UNIVERSITATEA "DANUBIUS" GALATI

FACULTATEA DE DREPT CURSURI POSTUNIVERSITARE

FORMA DE ORGANIZARE: MASTERAT

SPECIALIZAREA: DREPT COMUNITAR EUROPEAN

Forma de învăţământ: zi, ANUL I

Anul universitar 2007/2008

REFERAT CU TEMA: REGLEMENTAREA JURIDICA A

RAPORTURILOR PATRIMONIALE

DISCIPLINA : REGIMURI MATRIMONIALE ÎN

SISTEME DE DREPT EUROPENE

TITULARUL DISCIPLINEI : CONF.UNIV.DR. GABRIELA

LUPSAN

MASTERAND,

NICOLETA BEJAN (BUZATU)

1

CUPRINS

Capitolul I

1.1 - Consideratii generale

1. 2 - Obligativitatea comunitatii de bunuri

Capitolul II Bunurile soţilor

Secţiunea I Noţiunea şi categoriile de bunuri

Secţiunea a II-a Bunurile comune 

1. Criterii legale pentru determinarea bunurilor comune

2. Noţiunea de dobândire

3. Rata dobândirii bunurilor

Secţiunea a III-a Modurile de dobândire a bunurilor comune

1. Modalităţi

2. Exceptie

Secţiunea a IV-a Întinderea comunităţii de bunuri

1. Sfera bunurilor comune

2. Imobile comune

3. Înscrierea proprietăţii comune în cartea funciară

4. Clădirile construite de soţi pe terenul unuia dintre ei

5. Construcţii efectuate de soţi pe terenul proprietate a ambilor soţi

6. Clădirile construite de soţi pe terenul altei persoane

7. Clădirile construite de soţ pe un teren atribuit de stat în folosinţă

8. Bunurile dobândite cu ajutorul creditelor

9. Dreptul de folosinţă locativă

2

10. Bunuri cumpărate cu plata în rate

11. Dreptul de creanţă

12. Fructele, veniturile şi producţiile

13. Veniturile de muncă

Secţiunea a V-a Bunurile proprii

1. Precizări cu privire la categoriile de bunuri proprii

2. Analiza articolului 31 din Codul Familiei

3. Dovada bunurilor comune şi proprii

 

3

Capitolul I

1.1 - Consideratii generale

In Dreptul roman, notiunea de regim matrimonial desemneaza regimul juridic al

bunurilor sotilor, cu alte cuvinte, totalitatea normelor juridice ce reglementeaza relatiile dintre

soti cu privire la bunurile lor.

Regimurile matrimoniale se pot clasifica dupa mai multe criterii. Astfel, dupa izvorul lor,

regimurile matrimoniale sunt legale, atunci cand sunt stabilite prin lege, sau conventionale,

atunci cand sunt stabilite prin conventie. Dupa structura lor, regimurile matrimoniale sunt de

comunitate universala sau partiala de bunuri si de separatie.

De asemenea, exista regimuri matrimoniale eclectice, care îmbină separatia de bunuri în

timpul casatoriei cu principiul comunitar care se manifesta la desfacerea acesteia. Regimurile

matrimoniale pot fi imuabile sau muabile, dupa cum se pot modifica sau nu în timpul casatoriei.

In ce priveste finalitatea raporturilor matrimoniale între soti, masa de bunuri ce constituie

comunitatea de bunuri a sotilor este destinata realizarii sarcinilor casatoriei. Regimul

matrimonial reglementeaza atat comunitatea de bunuri, cat si bunurile proprii fiecarui sot, ceea

ce înseamna ca raporturile matrimoniale sunt subordonate raporturilor personale ce decurg din

casatorie în vederea desavarsirii acesteia ca uniune de persoane întemeiata pe prietenie si

afectiune reciproca.

1. 2 - Obligativitatea comunitatii de bunuri

Comunitatea de bunuri este reglementata în Codul familiei, în cuprinsul art. 30, care

precizeaza ca sunt bunuri comune ale sotilor acele bunuri care au fost dobandite de oricare dintre

ei în timpul casatoriei, iar în art. 31 din Codul familiei se face precizarea ca numai anumite

bunuri prevazute limitativ de acest text sunt bunuri proprii fiecaruia dintre soti.

4

Avand în vedere dispozitiile art. 30 si 31, putem afirma ca în Dreptul nostru este

recunoscut numai regimul matrimonial al comunitatii de bunuri, separatia de bunuri dintre soti

existand numai ca o exceptie de la acesta. Regimul matrimonial al comunitatii de bunuri fiind

stabilit de lege, este deci un regim matrimonial legal, obligatoriu, sotii neputand sa se supuna

unui regim matrimonial conventional. De altfel, art. 30, C. fam. arata expres ca orice conventie

în ce priveste comunitatea de bunuri contrara regimului instituit prin normele dreptului familiei

este nula.

In ce priveste obligatia de a suporta cheltuielile casatoriei, aceasta este consacrata de art.

29, C. fam., care stipuleaza ca "sotii sunt obligati sa contribuie, în raport cu mijloacele fiecaruia,

la cheltuielile casatoriei". Indatorirea de a suporta cheltuielile casatoriei îsi gaseste concretizarea

în satisfacerea trebuintelor obisnuite ale traiului în comun, trebuinte de ordin material si spiritual

atat pentru soti, cat si pentru copiii rezultati din casatorie.

In acest sens, din prevederile art. 29, conform carora sotii sunt obligati sa contribuie la

cheltuielile casatoriei "în raport cu mijloacele fiecaruia", se întelege, implicit, ca aceste cheltuieli

se acopera atat din bunurile comune, cat si din bunurile proprii ale sotilor, neavand relevanta

cuantumul aportului material adus de fiecare dintre soti. In acest sens, un argument îl constituie

si faptul ca munca depusa de femeie în gospodarie si pentru cresterea si educarea copiilor este

considerata ca fiind aport la sarcinile casatoriei.

In aceasta privinta, este de retinut si faptul ca notiunea de cheltuieli sau sarcini ale

casniciei nu se reduce la întelesul de cheltuieli necesare pentru ducerea traiului în comun si de

gospodarire în comun a sotilor, ci îsi extinde sfera îngloband si cheltuielile necesare pentru

cresterea, educarea si pregatirea profesionala a copiilor, iar cand situatia este de asemenea natura,

include si cheltuielile necesare pentru întretinerea sotului aflat în incapacitate de a munci. In

sfera obligatiei sotilor de a suporta cheltuielile casatoriei se includ si alte doua obligatii ce sunt

distinct reglementate prin lege.

5

In acest sens, art. 107, C. fam. reglementeaza obligatia unilaterala a parintilor de a-si

întretine copiii minori. Aceasta obligatie ramane în sfera obligatiei de a suporta cheltuielile

casatoriei care incumba sotilor numai pe o perioada de timp limitata, adica numai pe perioada

minoritatii, perioada în care actioneaza prezumtia legala de stare de nevoie instituita prin art. 86,

alin. 2 din C. fam. In ce priveste obligarea la suportarea cheltuielilor necesare pentru întretinerea

sotului aflat în incapacitate de a munci, aceasta exista numai în conditiile starii de nevoie a

sotului care este în imposibilitate de a munci (art. 86, alin. 2, C. fam.).

CAPITOLUL II BUNURILE SOŢILOR

 

 

Secţiunea I Noţiunea şi categoriile de bunuri

 

În dreptul familiei, ca şi în dreptul civil, noţiunea de bun are aceeaşi accepţiune, în

sensul că ea cuprinde totalitatea drepturilor reale şi de creanţă.

Deşi legea foloseşte termenul de bun ori de lucru nu dă definiţia lui. Astfel, articolul

480 din Codul Civil dispune că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune

de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, iar în articolul 963

din Codul Civil precizează că numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.

