Dinamica formelor de viaţã în timp geologic şi în timp istoric

Aspecte paleobiogeograficeRãspândirea formelor de viaţã în trecutul geologic a fost determinatã de condiţiile geografice şi climatice existente la un moment dat.Studiul asociaţiilor faunistice şi floristice fosile din diferite regiuni ale globului permite stabilirea regiunilor în care s-au dezvoltat unele în raport cu altele, cãile de migraţie reprezentate prin punţi de uscat sau prin legãturi între bazinele marine, etc.S-a constatat cã anumite asociaţii fosile se gãsesc localizate în regiuni limitate; ele par diferite de acelea care se întâlnesc în alte regiuni şi care s-au dezvoltat simultan. Totuşi, dupã caracterele generale comune, ele se încadreazã în aceeaşi etapã de evoluţie a vieţii. Asemenea regiuni constituie provincii zoologice sau floristice, dupã caz. Cauzele izolãrii se datoreazã unor obstacole care au împiedicat migrarea, printre care si difernţierile climatice.În cazul faunelor marine, obstacolele au putut fi reprezentate prin fose oceanice sau prin existenţa unor praguri (dorsale) interpuse între bazinele marine.De exemplu, fosa care se afla în cambrianul mediu şi superior în zona Munţilor Verzi din estul Americii de Nord a împiedicat migrarea faunelor de trilobiţi; asociaţiile din provincia atlanticã (Europa, Africa de Nord) se deosebesc de cele din provincia pacificã (centrul şi vestul Americii de Nord); de asemenea, faunele pliocenului din vestul Europei (Mediterana occidentalã) se deosebesc de acelea din centrul şi estul Europei (Paratethys).Diferenţierile climatice din timpul erelor geologice imprimã anumite trãsãturi generale asociaţiilor faunistice şi floristice contemporane. Astfel, flora carboniferului superior din Europa şi de la aceleaşi latitudini din America de Nord şi Asia preinta deosebiri fata de cea din Gondwana ; prima indicã existenţa unui climat tropical, iar cea de-a doua se gãseşte în regiuni care au fost acoperite de calote glaciare, dupã cum aratã prezenţa morenelor (tillite). Rãcirea climei din emisfera sudicã, în carbonifer, este anunţatã de fauna marinã devonianã, care se caracterizeazã prin lipsa coralilor şi prezenţa altor specii de brachiopode şi trilobiţi, in contrast cu fauna care s-a dezvoltat în acelaşi timp în zonele corespunzãtoare Africii de Nord şi Europei, unde se gãsesc destul de frecvent construcţii recifale.Rãspândirea largã a unor genuri sau asociaţii fosile marine sau continentale indicã legãturile existente între bazinele marine sau între regiunile continentale din etapa datã. De exemplu, fauna de fusulinide, ce caracterizeazã carboniferul mediu şi superior, se gãseşte în regiunea tethysianã, începând din zona americanã, pânã în insulele Sunde. Genuri identice se cunosc în depozitele de aceeasi varsta de pe platforma rusã şi din Munţii Urali. De asemenea, s-a constatat prezenţa, în depozitele marine paleozoice din vestul Americii de Sud, a unor genuri de brachiopode, trilobiţi, etc., specifice regiunilor europene şi nord - africane.Rãspândirea lor presupune existenţa unor mãri puţin adânci între regiunile indicate, în care aceste vieţuitoare au avut posibilitatea sã migreze. Este cunoscut faptul cã bazinele marine adânci reprezintã obstacole în calea migrãrii faunelor adaptate la viaţa în ape puţin adânci.

Apariţia şi evoluţia vieţii pe TerraOriginea organismelor vii - care continuã încã sã rãmânã o incertitudine - a preocupat lumea oamenilor de ştiinţã încã din perioada anticã. Soluţiile oferite s-au diferenţiat de-a lungul timpului, potrivit fiecãrei epoci şi nivelului dezvoltãrii sale cultural ştiinţifice. În jurul acestui subiect a existat şi continuã sã existe un conflict de opinii între cele douã tabere filozofice opuse - idealismul şi materialismul. Acest conflict s-a accentuat la începutul secolului XX, când ştiinţele naturii, deşi repurtaserã mari succese în numeroase domenii, nu erau încã în mãsurã sã rãspundã plauzibil, ştiinţific, la problema originii vieţii, pãrând a fi intrat într-un impas total în aceastã direcţie. Situaţia creatã era consecinţa faptului cã , pânã în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, încercãrile de elucidare a problemei apariţiei vieţii, se bazau aproape exclusiv pe ideea

