui Iuliu Pârscoveanu, se văd şi astăzi. Era

administrat de Schitul Ulmet, care primise la înfiinţare, de la ctitorul său, părintele Lăudat, 25 de hectare de teren, micşorat prin

procese de strângătorul Lupu. Schitul Ulmet a fost închis după o sută de ani, dar biserica, ruinată, a fost refăcută din temelii, între

1786 şi 1790, de către alt prelat pârscovean, preotul Gheorghe Runceanu.

Părintele Lupu şi preoteasa Maria au crescut pe nepotul Stan, orfan după moartea tatălui, ajuns şi el diacon la schit, dar, prin

procedeul „înfrăţirii” a fost scos din hotărnicia comasată de Lupu, ca şi surorile lui, Ana, căsătorită cu Cristian Sălcean (cu fiii Lăudat

şi Muşat), şi Sora, soţia preotului Constantin din Pârscovul de Jos şi soacra diaconului Ion. După pierderea procesului la Divan, chiar

pedepsiţi cu o sută de lovituri la scara palatului voievodal din „mila” lui Brâncoveanu, nemulţumiţii Sălceni s-au retras cu toţii la

Robeşti şi la Runcu, adică la marginea moşiei. Au fost porecliţi gagii (neţigani) şi au dat naştere unor urmaşi moşneni trăitori şi astăzi

în aceste sate. Descendenţii teribilului preot Lupu au fost Vişa, Lăudat, căsătorit cu bucovineanca Maria, rudă cu mari dregători

moldoveni, şi Mihalcea, căsătorită cu vătaful Ivan, vechilul marelui spătar Mihai Cantacuzino.

De schitul Ulmet s-a îngrijit şi Ioniţă Căpitan, fiul celui de-al doilea Lăudat, care a obţinut un hrisov de scutire de dări de la

Nicolae Mavrocordat (13 mai 1729), apoi de la Mihai Racoviţă, doi ani mai târziu. După lungi procese cu rudele, Ioniţă a vândut

moşia de la Pârscov, Episcopiei, faptă contestată de moşnenii Sălceni – Gagii, dar fără rezultat. Urmaşii boierului Cândescu, stăpân

vremelnic al moşiei Bădila, au cedat şi ei toate terenurile Episcopiei Buzăului, cu condiţia istorică de a construi un schit, în acest fel

apărând Mănăstioara, cunoscută mai târziu sub numele de Blestematele, fie ca urmare a blestemului episcopului Chesarie, care

„făcând inspecţie şi găsind maici cu copii mici, a zis: blestemate să fiţi” (1836), fie din cauza terenului alunecos şi a subsolului bogat

în gaze, producând fenomene asemănătoare vulcanilor noroioşi. De curând, pe o hartă ortofotoplană, am identificat locul Mănăstioarei

de la Bădila. Cercetarea terenului este împiedicată, în acest moment, de apa strânsă din ploi.

În octombrie 1797 se afla la Pârscov preotul Bratu care semna câteva zapise privitoare la moşia Episcopiei din această

localitate. Încet, încet, pârscovenii şi-au pierdut pământul şi au ajuns clăcaşi ai Episcopiei. Puţinii moşneni se mai aflau în Pârscovul

de Jos, Robeşti şi Bădila (Ghiculeştii, cu moşie în devălmăşie de la „apa Buzăului – la Punte - , traversând şoseaua, spre mijlocul

satului”).

Pentru a închide patrulaterul cu laturile de 4-5 km, având în colţuri mănăstirile amintite mai sus, ne-a dat ceva bătaie de cap

localizarea mănăstirii lui Radu postelnicul, spaţiul identificat, până la urmă, pe un gorgan aflat la confluenţa pârâului Valea Roatei

(Pietraru) cu Sărăţelul Pârscov, în apropierea satului Punga, într-o zonă de o rară frumuseţe.

ÎNTREZĂRIRI 14

TITI DAMIAN: „Să fii scriitor adevărat înseamnă: lecturi întinse, de calitate; muncă, adică trudă; talent, seriozitate şi

onestitate; să ai conştiinţa lucrului temeinic şi durabil făcut; peste toate, un pic de caracter nu strică.”

Gh. Postelnicu: În zilele noastre, un scriitor poate debuta editorial la 18 sau la 50 de ani. În această situaţie, mai putem

vorbi de generaţii sau noţiunea de generaţie este învechită?

Titi Damian: Întrebarea dumneavoastră sugerează răspunsul, chiar dacă limita de vârstă poate fi lărgită. Se întâlnesc

debuturi fulminante şi la vârste mai fragede, sau chiar la peste 60 de ani. Ce se întâmplă cu ele, este o chestiune care necesită o

cercetare mai amplă, avându-se în vedere mai mulţi factori: perioada, experienţa, talentul, împrejurările. Nu cred că noţiunea de

„generaţie de scriitori” este perimată. Ortega y Gasset a demonstrat că există o anume periodicitate în apariţia unei generaţii de

scriitori în literatura universală, şi aceasta este de aproximativ de 33 de ani, cu o marjă de plus-minus 5-10 ani. Urmărind evoluţia

literaturii române, din această perspectivă, am constatat că se înscrie şi ea în această paradigmă. Astfel, prima generaţie de scriitori

moderni (născută pe la 1820) s-a manifestat plenar cam pe la 1850-1860; generaţia lui Eminescu (născută în jurul lui 1850), s-a

manifestat viguros cam între 1880-1890; generaţia lui Sadoveanu, Camil Petrescu, Rebreanu, Barbu, Arghezi, Blaga (născută în jurul

lui 1885) a debutat în forţă în jurul anilor ’30; generaţia lui Nichita, Marin Preda, Marin Sorescu (născută în jurul lui 1930), s-a

manifestat exploziv între 1955-1965); şi tot aşa, generaţia născută în jurul lui 1960, a debutat cam prin 1995, cu marja respectivă...

Dacă ne apropiem de perioada în care trăim, trebuie avută în vedere încă situaţia confuză creată de imposibilitatea unui scriitor de a se

impune în plan literar, generată de mulţi factori extraliterari – aş sintetiza prin neaşezarea epocii. Există şi scriitori care acoperă mai

multe perioade. Să zicem: la noi - Alecsandri, iar la francezi - Hugo. Revenind la întrebare, aş mai face o observaţie. Cred că

literatura română îşi are, în schema lui Gasset, o particularitate: are tendinţa de a da generaţii intermediare, să zicem cea de sfârşit de

secol 19 şi început de secol 20, ori „generaţia pierdută” de după Război. Potrivit acestei logici, acum suntem într-o fază intermediară,

aş numi-o „generaţia regăsită.” De aici şi situaţia, aparent paradoxală, de a întâlni în aceeaşi epocă chiar şi trei generaţii de scriitori,

cum s-a întâmplat în anii ’60, când apare o nouă generaţie care s-a suprapus peste generaţia interbelică (încă nu-şi epuizase forţele) şi

peste „generaţia pierdută.” Aceste suprapuneri au ca explicaţie probleme sociale grave, fenomene istorice precum războiul, ori un

sistem politic care a strangulat evoluţia firească a literaturii. Nu intru în detalii. Sunt multe de spus aici. Revoluţia din 1989 (sau ce-o

fi fost ea!) n-a făcut decât să elibereze energii acumulate anterior şi să descătuşeze talente. Este şi cazul nostru. Ca să fiu mai concret:

Puteam noi să scriem „înainte” despre satul românesc şi despre colectivizarea forţată aşa cum am scris, ori o făceam cu jumătăţi sau

sferturi de măsură? Plus că selecţia o făceau editurile şi revistele, toate exclusiviste, iar dacă mai observăm că şi ele mergeau după

„indicaţii preţioase....” Am certitudinea că literatura română este viguroasă, se grăbeşte, vrând să calce pe urmele marilor literaturi.

Cred că suntem aproape de un Nobel. Vom vedea...

Gh. Postelnicu: Să fie aceasta explicaţia lipsei de coeziune din cadrul breslei?

Titi Damian: Nu poate fi vorba despre o anume „coeziune” în cadrul breslei. Literatura este o chestiune de opţiune

personală. Scrii, intri într-o competiţie, într-o judecată publică. Că sunt şi aşa-zişi „critici” literari rău intenţionaţi, ori alţii, pur şi

simplu, greşesc în aprecieri, nu înţeleg, n-ai ce le face. Aţi găsit până acum vreun scriitor spunând că „X” scrie mai bine decât mine?

Afirmaţia se poate lărgi şi în cazul altor categorii profesionale: profesori, medici, jurişti etc. Mi-aduc aminte un exemplu celebru. Iată

ce spunea Arghezi despre „Ion” al lui Rebreanu, pe la 1925: „Platitudine de plăcintărie şi mediocritate totală. Ochi mort, minte

somnolentă. Un artist se spânzură şi nu dă la tipar asemenea rezultate.” Ne întrebăm împreună cu Lovinescu: Oare modernistul liric

Arghezi l-a înţeles pe realistul obiectiv Rebreanu? Important, în opinia mea, este să scrii cu bună credinţă despre operă, nu despre

autor - căci omul îşi are păcatele sale - iar criteriul de evaluare să fie cel estetic. Din păcate, scriitorii noştri se tatonează, se spionează

şi se invidiază, dar nu se studiază. O veche meteahnă românească. „Orgolioşii suferă se succesul altora ca de o ofensă adusă

slăbiciunii lor”, afirma pe bună dreptate Iorga.

Gh. Postelnicu: Cărei linii estetice credeţi că aparţineţi? Ce trăsături o definesc?

Titi Damian: Vă mulţumesc că aţi pus o întrebare care vizează strict opera mea. După cum deja s-a observat, îmi canalizez

eforturile spre trei direcţii: proză literară, critică literară (de întâmpinare) şi publicistică (eseu). Cred că întrebarea a vizat proza. Nu

mă voi opri doar la trilogia MUSCELENII. Am în lucru următorul roman, RUINA (drama satului actual) şi un volum de proză scurtă,

(JUDECĂTORUL DE SUFLETE) care valorifică, în plan literar, experienţa din învăţământ, atacând, în profunzime, şi problema

acestui tip de intelectual. Încerc şi monografii, dintre care două sunt aproape terminate: „Passionaria Stoicescu” (literatura pentru

copii) şi „Damian Stănoiu” (o mai veche intenţie). Am predat o viaţă întreagă literatură română clasică (termenul luat în sensul de

valoare), am studiat cu condeiul în mână operele marilor noştri critici şi istorici literari, aşa că nu mă pot desprinde de modele. Asta

nu înseamnă să imit, dar nici să încerc nişte experimente. Ca să sintetizez, am mareu în minte propoziţia argheziană: „Şi voia mea de

bine, frumos şi adevăr.” Aceleaşi principii le-am păstrat şi în critica literară („Fidelitatea lecturii”, „Scriitori din zodia HELIS”), dar şi

în eseuri având ca temă călătoria („Fascinaţia fascinaţiei”). Optez pentru teme clasice, pentru o structură de roman rotundă, cred că

mă diferenţiază tehnicile narative şi stilul, cum bine remarca cineva, „totul pe un fond tragic şi liric, istoric şi mitologic.” Bine aţi

observat că titlurile romanelor mele au câte cinci litere (Fagul, Umbra, Norul, şi acum Ruina). Întâmplarea, nu maniera. Eu nu

observasem. Superficialii au crezut că proza mea este autobiografică, pentru că îmi mai ştiau câte ceva din biografie ori citiseră doar

„Nota autorului.” Orice literatură îşi are sursa în viaţă. Depinde cum reuşeşte autorul să transforme viaţa în literatură, adică s-o facă „o

minciună care spune adevărul” (R. Barthes). Sper că am reuşit.

Gh. Postelnicu: Se spune că, dacă poeţii şi prozatorii nu luptă să aibă alături de ei nişte critici autentici, atunci nici nu îi

vor avea, iar munca lor va rămâne necunoscută. Se rezolvă problema promovării doar pe cale orală, în lansări de carte?

Titi Damian: Iar o întrebare bună! Aş fi tentat să răspund tot printr-o întrebare: Care critică? Aşa-zisa marea critică se

„conservă” în dueluri orgolioase, a renunţat (sau a obosit?) la cronici de întâmpinare, ori a devenit partizană. Singurele repere despre

starea literaturii sunt revistele şi antologiile, câte apar. În opinia mea, rolul criticii, în înţelesul său clasic, s-a schimbat. Şi termenul în

sine şi-a pierdut din conţinut. Oricum, un critic veritabil nu mai poate acoperi singur literatura contemporană. Îl sufocă sutele, poate

ÎNTREZĂRIRI 15

miile de titluri care apar într-un an. Nu mai fac faţă nici măcar cei de la Biblioteca Naţională să le înregistreze... În opinia mea,

singurul judecător rămâne publicul. Dovada că mă aflu pe drumul cel bun o reprezintă crestomaţia „Cronicile MUSCELENILOR”, cu

cele aproape 350 de pagini scrise de cititori despre cărţile mele. Cititorii mi-au apreciat romanele, dar mi-au dat şi idei care m-au

încurajat în demersul meu. Eu scriu pentru cititori, nu pentru critici. Criticii sunt şi ei nişte cititori mai specializaţi. Sunt din ce în ce

mai puţini critici oneşti. Am citit cărţi proaste având cronici excelente. Credeţi că există vreun cititor care se uită la o critică bună şi

apoi citeşte o carte? Ştiu doar că FAGUL meu a mers din mână în mână pe toată Valea Buzăului...

Lansările de carte devin un schimb veritabil de contact cu lumea literară. Nu poţi scrie numai pentru tine sau pentru simplul

cititor, trebuie să fii conectat la ceea ce se întâmplă în lumea scriitoricească. Problema literaturii-maculatură s-ar putea rezolva dacă

editurile ar fi obligate să aibă câte un redactor. Sigur, acesta nu şi-ar mai pune semnătura pe orice text. Să fiu sincer până la capăt, eu,

câtu-s de profesor de Română, tot am apelat la redactorul profesionist de carte. Şi se cunoaşte....

Gh. Postelnicu: Cum vi se pare faptul că astăzi poţi fi scriitor fără să cunoşti pagini importante din istoria literaturii

române şi universale?

Titi Damian: Afirmaţia din întrebare este generală, aşa că trebuie nuanţată. Este foarte adevărat că un scriitor trebuie să aibă

ca fundament multă lectură. Asta nu înseamnă că Aitmatov a dormit nopţi întregi cu literatura sud-americană sub pernă, dar mai mult

ca sigur, pe cea rusă o cunoştea. Aceeaşi afirmaţie o putem face şi în privinţa lui Coelho. Este o interdependenţă a literaturilor, un

mers al ideilor literare, aşa că noi, românii, foarte receptivi la alte literaturi, am tradus mai repede decât francezii „O zi mai lungă

decât veacul” sau „Numele trandafirului”, chiar dacă ne aflam în plină perioadă...

Cât priveşte întrebarea propriu-zisă, lumea scriitoricească românească de azi, ca şi cea din totdeauna, are şi impostori care

vor fi repede uitaţi. Nu există, din păcate, vreun mijloc eficient de a măsura impostura. Însă, cea din literatură iese mai repede la

suprafaţă, prin uitare. A nu se uita faptul că o literatură care dă un nume mare, are ca suport şi scriitori de rafturi mai de jos. Selecţia

contează. Am în faţa mea, în bibliotecă, un volum : „Poeţi de pe vremea lui Eminescu.” Cine îşi mai aduce aminte de ei? Răsfoiţi

„Istoria literaturii române contemporane” a lui Lovinescu sau volumele lui Eugen Simion „Scriitori români de azi.” Câţi au mai

rămas?

Timpul se schimbă, se schimbă şi viziunile. Cine era Zaharia Stancu? Cine era Eugen Barbu? Cine era Titus Popovici? Petru

Dumitriu era mai prejos? Dar Petru Popescu? Asta nu înseamnă că nu sunt mari prozatori. Trebuie reevaluaţi, ori citiţi azi cu un ochi

proaspăt, aşa cum a făcut Eugen Simion cu literatura începuturilor în „Dimineaţa poeţilor.” Mărturisesc în premieră un proiect mai

mare: „Fundamente”...

În opinia mea, să fii scriitor adevărat înseamnă: lecturi întinse, de calitate; muncă, adică trudă; talent, seriozitate şi onestitate;

să ai conştiinţa lucrului temeinic şi durabil făcut; peste toate, un pic de caracter nu strică. Dacă eşti prozator, responsabilitatea mi se

pare şi mai mare; înseamnă să ridici totul la pătrat. Dacă eşti critic, ai misiunea să pui în faţa cititorilor cărţi bune, cele proaste se

elimină singure; atunci ridici responsabilitatea la cub...Fiecare pagină scrisă este purtătoarea amprentei autorului.

Gh. Postelnicu: Proza lui Titi Damian şi a lui Gh. Postelnicu are puncte comune: tragicul, lipsa speranţei în lumea satului

şi a instituţiilor sale. Personajele romanelor noastre pot trece de la unul la celălalt, fără legitimaţie. Este corectă această percepţie?

Titi Damian: Observaţia dumneavoastră este corectă. Proza noastră are aceste puncte comune, dacă avem în vedere

problematica, perioada de care se ocupă. Ne apropie categoria estetică a tragicului, cred că din două motive: una ţine de structura

sufletească – acea permanentă frământare lăuntrică menită să dea literaturii române ceva durabil, cealaltă, pentru că aparţinem

aceluiaşi spaţiu matrice, patronat de Vasile Voiculescu. Numai că la dumneavoastră tragicul se dezvoltă pe un fond filozofic

existenţial, iar la mine, pe un fond liric şi istoric. Plus că ne patronează acelaşi destin: să fim contemporani. De aceea şi personajele

romanelor noastre trăiesc sub zodia destinului.

Nu din curtoazie, ci din pură convingere, socotesc că revista dumneavoastră, ÎNTREZĂRIRI, este, de la număr la altul, mai

bună, acoperind un spaţiu cultural care a trecut graniţele judeţului. Mulţi dintre scriitori se simt onoraţi că-şi descoperă numele în

paginile sale. Mulţumesc frumos! Felicitări!

NICOLAE GÂLMEANU: „Mă bucur de limbajul tainei şi al mirosului de lumină”

Redacţia: Se poate spune că vă remarcaţi, între scriitorii buzoieni, prin curajul de a tăcea sau de a vorbi foarte rar în

întâlnirile publice. Cum vă împăcaţi cu această opinie?

Nicolae Gâlmeanu: Aş supune, mai degrabă, ideea frisonantă de tăcere în relaţie cu simbolistica singurătăţii umbrei, după

aceeaşi gravitaţie asonică, dar a fi gratulat, ori suspectat de un anumit curaj pe tema tăcerii nu are nicio corespondenţă sau asociere cu

informaţia şi receptarea verbalizării (tăcerea nu este informatoare!), deşi spaţiul uman le aparţine existenţial pe acestea amândouă.

Astfel, o opinie despre statutul tăcerii mele aparţine de o deconspirare a conspiraţiei inspiratoare. Empatic, nu mai corespund niciunui

stimul de aglutinare verbală.

Cât de fanfaronard, ori de împlătoşat poate să fie un bob de grâu dintr-o păstaie de spic, dacă n-a ajuns, fie n-ar ajunge

niciodată, să fie pâine. Deşi mi-a fost dragă şi mi-a dat semnale armonice spaima sonorităţii spicelor, pătrunzând în acea taină. Dar

muzica tăcerii n-are alteritate. Magia e dată de cuvânt, tăcerea generează morganele acesteia.