În sens juridic, termenul bun are două accepţiuni:

a) stricto-sensu reprezintă bunurile ce pot face obiectul de drepturi şi obligaţii

patrimoniale;

b) lato-sensu se desemnează lucrurile, operele de creaţie intelectuală precum şi

energia de orice fel ca obiecte ale drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, cât şi

drepturile şi acţiunile privitoare la bunuri în accepţiunea restrânsă.

6

Prin articolele 461-474 din Codul Civil legiuitorul face clasificarea bunurilor mobile şi

imobile, iar în articolele 30 şi 31 din Codul Familiei patrimoniul soţilor se compune din două

categorii de bunuri şi anume: bunuri comune ambilor soţi şi bunuri proprii fiecăruia dintre ei.

 

Secţiunea a II-a Bunurile comune 

1. Criterii legale pentru determinarea bunurilor comune

 

Pentru determinarea conţinutului noţiunii de bun comun se folosesc trei criterii ce îşi au

izvorul în prevederile articolului 30 din Codul Familiei:

a) bunul să fie dobândit de soţi sau de unul dintre soţi;

b) dobândirea bunului să fi avut loc în timpul căsătoriei;

c) bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri prevăzute de articolul 31 din Codul

Familiei considerate bunuri proprii.

Bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt considerate a fi comune în condiţiile

arătate, deoarece legea presupune că ambii soţi au avut o contribuţie la această dobândire.

Contribuţia poate fi directă, constând în muncă sau mijloace ale ambilor soţi sau indirectă, prin

economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie şi pentru

creşterea copiilor.1

În felul acesta comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei şi bunul dobândit

de oricare dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun dacă numai unul dintre ei a contribuit

efectiv la acea dobândire. Astfel, contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune este propusă

de lege, dar nu este o condiţie pentru considerarea bunurilor ca fiind comune. De această

contribuţie se ţine seama pentru determinarea părţilor ce se cuvin soţilor în cazul împărţirii

bunurilor comune.2

 

1 A. Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1998, pag. 762 I. P. Filipescu, ., p. 51

7

2. Noţiunea de dobândire

 

Legiuitorul consideră ca fiind bunuri comune cele ce au intrat în patrimoniul soţilor

prin oricare din modurile de dobândire reglementate de legea civilă şi au fost achiziţionate prin

acte juridice oneroase. Pentru ca un bun să intre în categoria bunurilor comune este necesar ca

cel sau cei ce-l dobândesc să aibă calitatea de soţ. Această calitate se dobândeşte din momentul

încheierii căsătoriei şi încetează în momentul desfacerii ei.

Dacă căsătoria este desfăcută prin divorţ, momentul desfacerii ei şi cel al încetării

calităţii de soţ este cel al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se s-a pronunţat

divorţul.

În baza articolului 39 alineatul 2 din Codul Familiei comunitatea de bunuri încetează

faţă de terţi numai la data când s-a făcut menţiunea despre divorţ pe marginea actului de

căsătorie sau când aceştia au luat la cunoştinţă despre divorţ pe altă cale.1

Până nu demult, în ceea ce priveşte practica de dinainte de 1989, a fost consacrată teza

conform căreia nu întregul bun era considerat a fi proprietate comună a soţilor ci numai partea

corespunzătoare ratelor achitate sub durata căsătoriei.

Teza a fost criticată în literatura juridică căci în conformitate cu prevederile Codului

Familie bunurile intră în comunitatea de bunuri la data achiziţionării lor, care este aceea a

încheierii contractului fiind indiferentă plata ulterioară a ratelor de preţ sau din împrumut.2

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin convenţii afectate de termen sunt bunuri

comune, iar cele înstrăinate în timpul căsătoriei tot prin astfel de convenţii nu mai fac parte din

comunitatea matrimonială.

Dacă convenţiile sunt efectuate sub condiţie, soluţia diferă după cum convenţia este

suspensivă sau rezolutorie.

Bunurile achiziţionate sub condiţie suspensivă nu vor fi considerate comune căci

realizarea condiţiei are efect retroactiv.

Achiziţionarea bunului sub condiţie rezolutorie în timpul căsătoriei va produce efecte

imediate devenind comun, iar realizarea condiţiei va desfiinţa cu efect retroactiv actul juridic.

1 Alexandru Bacaci, op. cit., p. 192 V. Georgescu, Incidenţa regimului comunităţii de bunuri între soţi cu regimul special

al locuinţelor construite sau cumpărate cu credite acordate de stat, în lumina practicii judiciare, în Legalitatea Populară, 1962, nr. 1

8

Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul înstrăinării unui bun comun printr-o convenţie afectată de

condiţie.

 

3. Rata dobândirii bunurilor

 

O problemă de maximă importanţă o are stabilirea datei la care s-a dobândit bunul, în

baza acestui criteriu făcându-se distincţia între bunul comun sau bunul propriu fiecăruia dintre

soţi. Aşa cum precizează Codul Familiei în articolul 30 bunurile dobândite în timpul căsătoriei

sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soţilor.

În situaţia morţii fizice a unuia dintre soţi, bunul dobândit după data decesului de soţul

supravieţuitor va fi considerat bun propriu.

O altă situaţie ce poate apare este în cazul în care căsătoria ia sfârşit ca urmare a

declarării judecătoreşti a morţii, data încetării căsătoriei va coincide cu data morţii stabilită prin

hotărâre judecătorească. Bunurile dobândite de soţul în viaţă după această dată şi până la

rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte vor fi retroactiv considerate bunuri proprii

ale soţului supravieţuitor. Dacă se va constata însă că cel declarat mort prin hotărâre

judecătorească este în viaţă, comunitatea matrimonială va reînvia retroactiv.

Pentru situaţia anulării sau nulităţii căsătoriei bunurile achiziţionate vor fi considerate

proprii celui ce le-a dobândit.

În ceea ce priveşte situaţia căsătoriilor încheiate după punerea în aplicare a Codului

Familiei (1 februarie 1954), s-a stabilit că regimul juridic al bunurilor soţilor în acest caz este cel

stabilit de acest cod, iar bunurile vor fi comune, conform criteriilor arătate. În ceea ce priveşte

căsătoriile încheiate înainte de punerea în aplicare a Codului Familiei, deosebim, după cum

aceste căsătorii au fost în fiinţă la data intrării în vigoare a codului ori au încetat să existe înainte

de această dată.

9

Astfel, în primul caz, soţii sunt supuşi, în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, de la data

intrării în vigoare a Codului Familiei, dispoziţiilor acestuia, indiferent care a fost regimul lor

matrimonial, legal sau convenţional (art. 4 alineat 1 Decretul nr. 32 din 1954).

În al doilea caz, relaţiile patrimoniale dintre soţi nu sunt supuse prevederilor Codului

Familiei, ci regimului legal al separaţiei de bunuri.1

Stabilirea existenţei şi întinderii drepturilor soţilor asupra averii dobândite în timpul

căsătoriei desfăcute înainte de punerea în aplicare a Codului Familiei trebuie soluţionată în raport

cu prevederile legale în vigoare la acea dată, şi nu de dispoziţiile acestui cod, în acest sens

pronunţându-se şi practica judiciară.2

Cu toate acestea, chiar în perioada anterioară Codului Familiei, practica judiciară, în

virtutea principiului egalităţii dintre bărbat şi femeie (articolul 20 Constituţia din 1948 şi

articolul 83 Constituţia din 1952) şi sub influenţa principiilor de echitate a recunoscut dreptul

ambilor soţi asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Astfel, femeia, fără a se putea

prevala de prezumţia de comunitate, ca în sistemul Codului Familiei, avea posibilitatea să facă

proba contribuţiei ei efective la dobândirea bunurilor respective. În acest fel, în cazul căsătoriilor

desfăcute după data de 13 aprilie 1948, dar anterior datei de 1 februarie 1954, soţia divorţată era

îndreptăţită să ceară constatarea că bunurile dobândite în timpul căsătoriei pe numele fostului ei

soţ aparţin amândorura, potrivit muncii sau contribuţiei fiecăruia, instanţa urmând să stabilească

întinderea fiecăruia.3

De asemenea, încă de la acea dată, s-a recunoscut că munca femeii în gospodăriei este

considerată ca şi munca în producţie.4

Sub regimul separaţiei de bunuri, bunurile dobândite de fiecare dintre soţi sunt bunuri

exclusiv ale acestuia. Soţia care nu figurează în actul de cumpărare poate să facă dovada unor

simulaţii, fie cu privire la persoană, fie cu privire la preţ, dovedind, prin toate mijloacele legale,

că a contribuit efectiv la plata preţului şi că soţii au avut intenţia de a dobândi împreună bunul

respectiv.5

1 A. Pricopi, op. cit., p. 812 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 2360/19723 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 1092/1965; Tribunalul Suprem, dec. civ. nr.