autogenezei spontane (a generaţiei spontane). Conform acesteia, vieţuitoarele se pot naşte din semenii lor, dar şi spontan, din materia anorganicã, ca forme perfect organizate (viermii, larvele, unele insecte, etc. pot apãrea spontan din putrezirea mâlului, a gunoaielor , din lemn uscat, din pãr, sudoare sau carne). Teoria , acceptatã atât de materialişti cât şi de idealişti, genera disensiuni în privinţa cauzelor şi forţelor care dirijeazã acest proces (idealiştii considerã apariţia de la bun început a fiinţelor vii inclusiv a omului, în forma actualã, datoritã actului creator al divinitãţii sau influenţei creatoare a spiritului, a unei forţe vitale, a entelehiei etc; pentru materialişti viaţa este materialã prin însãşi natura ei, originea vieţii reclamând observarea în naturã sau reproducerea în laborator a fenomenului genezei spontane a unui organism dat, care va fi apoi studiat prin toate metodele de care dispune ştiinţa). Printre cei care au emis şi acceptat diferite variante ale autogenezei spontane, se numără: Aristotel, figurã ilustrã a filozofiei antice; Toma dAquino (1225 - 1274), reprezentant al scolasticii evului mediu; W. Harvey (1578 - 1657), descoperitorul circulaţiei sanguine; Francis Bacon, întemeietorul materialismului englez, în sec. al XVII-lea; Descartes, mare filozof al secolului al XVII-lea. Deşi încã din secolul al XVII-lea, medicul italian Francesco Redi aduce unele contraargumente acestei teorii, totuşi ea se menţine încã pe parcursul secolelor XVIII şi XIX, dar cu aplicare la nivelul microorganismelor (G. Buffon, G. Hegel, F. Scelling, L. Oken).Cel care dã lovitura de graţie teoriei generaţiei spontane, demonstrând experimental imposibilitatea apariţiei spontane a fiinţelor vii din materia nevie este Louis Pasteur (1822 - 1895), premiat de Academia de Ştiinţe a Franţei. Prin urmare, în prezent, teoria generaţiei spontane prezintã numai valoare istoricã.Alte teorii asupra vieţii susţin originea extraterestrã a acesteia: panspermia, conform cãreia germenii vieţii au ajuns în mod întâmplãtor (panspermia nedirijatã) sau deliberat, prin intervenţia unor fiinţe cosmice inteligente (panspermia dirijatã) pe suprafaţa terestrã. Teoria, susţinutã de unele cercuri şi în prezent, porneşte de la premisa cã, sistemul nostru solar nefiind unic, nimic nu ne împiedicã sã presupunem existenţa vieţii şi în alte sisteme solare.În secolul al XIX-lea, naturalistul CH. Darwin (1809 - 1882) lanseazã teoria potrivit cãreia, fiinţele superioare au putut sã-şi facã apariţia în mediul terestru, numai în urma unei dezvoltãri îndelungate, a unei evoluţii de la inferior la superior. Abia în epoca noastrã, datoritã acumulãrii şi generalizãrii unui important material faptic în ştiinţele naturii, s-a putut schiţa tabloul schematic al dezvoltãrii evolutive a materiei, s-au putut contura etapele probabile ale desfãşurãrii prograsivea acestei evoluţii. Astfel, în 1924, savantul rus A.I. Oparin arãta cã, problema devine solvabilã ştiinţific în mãsura în care evidenţiem unele trãsãturi esenţiale şi elementare ale fenomenului vieţii, care s-au putut contura în timp, devenind atributele primelor vieţuitoare. Teoria sa, bazatã pe principiul evoluţionist, leagã apariţia vieţii de dezvoltarea generalã a materiei, ajunsã la un anumit stadiu de organizare şi complexitate. În sprijinul acestei teorii, vin numeroase date din domeniile biochimiei, geochimiei, astrofizicii, astrochimiei, etc.Atât cercetãrile asupra evoluţiei carbonului (elementul principal care intrã în alcãtuirea organismelor vii) şi compuşilor sãi în cosmos, cât şi reconstituirea acestui proces pe Pãmânt şi cercetãrile experimentale conduc la aceeaşi concluzie: principalele grupe de substanţe organice cu structurã simplã sau mai complicatã, pe care astãzi le gãsim obligatoriu în structura vieţuitoarelor, au putut apãrea pe cale abiogenã ca rezultat firesc al evoluţiei materiei în Univers. Dupã A.I. Oparin, apa a fost mediul obligatoriu, de neânlocuit, unde a avut loc formarea celor mai complicate combinaţii organice, care au devenit apoi cãrãmizile corpului organismelor vii. Argumentele care susţin aceastã ipotezã sunt numeroase. Dintre acestea putem cita: atmosfera primitivã anoxicã, bogatã în compuşi ai azotului, CH4, H2S, etc.,gaze toxice care