Dincolo însă de toate, fără nicio altă motivaţie, mă bucur ca orice om, de limbajul tainei, al mirosului de lumină, sunt un

veritabil, care „aude şi a vede” transfigurări, ceea ce în lumea de azi este foarte grav. „Carpe diemul” prezent este de natură viscerală

şi crepusculară.

Redacţia: Sunteţi autorul unor cărţi importante, comentate favorabil de criticii literari. Vă apropiaţi de 70 de ani. Vedeţi

capătul operei dvs.? Lumina de la capătul tunelului, considerând că munca noastră se aseamănă cu cea a minerului.

Nicolae Gâlmeanu: A fi împroprietărit de o vârstă şi a-i fi printr-o prevenţie exonerată creaţia, iată o dilemă în faţa unui

respondent, nedisjunctivă. S-o punem pe seama unor mişcări telurice omeneşti? Până acum, fără nicio disperare sau curiozitate, nu s-a

bulucit nimeni să-mi identifice vârsta prin patima creaţiei ori cazna de a fi om prin „slova făurită” (T. Arghezi). Probabil că asta a şi

ÎNTREZĂRIRI 16

făcut să derutez ludic anumite opinii, încălţându-mă invers în „calupurile” limbii române, nicidecum după înţelesul unor veleitari,

farisei şi „clevetici”, fără niciun martiraj de simulant.

Nu am şi nici n-aş vrea să am suficiente date în ceea ce priveşte ideea de tunel (asta aparţine, probabil, morţii clinice, ce

individ trupesc să parvină acelui spaţiu), chiar şi printr-o decriptare a acelei geometrii turbionare, după o călăuză a unui fir al

„Ariadnei”? Tocmai de aceea, eu identific labirintic, evident ideatic, două margini placentare de univers, ale aceluiaşi „cordon de

argint”.

Truda noastră minerală duce cu mult înainte şi mai adevărat în specia speologilor, din arheul vieţii şi al morţii, din cuvântul

Dintâi. Apoi, creaţia pe care o înfăptuim are, ca monumentalitate subterană o sfântă Varvara, apărătoare a minerilor, în lumea

limacşilor şi râşilor subadâncurilor, scriitorul din vremea de azi nu mai poate fi apărat de nicio instituţie (şi culturală!), decât de

îngerul tăcut al propriei sale creaţii.

Terifiant de dramatic ne pierdem identitatea şi de mineri, şi de scriitori, falsificaţi de buletine profesionale, valorile se

statuează iminent şi gordian prin crezul demolator de patrimonii, istoria prezentă este măzluită subcultural după profilul şi profitul

propagandisticelor kitsch-uri, într-o lume în derivă. Goethe cerea şi îndemna înainte de capăt de tunel: „lumină, mai multă lumină!”.

Încă nu ajunsese nici el! Ar fi de ştiut că obsesiile tăcerii şi ale creaţiei mele n-au vârstă, ele au curiozităţi luminiscente şi în legătură

cu cifra şi litera magică de 9 şi de vineri, care mi-au dăruit multe bucurii, dureri şi credinţe. Iată o taină care anticipează un răspuns la

următoarea întrebare.

Redacţia: Socotiţi poemul – modalitatea de exprimare care vă caracterizează? Din ce motiv?

Nicolae Gâlmeanu: Nu îndeosebi. Dar poemul este o tăcere logoreică, liturgică. N-am agreat, n-am înstelat şi n-am pardonat

blitz-urile fotografice şi fotogenice (fotometrice!). N-am nicio contingenţă cu haik-urile constipate „mail” şi scremute, cărora li se

spune „poezie” cu toată, deseori, intensitatea şi densitatea profundă a unora, capsulate într-un spor sau o spermă cu probabilitate

redusă de geneză a unei opere literare durabile, decât dacă devenim prin „on line” tot mai autişti.

Receptez această formă mimetic-verbală de creaţie mai mult ca pe un „fâs”dintr-o aproape epuizare de talent metabolic, un

fel de mediocritate creativă lenoasă, acceptată posibil şi de paraplegia culturii cititorului din aceeaşi zonă „culinară”. Este o modă şi

cunoaşteţi soarta modelor şi modelelor, ajunse, dar cumpărate!, la „second hand”.

Poemul meu de debut în „Viaţa Buzăului”, de demult, girat de poetul, dispărut prematur, Mircea Ichim, s-a intitulat

„Bucium”. Numai că cenzura din acea vreme mi-a redus şi trunchiat substanţial din acesta, ceea ce a făcut să fiu ridiculizat spiritual

de unii confraţi, cum că din ditamai „Buciumul” nu mai rămăsese decât un „fluier”. Vreau să spun că am fost curtezanul poemului

expresionist – diluvian, nicidecum din osatura temelor unor clasici, pe care l-am şi valorificat în multe dintre creaţii, vezi şi poemul

mitic „Plângea Iisus”. O fi, de aceea, că tăcerea mea, uneori duhovnicească, descoperă şi absoarbe din spaţii profund existenţiale

mişcări de falii, reverberaţii ancestrale pe care tinde să le acuze şi să le aşeze la loc în flux şi armonie, într-o construcţie spinos

spirituală, dar de durabilitate, prin sacru. Tocmai de aceea, în placenta creaţiei nu m-am considerat niciodată un poet cuminte, de

catren blazat, pentru că, pe de altă parte, nici epicul meu nu este blazat.

Redacţia: Ce aţi dorit să nu se ştie din viaţa dvs. de scriitor, iar acum, într-un exces de sinceritate, doriţi să se afle?

Nicolae Gâlmeanu: Hai să comitem o glumă. Copil şi colindător fiind, de sărbătorile de an, n-am dorit nimic de la nicio

gospodărie de român, ci dintr-o ipostază plină de încântare eu doar am urat şi atât, pentru că în acel fel de a fi nu eram decât un

colindător, un urător. Aş fi vrut să nu se compare diferenţa dintre „prinţ şi cerşetor” şi nici deosebirea între cele două jertfe christice,

pentru că în ritualul tragic al unei comunităţi sau al unui individ, se întâmplă să fie revendicat, după un bonus stipendiar, altcineva

decât cel real, şi sfârşitul aceluia să fie plâns. Despre mine, ce am dorit am fost parcurs: un text apocrif, ca un copil „din flori”.

Redacţia: De ce credeţi că Buzăul cultural, care ar trebui să ne intereseze pe toţi, nu are o revistă de cultură?

Nicolae Gâlmeanu: Pentru că Buzăul cultural este încă o fiinţă umană miriapodă, iar părţile spirituale ale membrelor sale

superioare sunt moarte, ori sub tratament ambulatoriu, cu ochi ignoranţi pe această butelie de spray creativ, de care toate instituţiile

diriguitoare şi nepăsătoare duc teamă să nu explodeze şi să le fie modificată obişnuinţa aromelor de morgă.

A dăinuit, credincioasă culturii acestui judeţ, „Renaşterea culturală”, vreme de cinci ani, înscrisă cu reale responsabilităţi şi

disponibilităţi literare în circuitul spiritual naţional, însă nepăsarea şi pandemia unora şi a altora, cum şi suportul financiar

„cerşetoresc”, au sucombat-o. Iată, deci, reprezentativă pentru un judeţ cu mare audienţă cultural-spirituală şi scriitoricească, această

„Întrezăriri”, revistă sătească de ştiinţă şi cultură, care afrontează nesimţirea ce s-a instalat pe meleagurile lirice ale lui V. Voiculescu,

Ion Caraion şi Ion Gheorghe! Locul acestora, fără posteritate, va fi gerat, temporar, de corifeii unor insalubre s.f. româneşti.

Redacţia: Scurt: care este cartea dvs. cea mai importantă? Dar cea mai reuşită?

Nicolae Gâlmeanu: Pentru orice maternitate şi travaliu, toate naşterile îşi au aceeaşi Dumnezeire, iar cartea mea cea mai

reuşită este cea care urmează să se nască.

Redacţia: Puteţi să citaţi o frază dintr-o cronică literară, care credeţi că defineşte universul dvs. poetic, sau consideraţi că

aceasta nu a fost încă scrisă?

Nicolae Gâlmeanu: N-am reuşit până acum, după cum nici nu ştiu că voi putea să înţeleg meteorologic dacă freamătul

copacilor dintr-o pădure ce fel de semnale de vreme dau. N-am accesat şi n-am aderat la clanuri, la spectacole de clauni şi la

confesiuni tainice de conclave, adică n-am fost niciodată un degustător de euforii nenaturale, asta şi pentru că mă consider un individ

de insuficientă maturitate, vorba cuiva, încă nu am „cei 70 de ani de acasă”.

Suflet rătăcit – Titina NICA-ŢENE

M-am întors acasă pe un drum de ţară Am croit cărare prin boabe de rouă Am trecut tăcută pe sub merii-n floare

şi-am stat de vorbă cu pădurea şi m-au copleşit aducerile-aminte ce mi-au nins cărarea semn de bun venit

mi-a spus cum cucul cântă în fiecare vară razele de soare au spart pădurea în două ziua-ntreagă, parcă, era o-ntrebare:

de când eu am plecat aiurea. şi mi-am spus atunci: totu-i ca-nainte! ai venit acasă, suflet rătăcit?

ÎNTREZĂRIRI 17

A: MEMORIA CETĂŢII

Tudor CICU

1. Memoriile unui bebeluş: Florina Cipu

”Nu ştiu câţi mai citesc în ziua de azi„... aşa îşi începe tânăra autoare Florina Cipu, cartea sa „Memoriile unui bebeluş”

apărută la Ed. Rafet, 2011. Din primele rânduri scrise, aflăm că aceste pagini de carte „se dedică bunicii mele, Nela – care mă

îmbrăţişează cu sufletul, din cer”. Cartea îl pune în gardă pe cititorul ei prin motto-ul „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este

obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii” (Antoine de Saint Exupery - Micul prinţ). Micuţa autoare trece dincolo de

convenţiile specifice maturităţii şi demontează toate stereotipiile fixate în mentalul nostru încă de la o vârstă fragedă. Toate atuurile

autoarei converg spre imaginarul specific copilăriei. Stilul direct, franc şi umoristic, te atrage de la primele fraze. Aparenţa

verosimilităţii se bazează pe convenţia specifică basmului popular. Dar, să intrăm în atmosfera cărţii: ingenioasa organizaţie de

bebeluşi, aflată la o mare distanţă de Pământ, socoteşte că a venit vremea, prin intermediul berzelor, să trimită pe planetă bebeluşul pe

nume, Bebe Mircea Sebastian, la părinţii care le-au scris că şi-l doresc. În mod cert, Floriana Cipu are talent şi înclinaţie spre latura

umoristică a întâmplărilor pe care le narează. O demonstrează şi naraţiunea bebeluşului, aflat în perioada celor 9 luni de pregătire

pentru a veni pe lume. Umorul este firul care leagă, pe mai departe, întregul eşafodaj al cărţii. Putem spune, că se naşte astfel, o

parodie postmodernă de mare încărcătură comică. Iată cum narează bebeluşul erou, primele ore după sosirea sa pe lume: „Stăteam în

pat şi mă uitam în gol. Auzeam voci, distingeam ceva, dar nu pricepeam mai nimic. Prea multă informaţie şi prea multă aglomeraţie„.

Această carte nici nu putea fi scrisă altfel, pentru că, stimate cititor: ia pune-te în situaţia lui Bebe (de numai 3 luni) şi încearcă să faci

unele speculaţii filozofice, despre „ce este fericirea?”, să zicem. Păi!, nu ţi-ar ieşi ca şi lui Bebe Mircea: „Dacă nu mănânc, iar plâng.

Urlu de fapt. Şi toată treaba asta e ca un cerc vicios în jurul aceleiaşi chestii: un kkt. Dacă reuşesc să îl fac râd, gânguresc, sunt fericit.

Dacă eu sunt fericit, toată lumea este fericită, mai ales părinţii mei! În concluzie, fericirea este... un kkt!”. Autoarea ştie să mimeze cu

măiestrie un întreg scenariu în care va mânui informaţia în aşa fel, încât cititorul să fie numai ochi şi urechi, pentru a fi determinat să

meargă mai departe, nu atât de a urmări desfăşurarea epică a povestirii cât a afla până unde poate merge imaginaţia debordantă şi

umoristică a autoarei. Odată cu înaintarea în creştere (în luni şi zile), detaliile din comportamentul lui Bebe Mircea, sunt din cele mai

savuroase - ca trăiri şi simple constatări despre lumea înconjurătoare. Exemplu: partida de poker cu tata, de la 5 luni; schimbatul

pemperşilor de către mamă, de la 7 luni, sunt scene teribile. Apoi, mersul de-a buşilea de pe la 9-10 luni care e descris atât de

fascinant, că-ţi vine să spui: măi, nu cumva am greşit autorul? Citesc oare, cumva, din JL Salinger? Lumea reală prin interpretarea

Florinei Cipu, e o replică perfecă la cele imaginate de mintea unui bebeluş, fiindcă, înţelegem, scopul este în mod evident parodia şi

efectul comic, iar autoarea este înzestrată beton cu aceste arme. Bebeluşismele Florinei Cipu, sunt de tot hazul şi au ceva din argoul

puştilor care vin la „Copii spun lucruri trăsnite”. Vezi: cap. „Botezul”; „Interviul” (cu vizitatorul sosit din Planeta bebeluşilor); ”Prima

iubire - Alexandra„ ; „De-a Moş Crăciunul”... etc. Capitolul ”Să vă povestesc poveşti...„ e prezentat cu mijloacele parodiei. Cred că ar

trebui postat pe cât mai multe site-uri, pentru farmecul cu care te introduce în lumea băsnitului şi a redării basmului, în a-l face pe

cititor să caute şi el acele poveşti pentru a căuta în ele, de unde tot îi vin, autoarei, aceste splendide exerciţii de imaginaţie şi tot felul

de năstruşnicii, şi a ni le reda. ”Tot să citeşti poveşti din astea la copii tăi în cei 7 ani de acasă. Au ce să înveţe, e ca şi cum pui bazele

<Ghidului micuţului sadic>„ (sau) ”Povestea asta (Scufiţa roşie – n.n) m-a făcut să mă gândesc la viitor, la nişte lucruri pe care să le

am în vedere în ziua când voi ajunge mare: În primul rând reinventez <Protecţia copilului> şi le caut pe Capra cu trei iezi şi pe mama

Scufiţei şi le aplic o sancţiune. Nu este posibilă atâta neglijenţă. Să laşi copii acasă sau să îi trimiţi singuri la plimbare când te

plictiseşti de ei„. Cartea se încheie cu un mesaj către părinţi: bebeluşul cerându-şi scuze că şi-a dorit nişte părinţi pe Pământ, în loc să

copilărească pe planeta lui. Dar, mulţumeşte celor care l-au dorit să vină pe lume, pentru că ”se pare am nimerit unde trebuia„.

”Memoriile unui bebeluş„ e o carte, în care autoarea Florina Cipu a „închis” multe vise şi multă imaginaţie, mult har şi haz în redare.

O carte pentru toate vârstele şi weekend-urile.

2. Într-o comună urbanizată, când salcâmii vor înflori din nou

În singurătate, spunem că povestea fiecărei vieţi este povestea unei înfrângeri. Atunci, fiecărui om îi apare lumea întreagă,

ca o deşertăciune, şi viaţa, lipsită de orice fel de înţelegere. Cândva, pe o tarla, în plină arşiţă, tata mă mângâia cu gândul, că, numai

prin părţile acelea, lipsea o fântână pe care oamenii uitaseră să o ridice, dar, că în alte părţi, oamenii nu uitaseră să sape alte fântâni. O

fântână lipsă, iată un gând, care-l mai răcoreşte pe cel care moare de sete; închipuiţi-vă atunci, o lume fără fântâni! La înmormântarea

tatălui său, Marin Ifrim (cel mai cunoscut scriitor buzoian) m-a luat de-o parte şi m-a scos din perimetrul curţii părinteşti, ducându-mă

pe o străduţă cât mai aproape de gârla şi iazul copilăriei: „Aici ( mi-a spus), mă refugiam de acasă, adesea. Plonjam direct în apele

care le vezi, şi mă întreceam cu peştii. Ai mei mă strigau dincolo de garduri. Nu-şi închipuiau că mă azvârlisem apelor din balta

satului şi nici gând, nici în curând să mă întorc acasă”. Îi citisem primele începuturi în versuri (după 20 de ani de la publicarea lor, în

volumul de debut “Spre oraşul cu un million de ferestre”) şi mă lovise precum un aisberg versurile:

“fâşneţ în velură albastră

voi invita o lăcustă

cu paşi de păpădie flambantă

la dans pe o frunză lacustră”

Bucuria acestui poet, de a scrie (mi-am zis), nu-i decât a unui tânăr cu potcoave de cal domnesc în exprimare. Mi-l şi

imaginam pe haiducul Cozma Răcoare din poemul lui Nicolae Labiş, de această dată, doar haiduc în stihuire. „Era straşnic om,

Cozma Răcoare! Când zic: Cozma, parcă văd, iată, parcă văd înaintea mea un om întunecat...” – îşi începe M. Sadoveanu, povestirea

ÎNTREZĂRIRI 18

celebrului haiduc. Marin Ifrim scria într-un alt poem: „... cântecul meu/trece prin sat ca un fir albastru de cer/prin dreptul fântânii”. L-

am întâlnit, târziu pe acest suflet măreţ în proiecte, rar susţinut de semeni, dar mereu cu acel optimism că „în curând plopii îşi vor

zornăi/frunzele lucioase... în curând lumea mă va privi/ca pe o bilă ieşită din urnă/câştigătoare în curând’. Mai spunea: “În curând

oraşul va aniversa/cinci sute de ani/de la naşterea mea”. Prin ochii lui (bănuiam eu) vedea cum viaţa curge înainte, cum oamenii se

zbat în aceleaşi drame stupide, şi toţi aşteaptă un om ca el, care să le întindă găleata legată de lanţul fântânii, plină ochi cu apă rece, şi

să le spună: luaţi de beţi şi vă răcoriţi, viaţa nu-i chiar atât de parşivă! L-am auzit, apoi, vorbindu-mi cu ochii ţintă către cele zări:

- „... în tinereţe am învăţat şi eu ceva, un pic acolo, „atât cât pasărea să-şi pieptene aripile/cât soarele să-şi scuture calm scrumul”. Hei,

grozav a mai fost, în copilărie, îmi spunea! Pe unde treceam, toţi mă puneau să le buchisesc, când cădeau sfinţii prin călendare, să le

citesc vederile primite de la ai lor.

- Despre primul poem scris –întrebam – ce amintiri ai?

- Proastă treabă!- spunea. Se pare că m-am născut într-o zodie rea.... de, ispita e ca diavolul”. Mă gândesc la poemul pe care-l

voi scrie, iar el trece pe dinainte... pur şi simplu “trece şi de nu-l scriu moare/ca un fluture ce n-a apucat să zboare/decât în oval auriu

de mătase”. După care, a tăcut o vreme de şi-a adus aminte de ţoiul pitit după cozorucul şepcii, şi m-a uitat. Am înţeles că trebuia să-

mi iau rămas bun, să plec, dar m-a oprit în loc, lăsându-mi pe umeri, palma lui cât o lăcustă. „Şi, zici că vrei să pleci, nu-i aşa? Viaţa

ta a devenit un poem imposibil de prevăzut. Nu te mai chinui să înţelegi altceva, e doar un vers dintr-un poem, al meu, mult mai

vechi”. Şi n-am mai vorbit despre altceva. Dar, de câte ori încerc să povestesc despre astfel de întâmplări din primele mele întâlniri cu

poetul Marin Ifrim, mi se usucă buzele ca de-o arşiţă cumplită.

