CUPRINS

A. Piese scrise MEMORIU TEHNIC

1.SCOPUL STUDIULUI ŞI INTRODUCERE

2.STUDIUL CONDIŢIILOR FIZICO-GEOGRAFICE

2.1. Relieful

2.2. Geologia

2.3. Hidrografia

2.4. Clima

2.5. Vegetaţia şi fauna

2.6. Influenţa antropică

3.SOLURILE

3.1. Învelişul de sol în raport cu condiţiile naturale şi repartiţia

naturală a solurilor

3.2. Lista solurilor

3.3. Caracterizarea unităţilor de sol

3.4. Caracterizarea unităţilor de teren sau a unităţilor teritoriale ecologic omogene

4. Analiza factorilor limitativi ai productiei agricole, prognoza evolutiei invelisului de soluri

5. Gruparea terenurilor in functie de scop

6.GRUPAREA TERENURILOR ÎN CLASE DE CALITATE

6.1.Calculul notelor de bonitare în condiţii naturale

6.1.1. eutricambosol

6.1.2. preluvosol

6.1.3. gleiosol

6.2. Potenţialul productiv şi favorabilitatea în condiţii naturale

6.2.1. eutricambosol

6.2.2. preluvosol

6.2.3. gleiosol

8.CONCLUZII

B. Piese desenate

9.Harta solurilor

MEMORIU TEHNIC

Studii pedologice pentru evaluarea generală a resurselor de sol se efectuează în prezent destul de rar, fiind solicitate pentru caracterizarea potenţialului agricol al unui teritoriu sau pentru caracterizarea pedogeografică a unei regiuni naturale.

Aceste studii au drept scop prezentarea unei regiuni de ansamblu analizând

următoarele aspecte ale teritoriului studiat:

învelişul de sol;

potenţialul productiv al pământului;

factorii limitativi ai producţiei vegetale;

principalele probleme pe care le ridică valorificarea resurselor de sol.

Studiile pedologice se întocmesc fie pe unităţi administrative (judeţe), fie pe

unităţi naturale sau bazine hidrografice şi servesc la:

planificarea dezvoltării agriculturii la nivelul unităţii administrative;

cunoaşterea naturii lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a întinderii

suprafeţelor care reclamă asfel de lucrări;

stabilirea arealelor pentru amplasamentul noilor plantaţii sau diferitelor

obiective de investiţii.

Evidenţa economică a resurselor cuprinde un ansamblu de metodologii de

stabilire a valorii economice a imobilelor. Aceste metodologii se numesc de bonitare

cadastrală şi pot fi:

bonitarea cadastrală a terenurilor agricole;

bonitarea cadastrală a terenurilor silvice;

bonitarea cadastrală a clădirilor;

bonitarea cadastrală a drumurilor, etc.

Prin metodologia de bonitare cadastrală a terenurilor agricole se poate stabili în

mod ştiinţific, pe perioade mari de timp, valoarea producţiilor şi a veniturilor nete

cadastrale. Între metodele cunoscute de bonitare a terenurilor agricole se găseşte şi cea

care foloseşte drept criteriu împărţirea terenurilor în cinci clase de calitate, după gradul

de fertilitate.

A. Piese scrise

ELABORAREA STUDIULUI PEDOLOGIC

PENTRU EVALUAREA RESURSELOR PE TERITORIUL ORAŞULUI

Făgăraş

Scopul studiului

Studiul pedologic constituie materialul ştiinţific prin care se concretizează o cartare pedologică, activitate ştiinţifică desfăşurată în primul rând pe teren, care se ocupă cu cercetarea, identificarea şi determinarea spaţială pe hartă, plan sau cartogramă a unor unităţi de teritoriu cu soluri similare în condiţiile de mediu similare. Studiul s-a realizat la scara 1:10000 pe o suprafaţă de 1652 ha. Această situaţie nu se bazează pe un plan cadastral actualizat şi în consecinţă are un caracter orientativ. În cadrul fazei de teren s-au recoltat probe care ulterior au fost analizate în laborator. Cercetarea s-a făcut pe planuri topografice cu curbe de nivel (echidistanţa curbelor principale fiind de 5m) la scara 1:10000. Pe baza planului cu curbe de nivel s-au trasat limitele unităţilor de sol şi teren.

În faza de teren a lucrării s-au executat profile principale şi secundare. Din profilele principale s-au recoltat probe de sol.

Probele au fost predate la laborator, unde au fost analizate urmatoarele analize:

pH - metoda potenţiometrică cu cuplu de electrozi de sticlă calomel;carbonaţii alcalino-pământosi - metoda Scheibler;humus - metoda Walkey-Black ;azot total - metoda Kjeldahl;fosfor mobil - metoda Egner-Riehm-Domingo; textura - metoda Kacinsky;densitatea aparentă - metoda cilindrilor;sărurile solubile în extract apos 1:5

1. Introducere Cartarea solurilor este o operaţie complexă de examinare sistematică, de descriere şi de

clasificare a profilelor de sol şi de trasare a limitelor între unităţile cartografice de sol dintr-un anumit areal.

Unitatea cartografică de sol este o porţiune de teren acoperită omogen cu acelaşi sol determinat ca tip, subtip, variantă, etc. (tipul de sol este unitatea sistematică de bază în sistemul român de clasificare a solurilor).

Operaţiunea de cartare a solului se face în strânsă legătură cu cunoaşterea condiţiilor mediului înconjurător (rocă, relief, vegetaţie naturală, climă etc.).

Prezenţa mai mult sau mai puţin amănunţită a tipurilor de sol (şi subtipurilor sau alte subdiviziunii) depinde de scara hărţii care, de obicei, este în strânsă concordanţă cu scopul practic pentru care este întocmită. În România, cercetările pedologice sunt concretizate pe hărţi la diferite scări, deosebindu-se cartări la scară mică, mijlocie, mare şi foarte mare.

Pregătirea unei lucrări de cartare pedologică se face atât sub aspect ştiinţific, cât şi tehnico – organizatoric; de reuşita ei depinde în mare măsură randamentul pedologului în teren.

De obicei, faza de teren începe cu recunoaşterea generală a teritoriului. Baza topografică se confruntă cu situaţia din teren, de preferinţă, fie pe un itinerariu dinainte stabilit, sau prin metoda traverselor (în cazul unui relief relativ uniform), fie prin metoda circuitelor (în cazul unui relief accidentat şi, deci, cu un înveliş de sol mai complex), sau prin ambele metode.

Cercetarea solului în laborator este necesară pentru completarea sau precizarea observaţiilor din teren, în vederea identificării orizonturilor genetice şi a stabilirii unităţilor taxonomice de nivel superior (tip, subtip) sau inferior (varietate, familie, specie şi variantă).

După terminarea lucrărilor de teren şi a celor de laborator, se trece la elaborarea “în birou” a materialelor (studiilor) pedologice definitive. Aceste materiale (texte, fişe, buletine de analiză, hărţi, grafice, cartograme etc.) se concretizează prin întocmirea hărţii pedologice şi a altor hărţi corelative (relief, litologic, eroziune, poluare etc.) şi în memoriul sau raportul ştiinţific.

