Motto: “Copiii vostri nu sunt copiii vostri. Sunt fiii si fiicele chemarii vietii la viata. Vin prin voi, dar nu din voi. Si chiar daca sunt alaturi de voi, nu va apartin. Puteti sa le daruiti dragostea, dar nu si gandurile voastre. Caci ei au propriile lor ganduri. ” (KHALIL GIBRAN)

Rolul de părinte este pentru cei mai mulţi dintre noi, unul dintre cele mai importante roluri pe care le întreprindem la un moment dat în viaţă. Majoritatea fiinţelor umane doresc să aibă copii şi doresc, de asemenea, ca aceşti copii să crească sănătoşi, fericiţi şi încrezători în sine.

Aşa cum spune şi promotorul teoriei ataşamentului, John Bowlby, pentru acei părinţi care reuşesc să-şi dezvolte un stil de parentaj în conformitate cu valorile de viaţă, recompensele sunt mari; însă cei care eşuează în a-i creşte sănătoşi, fericiţi şi încrezători în sine pot ajunge să plătească un preţ foarte mare, dezvoltând probleme de sănătate mintală (anxietate, depresie) şi emoţii greu de gestionat (ruşine, vină, etc.).

Astfel angajamentul faţă de rolul de părinte presupune o capacitate de adaptarea şi prezenţă psihologică aparte. Mai mult, deoarece educaţia şi creşterea eficientă sunt esenţiale pentru echilibrul socio-emoțional al copilului, este important ca părinții să cunoască cât mai multe informaţii despre psihologia copilului dar şi despre factorii care reprezintă protecţie sau riscuri pentru sănătatea fizică şi emoţională a acestuia.

Un astfel de factor care poate să reprezinte protecţie dacă este asigurat sau risc dacă lipseşte este iubirea părintească. În cele mai multe teorii şi studii care descriu ataşamentul dintre copii şi adulţi, persoana adultă cel mai frecvent amintită este mama, şi această idee nu este surprinzătoare atâta timp cât mama este cea care poartă copilul în pântece şi asigură venirea acestuia pe lume. Însă, în 1981 o echipă de specialiști interesaţi de analiza relaţiei copil adult, coordonată de Main și Weston, extind această idee studiind relaţia dintre copilul mic şi mamă, iar mai apoi relaţia dintre acelaşi copil şi tată.

Una dintre descoperirile studiului a fost că, atunci când erau studiaţi ca grup, tiparele de ataşament manifestate faţă de taţi semănau foarte mult cu tiparele manifestate faţă de mame. Însă o a doua descoperire a fost şi mai surprinzătoare. Atunci când tiparele de ataşament ale fiecărui copil au fost studiate individual, nu a fost descoperită nicio corelaţie între tiparele manifestate faţă de un părinte în comparaţie cu tiparele manifestate faţă de celălalt părinte.

Astfel un copil poate să aibă o relaţie bazată pe siguranţă și încredere cu mama, dar nu şi cu tatăl, în timp ce un altul poate să aibă o relaţie securizantă cu tatăl, dar nu şi cu mama, un alt copil poate avea o astfel de relaţie cu ambii părinţi, în timp ce un al patrulea copil poate să nu aibă o astfel de relaţie cu niciunul dintre părinţi. Acei copii care au relaţii securizante cu ambii părinți par să fie cei mai încrezători și competenți; iar cei care nu au cu niciunul dintre părinți o relație de siguranță și încredere sunt cei mai nesiguri.

Tot cercetările din sfera teoriile ataşamentului, sunt cele care au demonstrat faptul că tiparul de ataşament pe care un copil sănătos la naştere îl dezvoltă cu mama lui reprezintă rezultatul modului în care mama l-a tratat, existând o mare probabilitate ca, într-un mod similar, tiparul de ataşament pe care copilul îl dezvoltă cu tatăl lui să nu fie altceva decât modul în care tatăl lui l-a tratat. Aceste studii subliniază faptul că prin implicarea tatălui în viața copilului acesta devine o figură de ataşament pentru copil, ceea ce înseamnă că un tată ar putea să îndeplinească un rol care să semene îndeaproape cu cel îndeplinit de mamă.