1531/19554 Fostul Tribunal Banat, dec. civ. nr. 2335/1949, în J. N., nr. 3, 1950, p. 4065 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 2210/1973

10

 

Secţiunea a III-a Modurile de dobândire a bunurilor comune

 

1. Modalităţi

 

Conform precizărilor Codului Familiei bunurile comune sunt cele dobândite în timpul

căsătoriei, indiferent de modul în care s-a făcut acest lucru, neavând relevanţă nici caracterul licit

sau ilicit al dobândirii. Astfel în baza articolului 32 litera d din Codul Familiei pe legiuitor nu-l

interesează decât în măsura în care acestea au sporit bunurile comune ale soţilor.

 

2. Excepţie

 

Cu caracter de excepţie, prin articolul 31 litera b din Codul Familiei au fost prevăzute

trei moduri de dobândire ce se încadrează categoriei de bunuri proprii. Este vorba de bunurile

dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie afară numai dacă dispunătorul a

prevăzut că ele vor fi comune.

Prin natura lor, actele cu titlu gratuit sunt incompatibile cu principiile ce guvernează

regimul comunităţii de bunuri conform căreia bunurile comune aparţin soţilor în raport cu

contribuţia fiecăruia la dobândirea lor, iar în acest caz neexistând contribuţia lor. Actele juridice

cu titlu gratuit sunt făcute în considerarea persoanei gratificate, deci au un caracter intuitu

personae. Bunurile dobândite prin donaţie şi legat sunt proprii pentru că nu se poate trece peste

voinţa chiar prezumtivă a celui care gratifică.

Bunurile devin comune dacă sunt dobândite în baza unui act juridic oneros sau printr-

un mod originar de dobândire; posesiunea de bună credinţă a unui mobil corporal sau

uzucapiunea construcţiilor.

11

Bunurile dobândite prin uzucapiune prescripţia achizitivă de 30 de ani se înscriu în

categoria bunurilor comune cu condiţia ca împlinirea a celei din urmă zi a termenului stabilit de

lege pentru dobândire să se situeze în timpul căsătoriei.

Deşi în literatura juridică s-a vehiculat ideea conform căreia momentul hotărâtor din

punct de vedere al comunităţii ar fi prima zi din care cel în cauză posedă cu intenţia de a dobândi

în baza efectului retroactiv al acestui mod de dobândire, totuşi această situaţie nu se poate aplica

relaţiilor dintre soţi.1

În cazul bunurilor dobândite prin uzucapiunea scurtă cu termen de 10 până la 20 de

ani, încadrarea lor în categoria bunurilor comune se face fără nici un dubiu chiar dacă dobândirea

imobilelor în această situaţie este condiţionată de existenţa justei cauze a bunei-credinţe.2[11]

 

Secţiunea a IV-a

Întinderea comunităţii de bunuri

 

1. Sfera bunurilor comune

 

Regimul comunităţii de bunuri reprezintă, prin efectul legii, constituirea unui grup de

bunuri ce aparţin ambilor soţi cu titlu de proprietate comună fără cote-părţi.

În sfera bunurilor comune intră orice lucruri care pot face obiect de drepturi şi obligaţii

patrimoniale şi drepturi reale privind bunurile respective. Deoarece în anumite situaţii la

calificarea unor bunuri ca fiind proprii sau comune, pentru anumite categorii de bunuri au fost

făcute precizări amănunţite.

 

2. Imobile comune

 

1 I. P. Filipescu, op. cit., p. 532 I. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, I. Eremia, Încheierea căsătoriei şi efectele ei,

Bucureşti, Ed. Academiei, 1981, p. 83

12

Dobândirea cu titlu oneros în timpul căsătoriei a dreptului de proprietate asupra unui

imobil se încadrează sferei bunurilor comune chiar dacă din actul de dobândire ar rezulta că

numai unul dintre soţi este titularul dreptului respectiv. Conform articolului 35 în cazul actelor

de dobândire legea nu impune consimţământul expres al ambilor soţi prezumând că soţul ce

încheie actul a primit mandat în acest sens din partea celuilalt soţ.

Drept regulă generală se impune soluţie dobândirii în virtutea legii şi împotriva actului

aparent exceptându-se cazurile generale conform cărora bunul dobândit constituie drept de

proprietate exclusivă a unuia dintre soţi.1

În cuprinsul actului prin care se dobândeşte un bun comun nu se poate admite

menţionarea cotelor-părţi în baza cărora fiecare soţ devine coproprietar căci, potrivit

reglementărilor generale bunul nu poate fi dobândit decât în proprietate devălmaşă.

 

3. Înscrierea proprietăţii comune în cartea funciară

 

Odată cu înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în cartea funciară s-ar

putea ivi situaţia ca numai unul dintre soţi să figureze ca titular exclusiv al dreptului înscris.

Înscrierea dreptului soţului asupra imobilului în cartea funciară este o condiţie pentru ca acel soţ

să dobândească bunul. Dar odată dobândit, bunul devine comun în temeiul legii, deşi înscrierea

în cartea funciară este numai pe numele unui soţ.

Contradicţia dintre situaţia juridică reală şi cea aparentă va putea fi oricând corectată

prin înscrierea dreptului celuilalt soţ, la cererea lor sau, în caz de neînţelegeri între ei, pe cale de

acţiune.2

Justa modificare în cartea funciară a proprietăţii comune a soţilor reprezintă o cale de

aducere la cunoştinţa terţilor a situaţiei juridice reale şi un mijloc de protejare împotriva acţiunii

de rectificare.

Prin legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară au fost aduse o serie de

modificări prevederilor existente până la acea dată în privinţa notificării proprietăţii.

Dreptul de proprietate precum şi celelalte drepturi asupra unui imobil se vor înscrie în

cartea funciară în baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil. Trebuie

1 I. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, I. Eremia, op. cit., p. 832 Al. Bacaci, op. cit., p. 20

13

precizat că legea prevede faptul că în cazul proprietăţii imobiliare comune sau în caz de

indiviziune şi se face înscrierea în cartea funciară a tuturor proprietarilor, iar în cazul proprietăţii

indivize se vor menţiona şi cotele fiecărui coproprietar.

 

4. Clădirile construite de soţi pe terenul unuia dintre ei

 

În cazul construcţiilor făcute de soţi pe terenul unui dintre ei apare un conflict între

prezumţia legală a comunităţii şi prezumţia legală cu caracter relativ conform căreia orice

construcţie, lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate conform articolului 492

Cod Civil a fi făcute de proprietarul acelui pământ până la proba contrarie.1

Dacă în general se aplică regula generală a accesiunii conform căreia coproprietarul

terenului dobândeşte proprietatea construcţiei, în raporturile dintre soţi se va ţine seama de regula

specifică regimului comunităţii.2

Pentru încadrarea clădirii în categoria bunurilor comune elementul determinant îl

reprezintă caracterul de bun propriu sau comun al sumelor de bani. Soţul care nu este

proprietarul terenului va dobândi nu numai dreptul de coproprietate asupra construcţiei, dar şi un

drept de folosinţă asupra terenului pe care s-a ridicat construcţia.3

O altă problemă se ridică în situaţia reparaţiilor sau lucrărilor de îmbunătăţire săvârşite

de ambii soţi la un imobil ce este proprietatea exclusivă a unuia dintre ei.

