Upload
giulia-penty
View
171
Download
10
Embed Size (px)
DESCRIPTION
curs
1
ORGANIZAREA
RESURSELOR UMANE
ÎN ADMINISTRAŢIA
PUBLICĂ
Disciplină de specialitate
la specializarea
ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
Lector univ. dr. Alunica MORARIU
2012
2
CUPRINS
! ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR PRIVIND RESURSELE UMANE
I. MANAGEMENTUL FUNCŢIEI PUBLICE ÎN SISTEMUL ADMINISTRATIV
NAŢIONAL.
1.1. Funcţia publică, subiect al cadrului instituţional armonizat cu normele şi valorile
europene. Aplicarea principiilor egalităţii la acces şi al concursului public
1.1.1. Reglementarea funcţiei publice în spaţiul comunitar
1.1.2. Modernizarea statutului funcţionarului public din România
II. DEFINIREA ŞI ANALIZA POSTURILOR
2.1 Definirea posturilor
2.2 Analiza şi descrierea posturilor
2.3 Reproiectarea posturilor
III. RECRUTAREA ŞI SELECŢIA. CARIERA FUNCŢIONARULUI PUBLIC ŞI
RESPECTAREA PRINCIPIULUI STABILITĂŢII
3.1 Politici, principii şi criterii de recrutare a resurselor umane
3.2 Introducere în procedura de selecţie
3.3. Recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici conform Legii nr.188/1999
3.4. Numirea funcţionarilor publici
3.5. Organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici
3.5.1. Stabilirea condiţiilor specifice de participare la concurs
3.5.2.Publicarea
3.5.3. Concursul de recrutare
3.5.4. Promovarea concursului
3.5.5. Comisiile de concurs şi comisiile de rezolvare a contestaţiilor
3.5.6. Secretariatul comisiilor
3.5.7. Membrii în comisia de concurs sau comisia de soluţionare a contestaţiilor
desemnaţi din partea sindicatului
3.5.8. Accesul la informaţie
3.5.9. Activităţi premergătoare desfăşurării concursului
3.5.10. Atribuţiile comisiei de concurs, comisiei de soluţionare a contestaţiilor, ale
observatorilor reprezentanţi ai sindicatului şi ale secretariatulu
3
3.5.11. Procedura de desfăşurare a concursului
3.5.12. Concursurile pentru promovarea funcţionarilor publici
3.6. Cariera funcţionarului public şi aplicarea principiului stabilităţii
3.7. Pregatirea profesională a funcţionarilor publici
IV. MOTIVAREA PERSONALULUI 4.1. Motivaţia. Concept.
4.2. Tipuri de motivaţii
4.3. Teorii ale motivaţiei
4.4. Nevoia de motivaţie
4.5. Motivaţia funcţionarilor publici
4.6. Propriul dv. plan motivaţional
4.7. Motivaţia şi dumneavoastră
4.8. Principii de bază ale motivaţiei
4.9. Automotivaţia
V. EVALUAREA PERFORMANŢELOR INDIVIDUALE
VI. DEZVOLTAREA CARIEREI PRIN FORMARE PROFESIONALĂ
6.1. Aspecte generale privind procesul de învăţare al adulţilor
6.2. Stiluri, modalităţi şi tipuri de formare profesională
6.3. Scopul formării profesionale
6.4. Rolul departamentelor de resurse umane în formarea profesională
6.5. Analiza necesarului de instruire. Importanţa realizării analizei necesarului de
instruire
BIBLIOGRAFIE
4
! ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR PRIVIND RESURSELE UMANE
Caracteristicile acestui tip de activitate sunt, în principal, includerea unor atribuţii
specifice fiecărui domeniu în gama de preocupări aferente fiecărui titular de post managerial,
precum şi cooperarea structurilor manageriale cu departamentul de specialitate.
Responsabilii cu problemele privind resursele umane, împreună cu structurile
organizaţionale dedicate acestor probleme, au o gamă de atribuţii specifice, dintre care sunt
de menţionat:
- recrutarea şi angajarea personalului potrivit cerinţelor şi criteriilor de competenţă
predeterminate;
- elaborarea, în concordanţă cu obiectivele organizaţiei, a programelor de calificare
şi perfecţionare;
- elaborarea matricei stimulentelor salariale, bazate pe evaluarea performanţelor;
- elaborarea sistemelor de stimulare conexe celui salarial, în corelare cu opţiunile şi
orizontul de aşteptare ale salariaţilor;
- integrarea rapidă a noilor angajaţi;
- elaborarea programelor de carieră pentru managerii firmei şi pentru persoanele care
prezintă aptitudini manageriale.
Profilul specialistului în resurse umane impune un model formativ aparte, în care - alături de o
educaţie generală consistentă - este necesară asimilarea de cunoştinţe în domeniul afacerilor, al
comportamentului uman şi al legislaţiei specifice.
În plus, pe lângă cunoştinţele manageriale, responsabilul cu resursele umane trebuie
să aibă o serie de calităţi personale, de a căror valorificare depinde reuşita sa în profesie
şi a organizaţiei, în general, dintre care menţionăm: perseverenţa, răbdarea, înţelegerea
faţă de opiniile celorlalţi, capacitatea de a depune efort, apropierea faţă de oameni şi
problemele lor, spiritul de lucru în echipă, loialitate, aptitudini de negociator şi nu în ultimul
rând, simţul umorului şi entuziasm pentru munca pe care o desfăşoară.
Realizarea şi acomodarea sistemului de resurse umane la noile cerinţe ale organizaţiei
şi la provocările factorilor externi presupune parcurgerea următoarelor etape:
- analiza şi elaborarea concepţiei de bază;
- proiectarea dimensiunilor esenţiale;
- construirea subsistemului;
- optimizarea;
5
- întreţinerea;
- dezvoltarea.
Principalele tipuri de activitate ale departamentului de resurse umane constau, în
principal, în:
- elaborarea coordonatelor de planificare strategică şi a politicilor de personal;
- asigurarea şi completarea organizaţiei cu personal;
- evaluarea performanţelor şi, pe această bază, motivarea complexă a salariaţilor prin
pârghii salariale şi stimulente conexe;
- întreţinerea şi protejarea potenţialului de resurse umane, prin acţiuni formative,
managementul carierei, sisteme de securizare a muncii, relaţia cu sindicatele ş.a.
6
I. MANAGEMENTUL FUNCŢIEI PUBLICE
ÎN SISTEMUL ADMINISTRATIV NAŢIONAL
Funcţia publică reprezintă una dintre cele mai importante legături care există între cetăţenii
unui stat democratic şi instituţiile publice.1 Însăşi democraţia poate exista doar în cazul în care se
dispune de o administraţie publică eficace, care să se afle în serviciul unui Guvern desemnat
democratic.
În orice ţară, cetăţenii aspiră ca funcţionarii publici2 să urmărească realizarea interesului
public, dând dovadă de corectitudine şi de o bună capacitate managerială atunci când este vorba de
bunul public.
Dorim să relevăm aici că reglementarea funcţiei publice în România are o lungă tradiţie, ţara
noastră fiind printre primele state din Europa care a consacrat o reglementare specială a
funcţionarilor publici prin adoptarea statutului din 1923.
Cel mai important aspect în reglementarea instituţiei funcţiei publice îl reprezintă definirea
conceptului de funcţionar public, concept care justifică filosofia dreptului public specific oricărui
sistem administrativ şi de la care se construieşte sistemul de reglementare a raportului dintre aceştia
şi autoritatea publică, a drepturilor şi obligaţiilor, a carierei, a modului de evaluare şi promovare.
De fapt, o reglementare specială privind regulile care guvernează activitatea funcţionarilor
publici a constituit o preocupare a sistemelor de guvernare şi legislative începând din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Noţiunea de statut a apărut în România pentru prima dată ca
titulatură de act normativ în Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (7 august 1858).
În legătură cu funcţionarul public, termenul a fost folosit pentru prima dată în Constituţia
din anul 1923.3 Ca urmare, la 19 iunie 1923 a fost adoptată Legea pentru Statutul Funcţionarilor
Publici, pentru a fi aplicat art. 8 alin.4 al Constituţiei din 1923.
Prin Decretul nr. 5506 din 19 noiembrie 1923 a fost adoptat şi Regulamentul pentru
aplicarea Legii Statutului Funcţionarilor Publici. Apoi, Statutul funcţionarilor publici a fost abrogat
şi înlocuit prin Codul funcţionarilor publici, intrat în vigoare la 8 iunie 1940, care, la rândul său, a
1Funcţia publică este considerată a fi unul dintre cele mai importante elemente ale statului şi orice stat democratic depinde, printre altele, de existenţa şi concretizarea unei funcţii publice democratice, stabile, profesioniste şi neutră din punct de vedere politic. 2Astăzi se apreciază tot mai mult că dacă funcţionarul public dă dovadă de încredere, bună credinţă şi înaltă conduită profesională, atunci cetăţeanul capătă încredere în instituţiile statale, ceea ce printre altele duce şi la crearea unui mediu de afaceri productiv şi prosper, optim în vederea realizării unei reale creşteri economice. 3Cf. www.anfp.ro
7
fost abrogat şi înlocuit prin Legea nr. 746/ 1946 pentru Statutul funcţionarilor publici, abrogată prin
Decretul nr. 418/ 1949.
Codul muncii, adoptat la 8 iunie 1950, a stabilit raporturile de muncă pentru toţi salariaţii,
inclusiv pentru funcţionarii publici, nemaifăcându-se o distincţie între aceste categorii aparte ale
funcţionarilor publici şi ceilalţi angajaţi ai sectorului public românesc.
Mai recent, un moment important al evoluţiei spre dezideratul elaborării unei legi speciale
pentru organizarea şi funcţionarea activităţii funcţionarilor publici îl constituie Legea nr. 188 din 8
decembrie 19994, denumită Legea privind Statutul funcţionarilor publici.
Prin apariţia acestei legi se stabilesc drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, a căror
activitate are o serie de particularităţi faţă de activitatea funcţionarilor privaţi. Evident, aceasta se
explică prin faptul că exercitarea funcţiilor în cadrul administraţiei publice de stat trebuie să fie
realizată de oameni cu o anumită pregătire – în funcţie de locul pe care îl ocupă – de o anume
formaţie comportamentală, cu un nivel ridicat de cunoştinţe.5
Este demn de remarcat că, în toate etapele istorice, nu orice persoană din administraţia de
stat face parte din categoria funcţionarilor publici. Pentru ocuparea unei funcţii publice sau pentru a
deveni funcţionar public, au existat dintotdeauna o serie de condiţii, îndeplinirea acestora fiind
legată de faptul că funcţionarul este prima persoană cu care cetăţeanul vine în contact, necesitând un
comportament corect şi să fie efectiv la dispoziţia cetăţeanului pentru rezolvarea şi clarificarea
cerinţelor sale legitime.
Actuala Constituţie consacră unele prevederi administraţiei publice centrale şi locale, iar
atribuţiile menţionate nu sunt rezolvate de instituţii, ci de persoane fizice învestite cu calitatea de
funcţionari publici, ei fiind aceia care trebuie să aducă în practică prevederile constituţionale, să
contribuie alături de alte organe la respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
1.1. Funcţia publică, subiect al cadrului instituţional armonizat cu normele şi valorile
europene. Aplicarea principiilor egalităţii la acces şi al concursului public
1.1.1. Reglementarea funcţiei publice în spaţiul comunitar
Trebuie să precizăm că în ţările Uniunii Europene există două categorii de funcţii publice şi
anume: funcţionarii care lucrează la nivelul instituţiilor comunitare (care pot fi desemnaţi cu
titulatura de funcţionari europeni) şi corpul de funcţionari care lucrează în administraţia proprie a
fiecărui stat.6
4Publicată în Monitorul Oficial nr. 600/ 1999, lege care de-a lungul timpului a suferit diverse modificări şi completări. 5Trebuie avut în vedere că întregul corp al funcţionarilor care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică trebuie pus în slujba cetăţeanului, a respectării drepturilor sale civice, consfinţite de Constituţie şi de celelalte acte normative. 6De remarcat că şi în acest domeniu se verifică principiul general al subsidiarităţii legislaţiei comunitare.
8
Fiecare stat membru reglementează7 regimul corpului de funcţionari proprii în acord cu
exigenţele sistemului legislativ autohton, iar cu privire la funcţionarii europeni, arătăm că
reglementarea statutului acestora revine instituţiilor comunitare. În schimb, sub aspectul conduitei,
operează Codul european8.
În ceea ce priveşte reglementarea funcţiei publice există în ţările Uniunii Europene o dispută
între concepţia axată pe ideea de statut legal al funcţionarului public (ca în situaţia adoptată în
reglementarea românească) şi concepţia statutului contractual.
În contextul dreptului comunitar, cadrul normativ privind funcţia publică a fost influenţat de
adoptarea de către Comisia Europeană a Cărţii Albe cu privire la reforma administrativă, în martie
2000. Acest document a evidenţiat principiile administraţiei publice la nivel european, punându-se
accent pe calitatea serviciilor oferite, independenţa funcţionarului, angajarea răspunderii acestuia
pentru toate faptele săvârşite, eficienţa şi transparenţa serviciului public prestat către cetăţenii
europeni.
Pentru aprecierea reglementării funcţiei publice din ţările Uniunii Europene, se impun a fi
analizate categoriile de funcţionari ce intră sub incidenţa statutului, adică a regimului juridic
unilateral (de drept public) şi gradul de generalitate a regulilor cuprinse în statut.
În cele mai multe ţări (Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Olanda, Portugalia), statutul
se aplică tuturor agenţilor permanenţi ai administraţiei publice, respectiv - stat, colectivităţi
teritoriale şi instituţii autonome.9
Într-o a doua grupă se situează Germania şi Luxemburg, unde tradiţia impune o distincţie
clară între funcţionarii supuşi unui regim de drept public unilateral pe de o parte şi salariaţii şi
muncitorii, supuşi regimului contractual pe de altă parte. Distincţia este fundamentată pe diferenţa
intrinsecă a funcţiilor, dreptul german stabilind astfel şi o ierarhizare a personalului din
administraţia publică.
În doctrina germană se apreciază că numai funcţionarii pot exercita prerogativele de putere
publică ori de funcţii legate de apărarea interesului general şi aceasta în cadrul unor funcţii cu
caracter permanent, pe când celelalte două categorii de personal îndeplinesc funcţii de birou, cu
caracter administrativ sau funcţii cu caracter etnic.
În Regatul Unit, diferenţa se face între dreptul comun şi regimul statutar al funcţiei Publice.
De asemenea, în Danemarca se remarcă o situaţie particulară, majoritatea covârşitoare a
7În ceea ce priveşte reglementarea funcţiei publice există în ţările Uniunii Europene o dispută între concepţia axată pe ideea de statut legal al funcţionarului public (ca în situaţia adoptată în reglementarea românească) şi concepţia statutului contractual. 8CONSILIUL EUROPEI - COMITETUL MINIŞTRILOR, Recomandarea No. R (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre privind codurile de conduită pentru funcţionarii publici (Adoptata de Comitetul Miniştrilor la 11 mai 2000 la a 106-a sesiune). 9Regula aplicării statutului tuturor agenţilor este nuanţată în ceea ce priveşte agenţii temporari, care nu trebuie confundaţi cu cei care au normă redusă.
9
funcţionarilor sunt supuşi regimului statutar, cu toate că în anul 1969 a fost vehiculată o reformă
contractualistă în această privinţă.
În esenţă, recrutarea funcţionarilor publici, imparţiali şi cu o înaltă calificare, este unul
dintre rolurile esenţiale ale statului, recrutarea făcându-se, în principal, pe baza principiilor
competiţiei deschise, transparenţei, meritelor profesionale şi competenţei, precum şi cel al egalităţii
accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale.
Principiul egalităţii la acces figurează în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din
1789, fiind reluat în art. 21 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu următoarea
formulare: “toate persoanele au dreptul de a accede, în condiţii de egalitate, la funcţii publice în ţara
lor”. Sunt interzise în acest fel restricţii şi discriminări fondate pe sex, religie, rasă, opinii, singurele
limitări acceptate sunt cele referitoare la naţionalitate, moralitate, condiţii de vârstă şi aptitudini.