nu întreţin viaţa; absenţa ecranului protector de ozon împotriva radiaţiilor ultraviolete, nocive pentru fiinţele

vii, la nivelul stratosferei;

cantitatea mare de diferiţi derivaţi oxigenaţi, azotaţi şi sulfaţi ai hidrocarburilor, ajunşi aici din litosferã şi mai ales din atmosferã. Transformarea ulterioarã a acestora s-a produs parţial sub acţiunea razelor ultraviolete şi, îndeosebi, pe cale cataliticã. Catalizatorii au putut fi atât diferite sãruri dizolvate, cât şi unele precipitate, insolubile în apã, pe suprafaţa cãrora erau absorbite substanţe organice. Compuşii apãruţi astfel erau din ce în ce mai complicaţi şi interacţionau mai activ.

Pentru a demonstra procesul prin care din combinaţii ale substanţelor anorganice au putut rezulta unele dintre primele cãrãmizi ale vieţii, chimistul american S. Miller (1953) a realizat urmãtorul experiment: într-un balon de sticlã de 5 l a închis un amestec de gaze şi vapori de apã, considerat a corespunde parametrilor atmosferei secundare (hidrogen -13%, metan -26%, amoniac -26% şi vapori de apã -35%, la temperaturi de 60oC). Acest amestec a fost supus timp de o sãptãmânã descãrcãrilor electrice generatoare de radiaţii ultraviolete. Analizând lichidul format pe fundul balonului, cât şi gazele acumulate în interiorul sãu, Miller a identificat, în afara substanţelor iniţiale, numeroşi compuşi - acidul cianhidric, acidul formic, aldehida formicã, glucide, grãsimi, acid acetic, numeroşi aminoacizi (glicocolul, alanina, glicina, sarcosina, -alanina, -aminobutiric, glutamic, asparagic), precum şi CO, CO2 şi N2. Acidul cianhidric reprezintã un produs intermediar, esenţial în sistemele prebiologice de substanţe organice.Timpul scurs de la trecerea materiei minerale la starea nouã, de materie vie, se apeciazã la peste 1,5 miliarde de ani.

Dinamica formelor de viaţã pe parcursul erelor geologice

ERA PRECAMBRIANÃAceastã erã, cu cele douã perioade ale sale, Arhaic şi Proterozoic, a durat aprox. 4 miliarde de ani (7/8 din istoria Pãmântului); poate fi supranumitã era apariţiei vieţii.Caracteristici ale mediului se formeazã scoarţa solidã şi apar primele continente; au loc manifestãri vulcanice care degajã în atmosferã CO2, CH4, H2O, H2S, NH3, elemente

chimice care caracterizau atmosfera iniţialã anoxicã; creşterea presiunii atmosferice, datoratã gazelor şi vaporilor degajaţi în atmosferã, conduce la

condensarea vaporilor şi apariţia hidrosferei; reacţiile chimice produse între gazele componente ale atmosferei, sub influenţa descãrcãrilor

electrice şi a radiaţiilor ultraviolete, conduc la apariţia compuşilor organici ai carbonului (monomeri, polimeri): aminoacizi, acizi graşi, proteine şi mai ales acizi nucleici, cu rol important în biogenezã;