Tribunalul Suprem a statuat ideea că un asemenea bun va rămâne proprietatea exclusivă

a soţului în cauză, dar sporul de valoare va constitui bun comun al soţilor. De la această situaţie

există şi excepţia conform căreia, dacă prin reparaţiile şi îmbunătăţirile făcute bunul a devenit

unul nou, atunci se va considera că face parte din categoria bunurilor comune.

În cazul construcţiilor efectuate de soţi pe terenul unuia dintre ei deosebim mai multe

situaţii:

1.   Un soţ ridică o construcţie ca mijloace ce fac parte din comunitatea de bunuri pe

terenul proprietatea celuilalt soţ şi consimţământul acestuia.

1 I. P. Filipescu, op. cit., p. 942 I. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, I. Eremia, op. cit., p. 843 I. P. Filipescu, op. cit., p. 94

14

În situaţia în care un soţ a construit cu mijloace bunuri comune pe terenul celuilalt soţ,

cu consimţământul acestuia, el poate dobândi un drept de superficie, între soţi stabilindu-se

următoarele raporturi:

- -         soţul constructor dobândeşte ca superficiar, un drept de folosinţă asupra

acelui teren şi un drept de proprietate comună (împreună cu celălalt soţ) asupra construcţiei;

- -         soţul, proprietarul terenului, rămâne proprietar exclusiv al terenului sau ce

continuă a fi bun propriu, dar terenul a fost grevat de dreptul de folosinţă al celuilalt soţ şi,

totodată, soţul proprietar al terenului dobândeşte, împreună cu celălalt soţ, dreptul de proprietate

asupra construcţiei care devine bun comun.

În acest sens, o construcţie nouă făcută pe terenul proprietate a unuia dintre soţi este

bun comun.1 În cazul construcţiei bun comun, ridicată pe terenul proprietate a soţului

neconstructor, în ceea ce priveşte terenul, nu se recunoaşte soţului constructor decât drept de

folosinţă.2

2. Un soţ ridică o construcţie cu mijloace ce fac parte din comunitatea de bunuri, pe

terenul proprietate a celuilalt soţ, fac consimţământul acestuia sau împotriva voinţei acestuia. În

acest caz soţul care a ridicat construcţia se găseşte în situaţia juridică a constructorului de rea

credinţă (articolul 494 Cod Civil), drepturile prevăzute de acest text şi nu construcţia constituind

bun comun.3

3.      Ambii soţi ridică o construcţie cu mijloace ce fac parte din comunitatea de

bunuri, pe terenul proprietate a unuia dintre ei. În acest caz construcţia devine proprietate

comună a soţilor, iar soţul neproprietar al terenului dobândeşte asupra acestuia un drept de

superficie pentru partea aferentă construcţiei.4

4.    Un soţ ridică o construcţie cu mijloace ce sunt bunuri proprii pe terenul

proprietate al celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia. În situaţia aceasta soţul constructor

1 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 2167/19712 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 566/1979; Tribunalul Suprem, dec. civ. nr.

1261/19823 Al. Bacaci,Viorica Dumitrache, Codruta Hageanu, op. cit., p. 214 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 1746/1960

15

dobândeşte un drept de superficie, celălalt rămânând proprietarul terenului care continuă a fi bun

propriu, dar să fi grevat de dreptul de folosinţă cuprins în dreptul de superficie al soţului

constructor.

5.    Un soţ ridică o construcţie cu mijloace ce sunt bunuri proprii pe terenul

proprietate al celuilalt soţ, fără consimţământul acestuia sau împotriva voinţei acestuia. În acest

caz, soţul constructor nu dobândeşte dreptul de superficie, urmând a se aplica articolul 494 Cod

Civil referitor la construcţie, plantaţiile şi lucrările aflate pe terenul altuia (accessorium sequitor

principale).1

 

5. Construcţii efectuate de soţi pe terenul proprietate a ambilor soţi

 

În acest caz deosebim următoarele situaţii:

1. Un soţ ridică o construcţie cu mijloace ce sunt bunuri proprii pe terenul bun

comun al ambilor soţi, cu consimţământul celuilalt soţ. În acest caz soţul constructor dobândeşte

dreptul de superficie, construcţia fiind bun propriu al soţului constructor.

2. Un soţ ridică o construcţie cu mijloace ce sunt bunuri proprii, pe terenul bun

comun al ambilor soţi, fără consimţământul celuilalt soţ. În acest caz soţul constructor are

drepturile prevăzute de articolul 404 Cod Civil, care sunt bun propriu, dar nu construcţia.

3. Un soţ ridică o construcţie cu mijloace ce sunt în parte bunuri comune şi în parte

bunuri proprii pe terenul bun comun al ambilor soţi, cu consimţământul ambilor soţi. În această

situaţie construcţia este, în mod corespunzător, atât bun comun, cât şi bun propriu, iar terenul

rămâne cum era înainte de efectuarea construcţiei şi anume bun comun.

 

6. Clădirile construite de soţi pe terenul altei persoane

 

Construcţia ridicată pe terenul altei persoane va aparţine, în temeiul regulii generale a

accesiunii, proprietarul terenului cu excepţia situaţiei în care soţii au construit pe baza învoirii cu

1 A. Pricopi, op. cit., p. 85

16

proprietarul sau conform unor prevederi legale. În aceste cazuri, dreptul de proprietate aparţine

soţilor şi proprietarului terenului pe care s-a ridicat construcţia, soţii dobândind ca bun comun un

drept de superficie asupra clădirii.

Prin legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului s-a interzis înstrăinarea sau

dobândirea prin acte juridice a terenurilor din perimetrul construibil al tuturor localităţilor fără să

se precizeze că interdicţia priveşte doar dreptul de proprietate sau şi alte drepturi reale. Mai mult

chiar, practica judiciară a stabilit că este oprită şi constituirea oricăror dezmembrăminte ale

dreptului de proprietate.

Din punct de vedere juridic faptul edificării unei construcţii pe terenul aflat în

proprietatea unei terţe persoane presupune stabilirea dreptului ce revine constructorului.

Caracterizând dreptul constructorului, fosta instanţă supremă a pronunţat soluţii

contradictorii, apreciind uneori că ne aflăm în prezenţa unor drepturi personale şi nu reale, iar

alteori că este vorba de un drept de proprietate al constructorului asupra construcţiei edificate şi

un drept de folosinţă a terenului, drept ce nu poate fi pur şi simplu, urmând despăgubirea

proprietarului terenului.

În literatura juridică s-a apreciat că dispoziţiile articolului 494 Cod Civil sunt aplicabile

numai constructorului de bună credinţă după cum viciile titlului îi sunt sau nu cunoscute.1

Dacă construcţia este edificată de mai multe persoane împreună, ca în cazul soţilor,

partajul se va cere înainte ca proprietarul terenului să invoce dreptul său de accesiune.

