ANEXA I

Marea Britanie

Regimul politic al Marii Britanii a oferit în 1983 cea mai mare surpriza Partidului Laburist, iesit înfrânt din alegerile generale, în conditiile în care, majoritatea electoratului muncitoresc votase pentru conservatori. Întemeierea Partidului Social Democrat, aliat apoi cu Partidul Liberal, în anul 1981 a devenit atât pentru laburisti si pentru conservatori o amenintare reala .Regimul politic britanic parea sa se gaseasca într-un declin, deoarece Alianta înfrânta dramatic cerea o Constitutie scrisa care sa elimine neregulile sistemului de vot. În astfel de conditii, regimul politic britanic ar parea sa fie un regim politic care nu se bazeaza pe o constitutie, sau care are o constitutie nescrisa. În realitate, masurile de guvernamânt sunt luate de Executiv, condus de primul ministru. Coroana are functia simbolica de legitimare a unei democratii parlamentare în mecanismele careia nu are putere de interventie. Luata drept garant al procedurilor democratice, Regina îndeplineste functia de simbol al unei traditii de peste un mileniu si jumatate, daca socotim aparitia Parlamentului britanic din Consiliul de Coroana al lui Ioan fara de Tara (1215-1216), institutie ce capata formula consacrata pe vremea lui Eduard al III-lea (1297). Coroana, desi poseda ceea ce numim prerogative regale, în realitate ele nu sunt nominale, deoarece sunt exercitate de primul-ministru si de Cabinet.Monarhul îi desemneaza pe primul-ministru, întotdeauna însa în persoana liderului politic care a câstigat alegerile. Suveranul beneficiaza de un statut privilegiat, el fiind iresponsabil politiceste, nepuând fi urmarit penal sau civil, potrivit principiului “le Roi ne peut mal faire”. J. Dearlove si P. Saunders prezinta caracteristicile sistemului de partide britanic în opt elemente caracteristice dupa cum urmeaza:Un sistem de doua partide, cu alegeri libere si oneste.,Guvernul este format de un partid, partidul de guvernamânt fiind câstigatorul majoritatii reprezentantilor din Camera Comunelor. Al doilea partid al acestui sistem de functionare a democratiei intra în mod automat în opozitie si critica actiunile guvernamentale si de partid ale adversarilor care detin majoritatea parlamentara,Competitia dintre partide este strânsa în cele mai multe cazuri, neexistând posibilitatea ca un partid sa ramâna permanent la guvernare,Partidele politice se afla în competitie permanenta,Datorita competitiei strânse si a rolului important al programelor politice, fiecare dintre cele doua partide importante din Marea Britanie cauta sa realizeze “programe populare” care sa atraga o majoritate de voturi,Votantii individuali “… ofera partidelor suport programatic”, electoratul britanic fiind privit ca o multime de indivizi rationali, informati si interesati de politicile si programele de partid cele mai apropiate de interesele lor,Partidul care câstiga majoritatea locurilor în Parlament are dreptul sa alcatuiasca guvernul si sa-si aplice programul în politici reale,Fiecare partid este o organizatie politica si o constructie coeziva, condusa de un lider politic recunoscut de majoritatea liderilor de partid. Parlamentul britanic este alcatuit din doua Camere: Camera Lorzilor si Camera Comunelor, fiecare având propriul ei tip de componenta si legitimitate.Camera Lorzilor este o institutie straveche a politicii englezesti, care s-a mentinut în diferitele etape de evolutie ale sistemului politic englez, în forma imperiului, a monarhiei constitutionale, fiind desfiintat doar în timpul primei Revolutii engleze sub Oliver Cromwell.Camera Lorzilor (cca. 1000 lorzi) nu are atributiiprivitoare la controlul Cabinetului, Actele din 1911 si 1949 restrângând prerogativele ei legislative. Camera Comunelor este o institutie la fel de veche precum Camera Lorzilor. Diferenta de legitimitate între cele doua camere este

data de faptul ca ea este alcatuita din reprezentanti acceptati de partid în cadrul alegerilor generale, reprezentând adevaratul suport al vietii parlamentare. Camera Comunelor (650 de deputati alesi pe baza unui scrutin majoritar, într-un singur tur, cu un mandat de 5 ani) voteaza legile (public bills) de origine guvernamentala sau parlamentara, decide în materie bugetara, controleaza activitatea Cabinetului si pune în cauza responsabilitatea politica guvernamentala . Primul-ministru si Cabinetul reprezinta un gen de alter ego al comitetului director al partidului majoritar. Constitutia liberal-democratica a Marii Britanii a fost realizata succesiv prin definiri si redefiniri de drepturi între anii 1832-1970