Chiar dacă aceste informaţii erau deja cunoscute la sfârşitul anilor optzeci, în majoritatea culturilor taţii îndeplineau acest rol mai puţin frecvent decât mamele, cel puțin atunci când copiii sunt încă foarte mici. Pentru a genera o schimbare semnificativă se pare că a fost nevoie de aproximativ încă două decade pentru ca aceste idei să capete contur în familiile din lumea întreagă.

Astăzi rolul taților s-a schimbat semnificativ. Mamele și tații din România, au trecut printr-o perioadă a schimbărilor sociale majore; și probabil că cea mai însemnată schimbare vizează destrămarea

1

noțiunilor clasice care definesc responsabilitățile rolului de mamă și tată. Tații zilelor noastre sunt mai implicați decât oricând în istoria modernă a omenirii, și mai mult decât atât sunt tot mai deschiși pentru a acorda timp exclusiv copiilor atunci când sunt alături de aceștia. Cercetările recente confirmă ceea ce mulți părinți cunosc instinctual: implicarea și iubirea părinților determină schimbări majore în procesul de dezvoltare și învățare al copiilor indiferent de ceea ce întreprind aceștia.

Și probabil că ne apropiem tot mai mult de ceea ce Bowlby numește – bază de siguranță. Adică, oferirea, de către ambii părinți, a unei relaționări de la care copilul și adolescentul să poată ieși în lumea exterioară și la care să se poată întoarce, știind că va fi binevenit, îngrijit fizic și psihic, alinat dacă este într-o stare de disconfort, liniștit dacă este înfricoșat și ascultat dacă se simte neînțeles. În esență, subliniez nevoia de disponibilitate – a fi gata de a răspunde solicitării prin încurajare și poate prin ajutor, însă de a deveni activ doar atunci când în mod evident este necesar.

Iubirea maternă în viziunea lui Erich Fromm (autorul cărții – Arta de a iubi) este o susținere necondiționată a vieții copilului și o satisfacere necondiționată a nevoilor sale. Această susținere a vieții copilului are două aspecte importante:

1. grija și responsabilitatea, necesare pentru menținerea copilului în viață și pentru dezvoltarea acestuia în condiții corespunzătoare;

2. atitudinea care-i insuflă copilului dragostea de viață, aceea stare care-i transmite că este bine să trăiești, că e bine să fii un băiețel sau o fetiță, că e bine să fii pe pământul acesta.

Aceste două aspecte pe care Fromm le consideră esențiale în ceea ce privește iubirea maternă se regăsesc și în povestea biblică a creației – Dumnezeu creează lumea și omul, ceea ce corespunde simplei griji pentru existență și pentru afirmarea sa (…) În fiecare zi, după ce a fost creată natura – și omul – Dumnezeu constată că “e bine”.

Bruno Bettelheim este un alt susținător împătimit al iubirii părinților față de copii și în scrierile sale subliniază faptul că laptele este extrem de important pentru supraviețuirea unui copil, dar nu și suficient. Laptele este simbolul primului aspect al iubirii, al îngrijirii și susținerii în viață. Dar pentru a trăi cu adevărat, copilul are nevoie și de miere. Mierea simbolizând dulceața vieții, dragostea de viață și fericirea de a trăi. Cei mai mulți copii primesc lapte, dar numai o mică parte din ei primesc și miere. Ca să poată da miere, o mamă are nevoie să fie în contact cu valorile personale și ale partenerului și să fie prezentă psihologic în viața de familie.

Fromm consideră că iubirea maternă este cea mai înaltă formă de iubire și cea mai sfântă legătură emoțională. O iubirea care constă în iubirea pentru copilul în creștere – o formă aparte de adaptare a legăturii afective în funcție de nevoile și etapele de dezvoltare ale copilului. Acest aspect al iubirii față de copilul în creștere este foarte important – deoarece copilul trebuie să crească, trebuie să plece din brațele mamei și trebuie să devină o ființă umană complet separată. Astfel, o parte esențială a iubirii materne implică și dorința ca separarea copilului să aibă loc. Și acesta este stadiul în care iubirea maternă devine o sarcină dificilă, care presupune compasiune și altruismul – capacitatea de a da tot fără să dorești altceva decât fericirea copilului.