Principiul concursului public se aplică în Franţa10, Spania şi Italia11, ţări care procedează la
asemenea modalitate de recrutare pentru aproape toate posturile din administraţia publică, cu
excepţia unora care fac obiectul unei nominalizări politice.
1.1.2. Modernizarea statutului funcţionarului public din România
Potrivit Statutului funcţionarului public, modificat şi completat, „Funcţia publică reprezintă
ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală
şi autorităţile administrative autonome.” (art. 2 alin. 1), iar funcţionarul public este „persoana
numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică” (art. 2 alin. 2).
Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice sunt în deplină concordanţă cu
misiunile fundamentale ale administraţiei publice, de a servi cu devotament interesului cetăţeanului,
liber de orice constrângere politică, prejudecăţi, corupţie, abuz de putere.
Recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici trebuie să se facă exclusiv pe criteriul
competenţei, astfel încât funcţia publică să fie una profesionistă, caracterizată de eficienţă şi
eficacitate.
Adoptarea de către Parlament a Legii nr. 188 la 8 decembrie 1999 privind Statutul
funcţionarilor publici se înscrie în concepţia firească a statutului legal, corespunzător sistemului de
carieră a funcţiei publice.
10În Franţa există şi prestigioasa şcoală de pregătire a înalţilor funcţionari publici "Ecole Nationale d'Administration", care asigură selecţia elitelor, iar mai apoi formarea lor solidă pentru integrarea în posturi cheie de funcţionari publici. Admiterea la aceasta instituţie, cât şi selecţia ulterioară a acestora pentru ocuparea unor înalte posturi în Administraţia franceză este foarte dură. Prin sistemul concursului se asigură îndeplinirea a două obiective majore: evaluarea corectă a capacităţii candidatului şi garantarea independenţei autorităţii care are sarcina selecţionării. 11Italia admite acest principiu, dar se aplică într-un număr redus de domenii, printre care diplomaţia şi magistratura.
10
1.1.2.1. Condiţii de acces la funcţia publică
Condiţiile consacrate de legislaţia română pentru a accede la o funcţie publică pot fi
clasificate în12 condiţii generale, care vizează toate funcţiile şi demnităţile publice şi al căror izvor
se regăseşte în Constituţie şi în legea cadru, şi condiţii speciale13, care se impun anumitor categorii
de funcţionari publici.
Prevederile constituţionale privind condiţiile de acces la funcţia publică sunt în măsură să
redefinească cadrul juridic aplicabil celor care vizează ocuparea unei funcţii publice14. Art. 16,
aliniatul 3 din Constituţia României stipulează că: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile şi
militare, pot fi ocupate în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în
ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor
funcţii şi demnităţi”.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii dintre bărbaţi şi femei în ocuparea unor asemenea
funcţii se constată15 „un curent de idei caracteristic democraţiilor contemporane şi are semnificaţia
unei discriminări pozitive, în favoarea femeilor, pentru a avea un rol mai semnificativ în viaţa
publică a ţării.”16
Condiţiile cerute de lege unei persoane pentru a putea ocupa o funcţie publică sunt cuprinse
în art. 54 din Statutul funcţionarului public.
Astfel, poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are cetăţenia română17 şi domiciliul în România;
b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
d) are capacitate deplină de exerciţiu;
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată pe bază
de examen medical de specialitate;
f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
12Simona Cristea, “Consideraţii privind statutul legal al funcţiei publice”, în Revista de drept public (nr. 2/1999), revistă editată de Institutul de Ştiinţe Administrative al României. 13De ex. personalul din structurile de specialitate ale aparatului de stat, poliţie şi alte structuri ale Ministerului de Interne, justiţie, cadre didactice etc. 14Prevederile Legii 188/1999 trebuie completate cu modificările impuse de Legea de revizuire a Constituţiei României, nr. 429/2003, a Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, precum şi a celorlalte norme juridice cu rol de modificare sau compltare. 15Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Editura Nemira 1998, pp. 103 şi urm. 16M. Constantinescu; I. Muraru; A. Iorgovan – Revizuirea Constituţiei României, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003. 17Prevederile Legii 188/1999 trebuie completate cu modificările impuse de Legea de revizuire a Constituţiei României, nr. 429/2003, precum şi a Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei dar şi de actele normative mai recente care au modificat şi completat statutul, a reglementărilor europene şi alte acte juridice conexe.
11
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau
contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals
ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă
cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;
i) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă
pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani;
j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.
Înlăturarea interdicţiei de a avea dublă cetăţenie răspunde unor prerogative de raliere la
structurile democraţiilor europene, cunoscut fiind că, de regulă, a doua cetăţenie este cea a unui stat
european cu tradiţie democratică.
O altă condiţie impusă de lege este şi aceea de a avea domiciliul în România. Trebuie
precizat că, îndeplinirea cumulativă, atât a condiţiilor impuse de constituantul român, cât şi a celor
impuse de legea cadru, reprezintă „suis generis” condiţia „sine qua non” de ocupare a unei funcţii
publice.
Prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice ce se caracterizează
prin desemnarea unei localităţi în care persoana respectivă îşi are locuinţa statornică sau principală.
În dreptul administrativ şi constituţional nu se acordă prea mare importanţă distincţiei făcute în
dreptul civil între domiciliu şi reşedinţă.18
Condiţia ca funcţionarul public să aibă domiciliul în ţară se practică în aproape toate
sistemele constituţionale, domiciliul fiind, alături de cetăţenie, o garanţie a ataşamentului persoanei
faţă de ţară la guvernarea căreia participă ca demnitar sau funcţionar public.
Constituţia prevede necesitatea stabilirii domiciliului în România ca o condiţie minimală;
prin legi cu caracter special se impune funcţionarilor publici chiar stabilirea domiciliului într-o
anumită localitate. De exemplu, potrivit art. 4 din legea 70/1991 republicată ca urmare a
modificărilor realizate prin legea nr. 25/1996 “pot candida pentru funcţia de primar sau consilier
numai persoanele care au domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să
candideze”.19
Statutul funcţionarului public, aşa cum a fost adoptat de către legiuitorul român în
decembrie 1999, prevede cu titlu de noutate necesitatea cunoaşterii limbii române, atât scris cât şi
vorbit. Potrivit standardelor europene, noua reglementare constituţională admite dreptul cetăţenilor
români care aparţin unei minorităţi naţionale ce deţine o pondere importantă în unităţile
18Ioan Muraru, “Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Actami, Bucuresti, 1998, p. 188. 19S-a apreciat că navetismul în funcţia publică atrage mai multe consecinţe: • diminuează capacitatea de muncă a funcţionarului; • îl împiedică pe acesta să fie prezent atunci când se impune, peste programul de lucru obişnuit; • pe ansamblu, diminuează eficienţa activităţii prestate de funcţionarul respectiv.
12
administrativ-teritoriale, să folosească limba maternă, în scris sau oral, în relaţiile cu autorităţile
locale. Astfel că, autorităţile locale au obligaţia de a asigura un interpret care să transmită
cetăţeanului informaţiile privind actele şi faptele administraţiei.
O altă condiţie generală impusă funcţionarilor publici este cea a vârstei minime de 18 ani,
respectiv vârsta la care persoana dobândeşte întreaga capacitate de exerciţiu. Prin legi speciale acest
prag al vârstei minime este majorat, de exemplu în cazul legii electorale care stabileşte vârsta
minimă pentru a candida pentru Senat (33 de ani) sau pentru Preşedinţie (35 de ani).
Interpretând prevederile Constituţiei române de la 1991, revizuită prin Legea de revizuire nr.
429/2003 remarcăm că, în mod similar încadrării în orice post, accesul la o funcţie sau demnitate
publică nu poate fi îngrădit pentru raţiuni ce ţin de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,
sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială (art. 4 din Legea fundamentală).
O garanţie a egalităţii dintre bărbaţi şi femei este dată, aşa cum am mai afirmat, de
prevederea expresă din Constituţie, conform căreia bărbaţii şi femeile sunt egali în şanse. Este o
consacrare a drepturilor politice ale femeii prevăzute de Convenţia asupra drepturilor politice ale
femeii intrată în vigoare în 1954 şi ratificată de România prin Decretul nr. 222, din iunie 1954.
Vârsta majoratului este o condiţie necesară dar nu suficientă pentru ca o persoană să fie în
deplinătatea capacităţii sale de exerciţiu20; este necesar ca persoana în cauză să aibă discernământ şi
să nu fi fost declarată interzisă de către o instanţă judiciară.
Legea 161/2003 precizează o altă condiţie pentru accesul în funcţiile publice şi anume
satisfacerea cerinţelor stabilite prin legea specială cu privire la condiţiile de studii impuse pentru
postul respectiv.
De asemenea, conform prevederilor din Legea 161/2003, pentru a putea face parte din
categoria înalţilor funcţionari publici, una dintre condiţiile impuse este aceea ca, pe lângă studiile
superioare de lungă durată, persoana să fi absolvit programe de formare specializată şi perfecţionare
în administraţia publică sau în alte domenii specifice de activitate, organizate după caz, de Institutul
Naţional de Administraţie sau de alte instituţii specializate, organizate în ţară sau străinătate, ori să
fi dobândit titlul de doctor în specialitatea funcţiei respective.
Lipsa condamnării pentru săvârşirea unei infracţiuni care ar face-o incompatibilă cu
exercitarea funcţiei publice reprezintă o altă condiţie esenţială pentru ocuparea funcţiei publice.
O condiţie este şi aceea ca persoana care doreşte să ocupe o funcţie publică să nu fi fost
destituită dintr-o atare funcţie în ultimii 7 ani. Se face referire expresă la situaţiile în care
funcţionarul public poate fi destituit:
20Art. 49 lit. d din Legea 161/2003 stabileşte expresis verbis că funcţionarul public trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Mai mult, lit. e a aceluiaşi articol stabileşte că persoana în cauză trebuie “să aibă o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate”.
13
- a fost sancţionat disciplinar pentru săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare ce au avut
consecinţe grave;
- se află într-o situaţie de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru
încetarea acesteia în termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de
incompatibilitate.
De remarcat că în scopul alinierii regimului statutar român al funcţionarului public la
exigenţele legilor comunitare, s-a vizat eliminarea unor situaţii de incompatibilitate - foarte clar
prevăzute de legea română - pentru diverse categorii de funcţii publice. În acest sens, se au în
vedere prevederile art. 94 al Legii nr. 161/2003, cu privire la incompatibilităţi.
Admiterea funcţionarului public în urma reuşitei la concursul organizat cu respectarea
reglementărilor în vigoare este urmată de depunerea jurământului.21
21Jurământul a fost definit ca fiind promisiunea solemnă pe care funcţionarul o face că va respecta organizarea de stat în forma actuală, că nu va face nici un act împotriva ei şi că îşi va îndeplini obligaţiile de serviciu. Depunerea jurământului are semnificaţia oficializării legăturii de loialitate dintre funcţionarul public şi statul ale cărui interese le serveşte. În conformitate cu prevederile art. 55 alineatul 2 din legea specială, jurământul depus de funcţionarul român pentru a fi admis în Corpul funcţionarului public are următorul conţinut: “jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost numit şi să păstrez secretul profesional. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”. Ca o consacrare a libertăţii de a îmbrăţişa sau nu o anumită practică religioasă, jurământul poate fi depus cu sau fără formula de încheiere, funcţie de convingerile persoanei respective.
14
II. DEFINIREA ŞI ANALIZA POSTURILOR
2.1 Definirea posturilor
Postul reprezintă componenta primară a structurii organizatorice şi funcţionale a
organizaţiei. Gruparea posturilor conduce la realizarea structurilor numite, după caz: colective,
ateliere, birouri, servicii, secţii, departamente, direcţii generale, direcţii şi alte entităţi de rang
superior. Pentru individ, postul reprezintă suma activităţilor pe care acesta trebuie să le presteze în
coordonate spaţiale şi de timp bine determinate. Prin “fişa postului” sunt descrise cantitativ şi
calitativ atribuţiile salariatului, condiţiile de muncă, durata activităţii zilnice, recompensele ş.a. Ca
urmare a efectuării în condiţii contractuale a sarcinilor postului, indivizii sunt salarizaţi. Datorită
faptului că postului îi corespund anumite caracteristici funcţionale, persoanei care îl ocupă îi revin
funcţiile/atribuţiile corespunzătoare. Astfel, salariaţii au anumite “funcţii” adică poziţii/ranguri
ierarhice determinate, acompaniate de responsabilităţile aferente. Văzute prin ochiul salariaţilor,
posturile reprezintă ele însele jaloanele care marchează evoluţia profesională, statutul în cadrul
organizaţiei, premisele pentru asigurarea câştigurilor salariale. Ocuparea anumitor posturi conferă
salariaţilor sentimentul realizării profesionale, mijlocul de afirmare, motivaţia pentru perfecţionare,
posibilitatea de progres pe plan profesional şi social. Alte posturi, absolut utile pentru asigurarea
funcţionalităţii organizaţiei, pot fi privite ca neatrăgătoare, ingrate, respingătoare chiar; pentru ca şi
acestea să fie ocupate cu personal competent şi motivat, şefii departamentelor cărora acestea le
aparţin trebuie să găsească mijloacele pentru atenuarea şi compensarea disconfortului dat de
caracteristicile care creează reacţia de respingere.
Postul poate fi definit ca fiind un grup de poziţii sau situaţii care sunt identice în privinţa
sarcinilor lor principale sau, după H. Inohara, “postul este un grup de poziţii similare privind
sarcinile şi îndatoririle”.
Postul este, după alţi autori, ansamblul sarcinilor, activităţilor şi responsabilităţilor care
presupun un anumit grad de calificare şcolară (universitară) şi profesională.
Experienţa managerială în domeniul resurselor umane acumulată în ultimii zeci de ani a
demonstrat că performanţele organizaţiei sunt asigurate pe termen lung, dacă fiecărui post îi sunt
atribuite competenţe atractive pentru salariaţi; motivarea acestora, nu în toate cazurile prin majorări
salariale, este mijlocul prin care organizaţia îşi asigură capacitatea de producţie, de inovare şi de
menţinere la standardele pieţei.
Definirea posturilor reprezintă activitatea de proiectare a obiectivelor, sarcinilor,
competenţelor şi responsabilităţilor salariaţilor care şi le vor asuma.
Sarcina proiectării posturilor revine managerilor organizaţiei, atât la înfiinţarea acesteia,
precum şi pe toată durata activităţii. Premisele care permit definirea posturilor sunt:
15
• necesitatea realizării activităţilor curente cu altă specificaţie;
• necesitatea realizării unor activităţi de factură nouă pentru organizaţie;
• rezultatele analizei grupului de manageri referitoare la restructurarea organizaţiei;
• rezultatele analizei ofertei de personal pe care o poate asigura piaţa muncii;
• rezultatele analizei efectelor pozitive sau negative pentru organizaţie pe care structurarea
inaugurală sau restructurarea ulterioară le implică;
• rezultatele analizei efectelor pozitive sau negative pentru salariaţi şi pentru mediul social pe
care transformările structurale le induc.
Acestor premise le pot fi asociate întrebările:
• care sunt motivele majore care justifică definirea a noi posturi?
• cine stabileşte câte posturi sunt necesare?
• cine proiectează noile posturi?
• ce resurse materiale şi financiare trebuie alocate noilor posturi?
• ce efecte sunt preconizate a se produce prin crearea noilor posturi?
Procesul de definire/proiectare a posturilor este dinamic, interactiv şi iterativ. Câteva
argumente care susţin afirmaţia de mai sus sunt prezentate în Tabelul 2.1.
16
Tabelul 2.1
Definirea/proiectarea posturilor este deci un proces continuu şi participativ în care sunt
implicate departamentele organizaţiei, sindicatele, însăşi piaţa. Definirea/proiectarea posturilor
reprezintă o activitate de cea mai mare dificultate şi importanţă pentru managerii organizaţiei, dat
fiind faptul că acestea trebuie să fie conforme atât cu cerinţele tehnologice (în sens larg) cât şi cu
particularităţile personalului disponibil pe piaţa muncii. Proiectarea a noi posturi poate însemna un
stimulent pentru motivarea personalului propriu.