ANEXA II

Regimul parlamentar japonez

În Japonia exista multipartidismul : doua partide de stânga reprezentate de Partidul Comunist si Partidul Socialist, Partidul Komeito, fondat de o secta budista, iar apoi laicizat, Partidul Social-Democrat si Partidul Liberal-Democrat. Acesta din urma (Jimito) domina viata politica si exercita puterea de peste 40 de ani. Deputatii pentru Camera Reprezantantilor sunt alesi prin scrutin uninominal majoritar, într-un singur tur, în cadrul unor circumscriptii considerate mijlocii (având 3 pâna la 5 locuri de deputati), unde alegatorii voteaza pentru un singur candidat. Locurile sunt apoi atribuite, în ordine, candidatilor care au obtinut numarul cel mai mare de voturi. Pentru Camera Consilierilor, se organizeaza o dubla votare. Fiecare alegator votaza prima oara în cadrul circumscriptiei locale, cu mai multe locuri, potrivit aceluiasi mod de scrutin ca cel pentru alegerea Reprezentantilor, iar apoi, a doua oara, el voteaza în cadrul teritoriului national, potrivit sistemului reprezentarii proportionale, cu repartizarea resturilor dupa metoda lui Hondt. Modul de alegere al Camerei Cosilierilor a fost modificat în 1982, iar Legea Reformei politice din 1994, adoptata în urma unui lung proces de criza, a instituit un sistem cu totul nou pentru Camera Reprezentantilor, asemanator cu cel al Camerei Înalte. Legea Reformei politice din 1994 a avut ca obiectiv întarirea autoritatii partidului iesit câstigator în alegeri. Cadrul institutional cuprinde ca organe de putere pe Împarat, Dieta, Primul-ministru si Guvernul, Curtea Suprema.Împaratul reprezinta simbolul statului si unitatii poporului. El îsi exercita prerogativele potrivit cu vointa poporului, caruia îi apartine puterea suverana (art. 1 din Constitutie). Împaratul a devenit, conform Constitutiei, seful dinastic al unui stat democratic si liberal.Împaratul ramâne însa o autoritate morala pentru majoritatea japonezilor.Dieta este alcatuita din doua camere: Camera Reprezentantilor si Camera Consilierilor. Ambele sunt alese prin sufragiu universal direct. Prima camera poate face obiectul disolutiei, înaintea expirarii mandatului ei de 4 ani. Cea de-a doua este aleasa pentru o perioada de 6 ani, dar ea este reînnoita, în proportie de jumatate, la fiecare 3 ani.Camera Reprezentantilor are o pozitie superioara fata de Camera Consilierilor. Ea îsi impune vointa, în cele din urma, în materie legislativa si bugetara.

Responsabilitatea politica a guvernului se angajeaza în fata acesteia, la initiativa ei sau a Primului-ministru. În anumite situatii, numai ea procedeaza la desemnarea Primului-ministru. Prin legea electorala din 1994, Camera Reprezentantilor are 300 de membri alesi prin scrutin majoritar uninominal într-un tur si 200 alti membrii, alesi prin scrutin proportional, pe liste în 11 circumscriptii.Pentru Camera Consilierilor, aceeasi lege prevede ca 152 de locuri sunt ocupate de alesii din circumscriptiile locale pe baza scrutinului nominal în primul tur, iar alti 100 sunt repartizati prin reprezentare proportionala la nivel national, conform metodei D’Hondt (înainte de 1982, cei 100 de membri ai circumscriptiilor majoritare erau alesi prin scrutin majoritar, fapt care ar fi trebuit sa permita unor personalitati nepartizane sa acceada într-o adunare conceputa ca instanta de reflexie) .Primul-ministru si Guvernul reprezinta principalele articulatii ale organelor executive.Primul-ministru este numit formal de Împarat, dupa alegerea lui, de comun acord, de cele doua camere sau, în anumite situatii, numai de Camera Reprezentantilor. Practic însa, el a fost desemnat de Partidul Liberal-Democrat, în urma confruntarilor dintre factiunile care îl alcatuiesc.

Primul-ministru numeste si revoca din functie ministrii , de multe ori în maniera discretionala, conduce guvernul si determina linia politica nationala, în consonanta cu optiunile majoritatii parlamentare care îl sustine. Curtea Suprema reprezinta forul jurisdictional suprem. Membrii acesteia sunt numiti de Guvern, dar poporul poate sa ceara reconsiderarea unor numiri în Curtea Suprema.

ANEXA III

Regimul politic american

Bipartidismul american se deosebeste de two party system-ul britanic prin faptul ca organizatiile politice americane nu au aceeasi coeziune ca si partidele engleze, caracterul lor mai mult local opunându-se unei centralizari comparabile cu cea constatata în Marea Britanie, iar influenta partidelor asupra functionarii institutiilor este departe de a fi determinista, partidele ca atare neintervenind decât în momentul alegerilor. Originile bipartidismului american se afla în cele doua tendinte care s-au facut manifeste la constituirea federatiei (“federalista”, cuprinzând partizanii unui guvern puternic, si “antifederalista”, alcatuita din sustinatorii autonomiei statelor viitoarei federatii. Bipartidismul american s-a stabilit pe fondul conceptiilor diferite de exercitare a puterii, si nu pe baze ideologice, religioase sau sociologice, cum este cazul, într-un mare numar, în sistemele democratice europene.Prin adoptarea Constitutiei din 17 septembrie 1787, s-au urmarit trei obiective: garantarea autonomiei statelor federate; contracararea exceselor democratiei; organizarea si functionarea puterilor, astfel încât eficacitatea guvernarii sa se concilieze cu liberalismul, în special cu cerinta ocrotirii drepturilor si libertatilor individuale .Cadrul institutional american este format din Congresul, Presedintele si organele judiciare (în special Curtea Suprema), care, având suficienta autonomie, se limiteaza mutual, dupa principiul “checks and balances”.Congresul este alcatuit din 2 camere (Camera reprezentantilor si Senatul) si el beneficieaza de toate prerogativele de ordin legislativ si financiar.Cei 437 de membri ai Camerei Reprezentantilor, alesi pe durata unui mandat de doi ani, prin sufragiu universal direct si pe baza scrutinului uninominal majoritar cu un singur tur, reprezinta poporul Uniunii, în indivizibilitatea lui.Senatul, camera federala,