Bonitarea terenurilor agricole reprezintă operaţiunea complexă de cunoaştere aprofundată a condiţiilor de creştere şi rodire a plantelor şi de determinare a gradului de favorabilitate a acestor condiţii pentru diferite folosinţe şi culturi, prin intermediul unui sistem de indici tehnici şi note de bonitare.

Prin lucrarea de bonitare se stabileşte o valoare relativă a unui teren, respectiv folosinţele şi culturile cele mai potrivite, adică cele mai rentabile. În urma acestor lucrări, prin care se pot stabili în mod curent nivelul producţiilor şi eficienţa economică, rezultă şi datele necesare pentru fundamentarea tehnologiilor, investiţiilor, retribuţiei muncii în agricultură etc.

Bonitarea se face, iniţial, pentru condiţiile naturale, iar ulterior, în urma aplicării lucrărilor de îmbunătăţiri funciare are loc potenţarea notelor de bonitare naturală – bonitarea potenţată.

La bonitarea terenurilor agricole pentru condiţiile naturale, fiecare dintre cei 17 indicatori participă la calcularea notei de bonitare, care permite diferenţierea influenţei indicatorilor prin cifre. Coeficienţii de bonitare au valori de la 0 la 1, după cum însuşirea (indicatorul) este limitativă (total nefavorabilă) sau optimă faţă de exigenţa diferitelor folosinţe şi culturi agricole, notate cu simbolurile: PS – păşuni; FN – fâneţe ; MR – măr; PR – păr; PN – prun; CV – cireş – vişin; CS – cais; PC- piersic; VV – vie vin; VM – vie masă; GR- grâu; OR – orz; PB – porumb; FS – floarea – soarelui; CT – cartof; SF – sfeclă pentru zahăr; SO – soia; MF – mazăre – fasole; IU – in – ulei; IF – in – fuior; CN – cânepă; LU – lucernă; TR – trifoi; LG – legume; AR – arabil.

Pretabilitatea terenurilor se referă la gruparea sau clasificarea acestora în clase, subclase, şi subdiviziuni într-un anumit scop. Gruparea terenurilor în clase de pretabiltate pentru diferite folosinţe şi amenajări se face conform „Metodologiei de Elaborare a Studiilor Pedologice” partea a doua publicată de I.C.P.A. Bucureşti în anul 1987. Gruparea reprezintă o reunire a terenurilor şi o ordonare în funcţie de aptitudinile ce le reprezintă pentru diferite folosinţe şi amenajări, cu precizarea deficienţelor ce limitează folosirea lor intensivă sau amenajarea în diferite scopuri. Gruparea se realizează în clase, subclase, grupe şi subgrupe, în raport cu natura şi intensitatea factorilor restrictivi de producţie. Restricţiile se referă la condiţiile existente ce diminuează recoltele, cât şi la pericolul apariţiei prin exploatare a unor degradări cu aceleaşi efecte. Din analiza factorilor restrictivi rezultă cerinţele ameliorative şi măsurile necesare

optimizării exploatării. Terenurile se încadrează în 6 clase de pretabilitate la diferite folosinţe, notate cu cifre romane, clasa I-a fiind fără nici o restricţie, iar clasa a VI-a cu restricţii extrem de severe. Limitările pot fi de sol, climă, relief sau drenaj.

2. Condiţiile fizico geografice2.1. Relieful

Localizare . Delimitare.

Depresiunea Făgărașului, cunoscută și sub numele de "Țara Făgărașului" sau "Țara Oltului", este o depresiune de eroziune, situată în partea centrală a României, în zona marginală de sud a Depresiunii colinare a Transilvaniei, intrând în contact direct cu munții Făgăraș.

Depresiunea este delimitată la nord de Podișul Hârtibaciului, care este la rândul său o subdiviziune a Podișului Târnavelor, la est de munții Perșani, la vest de depresiunea Sibiului și la sud de munții Făgăraș. Depresiunea este drenată de la est la vest de râul Olt și de numeroșii si afluenți, care formează aici cea mai densă rețea hidrografică din țară.

Relief

Cu o suprafață de aproximativ 1000 kilometri pătrați, depresiunea Făgăraș are o altitudine medie de 500 m. Este de fapt o câmpie aluvio-proluvială etajată, formată dintr-o îmbinare de glacisuri piemontane, dezvoltate la contactul cu muntele, din terasele și luncile extinse în lungul văii Oltului și afluenților săi.

2.2. Geologia (litologia şi depozitele de suprafaţă)

Munţii Făgăraşului sunt alcătuiţi din roci metamorfice dure, de fundament, formate prin metamorfozarea în adâncuri, la temperaturi şi presiuni uriaşe a rocilor sedimentare şi magmatice preexistente. În proporţie covârşitoare ele aparţin categoriei şisturilor cristaline ale căror caracteristici principale - de la care li se trage de altfel şi denumirea - constau în proprietatea de a se desface în plăci după plane paralele şi în cristalinitatea evidentă a mineralelor din care sunt formate. Şistuozitatea lor este de foarte mare importanţă în modelarea reliefului.

Munții Făgărașului sunt constituiți în aproape totalitatea lor din roci metamorfice, denumite șisturi cristaline. Distribuția generală a diferitelor varietăți de roci este în fâșii orientate de la est la vest. Cea mai sudică este formată din gnaisuri: roci de culoare deschisă, dure, în care benzi albe de cuarț și feldspat alternează cu benzi întunecate de mică neagră. Aceste gnaisuri se pot urmări din Valea Oltului, la Robești, prin localitatea Cumpăna pe Argeș (de unde își trag și numele de "gnaisuri de Cumpăna"), ajungând apoi să taie Creasta Muntelui Oticu (care unește Vârful Brătilei cu Muntele Iezer), în locul numit Colții Cremenii. Mai departe, spre est, ele urmează versantul sudic al Dâmboviței, apoi o

traversează și, prin Muntele Lerescu, ajung în Valea Bârsei la Rudărița, de unde se îndreaptă spre nord-est, către localitatea Holbav.

La nord de această fâșie a gnaisurilor de Cumpăna-Holbav urmează o a două, formată din roci puternic șistoase și lucioase, ce se găsesc alături de cuarț: sunt micașisturile, în constituția cărora intră uneori și nodule roșcate-închis de granați.

Alternând cu aceste micașisturi, care ocupă toată creasta principală, apar, în special, în partea de vest a Făgărașului, amfibolite (roci de culoare închisă datorită predominanței unui mineral negru-verzui din grupa amfibolilor) și calcare cristaline albe (de exemplu: marmurele din Fereastra Zmeilor, din Valea Moașa Sebeșului, Piatra Albă, Muntele Albota, Valea Brezcioarei).

Ultima zonă, cea mai dinspre nord, formează o parte din versantul nordic al masivului muntos. Sunt roci mai slab metamorfozate decât cele amintite și anume șisturi argintii sau verzui, cu luciu mai puțin pronunțat. Intercalațiile de calcare sunt în această zonă mai rare.