din combinarea acizilor nucleici cu proteinele rezultã protobionţii (picãturi coloidale, capabile sã creascã şi sã se reproducã prin autodiviziune;

primele microorganisme procariote (fãrã nucleu individualizat în cadrul celulei), reprezentate prin cianobacterii generatoare de stromatolite, marcheazã începutul fazei de evoluţie biologicã propriu-zisã;

apar organismele eucariote (cu nucleu individualizat, separat de citoplasmã), care se diferenţiazã în cele douã regnuri: vegetal (diferite specii de alge) şi animal (protozoare şi metazoare);

cu 1,7 - 1,8 miliarde de ani în urmã, atmosfera terestrã, formatã aproape exclusiv din NH3 şi CO2, începe sã se îmbibe cu oxigen, ca urmare a activitãţii de fotosintezã desfãşuratã timp îndelungat de producãtorii primari (plante autotrofe) din mediul acvatic;

temperatura suprafeţei terestre scade pânã la 6oC; raza Pãmântului creşte de la 5000 km, la 6000 km, nucleele continentale mãrindu-se prin adãugarea de materie adusã de vulcani;

pânã la sfârşitul proterozoicului, aşa cum demonstreazã cel mai mare depozit de fosile precambriene (fauna de ediacrarieni), descoperit la Ediacra, în Australia, apãruserã

reprezentanţi ai tuturor încrengãturilor de nevertebrate cunoscute în prezent: spongieri, corali tabulaţi, meduze, viermi, protoartropode etc.

pânã la sfârşitul precambrianului, viaţa se dezvoltã exclusiv în mediul acvatic

ERA PALEOZOICÃDureazã aprox. 325 mil de ani (570 - 245 mil. de ani)şi poate fi supranumitã era primelor plante şi animale de uscat. Începutul şi sfârşitul acestei ere, este marcat de apariţia şi dispariţia trilobiţilor în apele oceanice. Paleozoicul timpuriu (570 - 395 mil. de ani) cuprinde perioadele: cambrian (Cambria – numele latin al Ţãrii Galilor); ordovician şi silurian (ordovicii şi silurii – popoare antice, care populau teritoriile de vârstã ordovicianã şi silurianã).Paleozoicul târziu (395 - 245. mil. de ani) include perioadele devonian (Devon – localitate în SV Angliei), carbonifer şi permian (Perm – oraş din Munţii Urali).Caracteristici ale mediului în cambrian, clima se încãlzeşte, devenind apropiatã de cea de tip subtropical; flora este reprezentatã de alge marine; fauna era alcãtuitã din nevertebrate marine; începe sã se dezvolte fauna de trilobiţi

(artropode); se dezvoltã archeocyathidele (metazoare care au generat depozite calcaroase), brachiopodele inarticulate;

în ordovician se menţine climatul de tip subtropical; începe orogeneza caledonicã; viaţa se dezvoltã în continuare în mediul marin primele vertebrate, agnathe (lipsite de maxilare cu fãlci) şi gnathostomate (cu maxilare cu

fãlci), peşti placodermi apar în ordovician; în domeniul acvatic, în ordovician şi silurian se dezvoltã graptoliţii, antozoarele (tetracorali şi

corali tabulaţi, care genereazã calcare recifale), moluştele (monoplacofore, cefalopode nautiloidee), brachiopodele articulate, echinodermele fixate de substrat printr-un peduncul calcaros sau prin plãci bazale;

în silurian, ca urmare a îmbibãrii atmosferei cu oxigen, se contureazã ecranul protector de ozon, care creeazã premise pentru diversificarea domeniilor de viaţã ale Terrei (extinderea formelor de viaţã din mediul acvatic pe uscat);

pe uscat, în apropierea ţãrmurilor, pe terenuri mlãştinoase, apar plante primitive (psilofite), iar dintre animale, reprezentanţi ai artropodelor (miriapode);

la sfârşitul silurianului, în biotopurile lagunare, trãiau gigantostracei în devonian se diferenţiazã trei zone de climã: caldã, aridã tropicalã în nord şi rece în sud; flora terestrã este formatã la începutul devonianului, exclusiv din reprezentanţi primitivi ai

criptogamelor vasculare, grupaţi în clasa Psilopsida; în decursul acestei perioade, criptogamele vasculare se diversificã, apãrând clase noi: Lycopsida, Sphaenopsida, Filicopsida;

lumea vertebratelor se diversificã; apar peşti ostracodermi, placodermi, crosopterigieni, dipnoi;

la sfârşitul devonianului, apar primii reprezentanţi ai amfibienilor - batracienii stegocefali (genul Ichthyostega).