B. PARODII ÎN OGLINDĂ

_________________________________________________________________________________________

Această publicaţie apare în format electronic şi tipărit.

Cincinat Pavelescu – Intimă

(originalul)

Îţi mai aduci aminte, doamnă?

Era târziu şi era toamnă,

Si frunzele se-nfiorau,

Si tremurau în vântul serii

Ca nişte fluturi chinuiţi,

Ca nişte fluturi rătăciţi

Din ţările durerii.

Ţi-aduci aminte iar de seara

Si-amurgu-acela violet,

Când toamna şi-acorda încet,

Pe frunza galbenă, chitara?

Pe lac, ce-n lună s-argintase,

Încet o lebădă trecea,

Si pata-i albă se pierdea

In seara care se lăsase...

Si-atunci, doar inimă si vise,

Ne-am dus ca lebăda si noi,

Călcând nisipul plin de foi

Sub ceaţa care-l umezise.

Aşa născut, în plină toamnă,

Amorul meu ce-nmugurea

Sub foi ce toamna-ngălbenea...

Iţi mai aduci aminte, doamnă?

Intimă...

(parodie, după Cincinat Pavelescu, de Tudor Cicu)

Îţi mai aduci aminte doamnă

Sub un balcon, gustam o „coarnă”

Că plopii se înfiorau

Când languroase mâini pictau

Ca nişte fluturi chinuiţi

Văpaia-ncinsă dintr-o toamnă

Cu ofuri lungi şi au... şi au!...

Mi-aduci aminte iar de seara

Când te-alergam pe sub boschet...

Şi, bodygarzii, toată seara

Porţionau, ca-n diabet

Doar un tremol, ciupind chitara.

Ah! Luna cum se argintase

Şi ne ţinea de şase-şase.

Încât, de-o lebădă trecea,

Spuneam: „- Nu trece vremea mea!”

Şi-atunci, doar inimă şi vise

Partida noastră văruise

Călcând nisipu-n fel şi chip,

Atenţi, când pipăiai sub slip...

Sub o gondolă, ce gondolă!

Din blondă te făcea creolă...

Azi, lumea-ntreagă ne condamnă,

Îţi mai aduci aminte, doamnă?

ÎNTREZĂRIRI 19

A P Ă R Ă T O R I I R E V O L U Ţ I E I

Gheorghe ONCIOIU

- Fiţi atenţi! – zice vecinul M., ieşind din apartament, unde se mai dusese încă o dată pentru a culege ultimele noutăţi despre

mersul revoluţiei. Fiţi atenţi! – repetă el apăsat, accentuând cu o anumită obidă cuvintele, convins că anunţul pe care urma să-l facă e

de mare importanţă şi nu suportă amânare.

Cei câţiva colocatari – patru-cinci –, care dăduseră curs Convocatorului afişat de el la Avizierul din holul blocului, îl privesc cu

încordare.

M., bătând la uşa a patru decenii de viaţă, este un băiat înalt şi subţire şi lucrează, ca macaragiu, la una dintre întreprinderile

din oraş. Este blond şi măsoară în jurul a un metru şi optzeci şi cinci de centimetri. Ori chiar mai mult. Este însă, poate, prea înalt

pentru subţirimea lui filiformă, în ciuda căreia, totuşi, hainele vin bine pe el. Deşi, prin faldurile pantalonilor, parcă ai întrezări

cataligele unui circar. Fapt care pe mulţi cunoscuţi îi face să-l suspecteze că-şi spăla picioarele în damigeană.Iar pe Ionel, copilul

unuia dintre vecini, îl va îndreptăţi, mai târziu, să-l numească Ştrumf înalt. Asta, după ce, cu câtva timp înainte, într-o zi, văzând cum

papainoagele lui M. dădeau oarecare semne de nesiguranţă – acesta venea de la muncă şi trecuse pe la o cârciumă unde luase una

mică, pentru poftă de mâncare –, acelaşi Ionel îl invitase să sară împreună coarda.

În tinereţe – cum îi place lui să numească o perioadă din viaţă, de cu zece-cincisprezece ani în urmă –, i se spunea Laleaua

blondă. Din acea epocă, are destule amintiri. Şi plăcute şi mai puţin plăcute. Vorbeşte cu oarecare satisfacţie despre ele, dar, mai ales,

despre una legată de porecla respectivă.

Întâmplarea se petrecuse tot la cârciumă. Şi M. o povesteşte, cu lux de amănunte, ori de câte ori are ocazia.

Bea şi el, ca tot omul, o halbă de bere. Şi, dintr-o dată, se trezeşte, în faţă, cu unu’, – iar de aici, M. îşi caută atent cuvintele,

dând spuselor sale o tentă de zeflemea…–, un pişpirică, o aşchimotie, un ăla, aşa, de-i venea lui cam până pe la bărbie. Unu’ care ’cea

că ar fi pretinu’ fetei pe care – avea el pretenţia – tocmai şi-o făcuse, de curând, amică.

- … Şi, cum sta ăla aşa, proţăpit în faţa mea, mai soarbe o gură de bere, – că servea şi el una –, lasă halba jos şi mă-ntreabă:

„Tu eşti Laleaua blondă?“ Da, îi răspund io. Şi, până să-l întreb de ce, îmi şi repede un pumn între felinare.

Acum, însă, aproape înghiţindu-şi cuvintele, îi pune în temă pe cei câţiva semeni care îl ascultă. Tocmai ce vorbise, la

televizor, tovarăşu’ Iliescu. Făcuse apel la populaţie să fie atentă. Nenorociţii ăştia de terorişti – care au împânzit ţara şi luptă din

răsputeri pentru zădărnicirea victoriei revoluţiei – sunt bine înarmaţi, bine instruiţi şi trag din orice poziţie.

Pe lângă recomandările lui Ion Iliescu, Televiziunea Română – devenită, între timp, liberă – vuieşte de comunicate şi

comentarii. În diverse localităţi, apa a fost otrăvită; dinspre Piteşti, o coloană de motorizate se îndreaptă, în forţă, spre Bucureşti.

Ca să nu mai spună despre cele două zvonuri teribile care circulau ieri prin fabrică. Unul dădea ca sigură iminenta aruncare în

aer a instalaţiei de furfurol, iar celălalt vorbea despre un terorist care, în câteva secunde, escaladase peretele unui bloc – urcând pe el

aşa, ca un păianjen – şi, odată ajuns sus, dispăruse. El nu ştie nici ce este acela furfurol, nici ce întreprindere din oraş îl foloseşte şi

nici nu văzuse teroristul. Dar aşa auzise. Şi încă altele, pe care nu mai stă să li le înşire.

După acest scurt buletin de ştiri, M. atacă frontal subiectul, dezvăluindu-le vecinilor motivul pentru care i-a convocat: Acelaşi

tovarăş Iliescu recomandă populaţiei să fie cu vigilenţa întărită. Pe lângă terorişti, pot să fie şi mulţi huligani care să atace locuinţele

oamenilor. Pentru asta, la fiecare bloc, locatarii trebuie, pe timpul nopţii, să facă de planton. Ca-n armată. Trei schimburi a câte trei

ore fiecare; de la nouă seara, până la şase dimineaţa. Câteva seri la rând. Până se clarifică situaţia. Şi, crede vecinul M., e bine ca

fiecare să aibă ceva în mână, cu care să se apere.

Apoi îşi invită colocatarii să hotărască asupra schimburilor. Nu înainte, însă, de a glumi – la fel ca-n armată, zice el cu

subînţeles –, precizând că schimburile unu şi trei sunt ocupate.

Vecinii se uită întrebător unul la altul. Şi, atunci, tot M. este cel care preia iniţiativa şi le cere acestora îngăduinţa să-l

numească el în schimbul unu pe G.

- Mâine dimineaţă, le explică M., vecinul trebuie să fie la locul lui de muncă, unde are de îngrijit sănătatea oamenilor muncii.

Vecinii se uită cu înţelegere la G. După care, îşi împart, de comun acord, schimburile rămase libere, adică schimbul doi.Apoi

se întoarce fiecare în apartamentul lui. În afară de G., care mai zăboveşte câteva clipe în hol şi care e uşor descumpănit. „Să aibă

fiecare ceva în mână, cu care să se apere“… Dar ce?

Este duminică, 24 decembrie 1989, seara. În jurul prânzului, sosise dintr-o localitate din apropierea Ploieştiului. Îi murise

socrul în dimineaţa zilei de miercuri – 20. În ziua înmormântării - sâmbătă, de dimineaţă, se dusese la Ploieşti, să ia colacul şi

prescura, trebuitoare conform obiceiului, pe care cineva din familie le comandase cu o zi în urmă la o patiserie din spatele Casei Albe.

Ajuns acolo, nici nu putuse să se apropie. Prima clădire a judeţului era înconjurată de tancuri. Iar când l-a zărit, unul dintre militarii

prezenţi a strigat, precipitat, la el, să dispară cât poate de repede din zonă, ei fiind în poziţie de tragere, întrucât se aşteaptă să fie

atacaţi.

Plecase fără să comenteze. Cumpărase totuşi o pâine, care să ţină loc de colac. Dumnezeu e bun şi iertător şi va înţelege

situaţia.

La întoarcere, se întâlnise cu două-trei camioane ale armatei, rulând în viteză, pline cu militari. Avea să audă, un pic mai

târziu, că erau, probabil, de la Focşani şi se duceau să apere revoluţia. Unde? Nu ştia nimeni. La Ploieşti? La Bucureşti? Atunci însă,

trăsese pe dreapta şi coborâse din maşină. Le făcuse semn cu mâna, după care încordase pumnul: Curaj! Fiţi tari! Apoi îi slăbise

strânsoarea şi răsfirase degetele arătător şi mijlociu în „V“: Victorie! Iar un ocupant al unuia dintre camioane – i se păruse a fi un tânăr

ofiţer – îi răspunsese cu acelaşi semn, dar parcă nu cu toată convingerea.

ÎNTREZĂRIRI 20

Apoi, către ora prânzului, pornise din nou către Ploieşti, împreună cu cortegiul funerar, pentru că familia defunctului

cumpărase loc de veci într-unul din cimitirele de aici.

S-a mers liniştit, fără nicio oprelişte. S-a ocolit centrul oraşului, s-a ajuns la cimitir şi a fost înhumat mortul. Apoi convoiul s-a

întors.

Iar a doua zi, duminică, adică în ziua în care se derulează povestea de faţă, în jurul orei zece, G. s-a urcat, din nou, în maşină şi

a pornit şi el către Buzăul lui.

Drumul a fost, de asemenea, fără impedimente. Doar cu câţiva kilometri înainte de intrarea în municipiu, în dreptul podului de

peste calea ferată – la Hanul lui Ţintă –, el şi toţi cei care veneau dinspre Ploieşti a trebuit să se oprească. Vreo câteva maşini, care

încercaseră să pătrundă în oraş, se întorceau. Au fost anunţaţi că, la intrare, nişte terorişti s-au baricadat în capela Cimitirului Eroilor

şi trag, cu râvnă, asupra unităţii militare de vizavi. De partea cealaltă, militarii răspund şi ei cu aceeaşi energie.

Pârâitul puştilor le confirma cele spuse.

Au hotărât, cu toţii, să treacă podul, să meargă în satul vecin – Spătaru – de unde, prin Zona industrială, să ajungă acasă. Pe

aici, puteau ocoli atât locul cu pricina, cât şi centrul oraşului, unde nu se ştie de ce surprize ar mai fi avut parte.

Însă, nici pe aici, neprevăzutul nu i-au ocolit. De-a lungul zonei, la porţile întreprinderilor, câte un grup format din câţiva

muncitori – angajaţi ai acestora, înarmaţi cu puşti de la Gărzile patriotice şi dotaţi cu muniţie de război –, oprea orice maşină, dădea

pasagerii jos şi îi supunea percheziţiei corporale. Urma controlarea maşinii – în interior, în portbagaj şi pe dedesubt. Apoi, dacă totul

era în regulă, oamenii erau lăsaţi să plece. Acest lucru se petrecuse, cu fiecare maşină, la fiecare poartă de întreprindere.

Laolaltă cu toţi ceilalţi, G. trecuse prin aceste filtre şi ajunsese acasă…

După cele câteva clipe, cât stătuse în cumpănă, iese în spatele blocului. Îşi roteşte privirea de jur împrejur şi caută. Caută ceva

ce să ţină în mână şi cu care, eventual, să se apere.

Terenul de aici, însă, nu-i oferă nicio şansă. În afară de câte un cui sau câte o bucată mică de sârmă, rămase din perioada

construirii blocului – cu zece ani în urmă –, nu e altceva pe care să pună mâna. Totuşi, insistă.

Blocurile sunt aşezate sub formă de careu, în interiorul căruia, proiectantul prevăzuse amenajarea de spaţii de joacă pentru

copii. Aici, însă, unde îşi are G. apartamentul, careul este, încă, ocupat de trei case, rămase nedemolate.

Între gardul curţii uneia dintre ele şi bloc, doi colocatari îşi ridicaseră – ilegal, se va dovedi – garaj pentru maşini. O treabă

urâtă, ţigănească, arătând mai mult a şatră. Totul construit din plase sudate – doar fabrica e încă în oraş –, ancorate de nişte stâlpi şi

învelite – şi pe pereţi, şi pe acoperiş – cu carton gudronat. Iar acesta, fixat cu şipci de diverse lungimi, plasate la oarecare distanţe şi

prinse, la rându-le, din loc în loc, de structurile subiacente, cu sârmă trecută prin carton.

Într-unul dintre pereţii acestei coşmelii, descoperă G. o stinghioară – lungă de şaptezeci-optzeci de centimetri, lată de trei şi

ceva şi groasă cam de doi – ce părea a nu-şi fi găsit rostul printre celelalte.

O probează în mână şi intră cu ea în casă.

Iar la ora nouă fix, se prezintă în holul blocului, pentru a-şi lua – conform regulamentului – postul în primire.

Însă aici, îl găseşte pe vecinul M., care, ca un adevărat comandant, i-o luase înainte, pentru a verifica promptitudinea executării

ordinului.

După câteva schimburi de replici, despre ce mai aflase fiecare, de la televizor, în legătură cu mersul revoluţiei, faţa rigidă a lui

M. se destinde uşor, căpătând un aer de mulţumire, la vederea obiectului cu care G. ieşise din apartament.

Apoi cei doi îşi strâng cordial mâinile, în timp ce mişcările aprobatoare ale capului lui M. îi transmit lui G. convingerea că de

un apărător cu o asemenea armă în mână, niciun atentator nu va putea trece.

Elena STROE OTAVĂ

Monografia purtând acest nume este, conform afirmaţiilor autorului, o altfel de sărbătorire a „Heghemonului protocronismului textualist” la împlinirea vârstei de 75 de ani (2010). Astfel, după cum însuşi mărturiseşte, a citit peste 20.000 de pagini ale operei originale, dar şi pe cele critice, în ciuda dificultăţilor de tot felul, demonstrând că „opera lui Ion Gheorghe este un exemplu de forţa literaturii de a crea alt timp şi alte realităţi”.

Remarcând „evaluarea conjuncturală” a operei gheorghiene, criticul Gheorghe Postelnicu dezvăluie „misterul şi sugestiile, evadând în alte dimensiuni”, descoperind „cheia” ce deschide „un tărâm magic”. Doctrinele „de necombătut” ale poetului, „socialismul şi dacismul”, se împletesc explicit sau implicit, realizând o operă unitară, concentrată şi coerentă, deşi cuprinde peste 29 de titluri şi peste 8000 de pagini.

În toate, Ion Gheorghe realizează o „istorie recompusă”, studiind monedele şi statuetele descoperite în situl arheologic de la Istriţa, precum şi basmele, legendele şi tradiţiile străvechi, care urcă până în prezent din „Dacia Feniks” (titlul unui volum de poezii).

În capitolul „Întâietatea estetică a lui Ion Gheorghe”, Gheorghe Postelnicu îşi ia în ajutor părerile şi contribuţiile unor oameni de ştiinţă şi poeţi cunoscuţi: Vasile Pârvan, în „Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman” (1911), „Getica” (1926), „Dacia. Civilizaţiile antice din regiunile carpato-dunărene” (1928) şi Lucian Blaga în „Paşii

ÎNTREZĂRIRI 21

profetului” (1921), „Revolta fondului nelatin” şi „Zamolxe, mister păgân”, care puneau în evidenţă existenţa unui „tezaur protoromân” şi „renaşterea isihastă în mileniul tăcut”.

Activitatea literară a lui Ion Gheorghe este structurată, conform cercetătorului Gheorghe Postelnicu, în trei etape, cuprinzând operele ce demonstrează temele şi programul liric.

Prima aparţine „pâinii, rândunelelor, ierbii şi fiinţelor năzdrăvane, de la „Pâine şi sare” (1957), până la „Vine iarba” (1968).

A doua este perioada „obârşiei şi a începutului absolut”, de la „Cavalerul trac” (1969), până la „Dacia Feniks” (1978).

Ultima este etapa „scripturală şi parabolică”, începând cu „Cenuşile” (1980) şi terminându-se cu „Elegii politice” (1980).

O lucrare amplă este „Cultul zburătorului” (2004), unde poetul „interpretează corpurile litice” şi „suitele de semne de pe monede”, deţinute de către acesta la reşedinţa sa din Sărăţeanca (Judeţul Buzău).

Gheorghe Postelnicu îşi structurează studiul monografic pe capitole, cu titluri sugestive, analizând fiecare volum de poezii ori lucrare teoretică: „Întâietatea estetică a lui Ion Gheorghe”, „Mituri viciate de şabloane”, „Totul vine din Logos”, „Reînvierea istorică a Geţiei străvechi”, „O variantă poetică a latinei populare”, „Forţa genetică a roiului getic”, „Avatarurile suprarealismului”, „O carte a gândirii magice”, „Mitul bărbatului Călător”, „Ţara Marii Mame”, „Statul preistoric Comuna Pastorală Cimeriană”, „Cuvântul, mistria Heghemonului”, „Poezia jocului de cuvinte”, „Arta poetică şi politica”, „Totul este poezie”, „De la protocronism la textualism”.

Revenind la capitolul „Întâietatea estetică a lui Ion Gheorghe”, autorul monografiei „Ultimul poet dac” remarcă faptul că poetul consideră cuvintele „mărturii incontestabile ale orizontului mitic” şi presară printre versuri „mistere, coduri”, ca şi cum „ar sugera o lectură ritualică asemănătoare unor săpături arheologice”.

În ceea ce priveşte vocabularul poetic, pune în evidenţă rolul „logosului primordial” în „cunoaşterea raţională”, poetului revenindu-i rolul „să lumineze lumile trecute, protoistoria, străvechile origini”.

O altă clasificare a operei lui Ion Gheorghe, pe care o propune criticul, este aceea teoretică, în „Cultul zburătorului”, „Cogaioanele” şi cea aplicată, în „Megalitice”, „Noimele”, „Dacia Feniks”, „Scripturile” şi alte lucrări.

Înainte de a analiza fiecare volum, Gheorghe Postelnicu alege câteva aprecieri ale unor critici care se pare că n-au înţeles mesajul operei acestui poet original, un „colos liric ce se lasă dezvelit doar privirii celor iniţiaţi”. Dacă Alex. Oproescu remarca faptul că poetul instaura „jaloanele introspecţiei obsesive a tărâmului originar”, Alexandru Piru „pune la îndoială suprarealismul folcloric” al lui Ion Gheorghe şi-l consideră „prozaic şi prolix”, Astrid Combose îl numeşte „poet aluvionar”, Adrian Dinu Rachieru îl socoteşte „un refuzat”, iar Adrian Marino „grobian şi patetic, obtuz, agresiv şi dogmatic”.