În majoritatea cărților de disciplinare pozitivă și educație parentală, există o oarecare diferențiere între iubirea maternă și iubirea paternă. Mama este căminul din care provine copilul, ea este natura, glia, oceanul, în timp ce tata este lumea gândirii, a lucrurilor făcute de mâna omului, a călătoriei și aventurii. Tatăl este cel care îl învață pe copil, cel care îi arată calea în lume. Într-o îmbinarea echilibrată cele două tipologii ale iubirii (cea maternă și paternă) corespund nevoilor proprii ale copilului. Copilul are nevoie de iubire și grijă necondiționată din partea mamei, dar de asemenea are nevoie și de iubirea tatălui care este o formă de ghidaj bazat pe autoritate și susținere. Mama are rolul de a-i oferi siguranța în viață, tatăl are rolul de a-l călăuzi învățându-l să se descurce cu problemele ce le va avea de înfruntat în viață.

2

Caracteristicile și responsabilitățile de gen în zilele noastre par să nu mai fie atât de clare, precum se pretindea în urmă cu câteva decenii. Modificările psihologice, sociale și biologice, au determinat schimbări și în registrul abilităților pe care le poate avea un bărbat și o femeie. Adaptările de la nivelul creierului uman și deschiderea tot mai mare către autocunoaștere și dezvoltarea personală a bărbaților a făcut ca aceștia să învețe să gestioneze din ce în ce mai bine o serie de trăsături care erau considerate ca fiind specific feminine. Așa cum egalitatea de șanse și schimbările politice globale au făcut ca rolul femeii în funcții de conducere să fie tot mai căutat și recompensat. Astfel se urmărește o tendință de implicare tot mai mare a bărbaților în lumea socio-emoțională și o echilibrarea a raportului bărbați-femei în lumea politică și bancară. Aceste mișcări par să fie observabile și chiar posibile și la nivelul sistemului familial. O veste care pentru unii părinți este îmbucurătoarea, iar pentru alții o sursă de disconfort și anxietate.

Cu siguranță acele mame care au obiective profesionale mărețe și soți cu predispoziții spre senzitivitatea copilului (atenție sporită față de lumea interioară a copilului) se bucură pentru această perioadă de tranziție socio-psiho-biologică. În timp ce mamele care își regăsesc starea de bine în provocările vieții de familie, și care preferă împărțirea clasică a responsabilităților în funcție de roluri se întreabă cu îngrijorarea – unde va ajunge această lume?

Partea bună este că dincolo de aceste diferențe de viziune și interpretarea a realității, ființa umană indiferent de gen este înzestrată cu mai multe resurse decât a ajuns să conștientizeze. Ceea ce înseamnă că biologia și psihologia umană ne rezervă încă multe surprize despre ceea ce putem sau nu să facem ca bărbați sau femeii. Elementul comun care a existat și care pare să asigure supraviețuirea speciei umane și pentru viitor este combinația armonioasă dintre iubire și compasiune, care așa cum spune și Dalai Lama nu reprezintă un lux ci o necesitate. Astfel orice copil din prezent, trecut sau viitor – are nevoie de iubire exprimată din partea părinților. Iubire echilibrată nu neapărat de caracteristici de gen, ci de trăsături și abilități personale ale fiecărui părinte.

Familia, ca prim grup cu care ia contact copilul, rămâne reperul permanent şi fundamental în condiţia indivizilor, în manifestarea unor atitudini civice, moral-comportamentale.

Influenţa părinţilor asupra formării copilului ca viitor om cu respect faţă de cei ce-l educă se simte încă din perioada grădiniţei. Nu de puţine ori se întâlnesc copii care nu respectă cerinţele educatoarei sau care fac aprecieri necuviincioase la adresa ei. De cele mai multe ori, aceşti copii vin din familii care au obiceiul de a ponegri autorităţile locale, şefii de la locul de muncă sau chiar educatoarea sau învăţătoarea copiilor mai mari. Copilul este obişnuit deci, cu lipsa de respect. Aceşti copii, de multe ori, refuză să vină la grădiniţă. Discutarea cadrului didactic în directe făcute de către părinţi sădesc în sufletele copiilor neîncrederea, frica.