Descrierea posturilor este activitatea managerială care are drept scop stabilirea
caracteristicilor structurale şi funcţionale ale acestora.
Descrierea posturilor are ca scop stabilirea:
• obiectivelor
• sarcinilor
• competenţelor
• responsabilităţilor.
17
Obiectivele postului sunt date de suma ţintelor de atins prin activităţile care se derulează în
cadrul acestuia. Pe de altă parte, obiectivele reprezintă motivaţia care a stat la baza înfiinţării
postului. Clasificarea obiectivelor este prezentată în Tabelul 2.2.
Tabelul 2.2.
Sarcinile postului reprezintă ansamblul activităţilor concrete, anticipate sau neanticipate a
se produce în perioade de timp determinate sau previzibile. Sarcinile postului sunt definite pentru a
conduce la atingerea obiectivelor posturilor, fiind subsumate acestuia. Sarcinile posturilor sunt, de
regulă, concrete, bine definite în spaţiu şi în timp; de cele mai multe ori, sarcinile posturilor sunt
repetabile/periodice, pe durată îndelungată de timp.
Caracteristicile sarcinilor posturilor sunt conforme cu tipurile ţintelor de atins. Sunt aplicate
două scheme care realizează legătura cauzală dintre obiective şi sarcinile posturilor. Legătura
cauzală liniară obiective – sarcini este schematizată în fig. 2.1. Legătura cauzală neliniară obiective
– sarcini (fig. 2.2) este acceptată pentru organizaţii de mare anvergură sau pentru cele care dovedesc
o mare flexibilitate managerială, în ceea ce priveşte organizaţia şi personalul acesteia.
Responsabilitatea atribuirii cu sarcini a posturilor aparţine managerilor departamentelor şi
organizaţiei. Acestora le revine rolul de a identifica conexiunile caracteristice diferitelor obiective şi
de a stabilii funcţiile posturilor.
Dificultatea stabilirii sarcinilor care caracterizează un post este cu atât mai ridicată cu cât
caracterul obiectivelor are o cotă sporită de incertitudine. Este posibil ca proiectarea posturilor să
conducă la o suprapunere parţială a sarcinilor (activităţilor) prevăzute pentru posturi care vizează
18
realizarea aceluiaşi obiectiv; schema din fig. 2.3 sugerează o asemenea situaţie. De asemenea, este
posibil ca, printr-o greşită proiectare a posturilor să existe activităţi care nu revin niciunui post (fig.
2.4). Suprapunerea parţială a sarcinilor pentru unele posturi are dezavantaje evidente: neefectuarea
acestora, efectuarea sarcinilor în paralel de către doi angajaţi, disconfortul creat de confuzia privind
atribuţiile şi disiparea responsabilităţilor. Această schemă are, paradoxal, şi avantajul că, dacă este
bine controlată (asigurată cu reguli clare privind atribuţiile), poate fi caracterizată ca fiind flexibilă.
În cazul unor comenzi urgente de produse, gradul de neocupare parţială a unor salariaţi poate fi
compensat/anulat imediat. Cazul existenţei unor secvenţe de activităţi neacoperite cu personal
reprezintă o gravă greşeală de proiectare a posturilor.
Figura 2.1.
Figura 2.2.
19
Competenţele postului reprezintă limitele în care salariatul poate lua decizii, poate
desfăşura activităţi şi în care are atribuţii de serviciu. Competenţele implică aspectele: autorizare,
autoritate profesională şi putere de decizie. Pe baza pregătirii profesionale dovedite, salariatului i se
conferă autorizarea de a aborda sarcinile profesionale singur sau în echipă, simultan sau în
succesiunea altor activităţi. Acestuia i se conferă dreptul de a hotărî asupra succesiunii, tempoului şi
duratei activităţilor pentru care a fost autorizat. Puterea de decizie îi aduce salariatului satisfacţia
recunoaşterii valorii umane şi profesionale. O poziţie ierarhică superioară presupune calificare
adecvată, sarcini de mai mare anvergură sau importanţă, responsabilităţi sporite dar şi facilităţi şi
recompense, inclusiv salariale, superioare. Salariaţilor care au competenţe de rang superior li se
recunoaşte autoritatea şi sunt solicitaţi să avizeze activităţi aferente posturilor subordonate.
Figura 2.3.
Figura 2.4.
Responsabilitatea este caracteristica postului care caracterizează obligaţia salariaţilor să
gireze pentru calitatea, cantitatea şi termenele la care activităţile corespunzătoare postului vor fi
îndeplinite. Practica managerială a resurselor umane are de aplicat, pe lângă altele, şi regula
responsabilizării fiecărui salariat, indiferent de poziţia pe care o ocupă pe scara ierarhică a
20
organizaţiei. Acest atribut transferat salariaţilor reprezintă unul dintre principalele mijloace pentru
motivarea şi evaluarea salariaţilor din punct de vedere profesional şi moral.
Responsabilitatea este una dintre formele de reprezentare a organizaţiei prin persoana
salarizată. Această caracteristică a definirii postului este o obligaţie, autoritatea fiind conferită.
Responsabilitatea, relativ la obiectivele, sarcinile şi competenţele postului, creează premisele
realizării performanţelor profesionale pentru individ şi, implicit, pentru organizaţie.
Responsabilitatea trebuie să fie corelată cu sarcinile şi cu autoritatea titularului postului;
supradimensionarea responsabilităţii creează condiţiile unei atitudini autoritare subiective;
subdimensionarea conduce, de regulă, la inechitate şi la insatisfacţii morale. Pentru posturile cu
activităţi foarte concrete, definirea acestora este o chestiune de rutină; pentru posturile de
conducere, centrul de greutate îl reprezintă realizarea obiectivelor organizaţiei, inclusiv atingerea
performanţei.
Ca urmare, proiectarea corectă a caracteristicilor postului (obiective – sarcini – autorizare –
responsabilizare) trebuie abordată ca un proces dinamic; managementul resurselor umane nu poate
neglija caracteristica interactivă post – salariat.
Se poate rezuma că, la proiectarea posturilor, trebuie să fie luate în considerare:
variabilele mediului exterior organizaţiei:
o caracteristicile mediului economic
o cererea, respectiv oferta pieţei muncii
o gradul de pregătire a populaţie active şi disponibile
o pragul atins de dezvoltarea tehnologică în domeniul de activitate al organizaţiei
variabilele mediului interior al organizaţiei:
o capacitatea de adaptare la modificările mediului exterior
o politica de dezvoltare a organizaţiei
o resursele organizaţiei
caracteristicile segmentului activ recrutat de organizaţie:
o pregătirea generală
o pregătirea profesională
o indicatorii motivării.
Definirea posturilor presupune armonizarea caracteristicilor mediului propriu organizaţiei
cu cele ale mediului exterior, în conformitate cu obiectivele strategice ale acesteia.
2.2 Analiza şi descrierea posturilor
Analiza posturilor este activitatea managerială de evaluare permanentă a obiectivelor,
sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor aferente posturilor, fără a ţine cont de caracteristicile
21
profesionale şi comportamentale ale persoanelor care le ocupă. Prin analiza posturilor se stabilesc,
deci, cerinţele acestora şi criteriile care vor sta la baza selecţiei de personal corespunzător.
Analizând interdependenţele de proces schematizate în fig. 2.5 se observă că analiza
posturilor de conducere este activitatea preliminară care succede direct adoptării obiectivelor
organizaţiei (1); prin asumarea de noi obiective sau prin reevaluarea obiectivelor anterioare se poate
declanşa procedura de analiză a posturilor parcurgând traseul definirii acestora (2) – (3). Pe aceeaşi
cale sunt definite şi supuse analizei şi posturile de conducere în forma operaţională. Pe baza analizei
posturilor pot fi adoptate politicile adecvate: stabilirea necesităţilor de pregătire profesională
(perfecţionare/reciclare) pentru personalul existent la data analizei, recompensarea acestuia (5) şi
cuantificarea simultană a performanţelor organizaţiei. Pe de altă parte, analiza posturilor conduce la
o posibilă declanşare a campaniei de recrutare şi de selecţie (4) şi de recrutare preliminară (6). Este
posibil ca prin selecţie să fie incluse în organizaţie persoane cu valenţe profesionale şi atitudinale
deosebite, ceea ce poate determina modificarea unor obiective (7).
Analiza posturilor presupune identificarea tuturor informaţiilor legate de caracteristicile
acestora: activităţile zilnice, activităţile aleatoare, conexiunile cu alte posturi, mijloacele de
comunicare, competenţele cerute personalului aferent, calificările necesare, salarizarea şi alte
facilităţi, responsabilităţile, condiţiile de lucru, etc. Informaţiile privind posturile se referă şi la
durata activităţilor caracteristice, apariţia posibilelor erori, discontinuităţi şi interferenţe în
activitate, cauzele care ar putea conduce la apariţia bolilor profesionale, poluarea mediului, apariţia
tensiunilor patronat – sindicate ş.a.
Aceste date sunt supuse permanent schimbărilor, astfel încât analiza posturilor se constituie
ca activitate permanentă şi periodică. Organizaţiile nu îşi pot permite să îşi continue activitatea, fără
a face evaluări permanente asupra obiectivelor, posturilor şi performanţelor organizaţiei – axa cheie
a evoluţiei acestora.
Figura 2.5
22
Postul trebuie analizat la momentul şi în împrejurările date; pe de altă parte, nu este
relevantă evaluarea postului prin prisma persoanei care îl ocupă ci doar în ceea ce priveşte
conţinutul acestuia. Pentru a separa caracteristicile intrinseci ale postului de calificările şi
competenţele persoanei care îl ocupă este necesară utilizarea mai multor mijloace de analiză, în
paralel; se poate ajunge astfel la obţinerea informaţiilor obiective. În acelaşi scop, este necesar ca
titularii posturilor evaluate să fie reprezentativi, să aibă experienţă, competenţă şi autoritate în
funcţia respectivă. Acestora trebuie să li se explice că analiza este făcută în scopul optimizării
activităţilor caracteristice; altfel, salariaţii vor fi stingheriţi în activităţile lor şi vor compromite sau
denatura evaluarea.
Analiza postului trebuie să fie suficient de complexă pentru a pune în evidenţă
caracteristicile şi cerinţele sale; postul trebuie să fie descris în termeni fără echivoc, având în vedere
şi faptul că acesta va fi ocupat de o persoană care are propria pesonalitate.
Scopul analizei posturilor este complex şi vizează: simplificarea muncii, studiul metodelor
de muncă (în perspectiva evoluţiei), stabilirea standardelor de muncă şi susţinerea altor activităţi de
personal (recrutarea, selecţia, motivarea, realizarea profesională a salariaţilor).
Analiza postului stabileşte elementele (standardele) caracteristice, astfel:
denumirea postului şi a funcţiei aferente;
denumirea postului ierarhic superior şi a funcţiei aferente;
obiectivele directe;
obiectivele indirecte;
activităţile principale (descriere calitativă şi cantitativă: ce, cum, de ce, unde, cu ce, cât);
activităţile secundare (descriere calitativă şi cantitativă: ce, cum, de ce, unde, cu ce, cât);
calendarul activităţilor;
tehnologiile şi echipamentele utilizate;
relaţiile cu alte posturi;
mijloacele de comunicare cu alte posturi;
gradul de confidenţialitate cerut pentru activităţile şi informaţiile aferente postului;
mijloacele de autoevaluare a rezultatelor activităţilor planificate pentru post;
mijloacele de evaluare a rezultatelor activităţilor planificate pentru post de către alţi salariaţi
abilitaţi în acest scop;
resursele care contribuie la finalizarea sarcinilor postului;
condiţiile de muncă (program, loc, timp);
cerinţele postului: pregătirea, aptitudinile, experienţa anterioară;
limitele de competenţă;
23
responsabilităţile şi puterea de decizie;
marja de eroare acceptată;
salarizarea şi bonificaţiile acordate, corelate cu rezultatele obţinute.
Analiza postului este efectuată de un grup de analişti, specialişti în managementul
organizaţiei sau în managementul prin obiective; echipa este completată cu şeful departamentului în
care este integrat postul, cu un specialist în psihologia muncii şi cu un specialist în ergonomie.
Menţionăm că ergonomia reprezintă domeniul interdisciplinar (sociologie, psihologie, fiziologie,
medicina muncii - inclusiv antropometria, ştiinţe tehnice - inclusiv protecţia muncii şi ştiinţele
economice) care studiază condiţiile de solicitare a omului în procesul muncii. Ergonomia permite
asocierea caracteristicilor/standardelor postului cu specificaţiile postului (trăsături şi caracteristici
umane adecvate postului) adică permite personalizarea acestuia.
Metodele folosite în analiza posturilor sunt prezentate în Tabelul 2.3. Aplicarea metodelor
prezentate conduce la o evaluare obiectivă, dacă este realizată de profesionişti. Dată fiind
diversitatea lor, nu există reţete unice de evaluare a posturilor; aplicarea întregului set de metode de
investigare se face obligatoriu înaintea restructurării organizaţiei. Analiza posturilor pune în
evidenţă aspectele critice pentru organizaţie şi cauzele care conduc la nerespectarea sarcinilor la
termenele stabilite.
Observarea este metoda directă prin care sunt puse în evidenţă următoarele aspecte:
activităţile care se desfăşoară, modul de desfăşurare, participanţii, factorii care împiedică derularea
activităţilor, sursele de disconfort fizic sau psihic, de pericol şi de stagnare, suprapunerea de
activităţi, precum şi cauzele care induc stări confuze etc. Pentru a fi eficientă, metoda observării
trebuie să fie aplicată sistematic; în urma fiecărei sesiuni de observare se întocmeşte un raport care
se constituie ca piesă în dosarul de analiză a postului. Având avantaje evidente, dar şi dezavantaje
(interferenţa analist – lucrător, stresul sporit al lucrătorului, timpul limitat al observării, faptul că
activităţile mentale nu pot fi observate etc.), metoda trebuie dublată de alte mijloace de investigare.
Interviul individual are avantajul că, fiind condus de analişti, pune în evidenţă aspecte care
nu au fost înregistrate în documente, care au scăpat observatorului sau care au fost prezentate
denaturat prin autoevaluare. Analistul trebuie să-l asigure pe salariat că scopul interviului nu se
referă la verificarea activităţii persoanei, ci la simplificarea şi la siguranţa muncii. Dacă analiza
postului vizează şi specificitatea postului (conformitatea post – individ), acest aspect va fi adus la
cunoştinţă salariatului. Titularul postului supus interviului trebuie informat că interviul reprezintă o
activitate de rutină în managementul resurselor umane. Pentru departamentul de resurse umane,
elaborarea structurii de interviu este o problemă dificilă dar importantă, cu atât mai mult cu cât
acestea sunt aplicaţii diferite pentru posturi extrem de diverse. Dezavantajul major al interviului este
dat de subiectivismul salariatului şi de teama acestuia de a-şi pierde locul de muncă.
24
Tabelul 2.3
Profilul locului de muncă se realizează prin evaluarea punctajului pentru fiecare criteriu de
analiză. Procesul de analiză a postului se finalizează prin descrierea postului.
25
Metoda Delphi se aplică la organizaţiile de mari dimensiuni la care specificul activităţii
face dificilă cuantificarea eficienţei acestora. Un grup de 10 – 20 experţi analizează posturile supuse
analizei prin metode clasice; coordonatorul grupului este singurul care cunoaşte numele fiecărui
expert/specialist/analist care participă la evaluarea posturilor. După evaluarea efectuată
independent, analiştilor li se cere să completeze câte un chestionar care se referă la sarcinile,
activităţile, conexiunile, competenţele, responsabilităţile şi performanţele înregistrate la posturilor
analizate. Comparând răspunsurile din fiecare chestionar, coordonatorul constată diferenţe de
opinie; pentru clarificarea aspectelor aflate în divergenţă, se recurge la o nouă rundă de investigare a
opiniilor analiştilor. Noul chestionar are un caracter mai aplicativ, fiind centrat pe aspectele care nu
au întrunit consensul specialiştilor. Analiza noului set de răspunsuri conduce la diminuarea
divergenţelor de opinie şi la clarificarea problemelor care caracterizează posturile respective.