Toate rocile enumerate, care formează Munții Făgăraș, nu apar la lumină decât în anumite puncte, acolo unde ele nu sunt ascunse de solul vegetal.

Blocul cristalin al Munțiilor Făgăraș a început să se ridice față de relieful înconjurător la începutul erei terțiare. Ca și întregul lanț al Carpaților Meridionali, ridicarea a avut loc în trei etape succesive (în Eocen, în Miocen și în Pliocen). În fiecare din aceste etape s-au creat platforme de eroziune, ce se mai recunosc astăzi pe creste sub forma unor suprafețe aproape plane, fracționate de văi (de exemplu: creasta principală în Vârful Brătilei și în Vârful Comisul).

2.3. Hidrografie si hidrologie

Cantitatea mare de precipitații (inclusiv apa zăpezilor al căror strat anual – însumat – ar depăși 7-8 m înălțime) s-a răsfrânt în formarea unei rețele dese de izvoare și văi drenate. Pe tot cuprinsul masivului se găsesc, în căldările de sub creastă, izvoare sau lacuri cu apa limpede, sau zăcători, în care zăpada întârzie până vara târziu, păstrându-se uneori de la an la an.

Râurile au debite permanente destul de mari, dar primăvara și vara, din mai până în iulie, când topirea zăpezilor este mai intensă și când ploile sunt mai abundente, debitele sunt mai mari. Apele masivului se adună în numai două văi: a Oltului, care culege apele de pe versanții de nord, de vest și de sud-vest, și a Argeșului, căruia îi rămân cele dinspre sud.

Densitatea reţelei hidrografice este de peste 0,8 km/km2. Nicăieri în Carpaţi nu se mai realizează o astfel de densitate a reţelei hidrografice. De la sfârşitul lui martie şi până în iunie râurile montane drenează o cantitate enormă de apă, provocând adeseori pe fundul depresiunii inundaţii, deoarece cursul Oltului nu poate prelua această cantitate fără a ieşi din matcă.

Căderea generală de peste 1400-1850 m pe circa 10 km a făcut ca apele să-şi croiască drumuri drepte, paralele, către depresiunea de la poalele muntelui, săpându-şi văi adânci, strâmte, cu pereţi abrupţi şi totdeauna cu rupturi de pantă în profil longitudinal. Forţa apelor este imensă şi poate fi măsurată adeseori prin îngrămădirea de blocuri uriaşe pe care le-a rostogolit şi le rostogoleşte la vale.

Toate apele de pe versantul nordic deversează în râul Olt. Între Muchia Sâmbetei (est) şi Muchia Puha (vest) se succed următoarele cursuri de apă mai importante: Sâmbăta, Viştişoara, Viştea Mare, Ucişoara, Ucea Mare, Podragu, Arpaşu Mare, Arpăşelul, Cârţişoara (format din Bâlea şi Pârâul Doamnei), Laiţa şi Râul Mare al Porumbacului - rezultat din unirea pâraielor Sărata şi Şerbota.

De sub culmea principală vin în Lacul Vidraru din bazinul făgărăşan propriu-zis al Argeşului două mari râuri: Capra şi Buda. Capra adună apele dintre Lespezi (Călţun) şi Arpaşul Mic din căldările Caprei, Căltunului, Paltinului, iar Buda pe cele dintre Arpaşul Mic şi Viştea - Moldoveanu.

Modelarea fluvio-torenţială s-a exercitat în masiv cu intensităţi diferite, văile şi-au sculptat culoare adânci de o parte şi de alta a crestei, formând bazine dendritice mari.

Odată cu ridicarea Munţilor Făgăraş de la sfârşitul Pliocenului-începutul Cuaternarului şi cu răcirea climei au avut loc acumulări nivale, glacionivale şi de gheţari în bazinele superioare ale văilor şi pe suprafeţele înclinate situate la altitudini de peste 2000 m. Gheţarii formaţi au fost condiţionaţi în acţiunea lor de modelare de duritatea rocilor, de planurile de şistuozitate, de detaliile reliefului

preexistent, de expoziţia predominant nordică şi sudică a versanţilor. Acumularea masei de gheaţă pe grosimi de circa 150-200 m în bazinele Buda, Capra, Bâlea a condus la formarea unor circuri complexe mari care se prelungeau pe văi sub forma unor limbi de gheaţă cu lungimi maxime de 8 km. Modelarea a fost foarte intensă. Astfel, pe planurile de şistuozitate, gelifracţia a acţionat, dând custurii făgărăşene un aspect ruiniform (între vârfurile Negoiu şi Moldoveanu indicele de neregularitate al custurii este de 2,7). Totodată, versanţii fiind în continuu subminaţi, au furnizat cantităţi mari de grohotişuri, iar pe pantele structurale mai slab înclinate masa de gheaţă a alunecat, acumulându-se în cantităţi mari pe văi.

Urmele glaciare sunt marcate în Făgăraş şi de şlefuirea exercitată de acumulările de gheaţă la nivelul suprafeţei Borăscu. Reprezentative sunt şi pragurile glaciare cu denivelări de circa 150-200 m pe versantul nordic al Făgăraşului, în majoritatea cazurilor accentuate de capetele planurilor de şistuozitate, având caracter obsecvent, spre deosebire de pragurile din complexele glaciale dezvoltate pe versantul sudic, unde au valori de 60-80 m.

Ritmul sacadat al modelării glaciare este evidenţiat de prezenţa unor circuri suspendate la un nivel superior marilor complexe glaciare cu circa 200-250 m, ca cele din Valea Bâlii, de umerii glaciari şi de poziţia morenelor.

2.4. Clima

Este răcoroasă (media termică anuală fiind de aproximativ 6-8 grade C), cu inversiuni termice în sezonul rece al anului și cu precipitații bogate (de 700-850 mm/anual).

Clima Făgăraşului are şi particularităţi, condiţionate de înălţimea, masivitatea şi orientarea lor. Pe de o parte, masivul pune stavilă maselor de aer rece şi umed care circulă peste Europa venind dinspre Atlantic şi mările Nordului, reţinându-le mai îndelung pe povârnişul nordic, iar pe de altă parte, se ţine în calea celor mediteraneene şi tropicale sudice, oprindu-le către Curtea de Argeş.

Cercetările de detaliu, au confirmat existenţa a două oscilaţii climatice mari în Cuaternar, evidenţiate de cele două serii de umeri şi morene de pe văile Capra şi Arpăşel, de intensă fragmentare a morenelor de pe văile versantului nordic al Făgăraşului, în comparaţie cu cele de pe versantul sudic, unde predomină un material argilo-nisipos, în care sunt împlântate blocuri mari, tipice morenelor.

Vânturile dominante sunt cele dinspre vest şi nord-vest. larna acestea pot atinge viteze de peste 120 km/h. Primăvara apare Vântul Mare sau Mâncătorul de zăpadă, un vânt local care bate dinspre creste spre Ţara Făgăraşului şi grăbeste topirea zăpezii. Nebulozitatea este prezentă aproape permanent fiind puţine zilele când este complet senin. În general, la sfârşitul lui februarie, începutul lui martie şi mijlocul lui octombrie sunt zile când deasupra munţilor nu se zăreşte nici un nor. Altfel norii şi ceata sunt prezenţe obişnuite pe crestele făgărăşene.