cuprinde 100 de membri, revenind fiecarui stat federat câte doi senatori, indiferent de numarul populatiei . Senatorii sunt alesi pe o perioada de 6 ani, la fiecare doi ani, o treime din senatori sunt reînnoiti de catre terti, o data cu alegerile pentru o noua Camera a Reprezentantilor.Sub aspectul organizarii si functionarii Congresului, pot fi retinute ca particularitati: plenitudinea prerogativelor sale legislative, inexistenta grupurilor parlamentare pe criteriul apartenetei la unul dintre partide, larga competenta si deosebita autoritate a comisiilor parlamentare, imposibilitatea disolutiei vreuneia din camere. Presedintele, fara a fi un personaj omnipotent, este înzestrat cu atributii substantiale, de natura sa-i asigure eficacitatea administrarii interne si a dirijarii relatiilor externe. Alegerea presedintelui SUA se situeaza în centrul functionarii sistemului constitutional american. Presedintele este seful statului si al guvernului. El nu raspunde politiceste în fata Congresului, dar nici nu poate proceda la disolutia acestuia.Presedintele are plenitudinea puterii executive, putând adopta reglementarile necesare (executive orders) pentru aplicarea legilor; în timp de razboi poate adopta masuri exceptionale (emergency powers), indispensabile apararii nationale; poate beneficia, în conditii limitate, de delegare legislativa; ca sef al administratiei federale conduce ansamblul serviciilor publice si numeste înaltii functionari federali (uneori însa numai cu acordul Senatului); conduce Relatiile internationale; este Seful armatei (dar congresul decide angajarea în conflict a fortelor armate, acordarea fondurilor necesare si declansarea razboiului; dispune de o “masura negativa” fata de legile Congresului, si anume de dreptul de veto la aceste legi (pocket veto), care nu poate fi anulat decât cu majoritatea de doua treimi a fiecarei camere; prezinta, la începutul fiecarei sesiuni a Congresului, mesajul asupra starii Uniunii, veritabilul sau program prezidential si legislativ.Sistemul de guvernamânt . Spre deosebire de Marea Britanie, în SUA, unde partidele sunt organizatii extraguvernamentale asociate sistemului constitutional, bipartidismul tempereaza guvernarea majoritatii. Executivul este format mai mult din specialisti si tehnicieni, decât din politicieni. Acestia sunt condusi de catre presedinte, dar sunt responsabili si în fata Congresului.

Curtea Suprema, având o mare independenta si o deosebita autoritate, s-a îndepartat treptat de la ceea ce trebuia sa fie cea de-a treia “piesa” în echilibrul puterilor, ajungând sa îndeplineasca rolul unui arbitru între celelate doua puteri, precum si între organele Uniunii si cele ale statelor federate.Curtea, pe baza unei legi din 1869, cuprinde 9 judecatori numiti pe viata de catre Presedinte, cu acordul senatului. Ea are competenta de a se pronunta asupra constitutionalitatii legilor , afirmându-se astfel ca o “veritabila contra-putere politica”, capabila sa se opuna vointei organului legiuitor .

ANEXA IV

Regimul federativ: Germania

Dupa al doilea razboi mondial, Germania a fost împartita între puterile aliate . Partea de vest a Germaniei s-a organizat ca stat autonom cu o Constitutie socotita “de tranzitie”, adoptata în 1949. La vremea adoptarii Constitutiei, RFG avea în componenta 11 landuri, landurile fiind formatiuni administrative ce dispuneau de autonomie, înfiintate prin Constitutia de la Weimer din 1919. Pâna în octombrie 1990, RFG-ul a avut în componenta 10 landuri, 2 dintre ele unindu-se în 1949.Partea de est a format Republica Democrata Germana, alcatuita din 5 landuri. S-a aflat sub ocupatia sovietica pâna în

1990. În octombrie 1990, cele 10 landuri din vest s-au unit cu cele 5 landuri din est ,formând Germania de astazi (15 landuri).Pâna la adoptarea Constitutiei RFG din 1949, liderii landurilor din cele patru zone de ocupatie s-au întâlnit o singura data la Berlin, în mai 1947.Congresul reprezentantilor landurilor germane s-a desfasurat în iulie 1948, la acesta participând doar reprezentanti din landurile Germaniei federale.Constitutia RFG a fost adoptata în mai 1949. Ea s-a pronuntat fara ambiguitate în favoarea regimului parlamentar, fiind proiectata sa dureze pâna în momentul în care Germania îsi va câstiga independenta si poporul german va vota o alta constitutie. Parlamentul Germaniei este alcatuit din Bundestag, Camera aleasa prin vot universal, secret si direct, si Bundesrat, Camera alcatuita din reprezentanti alesi de catre guvernele locale din landuri. Constitutia din 1949 a vrut sa faca din Bundestag institutia conducatoare a noii ordini constitutionale . Bundestagul este ales pe o perioada de 4 ani, iar alegerea reprezentantilor în aceasta camera a Parlamentului german se face prin doua voturi. Un vot este pentru lista de partid si celalalt pentru scrutinul uninominal.Deciziile Bundestaguluiu se iau, de regula, cu majoritate de voturi, exceptie facând cazurile expres mentionate în Constitutie.Presedintele Germaniei si Cancelarul se aleg cu majoritate absoluta, schimbarea unui articol din Constitutie cerând cel putin doua treimi din voturile Bundestagului si doua treimi din voturile Bundesratului.Pricipiile de participare si de reprezentare a statelor federale la nivel federal sunt asigurate, ca si în cazul altor democratii federale prin Camera Înalta a Parlamentului- Bundesratul.Presedintele Germaniei este ales de Adunarea Federala, alcatuita din reprezentanti ai Bundestagului si din delegati ai parlamentelor locale, în numar egal cu reprezentantii Bundestagului. Puterea presedintelui este contrabalansata de puterea cancelarului, în sensul ca actele semnate da Presedintele Germaniei au valoare juridica doar atunci când sunt contrasemnate de cancelarul federal sau de ministrul de resort. Presedintele se alege pe o durata de 4 ani si mandatul poate fi reînnoit o singura data. În caz de vacanta a postului, Presedintele Germaniei poate fi înlocuit cu Presedintele Bundesratului.Guvernul este compus din ministri de resort si cancelarul (art. 62), care este seful acestuia. El constituie unul din cele 5 organe constirutionale ale federatiei. Guvernul, în ansamblul sau, detine constitutional o autoritate pe care legea fundamentala nu o recunoaste decât cancelarului . Cancelarul stabileste componenta guvernului. El propune ministrii care sunt numiti sau eliberati din functie de catre Presedinte. Mandatul cancelarului este dependent de mandatul forului care îl alege – Bundestagul. La încetarea mandatului Camerei alese a Parlamentului german, înceteaza si mandatul cancelarului, el putând ramâne în functie, la cererea presedintelui, pâna la alegerea succesorului sau.Al treilea partid important a fost Partidul Liberal, care a participat numai la guverne de coalitie, uneori schimbând coalitia, ceea ce a dus la schimbarea Guvernului.Crestin-democratii au avut o majoritate parlamentara doar în 1957-1961. Restul guvernarilor crestin-democrate au fost fie în coalitie cu liberalii, fie în coalitie cu socialistii, asa cum s-a întâmplat între 1966-1969.Democrat-crestinii (Uniunea Crestin-democrata si Uniunea Crestin-sociala) sunt o formatiune politica catolic-protestanta. UCS este majoritar în Bavaria, care este un land cu o majoritate catolica. În celelalte landuri actioneaza UCD, ambele partide fiind împreuna în forumul federal. Partidul Liberal Democrat s-a aflat la conducere doar în aliante: cu guvernul lui Adenauer – 1949-1957, cu cel al lui Erhard – 1961-1966, si în cel al lui Kohl – 1982-1998. Între 1969-1982 au facut guverne cu social-democratii guvernele lui Brandt si Schmidt si cu guvernul lui Schroeder. Ei au obtinut voturi în jurul procentului de 10%.Partidul ecologist a fost reprezentat în Bundestag începând cu 1983, când au depasit cu putin pragul de 5%. Partidul comunist din fosta RDG a