Iteraţia continuă până la eliminarea incertitudinilor; în acelaşi scop, coordonatorul poate decide
dacă este necesară confruntarea analiştilor. Metoda Delphi este utilă atunci când se decide că este
necesară restructurarea organizaţiei sau când se previzionează redimensionări importante de
personal.
Descrierea postului constă în identificarea postului (poziţie, rol, atribuţii) şi în specificarea
postului - cerinţele privind educaţia, trăsăturile comportamentale, experienţa şi aptitudinile:
pregătirea generală;
pregătirea profesională;
abilităţi fizice şi deprinderi intelectuale;
experienţă de muncă;
nivelul competenţelor relaţionale;
capacitatea de a lucra în condiţii de stres;
atitudinea faţă de risc;
spiritul de echipă.
Descrierea postului (job description) se concretizează printr-un document standardizat
denumit fişa postului. Documentul este elaborat de analiştii care au evaluat rezultatele obţinute la
analiza postului.
Fişa postului cuprinde, în principal:
denumirea;
departamentul;
codul, conform nomenclatorului de profesii şi meserii;
categoria de încadrare;
numele titularului postului şi numele analistului;
descrierea sumară a postului;
26
activităţile de efectuat;
cerinţele postului;
contextul postului.
Nu se admite ca fişa postului să conţină elemente vagi, activităţi şi termene nedefinite; fişa
postului are, pe lângă aspectele formale, rolul de a stimula creativitatea salariatului, de a permite
obţinerea de către acesta a recompenselor morale şi material – financiare la care aspiră. Dacă fişa
postului este judicios întocmită, acest instrument de lucru permite aprecierea performanţelor,
diminuarea cheltuielilor de personal, evitarea fluctuaţiei de personal şi creează premisele pentru
asigurarea sănătăţii salariaţilor. Fişa postului este documentul care formalizează angajarea şi
salarizarea personalului. Ceea ce nu poate fi cuprins sintetic în fişa postului se regăseşte în
materialele analitice ale managerilor care procedează la instruirea vechilor salariaţi şi, evident, a
celor nou angajaţi. Fişa postului este documentul cadru semnat de salariat, instructajul la angajare,
precum şi cel efectuat periodic se face, de asemenea, sub semnătură.
Se consideră că descrierea postului este finalizată optim dacă acestuia i se poate asocia
titularul care corespunde cel mai bine caracteristicilor postului; conformitatea post – persoană este o
ţintă de atins pentru departamentul de resurse umane şi pentru managerii companiei, obiectiv care
permite utilizarea talentului, energiei, aptitudinilor şi abilităţilor individului, oferă oportunităţi de
realizare profesională, permite dezvoltarea personalităţii umane, facilitează realizarea relaţiilor
interumane, garantează motivarea ş.a.
2.3 Reproiectarea posturilor
Reproiectarea posturilor este etapa care urmează analizei posturilor, dacă rezultatele
acestei activităţi au fost defavorabile în ceea ce priveşte productivitatea, securitatea muncii şi alte
criterii majore. Reproiectarea posturilor apare ca necesară şi atunci când obiectivele organizaţiei se
modifică, precum şi în cazul în care se hotărăşte retehnologizarea unor procese de muncă. Prin
această activitate se precizează conţinutul specific posturilor noi şi al celor modificate, respectiv
sarcinile, competenţele şi responsabilităţile aferente.
Reproiectarea posturilor poate cuprinde aspectele:
extinderea atribuţiilor titularului postului prin:
- activităţi pe orizontală (asumarea de competenţe suplimentare);
- activităţi pe verticală (asumarea de competenţe complementare din sectoare
poziţionate superior sau ierarhic inferior);
diminuarea atribuţiilor titularului postului (cantitativ);
combinarea sarcinilor;
redimensionarea timpilor de desfăşurare a activităţilor;
27
diversificarea sau restrângerea aplicaţiilor specifice;
creşterea responsabilităţii (cu referire la activitatea proprie sau la cea a subalternilor);
diminuarea responsabilităţii;
cerinţe diferite de pregătire/calificare;
abilităţi diferite;
atitudini comportamentale diferite ş.a.
Reproiectarea posturilor urmează etapele cerute definirii posturilor; acest ansamblu este
constituit ca o activitate ciclică; sunt luate în considerare atât nevoile organizaţiei cât şi
personalitatea distinctă a fiecărui salariat.
Proiectarea şi reproiectarea posturilor trebuie să pună în valoare talentul, calificarea,
motivaţia, deschiderea spre nou, capacitatea de comunicare şi alte trăsături umane şi să răspundă
nevoii de dialog şi de participare activă şi conştientă a salariaţilor la realizarea obiectivelor
organizaţiei.
28
III. RECRUTAREA ŞI SELECŢIA. CARIERA FUNCŢIONARULUI PUBLIC ŞI
RESPECTAREA PRINCIPIULUI STABILITĂŢII22
3.1 Politici, principii şi criterii de recrutare a resurselor umane
Recrutarea reprezintă activitatea de identificare şi de atragere în organizaţie a persoanelor
care au pregătirea liceală, universitară sau postuniversitară, experienţa de viaţă şi profesională,
motivarea, caracteristicile psihologice (atitudinale, comportamentale şi temperamentale),
caracteristicile motrice, aptitudinile etc. corespunzătoare caracteristicilor funcţionale ale posturilor
vacante ale organizaţiei, prevăzute a fi eliberate sau care urmează a fi create.
Recrutarea reprezintă activitatea premergătoare selecţiei personalului pentru o anumită
structură a organizaţiei sau pentru întregul acesteia; ca urmare, recrutarea este numită şi preselecţie.
Politicile de recrutare şi practicile manageriale în materie sunt condiţionate de numeroşi
factori:
raportul dintre cererea şi oferta pieţei muncii (regiunile cu şomaj ridicat sunt medii în care
recrutarea beneficiază de un potenţial major de candidaţi pentru posturile vacante sau nou
create);
cadrul legislativ referitor la angajarea salariaţilor. Astfel, sunt inacceptabile “angajările” fără
carte de muncă, precum şi discriminările de orice natură (politice, religioase, etnice, sex
ş.a.);
relaţia organizaţie – sindicate;
tipul, dimensiunile, recunoaşterea (imaginea), tradiţia şi reputaţia organizaţiei;
resursele financiare ale organizaţiei.
Specialiştii recomandă ca, în cazul în care organizaţia întâmpină sau anticipează dificultăţi
în procesul de recrutare să elaboreze un studiu privind factorii care conduc la atragerea sau la
îndepărtarea candidaţilor; studiul trebuie să evidenţieze punctele tari şi punctele slabe ale
organizaţiei: reputaţia locală sau naţională, nivelul salariilor şi altor facilităţi (participare la prime,
plata concediilor, servicii sociale, condiţii de muncă avantajoase, posibilităţi de perfecţionare,
perspective de promovare).
Recrutarea poate constitui o relaţie biunivocă pe termen lung între organizaţie şi candidat
(potenţial salariat); ca urmare, organizaţia trebuie să efectueze recrutarea în limitele unui parteneriat
real, fără a se manifesta ca o entitate dominantă în raport cu potenţialii salariaţi. Comunicarea
22 La elaborarea acestui capitol, un rol deosebit de important l-a avut GHIDUL PRIVIND RECRUTAREA ŞI PROMOVAREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI, ghid redactat în cadrul proiectului PHARE RO 01.06.04, desfăşurat în cadrul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, avându-se în vedere normele legale în vigoare. Exemplificăm cu titlu informativ Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici, Hotărâre nr. 611 /2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici.
29
directă sau indirectă dintre recrutori şi candidaţii la posturile vacante ale organizaţiei este benefică
ambilor parteneri; chiar dacă recrutarea nu conduce la selecţie, portofoliul de personal selecţionabil
se măreşte, iar imaginea organizaţiei rămâne pozitivă. Candidaţii neselecţionaţi pot beneficia de o
nouă oportunitate de angajare, la aceeaşi organizaţie sau sunt orientaţi spre domenii în care
competenţele lor pot fi fructificate.
Una din dificultăţile recrutării este aceea că atât organizaţia cât şi candidaţii la posturile
vacante au tendinţa de a-şi prezenta numai valenţele pozitive; o asemenea atitudine va conduce
curând la o dezamăgire reciprocă, cu efecte negative pentru ambele părţi. Organizaţiile nu pot
recunoaşte cu uşurinţă că au dificultăţi manageriale, funcţionale sau de marketing; pe de altă parte,
candidaţii, şomerii îndeosebi, acceptă cu greutate că se află în dificultate financiară, materială sau
socială. Rezultă că recrutarea şi selecţia sunt aspectele cele mai delicate ale parteneriatului dintre
organizaţie şi candidat. Onestitatea reciprocă poate pune bazele unui “mariaj” de lungă durată.
Politica recrutării poate avea ţinte de mică anvergură, apropiate în timp. În acest caz,
investigarea mediilor de recrutare este mai facilă. Pentru proiecte importante, care necesită calificări
şi competenţe deosebite, aria şi metodele de recrutare trebuie extinse, iar dimensionarea bugetului
financiar şi de timp pentru recrutare şi selecţie trebuie să fie corect dimensionate.
Recrutarea internă (reorientarea profesională a unor salariaţi) are avantaje deosebite:
salariaţii sunt bine cunoscuţi de către organizaţie;
salariaţii cunosc bine organizaţia;
cheltuielile privind selecţia în vederea reorientării profesionale sunt minime;
timpul aferent acestei activităţi este minim;
aspiraţiile salariaţilor de a urca pe scara ierarhică sau de a fi promovaţi în alte posturi sunt
îndeplinite;
motivarea personalului creşte;
performanţele organizaţiei cresc.
Recrutarea externă are ca avantaje:
atragerea unui nou eşantion de personal, bine selecţionat, motivează indirect vechii salariaţi,
care vor fi nevoiţi să-şi dovedească pe deplin competenţele;
candidaţii la selecţie pot furniza organizaţiei specialiştii pe care aceasta nu îi avea şi care pot
contribui la dezvoltarea proiectelor angajate sau anticipate;
portofoliul cultural al organizaţiei devine mai bogat;
se poate cultiva o nouă filosofie a organizaţiei;
performanţele organizaţiei cresc.
30
Recrutarea reprezintă una din componentele principale ale managementului resurselor
umane ceea ce implică, în acest segment, următoarele:
funcţia de previziune (planificare);
funcţia organizare;
funcţia de coordonare;
funcţia de antrenare şi motivare a recrutorilor;
funcţia de evaluare a rezultatelor.
Funcţia de previziune (planificare) este asigurată de consiliul de administraţie al
organizaţiei sau de un grup specializat, în conformitate cu tipul organizaţiei. Această structură ar
putea utiliza, de exemplu, schema din fig. 3.1.
Planificarea recrutării reprezintă o activitate motivată temeinic de obiectivele strategice ale
organizaţiei şi de oportunităţile oferite acesteia de un excedent al resurselor umane aflat pe piaţa
muncii.
Analiza dinamicii de personal constituie una din activităţile principale ale departamentului
responsabil cu managementul resurselor umane; acesta identifică posturile vacante sau care
urmează a fi eliberate. Pe de altă parte, sunt analizate, în perspectiva imediată sau îndepărtată,
următoarele activităţi şi cerinţe: restructurarea organizaţiei, reprofilarea posturilor, necesitatea
atragerii în organizaţie a personalului cu motivare şi calificare superioară sau mai adecvată
posturilor, necesitatea recalificării, specializării şi perfecţionării personalului existent.
Planificarea resurselor umane presupune luarea în considerare a nevoilor strategice de
dezvoltare, crearea de noi posturi sau reprofilarea unora dintre cele existente, precum şi nevoilor
imediate legate de părăsirea definitivă sau temporară a organizaţiei (transferuri, disponibilizări,
concedieri, deces, întreruperea activităţii pentru continuarea studiilor sau pentru perfecţionare,
îmbolnăviri ş.a.). Procesul dinamic de intrări şi de ieşiri de personal poate conduce la un surplus sau
la un deficit de personal. Pentru a nu pierde oportunităţi de dezvoltare, marile organizaţii optează
pentru salarizarea unui excedent de personal care, fiind policalificat, poate satisface cerinţele unor
activităţi neplanificate, care aduce profit imediat. Aceste entităţi conservă o parte a personalului
care, nefiind angajat în activităţi curente, este orientat spre cursuri de specializare suplimentară.
31
Figura 3.1
Consideraţiile prezentate conduc la concluzia că recrutarea personalului trebuie să aibă
caracter permanent, coerent şi sistematic. “Recrutarea resurselor umane este procesul managerial de
menţinere şi dezvoltare a celor mai adecvate surse interne şi externe necesare asigurării cu personal
competitiv, în vederea realizării obiectivelor organizaţionale”.
Marile organizaţii sunt nevoite să menţină activă funcţia de planificare a recrutării, pentru a
putea face faţă solicitărilor pe care le consideră atractive, chiar dacă la un anumit moment cererea
produselor acestora nu este în creştere.
Un tablou al dinamicii resurselor umane este prezentat în fig. 3.2.
Se observă că recrutarea, ca de altfel toate funcţiile managementului resurselor umane, este
un proces dinamic. Recrutarea poate răspunde unor nevoi strategice (restructurarea organizaţiei),
unor oportunităţi temporare (organizaţiei i se oferă şansa de a realiza, de a dezvolta sau de a
promova un produs sau o activitate) şi de a răspunde necesităţii de a compensa pierderile definitive
sau temporare de personal etc.
Funcţia de organizare a recrutării este atribuită unui departament specializat al
organizaţiei. Întregul proces al recrutării şi, ulterior, al selecţiei trebuie realizat cu cheltuieli
optimizate în raport cu obiectivele. Dificultatea recrutării rezidă din întrebările:
posturile pentru care se face recrutarea vor fi necesare, în perspectiva dezvoltării
organizaţiei?
pe cine recrutăm?
pentru ca selecţia să fie eficientă, de unde şi cum să recrutăm un număr suficient de mare de
candidaţi?
care sunt cele mai adecvate metode de recrutare?
cine vor fi recrutorii?
32
În vederea asigurării cu personal a posturilor importante, numărul candidaţilor trebuie să fie
relativ mare, pentru a putea fi satisfăcute simultan, satisfăcător, atât cerinţele posturilor cât şi
cerinţele candidaţilor înşişi (oferta de angajare).
Figura 3.2
Funcţia de coordonare a recrutării şi funcţia de antrenare şi motivare a recrutorilor revin
departamentului resurse umane din cadrul organizaţiei. Acesta este pregătit anterior, pentru a
desfăşura activităţi specifice. Recrutorii trebuie să deţină toate informaţiile necesare referitoare la
posturile vacante sau care vor fi create şi să cunoască calităţile pe care trebuie să le îndeplinească
titularii acelor posturi. Organizaţia trebuie să se asigure că recrutorii au competenţele cerute de
activitatea respectivă şi că nu există nici un pericol ca aceştia să aibă abordări subiective sau
neadecvate. Salarizarea recrutorilor este, de regulă, legată atât de numărul şi calitatea celor recrutaţi
cât, mai ales, de performanţele pe care cei selecţionaţi le dovedesc.
Funcţia de evaluare a rezultatelor recrutării revine, de asemenea, departamentului de
resurse umane căruia i se ataşează responsabilii/directorii obiectivelor sau proiectelor. Se admite că
recrutarea a fost o activitate reuşită dacă responsabilii obiectivelor sau directorii de proiecte pot
33
selecţiona imediat, din ansamblul persoanelor recrutate, cel puţin 90% din personalul preconizat
pentru efectuarea activităţilor planificate, cu cheltuieli minime necesare acomodării. Personalul
recrutat, dar neselecţionat, poate urma stagii de pregătire pentru aplicaţiile la care participă deja cei
selecţionaţi sau pentru activităţi care urmează a se desfăşura ulterior, în cadrul aceloraşi obiective,
activităţi sau proiecte.