Citind analizele şi comentariile lui Gheorghe Postelnicu, bogat argumentate şi scrise într-un limbaj critic rafinat, descoperim admiraţia sa nedisimulată faţă de un poet „vizionar”, o adevărată „autoritate” literară, posedând acea „întâietate estetică” anunţată încă din titlul capitolului.

Capitolul „Mituri viciate şi şabloane” cuprinde analiza primelor volume de poezii ale lui Ion Gheorghe: „Pâine şi sare” (1957), „Căile pământului” (1960), „Cariatida” (1964).

„Pâine şi sare” este „un roman în versuri, epopeic, tezist”. Cercetătorul descoperă scene care „tratează ideologic” pe locuitorii satelor, pentru a-i lămuri să renunţe la proprietatea privată. Aceeaşi tematică şi în „Căile pământului”, cu apologia materialismului dialectic, a instructorului de partid ce-l transformă pe ţăran în „omul nou”. Partidul unic trebuie să-l convingă despre „superioritatea agriculturii socialiste”. Prin poemele din „Cariatida”, Ion Gheorghe contribuie la „crearea miturilor viciate de şabloane”: „tinereţea cariatidă”, „bărbatul molid”. În ceea ce priveşte stilul, Gheorghe Postelnicu notează „imagini prelucrate insuficient”, „indiferenţă faţă de versificaţie”.

După cum observă Gheorghe Postelnicu, în antiteză cu atitudinea poetului din primele volume, apare curajul acestuia de a înfăţişa, prin poemele din „Vine iarba” (1968), „Elegii politice” (1980) şi „Sutrele ţăranului Iancu Arsene”, teroarea instaurată de comunişti. Sunt denunţate chinurile la care sunt supuşi ţăranii, închişi şi înfieraţi, ferocitatea celor care îi „vânează”. Poetul constată că ideologia sa fusese „deformată” şi, descoperind adevărul, îl slujeşte într-un „limbaj ce nu ocoleşte riscul existenţei”. Gheorghe Postelnicu vorbeşte despre o „terapeutică a scindării dintre aparenţă şi realitate”, ce va constitui „axul liricii sale poetice”.

Capitolul „Totul vine din Logos” comentează poeme din volumele: „Zoosophia” (1967), „Vine iarba” (1968), „Mai mult ca plânsul. Icoane pe sticlă” (1970), „Megalitice” (1972), „Noimele” (1976), „Dacia Feniks” (1978), „Elegii politice” (1980).

După ce prezintă structura în trei secvenţe a volumului „Zoosophia”, în poemele „Oaia năzdrăvană”, „Asinul” şi „Zimbrul”, autorul studiului explică „textualismul” promovat de către Marin Mincu în anii 1980, având ca punct de plecare principiile estetice ale textualismului promovat de revista „Tel Quel” din Franţa încă din anii 1960, prezintând câţiva dintre scriitorii români care adoptă acest „stil”. Înainte de a-şi promova propriile idei şi analize ale textelor, Gheorghe Postelnicu se sprijină pe aprecierile unor critici precum: Ion Pop, Eugen Simion, R. Vulcănescu. Ajunge la concluzia că Ion Gheorghe valorifică „mituri preistorice în piesele arheologice studiate dar şi în imaginaţia sa”, precum şi în folclor.

În volumul „Vine iarba”, Gheorghe Postelnicu descoperă „simbolul ruinei”, al „buruienilor” şi al „ierbii”, care cotropesc totul. Iarba este o „fiinţă malefică”, care ia în stăpânire tot ceea ce a construit omul, ducând la paragină, ruină şi disperare. Versurile volumului sunt „colţoase”, argiloase, ieşite dintr-un univers rural în destrămare” prin părăsirea satelor de către ţăranii plecaţi să muncească în fabricile şi uzinele din oraş.

„Mai mult ca plânsul. Icoane pe sticlă” exprimă preocuparea poetului Ion Gheorghe de a propune o iconografie „desacralizată”, umanizată, naivă, aşa cum apare ea în „icoanele pe sticlă”, icoanele „ţărăneşti”. Sunt descrise „icoanele prin versuri” ale Apostolilor, Fecioarei Maria, Iisus, Sf. Gheorghe (Cavalerul trac).

ÎNTREZĂRIRI 22

Referindu-se la stil, Gheorghe Postelnicu apreciază „pictura cronicărească”, „un desen în linii geometrice”. Ritmul este o alternanţă „ingenioasă” a silabelor accentuate şi neaccentuate, rima este surprinzătoare, iar lexicul cuprinde forme populare şi familiare.

În „Megalitice”, cercetătorul descoperă o „carte a genezei”. Poemele „se leagă ontologic”. Se descrie „o nuntire colosală”, din care „s-a zămislit Cuvântul”, separat apoi în „limbaje”. Printre zeităţile creatoare, apar: Marea Mumă, Cutăriţă Cutare, Marea Zână, Marele Mut”, ajungându-se, astfel, la jocul căluşarilor, unde Mutul este interpretat ca o ipostază a lui Zalmoxis, „fondatorul mag”. Pentru descifrarea simbolului acestui personaj, se aduc în prim-plan comentariile unor cercetători, precum Mircea Eliade şi H. Daicoviciu.

Atrăgând atenţia asupra semnificaţiei titlului „Megalitice”, ce sugerează „ideea de gigantism şi străvechi” (vezi şi Stonehenge din Anglia), Gheorghe Postelnicu apreciază stilul creaţiilor, care constă într-un „spectacol al fecundităţii extravagante”, un superb joc lingvistic. Prin „Megalitice” şi „Cavalerul trac”, Ion Gheorghe „propune umanitatea rurală, cu vechimea şi puritatea civilizaţiei sale, ca singurul legatar al vârstei mitice, matcă şi mumă a românismului”.

„Noimele” dezvăluie în Ion Gheorghe „un poet al esenţelor”. Se întâlnesc aici „tâlcuri, descântece, vrăji, simboluri”.

Dealul Istriţa şi obiectele înconjurătoare din viaţa ţăranului, dar şi a omului modern, sunt „noime”. Poetul foloseşte „formele criptice, orfice, vorbire în dodii”, creând un stil „parabolic”, asemenea poeţilor Ioan Alexandru şi Marin Sorescu.

În finalul studiului, cercetătorul analizează poemele din volumul „Dacia Feniks”. La început, reproduce afirmaţia lui Ion Gheorghe: „Un cuvânt se repetă ciclic în toate limbile sacre şi în toate semnele: Uom, homu, gam, atrop”.

Potrivit concepţiei sale, omul din spaţiul carpato-dunărean are, ca părinţi mitici, Moşul şi Baba, ce reprezintă Timpul şi Gaia (Geea, Pământul). Aceştia au deţinut cuvântul primordial, Logosul-astral, care s-a fărâmiţat „în toate limbile vorbite pe pământ”. Afirmaţia este susţinută de cercetarea surselor: „Logosul Uriaşilor zidiţi în pământ, scrierea logaritmică orală şi zodiacală”, „ceremoniile din ţara zeiţelor”, „rigori şi ofrande, datini, învăţături, ziceri de bine”, „strămoşii regatelor de oieri”, „uriaşii lemurieni”. Ion Gheorghe „explică poetic natura haosului, jurămintele şi numele Larilor, datinile burleşti, riturile eroilor, cum a cuprins pământul fratriile, zidirea eroilor vlaşi”.

Gheorghe Postelnicu apreciază trăsătura comună a poemelor, ca fiind „forma demonstrativă a alegoriei”, „vizionarismul”, apropiindu-l, stilistic, de Tudor Arghezi.

Ideile exprimate poetic de Ion Gheorghe susţin dacismul şi prin numele poporului român. Acesta nu provine din latinescul „romanus”, ci de la numele princepelui dac Ramunc – Rumunu, dat de către „hyperboreenii de la Oder”, care semnifică o trăsătură fizică, aceea de a fi „rumen” la faţă.

De asemenea, explică numele – Cogaion – Muntele Sacru al dacilor. Mai mult, remarcă existenţa mai multor Cogaioane, Munţi Sacri, unde îşi aveau reşedinţa regii, conducătorii, preoţii geto-dacilor.

Capitolul „Reînvierea istorică a Geţiei străvechi” analizează ideile exprimate în volumul „Scripturile”. Opera este apreciată de către Gheorghe Postelnicu drept o „epopee gnoseologică”, ce prezintă două experienţe ale lui Deceneu, pus să aleagă între a fi „consacrat ca fiu al lui Dumnezeu în condiţia ca poporul geto-dac să rătăcească două mii de ani sau să rămână preot al Fiului Omului, dar norodului său să i se asigure continuitatea în vatra străbună”. Preotul alege ce este mai bine pentru popor şi se reîncarnează de zece ori.

Poetul Ion Gheorghe analizează inscripţiile de pe monedele descoperite la Istriţa şi descoperă „Capul şi Călăreţul”. De asemenea, stabileşte originea numelui Deceneu, care provine din cuvântul „decimus”, Deceneu fiind „al zecelea” preot, „frate şi duhovnic al lui Burebista”. Se avansează ideea că „Pământul iniţial al tuturor neamurilor a fost Geţia”. O altă idee interesantă: „Nu era o singură Dacie. Aşezările pastorale şi agricole se aflau în jurul unui Cogaion, ca sanctuare, spaţii şi dumbrăvi sacre, altare, izvoare consacrate, precum şi uriaşe cimitire cu depozite de statuete cimeriene. Numeroasele Dacii se prindeau şi se desprindeau în mişcarea istoriei”

Pentru primul capitol al cărţii sale, Ion Gheorghe foloseşte „conţinutul grafic al capului de pe moneda doi, identificat cu „zeul făuritor al fiarelor şi animalelor”. A doua „scriptură” se numeşte „Despre Zarne Ahrestos”, care descrie o cosmogonie prin Logos, crearea lumii prin numele obiectelor şi ale fiinţelor: „Numele fondatorilor traci au fost atribuite apelor, colinelor şi munţilor hiperboreeni. Chipurile lor au fost modelate în statuete. Întemeietorilor ginţilor, cutumelor, precum şi luptătorilor li s-au închinat munţi, Munţii – Preoţi Mari, din întreg spaţiul cimerian”.

Criticul consideră că „miturile Atlantidei, sistematizate de către poetul Muzaios”, „epopeile sacre Ramayana şi Proto Iliadele, corpul de Balade româneşti”, „basmele sunt scripturi ale strămoşului bazileu, fondator de gintă şi de gnoză” sunt păstrate „în stadiul de Lege”.

Domnia sa stabileşte şi sensul denumirii Hiperboreea, care este o realitate geografică, nordul Europei, dar şi una mitică, Polus Geticus: „Hiperboreenii erau un neam fericit, care duceau o viaţă spirituală dincolo de munţi”.

Capitolul cuprinde aprecieri asupra limbii dacilor, opinii despre efigii descoperind „o istorie a geto-dacilor de peste 75000 de ani”.

„Câte gnoze, erezii şi eresuri sofice au putut cultiva Dacii !”, transcrie Gheorghe Postelnicu cuvintele de admiraţie ale lui Ion Gheorghe faţă de strămoşi, numindu-l „ultimul poet păgân”. Stabilind unicitatea poetului, care a realizat „epopeea protoromânismului”, evidenţiază enorma muncă de cercetare şi interpretare a unui „material arheologic neobişnuit”, să scrie despre „o civilizaţie puţin cunoscută”. Ca poet, Ion Gheorghe este un „descendent întors la strămoşi în compania artefactelor”.

Concluzia lui Gheorghe Postelnicu asupra valorii operei lui Ion Gheorghe este: „Alura demiurgică a strădaniei sale îl aşază definitiv alături de Eminescu, Arghezi, Blaga şi Nichita Stănescu”.

Prin studiul său monografic, ce dezvăluie o muncă de cercetare demnă de un doctorat, criticul Gheorghe Postelnicu îi ridică un monument de preţuire Heghemonului de la Sărăţeanca.

ÎNTREZĂRIRI 23

REVĂRSĂRI ALE FLUIDULUI TEXTUAL AUTOHTON

Adrian LESENCIUC

Ca orice lucrare ce poartă marca autenticului, prozele lui Nicolae Gâlmeanu din Sfeştanie la o

casă de intoleranţă1 sunt greu de încadrat în categoriile clasice. Poate, cum menţiona Florentin

Popescu în comentariul său la Alcyon sau diavolul alb al lui Vasile Voiculescu, „un strat străvechi al

miturilor româneşti”, precreştine, produce seva ce alimentează povestea interioară din fiecare dintre

povestirile din volumul sus-menţionat, ca materie compoziţională comună, în timp ce conturul poartă,

fără dubii, amprenta autenticului. Ceva precreştin, barbar chiar, bântuie duhul scrierii, tulbură apele

textuale şi le aşază în răspăr, gonind peste întinderile, de falsă pudoare, ale paginilor albe. O apă

tulbure pe care probabil psihanaliştii ar cerceta-o cu întreg instrumentarul lor, minunându-se de

bogăţia de semnificaţii, de consistenţa descendenţei mitice şi de afluxul de sugestii sexuale sau

descrieri explicite din aceeaşi temă.

Să privim cu atenţie şi la pactul de lectură pe care îl propune autorul cititorului. Un prim strat

textual, de suprafaţă, este cel care face posibilă lectura facilă. Coaja textuală, întărită de structura de

reţele epice, este cea care permite această lectură de suprafaţă care, însă, nu conturează o imagine

clară şi nu permite o înţelegere exactă a parcursurilor semnificării. Cititorul îşi dă seama că a pierdut cheia pe parcurs. Şi asta pentru

că, în lipsa unei lecturi profunde, nu a cunoscut ce se petrece în interior. Sub crusta textuală înfloresc structurile arborescente ale

simbolurilor, dă muguri fantasticul oniric, de factură suprarealistă. Nu căutăm, neapărat, filiaţii, nu căutăm surse de contaminare de

teme şi motive textuale din operele altor scriitori, ci doar să descoperim că în interiorul cojii textuale, onirismul produce, monstruos,

dar profund, amprente ale infra-eului în desfăşurarea epică. Vechile mituri sunt cele care permit accesul sub coaja textuală. Pe aici se

poate explora interiorul: prin mit, prin practicile magice, ritualice, prin obsesii. Iar în interior, ghidaţi de paşii infra-eului, descoperim

excrescenţele unei imaginaţii care sufocă lectura. În imersiune lectura nu este, prin urmare, nicidecum uşoară. E, mai degrabă, o

navigare încâlcită într-o Mare a Sargaselor în care algele, crescute din subconştient, ramifică producţia vegetal-textuală, onirică, până

în planul de suprafaţă al conştientului: „Era un drumeag împotmolit, cu urme adânci de roţi şi cursul său se făcea cu oprelişti.

Dincoace, omul n-avea acces decât prin efracţie şi se încumeta, ca nebunul, să răzbată prin lianele pădurii aceleia, din care ar fi vrut

să nu se mai poată întoarce” (p.6). În lumina verzuie, filtrată, a pădurii (deopotrivă şi de simboluri), povestiri precum Schimbarea la

faţă sau Încercările Luanei nu fac decât să îngreuneze parcursul lecturii, trimiţând, hipertextual, prima la tema descendenţei din

Pescarul Amin al lui Vasile Voiculescu, cea de-a doua la Lostriţa aceluiaşi autor, cum observă Ion Topolog Popescu.

Ritualurile la care este supusă natura, inclusiv fiinţa umană în desfăşurarea ei cotidiană, sunt cele care marchează şi ritmul

povestirilor aparent ne-fantastice. Povestiri, printre care şi O Treime şi Sfeştanie la o casă de intoleranţă, ce relevă mai degrabă

puterea de transpunere în materie textuală a compoziţiilor lui Hyeronimus Bosch, povestiri în care defilează aceleaşi personaje, cu

roluri mai mult sau mai puţin accentuate, ca şi cum textele însele s-ar fi vărsat unele în altele, scoţând la lumină o lume a

decrepitudinii, a comèdiei umane în ritualul de dezumanizare.

Fie metamorfoza fantastică (în Schimbarea la faţă), fie cea reală, a pubertăţii (în Yca Băietzica sau Soldatul, şobolanii şi

Titica, de pildă), cu proiecţie în fantastic şi mitic, conduc în lectură spre acelaşi teritoriu al oniricului în care materia fabuloasă, vag

iluminată, aprinde, în intenţia interpretării, imaginaţia. Materia fabuloasă pare să se nască din real, dar carcasa reală este doar forma în

care acesta se solidifică, lăsând fluidul organic să alunece, după legi nescrise, în interior. Suntem pe deplin aruncaţi în ceţoasele lumi

ale onirismului de sorginte suprarealistă, cu tot ceea ce suflul suprarealist a reuşit să facă să rodească în solul încărcat de mituri al

culturii române. Inspirat, ca şi Vasile Voiculescu, de locurile magice ale Văii Buzăului, Nicolae Gâlmeanu ne conduce spre onirismul

suprarealist al cărui rod este bogat şi amar. În transformare continuă, neîncăpându-şi în formă, zemuind de urdorile decadenţei, acest

fruct dă seama de zbaterea satului magic în păcatul ce naşte, la Gabriel Garcia Marquez, copilul cu coadă de porc în miticul tărâm

Macondo.

În prozele lui Nicolae Gâlmeanu liricul îmbracă traseul epic. Conduce, într-o scriitură ce trădează dicteul suprarealist, la

abundenţa unei mase carnal-textuale. Muguri noi zvâcnesc pretutindeni, trădând supurarea epitetelor atipice, multitudinea lor, excesul

lor amestecând lumi, moduri de viaţă, realităţi, niveluri ale eului. Şi monologurile sunt pigmentate de inserţii de acest tip. Epitetul

produce, pe solul hrănitor al nudului explicit sau sugerat, al sexualităţii umide, inflorescenţe ce fac din actul lecturii un act al plăcerii.

Pe care lectorul e nevoit să îl recunoască. Noaptea de miere e, spre exemplificare, un cadru al unei asemenea evadări, pe filiera

suprarealist-psihanalitică, în universul interior: „- Bine, dar filosofia a atins acel nivel de cunoaştere, că spaţiul teluric este

incomparabil cu lumea din afară, şi că adevărul este obstrucţionat înăuntru. - Vai, domnule Bucuraş, mă dezamăgeşti! Eu, dacă sunt

dezbrăcată aici, înseamnă pentru lumea de dincolo c-aş fi şi destrăbălată? După morala adevărului de acolo, aş zice că da. Şi care

teluric? Din această cameră? În sistem concentric, din teluricul de aici izvorăşte tentaţia luminii exterioare, pe rând, pentru fiecare

dimensiune, descoperă în afară o dimensiune cu mult mai adevărată, şi astfel, tot alta, până unde dispare fiinţa umană. Întrebarea

este cât ţine teluricul acesta şi cât adevărul, cătat în altă parte. Teluricul trupului şi dincolo de trup!” (p.52-53) .

Nicolae Gâlmeanu este, prin acest volum cu marca înfierată a comediei umane pe copertă, creator de potenţialităţi. De

posibilităţi nelimitate de lectură, prin imersia în apele textuale tulburi pe care le revarsă, într-o albie croită de instrumentarul

suprarealist de acum aproape nouăzeci de ani. Tulburi dar bogate, apele textuale scot la lumină un autor fără vârstă literară, dar cu

identitate culturală certă.