Copilul nu se educă numai prin îndemnurile părinţilor, ci şi prin exemplele personale pe care părinţii le oferă acestuia. Există multe cazuri când părinţii intră în grădiniţă fără să salute personalul care lucrează în incinta acesteia. Prin firea lucrurilor, copilul trebuie să găsească în imediata sa apropiere, realitatea corectă a persoanei de care sunt ataşaţi, realitate care să-i inspire conduita. Desigur că, aceste exemple de conduită se corectează pe parcurs, se îmbogăţesc, ajungând chiar să se modifice. În acest proces, intervin grădiniţa, şcoala, societatea care contribuie la modelarea personalităţii copiilor. Prima etapă în acest proces de organizare şi formare a membrului societăţii este reprezentată, însă, de identificarea cu personalitatea tatălui sau a mamei.

Lipsit de un model, de un exemplu cu care să se identifice în propriul său cămin, copilul va găsi astfel de modele în afara acestuia, într-o persoană valoroasă pentru el, cum ar fi , de exemplu: educatoarea, învăţătoarea.

Din nefericire însă, adeseori, copilul care este lipsit de autoritatea părintească pozitivă şi eficientă îşi va afla prieteni printre indivizii străzii. În acest caz, efectele negative pot fi prezise cu corectitudine.

Copiii provin din familii care se deosebesc între ele prin condiţiile de trai, prin gradul de cultură al părinţilor, fapt care îşi imprimă pecetea asupra caracterului şi conduitei copilului.

3

Se mai produc încă abateri de la regulile morale şi civice în unele familii. Cel mai frecvent se înregistrează astfel de cazuri acolo unde părinţii consumă alcool. Unii copii observă aceste fapte şi le sesizează părinţilor, în felul lor, dar, sincer.

Tensiunile şi confictele dintre părinţi şi copii, pot avea o intensitate diferită şi o durată variabilă, distingându-se forme simple, cum ar fi: cearta, neînţelegerea, contrazicerea, refuzul asumării unei obligaţii conjugale sau forme complexe, precum: agresivitatea fizică, violenţa, alungarea unui partener de la domiciliu. În condiţiile în care părinţii vor avantaja un copil în favoarea altuia, nerepectând raportul dintre merit şi recompense, pot apărea situaţii de rivalitate, gelozie fraternă. Copilul dezavantajat va utiliza mecanisme de apărare, cum ar fi: încordarea, izolarea sau prefăcătoria, minciuna.

Părinţii trebuie să acorde copilului atenţie totală pentru ca acesta să vadă că suntem interesaţi să îl ascultăm. Retragerea cu el într-un loc liniştit şi evitarea prezenţei altor persoane la discuţie îi pot arăta copilului că părinţii sunt cu adevărat interesaţi de problema lui. Copilul trebuie să fie sigur că “problema” se va rezolva “între ei”. Indiferenţa este la fel de dăunătoare. Copilul se simte respins şi neglijat dacă, atunci când îşi împărtăşeşte gândurile părinţilor, aceştia continuă să privească la televizor sau să îşi vadă în continuare de treabă. Încetarea oricărei activităţi este necesară pentru a-şi demonstra disponibilitatea.

În cazul copiilor mici este importantă şi atitudinea pe care părinţii o au. Ei nu trebuie să se simtă dominaţi nici măcar fizic, din această cauză fiind bine ca părinţii să coboare la nivelul lor atunci când le vorbesc sau îi ascultă.