în carbonifer, în condiţiile unui climat tropical-umed, flora continentalã cunoaşte o dezvoltare impresionantã, fiind dominatã de ferigi arborescente uriaşe (30 - 40m înãlţime), din genurile Calamites, Sigillaria, Lepidodendron; apar primele gimnosperme;

în faunã se semnaleazã apariţia insectelor, dezvoltarea amfibienilor şi apariţia reptilelor; sub raport tectonic, începe orogeneza hercinicã; prin fosilizarea vegetaţiei, se formeazã cele mai importante depozite de cãrbuni din istoria

pãmântului.

în permian, clima se rãceşte şi se aridizeazã; ferigile arborescente înregistreazã un declin; se dezvoltã gimnospermele; atât în devonian, cât şi în carbonifer şi permian, flora marinã este formatã din alge verzi şi

roşii, cu tal calcaros, care contribuie la formarea calcarelor recifale; dintre animalele marine care au lãsat fosile caracteristice, pot fi citate: foraminiferele Fusulinide, cefalopodele ammonoidee, brachiopodele articulate (Spirifer, Productus), cordatele primitive (urme).

ERA MEZOZOICÃCunoscutã şi sub denumirea de “erã a faunelor intermediare“, dureazã cca. 150 milioane de ani, fiind încadratã între douã momente de extincţii majore care au afectat lumea animalã: la sfârşitul permianului, când au dispãrut principalele grupe de animale paleozoice (tetracorali, trilobiţi, ordine şi familii ale brachiopodelor şi briozoarelor, echinoderme primitive, ca blastoideele şi palechinoideele, graptoliţi etc.; la sfârşitul cretacicului, când au dispãrut amoniţii, belemniţii, bivalvele fixate din mediile recifale (rudiştii), reptilele marine de talie mare (plesiosaurii, ichtyosaurii) şi reptilele uriaşe terestre (dinosaurienii şi pterosaurienii).Caracteristici ale mediului cu excepţia cretacicului, mezozoicul este o erã de relativa linişte tectonicã în triasic se estompeazã zonele climatice de la sfârşitul paleozoicului; climatul triasicului

este relativ uniform, semideşertic în nord şi mai umed în sud sub raport tedctonic, perioada triasicã este marcatã de uşoare mişcãri de cutare, cunoscute

sub numele de orogeneza kimmericã veche şi kimmericã nouã în mediul marin se dezvoltã algele verzi calcaroase din familia Dasycladaceelor, care singure

sau împreunã cu hexacoralii conduc la formarea calcarelor recifale pe uscat, flora este de tip mezofitic, alcãtuitã predominant din plante gimnosperme, multe cu

aspect de palmieri, care au înlocuit pãdurile de criptogame vasculare caracteristice florei paleolitice.

în domeniul faunei continentale începe dezvoltarea reptilelor; amfibienii stegocephali se menţin pânã cãtre sfârşitul perioadei, când îşi fac apariţia şi primii reprezentanţi ai mamiferelor monotreme, în forme primitive, aplacentare, de tipul echidnei şi ornitorincului.

în jurasic, climatul devine cald şi umed, de tip tropical, favorizând dezvoltarea unei vegetaţii luxuriante, în cadrul cãreia, dominante rãmân gimnospermele: Coniferale, Bennettitale, Gingkoale, Cycadole, Araucariacee etc.

reptilele, reprezentate prin ţestoase, rhyncocephali (cu maxilare în formã de cioc), crocodilieni, dinosaurieni şi pterosaurieni (reptile zburãtoare) ating apogeul dezvoltãrii, fiind adaptate atât la mediul acvatic, cât şi la cel continental şi la cel aerian.