2.5. Vegetaţia şi fauna

Vegetaţia

Pădurile se înscriu în peisajul geografic al Masivului Făgăraş ca o componentă de bază a tipurilor de utilizare a terenurilor, ele deţinând circa două treimi din suprafaţa totală. Pe versantul nordic, unde există o energie mai mare de relief, gradul de împădurire este mai redus, plafonul maxim al pădurilor fiind între 1750 şi 1780 m (sub vârful Prislop în vest şi valea Sâmbăta în partea centrală) şi 1800 - 1850 m în extremitatea estică şi în unele areale unde pădurile pătrund ca o pană până aproape de creasta munţilor sub formă de rarişti.

În ceea ce priveşte structura pe specii este de remarcat faptul că predomină făgetele, urmate de amestecurile de fag cu răşinoase şi molidete.

La poalele masivului suntem în etajul pădurilor de gorun (Quercus petrea) şi stejar (Quercus robur), adică al quercineelor. În locul pădurilor tăiate se întind pajişti şi terenuri de cultură. Întâlnim însă

pe locurile mai băltoase de pe terasele din depresiuni, mici pâlcuri de stejari. Între ele atrage în mod deosebit atenţia Dumbrava Vadului (Poiana cu narcise). Este o rarişte de stejari de mai bine de 400 ha, inundată, cam pe la jumătatea lunii mai, de o adevărată mare de narcise. Rezervaţia de la Toderiţa Vad este cea mai întinsă şi are cea mai mare desime a narciselor din ţară.

Haina vegetală a Masivului Făgăraș este foarte bogată și variată. Păduri compacte acoperă pantele munților până la o înălțime de aproape 1.700 m, iar întinse fânețe și poieni - împodobite cu tot felul de flori - împânzesc malurile văilor, luminișurile pădurilor sau plaiurile ondulate de sub centura împădurită a masivului.

Dincolo de regiunea fânețelor începe pădurea de fag, care acoperă în mare parte poalele masivului. Fagul se dezvoltă aici puternic, înalt și drept, alcătuind codrii cu adevărat măreți. Pentru frumusețea pădurilor de fagi argintii de pe Valea Bâlii ca și pentru celelalte valori turistice ce se găsesc de-a lungul ei (stâncării, lacuri și cascade), această vale a fost declarată de Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii rezervație naturală. În luminișurile pădurilor de fag ca și pe malurile apelor se întâlnește salcia căprească, mesteacănul, plopul tremurător, aninul, zmeură, mure.

În partea superioară a pădurii, fagul se amestecă cu bradul, ce apare destul de rar. În schimb, locul său este luat de molid, care ocupă toată regiunea păduroasă, de la 1.100 până la aproape 1.700 m altitudine.

În afara de acești doi reprezentanți ai coniferelor, în Făgăraș se mai întâlnesc și alte esențe rășinoase. Astfel, zada sau laricele (pe Valea Brescioarei), pinul (pe Valea Caselor, pe Muntele Clăbucet), tisa (în număr mai mare pe Muchia Moașei), rare exemplare de zâmbru, și destul de des jneapănul (pe Muchia Moșului). Dintre acestea, zada, tisa și zâmbrul sunt specii ocrotite prin lege.

Deasupra molidișului începe golul alpin, deseori întrerupt de aglomerări numeroase de jnepeni, ienuperi, afine și merișor. Golul alpin este în mare parte acoperit cu pășuni (în special pe versantul sudic al masivului) oferind o hrană abundentă numeroaselor turme de oi. Tot în această zonă se întâlnesc felurite specii de flori, unele mai frumoase și mai interesante ca altele: smirdar, campanule (clopoței pitici), gențiene, nu-mă-uita, panseaua de munte (trei-frați-pătați), rușulița, garofița de munte, omagul. Dintre florile ocrotite prin lege menționăm: floarea de colț, sângele voinicului, iedera albă. La jumătate lunii iunie sus în golul alpin înflorește bujorul de munte, care se prezintă sub forma unei inflorescențe parfumate, de un roșu aprins, care îmbracă muntele precum o pătura ce se vede la mare distanță, iar când adie vântul da senzația că arde muntele. Localnicii, în ultima sâmbătă din luna iunie obișnuiesc să urce cu mic cu mare la sărbătoarea bujorului.

De la 1 300 – 1 350 m până la 1 700 m altitudine, întâlnim etajul molidului. În desișurile sale întunecoase nu-și au locul prea multe flori. Pe marginea potecilor sau în locuri mai însorite,dar umede, întâlnim părăluțe de munte albe.

Pe văi umede și umbroase, de-a lungul torenților, crește viguroasă, ajungând până la 2 m înălțime și având frunze late, de pana la 30 cm diametru, lăptucul oii, cu flori mari galbene. Către limita superioară, pădurea de molid se rărește treptat.

Urmează etajul alpin inferior, ce se continuă de la limta de sus a pădurilor până la 2 200 m altitudine. Altădată era aici împărăția jnepenilor, care se păstrează și astăzi în desișuri, pe coastele priporoase și prin căldări. În acest etaj sunt foarte răspândite tufărișurile scunde de ericacee, și anume: afinul și merișorul. Ceva mai rar întâlnim și plante din alte familii, ca ienuparul pitic, aninul de munte.

În pajiștile din etajul alpin inferior, covorul verde este alcătuit din graminee. În preajma pădurilor domină țepoșica și păișul roșu. Mai sus însă, dominante sunt părușca și iarba stâncilor. Primăvara înfloresc brândușele, ciuboțica cucului și bulbucii de munte.

Dincolo de 2 200 m și până la crestele cele mai înalte de peste 2 500 m, în etajul alpin superior, tufărișurile lemnoase devin din ce în ce mai rare. Cele mai des întâlnite sunt tufărișurile de tundră alpină întinse pe pământ. pășunile sunt dominate de coarne. Florile din acest etaj sunt de o delicatețe neasemuită: degetăruții care apar primăvara, ochiul găinii, campanulele. În iulie înfloresc mărțișorul galben și sclipeții de munte.

Una din marile podoabe ale Făgărașului, foarte răspândită în zona alpină este bujorul de munte, plantă ocrotită, ce înflorește în iunie – iulie.

Din sus de pădurile de stejari şi gorun, cam între 600 şi 1300 m altitudine, stă jur împrejurul munţilor etajul pădurii de fag (Fagus silvatica). Făgetele şi pădurile de amestec fag cu răşinoase

adăpostesc o floră tipică bogată, fiind constituită în majoritate din elementele eurasiatice, europene şi central europene.

Pe clina sudică pădurile sunt pure sau numai ici - colo amestecate cu conifere, în timp pe cea nordică molidul şi bradul se amestecă în pădurea de fag până la poalele munţilor. Câteodată, pe Valea Brescioarei sau Pojortei, prin pădurea de fag găsim amestecată zada (Larix decidua), conifer graţios cu frunza căzătoare. Prin tăieturi invadează mai pretutindeni plopul tremurător (Populus tremula) şi mestacănul (Betula verrucosa).