disparut o data cu alegerea primului parlament. Partidul postcomunist PSD a reusit sa trimita câtiva deputati, pentru ca a avut cca. 10% din voturi în landurile fostei RDG.

ANEXA V

Modelul consensualist: Elvetia

Elvetia reprezinta regimul politic democratic care da cea mai mare putere corpului electoral, reprezentând totodata modelul consensualist si federal. Sistemul politic elvetian nu este nici parlamentar si nici prezidential. Sistemul federal elvetian a cunoscut, ca si modelul sau american, o profunda evolutie. Jumatate din revizuirile partiale ale Constitutiei au avut ca obiect, cel mai adesea, largirea competentelor statului federal. Cantoanele compun statul federativ elvetian. Ele au autonomie constitutionala.Elvetia face parte dintre statele cu sistem multipartidist, fara ca vreun partid sa se apropie de statutul de partid majoritar. Alegerile din 1995 au demonstrat faptul ca în Elvetia exista un sistem cvadripartidist . Elvetia cunoaste o forma caracteristica de multipartidism, care a condus la reprezentarea principalelor partide în sânul executivului, creând astfel o legatura strânsa între acesta si Adunarea Federala. Elvetia este o societate plurala, divizata de-a lungul mai multor linii de clivaj. Clivajul religios separa crestin-democratii, sustinuti mai ales de catolicii practicanti, de social-democrati si radicali care-si atrag suportul catolicilor ce nu frecventeaza biserica, precum si al protestantilor. Clivajul socio-economic separa social-democratii, sustinuti de clasa muncitoare. În principal, de radical-democrati, care au suportul clasei mijlocii. Partidul Popular din Elvetia se bucura de sustinere puternica, mai ales printre fermierii protestanti. A treia sursa de clivaj, limba, nu mai cauzeaza înca o divizare a sistemului de partide, desi Partidul Popular este sustinut de elvetieni vorbitori de germana, iar celelalte trei partide reprezinta aliante relativ mai putin rigide de partide cantonale, în interiorul carora clivajul lingvistic este un diferentiator semnificativ .Consiliul Federal. Membrii Consiliului sunt alesi individual pe un termen fix de 4 ani potrivit Constitutiei. Legislativul nu are posibilitatea de a initia vot de neîncredere în aceasta perioada. Consiliul Federal prezinta, de mult timp, o componenta data de coalitia a trei mari partide (cre-tin-democrati, social-democrati, radical-democrati), fiecare cu o patrime din locuri în Camera Inferioara si Partidul Popular Elvetian, cu o optime din locuri. Grupurile lingvistice sunt reprezentate în cadrul Consiliului, ca si în Belgia.Din 1848, Executivul National elvetian al Consiliului Federal este format din 7 membri. Acest numar, consacrat prin Constitutie interzice alegerea a mai mult de un reprezentant pe canton în Consiliu. Acest fapt obliga la un dozaj delicat pentru echilibru în reprezentarea cantoanelor. Cantoanele Yurich si Berna au aproape întotdeauna un scaun în consiliul federal, cantonul Vaud are în general unul, iar celelalte cantoane sunt reprezentate printr-un sistem de rotatie . Si în cadrul acestuia, regasim reprezentantii grupurilor lingvistice, conform marimii acestora (4 sau 5 ministri de limba germana, 1 sau 2 ministri de limba franceza, 1 ministru de limba italiana). Consiliul Federal are un Presedintele care este în acelasi timp si Presedintele Confederatiei (primus inter pares), desemnat de Adunare, pe o perioada de un an (neputând fi reales imediat). Presedintele

conduce si un departament ministerial. El nu este, de fapt, nici seful guvernului, nici seful statului, el doar dirijeaza deliberarile Consiliului Federal cu vot preponderent în caz de blocaj. De drept îsi exercita functiile de reprezentare .

ANEXA VI

Regim politic semiprezidential: Franta

Sistemul politic francez ne ofera o imagine speciala din perspectiva analitica de tip istoric a evolutiei sale. Ultimii 200 de ani de istorie politica a Frantei au primit din partea politologilor francezi eticheta de “istorie a republicilor”. Evolutia sistemului de organizare a institutiilor politice ale statului francez reprezinta o fresca a alternantei formei monarhice, cu cea a imperiului si cu cea a republicilor. Francezii se raporteaza la istoria lor democratica prin intermediul republicilor numerotate. Diferite calitativ de la o epoca la alta, Republicile franceze reprezinta istoria evolutiei ideii de organizare politica de tip democratic prin intermediul a cinci republici.