1 Nicolae Gâlmeanu. (2014). Sfeştanie la o casă de intoleranţă. Proză. Braşov: Editura Dealul Melcilor.

ÎNTREZĂRIRI 24

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU II

(1654-1714)

Serghei COLOŞENCO

ORIZONTAL:

1)Boier cărturar din Ţara Românească, fost cronicar al curţii lui Constantin

Brâncoveanu, relatând evenimentele de la începutul domniei lui Brâncoveanu,

1688, până în preajma mazilirii acestuia, 1714; a scris „Istoria domniei lui

Constantin Basarab Brâncoveanu voievod” (Radu) ■Dedesubt. 2)Unul din cei

patru băieţi ai lui Constantin Brâncoveanu, ceilalţi fiind Constantin, Ştefan şi

Matei ■„Casa...”, clădirea pe care voia domnitorul s-o înalţe în incinta

Academiei Domneşti ce urma să cuprindă toate tipăriturile şi manuscrisele

vremii, provenite şi din donaţii (nom.). 3)Una din cele şapte fete ale lui

Brâncoveanu, născută în 1698, măritată cu Şerban Greceanu ■Soţia

domnitorului, fiica lui Neagu, postelnicul din Negoieşti şi nepoata lui Antonie

Vodă din Popeşti, domn al Ţării Româneşti, în anii 1669-1672. 4)Istoric român,

autorul titlurilor „Diplomaţia românească sub Constantin Brâncoveanu” şi

“Opera lui Constantin Brâncoveanu în Orientul Apropiat” (Virgil) ■Funcţia

avută de Grigore Brâncoveanu, urmaş al domnitorului. 5)Vârf în Bucegi (2505

m) ■Conducător ■Unul dintre apropiaţii lui Constantin-vodă Brâncoveanu,

preocupat să investească în tipărirea cărţilor (Apostol). 6)Purtător de sânge brâncovenesc din a şasea generaţie, prin alianţă

matrimonială ■Moşia lui Brâncoveanu din Dolj, amplasată în apropierea Jiului de Jos. 7)Drepţi ■Bune! ■Constantin Daicoviciu.

8)Vase mari cu vele construite în vremea lui Brâncoveanu în şantierul naval otoman de la Giurgiu cu care a fost înzestrată flota

fluvială; în 1698 ele „umblau pe Dunăre pentru paza hoţilor” (sg.) ■Istoric român (Lia), menţionată de Constantin Balan în „Aspecte

economice din Ţara Românească în epoca brâncovenească”. 9)Mănăstirii Sf... de la Athos i-au fost donate de C. Brâncoveanu moşiile

confiscate de la aga C. Bălăceanu, ucis în lupta de la Zărneşti (1690) contra nemţilor ■Ilie Oprea ■Scaun hipic (var.). 10)Marele vizir

al Turciei care împreună cu sultanul Ahmed al III-lea şi cu ambasadorii străini au asistat la decapitarea lui Constantin-vodă

Brâncoveanu, a celor patru fii şi a credinciosului său sfetnic, clucerul Ianache Văcărescu, la 15/26 august 1714 ■Istoric, coautor al

volumului „Constantin vodă Brâncoveanu. Viaţa. Domnia. Epoca”, 1969 (P.I). 11)Sat pe Argeş, în Dâmboviţa, unde C. Brâncoveanu

a construit un palat, în 1698, monument de artă bizantină ■În volumul „Constantin Brâncoveanu”, 1989, este prezent cu studiul

„Modelul cultural brâncovenesc” (Alexandru). 12)Jumătate de drug! ■Istoric bucureştean, publică în 1883 „Acte privitoare la un

depozit de bani al lui Constantin vodă Brâncoveanu la Zecca Veneţiei” (Constantin) ■La Potlogi!

VERTICAL:

1)Urmaş al lui Constantin Brâncoveanu la tron, fondatorul spitalului din Bucureşti ce i-a purtat numele (m. 1827) ■Estetician care în

„Barocul ca tip de existenţă” (1999) scrie că strălucirea stilului brâncovenesc apare ca expresia unei „explozii de strălucire” în epocă

(Edgar). 2)Apare Raluca! ■Slujitor domnesc însărcinat cu paza graniţelor şi cu supravegherea punctelor vamale amintit în „Elemente

noi în oastea lui Constantin Brâncoveanu”, de C. Rezachievici. 3)Celebra temniţă în care a fost aruncat Brâncoveanu, strămutat apoi

în cea de la Bostangi başa de lângă prima poartă a Seraiului ■Primii la viteză! 4)Bucătărie (reg.) ■Veche unitate de măsură de

capacitate pentru vin, folosită în Transilvania (sec. 18-19) ■Pe ele. 5)„Comisia Naţională de Statistică” (siglă) ■Numele pedestraşilor

din oastea lui Constantin Brâncoveanu (sg.). 6)Înalta şcoală domnească, adăpostită în clădirile mănăstirii Sf. Sava din Bucureşti,

sprijinită băneşte şi spiritual de Constantin Brâncoveanu, la care au predat profesori de înaltă clasă din Europa, unde au studiat fiii

domnului, fii de boieri şi vlăstare din familii modeste (pl.) ■Caprigi-başa Mustafa a fost cel care l-a adus pe Brâncoveanu arestat şi

dus cu întreaga familie la Constantinopol, la 24 martie 1714, când a fost mazilit. 7)Cunună! ■Adiere de zefir! ■Rege al Ciprului şi

părinte al lui Adonis (mit.). 8)„Judecata din...”, scena biblică, operă a lui Pîrvu Mutu, în pridvorul bisericii Fundenii Doamnei, din

Ilfov, din vremea lui Constantin Brâncoveanu ■Stana Brâncoveanu ■La Mogoşoaia! 9)Cută! ■Puiul oii ■Sistem de scriere coreeană.

10)Domn al Ţării Româneşti, (1678-1688), unchiul lui Brâncoveanu pe linie maternă. După moartea acestuia, Constantin

Brâncoveanu a ocupat scaunul domnesc la 29 octombrie 1688, având 34 de ani ■Destul, în mijloc! 11)Urmaş de-al familiei

Văcărescu, clucer, sfetnic credincios al lui Constantin Brâncoveanu, decapitat la 15/26 august 1714 ■În stoc! 12)Filolog român,

coautor al „Bibliografiei româneşti veche. 1508-1830”, în care sunt amintite preocupările cărturăreşti ale lui Constantin Brâncoveanu

(Ion) ■Critic de artă, publică în 1971 volumul „Arta brâncovenească” (Vasile).

Dicţionar: LEHR, VIT, CUNA, ICCE, EFI, IDU, ESTU.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

ÎNTREZĂRIRI 25

BRÂNCOVEANU ŞI CRIPTOGRAFIA

S. COLOŞENCO

Din jurnalul intim pe care domnitorul Constantin Brâncoveanu îl redacta, în

parte, scris în limbajul cifrelor, am descoperit alfabete secrete care ilustrau raporturile

personale ale acestuia. Analizând semnele care compun aceste cifruri, aflăm despre

sistemul cifrat folosit de Constantin Brâncoveanu într-un raport din timpul domniei lui

Şerban Cantacuzino, când făcea parte din divanul domnesc în calitate de logofăt, înainte

de a veni pe scaunul Ţării Româneşti.

Din cele două alfabete criptografice ale domnitorului muntean, primul a fost folosit în

perioada 1695-1699, iar al doilea începând cu anul 1707. Brâncoveanu, în cel de-al doilea

alfabet criptografic, a modificat cifrul, pe care-l utiliza până în 1707, iar semnelor

existente le atribuie o altă semnificaţie. Acest dublu sens al semnelor criptografice au

ridicat multe dificultăţi la descifrare.

Notele pe care Constantin Brâncoveanu le scria în jurnalul său intim nu relevă

niciun detaliu istoric de mare importanţă.

Prima criptogramă datează din 12 aprilie 1695: “Aprilie, 12, vineri, au purces

Stoian vătaf de călăraşi de la Potlogi, cu Ibrahim Caus care venise pentru cară şi cu

iei s-au trimis şi CĂRŢILE SOLULUI ENGLEZ FIAMENG”.

Solul englez Fiaming era secretarul lordului Paget, ambasadorul Angliei la Constantinopol. Din însemnările domnitorului

muntean la 12 aprilie (stil vechi), solul sosise la Curţile domneşti din Potlogi. Însemnarea este interesantă deoarece este singurul

document care menţionează numele lui Fiaming.

O altă criptogramă, cea mai bogată în date de altfel, poartă data de 15 septembrie 1695. Ea dă o expunere amănunţită şi

succintă a bătăliei de la Lugoj (10 septembrie 1695). Versiunea pe care ne-o dă Brâncoveanu este inexactă. Generalul Veterani a căzut

eroic sub o salvă de muschete.

Din punct de vedere istoric textul nu aduce nimic nou, este interesant criptografic, deoarece ni se dezvăluie un amănunt al

cifrului. În text, Veterani este indicat printr-un pătrat între două puncte. Acesta este un procedeu foarte răspândit în vremea aceea.

Pentru prima dată a fost folosit în secolul al XIV-lea în rapoartele de ambasadă veneţiene. Mai semnalăm că printre documentele

cifrate primite de ţarul Petru cel Mare din Ţara Românească se găseşte şi o corespondenţă grecească din anul 1700 în care numele

contemporanilor sunt redactate tot prin semne asemănătoare. Sistemul folosir de Brâncoveanu este elementar. Slovele textului clar

sunt înlocuite prin cifre, litere şi semne convenţionale. Se vede că n-a avut cunoştinţă de tratatele de criptografie existente în vremea

lui. Este o asemănare izbitoare între cifrul de însemnări şi un altul folosit într-un raport al capuchehaiei lui Şerban Cantacuzino. Acest

cifru a fost dezlegat de Nerva Hodoş în 1900. Al. I. Odobescu în comentariile ce însoţesc prima ediţie a “Însemnărilor de taină ale lui

Constantin Brâncoveanu” spune în privinţa criptogramelor: “Cheia lor ne rămâne necunoscută şi putem numai bănui că sub dânsele

se ascunde ceva din acele uneltiri pe care Brâncoveanu voia să le tăinuiască şi a căror divulgare a grăbit trista lui sfârşire”. Astăzi,

când taina a fost dezlegată, ne declarăm dezamăgiţi de textul lor. Rămâne doar satisfacţia de a fi adăugat o pagină la istoria

criptografiei româneşti.

PALATUL... (Scart anagramat: XXXXXLXX = 7)

VORBITOR DE LIMBI STRĂINE

...LUI VODĂ (Monoverb ilustrat cu incastru anagramat:

3 + 4 + 3 : XXXXXXXXXNX = 11)

ÎNTREZĂRIRI 26

DESCÂNTECELE, VECHI PRACTICI MAGICE ROMÂNEŞTI.

Constantin COSTEA

Descântecul reprezintă o creaţie populară născută dintr-o credinţă străveche în puterea magică a cuvântului. El ocupă un loc

aparte, din punct de vedere spiritual, pentru că înfăţişează o zonă primară a spiritualităţii româneşti, o modalitate prin care omului din

societatea tradiţională îi era permisă comunicarea cu forţele superioare lui. In poezia şi practica descântecului se întâlnesc, cu

precădere, factori care vorbesc despre credinţe magice ancestrale care ilustrează încercările omului de a supune forţele răului prin

puterea cuvântului, a gesticii şi a mimicii. In acest mod, descântecul aminteşte de vechile practici magice ale traco-daco-geţilor

menţionate în scrierile gânditorilor Antichităţii.(Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992,

p.114). Etimologia cuvântului « descântec » vine de la cuvintele latine « canto, cantare », cărora li s-a adăugat prefixul latinesc « dis »

care înseamnă contra, împotrivă. Descântecul reprezintă ceva ce nu este cântec, ba mai mult, ceva ce opreşte, limitează, ba chiar

anulează efectul produs de cântec. Prin urmare, toate descântecele care compun zestrea spirituală a românilor au la bază o categorie

limitată de practici şi formule cu rol magic legate de sacralitatea cântecului. Ceea ce este reprezentativ pentru această creaţie populară

este faptul că, la nivel psiho-mental, crează o stare de bine, de eliberare de sub influenţa unor forţe exterioare nocive.( Victor

Kenbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 65). Dacă ne referim la omul

societăţii tradiţionale nu se pune problema necredinţei acestuia în forţa descântecului. Acest act ritualic străvechi care se mai practică

şi astazi în unele comunităţi rurale se află în legătură cu medicina populară ca formă de artă care însoţeşte anumite practici ale

terapeuticii empirice. Aşadar, descântecul desemnează orice formulă verbală, orală sau scrisă, cu funcţie magică utilizată în medicina

empirică, în farmece sau vrăji sau în anulurea efectului lor.( Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Vestala-Saeculum

I.O.,Bucureşti, 2000, vol.III, p.95). Exprimat, de obicei, în versuri libere şi neregulate, rostite într-un mod cât se poate de propriu şi

însoţite de o serie de gesturi specifice, descântecul, în esenţă se deosebeşte de textele de ritual şi ceremonial, dar foloseşte tot un tip

de incantaţie care implică, simultan, sufletul, mintea şi corpul. In viziunea populară, descântecul poate lecui de boli trupeşti sau

sufleteşti, dezleagă farmece sau apără de duhuri necurate. Aceste remedii erau cunoscute încă de pe vremea dacilor, dar scrierea lor şi

transmiterea, mai departe, pe această cale, era socotită un sacrilegiu deoarece practicile rerspective erau apanajul numai al celor

iniţiaţi. Pornind de la substratul traco-daco-getic, obiceiurile, credinţele şi ritualurile populare româneşti au asimilat, în timp,

numeroase concepte, motive, teme, subiecte, personaje biblice şi apocrife. Multe descântece, deşi au origini precreştine au căpătat, la

rândul lor, un asemenea strat, invocând, spre exemplu, puterea izbăvitoare a Maicii Domnului (numită în unele descântece şi Maica

Precistă, Maica Preacurată, Sântămărie, Sântămăria Mare sau Sântămăria Mică, etc.), alături de care mai apar Arhanghelul Mihail,

Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Gheorghe ori Sfântul Petru. Folcloristul Artur Gorovei descoperă, în culegerea sa, o varietate largă

de descântece pentru vindecarea anumitor boli ( de gâlcă, de bube, de plâns, pentru izbăvirea de duşmani, de fapte de pagubă, pentru

fericirea personală, de dragoste, de ursită (pentru fetele aflate în prag de căsătorie), dar exista şi descântece cu scop apotropaic pentru

alungarea unor animale distrugătoere (şoareci, lăcuste, purici, gărgăriţe).( Artur Gorovei, Descântecele românilor ; Studiu de folclor,

Regia M.O. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1931, P.29). Se spune că arta descântecului se « fură », nu se învaţă. Acest lucru

presupune că femeile cunoscătoare nu au voie să explice descântecul, ci să-l rostească, însoţit de alte câteva elemente magice.

Transmiterea descântecului de la o femeie iniţiată către una novice se face numai prin viu grai.Descântecele româneşti se pot găsi,

fragmentar, într-o serie de creaţii folclorice cu altă destinaţie : doine, colinde, cântece şi basme. In acest sens, producţia folclorică cea

mai des întâlnită este cera a descântecului de boală, remediu general pentru deochi sau pentru alte tipuri de blesteme, făcături sau

legături magice, aruncate, fie pe oameni, fie pe animale. In general, descântecul este construit pe tiparul popular, cu versuri scurte şi

monorimă, bazându-se pe repetiţie şi înşiruire. Persoana care descântă este, de regulă, o femeie. Se pare că această regulă a practicii

poate fi o reminiscenţă străveche a matriarhatului, legată de importanţa pe care o avea femeia în acest spaţiu geografic în lumea

paleocreştină românească. Se poate admite că femeile pot fi privilegiate în arta magiei datorită profilului lor psihic : cred mai uşor,

învaţă mai repede, au o aplecare naturală spre tot ceea ce este special, inedit, ciudat, sunt mai sensibile şi mai profunde. Mai mult,

treburile casnice le oferă mai mult timp liber decât bărbaţilor. Sunt legate de copii şi pot acţiona mai uşor atunci când aceştia sunt

bolnavi, dar nu trebuie omise nici legăturile speciale dintre femei şi lucrurile necurate, legături vechi, de la facerea lumii, al cărui

semn individualizator feminin este, printre altele, ciclul menstrual care impune anumite interdicţii magi-coreligioase dar favorizează

acte magico-ritualice. (Dr. Camelia Burghele, Studii de antropologie a sănătăţii, Editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2004,

p.135). In comunităţile rurale tradiţionale există câte o babă descântătoare care cunoaşte tot procedeul descântecului de leac. Era

utilizată o recuzită magică (apă ne-ncepută luată în condiţii speciale, cărbuni din vatră, alături de cruce, pană de pasăre sau alte

obiecte investite magic). Apa ne-ncepută era elementul esenţial. Se mai foloseau în aceste practici unele plante de leac între care

mătrăguna, un ştergar curat, pâine unsă cu miere, sare, lumânări. Alte elemente erau busuiocul, pana de păun, un ban vechi de argint

cu fir roşu sau un cuţit. Trei zile se descântă : marţi, joi şi sâmbăta. In nici un caz nu se descântă la »pişcatul lunii », adică atunci când

este « Lună Nouă » pentru că în asemenea situaţie efectul descântecului este nul. Bolnavul se vindeca cu o singură condiţie : numai

dacă avea încredere în puterea actului terapeutic magic. (Dr. Camelia Burghele, Op. cit., p.138). In asemenea context, forţa

cuvântului, a logosului ritualic avea o pondere decisivă, atunci când era manipulat aşa cum trebuie de performerul actului magic. In

cazul în care descântecele nu ajută bolnavul sau nu au efectele dorite se apelează la ajutorul Bisericii, plătindu-se rugăciuni pentru

vindecarea sau îndepărtarea unor vrăji, ori apelându-se la un preot sau un sihastru pentru citirea molitvelor Sfântului Vasile cel Mare.

BLESTEMELE sunt cele mai simple vrăji, cele discursive, care se limitează la simpla rostire. In popor se spune că unele persoane au

« gura pocită », adică au legături cu duhurile rele, iar blestemele rostite de aceste guri se împlinesc întotdeauna. Blestemele sunt multe

şi toate sunt cunoscute atât la ţară cât şi la oraş. Exemple : « Lovite-ar boala rea ! », « Arde-te-ar focul ! », « Sări-ţi-ar ochii ! »,

« Mânca-te-ar viermii ! », « Dormire-ai somnul de veci ! », « Vedea-te-aş pe drum nebun ! », etc. Se întâmplă, adesea, ca unele

blesteme să se întoarcă împotriva celui care le proferează. Se zice că cele mai cumplite blesteme sunt cele proferate de părinţi

împotriva propriilor copii, blesteme care îi urmăresc toată viaţa şi au efecte zdrobitoare, până în al nouălea neam. (Despre blesteme,

www. creştinortodox.ro/credinţa/despre blesteme).