Pe de altă parte, copiii au fost întotdeauna cei mai afectaţi de fenomenele şi crizele prin care trece societatea. Majoritatea persoanelor care trăiesc în sărăcie în întreaga lume sunt copii. De exemplu, atunci când o maladie afectează mii de persoane – copiii sunt cei care au cel mai mult de suferit. În primul rând, pentru că se îmbolnăvesc şi, în al doilea, pentru că boala îi lipseşte de părinţi şi îi lasă fără protecţie. De cele mai multe ori, crizele şi fenomenele sociale distrug mediul protector pe care familia şi comunitatea îl creează în jurul copiilor, lăsându-i expuşi riscurilor abuzului şi exploatării, diminuându-le încrederea în forţele proprii şi în viitor.

Migraţia în căutarea unui loc de muncă este unul dintre aspectele acestor crize şi schimbări. Mentalitatea conform căreia unui copil îi este suficient să aibă ce mânca, ce îmbrăca şi un loc în care să doarmă şi să se joace e greu de schimbat. Din nefericire, preţul plătit este mult prea mare, în special pentru copii, cărora li se asigura astfel o „stare materială bună”, fără a se lua în calcul factorii emoţionali, psihici, care îl vor influenţa pe tot parcursul vieţii.

In Romania, peste 3 milioane de persoane si-au lasat tara in ultimii ani. 300.000 de copii au ramas singuri sau in grija rudelor. Printre acestia au existat cazuri de sinucideri. Numai in Italia, in 1990, locuiau 8.000 de romani rezidenti, iar numarul lor a crescut la un milion, in 2010. Acestia au lasat in tara peste 300.000 de copii singuri sau la rude. Jumatate dintre copii au varste cuprinse intre 2 si 6 ani, iar 4% au mai putin de un an. 16% dintre ei nu si-au mai vazut parintii de cel putin un an, in timp ce 3% nu i-au mai vazut de cel putin 4 ani", informeaza La Repubblica.

La sfârşitul anului 2011, în România, erau înregistraţi 83.658 de copii ai căror părinți muncesc în străinătate, dintre care 23.924 cu ambii părinți plecați. În realitate, numărul lor este mult mai mare.

Se pare că regiunea cea mai afectată de acest fenomen este Moldova. In judetul Iasi sunt 11.000 de copii care au un parinte plecat in strainatate. In mare parte este vorba de mame, care au plecat in Italia sa aiba grija de copiii de acolo.

Din aceasta cauza, micutii ajung sa nu se descurce bine la scoala, fiind distrasi, avand tulburari de comportament sau suferind de anxietate. Unii dintre ei au fost si violenti, iar bunicii nu reusesc sa exercite un control asupra lor.

Din pacate, copii imigrantilor au trecut prin traume emotionale cauzate de absenta parintilor. Multi dintre ei sunt mai expusi violentelor si abuzurilor, in pseudo - familiile in care traiesc, fie ca este vorba de bunici, alte rude sau vecini.

4

Legea din România îi obligă pe părinţi să declare autorităţilor locale în grija cui îşi lasă copiii pe perioada absenţei lor din ţară. Însă conform unor statistici realizate de organizaţii nonguvernamentale doar 7% dintre ei au făcut aceste declaraţii, astfel că cei mai mulţi dintre copiii rămaşi acasă nu au un tutore legal.

Drept urmare numeroase asociatii nonguvernamentale, in parteneriat cu cele din Italia, au incercat sa ii consilieze pe copiii imigrantilor. Membrii asociatiilor le ofera micutilor consiliere si incearca sa ii faca sa inteleaga ca nu au fost abandonati si inca sunt iubiti de parintii lor.

Situaţia copiilor aflaţi în protecţie prin masuri de tip familial in perioada 2008 –decembrie 2012

În 2012 au fost instrumentate următoarele cazuri pe măsuri de protecţie de tip familial: Plasamente la asistent maternal profesionist – 127 din care 24 copii provin din plasament la

alţi asistenţi maternali. Din cele 127 de plasamente instituite în cursul anului, 85 sunt plasamente în regim de urgenţă, instituite prin decizie de urgenţă ori ordonanţă preşedenţială.