Principiile recrutării resurselor umane sunt:
alegerea motivată a mediilor în care se face recrutarea;
stabilirea criteriilor de recrutare şi însuşirea acestora de către recrutori;
aplicarea riguroasă a criteriilor de recrutare, pentru fiecare categorie de personal în parte
(funcţionari publici de conducere, de execuţie, cu studii medii sau superioare etc.);
în vederea selecţiei, recrutarea trebuie să aibă în vedere obiectivele, proiectele şi posturile
care urmează a fi ocupate;
candidaţilor trebuie să li se prezinte duratele previzibile la care pot fi selecţionaţi;
candidaţilor trebuie să li se prezinte corect activităţile specifice, competenţele,
reglementările şi alte atribute ale posturilor oferite de organizaţie;
recrutorilor le este interzis să prezinte candidaţilor false oportunităţi de promovare sau de
recompensare;
recrutorii trebuie să fie competenţi în a prezenta candidaţilor performanţele organizaţiei în
care vor lucra şi, realist, perspectivele de dezvoltare ale acesteia;
este inacceptabilă denigrarea organizaţiilor concurente;
recrutarea nu trebuie să se desfăşoare sub imperiul vreunei constrângeri impuse sau sugerate
candidaţilor;
conservarea şi optimizarea imaginii şi reputaţiei organizaţiei în mediul exterior;
respectarea cadrului juridic şi legislativ în materie;
satisfacerea cerinţelor de dezvoltare economică şi socială naţională şi regională;
luarea în considerare a ofertei de specialişti disponibili pe piaţa muncii;
luarea în considerare a situaţiei financiare a organizaţiei pentru a da candidaţilor şanse de
reuşită şi de exprimare profesională deplină.
Criteriile de recrutare a resurselor umane sunt adecvate tipului organizaţiei şi
obiectivelor acesteia. Se consideră că, în general, criteriile care pot sta la baza recrutării
personalului sunt:
gradul de pregătire instituţionalizată (studii medii, universitare, postuniversitare, de
specializare şi de perfecţionare);
gradul de pregătire neinstituţionalizată;
competenţa profesională;
34
vechimea în muncă, inclusiv în profesie;
capacitatea de a-şi continua studiile şi potenţialul individual de dezvoltare intelectuală şi
profesională;
gradul de motivare;
gradul de angajare şi dorinţa de reuşită individuală;
criteriile politice, etnice sau de altă natură nu pot constitui condiţii ale recrutării
personalului.
Recrutorii trebuie să cunoască criteriile pe care le utilizează candidaţii aflaţi în căutarea unui
post vacant:
criterii psihologice;
criterii economice (maximizarea raportului dintre venituri şi timpul şi efortul făcut pentru
obţinerea lor);
percepţia candidatului privind siguranţa locului de muncă (bărbaţi), natura muncii (femei),
oportunităţi de promovare (bărbaţi), imaginea asupra postului (femei), caracteristicile
colegilor, stilul managerial al şefului ierarhic etc.
Sarcina recrutorilor este deosebit de dificilă. Parcurgând lista criteriilor se pot releva
dificultăţile acestei activităţi; este vorba de a obiectiva şi de a cuantifica performanţele şi calităţile
socio-profesionale ale candidaţilor, în vederea selecţiei.
Referitor la primul criteriu, trebuie remarcat faptul că este contraproductiv să fie recrutate
persoane care au pregătire instituţionalizată peste cea necesară postului. Pe de altă parte, este
evident că rezultatele şcolare sau universitare, excepţionale chiar, nu asigură de la sine
competenţele profesionale.
Recrutarea poate fi organizată pentru diferite grupe ale populaţiei (Tabelul 3.1).
Tabelul 3.1
35
Organizaţia, prin recrutorii desemnaţi să o reprezinte, are obligaţia de a prezenta candidaţilor
toate facilităţile de care pot dispune: concedii suplimentare pentru studii, asistenţă medicală,
facilităţi pentru copii, mijloace de refacere etc.
3.2 Introducere în procedura de selecţie
Selecţia resurselor umane este procesul prin care se aleg, conform unor principii şi criterii
prestabilite de către organizaţie şi aplicate de către departamentul de resurse umane, cei mai
potriviţi candidaţi pentru ocuparea posturilor vacante sau care urmează a fi create, în vederea
dezvoltării sau reprofilării organizaţiei. Selecţia apare ca o activitate periodică, integrată
managementului resurselor umane, aşa cum sugerează schema din fig. 3.3.
Figura 3.3
Pentru organizaţiile de mari dimensiuni, succesiunea activităţilor prezentate mai sus trebuie
respectată, dar este posibilă simplificarea schemei pentru organizaţiile mici şi mijlocii. Marile
organizaţii pot suprapune sau pot decala unele dintre activităţile menţionate, aşa cum sugerează
schema din fig. 3.4 Astfel, analiza posturilor, recrutarea şi evaluarea personalului pot fi activităţi
programate simultan cu cele primare (analiza oportunităţilor de dezvoltare, analiza structurii,
36
analiza posturilor). Prin urmare, în general, analiza posturilor, planificarea resurselor umane şi
recrutarea sunt premisele derulării selecţiei.
Figura 3.4
Selecţia personalului reprezintă una dintre principalele activităţi ale departamentului de
resurse umane, în cadrul procesului complex al managementului specific. Procesul de selecţie poate
fi denumit concurs, conţinutul acestuia depăşind însă caracterul unei simple evaluări. Selecţia
urmează recrutării personalului care a permis atragerea unui număr suficient de mare de candidaţi;
cei mai potriviţi dintre aceştia vor fi aleşi pentru posturile scoase la concurs.
Ca proces, selecţia urmăreşte trierea candidaţilor pentru ocuparea unui anumit post, pe baza
etapelor de verificare şi de analiză a pregătirii, aptitudinilor profesionale, calităţilor individuale,
inclusiv a capacităţii de muncă ş.a.
Deşi selecţia este activitatea prin care se decide cine va fi angajat, marile organizaţii acordă
o importanţă deosebită recrutării şi atragerii de candidaţi, pentru ca aria selecţiei să fie suficient de
mare, astfel încât rata eşecurilor profesionale să fie minimă.
In general, atribuţiile unui departament de resurse umane sunt următoarele:
primirea candidaţilor la sediul organizaţiei;
verificarea preliminară a documentelor prezentate de candidaţi;
informarea candidaţilor asupra obiectivelor, performanţelor şi structurii organizaţiei;
informarea candidaţilor asupra procedurilor care vor fi adoptate pentru selecţie;
efectuarea preselecţiei, în vederea eliminării din concurs a candidaţilor care nu
corespund cerinţelor minime impuse posturilor vacante sau care urmează a fi create;
efectuarea testelor medicale, inclusiv a celor psihologice;
obţinerea referinţelor privind candidaţii şi verificarea celor prezentate de candidaţi în
dosarele de concurs;
verificarea cazierului candidaţilor;
evaluarea candidaţilor prin mijloace proprii;
luarea deciziilor privind selecţia intermediară sau selecţia finală;
37
administrarea documentelor şi procedurilor privind selecţia.
Prin simpla parcurgere a listei rezultă complexitatea şi importanţa dimensionării
corespunzătoare a departamentului de resurse umane şi responsabilitatea organizaţiei de a ocupa
această structură managerială cu specialişti de valoare confirmată.
În cadrul instituţiilor publice, procedurile privind recrutarea şi selecţia au un specific aparte.
Stabilirea condiţiilor generale pentru accesul la o funcţie sau demnitate publică prin reglementările în
materie de dată relativ recentă, deschid un drum propice pentru perfecţionarea modului de organizare şi
funcţionare a corpului funcţionarilor publici, după modelul statelor occidentale.
Toate legislaţiile ţărilor membre ale Uniunii Europene consacră principiul egalităţii în faţa legii şi
majoritatea consacră principiul accesului egal la funcţiile publice, principiul ocupării funcţiilor publice prin
concurs, precum şi o serie de condiţii prealabile înscrierii.
Egalitatea accesului sub aspect juridic trebuie înţeleasă mai mult ca o egalitate de tratament din
partea legiuitorului şi a autorităţilor, ca o egalitate a şanselor şi a condiţiilor. În competiţie pot intra toţi cei
care îndeplinesc condiţiile, urmând a fi ales dintre toţi ocupantul cel mai merituos.
Pentru ţara noastră principiul egalităţii de acces la funcţia publică derivă din principiul egalităţii în
drepturi a tuturor cetăţenilor şi este consacrat expres de prevederile statutare ale funcţiei publice. Astfel,
recrutarea şi promovarea funcţionarilor publici fac obiectul de reglementare a Statutului funcţionarului
public, legea reglementând - în 57 al. 3 - atât principiul accesului liber cât şi principiul ocupării funcţiei
publice şi selectării funcţionarilor exclusiv pe criteriul competenţei.23
Sediul materiei îl reprezintă Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
republicată şi H.G.nr.611/2008 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici.
3.3. Recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici conform Legii nr.188/1999
A. Recrutarea funcţionarilor publici conform Legii nr.188/1999
Înainte de participarea la concursul organizat în vederea ocupării unei funcţii publice,
fiecare candidat trebuie să corespundă cerinţelor prezentate în capitolul precedent, conform art. 54
din Statutul funcţionarilor publici.
Art.56 din Legea nr.188/1999, republicată, stabileşte faptul că „Ocuparea funcţiilor publice
se face prin: a) promovare; b) transfer; c) redistribuire; d) recrutare; e) alte modalităţi prevăzute
expres de lege.”
23După cum se arată în doctrina comparată, modalităţile de examinare a candidaţilor, deci de desfăşurare a concursurilor, diferă de la teste teoretice până la testele practice sau chiar teste de personalitate. Unele state optează pentru verificarea aptitudinilor direct la locul de muncă avut în vedere, prin impunerea condiţiei satisfacerii unui stagiu de acces la anumite funcţii publice.
38
În conformitate cu Art. 58, Concursul de recrutare pentru funcţiile publice vacante din
autorităţile şi instituţiile publice centrale este organizat, în condiţiile legii, astfel:
a) de către comisia prevăzută la art. 18 alin. (1) pentru înalţii funcţionari publici. Secretariatul
tehnic al comisiei se asigură de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici;
Intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici se face prin concurs naţional. Recrutarea se
face de către o comisie permanentă, independentă, formată din 7 membri, numiţi prin decizie a
primului-ministru. Membrii comisiei au mandate fixe de 10 ani şi jumătate şi sunt numiţi prin
rotaţie. Persoanele care au promovat concursul naţional pot fi numite în funcţiile publice
corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici. Structura, criteriile de desemnare a
membrilor, atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare ale comisiei de recrutare şi selecţie se
stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.24
b) de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilor publice de
conducere generale şi specifice;
c) de către autorităţi şi instituţii publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici,
pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie generale şi specifice.
Concursul de recrutare pentru funcţiile publice vacante din autorităţile şi instituţiile publice
din administraţia publică locală este organizat, în condiţiile legii, astfel:
a) de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru funcţiile publice de conducere din
următoarele domenii: protecţia copilului, evidenţa informatizată a persoanei, audit public intern,
financiar-contabilitate, urbanism şi arhitectură, resurse umane, integrare europeană, pentru secretarii
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi pentru funcţiile publice de execuţie din domeniul
auditului public intern;
b) de către autorităţi şi instituţii publice, pentru ocuparea funcţiilor publice vacante, altele decât
cele prevăzute la lit. a).
În situaţia prevăzută la lit. b), autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică
locală au obligaţia de a informa Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici înainte cu 10 zile de
demararea procedurii de organizare şi desfăşurare a concursurilor. În situaţia în care Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale privind
organizarea şi desfăşurarea concursurilor dispune amânarea sau suspendarea organizării şi
desfăşurării concursului. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate delega autorităţilor sau
instituţiilor publice, în condiţiile legii, competenţa de a organiza concursuri de recrutare pentru
ocuparea funcţiilor publice de conducere generale şi specifice.
24 Cf. Art. 18 al. (1) din Statutul funcţionarilor publici.
39
Concursul pentru admiterea la programele organizate în condiţiile legii pentru obţinerea
statutului de manager public se organizează şi se gestionează de instituţiile abilitate potrivit legii să
organizeze astfel de programe, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Legea nr.188/1999 republicată stabileşte o serie de principii fundamentale care stau la baza
organizării şi desfăşurării concursurilor.
o Acestea trebuie să aibă la bază principiul competiţiei deschise. Definiţia conceptului nu
conţine alte cerinţe în afară de acea că toate concursurile trebuie să fie deschise tuturor
persoanelor care îndeplinesc condiţiile de participare. Coroborată cu principiile care
urmează, aceasta capătă o valenţă suplimentară, de echitabilitate. Candidaţii sunt
evaluaţi numai pe baza propriilor merite şi fără a se ţine cont de nici un fel de alte
aspecte.
o Al doilea principiu este transparenţa. În condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare
(Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, precum şi
Legea nr.677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu
caracter personal şi libera circulaţie a acestor date), candidaţii au anumite drepturi de
acces la documentele elaborate de comisiile de concurs. Transparenţa este, de obicei,
înţeleasă ca inexistenţa unor procese sau elemente ascunse. Responsabilitatea pentru
aplicarea acestui principiu revine tuturor membrilor comisiei de concurs.
o Al treilea principiu se referă la meritul profesional. Toate celelalte elemente fiind egale,
meritul profesional ar trebui să determine rezultatul obţinut de candidat. Este însă vorba
de meritul profesional într-un anume sens: nu doar acela deja demonstrat într-o funcţie
sau într-o succesiune de funcţii ci meritul profesional pentru funcţia publică pentru care
se desfăşoară concursul. Privit din această perspectivă meritul implică o gândire în
perspectivă: prezintă acest candidat cea mai bună combinaţie de aptitudini, experienţă,
calităţi personale şi potenţialul de dezvoltare care să îl facă potrivit pentru a obţine acea
funcţie?
o Al patrulea principiu este competenţa. Şi acest aspect trebuie abordat cu atenţie.
Cerinţele trebuie întotdeauna stabilite în limitele competenţelor necesare funcţiei publice
pentru care se organizează concursul.
o Al cincilea principiu este principiul şanselor egale, care permite accesul la funcţiile
publice oricărui cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale. Acest principiu nu poate
însemna diminuarea principiului meritului, care a fost stabilit mai sus. O formulare mai
des întâlnită ar fi „acest principiu există pentru a permite competiţia fără discriminări de
exemplu, pe motive etnice, de handicap, vârstă sau orientare sexuală, etc”. Majoritatea
acestor aspecte au fost deja acoperite explicit sau implicit prin condiţiile de bază pentru
40
ocuparea unei funcţii publice. Considerăm că această prevedere trebuie interpretată ca un
corolar al tuturor reglementărilor referitoare la discriminare (menţionăm aici prevederile
O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare,
cu modificările şi completările ulterioare).
Art. 57 al statutului prevede că Anunţul privind concursul se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea a III-a, şi într-un cotidian de largă circulaţie, cu cel puţin 30 de zile înainte de data
desfăşurării concursului. În mod excepţional, termenul de 30 de zile poate fi redus, în condiţiile
legii, pentru concursul organizat în vederea ocupării funcţiilor publice de execuţie temporar
vacante.
Menţionăm şi prevederile Regulamentului de organizare şi desfăşurare a concursurilor
potrivit căruia referitor la condiţiile de desfăşurare a concursului, condiţiile de participare la
concurs, bibliografia şi actele solicitate candidaţilor pentru dosarul de înscriere trebuie afişate la
sediul instituţiei organizatoare şi dacă este cazul, publicate pe pagina de Internet a autorităţii sau
instituţiei publice.
Potrivit articolului 57 (5) persoanele care participă la concursul organizat trebuie să
îndeplinească condiţiile de vechime în specialitatea funcţiilor publice, prevăzute de lege. Această
prevedere va fi coroborată cu prevederile HG 611/2008.
B. Selecţia funcţionarilor publici
Procesul complex de alegere a celui mai potrivit candidat pentru ocuparea unei funcţii
publice de conducere şi/sau de execuţie se desfăşoară în mai multe etape:
• alegerea preliminară a solicitanţilor;
• completarea formularului de cerere de angajare;
• intervievarea pentru angajare;
• testarea pentru angajare;
• verificarea referinţelor;
• examenul medical;
• interviul final şi decizia de angajare.