Dacă unul dintre soţi solicită împărţirea bunurilor comune, iar iar în masa partajabilă se

află şi o asemenea construcţie, e necesară participarea la proces a proprietarului terenului pentru

a-şi exprima opţiunea, în sensul:2

a)     proprietarul ternului doreşte preluarea construcţiei, invocând accesiunea, el va

fi obligat la despăgubiri în favoarea soţilor constructori potrivit articolului 494

Cod Civil, iar un drept de creanţă al soţilor va intra în masa partajabilă;

b)      proprietarul terenului refuză preluarea construcţiei, instanţa sa dispune

obligarea soţiilor constructori de rea-credinţă la desfiinţarea construcţiei pe

cheltuiala lor precum şi la plata unor daune-interese în mărirea prejudiciului

suferit de proprietarul terenului;

1 Al. Bacaci, op. cit., p. 46-472 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 386/1980

17

Alte situaţii existente în cazul acestor construcţii:

Construcţii ridicate de soţi în terenul unui terţ, proprietarul terenului nefiind

cunoscut sau manifestă lipsă de interes pentru preluarea construcţiei ridicate. În

situaţiile acestea proprietarul terenului are posibilitatea, potrivit articolului 488

şi următoarele din Cod Civil să invoce dreptul de proprietate prin accesiune

asupra construcţiei edificate de soţi (care sunt terţi) pe terenul său cu obligaţia

de a despăgubi pe soţii constructori, în condiţiile precizate (art. 494 Cod Civil

sau convenţiile părţilor).1 Drepturile soţilor constructori pe terenul altuia

constituie bun comun al acestora, iar după legile nr. 18/1991 şi nr. 50/1991

proprietarul terenului pot constitui un drept de superficie în folosul

constructorului.

Construcţii ridicate de soţi pe terenul proprietate a părinţilor unuia dintre ei, cu

consimţământul acestora. Conform unei opinii se consideră că în acest caz

copiii dobândesc un drept de superficie, iar după o altă părere se consideră că nu

dobândesc copiii decât un drept de creanţă în legătură cu construcţia. Potrivit

legilor nr. 18/1991 şi nr. 50/1991 copiii pot dobândi un drept de superficie în

condiţiile Dreptului comun.2

 

7. Clădirile construite de soţ pe un teren atribuit de stat în folosinţă

 

În baza legii nr. 4/1973 modificată şi republicată la 31 decembrie 1980 şi în prezent

abrogată prin legea nr. 50/1991 statul a atribuit cetăţenilor terenuri în folosinţă ajutându-i astfel

în construirea de locuinţe proprietate personală.

Prin natura juridică a dreptului asupra construcţiei în literatura de specialitate au existat

numeroase discuţii ajungându-se, în final, la soluţia dată prin decizie de îndrumare a Tribunalului

Suprem să se considere că ne aflăm în faţa unui drept de proprietate asupra clădirii, diferit de

1 I. P. Filipescu, op. cit., p. 1012 A. Pricopi, op. cit., p. 86.

18

dreptul de folosinţă asupra terenului, ambele alcătuind un drept complex în care fiecare îşi

păstrează natura juridică proprie.1

Dreptul de folosinţă a terenului are caracter accesoriu faţă de clădire, fiind un drept

opozabil erga omnes, inclusiv statului, şi conferind titularului său posesia, folosinţa şi în aceste

limite dispoziţia asupra terenului.

Dreptul de folosinţă se va înstrăina odată cu construcţia, mai precis în momentul în care

se transmite dreptul de proprietate asupra construcţiei.

În situaţia în care construcţia este un bun comun, dreptul de folosinţă asupra terenului

născut în baza unui act administrativ, are acelaşi caracter.2

Conform legii nr. 50/1991 există posibilitatea concesionării terenurilor atribuite

persoanelor fizice pentru construcţii, prin licitaţie publică sau fără licitaţii.

Acest drept de concesiune asupra terenului va fi propriu sau comun, după cum locuinţa

face parte din categoria bunurilor comune sau proprii fiecărui soţ.

Concesiunea se va face cu plată astfel ca preţul terenului să fie recuperat în 25 de ani,

legea stabilind totodată şi suprafaţa terenului concesionat.

În conformitate cu articolul 37 al legii mai sus menţionate, dreptul de concesiune

asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcţiei pentru

realizarea căreia a fost construit.3

 

8. Bunurile dobândite cu ajutorul creditelor

 

Statul acordă un sprijin substanţial sub formă de credite pentru construirea locuinţelor

proprietate personală. În această situaţie se va aplica prezumţia comunităţii indiferent dacă

împrumutul este acordat ambilor soţi sau unuia dintre ei.

1 V. Georgescu, Natura juridică a dreptului locuinţei construite sau cumpărate cu credite acordate de stat; în S.C.J., nr. 1, 1958, p. 276; P. Anca, op. cit., p. 101; Al. Bacaci, op. cit., p. 51

2 I. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, I. Eremia , Încheierea căsătoriei şi urmările ei.

3 I. P. Filipescu, op. cit., p. 105

19

Conform Deciziei Tribunalului Suprem1 sunt cuprinse în categoria bunurilor comune

atât sumele efectiv achitate pentru dobândirea imobilului, cât şi valoarea lui integrală, căci

proprietatea bunului construit prin valorificarea creditelor de stat se dobândeşte odată cu �predarea bunului, iar nu la executarea integrală a contractului de împrumut. Aceeaşi soluţie se va

aplica şi în cazul bunurilor mobile dobândite din împrumuturi contractate căci nu are relevanţă

natura mobilă şi imobilă a bunului.2

 

9. Dreptul de folosinţă locativă

 

Natura judiciară a dreptului de folosinţă locativă ce rezultă din încheierea unui contract

de închiriere a unei locuinţe reprezintă o problemă cu multiple valenţe.

Dreptul de folosinţă născut dintr-un astfel de contract îmbracă forma unui drept real cu

toate consecinţele juridice pe care le impune catalogarea sa din punct de vedere al regimului

comunităţii.

Conform legii nr. 5/1973 abrogată prin legea nr. 114/1996, locuinţa se dă în folosinţa

titularului contractului de închiriere şi membrilor familiei sale ce vor fi nominalizaţi în contract

astfel încât dreptul de folosinţă aparţine soţilor şi membrilor familiei ce sunt prevăzuţi în mod

expres de lege.

Prin lege3 au fost stabilite trei categorii care au dreptul cu prioritate la dobândirea de

locuinţe din fondurile speciale ale consiliilor locale, printre aceştia fiind prevăzuţi în mod special

tinerii căsătoriţi, care la data contractării locuinţei au fiecare vârsta până la 35 de ani.

Chiar dacă, conform Codului Familiei, dreptul rezultând dintr-un contract de închiriere

nu poate fi considerat bun comun cât timp s-a născut înainte de data încheierii căsătoriei, legea

dă un drept propriu de folosinţă a locuinţei şi soţului, nu numai titularului contractului de

închiriere, neţinând cont de momentul încheierii contractului în cauză adică anterior căsătoriei

sau după săvârşirea ei.4 În temeiul prezumţiei de comunitate dreptul patrimonial ce rezultă dintr-

un contract de închiriere, încheiat în timpul căsătoriei trebuie să fie considerat bun comun al

1 Decizia nr. 2697/1974 a Tribunalului Suprem2 I. P. Filipescu, op. cit., p. 111.3 Legea nr. 114/19964 Al. Bacaci, op. cit., p. 51

20

soţilor numai dacă un soţ nu poate fi prevăzut nominal în contractul încheiat de celălalt soţ

deoarece locuieşte în altă localitate. În toate celelalte cazuri, însă, soţul dobândeşte dreptul de

folosinţă alături de ceilalţi membri ai familiei titularului de contract, dreptul respectiv deşi

calificat ca bun comun nu este supus regimului comunităţii. Această situaţie apare deoarece un

astfel de drept, conform reglementărilor legale, aparţine în egală măsură soţilor, dar şi celorlalţi

membri ai familiei.

În cazul în care contractul de închiriere este supus dispoziţiilor Codului Civil, dreptul

astfel rezultat va fi considerat bun propriu sau bun comun după cum contractul a fost încheiat

înainte sau în timpul căsătoriei. Astfel, dreptul de folosinţă asupra locuinţei este bun comun dacă

contractul de închiriere s-a încheiat în timpul căsătoriei şi este bun propriu dacă acesta s-a

încheiat înainte de căsătorie.1

 

 

10. Bunuri cumpărate cu plata în rate

 

Bunurile sunt comune dacă data contractului de vânzare cumpărare cu plata preţului în

rate se situează în timpul căsătoriei şi sunt proprii unui astfel de contract, dacă este anterioară sau

ulterioară căsătoriei.