ÎNTREZĂRIRI 27

DESCÂNTECUL DE DEOCHI. Considerat a fi o simplă superstiţie, deochiul există şi se manifestă atât la oameni cât şi la animale

în forme diferite. Se poate considera că ar fi « un furt de energie » provocat de privirea admirativă sau invidioasă a unei persoane care

ar putea deţine puteri magice. Simpomatica este variată. Primul semn este că cel vătămat acuză dureri puternice de cap, urmate de

căscat, deşi persoana deochiată nu este obosită. Alte somptome : ţiuitul în urechi urmat de febră puternică, stări de vomă, transpiraţii,

hemoragii nazale. Practica a demonstrat că se poate deochia şi plantele, animalele, vitele, culturile sau recoltele. Dacă nu se tratează

prin rugăciune, omul sau animalul se îmbolnăveşte şi moare. Calea cea mai simplă de prevenire a deochiului este ca să scuipăm

persoana predispusă la deochi de trei ori, zicând : Ptiu, ptiu, ptiu, să nu fie de deochi ! Cei mai predispuşi deochiului sunt copiii mici

sau nou născuţi, fiindcă, se zice, că se pot deochia şi singuri. Se mai poate face pe fruntea copilului un semn cu cenuşă din vatră , cu

praf de pe talpă amestecat cu puţin scuipat, ori cu funingine de la horn. Acest lucru îl poate face doar mama copilului. Se mai spune că

şi aurul are proprietatea de a atrage energia negativă. De aceea, orice obiect de aur purtat la gât, ureche sau mână are proprietatea de a

anihila energia din privirea vătamătoare. (Artur Gorovei, Op. cit. p. 143). In zona etnografică a Buzăului şi în special în regiunea

colinară există mai multe variante ale descântecului de deochi, care diferă foarte puţin de la o comunitate sătească la alta. In multe

sate ritualul constă în stingerea a 3,6,9, cărbuni într-un vas cu apă ne-ncepută şi se rostesc diferite incantaţii. Am ales câteva variante

din satele Măgura şi Ciuta, comuna Măgura, judeţul Buzău. Una dintre ele spune :

« Ieşi deochi din ochii lui(numele celui deochiat) /Din zgârciul nasului/Din faţa obrazului/Din creierii capului/ Să rămână.../ Curat şi

luminat/ Ca argintul strecurat/ De Maica Domnului lăsat/ De-o fi... deochiat de voinic/ Să-i plesnească calu-n vânt/ De-o fi deochiat

de muiere/ Să-i piară pruncul/ Să-i crape ţâţa/ Să râdă lumea de ea / Tu deochi să apuci/ Pe cale, pecărare/ Unde-i o mânăstire mare/

Unde cocoşii nu cântă/ Câinii nu latră/ Popa nu toacă/ Si piatra e seacă/ ». Se rosteşte apoi rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul

crucii asupra capului celui deochiat.( Cules de Dogaru Laura, 14 ani, de la Dogaru Maria, 77 ani, din satul Măgura, comuna Magura,

judeţul Buzău). Sau altă variantă :

« Ieşi deochi dintre ochi/ Si lasă-i faţa lui (numele celui deochiat)/ Curată,luminată/ Ca argintul strecurat/ De Maica Precistă lăsat /

De-o fi deochiat de pădure/ Să nu scape de secure/ De-o fi deochiat de Soare/ Să nu mai ardă-n veci tare/ De-o fi deochiat de vânt/ Să

nu mai bată pe pământ/ De-o fi deochiat de poteacă/ Picior de om să n-o treacă/ De-o fi deochiat de apă lină/ Sau de apă din fântână/

Apă-n ea să nu mai vină/ De-o fi deochiat de fecioară/ Pruncu-n pântece să-i piară/ De-o fi deochiat de om/ Să-l văd atârnat de pom/

Să-i sară ochii din cap/ Să nu mai vadă leac de leac/ Ieşi deochi dintre ochi/ Din faţa obrazului/ Din zgârciul nasului/ Să rămână...

sănătos/ Ca Domnul nostru Iisus Hristos ». (Cules de Căpăţână Dorela, 14 ani, din satul Ciuta, comuna Măgura, judeţul Buzău).

DESCÂNTEC DE DALAC. Dalacul sau Antraxul este o boală infecţioasă sau contagioasă care se manifestă, în special la vite, dar se

transmite şi la oameni. Se manifestă prin abcese pulmonare, gastrointestinale şi cutanate ; mai este cunoscută în popor şi sub numele

de bubă neagră sau cărbune. Tot sub denumirea populară de « dalac » mai este denumită şi o plantă erbacee din familia liliacee, cu

tulpină dreaptă, terminată cu o floare verzuie şi cu fructul o boabă neagră-albăstrie de mărimea unui bob de mazăre ; fructele sunt

întrebuinţate, în popor, pentru vindecarea dalacului.( DEX, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 49). Iată o variantă de descântec :

« Ieşi dalac de la (numele persoanei bolnave sau al animalului bolnav)/ Din cap, din nas, din obraz/ Să rămână...treaz/ Curat şi

luminat/ Ca argintul strecurat/ De-o fi bubă neagră/ Cel ce l-a jurat/ Dă Doamne să nu mai meargă/ Să piară de pe pământ/ Ca pleava

luată de vânt/ De-o fi din muscă, din hoit/ Să piară cu neam cu tot/ Mergi bubă spurcată/ Pe cale, pe cărare/ Să piară urmele tale/ Aşa

să ajute Dumnezeu ».(Cules de Albu Miruna, 14 ani, de la Albu Elena din satul Măgura, comuna Măgura, judeţul Buzău).

DESCÂNTEC DE APLECATE. Se poate spune despre o persoană că « i s-a aplecat » atunci când, după ce a mâncat cu poftă are o

senzaţie de greaţă şi nu se simte bine. In acest caz i se freacă nasul, mâinile şi tâmplele şi i se spune de trei ori următorul descântec :

« Plecaţi/ Aplecatele/ Nedoritele/ Blestematele/ Aplecatele/ Fugiţi din mână/Din vână/ Din buric/ Din mâini şi din picioare/ Să rămână

(numele celui bolnav) ca o floare/ Să rămână (iarăşi i se rosteşte numele celui bolnav) în picioare/ Mândru, sănatos/ Zdravăn şi

fălos ». (Cules de Stroe Anina, 14 ani, de la Patracioc Maria, 80 ani, satul Lacu, comuna Odăile, judeţul Buzău).

DESCÂNTEC DE BUBE DULCI. Termenul de « bube dulci » este denumirea populară pentru o afecţiune numită impetigo.

Reprezintă o infecţie foarte contagioasă situată la nivel cutanat, determinată de bacterii. Este întâlnită mai ales la copii. Boala se

prezintă sub forma unor vezicule cu perete subţire care se sparg uşor. Afecţiunea este însoţită, adesea, de simptome generale cum ar fi

febra moderată, astenie, dureri musculare, greaţă, vărsături, cefalee. Boala îşi face apariţia fie pe căldură, fie pe umezeală. (DEX,

p.65). Remediul, în tradiţia populară, este următorul descântec : « Bubă albă/ Bubă neagră/ Bubă vânătă/ 99 de bube/ Ieşiţi afară/ Din

99 de încheieturi/ Să isprăviţi/ Cu durerile/ Cu umflăturile/ Cu înţepăturile/ Să rămână (numele celui bolnav)/ Curat, luminat/ Ca

argintul strecurat/ Cum Dumnezeu l-a lăsat » .Apoi se ung locurile infectate cu muguri de plop prăjiţi în untură (osânză) şi ceară de

albine. In alte zone se recomandă morcov copt şi sfărâmat.( Cules de Papuc Corina, 14 ani, de la Mihăilă Dumitra, 75 ani, satul Lacu,

comuna Odăile, judeţul Buzău).

DESCÂNTEC DE GÂLCI. Suferinţa respectivă se manifestă prin inflamarea ganglionilor de la gât sau a amigdalelor care provoacă

o stare de durere acută, dând senzaţia de înec După ce gâtul se unge cu ulei sau gaz se rosteşte următorul descântec : « Gâlcile ca

nucile/ Nuca ca gâlca/ Oul ca boul/ Are coarne şi vă-mpunge/De la (numele celui suferind) plecaţi/Si-l lăsaţi luminat/ De Maica

Precistă-apărat ».(cules de Olteanu George, 13 ani, de la Iuga Sevasta, satul Valea Fântânii, comuna Odăile, judeţul Buzău).

DESCÂNTEC DE ALBEAŢĂ (LEUCOM, CATARACTĂ). Cataracta este o boală de ochi care constă în opacifierea cristalinului

şi care poate duce la orbirea totală sau parţială. ( DEX, p.144). Leucomul este, de asemenea, o boala de ochi constând în formarea

unei pete albe pe cornee şi care poate duce la orbire.(DEX, p.569). Pentru tratarea bolii se rosteşte următorul descântec : « Sase zile-n

săptămână/ Toate sa vă primeniţi/ Toate să vă gătiţi / Cu curele ţintuite/ Cu cămăşile albite/ Să mergeţi la ochiul lui.../ Să-l spălaţi/ Să-

l curăţaţi/ Albeaţa din ochi să-i luaţi/ Cu cuţite-l curăţaţi/Cu mătura-l măturaţi/Cu apă să-l spălaţi/ Albeaţa din ochi să-i luaţi/ Să

rămână curat, luminat/ Cum Maica Domnului l-a lăsat/ Leac lui... i-am descântat ». ( Cules de Olteanu Oana, 10 ani, de la Iuga

Sevasta).

In consecinţă, descântecul se bazează pe terapia cuvântului care se îmbină, de la caz la caz, cu fito-, psiho-, chino- şi

meloterapia. Bolile reprezentau personificări ale răului trimise de persoane rău intenţionate prin vrăjitorii, de duşmani prin blesteme şi

înjurături, de Dumnezeu, Maica Precista sau Sfânta Vineri ca pedeapsa.

ÎNTREZĂRIRI 28

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE VARĂ LA ROMÂNI

Alina ANTOFIE

În tradiţia populară, vara începe la Sf. Timofte, adică pe 10 iunie, şi durează până la Sf. Maria Mică (8 septembrie), fiind un

anotimp plin de tradiţii şi obiceiuri străvechi. În luna iunie românii păstrează cu sfinţenie cele nouă Joi sau Joile grele, cuprinse în

săptămâna a opta şi a noua de după Paşti. Deşi toate joile dintre Paşti şi Rusalii sunt aspre, cele mai înspăimântătoare sunt ultimele

două; este o perioadă în care pe lângă poruncile opritoare de munci, nici nu este îngăduit cuiva să umble după buruieni de leac şi

după descântece. În tradiţia populară e cunoscut faptul că, dacă cineva săvârşeşte vreo muncă pe câmp, peste vară, rezultatele muncii

vor fi bătute de grindină. Sunt rele şi de trăsnet sau fulger. În perioada 10-14 iunie este Sărbătoarea Grâului, deoarece se spune că

acum grâul începe să se coacă, iar porumbul creşte ca smuls din pământ. Este sărbătoarea ce anunţă o recoltă bogată.

Sărbătoarea Rusaliilor este ţinută de poporul român la 50 de zile după Paşti şi la 10 zile după Înălţare şi durează trei zile,

Rusaliile fiind după unii nişte babe hidoase care călătoresc prin aer înarmate cu tot felul de unelte tăioase pentru a-i pedepsi pe cei

care muncesc în aceste zile. Se spune că ele schilodesc, scot ochii şi asurzesc pe cei ce nu ascultă. Alţii spun că Rusaliile sunt trei fete

mari de pe timpul lui Alexandru-Împărat. Acesta avea o sticluţă cu apă vie din care a dat calului său să bea pentru a deveni nemuritor.

Din această apă au băut şi cele trei fete, devenind şi ele nemuritoare. Astăzi sunt gârbovite de bătrâneţe, cântă şi joacă îmbrăcate în alb

pe la răspântii în anumite zile ale anului şi îi schilodesc pe cei care lucrează în aceste ziel (Tudor Pamfile, „Sărbătorile la români”,

1997, pag.24). Locurile pe unde au jucat ele rămân arse şi neroditoare. Rusaliile sunt cunoscute şi sub denumire de zâne, iele, albele.

Din acest motiv oamenii nu ştiu câte sunt şi nu le spun pe nume ca să nu le supere. În tradiţia populară se presupune că ielele iubesc

muzica, apa, iar cine vorbeşte cu ele îşi pierde darul vorbirii. Leacul cel mai folosit pentru cei atinşi de Rusalii era jocul căluşarilor, ca

şi usturoiul şi pelinul. Se recomandă să se poarte pelin în brâu.

Pe 24 iunie de prăznuieşte naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, peste care se

suprapune o sărbătoare câmpenească închinată zânelor bune, cunoscută sub numele de

Sânzienele sau Drăgaica, avându-şi originea într-un străvechi cult solar. Sânzienele erau

considerate femei frumoase, zâne bune care locuiau în păduri întunecate, neumblate de om.

Ele sunt foarte generoase: dau noroc pentru holde, pentru sănătate, înmulţesc animalele şi

păsările, vindecă bolile şi suferinţele oamenilor. Pot deveni şi dăunătoare, lovindu-i pe cei

ce au greşit cu „lanţul Sânzienelor”. Pot stârni din senin vijelii, grindină, lăsând câmpul

fără rod şi florile fără de leac. De Sânziene, fetele culeg flori albe sau galbene numite

sânziene, din care îşi împletesc cununi şi cingători purtate peste zi. Seara le pun la uscat

pentru leacuri şi îngrijirea feţei (Irina Nicolau, „Ghidul sărbătorilor româneşti”, 1998,

pag.50). Dacă până la Rusalii, plantele nu erau bune, deoarece erau „ciupite” de Iele, în

această perioadă se culeg pentru tot felul de boli sau tot felul de vrăji. Se crede că pe la

miezul nopţii de Sânziene înfloreşte iarba fiarelor, dar numai pentru câteva clipe, cu ea

putându-se descuia orice încuietoare. Pentru a o găsi, oamenii iau un lacăt încuiat şi-l leagă cu o aţă, iar pe la miezul nopţii încep să-l

tragă după ei, prin locurile unde creşte această iarbă. Când lacătul atinge iarba fiarelor, se descuie şi planta poate fi adunată. Există

multe tradiţii legate de această sărbătoare. Femeile măritate pot urma anumite ritualuri pentru avea copii, iar fetele, alte ritualuri,

pentru aflarea sortitului, în noaptea de Sânziene. Atunci ele dorm cu un bucheţel de flori de drăgăicuţă sub pernă. Dacă le poartă în

păr sau în sân, vor fi mai frumoase. Potrivit unei superstiţii populare, în ziua de Sânziene oamenii nu trebuie să se îmbăieze, doarece

vor spăla forţele magice care îi înconjoară în această zi. Se consideră că e şi pericol de înec.

În rândul obiceiurilor de vară intră Caloianul şi Paparudele, practicate în vreme de secetă, cu scopul de a chema ploile. Pe

29 iunie se prăznuiesc Sf. Petru şi Pavel (Sânpetru de Vară). Despre Sf. Petru se ştie că însoţeşte pe Dumnezeu în drumurile sale pe

pământ şi ţine cheile de la poarta Raiului. Se află alături de Dumnezeu la judecata de apoi, fiind foarte sever cu beţivii (Irina Nicolau,

op. cit., pag.82). Şi această sărbătoare este presărată cu multe credinţe şi datini. Cucului i se leagă limba, deoarece se îneacă cu orz şi

se preface în uliu, dacă va tuna sau fulgera în această zi, nucile şi alunele nu vor prinde miez. Se fac târguri şi se dă de pomană pentru

cei adormiţi.

În această perioadă se ţin şi Circovii Marinei (Circovii de Vară). Pe 17 iulie se culege pelin din care se obţine un lichid

folosit pentru a subţia pielea obrazului. Alţii culeg mărar, despre care se crede că este bun pentru vindecarea umflăturilor de stomac.

Pe 6 august au loc Propojaniile, adică Schimbarea la faţă, sărbătoare care marchează momentul în care Apostolii aflaţi pe

Muntele Tabor s-au convins că Acela era chiar fiul lui Dumnezeu. În popor se spune că trebuia terminat cositul şi strânsul fânului şi

că este vremea potrivită pentru culesul unor plante de leac: leuştean, usturoi, muşeţel, alune.

Ultima lună a verii este marcată de încă două mari sărbători: Sf. Maria Mare (Adormirea Maicii Domnulu) care se

prăznuieşte pe 15 august. Atunci femeile împart apă, miere, prune şi struguri. Dimineaţa culeg flori din grădină şi le pun la icoane,

pentru a-i feri pe toţi ai casei de boli şi necazuri. Maica Domnului este ocrotitoarea femeilor însărcinate, de aceea femeile se roagă să

aibă naştere uşoară şi copii sănătoşi. Se deschid târgurile şi tot satul se adună la horă. Este cea mai mare sărbătoare a verii.

Ultima sărbătoare a acestui anotimp are loc pe 29 august. Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul sau Sântion de

toamnă are numeroase legende. În această zi nu e bine să se mănânce fructe rotunde care au forma unui cap (nuci, mere) sau forma

unei cruci (nuci, pepene). Nu se mănâncă fructe sau legume roşii, nu se bea vin roşu şi nu se foloseşte cuţitul.

ÎNTREZĂRIRI 29

FOLCLOR

GHEORGHELAŞ Foaie verde de-o crăiţă

Cine-mi trece pe Istriţă?

Lele-i…căpitan Gheorghiţă

Fecior de-a lui Negoiţă

Şi cu-o mândră…mândruliţă

Albă ca o porumbiţă

La stână el se ducea

Şi pe baciul întreba:

„Moş Radule, barbă sură,

Barbă sură, bun de gură.

Barbă mică şi puţină

N-ai pe cineva prin stână?”

„Jur pe bătrâneţea mea,

Că nu am pe nimenea,

Decât pe-un biet mulgător

Ce-a sosit aici în zori.”

„Moş Radule, barbă sură,

Barbă sură, bun de gură

Hai să ne luăm de mână,

Şi să ne plimbăm prin stână.

Vreau să-ncerc brânza de-i bună

Şi caşul de sărătură.”

Şi de mână se lua

Şi prin stână se plimba.

Când sub crintă se uita,

Pe kir Macovei zărea.

Gheorghelaş cum îl vedea

La el şi se repezea:

„Auleo, kir Macovei,

Cin-te scoase-n ochii mei!

Scris a fost să te-ntâlnesc,

Inima să-mi răcoresc.

Oieritul când strângeai

Ţii tu minte ce făceai?

Mă izbeai cu cizma-n spate

De beam apă-nsângerată

Cu măsele-amestecată…

Şi-am trecut Dunărea lată

Şi-am zăcut mult timp prin

baltă…

Macovei, suflet de câine,

Nu mai vezi ziua de mâine.”

Şi-afară din stână-l da

Şi viaţa îi ridica…

„Moş Radule, barbă sură,

Să-ţi pui lacătul la gură

Şi arată-mi o cărare

Ce duce pe Bâsca-n vale.

Să mă duc pe Penteleu

Că acolo-i locul meu…”

Pe-o cărare înverzită

Cu troscot acoperită

Şi care în Bâsca da

Potera îl aştepta…

Şi-acolo un vânător,

Ciung de-o mână şi-un picior

Pe Gheorghelaş mi-l ochia,

La pământ că mi-l trântea

DOUĂ VARIANTE CU DOUĂ CONCEPŢII OPUSE ALE BALADEI

POPULARE „GHEORGHELAŞ”

Dem. AHRIŢCULESEI

Una din piesele folclorice cele mai interesante – aş îndrăzni să spun

reprezentativă pentru judeţul nostru – este balada populară „Gheorghelaş”. Sunt

cunoscute şi publicate până acum peste 15 variante ale acestei poezii. Dintre acestea,

varianta culeasă de Bazil Iorgulescu – cunoscut om de cultură buzoian – este printre

cele mai valoroase. Ea a fost publicată în 1885, în volumul „Poezii populare

româneşti” al folcloristului G. Dem. Teodorescu. Acesta însoţeşte varianta publicată cu

următoarea menţiune: „Cules în comuna Chiojd şi comunicat în 1885 de dl. Iorgulescu,

profesor şi director al gimnaziului din Buzău, împreună cu notele de mai jos şi cu cele

cuprinse în schiţa biografică spuse de centenarul preot Neagu din Cislău, amic din

copilărie cu Gheorghelaş, şi fost protopop al plaiului Buzău”. În acelaşi volum, G.