Prima Republica franceza se refera la forma de organizare politica pe care sistemul francez a cunoscut-o în perioada 1792-1799. Aceasta prima republica a fost rezultatul Revolutiei franceze si a urmat monarhiei absolutiste a lui Ludovic al XVI-lea, pe care Revolutia din 1789 a transformat-o în monarhie de tip constitutional, în urma elaborarii Constitutiei de la 1789, care a avut ca preambul Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului.

Dupa 1789 urmeaza în Franta Consulatul, apoi Imperiul lui Napoleon Bonaparte, unii politologi considerând ca prima Republica franceza a durat pâna în 1804, când Napoleon a fost încoronat împarat al Frantei .

Republica a II-a a functionat ca forma de organizare politica între 1848-1852, ea fiind rezultatul Revolutiei de la 1848, care a rasturnat “monarhia din iulie” a lui Ludovic Filip, al carui punct de început a fost anul 1830. Republicii a II-a i-a urmat Imperiul lui Napoleon al III-lea.

Republica a III-a a fost direct legata de razboiul franco-german, care s-a soldat cu înfrângerea Frantei, nevoita sa plateasca daune de razboi Germaniei unificate, care preia de la Franta Alsacia si Lorena. Ea a functionat între 1870-1940. În urma capitularii din 1940, Camera Deputatilor si Senatul au predat atributiile maresalului Petain.

Unii politologi considera perioada 1940-1944 ca parte a istoriei politice ce tine de Republica a III-a, deoarece maresalul nu a anulat Constitutia si nu a adoptat o noua Constitutie.

Republica a IV-a a functionat între 1946-1958, când statul francez a fost guvernat de o noua Constitutie.

Republica a V-a ti-a început istoria în 1958 când generalul De Gaulle, capul statului francez, a propus adoptarea unei noi Constitutii. Franta functioneaza dupa aceasta a V-a Constitutie democratica, ce instituie un nou tip de Republica, prezenta si în zilele noastre.

Caracteristicile sistemului politic francez ca sistem semiprezidential.

Originile Republicii a IV-a trebuie cautate în confruntarea celor trei curente de opinie, referitoare la formula de organizare pe care trebuia sa o ia statul francez dupa al doilea razboi mondial. Un prim curent de opinie era cel condus de generalul De Gaulle, care opta pentru un regim politic de tip prezidentialist. Al diolea curent de opinie era reprezentat de sustinatorii Republicii a III-a, care fusese abolita de Adunarea Nationala prin renuntarea la functiile Parlamentului, predate maresalului Patain. Al treilea curent de opinie tinea de individualizarea partidelor politice franceze si experienta acestora în guvernare sub Republica a III-a.

Curentul politic condus de generalul De Gaulle avea ca suport o serie de institutii pe care generalul le înfiintase la Londra si în coloniile franceze din Africa. Aflati sub ocupatie germana, francezii procedasera la înfiintarea unor “institutii ale Frantei libere” în strainatate. În Algeria, de exemplu, a luat fiinta în 1943 un Comitet Francez de Eliberare Nationala, care s-a transformat în anul 1944 în Guvern provizoriu. Pierderea razboiului de catre Germania a însemnat condamnarea la moarte a maresalul Petain, care acceptase trupele germane pe teritoriul Frantei (sentinta neexecutata).

Alegerile libere pentru Parlamentul francez au avut loc în 1945.

Aceleasi alegeri au hotarât ca noul Parlament ales sa elaboreze o Constitutie, prin care avea sa se instituie republica a IV-a. Referendumul din mai 1946 a respins primul proiect al noii Constitutii. O noua Adunare Constituanta a fost aleasa pentru elaborarea unui nou proiect de Constitutie, care a fost aprobat prin referendum în 1946.

Republica a IV-a (1946-1958) a creat conflicte între diferitele partide politice, deoarece, generalul De Gaulle, a preluat un proiect mai vechi de constituire a unui regim politic în care rolul Presedintelui sa fie decisiv în luarea decizie la nivel national. În proiectul de Constitutie pe care l-a realizat generalul De Gaulle, presedentia a primit atributiuni inexistente în ultimele doua republici. Proiectul a fost legitimat de catre popor în 1958, prin referendum, cu 80% din sufragii exprimate pentru noua formula de instituire a regimului politic francez.

În Constitutia Republicii a V-a separatia între puterile executiva si legislativa este foarte clara. Un parlament nu poate fi în acelasi timp si membru al Guvernului, functia în Executivul statului francez însemnând renuntarea la pozitia de parlamentar. Cadrul institutional al regimului politic francez cuprinde în esenta: Presedintele Republicii, Primul-ministru si Guvernul, Parlamentul, Consiliul Constitutional.

În prima formula a Constitutiei din 1958, Presedintele Frantei era ales prin vot indirect, de catre electori. De Gaulle a schimbat tipul de legitimitate a Presedintelui Frantei în 1962, când prin referendum, a fost aprobata alegerea presedintelui prin vot direct, fapt ce confera acestuia un alt tip de legitimitate. Mandatul unui presedinte este de 7 ani. Dupa expirarea primului mandat al generalului în 1964, De Gaull a fost ales prin vot direct, având de luptat în turul al doilea cu Francois Mitterand, care a fost învins.

Regimul politic francez al Republicii a V-a este construit institutional în jurul Parlamentului, care detine controlul legislativ, si al institutiei Presedintiei ce are locul central în Executiv. Executivul francez este alcatuit din Guvern si din Presedinte. Având în vedere cele doua tipuri diferite de legitimitate a Guvernului si a Presedintelui, Guvernul este raspunzator în fata Parlamentului, pentru ca este ales din interiorul acestuia, pe când Presedintele nu (având în vedere votul universal direct prin care este ales). În sistemul semiprezidential francez, Presedintele prezideaza Consiliul de Ministri. El poate delega premierul în situatii speciale.

Presedintele Frantei are, conform Constitutiei franceze urmatoarele atributiuni:

1. El poate dizolva Adunarea Nationala. Ca exemplul de putere reala la care face trimitere Constitutia franceza sunt cele patru cazuri de dizolvare a Parlamentului de catre Presedinte.