Astfel, bunurile cumpărate înainte de încheierea căsătoriei, în rate, sunt bunuri proprii,

iar faptul că o parte din rate au fost plătite în timpul căsătoriei trebuie avut în vedere la stabilirea

cotelor părţii.

În mod corespunzător, bunurile cumpărate în rate în timpul căsătoriei sunt comune, iar

faptul că o parte din rate se achită după desfacerea sau încetarea căsătoriei prezintă importanţă

numai pentru stabilirea cotelor părţi.2

 

11. Dreptul de creanţă

 

1 P. Anca, Structura juridică a dreptului de folosinţă privind suprafaţa locativă, în S.C.J., nr. 1, 1956, p. 105; Al. Bacaci, op. cit., p. 56.

2 A. Pricopi, op. cit., p. 89

21

Prezumţia comunităţii se aplică tuturor tipurilor de bunuri dobândite în timpul

căsătoriei indiferent de natura lor. Astfel, drepturile reale ca şi drepturile de creanţă sunt supuse

regimului comunităţii din momentul dobândirii lor. În cadrul acestei concepţii prin decizia nr.

895/1963 a Tribunalului Suprem s-a statuat ideea că preţul obţinut din vânzarea unui bun are

acelaşi caracter nu numai după ce a fost încasat, ci, dimpotrivă şi în timpul în care formează

obiectul dreptului de creanţă.

Prin decizia Tribunalului Suprem s-a hotărât că regimul juridic instituit de lege cu

privire la depunerile C.E.C. nu poate să schimbe natura juridică a sumelor depuse care urmează a

fi socotite bunuri comune sau bunuri proprii după cum se încadrează în dispoziţiile respective din

Codul Familiei.

Astfel, sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei în măsura în care nu constituie un

bun propriu sau valoarea de înlocuire a unui asemenea bun se încadrează în categoria bunurilor

comune chiar dacă se află depuse la C.E.C. pe numele unuia dintre soţi.

 

12. Fructele, veniturile şi producţiile

 

O altă categorie de bunuri care a suscitat soluţii juridice deosebite în privinţa aplicării

prezumţiei de comunitate, o reprezintă fructele şi veniturile proprii produse de bunurile proprii

ale unuia dintre soţi. Contradicţiile care sunt rezultatul prevederilor Codului Civil care

menţionează ca mod de dobândire legală a accesiunii. În baza acestei reguli, fructele ar trebui să

fie dobândite exclusiv de soţul proprietar al bunurilor respective.

Instanţele judecătoreşti au înlăturat aplicarea regulii accesiunii hotărând că fructele din

această categorie să fie considerate bunuri comune potrivit prezumţiei comunităţii în măsura în

care bunurile dobândite în orice mod prevăzut de lege în timpul căsătoriei sunt considerate

bunuri comune şi nu se încadrează în categoria excepţiilor.

Fructele bunurilor proprii dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune pentru că:

sunt distincte de bunul ce le produce, nefiind menţionate de articolul 31 din Codul

Familiei;

calitatea de bun comun nu este condiţionată de modul în care este dobândit ceea ce

înseamnă că articolul 483 din Codul Civil privind accesiunea nu poate fi reţinut;

22

Codul Civil este legea generală cu privire la regimul bunurilor reprezentând dreptul

comun, în timp ce Codul Familiei este legea specială care derogă de la dreptul comun

căci „specialia generalibus derogant”;

fructele nu micşorează substanţa bunului nedevenind deci bun propriu în temeiul

subroganţei reale cu titlu universal prevăzut de articolul 31, litera f din Codul Familiei.1

 

Există cazuri în care fructele bunurilor proprii sunt proprii pentru următoarele motive:

articolul 31 din Codul Familiei prevede categoria de bunuri ce sunt proprii însemnând că

întregul drept pe care îl are fiecare soţ asupra lucrurilor ce fac parte din categoriile

enunţate în text are caracter propriu. A considera în această situaţie că fructele bunurilor

proprii sunt bunuri comune înseamnă a admite că soţul proprietarului bunurilor proprii e

lipsit parţial de folosinţa acestora.

dacă se admite soluţia în sensul în care ambii soţi ar avea dreptul la fructele bunurilor

proprii, atunci potrivit regulii „ubi emolumentum ibi onus” ar însemna că cheltuielile

pentru valorificarea acestor bunuri şi producerea fructelor să fie în sarcina comunităţii

putând fi urmărite, însă Codul Familiei prevede că doar cheltuielile ce se fac cu

administrarea bunurilor comune pot fi urmărite asupra comunităţii;2

legea prevede că sunt bunuri comune cele dobândite în timpul căsătoriei cu contribuţia

ambilor soţi, iar fructele bunurilor proprii nu corespund acestei cerinţe;

fructele bunurilor proprii sunt bunuri comune, o soluţie contrară prevederilor articolului

29 din Codul Familiei care obligă pe soţi să contribuie la sarcinile căsătoriei, precum şi la

obligaţia de întreţinere între soţi. Aceste fructe sunt proprii, dar folosinţa este un exerciţiu

normal al dreptului de proprietate.

1 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 785 din 24 martie 1973, în C.D., 1973, p. 2432 ] I. P. Filipescu, op. cit., p. 121

23

Prezumţia comunităţii a fost aplicată atât fructelor cât şi veniturilor după cum soţul le-a

cules sau perceput în baza unui drept de proprietate de uzufruct, creanţă sau în calitate de simplu

posesor.

Productele care reprezintă valoarea de înlocuire a bunurilor respective sunt considerate

bunuri proprii sau comune după categoria din care au rezultat 

13. Veniturile de muncă

 

Calificarea veniturilor din muncă în bun propriu sau bun comun al soţiilor a provocat

controverse foarte aprinse deoarece noţiunea nu are un conţinut unic din punct de vedere juridic.

Dreptul la retribuţia cuvenită celor încadraţi în muncă se naşte în temeiul activităţii

prestate sub forma unui drept de creanţă pentru ca apoi să devină prin încasare un drept de

proprietate. Deci, retribuţia trece succesiv din categoria drepturilor de creanţă în categoria

drepturilor reale.

Încadrarea veniturilor din muncă în categoria bunurilor comune după încasare are rolul

de a scoate în evidenţă principiul egalităţii soţilor sub aspect patrimonial. Cât timp retribuţia

constituie un drept de creanţă sunt aplicabile normele codului muncii şi unele dispoziţii din codul

de procedură civilă, iar după încasarea veniturilor normele comunităţii.

Calificarea dualistă a veniturilor provenite din muncă se va aplica şi sumelor pe care

unul dintre soţi le primeşte cu titlu de pensii pentru munca prestată în trecut. În categoria

veniturilor din muncă se încadrează şi renumeraţia cuvenită în virtutea dreptului de autor care

deşi reprezintă rodul muncii al activităţii de creaţie intelectuală se deosebeşte de celelalte � �categorii de venituri de muncă, onorariul de autor depinzând de valoarea creaţiei sale.

O. Căpăţână în analiza acestui drept a pus în evidenţă natura lui complexă ce constă

dintr-un mănunchi de drepturi personale nepatrimoniale şi de drepturi patrimoniale strâns legate

între ele.

În timp ce opera de creaţie intelectuală în sine se clasifică în categoria bunurilor proprii

ale autorului, renumeraţia cuvenită lui sau despăgubirilor ce se datorează în cazul folosirii fără

drept a operei sale sunt susceptibile a se încadra în categoria bunurilor comune.