Dem. Teodorescu publică şi o altă variantă a acestei balade, culeasă de la un lăutar din

Brăila.

O comparaţie între cele două variante cuprinse în cartea citată demonstrează

valoarea superioară a variantei culese de B. Iorgulescu, aşa cum vom încerca să arătăm

mai jos.

Data culegerii baladei de către profesorul buzoian nu este certă, dar se poate

deduce că aceasta s-a întâmplat înainte de 1879, anul apariţiei manualului „Geografia

judeţului Buzău”, scris de el, timp în care Iorgulescu a cules datele care-l interesau

pentru lucrare, şi varianta baladei „Gheorghelaş”. Deosebit de interesantă ni se pare

metoda de lucru a folcloristului buzoian. Pe lângă transcrierea corectă a textului, el a

căutat să afle de la purtătorii localnici de folclor cât mai multe informaţii despre eroul

baladei. Preotul Neagu din Cislău, „fost amic al lui Gheorghelaş” furnizează, în acest

sens, date deosebit de preţioase despre haiduc.

Tatăl lui Gheorghelaş era moşneanul făgărăşan Negoiţă, „om cu dare de

mână”, aşezat în satul Ţoca, de pe Bâsca Chiojdului. Schiţa biografiei haiducului redă

contextul realităţilor sociale ale acelor vremi: exploatarea nemiloasă a ţăranilor de către

arendaşi, fiscalitatea excesivă – caracteristice domniilor fanariote care au determinat

răscoala din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu. Eroul baladei – aflăm din această

schiţă biografică – a participat, în calitate de pandur la răscoală, luptând „contra

arnăuţilor la Pătîrlage, la Nişcov, la mănăstirea Cârnului şi la mănăstirea Găvanu”. De

aici se poate deduce că Gheorghelaş îşi continuă lupta pentru dreptate socială, începută

sub steagul lui Tudor, ca haiduc. Balada descrie tocmai această acţiune îndreptată

împotriva exploatării reprezentată prin Macovei, căpitan de poteră şi, după N. Iorga,

pârcălab de sat, şi a „birului cel greu”. Meritul esenţial al culegerii lui B. Iorgulescu

este de a fi dat la iveală o variantă care respectă adevărul istoric şi redă viaţa şi lupta

eroică a haiducului, pildă de intransigenţă în relaţiile cu exploatatorii. Varianta

culeasă de însuşi G. Dem. Teodorescu „scrisă în ziua de 14 august 1883 la Lacu-Sărat,

după Petrea Creţu Şoricanu, lăutarul Brăilei” şi publicată în acelaşi volum cu cea

despre care am vorbit, deşi este mai realizată din punct de vedere artistic, păcătuieşte

prin denaturarea adevărului istoric şi prin prezentarea neconformă cu realitatea a

eroului baladei. Acesta îl pune într-o lumină defavorabilă pe Gheorghelaş, arătând că

haiducul ar fi ajuns la un compromis cu Macovei, pedepsindu-l doar cu bătaia, luându-i

banii cu care şi-a cumpărat stâne şi turme multe, de i-a mers vestea până la Botoşani,

întrcându-l astfel în bogăţie pe Macovei.

Din cele expuse, considerăm că varianta lui B. Iorgulescu este superioară, sub

raportul respectării adevărului istoric, atât cu privire la cazul în speţă – Gheorghelaş,

cât şi în ceea ce priveşte lupta dusă de haiduci ca expresie a împotrivirii poporului

nostru faţă de exploatatori în acea epocă.

(Materiale puse la dispoziţia redacţiei de Dumitru Steriade)

Şi viaţa i se sfârşea.

ÎNTREZĂRIRI 30

IDENTITATE Passionaria STOICESCU

Nu-l văd şi nu-l ating – dar este,

nu urc, dar el mă ia pe creste,

nu-i foc, dar arde nevăzut

şi cântă disperant şi mut.

Mi-e mire fără legământ

şi cer imens, fãrã pământ,

drag mort din patima mea vie…

El?

Eu!

Poemul – când mă scrie !

UN GÂND...

Eliza ARTENE

Îţi aduc zilnic viaţa mea întreagă

Cu suflet îngenunchind de grea durere,

Îţi las ofrandă zâmbet şi privire

Căci singur mi-eşti fiinţa cea mai dragă.

Îţi voi aduce-n orişicare clipă

Iubirea mea şi dorul de a-ţi fi

Şi aer şi cămaşă – zi de zi,

Doar tu să faci din dragoste risipă...

VIAŢA SATULUI ROMÂNESC ŞI A ŢĂRII ÎN LITERATURA EPISTOLARĂ

Al. Florin ŢENE

De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, ce statut are? În acest context nu

putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi

filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.

În discuţia noastră intră scrisoarea particulară, “familiară”, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a

promovat-o, urcând-o în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau la noi M. Kogălniceanu, Al. Odobescu, I. L.

Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.

În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii

artistice şi literare. De multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară? Despre acest statut al scrisorii au scris E.

Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii.

Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică de la un destinatar la

altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului Viaţa

la ţară se interesează de viaţa ţăranilor din Plaineşti, satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună

în umbră poezia şi romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este inexpresivă şi nu egalează cu Moara cu noroc, sau

Popa Tanda.

Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti, sau la Gib Mihăescu

abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii în postura lor de epistolari nu izbutesc

întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de personae deprinse a se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o George

Călinescu în genul epistolar, în volumul Scriitori străini apărut la E.L.U, 1967: “Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de

procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient.

Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transporta pe sine în plan ideal,

iar pe de alta, intuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atent ca oricare altul la compoziţie. “

Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe drumul pribegiei, în

scrisorile sale trimise se vaită de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de dascălul Alexe, din Bucureşti. În momentul

izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti , care îi dădeau

sentimental grandorii şi al unui destin providenţial: ”Când am intrat în Bucureşti, aseară, era toată cetatea la barieră pe Podul

Mogoşoaiei şi până la palat, palatul era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii neprecurmate traseră

trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi coroane. Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat era

necontenita strigare“(scrisoare către soţia sa, din 3 iulie 1848- Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116 ).

Autorul poeziei Zburătorul se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit un leit-motiv al

Scrisorilor din exil: “Cine m-a pus a-mi sacrifice zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va întreba el”. Într-o scrisoare către Barbu

Ştirbey:”( …) căci pricepea ea ce înţelegi Domnia-Ta cu ţara; cel puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria

Ta“.(Fără dată ).În altă scrisoare scrisă în tonul profetic, retoric şi mesianic în felul Cântării României de Alecu Ruso, poetul scrie:”O,

Români! Români…pe Şincai( îl lăsaţi )a muri cerşetor(…) O, Români! Din streini ce veniră la voi, toţi vă amăgiră, toţi vă despoiră,

toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară, vă înjurară, vă calomniară… “(Către G.

Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852.)

Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I.Ghica, sau ale lui M.Kogălniceanu care

aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În

rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism.

Acestea fiind încărcate de o structură romantică. Bălcescu era obsedat de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiul de sine.

Moartea eroică îi apare ca un ideal supreme, precum dacilor: ”...şi eu să-ţi spun drept şi din fundul inimii, ţie, Ghico, ca mai bun

ÎNTREZĂRIRI 31

prieten al meu, doresc să mor, şi de aceea să merg să mă bat.” (Către Ion Ghica, 8 iunie 1849,Opere, IV, Corespondenţă, p.187 ).

După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul Istoriei românilor supt Mihai Vodă Viteazul crede în continuare într-o revoluţie viitoare,

şi de aici destinul său de erou tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează

chipul revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria trucurilor teatrale:

“…nu ştiam decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare”. (Scrisoare către A.G.Golescu,12/24

martie,1849, Opere,IV, Corespondenţă, p.144). Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale

ale gânditorului. Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii naţionale,

scriind profetic: “România va fi iubita noastră “( Către A.G.Golescu, 4 martie 1850, Opere,IV, Corespondenţă, p.278).

Scrisorile lui Mihai Kogălniceanu sunt prin excelenţă familiare şi ele au fost expediate la o vârstă când viitorul scriitor şi om

politic nu avea conştiinţa de mai târziu.Ele ne apar ca o expresie indiscutabilă a naturaleţei şi spontaneităţii. El scria părintelui său că

în Franţa “Slobozenia mi-i mai scumpă decât un rang mare şi bogăţia”. Tot el la vârsta juneţii scria, prevestind concepţiile omului

politic de mai târziu: “Adevărata civilizaţie constă în respectarea legilor, în abolirea sclaviei care mai există în ţară la noi, spre

ruşinea noastră, în egalitatea persoanelor, fără deosebire de starea socială şi de origină…; ruşine moldovenilor care îşi pierd astfel

onoarea în ochii Europei!”. ( Către surorile sale, 1/13 feb.1837). Scrisorile lui Kogălniceanu îl aşează pe acesta în rândul marilor

noastre talente epistolare, a cărui autenticitate complexă, de sensibilitate şi de exprimare, poate satisface cele mai înalte exigenţe

estetice.

La Vasile Alecsandri predomină plăcerea de a scrie. Aceaşi bucurie o simte citind scrisorile altora, ajungând să facă

abstracţie de rolul lor de comunicare sau de confesie. Dragostea sa de ţară capătă accente deosebite în timpul Războiului de

Independenţă, când vitejia ostaşilor noştri îi întrece toate aşteptările: „Am nevoie să fiu scutit de orice preocupare personală pentru ca

să admir în voie vitejia îndârjită a tinerei noastre armate. Ce lucru uimitor: nu-i aşa? Simpli ţărani, smulşi de la plug, să devină

dintr-o dată eroi. Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşe de când cu cele petrecute la Griviţa. În sfârşit, sîntem cineva în lume. E

mult! E mai mult decît s-ar fi putut nădăjdui. “(Către Aglae Allaux, 5 oct.1877, în vol.V.Alecsandri, Corespondenţă ). Poetul şi

prozatorul, care ne încântă nu o dată cu suvenirurile şi memorialul său de călătorie, îşi regăseşte ritmul şi în corespondenţa

particulară. Incendiul bisericii din Mirceşti este relatat ca o imagine cinematografică: “În satul Mirceşti exista o biserică veche, durată

din lemn de stejar şi ornată cu arabescuri foarte frumoase, pe care le săpase un sculptor necunoscut de-a lungul grinzilor. Acel

templu modest, cap d`operă pierdut în câmp şi înconjurat de mormânturi, era deservit de un preot care printre alte daruri avea şi

darul beţiei. Într-o duminică, or fi acum câţiva ani, prea sfinţitul, doritor de a schimba potirul pe stacană şi de-a părăsi mai degrabă

altarul pentru ca să se ducă la crâşmă, ceti liturghia din fugă şi alergă la jupânul Moisi, uitând să stingă lumânările în biserică. Era

vânt mare în acea zi; vântul suflând printr-un geam stricat găsi de cuvinţă a fâlfâii perdeaua şi a o apropia de para unei lumânări.

Îndată perdeaua luă foc şi dete foc bisericii...Palalae!! Templul centenar arse din straşine până-n temelie şi se înălţa la cer ca fumul

unei gigantice cădeliniţe. “ ( Către Titu Maiorescu, 25 martie, 1875, în vol.V.Alecsandri, Scrisori, 1, pag.6-7.).

Tânărul Al.Odobescu se întristează de situaţia jalnică în care a ajuns conacul şi starea de mizerie a ţăranilor, jefuiţi ca la

drumul mare: “Eu însumi nu mi-am putut stăpâni lacrimile văzând casa, grilajul părăginit, grădina fără terasă şi aleile neângrijite;

pe alocuri, drumurile nu se mai cunosc, iar satul e într-o stare de mare mizerie. Arendaşul acesta i-a întrecut pe ceilalţi în

escrocherii; ţăranii cu toţii sunt revoltaţi contra lui şi 11 dintre ei vor să plece începând de anul viitor; le pretinde zile de clacă mai

mult decât prevede legea; le ia pui şi cereale pentru orice fleac; în sfârşit, încasează biruri ca pe timpul domnilor fanarioţi”. ( Către

Catinca Odobescu, 31/12 iulie 1856, în vol.Al.Odobescu, Pagini regăsite, ediţie îngrijită de Geo Şerban, Editura pentru literatură,

1956, p.233).

Corespondenţa lui Odobescu ni se relevă şi ca un jurnal de călătorie, care ajunge să se confunde cu notele de drum ale

scriitorului.

Publicarea ineditului Epistolarium conţinând bruioanele a peste 850 de scrisori din tinereţea lui Titu Maiorescu pe când era

la studii în străinătate, conturează portretul tânărului intelectual pe deplin format la 21 de ani. Mai târziu, criticul de la Junimea avea o

capacitate de muncă deosebită (,,nu cred să fie astăzi doi oameni în România care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu

mine “ - îi scria lui Duiliu Zamfirescu în 17/29 nov.1891, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Ed.Casa Şcoalelor, p.361.)

Corespondenţa lui Titu Maiorescu ne descoperă un intelectual prin vocaţie care se interesează de situaţia ţării, nu numai

dăruit studiului. În timp ce pentru Mihai Eminescu scrisoarea e un accident în viaţa lui, de natură a-i contrazice personalitatea şi a-l

pune într-o stare afară din comun, o recunoaşte personal într-o edificatoare autodefinire: “Eu pentru a scrie o epistolă trebuie să am o

dispoziţie deosebită de uşoară, nepotrivită oarecum cu caracterul meu,(… ) “( Către I.C.Negruzzi, 1871, în Convorbiri literare, 1892,

Număr jubiliar, p.39.). După ce nefericirea s-a abătut pe de-a-ntregul asupra poetului, scrisorile nu mai sunt altceva decât sfâşietoare

momente ale tragediei: “Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească,

căci aici, de când mă aflu n-am avut niciodată fericirea de-a mânca până la saţiu. Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări

continue în care petrece nenorocitul tău amic”. ( Către A.Chibici-Râvneanu, 12/24 ian.1884, din sanatoriul Do0bling din Viena, în

Convorbiri literare, 1906, p.1000). Aprecierea entuziastă a Epigonilor de către Veronica Micle îl face pe Eminescu să se confeseze:

”E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un élan de patriotism. Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele

populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor”. ( Către Veronica Micle, 8 nov.1874, vol.IV,

p.127).

Ion Creangă în scrisori pare un mucalit. Lui Slavici, om şcolit, îi scrie în termini “intelectuali”: “Ca fiu din popor, admit

întru totul părerile dv.” La care adaugă “Dar oamenii noştri de stat. Ochi au şi nu văd; urechi au şi nu aud, căci totdeauna au luat

cărbunele cu mâna sărmanului ţăran, care la urma urmelor tot el a plătit gloaba. Vorba ceea “Capra b. şi oaia trage ruşinea “ (…

)(Către I.Slavici, 21 oct.1878, în I.E. Toruţiu, Op. cit. vol III, p.119-121 ).

În secolul nostru, dacă ţinem seama de mijloacele moderne de trasmitere, ( internet, telefonie mobilă,etc), scrisoarea pare a fi

condamnată la pieire. Tocmai de aceea apariţiile unor cărţi conţinând corespondenţe sunt savurate de cititori.

Pe parcurs voi continua cu răsfoirea corespondenţelor marilor noştri scriitori, pe care le voi comenta.

ÎNTREZĂRIRI 32

ZUGRAVUL BISERICESC ION POTLOGEA

(articol preluat din Ziarul Lumina) Gheorghe POSTELNICU

Biserica din Pârscovul de Jos, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, a fost construită

între 1847 şi 1852, pe o movilă aflată la intrarea în sat. Pe un soclu din plăci de calcar

şlefuite de cioplitorii din Ciuta, sprijinit pe o fundaţie adâncă de bolovani de râu, s-a

încheiat scheletul din grinzi masive de stejar pe care s-au bătut pereţi din dulapi de

scândură. Primul preot consemnat de documente s-a numit Constantin M. Dragomirescu,

care ar fi păstorit între 1852 şi 1897, urmat de Vergu Mănăilă (Manolescu), născut în 1858

şi mort în 1929, fiul Arghirei şi al preotului Manolache din Trestia. Părintele Vergu a fost

înlocuit de preotul Theodor Anastasiu, fiul Anicăi şi al lui Costas Anastasios, zis Grecul,

din Odăile. Preotul Anastasiu s-a născut pe 26 iulie 1906 şi s-a stins fulgerător, pe 17

iulie1974, „orele 3:30”, conform unui proces-verbal întocmit de consiliul parohial, prăbuşit

sufleteşte după arderea bisericii în seara zilei de 5 ianuarie 1973. În incendiul nemilos au

pierit 4 icoane realizate de zugravul bisericesc Ion Potlogea.

Ion Potlogea s-a născut pe 29 iulie 1908, în satul Runcu (Stănileşti). A fost fiul lui

Gheorghe Potlogea, născut în 1882 şi mort la 28 de ani, într-un accident la treierat pe

moşia boierului Lucasievici, din Urleasca (Brăila), şi al Stancăi (1885-1969), fiica Mariei

şi a lui Zaharia Stoian, veteran al Războiului pentru Independenţă. Acesta a avut în dijmă,

înainte de a-l cumpăra, terenul de la Ţarigrădeanca (Runcu) al lui Costache Voicu, tatăl lui

Vasile Voiculescu. Bunicul Stoian a făcut 7 ani serviciu militar la „călăraşi” (jandarmi călare), pe timpul lui Cuza, în locul lui Ştefan

Rizu (n. 1845), un strămoş al scriitorului Mihail Steriade (1904-1994).

Din anii de şcoală a păstrat figura luminoasă a primului învăţător, Tache Dragomirescu, „artist violonist, pictor, poliglot”.

Aceste i-a deschis inima spre cultură. Un frate al mamei, Mihai, cântăreţ bisericesc, prieten cu maica Amvrosia de la Mănăstirea

Răteşti, şi cu nepotul acesteia, viitorul mitropolit Firmilian Marin al Craiovei, i-a deschis sufletul spre credinţă. La 14 ani a intrat

ucenic la zugravul Nicolae Şolescu, din Buzău (1889-1960). A învăţat meserie, ucenicind, printre altele, la pictura bisericilor din

Pogoanele I, Gura Dimienii, Săgeata, Şarânga I, Vadu Paşi, Sf. Îngeri – Buzău, Maxenu.

În 1930, după ce doi ani a fost paracliser la biserica Sf. Ioan din Mizil, l-a angajat N. Şolescu, ca lucrător principal în

restaurarea bisericii mari a Mănăstirii Răteşti. Au urmat bisericile din Mărăcineni, Mănăstirea Barbului, Plop (Brăila), Largu,

Mănăstirea Rogoz (Rm. Sărat), Sf. Apostoli – Mănăstirea Ciolanu, Petrăcheşti şi Izvoranu – Grăjdana. Iarna lucra în atelier, alături de

maestrul lui Şolescu, renumitul Dimitrie Gh. Nicoleanu (1853-1940), îngrijit la acea vreme de o nepoată căsătorită cu Nicu Şolescu.