La sfârşitul jurasicului şi începutul cretacicului apar primele nuclee ale lanţului alpino-carpato-himalayan, care adaugã un nou val de uscat în continuarea celui hercinic; începe deplasarea maselor continentale, individualizându-se liniile de expansiune în zonele oceanice, ceea ce determinã ample transformãri ale mediului terestru, cu implicaţii în dinamica florei şi faunei

în domeniul floristic, gimnospermele intrã în regres, locul acestora fiind luat treptat de angiosperme, plante cu flori şi seminţe închise în fruct, care inaugureazã era vegetaţiei neofitice, ce se continuã şi în prezent.

în fauna marinã, animalele nevertebrate care au lãsat fosile caracteristice au fost: dintre protozoare, ciliatele (cretacuc inferior), foraminiferele planctonice, iar dintre metazoare, amoniţii şi belemniţii (care intrã în regres spre sfârşitul erei mezozoice), specii de bivalve, ostracode, echinide exociclice etc.

peştii osoşi se îmbogãţesc cu specii de Anguile şi Cyprinide, se dezvoltã formele mici de batracieni anuri

mamiferele placentare şi pãsãrile se vor dezvolta începând din cretacicul superior, în paralel cu declinul reptilelor.

ERA NEOZOICÃCunoscutã şi sub denumirea de erã cainozoicã, a durat aprox. 75 mil de ani, începutul sãu fiind marcat de dispariţia amoniţilor şi a reptilelor uriaşe.Caracteristici ale mediului din punct de vedere tectonic, continuã deriva continentelor în paleogen, se mai pãstra legãtura dintre America de Nord şi Eurasia peste Groenlanda şi

Scandinavia; Oceanul Atlantic nu era schiţat în emisfera nordicã; persista de asemenea legãtura dintre Asia şi Alaska, peste strâmtoarea Behring; se tinde la stabilirea unui istm consolidat între America de Nord şi America de Sud; continuã orogeneza alpinã

climatul este de tip subtropical; din scutul Gondwana, numai blocul antarctic rãmâne supus climatului rece

în flora terestrã dominã angiospermele; în aceastã perioadã, elementele floristice de climã caldã sunt prezente în toate continentele; la sfârşitul paleogenului, rãcirea climei determinã reducerea numãrului de plante de tip tropical;

asociaţiile vegetale de climã temperatã sunt edificate de esenţe ca: salcie, plop, ulm, alun, fag, mesteacãn, stejar, magnolie, în nordul Eurasiai şi în America de Nord; asociaţia vegetalã subtropicalã din Europa Centralã şi coastele nordice ale Mãrii Tethys, cuprindea specii de laur, smochin, viţã, chiparos de baltã şi arbore mamut.

fauna terestrã este dominatã de pãsãri şi mamifere; dintre pãsãri, reţin atenţia tipurile de alergãtoare asemãnãtoare struţilor (aprox. 2 m sau chiar 3m înãlţime); mamiferele sunt reprezentate aproape exclusiv prin marsupiale şi placentare, în paleogen apãrând reprezentanţi primitivi ai tuturor ordinelor actuale: Insectivore, Rozãtoare, Carnivore, Paricopitate (girafe, cãmile, bizoni, capre, antilope), Imparicopitate (cai, tapiri, rinoceri), Proboscidieni (elefanţi), Primate (maimuţe, hominide).

în neogen se dezvoltã asociaţii vegetale de climã temperatã şi rece, care vor avea largã rãspândire în decursul epocilor glaciare din Cuaternar.

fauna de mamifere era deja asemãnãtoare celei actuale; în cadrul ordinului Primate, în miocen apar dryopitecii, din care, la începutul pliocenului, se vor desprinde australopitecii aflaţi la originea oamenilor fosili.

continentele ajung în linii mari la configuraţia actualã; între Asia şi America de Nord, legãtura peste strâmtoarea Behring se menţine pânã la sfârşitul perioadei, ceea ce a permis faunei din Asia sã migreze spre America de Nord; la sfârşitul neogenului, cele douã Americi se vor uni definitiv prin intermediul istmului Tehuantepec, iar legãtura dintre Asia şi Alaska se va întrerupe.

clima începe sã se aridizeze, iar cãtre sfârşitul perioadei neogene devine din ce în ce mai rece.