Prima interventie a Presedintelui Frantei si prima folosire concreta a acestei prerogative constitutionale a fost folosita de generalul De Gaulle în 1962, când Parlamentul a refuzat sa acorde votul de încredere guvernului condus de Pompidou. A doua dizolvare a Adunarii Nationale s-a produs tot în vremea mandatului lui De Gaulle, în urma miscarilor studentesti si muncitoresti din mai 1968.

Presedintele Francois Mitterand a dizolvat si el de doua ori Adunarea Nationala. Prima folosire a prerogativei constitutionale de catre Mitterand a fost în 1981. Cea de-a doua s-a produs în 1988, ambele actiuni ale lui Mitterand având loc imediat dupa alegerile prezidentiale.

Constitutia Frantei prevede ca alegerile prezidentiale sa se faca în campanii diferite de alegerile prezidentiale.

În urma acestor patru dizolvari ale Adunarii Nationale a Frantei, presedintii care le-au initiat au avut pentru fiecare caz în parte o formula parlamentara mai favorabila decât înainte de dizolvarea lor .

2. Puterea Presedintei Frantei este legata de atributul constitutional conform caruia poate numi oameni în functii de stat.

Presedintele Frantei numeste premierul si îl poate destitui. Conditiile în care premierul poate fi destituit de catre Presedinte au însa un amendament care reiese din tipurile de legitimitate ale Guvernului si ale Premierului. Logica acestei relatii de putere în statul francez este foarte simpla

a) Guvernul este validat de Parlament;

b) Premierul este numit de Presedinte.

c) Premierul poate fi destituit doar atunci când reprezinta demisia guvernului pe care îl conduce. Depinzând da Adunarea Nationala, Guvernul poate fi dizolvat doar de catre aceasta.

3. Presedintele numeste ministrii la propunerea premierului, tot el putând sa-i destituie pe acestia. Numirile pentru functiile în stat sunt semnate tot de catre presedinte, cu exceptia functiilor importante, precum cele de ambasadori si prefecti (acestia din urma sunt reprezentantii directi ai Guvernului în diferite Departamente), care sunt facute de Consiliul de Ministri.

4. Anumite functii ale Presedintelui pot fi delegate, cum este cazul conducerii Consiliului de Ministri. Altele, au nevoie de consultari sau de semnatura premierului, sau al diferitilor ministri. Exceptie fac de la aceasta regula, sau posibilitate de delegare de prerogative dizolvarea Adunarii Nationale si numirea premierului.

Conform Constitutiei în vigoare, Presedintele nu raspunde pentru actele îndeplinite în exercitarea atributiilor sale, decât în caz de înalta tradare

Primul-ministru, Guvernul si atributiile sale. Primul-ministru si Guvernul nu emana direct din vointa Parlamentului. Pesedintele Republicii numeste pe Primul-ministru, si la propunerea acestuia pe ceilalti membrii ai guvernului, care provin din rândul parlamentarilor sau din afara acestora (ministri tehnicieni) . Primul-ministru si Guvernul reprezinta autoritatea suprema a administratiei. Guvernul este un organ colegial, solidar, care este ierarhizat în forma unei piramide, cu responsabilitate politica colectiva sau individuala. El proiecteaza si înfaptuieste politica nationala. Guvernul se ocupa de administrarea Frantei si aplicarea politicii executive. Desi Presedintele este seful armatei, Guvernul coordoneaza gestionarea resurselor si activitatea administrativa a fortelor armate. Guvernul emite hotarâri. Activitatea sa este condusa de premier. În anumite cazuri, Guvernul Frantei poate cere Adunarii Nationale sa ia decizii pentru probleme care nu este abilitat constitutional sau nu sunt reglementari legislative. O astfel de forma de reglementare vine sa întregeasca puterea Presedintelui în mod direct, deoarece acesta conduce Consiliul de Ministri. Astfel de hotarâri sunt echivalentele juridice ale decretelor pe care le puteau emite guvernele în timpul Republicii a III-a si Republicii a IV-a. Aceste

hotarâri sunt, de asemeni, echivalente ale ordonantelor Guvernului României, în sensul ca daca vor fi votate de Parlament, ele pot deveni legi.

Parlamentul

Parlamentul Frantei este bicameral. Adunarea Nationala, constituita prin sufragiu universal direct este echivalentul Camerei Deputatilor si este alcatuita din aproximativ 500 de deputati. Deputatii francezi sunt alesi pentru un mandat de 5 ani, Presedintele Republicii poate sa dizolve Adunarea Nationala înainte de expirarea mandatului ei de 5 ani. Presedintele Adunarii Nationale se alege pe termen de 5 ani.

Senatul este Camera superioara a Parlamentului Frantei, constituit prin sufragiu indirect. Senatorii francezi sunt alesi pe termen de 9 ani, ei reînnoindu-se însa, în proportie de o treime, la fiecare trei ani. Cei aproximativ 300 de senatori sunt împartiti în trei grupe, dupa lista reprezentata de ordinea alfabetica a Departamentelor. La un interval de trei ani se încheie mandatul senatorilor unuia dintre cele 3 grupuri si au loc alegeri.

Presedintele senatului se alege la 3 ani, o data cu schimbarea grupurilor de senatori. El îndeplineste ca si în România, rolul celui de-al doilea om în stat, tinând locul Presedintelui în cazul în care postul devine vacant, sau îndeplinind temporar atributiile prezidentiale în diferite situatii. Senatul colaboreaza cu Adunarea Nationala la îndeplinirea, în principiu, a acelorasi atributii. Cu toate acestea, pozitia celor doua Camere nu este egala, deoarece, numai Adunarea Nationala pune în cauza responsabilitatea politica a guvernului si numai ea, uneori, se prezinta definitiv în materie legislativa.

Parlamentul adopta legile care trebuie semnate de catre Presedinte, în termen de 15 zile de la trimiterea lor de catre Parlament spre promulgare, Presedintelui.