Pe văi pătrund, venind dinspre dealuri, aninul negru (Alnus glutinosa) şi aninul alb (Alnus viridis). Adesea mai găsim şi salcia căprească, cu frunze late ca de măr (Salix caprea).

Scăpate de sus, prin micile rarişti ale pădurilor de fag, coboară oricaceele şi dintre ele mai ales afinul (Vaccinium myrtillus).

Acolo unde solul este mai bun şi mai gras, prin pădurile de fag întâlnim în locul afinişurilor tufele delicate de Geranium, cu flori roz - liliachii.

În Munţii Făgăraşului vegetează un număr considerabil de elemente autohtone: endemisme carpatice generale, carpatice româneşti, ca şi balcano - dacice, elemente care conturează autenticitatea carpatică a vegetaţiei. Dintre acestea, în etajul pădurilor de fag sunt prezente: Cardamine glanduligera, Aconitum moldavicum, Ranunculus carpaticus, Hepatica transsilvanica, iar în pajiştile din această zonă, Chrysanthenum rotundifolium, Phyteuma vagneri, Campanula napuligera, Rhinanthus rumelicus.

Diversitatea florei este amplificată, pe alocuri, de existenţa calcarelor, cum întâlnim în Ciortea, Piscul Bîlei. Aici, înfloresc toporaşii galbeni (Viola biflora), ochiul şarpelui (Eritrichium nanum), albastru ca cerul, şi floarea de colţ (Leontopodium alpinum). Este de necrezut, cum prin locurile ferite de potecile turiştilor şi ciobanilor, floarea de colţ apare în pajişti, pe mici platouri, ca narcisele în Dumbrava Vadului.

Pe stâncării este îndeobşte locul saxifragelor. Amintim aici ochii-şoricelului (Saxifraga aizoides), cu flori portocalii, Saxifraga stellaris, cu flori albe punctate cu purpuriu şi mai mult pe calcare - iarba surzilor (Saxifraga aizoon), albă sau alb-gălbuie, cu puncte roşii.

În general, nu s-ar putea spune despre Munţii Făgăraşului că au concentrat o floră foarte bogată şi diversă, aşa cum s-ar putea afirma despre masivele calcaroase ale Pietrei Craiului sau Bucegilor. Sunt însă şi perioade de explozie a vegetaţiei, mai ales în clipele de răscruce ale anotimpurilor în care munţii sunt mai intens coloraţi. Primăvara, când apele învolburate şi umflate ale pâraielor spală ninsorile târzii rămase prin văgăuni, Făgăraşul îmbracă haina de purpură a smirdarului.

O categorie aparte o formează pădurile de protecţie care acoperă circa un sfert din totalul fondului forestier, cea mai mare extensiune având-o cele din lungul apelor.

Fauna

Fauna Munţilor Făgăraşului cunoaşte, deşi mai puţin pregnant ca vegetaţia, o compartimentare altitudinală pe etaje.

Dintre mamifere, căprioara (Capreolus capreolus), pe alocuri colonizată, nu urcă decât rareori mai sus de brâul pădurilor de fag. Cerbul (Cervus elaphus) în schimb, ajunge mai ales în perioadele de rut, până la limita superioară a pădurilor. Nu rare sunt cazurile când ciobanii sau drumeţii rămaşi peste noapte la stânele din Marginea sau Năneasa aud boncăluitul cerbilor ieşiţi la gol prin Valea Modrugazului sau pe plaiurile Mândrei. Mistreţul (Sus scrofa) este şi el adesea întâlnit în pădurile de la poalele munţilor, dar urcă de cele mai multe ori până la molid.

Masivul Făgăraşului adăposteşte numărul cel mai mare de capre negre din ţara noastră, alcătuind o populaţie deosebit de robustă.

În trecut, în lanţul Munţilor Făgăraş trăiau marmota alpină (Arctomis marmota) şi ţapul de munte (Capra ibex), dispărute ambele de mult timp. Recent se fac încercări de recolonizare a marmotei.

Lumea păsărilor din Munţii Făgăraşului cuprinde numeroase specii mici, cantonate prin păduri, dar şi câteva specii mari de răpitoare, care-şi veghează teritoriul de vânătoare în zboruri largi deasupra spaţiului alpin.

Şerpii sunt slab reprezentaţi în fauna Făgăraşului, doar prin vipera comună (Vipera berus), care poate fi văzută pe stânci sau trunchiuri însorite de copaci din zona fagului, până la înălţimea de peste 2000 m. La altitudini mai joase, în păduri, vieţuieşte şi şarpele de alun.

Peştii sunt reprezentaţi, în primul rând, prin păstrăvi (Salmo trutta fario), care se află în cursul superior al aproape tuturor râurilor şi pâraielor, iar dintre lacuri în Bâlea. În ultimii ani însă au fost populate cu păstrăvi şi alte lacuri glaciare din Făgăraş.

Mai jos de zona păstrăvului trăieşte scobarul (Chondrostoma nasus), mreana (Barbus meridionalis petenyi) şi boişteanul (Phoxinus phoxinus), iar pe sub pietre -zglăvocul (Cottus gobio).

2.6. Influenţa antropică

Zonalitatea bioclimatică şi tipurile de relief au determinat grade de populare şi moduri de utilizare a terenurilor diferite în sectoarele masivului făgărăşan.

În spaţiul forestier al Muţilor Făgăraş nu există localităţi stabile, ci numai cabane forestiere. Aşezările umane există la poalele versantului nordic al Minţilor Făgăraş (numeroase comune, dintre care amintim Lisa, Breaza, Poiana Neamţului etc., dar şi localităţi mai mari precum bine cunoscutele Avrig, Victoria, Făgăraş s.a.m.d.. Ele nu constituie subiectul temei de faţă.

Spaţiul alpin întins a dus la dezvoltarea păstoritului, mai ales pe versantul sudic, mai domol şi mai puţin pe cel nordic, cu versanţi abrupţi, custuri şi grohotişuri.

Frumuseţea şi ineditul peisajului au stârnit interesul amatorilor de drumeţie pentru aceşti munţi. Prin urmare, turismul este una dintre activităţile de tradiţie şi la mare preţ, chiar şi la ora actuală.

Distanţele mai scurte dintre Depresiunea Făgăraşului au determinat dezvoltarea cu precădere a acestuia pe versantul nordic, unde s-au construit majoritatea cabanelor turistice. După construirea Transfăgărăşanului s-a dezvoltat şi mai mult reţeaua de cabane, inclusiv şi pe cel sudic.

Se poate considera că sub aspectul traficului turistic şi al densităţii cabanelor, Munţii Făgăraşului ocupă unul dintre locurile de frunte în ierarhia ţinuturilor muntoase din România.

Plafonul intern mediu al aşezărilor permanente este cuprins între 608 şi 800, iar al celor temporare la peste 1300 m. Sunt însă mari diferenţieri sub raportul potenţialului de habitat pe cei doi versanţi ai Făgăraşului.