CUATERNARULDureazã aprox. 1.5 mil. de ani şi se remarcã prin instalarea celei mai importante glaciaţiuni din istoria pãmântului şi prin apariţia omului.

Caracteristici ale mediului se încheie ultimele ecouri ale orogenezei alpine pentru menţinerea echilibrului izostatic, se produc ridicãri ale catenelor muntoase (cu peste

1000 m în Carpaţii Meridionali)

alternanţa epocilor reci (glaciare) cu cele relativ calde (interglaciare)este bine reflectatã în rãspândirea mamiferelor: în timpul epocilor interglaciare, elementele faunistice de climă caldă înaintau spre nordul continentelor, iar în timpul perioadelor glaciare, elementele faunistice boreale coborau la latitudini sudice;

asociaţia faunisticã de climã caldã a cuaternarului cuprindea specii de: elefantide, rinocerotide, hopopotami, gazele, feline (tigrii cu “dinţi-pumnal“)

asociaţia faunisticã de climã rece era reprezentatã prin specii ca: mamuţi, rinoceri lânoşi, reni, marmote, iepuri şi vulpi polare

bovidele, apãrute în Asia şi India, au migrat pânã în Europa; unele, precum bizonul (Bos priscus) sau zimbrul (Bos primigenius) au dispãrut din ecosistemele naturale în timpuri istorice, în prezent, câteva familii fiind conservate în rezervaţii.

carnivorele neogene s-au menţinut şi în cuaternar, îmbogãţindu-se cu specii de climã rece ca: ursul de peşterã (Ursus spelaeus) şi hiena de peşterã (Crocuta spelaea), dispãrute la sfârşitul pleistocenului.

deoarece în depozitele cuaternare se aflã numeroase resturi ale corpului omenesc şi urme ale activitãţii lui, aceastã era mai poartã denumirea de antropogen

Clima Pământului

Clima este efectul pe termen lung al radiaţiei solare asupra suprafeţei variate şi asupra atmosferei Pământului, care se manifestă prin schimbări ale factorilor atmnosferici în timp ce acesta se roteşte.

Cel mai bine poate fi înţeleasă ca media schimbărilor de temperatură anuale combinată cu media precipitaţiilor dintr-o anumită zonă geografică.

Uscatul şi marea fiind foarte diferite, reacţionează diferit cu atmosfera terestră, unde masele de aer circulă permanent. Variaţiile zilnice ale factorilor meteorologici dintr-o anumită zonă geografică constituie VREMEA, în timp ce CLIMA este sinteza pe termen lung a acestora.

Vremea este determinată de valorile factorilor meteorologici: temperatura, umididatea aerului, direcţia şi viteza vântului, presiunea atmosferică, turbulenţa aerului, cantitatea şi felul precipitaţiilor. Aceşti factori se măsoară cu instrumente specifice – termometre, barometre, hidrometre, giruete ş.a. Valorile măsurate pe perioade lungi de timp (ani sau decenii) prelucrate statistic ne dau informaţii despre clima unei regiuni.

Cuvântul CLIMĂ vine din limba greacă, unde klima înseamnă înclinaţia soarelui. Clima este influenţată în principal de radiaţia solară şi variaţiile sale anuale, de latitudine, dar şi de structura complexă a atmosferei, de altitudine, de apropierea de ocean sau de mare, de formele de relief (mai ales munţii şi dealurile).

Clima are efecte profunde asupra tuturor formelor de viaţă de pe Pământ, microorganisme, plante, insecte, animale, păsări şi oameni. Activitatea oamenilor poate afecta clima prin:- modificarea scoarţei terestre- tăierea pădurilor - secarea lacurilor, bălţilor şi mlaştinilor- poluarea industrială.

Cele mai periculoase modificări climaterice produse de om sunt cele datorate poluării industriale în atmosferă cu bioxid de carbon şi cu freon. Poluarea cu bioxid de carbon în cantităţi foarte mari produce efectul de seră, adică încălzirea excesivă a atmosferei, iar poluarea cu freon afectează stratul protector de ozon din păturile înalte ale atmosferei care ne apară de radiaţiile ultraviolete.