Reevaluări de plasamente la asistent maternal profesionist – 18 Revocări de plasamente la AMP pe tipuri de masuri: 149 revocări, din care:

- 11 reintegrări- 27 încetare măsură la implinirea varstei de 18/26 ani cf.legii- 9 adoptii nationale- 24 plasament la alţi asistenti maternali- 25 plasamente familiale- 48 plasamente in sistem rezidenţial- 5 alte situatii

5

Plasament familial la rude până la gr. IV sau la alte familii sau persoane – 177 in care 97 la rude până la la gradul IV, respectiv 80 plasamente la alte persoane sau familii. Din totalul plasamentelor, 53 au fost plasamente în regim de urgenţă.

Reevaluări de plasamente la rude până la gradul IV şi plasamente la alte familii sau persoane: 21

Revocări plasamente familiale – 208, din care 146 de la rude până la gradul IV, respectiv 62 de la alte persoane. Cei 208 copii cărora li s-a revocat măsura plasamentului familial se găsesc în următoarele tipuri de situaţii:

- 30 adopţie- 110 incetarea măsurii la împlinirea vârstei de 18/26 ani cf. legii- 20 reintegrări- 46 plasamente de tip familial şi rezidenţial- 2 alte situaţii.

Prevenirea cazurilor de abandon

În conformitate cu Strategia DGASPC, au funcţionat şase Centre Zonale de consiliere şi sprijin pentru părinţi şi copii aflaţi în dificultate înfiinţate prin proiect Phare (Tg.Frumos, Hârlau, Andrieşeni, Cozmeşti, Horleşti, Paşcani) cu 476 de cazuri instrumentate (802 copii) de la începutul anului, dintre care 182 cazuri (336 copii) active la 1 decembrie 2012.

Dintre cele 6 Centre Zonale, trei (Hârlău, Cozmeşti şi Andrieşeni) au realizat întâlniri cu membrii Structurilor Comunitare Consultative (Hârlău – 10, Cozmeşti – 1, Andrieşeni - 2) şi activităţi de prevenire în comunităţi, astfel:

6

7

Alte servicii de prevenire: Centre de zi pentru copilul din comunitate – trei unităţi – cu 44 beneficiari în luna

decembrie CZ Bogdăneşti în cadrul Complexului de Servicii Comunitare Bogdana, Centru de zi specializat pentru copii supradotaţi care provin din familii cu risc social din

municipiul Iaşi şi comunele învecinate (proiect Phare 2007) Centru specializat de zi pentru resocializarea copiilor predelicvenţi şi delicvenţi proveniţi din

familii defavorizate social (proiect Phare 2007); Centre de îngrijire si recuperare de zi pentru copilul cu handicap (9 unităţi) cu 389

beneficiari în anul 2012. Prevenirea abandonului şi menţinerea copilului in familia naturală – in cadrul Biroului Evaluare iniţiala şi Centrului Maternal – 303 cazuri Informare si mediere parinti - 204 cazuri instrumentate in cadrul Biroului Evaluare iniţială şi

Compartimentului Prevenirea marginalizarii sociale. În Centrul Maternal “Maternus” au fost ocrotiţi în primle 11 luni ale anului 29 de cupluri

mamă-copil, 7 femei gravide şi 14 copii însoţitori. Centrul de Primire a Copilului in Regim de Urgenţă şi Copiii Străzii a înregistrat în cursul

primelor 11 luni ale anului 2012 93 beneficiari pe componenta Centru de Primire in Regim de Urgenţă

Adapostul de zi şi de noapte pentru copiii străzii din municipiul Paşcani a înregistrat în primele 11 luni din an 51 beneficiari.

8

BIBLIOGRAFIE:Diana STĂNCULESCU, „Speriat şi îngrijorat... Ce mă fac?” - Mesaje de psihoeducaţie pentru copiii cu tulburări de anxietate”, editura Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2011.Jacques SALOME, “Mami, tati, ma auziti”, editura Curtea Veche, Bucuresti, 2007Laborator Prescolar –ghid metodologic- ,editura V&I Integral, Bucuresti, 2001Raportul anual al asociaţiei Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2011Raportul Privind activitatea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, Iasi, 2012Revista Invatamantul Prescolar nr 3- 4/1998Revista Invatamantul Prescolar nr 3-4/ 1996www.copii.rowww.dw.dewww.mamicaurbana.rowww.ziare.com

9