Pe versantul nordic, unde contactul cu depresiunea se realizează printr-un abrupt de peste 600 m, aşezările omeneşti lipsesc în zona de contact, plafonul aşezărilor permanente fiind mult coborât. Aşezările umane apar numai în jumătatea nordică a depresiunii Făgăraş, adică acolo unde se resimte fenomenul de föehnizare şi unde condiţiile de sol sunt favorabile practicării agriculturii.

Plafonul aşezărilor temporare (sălaşe, odăi, stâne, cabane, refugii, etc.) este mult mai ridicat decât în alte masive, atingând altitudinea de 2135 m la Cabana Podragu şi de 2035 în circul glaciar Bâlea Lac. Numeroase sunt şi cabanele situate la altitudini de 1200 -1600 m (Turnuri pe Valea Argeşului -1500 m, Bâlea Cascadă pe valea Cârţişoarei - 1230 m, Negoiu pe valea Porumbacului - 1545 m, Suru la 1450 m şi Bărcaciu la 1545 m, pe valea Avrigului, Cozia, pe Muntele Cozia -1570 m şi altele).

Existând o bogată bază furajeră, creşterea animalelor s-a practicat din cele mai vechi timpuri. Această îndeletnicire este dovedită de marea densitate a sălaşelor (circa 100 de sălaşe numai în bazinul Titeşti şi împrejurimi), a stânelor (în nurnăr de 35, cele mai multe fiind între Topolog şi Topologel, Boia Mare - Topologel, Boia Mare - Boia Mică, Stânele Zănoaga, etc.).

În limitele Masivului Făgăraş, s-au executat mari lucrări hidroenergetice pe râurile Argeş, Vâlsan, Topolog, Dâmboviţa (versantul sudic). Cele mai semnificative modificări în peisaj s-au executat pe valea Argeşului, creindu-se o serie de lacuri de acumulare şi centrale electrice. Cel mai mare lac de acumulare, cu evidente influenţe în peisaj, este cel de la Vidraru, cu o suprafaţă de 900 ha, o lungime de 14 km şi un volum de apă de 465 milioane m3. Barajul construit la o altitudine de 850 m are o înălţime de 166 m, lungimea coronamentului de 307 m, situându-se ca mărime pe locul al şaselea în Europa şi al nouălea pe glob. Lacul Vidraru îşi are asigurat debitul datorită captării a nouă râuri, prin sistemul galeriilor de aducţiune (Topolog, Vâlsan, Cernat, Râu Doamnei, Drăghina, Bradu, Valea cu Peşti,

Valea lui Stan şi Limpedea). Alte modificări sunt consemnate prin crearea lacurilor de acumulare Cumpănita (288.000 m3), Vâlsan (175.000 m3) şi Doamnei (175.000 rn3).

Semnificative sunt şi lucrările hidroenergetice pe Valea Dâmboviţei (Lacul Pecineagu cu un volum de 69 milioane m3 şi, în perspectivă, Lacul Sătic, 95 milioane m3). La toate astea se adaugă şi derivarea unor râuri de pe versantul nordic al Masivului Făgăraş către lacul de acumulare Pecineagu de pe valea superioară a Dâmboviţei.

Importante lucrări hidrotehnice se execută şi pe Râul Târgului, în vederea creării lacului de acumulare Râuşor, cu un volum de apă de 22 milioane m3 şi care va alimenta hidrocentralele Lereşti (19 MW) şi Voineşti (5,8 MW).

Transporturi

Reţeaua rutieră a înregistrat, de asemenea, modificări esenţiale prin modernizarea drumurilor forestiere şi mai ales prin construirea şoselei "Transfăgărăşanul" (în perioada septembrie 1971 - septembrie 1974), care asigură legătura între localităţile din Transilvania şi cele din Muntenia, pe o lungime de 90 km, având 28 de poduri şi viaducte, 550 de podeţe şi un tunel rutier de circa 1 km. Prin construire acestei şosele alpine se facilitează exploatarea forestieră şi se impulsionează fluxul turistic, având în vedere potenţialul peisagistic şi cinegetic al Masivului Făgăraş.

Construirea în 1974 a telecabinei Bâlea Cascadă - Bâlea Lac, pe un traseu de 4 km lungime, a determinat creşterea numărului de turişti, mai ales acelor din Sibiu, Braşov, Alba, Hunedoara, Vâlcea şi Argeş.

3.Solurile

3.1 Învelişul de sol în raport cu condiţiile naturale şi repartiţia naturală a solurilor

În condițiile de uniformitate agenerală a reliefului și a orientării proceselor pedogenetice de către factorii bioclimatici, diversificarea învelișului de soluri a fost determinată de etajarea și vârsta diferită a treptelor de glacisuri piemontane, precum și de adâncimea variată a pânzei freatice. În acest sens, pe suprafețele întinse ale glacisurilor piemontane superioare, unde pânza fratică se menține la 5-10 m adâncime, s-au format soluri brune argilo-iluviale, brune luvice, luvisoluri albice, toate cu procese de pseudogleizare datorate cuverturii impermeabile de luturi argiloase ce acoperă pânze de pietrișuri aluvio-proluviale, iar pe podurile glacisurilor piemontane medii și inferioare (1,5-5 m adâncimea pânzei freatice) predomină soluri brune mezobazice, brune acide și negre acide.

3.2. statistica solurilor din teritoriul orasului Făgăraş

1.luvosol- cuprinde ca suprafata 233.125 ha,textura lutonisipoasa,apare pe produsi de alterare, ale unor roci sarace sau moderat bogate in baze(granit , gnaise,sist cristalin) si pe depozite sedimentare miocene. Ocupa forme de relief variate predominand insa versantii slab inclinati . s-a format sub paduri de gorun si fag. Ca forme de relief apar terasele si pajistile scundare.inclinarea este de 10-11 %, expozitie S

2. rendzine – deşi sunt soluri intrazonale, apar formate în condiţii de climă umedă, în arealul pădurilor de gorun, fag şi fag în amestec cu conifere. Sub aspectul reliefului se întalnesc în regiuni montane, premontane, de podiş şi de deal, pe versanţi şi în culmi înguste. Dintre condiţiile pedogenetice, caracteristice sunt cele de substrat litologic reprezentat prin roci calcaroase sau foarte bogate în calciu: calcare, dolomite, gips etc.3. districambosol- ocupa o suprafata de 671.874 ha,textura lutoasa, materialul parental e care s-a format roci metamorfice ultabazice(gabrouri si serpentite), ca forme de relief (versanti, inclinare de 3-4 % cu expozitie E

4. eutricambosol- ocupa o suprafata de 5.8% din suprafata tarii.S-au format pe materiale parentale ca gresii, calcaroase, luturi, marne. Procesul pedogenetic dominant este de alterare moderata a materialului parental.