În practica managerială modernă se întâlnesc următoarele instrumente şi metode în procesul
de selecţie:
41
B1. C.V.–ul
Curriculum-ul vitae25 constituie punctul de plecare în orice proces de selecţie, fiind de fapt
un instrument de autoprezentare prin care candidatul oferă informaţii biografice. Acest document,
prin datele pe care le conţine, este uşor de interpretat, el fiind un act de bază prin care comisia de
selecţie se convinge asupra potenţialului unui candidat şi poate determina o corelaţie între
conţinutul postului şi caracteristicile profilului pregătirii candidatului la post.
Reguli privind redactarea unui curriculum vitae
Alcătuirea unui CV funcţional/structurat poate fi următoarea:
autoprezentarea şi coordonatele titularului (nume, titluri, adresă, număr de telefon);
obiectivul propus (ocuparea unui anumit post sau integrarea în colectivul organizaţiei);
pregătire profesională (educaţie, specializări);
experienţă profesională (funcţii, posturi, sarcini, responsabilităţi);
deprinderi, aptitudini şi abilităţi (practice, de comunicare, manageriale, tehnice, artistice);
premii;
activităţi şi realizări extraprofesionale;
preferinţe profesionale;
date personale (mobilitate, disponibilitate, lucrul în echipă).
CV-ul trebuie redactat astfel încât să demonstreze că în activitatea universitară şi
profesională a titularului a existat o preocupare centrală în jurul căreia au fost realizate celelalte
activităţi.
Conform experienţei managerilor de la Université Pierre et Marie Curie (Paris 6), la
elaborarea CV-urilor trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte:
1. Constrângerile privind redactarea unui CV sunt paradoxale; de regulă, pe o singură pagină
trebuie să se sintetizeze şi să se ilustreze parcursul deja trecut, activitatea prezentă şi opţiunile
pentru viitor.
Imperativul documentului constă în a prezenta esenţialul într-o manieră foarte concisă; în
câteva paragrafe trebuie să fie prezentate aspectele cele mai semnificative ale vieţii profesionale şi
ale vieţii personale.
Este necesar ca CV-ul să fie redactat de mai multe ori, până când se obţine forma cea mai
sintetică şi cea mai cuprinzătoare; în document nu vor fi inserate explicaţii, conexiuni, opinii
personale sau comentarii, fiind prezentate doar fapte şi caracteristici. Pentru verificarea conciziei, se
25C.V.-ul nu trebuie să fie o autobiografie prea amănunţită a candidatului, ci un document clar, concis, care să acorde şanse acestuia de a se prezenta la interviu.
42
încearcă, după redactarea finală, să se citească cu voce tare CV-ul în 30 de secunde. Trebuie să
precizăm că majoritatea managerilor, şi nu numai ei, nu citesc cu atenţie decât documente care au
cel mult o pagină!
Autoprezentarea persoanei care redactează CV-ul trebuie să fie sobră, pentru ca
personalitatea titularului să fie apreciată. Redactarea unui document sincer şi persuasiv va permite
titularului să aibă o poziţie degajată la interviul care urmează citirii documentului.
CV-ul nu trebuie să conţină ştersături, modificări sau greşeli gramaticale. Un CV perfect
redactat nu reprezintă garanţia succesului pentru selecţie dar este pasul prim, necesar, pentru
obţinerea dreptului de a participa la următoarele proceduri privind selecţia.
CV-ul corect redactat este mijlocul prin care managerul poate identifica compatibilitatea
caracteristicilor postului vacant cu abilităţile şi cu calificarea solicitantului.
CV-ul se redactează pe o foaie de hârtie albă, neliniată, fără caroiaj şi de bună calitate.
Punerea în pagină trebuie să permită o lectură facilă, agreabilă şi să permită realizarea unei priviri
sinoptice.
Dacă CV-ul se întinde pe două file, se va scrie numai pe prima pagină a fiecăreia dintre
acestea.
Stilul clar face ca recrutorul să nu abandoneze documentul înainte de a-l termina de citit!
“Fonturile” utilizate pentru redactarea documentului nu trebuie să fie mai mult de două,
pentru a exista certitudinea că cel care citeşte se concentrează asupra conţinutului, nefiind atras de
formă.
Limbajul tehnic va fi utilizat numai dacă natura postului vacant presupune folosirea curentă
a termenilor de specialitate. Managerii şi recrutorii preferă să descopere ei înşişi, prin alte mijloace,
competenţele candidatului.
Negaţiile şi explicaţiile date în cazul unor aspecte nefavorabile candidatului nu pot fi
acceptate într-un document de introducere cum este CV-ul.
Nu vor fi utilizate decât abreviaţii recunoscute în documentele oficiale de largă circulaţie.
Numerele se scriu în cifre, nu în litere.
Cu referire la limbile străine cunoscute, se va prezenta explicit nivelul de cunoaştere în
registrele: citit, scris, vorbit.
Activitatea extraprofesională, care dă documentului o amprentă personală, va fi prezentată
în trei sau patru rânduri.
2. Erori făcute la prezentarea unui CV:
CV-ul nu se transmite niciodată fără a fi însoţit de o scrisoare de prezentare, de intenţie sau
de candidatură.
43
CV-ul şi scrisoarea de însoţire se trimit în plicuri standard, nu în dosare sau în mape de
format A4.
CV-ul nu este o carte de identitate, astfel încât nu trebuie să reproducă toate informaţiile din
documentele oficiale care aparţin titularului;
Se recomandă evitarea invocării relaţiilor cu cei care trimit organizaţei recomandări privind
activitatea titularului.
Specialiştii consideră că expedierea poştală a CV-ului şi a scrisorii de însoţire nu trebuie să
fie făcută prin forma scrisorii recomandate, ci a scrisorii simple; acest aspect caracterizează
încrederea dumneavoastră în organizaţii, în general şi în sistemul poştal, în special; a trimite
un plic timbrat pentru obţinerea răspunsului este considerat un gest nepotrivit.
Se obişnuieşte ca acest document să nu poarte un titlu “Curriculum vitae”.
B2. Întocmirea scrisorii de intenţie/motivare
Documentul în cauză însoţeşte C.V.-ul, dar nu repetă în totalitate informaţiile conţinute de
C.V. Este o scrisoare concepută de candidat care respectă câteva cerinţe: să fie scurtă, concisă,
directă, să conţină elementele specifice care nu sunt cuprinse în C.V. (motivele care au stat la baza
părăsirii locului de muncă, motivaţia pentru noul post).
Recomandări privind redactarea unei scrisori de intenţie
Această scrisoare este asemănătoare scrisorii de candidatură dar are un caracter mai aplicat.
Scrisoarea de intenţie/motivaţie poate avea următoarea structură:
prezentarea mijlocului prin care candidatul a luat cunoştinţă de postul vacant;
prezentarea calificărilor, cu sublinierea aspectelor care îl apropie pe candidat de natura şi de
preocupările organizaţiei;
solicitarea interviului;
exprimarea disponibilităţii de continuare a contactelor dintre candidat şi reprezentanţii
organizaţiei.
Scrisoarea poate fi centrată pe unul dintre aspectele:
realizare profesională anterioară;
calificare sau specializare;
calităţi personale deosebite.
Este indicat stilul direct, concret, fără consideraţii conexe; vor fi evitate formulările care
introduc negaţia şi cele prin care se încearcă justificarea unor contraperformanţe anterioare. Nu va fi
evitată prezentarea directă a locurilor de muncă ocupate şi a performanţelor realizate anterior;
44
scrisoarea trebuie să se refere la faptele petrecute şi să nu cuprindă comentarii despre faptele
respective. Nu vor fi dezvoltate decât aspectele pozitive ale activităţii anterioare. Candidaţii trebuie
să considere că organizaţia are nevoie de serviciile lor, de capacitatea lor de a produce bunuri şi de a
oferi servicii. Nu sunt indicate exprimările de tipul: “la vechea organizaţie, n-am prea reuşit”, ”am
eşuat în încercarea de a …”, “am fost concediat, dar …”. Solicitarea postului trebuie să fie
argumentată prin realizările anterioare şi prin calificările dobândite; nu sunt recomandate
exprimările de tipul: “vă rog să aveţi amabilitatea de a mă angaja”, “vă rog să luaţi în calcul faptul
că sunt şomer de … luni”. Sunt recomandate exprimările: “vă rog să aveţi amabilitatea de a studia
dosarul meu de candidatură”, “ştiu că performanţele mele pot fi mai bune … ” etc.
În scrisoarea de motivaţie trebuie să se demonstreze că aportul candidatului la bunul mers al
organizaţiei va fi în beneficiul ambelor părţi.
În scrisoarea de motivaţie nu trebuie invocate dificultăţile materiale sau familiale; reamintim
că acest document este o pledoarie pentru realizarea unui parteneriat în care există interese
economice comune.
Nu este indicat să fie prezentate eşecurile profesionale sau de altă natură; cei care fac
selecţia sunt, în această fază, interesaţi de compatibilitatea caracteristicilor candidatului cu cerinţele
postului vacant!
Aspectul cheie pe care scrisoarea îl va scoate în evidenţă trebuie să fie cât mai atractiv
pentru organizaţia despre care candidatul s-a informat. În scrisoare se va menţiona, cu obligativitate,
care sunt motivele pentru care candidatul a optat pentru organizaţia respectivă.
Scrisoarea de intenţie poate fi transmisă organizaţiei din proprie iniţiativă sau ca urmare a
unor acţiuni de recrutare realizate de departamentul resurselor umane.
Rezumând, scrisoarea de intenţie trebuie să dovedească angajament, să fie directă şi să fie
caracterizată prin eleganţă.
B3. Completarea formularului de angajare (cererea de candidatură)
Formularul de angajare constituie un mijloc de culegere a informaţiilor despre candidat într-
o formă standardizată, concepută de angajator, prin care candidatul oferă informaţii referitoare la
experienţa şi pregătirea profesională. Acest formular este adaptat la natura şi cerinţele fiecărui post
scos la concurs.
45
B4. Prezentarea la interviu
Interviul reprezintă o tehnică complexă de culegere a informaţiilor ce se bazează pe un
raport de comunicare verbală între două persoane: intervievat şi intervievator26 şi constituie una
dintre cele mai importante etape ale procesului de selecţie pentru obţinerea unui loc de muncă.
În desfăşurarea interviului se impun o serie de reguli generale cum ar fi: ţinuta,
punctualitatea, menţinerea contactului vizual în timpul discuţiei, o atitudine deschisă şi sinceră.
Numărul şi natura întrebărilor adresate fiecărui candidat rămân la latitudinea intervievatorului, care
trebuie, totuşi, să ţină seama de următoarele aspecte:
• tehnicile de intervievare folosite nu trebuie să urmărească prinderea în impas a
candidaţilor, ci evaluarea cât mai exactă a răspunsurilor şi a gradului lor de sinceritate;
• testarea candidaţilor prin tehnici de descurajare sau de intimidare trebuie să fie apelate cu
multă precauţie de către comisia de evaluare, care urmăreşte să evalueze corect fiecare candidat,
fără a-l pune într-o situaţie neplăcută.
B5. Testarea
Testul este o probă care implică o sarcină de executat identică pentru toţi subiecţii. În
procesul de selecţie se folosesc trei mari tipuri de teste:
• testele de abilitate şi aptitudini, care sunt utilizate la evaluarea dexterităţii candidaţilor;
• testele de inteligenţă, care permit măsurarea cunoştinţelor generale, cât şi a capacităţii de
judecată a unui individ; aceste teste permit determinarea unui coeficient de inteligenţă pe baza
căruia evaluatorii pot interpreta posibilităţile de acumulare a cunoştinţelor şi de rezolvare a
problemelor, precum şi posibilitatea candidaţilor de a învăţa rapid;
• testele de personalitate, care măsoară caracteristicile personalităţii fiecărui candidat
(motivaţii, intenţii).
B6. Verificarea referinţelor
Se realizează înainte sau după interviu şi se referă la informaţiile oferite în formularul de
angajare sau declarate în timpul interviului. Accentul trebuie pus pe recomandările obţinute de la
locurile de muncă anterioare.
26Intervievatorul trebuie să identifice şi să insiste în derularea interviului pe acele aspecte din educaţia de bază sau din experienţa candidaţilor care nu se fac cunoscute la nivelul cerinţelor.
46
B7. Examenul medical
Candidaţii care au fost selectaţi şi care au trecut de interviu sunt supuşi unui control medical,
al cărui obiectiv este identificarea stării de sănătate. Rezultatul acestui control poate influenţa
decisiv angajarea candidatului.
B8. Angajarea propriu-zisă cu eliberarea deciziei de angajare
Constă în încheierea unui contract între angajat şi angajator care prevede drepturile şi
obligaţiile ambelor părţi. În urma promovării concursului, pentru funcţionarii publici debutanţi se
impune cu necesitate perioada de stagiu.27 Persoanele care au ocupat funcţii de demnitate publică
alese sau numite ori funcţii asimilate acestora, precum şi cele care au deţinut funcţii de specialitate
în afara autorităţilor sau instituţiilor publice pot fi numite, în urma concursului, în funcţii publice
definitive.
3.4. Numirea funcţionarilor publici
Numirea funcţionarilor publici se face în condiţiile prevăzute de statutul funcţionarului
public.
Numirea funcţionarilor publici care au ocupat un post prin concursul organizat de către
instituţii şi autorităţi publice se face prin act administrativ emis de conducătorii instituţiilor şi
autorităţilor respective.
Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină:
temeiul legal al numirii.
numele funcţionarului public.
denumirea funcţiei publice.
data de la care urmează să exercite funcţia publică.
drepturile salariale.
locul de desfăşurare a activităţii.
Actul administrativ trebuie să aibă ataşată fişa postului aferentă funcţiei publice iar o copie a
acestuia trebuie înmânată funcţionarului public. Aşa cum am arătat, este obligatorie depunerea
jurământului de credinţă de către orice funcţionar public la numirea acestuia în funcţia publică, iar
refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului administrativ de
numire în funcţia publică.
27În perioada de stagiu se urmăreşte: • confirmarea aptitudinilor profesionale ale funcţionarilor publici debutanţi în îndeplinirea atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, • formarea lor practică, • cunoaşterea de către aceştia a specificului activităţii autorităţii sau instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, • cunoaşterea exigenţelor administraţiei publice. Abia după finalizarea perioadei de stagiu, o persoană poate fi numită funcţionar public, ocupând o funcţie publică în mod definitiv.
47
3.5. Organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici28
Modalităţile de dezvoltare a carierei în funcţia publică sunt promovarea într-o funcţie
publică superioară şi avansarea în gradele de salarizare. În conformitate cu HG nr. 611/2008,
principiile care stau la baza organizării şi dezvoltării carierei în funcţia publică sunt similare cu cele
prezentate deja, având ca sursă Legea 188/1999 - principii ce stau la baza organizării şi desfăşurării
concursurilor.
3.5.1. Stabilirea condiţiilor specifice de participare la concurs.
Condiţiile specifice de participare la concursul pentru ocuparea funcţiilor publice generale
se aprobă de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, la propunerea autorităţilor şi instituţiilor
publice.
Condiţiile specifice de participare la concursul pentru ocuparea funcţiilor publice specifice
se stabilesc de autorităţile şi instituţiile publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici.
Acestea trebuie corelate cu condiţiile specifice din fişa postului.
3.5.2.Publicarea
Pe lângă publicarea condiţiilor de desfăşurare a concursului în Monitorul Oficial al
României, Partea a III-a, cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului, se au în
vedere publicarea condiţiilor de participare, condiţiilor de desfăşurare a concursului,
bibliografia şi actele solicitate candidaţilor pentru dosarul de înscriere. Cele din urmă precum
şi informaţiile ce se publică în Monitorul Oficial, trebuie publicate pe pagina de Internet a autorităţii
sau instituţiei publice organizatoare şi afişate la sediul acesteia. Legea prevede respectarea aceluiaşi
termen de minimum 30 de zile şi pentru publicitatea de la sediul autorităţii sau instituţiei precum şi
pentru publicarea pe pagina de Internet.