Deci renumeraţia devine bun comun dacă data plăţii se face în timpul căsătoriei.1

1 A. Pricopi, op. cit., p. 83

24

 

25

Secţiunea a V-a Bunurile proprii

 1. Precizări cu privire la categoriile de bunuri proprii

 

Conform articolului 31 din Codul Familiei bunurile proprii ce nu sunt supuse regimului

comunităţii sunt determinate fie în funcţie de natura, destinaţia, valoarea lor, fie, în funcţie de

data sau modul în care au fost dobândite.

Calificarea unui bun drept bun propriu poate fi retroactiv schimbată în cazul declaraţiei

morţii unuia dintre soţi, când ulterior se rectifică data stabilită ca fiind a decesului, se anulează

hotărârea declarativă oricând, înainte de anularea hotărârii, soţul dispărutului se recăsătoreşte.

Articolul 31 din Codul Familiei precizează că următoarele categorii de bunuri sunt

proprii fiecărui soţ:

bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;

bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai

dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;

bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi;

bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,

schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea

bunuri;

indemnitatea de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei;

valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această

valoare.

 

2. Analiza articolului 31 din Codul Familiei

 

Pornind de la faptul că articolul 30 alin. 1 din Codul Familiei prevede că bunurile

dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, rezultă că bunurile dobândite înainte de încheierea

căsătoriei sunt proprii deoarece acestea nu mai reprezintă rezultatul efortului comun al ambilor

soţi. Din acelaşi motiv sunt bunuri proprii şi cele dobândite după încetarea sau desfacerea

căsătoriei, deşi articolul 31 alineat 1 Codul Familiei nu le menţionează, soluţia rezultând din

26

articolul 30 alineat 1, acelaşi cod. De asemenea, bunul dobândit împreună de foştii soţi, deci

după desfacerea căsătoriei, este bun propriu, cei doi fiind coproprietari asupra lui.1

Articolul 31 litera b din Codul Familiei include în sfera bunurilor comune bunurile

dobândite prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor

fi comune. Aceste bunuri devin proprii, deşi sunt dobândite în timpul căsătoriei, datorită

caracterului personal al dobândirii lor.2

Bunurile proprii dobândite de către soţi în timpul căsătoriei în temeiul articolului 31

litera b din Codul Familiei, sunt cele obţinute separat de către fiecare dintre ei pe cale de

succesiune legală, succesiune testamentară sau donaţie între vii.

Articolul 31 litera b prevede însă, o excepţie exprimată prin precizarea afară numai

dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune.

Deoarece nu se cere ca declaraţia de voinţă a dispunătorului să fie expresă, în practică

se pot ivi următoarele situaţii:3

liberalitatea a fost făcută ambilor soţi cu menţiunea expresă ca bunul să devină comun,

deci bunul va fi comun;

liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, fără specificarea ca bunul să devină comun,

ipoteză în care bunul va fi comun;

liberalitatea a fost făcută numai unuia dintre soţi fără nici o menţiune, caz în care bunul

va fi propriu.

Legiuitorul a încadrat ca fiind bunuri proprii cele de uz personal datorită destinaţiilor

lor de folosire. Problema care s-a ridicat a fost aceea dacă este suficient pentru încadrarea unor

bunuri în această categorie � să se stabilească numai utilizarea lor la care sunt destinate sau este

necesară şi dovada că bunurile în cauză sunt efectiv folosite pentru destinaţia lor.

Astfel s-a ajuns la părerea că numai folosinţa efectivă de către unul din soţi a lucrurilor

destinate uzului său personal sau executării profesiunii sale sunt de natură şi atribuie lor

calificarea drept bunuri proprii indiferent dacă ele au fost dobândite prin contribuţia ambilor soţi

sau numai a unuia intre ei. Totuşi nu pot fi considerate bunuri proprii obiectele de uz personal de

1 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 147 din 25 ianuarie 1979, în C.D., 1979, p. 1462 I. P. Filipescu, op. cit., p. 663 I. P. Filipescu, op. cit., p. 69

27

o valoare deosebită, precum bijuterii achiziţionate în scopul investiţiilor economiilor realizate în

timpul căsătoriei.1

Sunt considerate conform naturii lor ca fiind bunuri proprii manuscrisele ştiinţifice sau

literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi bunurile

dobândite cu titlu de premii sau recompensă.

Toate aceste categorii de bunuri au în comun faptul că sunt rodul creaţiei intelectuale,

lucrurile materiale în care se încorporează opera de creaţie.

Încadrarea în categoria bunurilor proprii a celor dobândite cu titlu de premii sau

recompensă a suscitat numeroase comentarii în sensul că mulţi autori sunt de părere că noul cod

ar trebui să le includă în sfera bunurilor comune şi acest lucru deoarece o atare exceptare de la

aplicarea regimului comunităţii nu este în concordanţă cu principiile ce guvernează acest regim.

Conform regimului comunităţii, veniturile realizate prin munca soţilor trebuie să

constituie bunurile lor comune chiar dacă este vorba de venituri obţinute în mod excepţional ca

în cazul celor dobândite cu titlu de premii sau recompensă.

Asigurarea de persoane, contractuală sau prin efectul legii, are un caracter personal şi,

prin urmare, în caz de realizare a riscului împotriva căruia unul din soţi s-a asigurat, indemnizaţia

de asigurare va fi şi ea, prin consecinţă, un bun propriu al acestuia. Tot astfel se califică şi

despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei unuia dintre soţi, ca urmare a faptei ilicite a

altei persoane.

Ceea ce reuneşte în aceeaşi categorie de bunuri proprii indemnizaţia de asigurare şi

despăgubirea este faptul că prin ambele se repară pagube intim legate de persoana celui vătămat.

Subrogarea reală nu se aplică pentru bunuri comune, ci numai pentru cele proprii. Dacă

prejudiciul este strâns legat de persoană, despăgubirea şi indemnizaţia sunt bunuri proprii.

Sunt bunuri proprii nu numai sumele încasate, ci şi creanţele în indemnitate şi în

despăgubire.2

Articolul 31 litera f din Codul Familiei încadrează în grupa bunurilor proprii valoarea

ce reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul şi care a trecut această valoare. Prin această

reglementare legiuitorul a urmărit să consacre aplicarea regulii subrogaţiei reale prin care se

conservă din punct de vedere valoric substanţa grupei bunurilor proprii şi totodată să împiedice

1 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 1818 din 4 februarie 1978, în R.R.D., nr. 7, 1978, p. 46

2 Al. Bacaci, op. cit., p. 127

28

ca sumele de bani obţinute prin înstrăinarea unor astfel de bunuri să devină conform comunităţii,

bunuri comune.

Subrogaţia reală reprezintă acea regulă de drept ce îşi găseşte aplicarea în cazurile în

care, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, coexistă categorii de bunuri supuse unor reguli juridice

diferite. în practică poate apărea şi situaţia bunurilor mixte ce reprezintă în fapt, acel obiect

material ce încorporează bunuri din cele două categorii: proprii şi comune.

Un astfel de bun mixt poate fi imobilul bun propriu al unuia dintre soţi care în urma

reparaţiilor sau îmbunătăţirilor suferite a dobândit un spor de salvare ce urmează să fie considerat

bun comun al soţilor.

Problema ce se pune este cărui regim juridic i se încadrează bunurile mixte, având în

vedere că această categorie nu este reglementată de Codul Familiei, fiind o creaţie a practicii

judiciare. Mulţi autori sunt de părere că regimul comunităţii trebuie aplicat şi bunurilor mixte

având în vedere că doar acest regim poate ocroti interesele ambilor soţi.1

 

 

 

3. Dovada bunurilor comune şi proprii

 

Ţinând seama de faptul că în majoritatea cazurilor bunurile sunt dobândite în timpul

căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi, articolul 30 alineat 3 din Codul Familiei induce

prezumţia relativă de comunitate: « calitatea de bun comun nu trebuie dovedită. »

În baza acestei prezumţii, orice bun dobândit în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi,

se consideră comun câtă vreme nu se face dovada că este propriu, adică să se încadreze într-una

din categoriile prevăzute de articolul 31 din Codul Familiei.