Analiza factorilor limitativi ai producţiei, prognoza evoluţiei învelişului de soluri şi cerinţele ameliorative

Procesul producţiei agricole este legat în mod nemijlocit de sol. Solul este un mijloc de producţie limitat cantitativ de spaţiul geografic, obţinerea de producţii din ce în ce mai mari fiind limitată de 3 factori principali: textura, eroziunea de suprafaţă, panta terenului. Una din însuşirile importante ale solului este textura.

Textura - depinde de materialul parental şi de caracterul procesului de solificare, textura la rândul său exercitând o influenţă importantă asupra solificării.

Textura fină - se opune levigării accentuate, determină formarea de profile mai scurte dar cu orizonturi bine diferenţiate, stimulează o acumulare de humus, creează condiţii de evoluţie a solului.

Textura grosieră - are o permeabilitate mare pentru apă şi aer, capacitatea de reţinere a apei este mai mare, conţinut ridicat de substanţe nutritive, potenţial ridicat dar care nu poate fi valorificat din cauza deficienţelor în ceea ce priveşte regimul aero-hidric.

Textura mijlocie - are cele mai bune proprietăţi, majoritatea plantelor de cultură se dezvoltă optim pe acest tip de textură.

Există culturi care preferă un anumit tip de textură astfel: cartofi, sfecla de zahăr, viţa-de-vie, preferă o textură grosieră, în timp ce grâul valorifică foarte bine textura fină, însă majoritatea plantelor de cultură preferă textura mijlocie.

Textura, determinând sau influenţând condiţiile de creştere ale plantelor care au cerinţe foarte variate, constituie un criteriu de bază în alegerea sortimentului de cultură.

Marea majoritate a plantelor de cultură se dezvoltă optim în cazul texturii mijlocii. Pentru unele culturi textura poate constitui un factor restrictiv, cum se întâmplă de exemplu, textura fină (argiloasă) în cazul viţei de vie, pomilor, cartofului.

Textura determină stabilirea măsurilor agrotehnice şi ameliorative ce urmează să fie aplicate

solului. În cazul texturilor fine în comparaţie cu cel al texturilor grosiere mobilizarea solului trebuie făcută pe o adâncime mai mare, îngrăşămintele chimice pot fi aplicate în doze mai mari şi intervale mai lungi de timp.

Eroziunea - aduce prejudicii importante sectoarelor agricole. Cantitatea de sol ce se pierde anual la ha prin eroziune este de 0,5-500 t, fiind condiţionată de volumul precipitaţiilor şi intensitatea acestora, de relief, de modul de folosinţă şi de proprietăţile lor.

Erodarea în fiecare an a unei cantităţi de sol, chiar dacă aceasta este la limita minimă menţionată, are consecinţe grave asupra fertilităţii solurilor. În eroziunea de suprafaţă are loc pierderea materialului fin, a unei părţi din colozi, scăderea conţinutului de humus, argilă şi substanţe nutritive în orizontul superior. Materialul spălat prin eroziune este cel fin, din acest considerent înrăutăţindu-se structura solului.

Pe măsura intensificării eroziunii orizontul cu humus devine subţire şi uniform prin brăzdarea lui de către rigole, făgase şi ogaşe în care este erodat complet până la roca nesolidificată. Pierderile de argilă şi humus duc la degradarea structurii şi în consecinţă la reducerea porozităţii necapilare, creşterea densităţii şi reducerea capacităţii pentru apa capilară.

În fazele avansate ale eroziunii are loc pierderea parţială sau totală a orizontului superior fertil, iar prin ogaşele şi ravenele formate, suprafaţa devine improprie pentru cultura plantelor de câmp. Eroziunea nu provoacă numai distrugerea solului situat în pantă, dar şi o parte din solurile situate pe văi. De asemenea ea modifică regimul apei, fapt cu consecinţe importante nu numai asupra producţiei plantelor dar şi asupra regimului hidrologic al climatului în general arid.

Eroziunea duce la scăderea fertilităţii solurilor, a scoaterii din circuitul agricol a unor mari suprafeţe de teren. Ea provoacă o rupere a echilibrului natural cu consecinţe dezastruase asupra mediului înconjurator şi, în general, asupra vietii.

Factorii care duc la distrugerea solului sunt:- Structura solului- Poluarea fizică a solului - Eroziunea solului - Degradarea stării de aprovizionare a solului cu apă - Poluarea chimică a solului - Acidifierea solului - Poluarea cu pesticide - Poluarea cu îngrăşăminte chimice - Poluarea cu deseuri - Poluarea radioactivă a solului

Structura soluluiSolul este alcatuit din compusi aflati in toate starile de agregare:- faza solida consta din compusi minerali si organici- faza lichida este alcatuita din apa continuta in sol in care s-au dezvoltat diferite saruri, care contin anioni si cationi rezultati din ionizarea sarurilor- faza gazoasa este alcatuita din aerul continut in porii solului Poluarea solului reprezinta orice actiune care produce dereglarea functionarii normale a solului, in cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau artificiale afectand fertilitatea si capacitatea sa bioproductiva din punct de vedere cantitativ si calitativ.Principalele forme de poluare a solului sunt: eroziunea solului, degradarea structurii si a proprietatilor sale fizice, poluarea chimica si radioactiva, precum si contaminarea microbiana.Factorii care conduc la poluare sunt diversi, cei mai de seama fiind agentii chimici (poluanti, pesticide, ingrasaminte chimice), deseurile industriale si agricole precum si metodele agrochimice aplicate necorespunzator.Poluarea fizica a solului Eroziunea solului

Eroziunea este cea mai veche forma de poluare a solului, cauzata de interventia omului asupra unei singure verigi a lantului ecologic permitand actiunea factorilor meteorologici, hidrologici si geofizici care au condus la consecinte dezastruoase.- Eroziunea solului consta in transportarea solului de pe suprafata terenurilor de catre apele meteorice, vanturi, alunecari de teren si altele.-Eroziunea hidrica Eroziunea eoliana Saratura solului- Deteriorarea structurii si compactarea solului- Distrugerea solului prin diverse lucrari de excavareDegradarea starii de aprovizionare a solului cu apa Starea de aprovizionare cu apa determina in masura decisiva fertilitatea solului.Intr-un sol mlastinos se dezvolta un mediu anaerob, reducator, care isi pierde structura granulara, fiind improprie majoritatii culturi-lor. La extrema opusa se afla solul foarte uscat care nu permite asimilarea elementelor nutritive de catre plante.- Saraturarea reprezinta denumirea generica pentru solurile cu un anumit continut de saruri solubile in complexul argilo-humic.Astfel, un continut excesiv de saruri de sodiu determina salinizarea solului.- Solonetizarea reprezinta procesul de retinere a sodiului in conditii de climat semiumed, semiarid sau arid sub influenta apelor subterane cu continut mare de sodiu.Poluarea chimica a solului Impurificarea solului si degradarea acestuia datorita diferitilor produsi chimici este una din cele mai grave forme ale poluarii deoarece spre deosebire de apa si aer, unde substantele toxice poluante au mari posibilitati de dispersie si caurmare de diluare.O caracteristica importanta a poluarii chimice consta in aceea ca datorita marii sale capacitati de tamponare, efectele poluarii pot aparea dupa o perioada lunga de timp, din momentul in care au inceput sa actioneze influentele daunatoare.Principalele forme ale poluarii chimice a solului sunt: acidifierea solului, contaminarea cu pesticide sau alti produsi chimici utilizati in agricultura, poluarea cu deseuri si reziduri menajere, din industrie si din agricultura.