Zonele climatice

Clima unor regiuni de pe glob este descrisă prin termeni generici, stabiliţi după zonele unde aceste caracteritici se pot observa cel mai bine. Din acest punct putem trasa mai multe zone climaterice, care sunt aşezate sub forma unor centuri în jurul Ecuatorului, până la poli în fiecare dintre emisfere. Zonele climaterice respective pot fi diferenţiate după aria vânturilor dominante, după scara temperaturilor, după scara precipitaţiilor sau după răspândirea vegetaţiei şi a faunei.

Există numeroase clasificări ale zonelor climatice care împart globul în şase zone climatice principale (numite A, B, C, D, E şi H) şi apoi în subzone climatice în funcţie de temperatura medie şi de natura precipitaţiilor. Astfel:- zona A este zona tropicală umedă, - zona B este zona tropicală uscată (aridă),- zona C este zona temperată caldă,- zona D este zona temperată rece (boreală),- zona E este zona rece polară, iar- zona H este clima alpină.

Zona cu climă caldă este cuprinsă între 0 – 30 latitudine nordică şi sudică şi se împarte la rândul ei în:- zona cu climă ecuatorială, între 0 – 5 latitudine N. şi S., caracterizată prin ploi zilnice,

calme ecuatoriale şi un singur anotimp, aflată în preajma Ecuatorului este în mod egal încălzită de razele Soarelui care cad perpendicular pe suprafaţa solului

- zona cu climă subecuatorială, între 5 – 12 latitudine N. şi S., caracterizată două anotimpuri, unul ploios - iarna şi unul secetos – vara, având drept vânturi dominante alizeele iarna şi calme ecuatoriale vara

- zona cu climă tropicală umedă, musonică, prezentă de exemplu în zona Oceanului Indian, unde schimbarea anotimpurilor produce ploi torenţiale şi furtuni năpraznice

- zona cu climă tropicală uscată, prezentă de exemplu în deşertul Sahara, unde căldura foarte mare a distrus orice formă de vegetaţie, dând naştere la deşerturi întinse.

Zona cu climă temperată este cuprinsă între 30 – 60 latitudine nordică şi sudică şi se împarte la rândul ei în:- zona cu climă temperat oceanică, între 40 – 60 latitudine N. şi S., caracterizată prin patru

anotimpuri blânde, multe ploi şi dominată de vânturile de vest- zona cu climă temperat continentală, între 40 – 60 latitudine N. şi S., caracterizată prin patru

anotimpuri, cu veri foarte calde şi secetoase şi ierni friguroase cu multă zăpadă, precum în ţara noastră

- zona subtropicală mediteraneeană, între 30 – 40 latitudine N. şi S., caracterizată prin patru anotimpuri blânde, cu veri secetoase şi calde şi ierni blânde, fără îngheţ.

Zona cu climă rece este cuprinsă între 60 – 90 latitudine nordică şi sudică şi se împarte la rândul ei în:- zona cu climă rece subpolară, între 60 – 66 latitudine N. şi S., caracterizată prin patru

anotimpuri răcoroase, vară răcoroasă, iarnă cu ger mare şi ninsoare abundentă, cu teritorii ce cuprind întinse păduri de conifere, de exemplu taigaua siberiană şi cea canadiană

- zona cu climă polară, între 66 – 90 latitudine N. şi S., caracterizată prin două anotimpuri, o vară cu zile foarte lungi, friguroasă, cu temperaturi în jur de 5 C, când dezgheţul aduce explozia rapidă a unei vegetaţii mici şi o mulţime de ţânţari, iarnă lungă cu ger mare şi

aproape fără ninsoare. Aici la nord de pădurile de conifere, dincolo de cercul polar se întinde tundra.

Pe munţii înalţi, oriunde s-ar afla aceştia, se succed mai multe zone climaterice odată cu creşterea altitudinii. Dacă urcăm pe un munte aflat în zona ecuatorială de la clima tropicală umedă caracteristică poalelor muntelui putem atinge clima de tundră la o înalţime suficient de mare, iar pe vârf ne aşteaptă imperiul gheţii veşnice. Astfel pe muntele Kilimajaro, aflat în centrul Africii în zona Ecuatorială sunt la vârf gheţuri veşnice, iar la poale se întinde savana africană cu girafe, antilope, lei şi leoparzi.