Aceste prevederi nu trebuie interpretate restrictiv, modalităţile de publicitate pot fi extinse
în funcţie de resursele financiare disponibile astfel încât să fie atraşi cei mai buni candidaţi.
3.5.3. Concursul
Toate persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege au dreptul de a participa la
concursurile organizate pentru recrutarea funcţionarilor publici.
Pentru recrutarea funcţionarilor publici, concursul constă în trei etape:
- selectarea dosarelor de înscriere a candidaţilor;
28 Cf. Hotărârii de Guvern nr. 611/2008.
48
- o probă scrisă care va consta fie în redactarea unei lucrări, fie în rezolvarea unor teste grilă
- interviu.
Proba scrisă şi interviul sunt notate cu un număr de puncte de la 1 la 100. Pentru promovarea
concursului, candidatul trebuie să obţină o medie generală de cel puţin 100 de puncte şi peste 50 de
puncte pentru fiecare etapă (probă scrisă sau interviu). Participarea la etapa ulterioară este
condiţionată de obţinerea unui punctaj minim de 50 de puncte la proba anterioară.
3.5.4. Promovarea concursului
Punctajul final al concursului se obţine prin cumularea punctajului obţinut la proba scrisă cu
cel obţinut la proba interviu. Candidaţii care obţin minimum 100 de puncte, cu un punctaj de cel
puţin 50 pentru fiecare probă vor fi clasaţi în ordine descrescătoare potrivit punctajului final obţinut.
Este declarat admis, şi va fi numit în funcţie, candidatul care a obţinut cel mai mare punctaj
dintre candidaţii care au concurat pentru aceeaşi funcţie publică, cu condiţia ca aceştia să fi obţinut
punctajul minim necesar promovării.
La punctaje egale are prioritate candidatul care a obţinut punctajul cel mai mare la proba
scrisă, iar dacă egalitatea se menţine, candidaţii aflaţi în această situaţie vor fi invitaţi la un nou
interviu în urma căruia comisia de concurs va decide asupra candidatului câştigător, cu respectarea
termenului prevăzut la alin. (3)29.
În cazul în care candidatul declarat admis nu se prezintă în vederea ocupării postului în
termenul de 5 zile lucrătoare, este decăzut din dreptul de a fi numit în funcţia publică pentru care a
candidat.
În această situaţie, funcţia publică va fi ocupată de următorul candidat pentru funcţia publică
respectivă, cu condiţia ca acesta să fi obţinut punctajul minim necesar promovării. Dacă următoarea
persoană de pe listă nu a reuşit să obţină punctajul minim necesar, funcţia publică rămâne vacantă şi
se organizează un alt concurs.
3.5.5. Comisiile de concurs şi comisiile de rezolvare a contestaţiilor
Constituirea comisiilor de concurs şi comisiilor de soluţionare a contestaţiilor se face prin
act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice organizatoare a concursului.
Calitatea de membru în comisia de concurs este incompatibilă cu calitatea de membru în
comisia de soluţionare a contestaţiilor iar desemnarea membrilor comisiei de concurs se face cu
respectarea regimului conflictului de interese privind funcţionarii publici.
29 Cf. alin. 3, „Comunicarea rezultatelor la fiecare probă a concursului, inclusiv a rezultatelor finale ale concursului, se face prin menţionarea punctajului final al fiecărui candidat şi a sintagmei "admis" sau "respins", prin afişare la locul desfăşurării concursului. Comunicarea rezultatelor finale se face în termen de maximum 3 zile lucrătoare de la data susţinerii ultimei probe.”
49
Preşedintele comisiei de concurs sau al comisiei de soluţionare a contestaţiilor este desemnat
din rândul membrilor comisiilor prin actul administrativ de constituire a comisiilor.
Membrii comisiilor nu pot fi demnitari sau rude până la gradul al IV-lea inclusiv cu oricare
dintre candidaţi. Dacă există o astfel de incompatibilitate, aceasta poate fi sesizată de persoana în
cauză, de oricare dintre candidaţi, de conducătorul autorităţii sau de orice altă persoană interesată,
situaţie în care, în termen de două zile de la data sesizării, persoana care are competenţa de numire a
membrilor în comisia de concurs, trebuie să ia măsuri de înlocuire a membrului respectiv cu o altă
persoană care să îndeplinească condiţiile cerute.
Pentru participarea la comisia de concurs şi la cele de soluţionare a contestaţiilor membrilor
acestora li se plăteşte o indemnizaţie reprezentând 20% din salariul de bază de către autoritatea sau
instituţia publică în al cărei stat de funcţii este prevăzută funcţia publică pentru care se organizează
concursul.
3.5.6. Secretariatul comisiilor
Fiecare comisie de concurs, respectiv comisie de soluţionare a contestaţiilor are un
secretariat al cărui componenţă se stabileşte prin actul administrativ de constituire a comisiilor.
Persoanele care asigură secretariatul comisiilor de concurs şi de soluţionare a contestaţiilor au
dreptul la o indemnizaţie de 10% din salariu de bază, ce este plătită de către autoritatea sau instituţia
publică în al cărei stat de funcţii este prevăzută funcţia publică pentru care se organizează concursul
3.57. Membrii în comisia de concurs sau comisia de soluţionare a contestaţiilor
desemnaţi din partea sindicatului
Un membru al comisiei de concurs, precum şi la cele ale comisiei de soluţionare a
contestaţiilor, poate fi desemnat de organizaţiile sindicale reprezentative ale funcţionarilor publici,
cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
3.5.8. Accesul la informaţie
Candidaţii pot solicita autorităţii sau instituţiei publice organizatoare a concursului
informaţii cu privire la documentele elaborate de comisia de concurs, respectiv de comisia de
soluţionare a contestaţiilor. Aceştia au dreptul de acces numai la informaţiile de interes public.
Orice candidat are acces, la solicitarea sa, la lucrarea individuală redactată în cadrul probei scrise a
concursului.
50
3.5.9. Activităţi premergătoare desfăşurării concursului
În vederea organizării şi desfăşurării unui concurs, autorităţile şi instituţiile publice care pot
organiza concurs potrivit legii au obligaţia să solicite avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici cu cel puţin 45 de zile înainte de data susţinerii concursului, iar Agenţia are obligaţia de a
emite avizul solicitat în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii solicitării.
Solicitarea avizului trebuie să cuprindă următoarele:
a) denumirea fiecărei funcţii publice vacante, cu evidenţierea clasei şi gradului, precum şi
încadrarea acesteia în structura organizatorică a instituţiei;
b) probele stabilite pentru concurs;
c) condiţiile de desfăşurare a concursului, respectiv data până la care se pot depune dosarele
de înscriere, data, ora şi locul organizării probei scrise sau, după caz, a probei suplimentare şi a
probei scrise;
d) condiţiile de participare la concurs, respectiv condiţiile prevăzute de lege pentru ocuparea
funcţiilor publice vacante şi alte condiţii specifice prevăzute în fişa postului aferentă respectivei
funcţii publice;
e) bibliografia şi, dacă este cazul, tematica stabilită de către conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice organizatoare a concursului, pe baza propunerilor compartimentelor de
specialitate;
f) numele membrilor propuşi pentru a face parte din comisia de concurs şi din comisia de
soluţionare a contestaţiilor, cu evidenţierea funcţiei publice deţinute de fiecare persoană în parte şi a
compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea;
g) alte menţiuni referitoare la organizarea concursului sau la condiţiile de participare la
concurs.
Pe baza avizului Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, înainte cu cel puţin 20 de zile
de data susţinerii concursului, autoritatea sau instituţia publică organizatoare a concursului are
obligaţia să constituie comisia de concurs şi comisia de soluţionare a contestaţiilor; iar înainte cu cel
puţin 30 de zile, are următoarele obligaţii:
o să publice condiţiile de desfăşurare a concursului în Monitorul Oficial al României,
Partea a III-a;
o să afişeze la sediul autorităţii sau instituţiei publice şi să publice, dacă este cazul, pe
pagina de Internet a autorităţii sau instituţiei publice organizatoare condiţiile de
desfăşurare a concursului, condiţiile de participare la concurs, bibliografia şi actele
solicitate candidaţilor pentru dosarul de înscriere.
În situaţia în care concursul se organizează de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici,
condiţiile de participare la concurs se aprobă prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale a
51
Funcţionarilor Publici, la propunerea autorităţilor şi instituţiilor publice în al căror stat de funcţii
sunt prevăzute funcţiile publice vacante. Publicarea detaliilor referitoare la organizarea şi
desfăşurarea concursului este obligaţia Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate modifica sau completa solicitarea
autorităţilor sau instituţiilor publice programând, potrivit calendarului concursurilor, desfăşurarea
acestuia.
3.5.10. Atribuţiile comisiei de concurs, comisiei de soluţionare a contestaţiilor, ale
observatorilor reprezentanţi ai sindicatului şi ale secretariatului
Principalele atribuţii ale COMISEI DE CONCURS sunt:
o Selectează dosarele de concurs ale candidaţilor. Comisia va elimina candidaţii care nu
îndeplinesc condiţiile stabilite pentru ocuparea funcţiei publice pentru care candidează.
Selectarea dosarelor trebuie să se facă în termen de 5 zile lucrătoare de la data expirării
termenului de depunere a dosarelor. Rezultatele selectării dosarelor de înscriere se
afişează, cu menţiunea "admis" sau "respins", la sediul autorităţii ori instituţiei publice
organizatoare a concursului. Se recomandă specificarea motivului care a stat la baza
respingerii dosarului.
o Stabileşte subiectele pentru proba scrisă. Subiectele vor fi stabilite pe baza
bibliografiei şi tematicii concursului şi vor fi concepute astfel încât să testeze capacităţile
de analiză şi sinteză ale candidaţilor. De asemenea, acestea trebuie să fie în concordanţă
cu nivelul şi specificul funcţiilor publice pentru care se organizează concursul.
o Stabileşte planul interviului şi realizează interviul. Responsabilitatea comisiei se
extinde şi asupra desfăşurării şi notării interviului. Fiecare membru al comisiei poate
adresa întrebări candidatului. Nu se vor adresa candidatului întrebări referitoare la
opiniile politice, activitatea sindicală, religie, etnie, sex, stare materială şi origine
socială.
o Notează pentru fiecare candidat fiecare probă a concursului.
o Transmite secretarului comisiei rezultatele concursului pentru a fi comunicate
candidaţilor.
COMISIILE DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR au următoarele atribuţii specifice:
o Soluţionează contestaţiile depuse de candidaţi cu privire la notarea fiecărei probe a
concursului.
o Transmite secretarului comisiei rezultatele contestaţiilor pentru a fi comunicate
candidaţilor.
52
SECRETARIATUL COMISIEI DE CONCURS şi SECRETARIATUL COMISIEI DE
SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR are următoarele atribuţii:
o primesc dosarele de concurs ale candidaţilor;
o convoacă membrii comisiei de concurs, respectiv membrii comisiei de soluţionare a
contestaţiilor;
o întocmesc, redactează şi semnează alături de comisia de concurs, respectiv comisia
de soluţionare a contestaţiilor, întreaga documentaţie privind activitatea specifică a
acesteia;
o asigură transmiterea rezultatelor concursului, respectiv rezultatelor contestaţiei
candidaţilor;
o îndeplinesc orice sarcini specifice necesare pentru buna desfăşurare a concursului.
3.5.11. Procedura de desfăşurare a concursului
A. Dosarul de concurs
În vederea participării la concurs, în termen de 20 de zile de la data publicării anunţului în
Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, candidaţii depun dosarul de concurs, care va conţine
în mod obligatoriu:
a) formularul de înscriere;
b) copia actului de identitate;
c) copiile diplomelor de studii şi ale altor acte care atestă efectuarea unor specializări;
d) copia carnetului de muncă sau, după caz, o adeverinţă care să ateste vechimea în muncă şi,
după caz, în specialitatea studiilor necesare ocupării funcţiei publice;
e) cazierul judiciar;
f) adeverinţa care să ateste starea de sănătate corespunzătoare, eliberată cu cel mult 6 luni anterior
derulării concursului de către medicul de familie al candidatului sau de către unităţile sanitare
abilitate;
g) declaraţia pe propria răspundere sau adeverinţa care să ateste că nu a desfăşurat activităţi de
poliţie politică.
Copiile actelor incluse în dosarul de concurs se prezintă în copii legalizate sau însoţite de
documentele originale, care se certifică pentru conformitatea cu originalul.
În termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data expirării termenului de depunere a
dosarelor, comisia de concurs are obligaţia de a selecta dosarele de concurs pe baza îndeplinirii
condiţiilor de participare la concurs.
53
B. Proba scrisă
B1. Observaţii generale
Proba scrisă constă în redactarea unei lucrări şi/sau în rezolvarea unor teste-grilă. În cadrul
probei scrise se testează, în mod obligatoriu, inclusiv cunoştinţele generale ale candidatului în
domeniul administraţiei publice.
Subiectele pentru proba scrisă se stabilesc pe baza bibliografiei şi a tematicii de concurs,
astfel încât să reflecte capacitatea de analiză şi sinteză a candidaţilor, în concordanţă cu nivelul şi
specificul funcţiilor publice pentru care se organizează concursul.
Pentru candidaţii la ocuparea aceleiaşi funcţii publice, subiectele sunt identice în cadrul
aceluiaşi concurs, cu excepţia cazului în care concursul se desfăşoară în mai multe serii.
Comisia de concurs stabileşte subiectele şi alcătuieşte seturile de subiecte pentru proba
scrisă, în ziua în care se desfăşoară proba scrisă. Fiecare membru al comisiei de concurs propune cel
puţin 3 subiecte. Pe baza propunerilor membrilor comisiei de concurs sunt astfel întocmite
minimum două seturi de subiecte care vor fi prezentate candidaţilor. Membrii comisiei de concurs
răspund individual pentru asigurarea confidenţialităţii subiectelor propuse. Lista subiectelor, pentru
fiecare set, se anexează la procesul-verbal al concursului, cu menţionarea membrului comisiei de
concurs care a propus subiectul.
Seturile de subiecte se semnează de toţi membrii comisiei de concurs şi se închid în plicuri
sigilate purtând ştampila autorităţii sau a instituţiei publice organizatoare a concursului.
În cazul în care proba scrisă constă în rezolvarea unor teste-grilă, întrebările pot fi formulate
cu cel mult două zile înainte de proba scrisă, cu condiţia ca numărul acestora să fie de 3 ori mai
mare decât numărul întrebărilor stabilit pentru fiecare test-grilă. Întrebările pentru fiecare test-grilă
se stabilesc în ziua în care se desfăşoară proba scrisă, înainte de începerea acestei probe.
În cazul concursurilor organizate pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere, punctajul
maxim stabilit pentru testele-grilă nu poate depăşi 30% din punctajul probei scrise, diferenţa de
punctaj fiind alocată subiectelor de sinteză sau rezolvării unor situaţii practice.
Până la ora stabilită pentru terminarea probei scrise a concursului, membrii comisiei de
concurs au obligaţia de a stabili baremul detaliat de corectare a subiectelor. Acesta se afişează la
locul desfăşurării concursului anterior corectării lucrărilor.
După verificarea identităţii candidaţilor, ieşirea din sală a acestora atrage eliminarea din
concurs, cu excepţia situaţiilor de urgenţă în care aceştia pot fi însoţiţi de unul dintre membrii
comisiei de concurs sau de persoanele care asigură supravegherea.
Durata probei scrise se stabileşte de comisia de concurs în funcţie de gradul de dificultate şi
complexitate al subiectelor, dar nu poate depăşi 3 ore.
54
La ora stabilită pentru începerea probei scrise, comisia de concurs prezintă candidaţilor
seturile de subiecte şi invită un candidat să extragă un plic cu subiectele de concurs. După începerea
comunicării subiectelor este interzis accesul candidaţilor care întârzie sau al oricărei persoane, în
afara membrilor comisiei de concurs, precum şi a persoanelor care asigură secretariatul comisiei de
concurs, respectiv supravegherea desfăşurării probei.