4. Gruparea terenurilor in functie de scop

Luvosolurile: soluri slab aprovizionate cu substante nutritive si foarte putin active din punct de vedere microbiologic.Rendzinele: bogate în material scheletic care face plugul să tremure în timpul efectuării arăturii (rzedzic înseamnă în limba polonează a tremura).Eutricambosolurile: fertilitatea acestora e conditionata de expozitia versantilor, sunt soluri cu o foarte mare fertilitate.Faeoziomurile: soluri fertile dar mai greu permeabile.

Tabel 1 Indicatori ecologici

Nr.Crt.

Indicator COD

1. Temperatura medie anuală- valori corectate 3c2. Precipitaţii medii anuale-valori corectate 4c3. Starea de gleizare 144. Starea de pseudogleizare 155. Stare de salinizare sau alcalinizare 16,176. Textura solului în orizontul Ap sau în primii 20 cm 237. Gradul de poluare a solului 298. Înclinarea terenului 339. Alunecări de teren 38

10. Adâncimea apei freatice 3911. Inundabilitatea terenurilor 4012. Porozitatea totală a solului 4413. Conţinutul de CaCO 3 pe 0-50 cm 61

14. Reacţia solului în Ap sau în primii 20 cm 6915 Volumul edafic total 13316. Rezerva de humus în stratul 0-50 cm 14417 Excesul de umiditate la suprafaţă 181

Tabel 2 Clase de favorabilitate

Clasa Note de bonitare

I 100-91

II 90-81

III 80-71

IV 70-61V 60-51VI 50-41VII 40-31VIII 30-21

IX 20-11

X 10-1

Tab. 3 Categorii de favorabilitate

Categorii de favorabilitate pentru folosinta data Nota de bonitareNefavorabilă Sub 10

Slab favorabilă 11-30Mijlociu favorabilă 31-40

Favorabilă 41-60Foarte favorabilă Peste 60

În funcţie de valoarea coeficienţilor de bonitare se stabileşte nota de bonitare cu ajutorul relaţiei :

NB= ( )*100Culturile pentru care s-au stabilit valori ale indicilor de bonitare sunt :

PS-păşuniFN-fâneţeMR-mărPR-păr

CT-cartofSF- sfeclă de zahăr

GR-grâuPB-porumb

Fişa pentru calculul manual al notelor de bonitare în condiţii naturale

Făgăraş

EUTRICAMBOSOL

Indicatori ( NR.) si COD

FO

LO

SIN

ŢĂ

ŞI

CU

LT

UR

Ă

Tm

co

rect

ată

(3C

)

Pm

cor

ect

ată

(4c

)

Gle

izar

e (

14)

Pps

eud

ogle

iza

re (

15)

Sal

iniz

are

a şi

alc

aliz

are

(16

sa

u 1

7)

Tex

tură

(2

3)

Gra

d d

e po

luar

e (

29)

Pan

tă (

33)

Alu

necă

ri (

38)

Adâ

ncim

ea a

pei f

rea

tice

(39

)In

und

abili

tate

a (4

0)

Por

ozi

tate

a to

tală

(44

)

Co

nţin

utul

de

Ca

CO

3 (6

1)

Re

acţia

(6

3)

Vol

umu

l ed

afic

(13

3)

Re

zerv

a d

e h

umu

s (1

44)

Exc

es d

e um

idita

te (

181

)

NO

TE

7 750 GFS ABS SAM LN NP <5% ABS 5 N FA ABS 6.4 FM M ABS

COEFICIENŢIPS 1 1 1 1 0.8 0.9 1 1 1 0.9 1 0.9 1 1 1 0.9 1 52.49FN 1 1 1 1 0.8 0.9 1 1 1 0.8 1 0.9 1 1 1 0.8 1 41.47MR 0.9 1 1 1 0.2 0.9 1 1 1 0.9 1 1 1 1 1 0.9 1 13.12PR 0.8 0.9 1 1 0.2 1 1 1 1 0.9 1 1 1 1 1 0.9 1 11.66GR 0.9 0.7 1 1 0.5 0.9 1 1 1 0.9 1 0.8 1 1 1 0.8 1 16.33PB 0.8 0.7 1 1 0.4 1 1 1 1 1 1 0.9 1 1 1 0.8 1 16.13CT 1 0.9 1 1 0.4 1 1 1 1 0.9 1 0.9 1 1 1 0.7 1 20.41SF 0.9 1 1 1 0.7 1 1 1 1 0.9 1 0.8 1 1 1 0.7 1 31.75

Fişa pentru calculul manual al notelor de bonitare în condiţii naturale

Făgăraş

RENDZINE

Indicatori ( NR.) si COD

FO

LO

SIN

ŢĂ

ŞI

CU

LT

UR

Ă

Tm

co

rect

ată

(3C

)

Pm

cor

eca

tă (

4c)

Gle

izar

e (

14)

Pps

eud

ogle

iza

re (

15)

Sal

iniz

are

a şi

alc

aliz

are

(16

sa

u 1

7)

Tex

tură

(2

3)

Gra

d d

e po

luar

e (

29)

Pan

tă (

33)

Alu

necă

ri (

38)

Adâ

ncim

ea a

pei f

rea

tice

(39

)In

und

abili

tate

a (4

0)

Por

ozi

tate

a to

tală

(44

)

Co

nţin

utul

de

Ca

CO

3 (6

1)

Re

acţia

(6

3)

Vol

umu

l ed

afic

(13

3)

Re

zerv

a d

e h

umu

s (1

44)

Exc

es d

e um

idita

te (

181

)

NO

TE

7 750 ABS ABS SAM LN NP15-

20%ABS 10 N PT 21 7.3 M M SL

COEFICIENŢIPS 1 1 1 1 0.8 0.9 1 0.9 1 0.8 1 0.9 1 1 1 1 1 46.65FN 1 1 1 1 0.8 0.9 1 0.8 1 0.8 1 0.9 1 1 1 1 1 41.47MR 0.9 1 1 1 0.2 0.9 1 0.8 1 0.8 1 0.8 0.3 1 0.8 1 0.9 1.79PR 0.8 0.9 1 1 0.2 1 1 0.8 1 0.8 1 0.8 0 1 0.9 1 0.9 0GR 0.9 0.7 1 1 0.5 0.9 1 0.8 1 0.8 1 0.9 0.9 1 1 1 1 14.70PB 0.8 0.7 1 1 0.4 1 1 0.7 1 0.8 1 0.8 0.9 1 1 1 1 9.03CT 1 0.9 1 1 0.4 1 1 0.5 1 0.8 1 0.8 0.8 1 1 1 1 9.22SF 0.9 1 1 1 0.7 1 1 0.5 1 0.8 1 0.8 0.9 1 1 1 1 18.14