La “marginea” Parlamentului functioneaza Consiliul Economic si Social, ca organ consultativ, având sarcina sa reprezinte interesele economice si sociale pe lânga Guvern. El emite avize, când Guvernul doreste sa-l sesizeze sau sa-l consulte (competenta facultativa), precum si atunci când Guvernul alaboreaza programe sau proiecte de legi, cu caracter social (competenta obligatorie) si eonomic. De asemenea, la initiativa proprie, atentioneaza Guvernul asupra reformelor de natura sa favorizeze realizarea obiectivelor economice si sociale .

Adunarea Nationala este institutia care participa la alegerea membrilor Înaltei Curti de Justitie si tot ea este aceea care decide punerea sub acuzare în fata acesteia. Înalta Curte de Justitie înfapuieste “justitia politica”, în timp ce Consiliul Constitutional realizaeza “justitia constitutionala”, iar instantele judecatoresti “jutitia judiciara”. Este alcatuita din 24 de judecatori titulari si 12 judecatori supleanti, fiecare Camera a Parlamentului alegând 12 titulara si 6 supleanti.

Consiliul Constitutional este alcatuit din membrii de drept (pe viata) si din 9 membri numiti (3 de Presedintele Republicii, 3 de presedintele Adunarii Nationale si 3 de presedintele Senatului) pe durata unui mandat de 9 ani (o treime din membrii numiti sunt reînnoiti la fiecare trei ani). Acestia sunt incompatibili calitatii de membri ai Parlamentului, Guvernului si Consiliului economic si Social. Nu pot fi

numiti în functii publice, nu pot da consultatii, nu pot lua pozitie publica în nici o problema dezbatuta de Consiliu. Sunt obligati sa manifeste impartialitate si sa tina secretul deliberarii si votului în Consiliu. Au atributii consultative asupra masurilor pe care Presedintele Republicii urmeaza sa le adopte conform Constitutiei si atributii de control. Se pronunta si asupra legalitatii si corectitudinii referendumului, legalitatii alegerilor prezidentiale, a legalitatii alegerilor legislative, a existentei sau inexistentei incompatibilitatilor parlamentare, asupra respectarii competentei normative puterii legislative si puterii executive, a conformitatii legilor cu Constitutia etc. .

Reprezentativitatea parlamentara

Pentru sistemul politic francez, parlamentarii au o legitimitate nationala. Ei sunt alesi în circumscriptii electorale, dar o data alesi, sunt considerati reprezentanti ai poporului francez, activitatea lor nemaiputând fi influentata, controlata sau dirijata de catre electoratul din circumscriptia electorala în care au fost alesi, de catre organizatiile politice sau civile ale acestora, sau de catre partidelor politice pentru care au candidat.

Sistemul electoral francez este diferit pentru Adunarea Nationala si pentru Senat. Pâna în 1986, în timpul Republicii a V-a, alegerile Adunarii Nationale erau pe formula scrutinului uninominal în doua tururi. Votul era unul de tip majoritar si defavoriza partidele mici. Erau alesi în primul tur doar candidatii care obtineau majoritatea absoluta a voturilor exprimate (care sa reprezinte peste 25% din voturile persoanelor cu drept de vot) din circumscriptia electorala respectiva. În cazul în care nici un candidat nu obtinea un astfel de scor electoral, în turul doi se prezentau doi candidati, care obtinusera cel putin 12,5% din votul persoanelor cu drept de vot. Daca era doar un singur candidat cu un astfel de scor, sau daca nimeni nu atingea cota electorala stipulata în lege, atunci deveneau candidati în turul doi, candidatii cu numarul cel mai mare de voturi obtinute din voturile exprimate.

Datorita faptului ca acest sistem de vot majoritar, uninominal în doua tururi pentru Adunarea Nationala, era în defavoarea partidelor mici, comunistii si socialistii au propus schimbarea sistemului de vot majoritar cu unul proportional. Presedintele Mitterand a sprijinit initiativa sistemului proportional, iar majoritatea parlamentara socialista din 1985 a adoptat acest sistem de vot, pe care presedintele îl sustinea înca dinainte de anul 1981.

Acest sistem de vot a adus în 1986 o majoritate parlamentara de dreapta. În realitate, sistemul proportional s-a dovedit defavorabil dreptei, pentru ca diferenta rezultata în favoarea acesteia prin sistemul proportional era mai mica decât cea care ar fi rezultat din sistemul majoritar. Votat de majoritatea parlamentara socialista, sistemul proportional de vot a fost schimbat de majoritatea parlamentara de dreapta imediat dupa alegerile din 1986, când dreapta a ajuns la putere. Franta avea din nou un sistem de vot majoritar pe circumscriptii de tip uninominal.

Senatul Frantei are un alt tip de legitimitate. El este ales de catre colegiile de electori din fiecare departament al Frantei.

Dizolvarea sau demiterea guvernului poate fi facuta doar de catre majoritatea membrilor Adunarii Nationale, în fata carora îsi prezinta programul pentru votul de încredere. Votul de încredere poate fi obtinut si pentru un proiect de lege pentru care are votul majoritatii Adunarii. Textul de lege se considera votat daca în termen de 48 de ore, majoritatea deputatilor nu retrag votul de încredere Guvernului, sau daca deputatii nu supun la vot o motiune de neîncredere.

Propunerea de retragere a încrederii în Guvern poate lua forma unui act legitim doar în conditiile în care ea este sustinuta de cel putin a zecea parte dintre membrii Adunarii, membrii initiativei nemaiavând dreptul la o propunere asemanatoare pentru aceeasi sesiune. Singurul caz în care pot totusi propune retragerea încrederii în guvern este acela în care initiativa lor se constituie ca un raspuns la o initiativa a premierului de a angaja responsabilitatea guvernului fata de un proiect de lege prezentat Adunarii Nationale. (art. 49).

Presedintele Frantei este, de regula, de aceeasi optiune politica cu premierul. Exceptia s-a produs între 1986-1988, când socialistul Mitterand a fost obligat sa guverneze cu premierul de dreapta, Jacques Chirac.