Dimitrie Nicoleanu a fost elevul aromânului Dimitrie Teodorescu (1820-1902), refugiat la Buzău, în 1828, cu alţi bulgari din

Sliven. Teodorescu îşi însuşise tehnica şcolii de zugravi a Episcopiei Buzăului, conduse de pitarul Nicolae Zoograf Teodorescu

(1790-1880), şcoală iniţiată de marele Chesarie, avându-l ca elev şi pe Iordache, nepotul pitarului, tânăr talentat, trimis de Episcopie

la Roma şi Paris, în 1852. Întors în ţară după 6 ani, a semnat toate lucrările cu numele „Gh. M. Tattarescu” (1820-1894). Memoria

noastră vizuală păstrează şi astăzi vie semnătura aflată în interiorul bisericii din Pârscovul de Sus, acoperită, din păcate, de lucrările

ulterioare, efectuate, între 1988 şi 1992, de către Jenică şi Liliana Enache, din Buzău. După un stagiu de pregătire în Rusia, Tattarescu

şi-ar fi îmbunătăţit stilul de lucru, devenit „mai ortodox”, influenţând pe prietenul Nicoleanu, pe Şolescu şi pe Ion Potlogea. Acesta

din urmă a recunoscut că a fost luminat şi de „valoroasa zugrăveală” a călugărului Irineu Protcenco din paraclisul Mănăstirea

Sihăstria (Neamţ). Se afirmă că pitarul Nicolae a fost elevul „şcoalei de zugrăvie” de la Mănăstirea Căldăruşani, conduse de

Polcovnicul Nicolae, perfecţionându-şi arta şi în atelierul lui Eustaţie Altinis, din Iaşi.

În 1935, înţelegând că alături de Şolescu nu putea progresa, că „un zugrav fără cultură nu era cu putinţă”, s-a despărţit de

acesta şi a căutat să-şi completeze studiile şi cunoştinţele artistice. A găsit sprijin şi sfat înţelept la preotul Gh. Jugureanu (1885-

1987), fost director al liceului din Mizil şi consilier referent administrativ al Episcopiei. În urma examenului susţinut la Ministerul

Cultelor şi Artelor, în 1940, a obţinut autorizaţia de zugrav bisericesc, reconfirmat de Sf. Sinod, în 1957. A purtat până la sfârşitul

vieţii (12 febr.1999) imaginea pictorului Marius Bunescu şi a acad. Pr. Nic. M. Popescu, membri în comisie, impresionaţi de

meşteşugul şi de răspunsurile sale. Până la mobilizarea pe front (1941) a efectuat restaurări de zugrăveli vechi la bisericile din

Lăpoşel, Izvorul Dulce, Dăscăleşti – Aldeni, Glod – Tisău, Zărneşti, Mircea Vodă (catapeteasma), Calvini (în tempera), Bâscenii de

Sus, Pârscovul de Sus (ulei amestecat cu ceară). După 1970 a lucrat la biserica stilistă-ortodoxă „pe calendar Iulian” din Zăneşti –

Neamţ (tâmpla distrusă), Secătura (de sub Măgura Odobeştilor), Mănăstirea Răteşti (plafonul boltei deasupra fântânii xenocrat şi

restaurarea picturii de pe pereţii sălii de muzeu). A pictat multe icoane şi panouri zugrăvite la Mănăstirea Găvanu, Poiana Mărului,

Jitia de Sus, Jitia de Jos şi la Chiojdeni. A zugrăvit bolta cavoului familiei Gherghina, din cimitirul Dumbrava (Buzău). A restaurat

vechea zugrăveală a bisericii Sf. Gheorghe din Mănăstirea Ciolanu. Capodopera sa a fost considerată lucrarea icoanelor împărăteşti

din tâmpla bisericii din Pârscovul de Jos, distrusă de incendiul din Ajunul Botezului Domnului şi al Dumnezeieştii Arătări.

Ion Potlogea a cercetat arhivele bisericilor în care a lucrat, descifrând documente şi inscripţii vechi, făcând numeroase

însemnări, multe fiind publicate în revista „Îngerul” a eparhiei Buzăului şi în „Telegraful român” din Sibiu. Unele documente,

manuscrise, caiete, planşe, hărţi şi fotografii au fost predate filialei Arhivelor Statului din Buzău şi bibliotecii Liceului „B.P.Haşdeu”,

altele s-or fi găsind în posesia urmaşilor din Robeşti, care, din păcate, rămân indiferenţi faţă de viaţa şi activitatea acestui genial

„autodidact”, care a ascultat glasul atâtor clopote scufundate în trecutul nostru creştin.

ÎNTREZĂRIRI 33

SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL

Preot Mădălin VLĂSCEANU

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt sărbătoriţi pe 29 iunie, după o perioadă de post, care

variază ca durată, în funcţie de data Sfintelor Paştilor.

SFÂNTUL APOSTOL PETRU a fost un om năvalnic şi hotărât. Numit la naştere Simon, el este

fiu al lui Iona şi frate cu Andrei. S-a născut la Betsaida, dar a locuit ulterior în cetatea

Capernaum. Este pescar, om simplu şi fără carte, nepreocupat de sinagogă sau de viaţa religioasă

a evreilor. Viaţa lui se reduce la prinderea de peste pentru asigurarea traiului. Este energic şi naiv

în sinceritatea lui. Este mai în vârstă decât fratele său, Andrei. Ştie că mezinul familiei are

preocupări "ciudate" pentru un pescar: este ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, un profet

itinerant care botează undeva lângă Iordan, predică pocainţa, apropierea Impărăţiei Cerurilor şi

venirea iminentă a lui Mesia; dar pe Petru nu-l interesează decât captura de peşte...

In acest context, când Petru trăgea corabia la ţărm, Andrei vine exaltat la fratele său şi exclamă:

"Am găsit pe Mesia!" Da, îl găsise, pentru că fusese de faţă la Botezul Domnului Iisus din Iordan

şi ascultase îndemnul Învăţătorulului său, Ioan, de a-L urma Pe Mesia - Iisus. Petru nu pare prea

încântat de descoperirea fratelui său, dar, pentru a-i potoli insistenţele entuziasmante, acceptă să

meargă împreună cu fiii lui Zevedeu - Iacob şi Ioan, şi ei pescari şi foşti ucenici ai Botezătorului -

să-L asculte pe Mesia. Petru nu ştia în acel moment care trebuia să fie rolul concret al lui Mesia şi

nici nu era încă prea dornic să afle. Îl găsim astfel pe Petru la nunta din Cana Galileii, unde nu înţelege minunea prefacerii apei în vin

şi la Sărbătoarea Corturilor de la Ierusalim, împreună cu Iisus. Curios este că după aceste doua evenimente Petru se reîntoarce la

ocupaţia sa iniţială de pescar. Se întoarce, dar gaâdul nu-i mai sta acum la peşte. Nu mai are somn noaptea. Spusele fratelui său despre

Mesia îl pun pe gânduri. Nu ştie ce să creadă. Până acum considera credinţa apanajul oamenilor creduli şi naivi. Nu se poate dezlipi

de privirea cu care îl privise Iisus şi de glasul Său divin. Avea "ceva" ce nu-şi putea explica. În acestă stare de meditaţie, lucru străin

până acum pentru Petru, peştele este neglijat. Aşa se face că - după o noapte de pescuit - Petru se întoarce la ţărm cum plecase, fără

peşte. Apare însă Iisus, care-l sfătuieşte să arunce mreajă în locul indicat de El. Petru execută îndemnul neîncrezător şi lipsit de elan,

ironic la gândul că un tâmplar din Nazaret - de unde nu poate ieşi ceva bun - nu-l poate învăţa "meserie" pe el, Marele Pescar. Mare

este surpriza pentru Petru când vede captura mare de peşte cauzată de apariţia lui Iisus. Cine este Acesta şi ce vrea de la mine? Cu

siguranţă că nu este un om obişnuit. Nu, nu poate să fie. Să fie mai mare decât Botezătorul, cum spune Andrei? Speriat şi simţindu-şi

păcătoşenia, Petru spune: Du-te de la mine, Doamne, ca sunt om păcătos. Iisus nu se duce, ci îl cheamă la apostolat: De azi vei fi

pescar de oameni. Petru lasă toate baltă pe loc şi merge după Iisus. Nu apucase mintea lui Petru să răspundă la întrebarea cine este

Iisus, ca minunile la care este martor, il transfigurează. Este marcat profund de vindecarea paraliticilor, a orbilor, a demonizaţilor.

Vede cum oasele sucite şi cangrenate se repun în forma lor firească, cum moartea este chemată la raport şi executată. Este mândru că

Rabi l-a ales pe el şi vrea să se ridice la demnitatea chemării. O vede inviată pe fiica lui Iair. Vede slava lui Dumnezeu la Schimbarea

la Faţă pe Tabor. Ezită să meargă singur pe apă. Este martor al vindecării soacrei sale muribunde. Îl apără pe Rabi cu sabia în

momentul arestării, dar se va lepăda de trei ori de Iisus. Fuge la mormântul gol şi este martor al Învierii. Vede semnul cuielor în mâini

şi picioare în Hristos înviat şi este repus apostol. Predica la Pogorarea Sfântului Duh şi este arestat de trei ori în Ierusalim. Prin

puterea lui Iisus, vindecă un olog la templu şi este de ajuns ca umbra lui să treacă peste bolnavi şi aceştia erau vindecaţi. Predica

Evanghelia Invierii în Antiohia (azi în Siria), Corint (Grecia), Asia Mică (Turcia), Babilon (Iraq) şi Roma (Italia). Moare la Roma,

crucificat cu capul în jos, apărând credinţa că IISUS ESTE HRISTOSUL, FIUL LUI DUMNEZEU CELUI VIU.

SFÂNTUL APOSTOL PAVEL Născut în Tars, Sfântul Pavel primeşte la naştere numele Saul. Este un om fericit: este cetăţean

roman, cu "n" privilegii şi favoruri. Nu-i lipseşte nimic în casa părintească. Învaţă la şcolile cele mai înalte şi are în faţă o carieră

strălucită. Este fariseu, zelos în activitatea lui de stârpire a oricărui fenomen religios sau secta care atacă mozaismul. Erau în epoca "la

moda" exaltaţiile religioase şi politice şi tânărul Saul este bucuros să contribuie la "lucrarea Domnului". Confunda mişcarea iniţiată de

Iisus cu o banală erezie ca multe altele de dinaintea ei şi nu vede nici o problema în eradicarea ei. Este convins 100% că arestând şi

omorând creştini îşi face datoria faţă de Dumnezeu şi are şanse sporite de a fi promovat în cariera sa de fariseu "tânară speranţă".

Este martor la uciderea diaconului Ştefan. Foarte inteligent, Saul îşi dă seama că sângele martirilor este sămânţa pentru răspândirea

Bisericii şi, cu cât mai mulţi creştini persecutau el şi colegii lui farisei, cu atât numărul "galileenilor" este mai mare. Schimbă

strategia. Realizează că aceşti discipoli ai Tâmplarului din Nazaret mor pentru El, pentru că au credinţa în înviere. Ştie că dacă va

demonstra că nu există înviere, misiunea sa de lichidare a "sectei" va fi îndeplinită fără vărsare de sânge. Trebuie să găsească trupul

mort al Lui Iisus. Aude că la Damasc s-a înfiripat o comunitate creştină. Prinde zvonul că apostolii ar fi furat trupul mort al lui Iisus şi

l-ar fi ascuns tocmai la Damasc. Pleacă spre Siria cu armata... Numai că, pe drumul spre Damasc, o lumină îl orbeşte pe Saul. Cade cu

faţa la pământ şi orbeşte. Plin de praf, Saul - viteazul - este cuprins de frică. Ce se întâmpla? Ce e cu lumina asta? Voi trimite soldaţii

să... Cine vorbeşte? De unde îmi ştie numele Străinul acesta misterios? "Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?" Eu, să te prigonesc? Nici

măcar nu ştiu cine eşti! "EU SUNT IISUS PE CARE TU ÎL PRIGONEŞTI!" Suntem convinşi că în mintea lui Saul erau aceleaşi

cuvinte ca pe buzele lui Petru, în momentul chemării la apostolat: Doamne, eu sunt un biet păcătos; pleacă de la mine, caută unul mai

vrednic, nu pe mine, om scund şi chel. Lucrarea lui Hristos se arată în slăbiciunile lui Pavel. În urma minunii de pe drumul

Damascului, viaţa lui Saul se schimbă. Din persecutor, devine apostol; din omorâtor de creştini, devine dispus să moară pentru

creştinism. Iisus Hristos Domnul a intervenit în viaţa lui în mod direct şi el nu a rămas indiferent la această chemare specială. I s-a

mai dat o şansă şi vrea să o fructifice. Ajuns în Damasc, Saul nu mai caută trupul mort al lui Iisus, pentru că este convins că Acesta nu

e mort; deci, nu mai are ce căuta. E convins că s-a întâlnit cu Însuşi Fiul lui Dumnezeu Înviat. Nu-i mai arestează pe creştini, ci se

botează în numele Sfintei Treimi de către Anania. Îşi recapătă vederea trupească, după ce pe cea sufletească o câştigase în urma

minunii de pe cale. Pe bună dreptate, Saul - Pavel este considerat "al doilea întemeietor al creştinismului", datorită multelor sale

călătorii misionare. Hristos Înviat rămâne Capul, dar Pavel este răspânditorul Evangheliei. Neobosit, aleargă din cetate în cetate, din

ţară în ţară, trâmbiţând gloria Învierii lui Hristos. În fiecare cetate, "strategia" este aceeaşi: predica mai întâi evreilor în sinagogă, unde

ÎNTREZĂRIRI 34

- de regulă - este respins, apoi păgânilor în pieţe. Pune bazele comunităţilor creştine, le rânduieşte preoţi şi episcopi, le vizitează, le

trimite sfaturi şi recomandări practice în funcţie de problemele apărute. Vorbeşte în funcţie

de ascultători: evreilor le arată că Iisus este Mesia, Cel prezis de profeţi, grecilor le spune

că Iisus este "Dumnezeul necunoscut" de ei, iar efesenilor le demonstrează inexistenţa

idolilor. Este arestat de evrei la Ierusalim, acuzat că a introdus păgâni în templu. După doi

ani de inchisoare la Cezareea, uzitând de cetăţenia romană, este dus la Roma să fie judecat.

Nu cunoaştem cu exactitate finalul vieţii sale. Ştim că a fost prizonier de două ori la Roma,

că visul sau era să ajungă în Spania şi că a murit decapitat la Roma, în anul 67, cu credinţa

că "Hristos a înviat şi s-a făcut începătura a celor adormiţi."

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt prăznuiţi în aceeaşi zi, deoarece amândoi s-au

săvârşit la Roma, din porunca împăratului Nero, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar lui

Pavel tăindu-i-se capul. Moaştele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, potrivit Sinaxarului, au

fost puse împreună. Tradiţia a consemnat ziua de 29 iunie ca dată a martirajului lor.

Cercetările mai noi au stabilit cu o anume precizie că Petru a fost rîstignit în anul

64, iar Pavel a fost decapitat în anul 67. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt autori de

epistole incluse de Biserică între textele canonice ale Noului Testament (Pavel – 14; Petru -

2 ).

________________________________________________________________________

ŢARA LUI CARAGIALE

102 SECVENŢE ÎN 102 EPIGRAME LA 102 ANI DE LA TRECEREA ÎN NEFIINŢĂ A LUI CARAGIALE:

9 IUNIE 1912 – 9 IUNIE 2014 (epigrame şi maxi epigrame)

Autor: prof. Petcu ABDULEA

Un secol am râs cu toţii 3 8

De miticii şi netoţii, Ţara cu haz (şi cu parale) Codrului, Măriei-Sale,

De Pristanda şi Dandanache, Era a lui Caragiale Din ţara lui Caragiale,

Caţavencu, Mache, Lache Azi, săracă, altă modă, I-a mai rămas o rămurea,

Din ţara lui Caragiale, E a lui Papură Vodă. Haide la export cu ea !

Dar pesonajele sale

Ne par cât de cât morale 4 9

Astăzi… dacă-s comparate Votaţi-l iar pe dom’ primar, “- Ţara nu-i a mea şi nu-i nici a Cu mahării cu palate, Dar fiţi atenţi, când, pe trotuar, voastră!”, Cu politicienii-lotri Spre urne vă-ndreptaţi agale, Zis-a Domnul Ştefan din Suceava

Ce-au distrus fabrici şi codri. Să nu călcaţi în ceva moale, sihastră

Că-i ţara lui Caragiale. Şi ţara Ştefan şi a lui Caragiale

E ţara nimănui, precum vezi matale.

Ţara de azi, decăzută,

Sărăcită şi vândută, 5 10

Fără principii morale Crin de Ponta divorţează, Miniştrii Ponta şi Dragnea, într-o barcă

Nu e a lui Caragiale, Călin pe Ponta-l curtează, trasă de jandarmi, prin apa de 30 de cm Ţara veche-a fost a lui, Sunt amoruri liberale Defilează în ţara lui Caragiale

Cea de azi e-a nimănui. În ţara lui Caragiale. Mândria forţelor navale: Într-un sat inundat, pe-o străduţă,

1 6 Doi miniştri-ntr-o bărcuţă.

Urarea “Paşte fericit!” Europarlamentari, cum ştim:

Eba, Gigi şi Vadim. 11

E un îndemn către matale “Mari valori spirituale” Reamenajări stradale

Să paşti pe câmpul înverzit Din ţara lui Caragiale. În ţara lui Caragiale:

Din ţara lui Caragiale. Scot granit şi pun plăci tip

7 Din ciment şi mult nisip.

2 “De treci codri de aramă,

La Eurovision-ul marii finale, de departe vezi albind” 12

Paulei Seling, din ţara lui Caragiale, Câmpuri pline de gunoaie Domnul prim-ministru a aplicat pentru o parte a

Chiar Paula Iacob i-ar fi trecut în faţă, şi pungi de plastic sclipind mediei eticheta “presă comunist-fascistoidă”.

Dac-ar fi avut barbă şi mustaţă. “Acolo, lângă izvoare” În ţara lui Caragiale,

de petrol din ţeava spartă Cine scrie în jurnale

E ţara lui Caragiale Ceva rău despre partid

n-o mai căutaţi pe hartă. E comunist-fascistoid.

ÎNTREZĂRIRI 35

Se împlinesc 50 de ani de la construirea Şcolii din Pârscov,

unitate care a primit, în 1994, numele marelui medic şi scriitor Vasile

Voiculescu. De-a lungul timpului, localul a fost extins, reabilitat,

modernizat, constituind, în prezent, o şcoală – etalon pentru

învăţământul de pe Valea Buzăului. Să dăinuie peste veacuri, împreună

cu amintirea luminoasă a ctitorilor ei: Ioana Dumitrescu, Ioan Popescu,

Cecilia Boerescu, Sevastiţa Popescu, Dumitru Scoroşanu!

În ultima zi a lunii mai 2014, realizatorii revistei ÎNTREZĂRIRI au luat

parte, alături de importanţi scriitori braşoveni (A. Lesenciuc, I. Topolog, G. Daraban, C. A. Benescu), la ZILELE ŞCOLII

GIMNAZIALE CISLĂU. S-au prezentat revista şcolară “Cislăul cu chip de copil” (realizatoare prof. Luminiţa Gherghe şi

prof. Gabriela Mazîlu), precum şi volumul de proză scurtă “Sfeştanie la o casă de intoleranţă” al cunoscutului autor Nicolae

Gâlmeanu.

A APĂRUT:

ASOCIAȚIA ORTODOXĂ

«FILANTROPIA»

BERCA ‒ BUZĂU

10 ANI DE LA ÎNFIINŢARE

Editura Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei 2014

I M P O R T A N T !

Distinşii noştri colaboratori sunt rugaţi

să trimită numai texte scrise cu semne

diacritice şi corectate.

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată de

Consiliul Local al comunei Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Ion Nica, Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.