Calitatea de bun propriu este dată de lege bunurilor, atât în raport cu natura sau

destinaţia lor, cât şi în funcţie de modul sau data dobândirii.

Administrarea unor probe care să susţină faptul că un anumit lucru este bun propriu,

presupun înlăturarea prezumţiei legale de comunitate.

1 P. Anca, „Încheierea căsătoriei şi efectele ei”, Bucureşti, Ed. Academiei, 1981, p. 122

29

Decretul nr. 32/1954 la articolul 5 a prevăzut faptul că dovada calităţii de bun propriu

se va face « între soţi, prin orice mijloc de probă, iar în cazul căsătoriilor încheiate înainte de

introducerea în vigoare a Codului Familiei de toţi cei interesaţi prin orice mijloc de probă, chiar

faţă de cel de al treilea ».

Această reglementare, mai ales în raporturile dintre soţi, în privinţa succesorilor lor

universali sau cu titlu universal şi al creditorilor chirografici a suscitat o serie de îndoieli având

în vedere că reprezintă o derogare de la regulile dreptului comun, referitor la sistemul

probaţiunii.

După cum se ştie, înlocuirea unui înscris autentic şi obţinerea unei autorizaţii prealabile

din partea organelor administrative, constituie condiţia necesară şi imperativă pentru chiar

valabilitatea actelor juridice, ori soţii nu pot eluda sau restrânge aplicarea regimului comunităţii

prin convenţii sau declaraţii unilaterale în care să recunoască că anumite bunuri sunt proprietate

personală a unuia dintre ei.

Pentru a stabili că un anumit bun este proprietatea unuia dintre soţi, se pot folosi orice

mijloace de dovadă atunci când este vorba de bunuri de uz personal sau profesional, de

manuscrise, schiţe şi alte asemenea bunuri.

Principiul libertăţii mijloacelor de probaţiune îşi găseşte aplicare atunci când se doreşte

dovedirea subrogării reale suma de bani ce reprezintă preţul unui bun înstrăinat sau dobândirea

unui alt bun propriu înstrăinat sau dobândirea unui alt bun propriu prin investirea sumelor mai

sus menţionate.

Trebuie precizat că subrogarea reală poate fi demonstrată prin orice mijloc de

probă,1chiar dacă există orice act care să certifice faptul că bunul astfel dobândit este unul

comun.

În literatura de specialitate au fost ridicate întrebări cu privire la mijloacele ce trebuie

utilizate pentru probarea ca fiind bunuri proprii a veniturilor provenind din muncă, sumele

cuvenite cu titlu de bursă, sumele rezultate din dreptul de autor. Se ştie că aceste bunuri sunt

proprii cât timp nu au fost încasate şi se află sub forma dreptului de creanţă, ori existenţa lor nu

poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, ci doar în condiţiile legii prin probarea titlului din

care izvorăsc.

1 P. Anca, op. cit., p. 123; Al. Bacaci, op. cit., p. 134

30

Totuşi pentru a fi încadrate în categoria bunurilor proprii trebuie să se dovedească doar

faptul că în momentul încetării comunităţii dreptul de creanţă nu era stins prin plată.

Conform modului de dobândire, aparţin categoriei bunurilor proprii cele dobândite în

timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie.

Dovada dobândirii unui bun pe baza unui drept legal de moştenire se poate face între

soţi prin orice mijloc probatoriu în situaţia în care moştenirea s-a deschis înainte de introducerea

în legislaţie a producerii notariale, iar în prezent prin certificatul de moştenitor.1

Faptul că un bun aparţine categoriei bunurilor proprii, fiind dobândit prin legat sau

donaţie, se poate dovedi doar dacă s-au respectat condiţiile prevăzute de lege pentru însăşi

valabilitatea lor, excepţie făcând darurile manuale care odată predate pot dovedi existenţa

donaţiei.

În raporturile dintre soţi nu poate fi dovedită prin orice mijloace de probă calitatea de

bun propriu al sumelor dobândite cu titlu de premiu sau recompensă. Acest lucru se poate proba

doar prin administrarea probelor cerute de lege, în privinţa existenţei premiilor sau

recompenselor, a contractului de asigurare sau a hotărârii judecătoreşti ce a stabilit cuantumul

despăgubirilor în cazul sumelor dobândite ca indemnitate de asigurare sau despăgubire pentru

pagube pricinuite persoanei.

Prin modalităţile de individualizare a bunurilor proprii se numără şi stabilirea datei

dobândirii bunului ce trebuie să fie înainte de încheierea căsătoriei.

Dacă în baza articolului 1182 din Codul Civil trebuie îndeplinite condiţii restrictive

pentru dovedirea datei certe a dobândirii bunului, conform articolului 5 din Decretul nr. 32/1954

statul va putea prin orice mijloace de probă să dovedească anterioritatea dobândirii.2

Aplicarea regulii derogatorii a mijloacelor de probaţiune se impune deoarece, înainte de

încheierea căsătoriei poate fi prevăzută preconstituirea dovezii datei certe, aşa cum prevede

articolul 1182 din Codul Civil. Acest lucru ar însemna o cerinţă excesivă şi totodată ar semnifica

extinderea prezumţiei de comunitate în privinţa bunurilor dobândite anterior căsătoriei în măsura

în care soţul nu ar putea administra dovada, pe cât de riguroasă pe atât de aleatorie, a datei certe.

În situaţia în care se cere dovedirea calităţii de bun propriu în relaţiile între soţi şi alte

persoane, acestea din urmă pot să administreze dovada însuşirii unui bun propriu prin orice

mijloc de probaţiune deoarece nu erau în măsură să-şi preconstituie anumite decizii.1 I. P. Filipescu, op. cit., p. 802 P. Anca, op. cit., în R.R.D., nr. 2, 1981, p. 16; Al. Bacaci, op. cit., p. 136

31

Dacă soţii sunt nevoiţi să dovedească calitatea de bun propriu faţă de alte persoane, se

va ţine seama de data încheierii căsătoriei. Astfel pentru căsătoriile încheiate înainte de 1

februarie 1954 se remarcă libertatea probaţiunii, putând fi invocate orice mijloace de probă

indiferent de data dobândirii bunurilor.1

După intrarea în vigoare a Codului Familiei, soţii, deşi căsătoriţi, anterior, sunt

prezumaţi că au cunoscut regimul matrimonial legal putând astfel să-şi preconstituie dovezi

conform dreptului comun.

Dovedirea calităţii de bun propriu se ridică de obicei odată cu încetarea regimului

comunităţii, putându-se face şi în timpul căsătoriei pe calea acţiunii în constatare.

BIBLIOGRAFIE

1 A, Pricopi, op. cit., 101

32

1. Pricopi, „Căsătoria în dreptul român”, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1998;

2. Ion P. Filipescu, „Tratat de dreptul familiei”, Editura All Beck, Bucureşti. 1999

3. Alexandru Bacaci,Codruta Hageanu, Viorica Dumitrache, “Dreptul familiei”- curs universitar, editia a II-a revazuta si adaugita, editura “All-Beck” Bucuresti, 2001

4. V. Georgescu, Incidenţa regimului comunităţii de bunuri între soţi cu regimul special al locuinţelor construite sau cumpărate cu credite acordate de stat, în lumina practicii judiciare, în Legalitatea Populară, 1962, nr. 1

5. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, I. Eremia, Încheierea căsătoriei şi efectele ei, Bucureşti, Ed. Academiei, 1981;

6. V. Georgescu, Natura juridică a dreptului locuinţei construite sau cumpărate cu credite acordate de stat; în S.C.J., nr. 1, 1958;

33