Daca programul guvernului este respins, se prezinta de catre premier demisia guvernului sau.

ANEXA VII

Democratia italiana

Parlamentarismul italian, apare astfel, un parlamentarism rationalizat, care are o semnificatie pur formala (totul perfectându-se în afara lui) si care se manifesta cu pregnanta în privinta procedurii de a acorda guvernului votul de încredere si de a pune în cauza responsabilitatea lui.

Cadrul institutional italian se compune din organul legislativ, organele executive si Curtea Constitutionala.Parlamentul ofera exemplul unui bicameralism autentic:ambele camere sunt alese prin sufragiu universal direct Camerele actioneaza împreuna si pe picior de egalitate;Disolutia poate privi amândoua camerele sau numai pe una dintre ele.Presedintele Republicii si Guvernul constituie, la nivel national , principalele organe executive. Presedintele Republicii este ales prin scrutin secret de catre un colegiu electoral special, compus din membrii Parlamentului si din 60 de delegati ai Consiliilor regionale (3 de fiecare regiune), care nu prezinta calitatea de parlamentar. La primele 3 tururi, este nevoie de o majoritate de doua treimi pentru alegere, iar începând cu urmatorul este nevoie de majoritatea absoluta. Presedintele Republicii este ales pe o perioada de 7 ani si poate fi ales fara limita. Vârsta ceruta pentru a fi Presedinte al Republicii este de 50 de ani.

Guvernul se compune din Presedintele Consiliului de Ministrii, care împreuna constituie Consiliul de Ministrii (art. 92 din Constitutie). Presedintele Consiliului asigura presedintia sedintelor. În Guvern sunt inclusi si subsecretarii de stat, chiar daca nu sunt citati în Constitutie, includerea regasindu-se în legea fundamentala din 1888.Curtea Constitutionala, institutionalizata prin Constitutie, si-a început activitatea în 1955. Este un organ de deosebita importanta, mai ales politica, în statul italian , prin natura atributiilor ce-i revin.Curtea este alcatuita din 15 membri (5 alesi de parlament, în sedinta comuna, 5 numiti de presedintele Republicii, 5 alesi de magistraturile supreme Curtea de Casatie, Consiliul de Stat, Curtea de Conturi), toti membrii fiind juristi profesionisti.

ANEXA VIII

Modelul suedez

Suedia are o lunga traditie de guvernare constitutionala. Prima “constitutie” suedeza (Regeringsform) a fost promulgata în 1634, având drept principal obiect, organizarea regentei în timpul când regina Christine era minora.Constitutia liberala elaborata între 1719-1720 a fost prima constitutie scrisa care a prefigurat global, tipul contemporan. Adunarile de stat au loc periodic sub forma de dieta (Riksdag), tinându-se obligatoriu o data la trei ani. Constitutia din 1809 (pâna la revizuirea sa totala din 1974) a fost cea mai veche constitutie europeana care a ajuns la eficienta pe o perioada îndelungata. În cadrul acestei constitutii s-a dezvoltat regimul politic al Suediei contemporane care s-a departat de perceptele democratice, fapt care a justificat “abandonul” din 1974. Constitutia din 1809 a corespuns, totusi, modelului separarii puterilor în stat (cum sunt constitutiile americana din 1787 si franceza din 1791) , prevazând separarea puterilor între rege si Riksdag, puterea executiva fiind atribuita primului, fara ca acesta sa o împarta cu cineva, dar nu fara control, iar puterea legislativa în materie constitutionala si civila (între rege si Riksdag) apartinea regelui în materie de economie si administratie si Riksdag-ului în materie fiscala si bugetara .Constitutia din 1974, în vigoare astazi, se bazeaza pe principiul suveranitatii poporului si parlamentului. Democratia suedeza este esential reprezentativa si regimul parlamentar rationalizat este pur monist. Aceste înscrisuri în Constitutie corespund regimului care functiona de facto de mai multe decenii. În Suedia, avem de-a face, cu o democratie reprezentativa. Presedintele Rikgsdag-ului desemneaza primul-ministru dupa consultarea vice-presedintelui si reprezentantilor partidelor din Parlament. Daca Rigsdagul nu-l voteaza, procedura trebuie reluata, neinterzicându-se, însa, dupa mai multe consultatii, sa fie propusa aceeasi persoana.Puterea Primului-ministru este preponderenta. El desemneaza pe membrii guvernului si aduce la cunostiinta numele lor Rikgsdag-ului. Are puterea de a elibera ministrii din functie. Regulamentul Rikgsdag-ului completeaza normele constitutionale în ceea ce priveste declararea de neîncredere pentru unul dintre ministri: “daca exista simultan doua sau mai multe propuneri de declaratie de neîncredere împotriva aceluiasi ministru, se va proceda la un singur scrutin.Comisarii de supraveghere ai Rikgsdag-lui sunt în numar de 6, alesi din sânul Rikgsdag-lui si de catre acesta. Reprezinta un organism autonom, care-si exercita functiile (pe lânga cele de inspectare a

finantelor guvernului).Cel mai celebru si mai vechi dintre organele de control din Suedia este Procurorul parlamentar (creat în 1766 în timpul Frihetstiden).Multipartidismul suedez este foarte asemanator cu cel al celorlalte tari scandinave, dar are câteva caracteristici proprii. Punctul comun este dat de existenta multipartidismului oponent, adica un puternic partid social-democrat care se opune unei coalitii de partide numite burgheze (în Suedia – cel conservator, cel liberal si cel de centru, de exemplu cel agrarian). Regimul politic suedez prezinta, totusi limite care influenteaza stabilitatea sistemului politic. Succedarea la putere a partidelor opozitiei, în 1976, dupa mai mult de 40 de ani de guvernare social democrata, apoi din nou în 1991, nu a determinat o schimbare. Suedia nu a cunoscut, în aceste trei legislaturi, o alternanta dinamica, asa cum o cunosc majoritatea democratiilor europene.