În încăperea în care are loc concursul, pe toată perioada derulării acestuia, inclusiv a
formalităţilor prealabile şi a celor ulterioare finalizării probei, candidaţilor nu le este permisă
deţinerea sau folosirea vreunei surse de consultare sau a telefoanelor mobile ori a altor mijloace de
comunicare la distanţă.
B2. Bibliografia concursului
Fiecare concurs pentru ocuparea unei funcţii publice are la bază o bibliografie (eventual şi o
tematică), stabilite în funcţie de natura postului scos la concurs.
Cu excepţia cazurilor în care concursul se organizează pentru ocuparea unei funcţii publice
cu un nivel ridicat de specializare, este recomandabil ca bibliografia să fie cât mai cuprinzătoare.
Funcţionarilor publici li se cere tot mai multă adaptabilitate. Legislaţia în vigoare asigură
mobilitatea funcţionarilor publici. Astfel aceştia pot beneficia de instituţia transferului, în interes de
serviciu sau la cerere, sau de instituţia mutării într-un alt compartiment. Se asigură atât o mobilitate
în cadrul administraţiei publice funcţionarii putând să se transfere de la o instituţie publică la altă
dar şi în interiorul instituţiilor publice de la un compartiment la altul. De asemenea, aceştia mai pot
beneficia de drepturile de detaşare unde adaptabilitatea la noile condiţii şi cerinţe este absolut
necesară.
Bibliografia cuprinde acte normative, lucrări, articole de specialitate sau surse de informare
şi documentare expres indicate, cu relevanţă pentru funcţia publică vacantă pentru care se
organizează concursul. Tematica concursului se stabileşte pe baza bibliografiei. Bibliografia
conţine, în mod obligatoriu, Legea nr. 188/1999, republicată, şi Legea nr. 7/2004 privind Codul de
conduită a funcţionarilor publici, republicată.
B3. Notarea subiectelor de concurs şi notarea probei scrise30
Dispoziţiile legale prevăd că modul de acordare a punctajului pentru proba scrisă este
stabilit de către comisia de concurs, fiind comunicat candidaţilor prin afişare la locul desfăşurării
concursului, la finalizarea probei scrise.
30 GHIDUL PRIVIND RECRUTAREA ŞI PROMOVAREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI, ghid redactat în cadrul proiectului PHARE RO 01.06.04, desfăşurat în cadrul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
55
În majoritatea sistemelor administrative, notarea subiectelor de concurs se face pe baza unor
modele de răspuns.
Acestea însă nu pot fi respectate cu stricteţe: prin însăşi definiţia lor, lucrările elaborate pe
baza unui subiect variază ca abordare şi conţinut, iar un candidat inteligent poate să pornească de la
o abordare cu totul nouă, prezentând un răspuns remarcabil. Cu toate acestea, modelele de răspuns
sunt foarte utile.
Prezentăm în continuare o posibilă variantă de notare, conform recomadărilor specialiştilor
ANFP:
• un procent de 15% din notă alocat pentru prezentarea generală a răspunsului. Acest
procent ar putea fi distribuit după cum urmează:
o 5% pentru interpretarea corectă a subiectului. În mod indiscutabil, nota pentru
întreaga lucrare va depinde de cât de pertinent a fost răspunsul candidatului. Aici
însă se urmăreşte un aspect puţin diferit, anume de a se verifica în ce măsură
candidatul a inclus în răspunsul său o secţiune specială în care analizează întrebarea
înainte de a se lansa în elaborarea propriu-zisă a lucrării.
o 5% pentru fluenţa logică a lucrării. Se urmăreşte să se verifice dacă lucrarea are o
introducere, o secţiune de prezentare a informaţiilor, apoi de analizare a
argumentelor pro şi contra ipotezei respective, urmată de selectarea celui mai bun
argument din punctul de vedere al candidatului şi dacă lucrarea se încheie printr-o
concluzie clară.
o 5% pentru prezentarea lucrării. Sunt respectate paragrafele? Există o idee centrală
clară care se desprinde din fiecare paragraf? Este structura propoziţiei clară? Dacă
sunt folosite titluri, sunt acestea bine alese? În general (dacă se urmăreşte ceva
anume) are lucrarea un aspect profesionist?
• un procent de 75% din notă alocat pentru stil şi argumentaţie. Acest procent ar putea fi
distribuit după cum urmează:
o 10% pentru interpretarea corectă a subiectului. De această dată se va verifica dacă
întrebarea a fost corect interpretată de către candidat. Este important să se insiste
asupra termenului ‘corect’. Candidatul poate forţa puţin maniera de abordare a
subiectului, într-un mod perfect legitim, sau poate prezenta o interpretare care, deşi
fondată, nu a coincis cu cea a examinatorilor. În acest caz, candidatul nu trebuie
penalizat. Pe de altă parte, în cazul în care candidatul a divagat foarte tare şi nu a
înţeles deloc întrebarea, problema care se pune nu mai este cât anume din procentul
de 10% din notă sugerat pentru această caracteristică a răspunsului trebuie alocat sau
nu. Problema este cu mult mai serioasă şi se impune ca întreaga lucrare să fie
56
depunctată. E posibil ca acest candidatsă nu obţină nota de trecere de 50%. Se va
acorda punctaj numai pentru conţinutul logic şi argumentaţie.
o 10% pentru formularea pertinentă a afirmaţiilor conţinute în lucrare. În mod ideal,
candidatul ar trebui să prezinte principiile lucrării în al doilea sau al treilea paragraf,
expunerea sa ocupând unul sau două paragrafe. În termeni dialectici, este necesară
enunţarea unei teze. După analizarea întrebării, candidatul ideal va preciza poziţia
pe care se va situa. Este greu de oferit un exemplu fără a avea la bază o întrebare
concretă, dar vom presupune că subiectul se referă la responsabilitatea generală a
administraţiei publice. Candidatului i se recomandă, în opinia specialiştilor ANFP, să
îşi prezinte poziţia folosind afirmaţii de tipul ‘Deşi este adevărat că sistemul
administraţiei publice a fost creat pentru a servi societatea civilă, acest scop nu este
nici uniform, nici unilateral. Nu există o singură definiţie a binelui public. Acest
concept variază în funcţie de timp şi spaţiu. De asemenea, el variază în concepţia
diferitelor persoane. Teza centrală pe care doresc să o analizez se referă la definirea
binelui public într-o societate pluralistă. Cum poate proceda administraţia publică
pentru a face o distincţie corectă între avantajele de care beneficiază o persoană şi
dezavantajele inevitabile ale altei persoane…. etc.’.
o 10% pentru introducerea unor informaţii relevante şi pentru folosirea eficientă a
acestora. Acest procent poate fi împărţit în două părţi, acordându-se 5% pentru
informaţii şi 5% pentru utilizarea acestora, dar aceasta ar fi o divizare excesivă.
Trebuie subliniat aici faptul că trebuie să existe o cantitate semnificativă de
informaţii. Ne-am putea opri puţin şi asupra precizării ‘cantitate suficientă de
informaţii’. Candidatul care prezintă o lucrare prea scurtă trebuie (în opinia
specialiştilor ANFP) penalizat, la fel şi candidatul care scrie prea mult. Comisia va
trebui să ia decizii privind cantitatea şi caracterul informaţiilor. Ar trebui să fie
suficientă verificarea argumentelor prezentate sau expuse. Un număr insuficient de
argumente determină pierderea unor puncte.
o 25% pentru argumentaţia generală. Tipul de lucrare recomandată este unul care nu se
pretează la un singur răspuns corect. În esenţă, este necesară prezentarea de către
candidat a argumentelor pro şi contra şi realizarea unui raport just între ele. Această
parte a lucrării este cea mai cuprinzătoare, fiind şi deosebit de importantă.
Candidatul ideal nu va fi atras către o prezentare unilaterală. Trebuie să fie expuse
toate argumentele, fiecăruia fiindu-i acordată importanţa cuvenită. Candidaţii mai
slab pregătiţi au tendinţa de a fi unilaterali. S-ar putea ca ei să ştie destul de bine care
este concluzia la care vor să ajungă şi, prin urmare, să „deformeze” prezentarea unui
57
subiect astfel încât să corespundă punctului de vedere la care vor să ajungă. Acest
lucru ar trebui penalizat. În mod ideal, candidatul va prezenta argumentele în mod
echilibrat, însă va merge puţin mai departe în prezentarea sa. El sau ea va explora
implicaţiile argumentelor aduse şi se va dovedi capabil să indice inconsecvenţele sau
problemele pe care le-ar putea ridica. Ceea ce se doreşte a se evita aici este o
atitudine ambiguă doar de dragul argumentării. Foarte rar se va întâmpla ca
argumentele să fie prezentate în mod echilibrat . În mod ideal ar fi necesar ca toate
argumentele pertinente să fie enumerate şi analizate prin prisma unei “unităţi de
măsură “ raţionale şi consistente.
o 10% pentru formularea unui argument. La un anumit punct în lucrare candidatul
trebuie să formuleze un punct de vedere. Aceasta nu se va face la întâmplare, ci acea
opinie ar trebui să decurgă în mod logic din paragrafele anterioare ale lucrării. Un
candidat a cărui întreagă lucrare a condus către o anumită idee, pentru ca apoi să
ajungă deodată la cu totul altă concluzie, merită să fie penalizat. Un model de astfel
de argumentare contradictorie ar putea fi : „ Până acum am analizat argumentele pro
şi contra unui sistem total imparţial al funcţiei publice. În realitate însă acest fapt
este imposibil. Există multe puncte de vedere în favoarea cetăţeanului, care provin
din Constituţie. În următoarea secţiune aceste argumente sunt analizate în
detaliu....„
o 10% pentru o concluzie satisfăcătoare a lucrării. În primul rând, lucrarea ar trebui să
aibă o parte de încheiere clar delimitată. Dacă aceasta nu există, înseamnă că
respectivul candidat nu a alocat suficient timp pentru redactarea ei, şi în acest caz ar
trebui penalizat. Examenul va fi finalizat cu respectarea regulilor privind timpul
alocat. Dacă nu există o încheiere, nu ar trebui să se ezite şi să se aloce 0 la acest
punct al lucrării. În mod ideal, concluzia ar trebui să constea într-un singur paragraf
separat, dar care să fie totuşi mai mult decât simple remarci tardive. Ar trebui
bineînţeles să cuprindă o privire de ansamblu asupra lucrării, iar cei peste medie vor
depăşi această cerinţă. Încheierea ideală a unei lucrări ar trebui să fie caracterizată de
o oarecare eleganţă şi frumuseţe în exprimare.
• 10% din notă vor putea fi alocate pentru corectitudinea din punct de vedere faptic. O
modalitate ar fi utilizarea unei metode de notare prin scădere. Candidatul porneşte, în acest
caz, de la 10 şi pierde câte un punct pentru fiecare eroare de fapt demonstrabilă. Aceste
sisteme prin scădere sunt deseori folosite când se solicită un grad mare de acurateţe din
partea candidatului sau când succesul candidaţilor depinde de stăpânirea deplină a
principiilor generale. Un exemplu ar fi examenele pentru contabilii autorizaţi. În acest caz
58
procentul alocat poate fi stabilit la 70 % şi candidatul pierde 10 puncte pentru fiecare eroare
de principiu evidentă .
B4. Concursul pe baza testelor grilă
Testele grilă pot fi utilizate în probele scrise în cadrul concursurilor pentru ocuparea
funcţiilor publice.
Legea nu conţine multe informaţii despre acest tip de teste. Se prevede doar posibilitatea
utilizării lor şi faptul că întrebările pot fi formulate cu cel mult 5 zile înainte de proba scrisă, iar
întrebările pentru fiecare test grilă se aleg cu două ore înainte de începerea probei scrise.
Formatul standard al unui test grilă prezintă candidaţilor o serie de întrebări. Numărul de
întrebări depinde foarte mult de complexitatea subiectului la care se referă testul. Unele teste de
matematică sau statistică pot consta chiar în 6 până la 10 întrebări. Alte teste pot avea chiar o sută
de întrebări sau mai multe.
Candidaţilor li se prezintă un număr de până la 4 răspunsuri pentru fiecare întrebare.
Candidaţii trebuie să identifice răspunsul (-urile), fie prin încercuirea lui (lor), fie prin marcarea
acestora cu semnul „ ٧” sau „ x „.
Testele grilă nu sunt utilizate numai în cazul subiectelor ce ţin de aspecte practice, concrete.
De cele mai multe ori, testele grilă se utilizează pentru a observa capacitatea de judecată şi
raţionament a unei persoane. Există o întreagă industrie creată în jurul testelor de natură
psihometrică, în care testele grilă reprezintă modalitatea standard de evaluare. Testele grilă sunt
folosite pe scară largă şi în colegii sau universităţi şi nu numai în domeniul matematicii sau al altor
ştiinţe exacte. Acest tip de teste se utilizează şi la alte discipline, cum ar fi arta, ştiinţe umaniste,
medicină şi drept.
C. Utilizarea calculatoarelor
Ca regulă generală, utilizarea calculatoarelor de birou este permisă în cadrul concursurilor,
cu excepţia cazurilor în care sunt testate cunoştinţe matematice de bază.
D. Notarea probelor şi comunicarea rezultatelor
De regulă, acordarea punctajului pentru fiecare probă se face pe baza mediei aritmetice a
punctajelor acordate de fiecare membru al comisiei de concurs.
Notarea probei scrise sau a interviului se face, de regulă, în termen de 48 de ore, dar nu mai
târziu de 3 zile de la data susţinerii probei. Punctajele obţinute, cu menţiunea "admis" sau "respins",
se comunică candidaţilor prin afişare la sediul autorităţii sau instituţiei organizatoare a concursului
cu cel puţin 24 de ore înainte de susţinerea următoarei probe de concurs.
59
Punctajele finale ale concursului, în ordine descrescătoare, vor fi înscrise într-un
centralizator nominal în care se va menţiona, pentru fiecare candidat, punctajul obţinut la fiecare
dintre probele concursului, în vederea unor eventuale contestaţii. Centralizatorul nominal se
semnează pe fiecare pagină de fiecare dintre membrii comisiei de concurs.
E. Soluţionarea contestaţiilor
Candidaţii nemulţumiţi pot face contestaţie, în termen de 24 de ore de la data afişării
punctajelor pentru fiecare probă a concursului, la sediul autorităţii sau instituţiei publice
organizatoare a concursului
Comisia de soluţionare a contestaţiilor va analiza contestaţiile şi va acorda punctajele pentru
fiecare dintre cele două probe.
Contestaţia va fi aprobată şi punctajul final acordat de comisia de concurs va fi modificat în
situaţia în care:
- constată că punctajele nu au fost acordate potrivit baremului şi răspunsurilor din
lucrarea scrisă
- există o diferenţă mai mare de 10 puncte/probă între punctajele acordate de comisia
de concurs şi comisia de soluţionare a contestaţiilor.
Contestaţia va fi respinsă în următoarele situaţii:
a) candidatul nu îndeplineşte condiţiile pentru a participa la concurs;
b) punctajele au fost acordate potrivit baremului şi răspunsurilor din lucrarea scrisă sau punctajele
de la interviu au fost acordate potrivit planului de interviu, întrebărilor formulate şi răspunsurilor
candidaţilor în cadrul interviului;
c) între punctajul acordat de comisia de concurs şi cel acordat de comisia de soluţionare a
contestaţiilor nu este o diferenţă mai mare de 10 puncte/probă.
Rezultatele la contestaţiile depuse vor fi afişate la sediul autorităţii sau instituţiei publice
organizatoare a concursului, imediat după soluţionarea contestaţiilor.
În cazul respingerii contestaţiei, candidatul se poate adresa instanţei de contencios
administrativ.
F. Interviul F1. Introducere în studiul interviului
Dacă nu se realizează corespunzător, interviurile nu îşi îndeplinesc rolul, şi aceasta dintr-o
serie de motive aflate în strânsă legătură:
60
• Membrii comisiei pot avea păreri diferite privind scopurile interviului. Ei înţeleg rolul de
concurs al interviului, precum şi faptul că rezultatul acestuia îi plasează pe candidaţi în
ordinea meritelor lor. Cu toate acestea, ei pot avea opinii foarte diferite privind modul în
care trebuie desfăşurat. Pe de o parte există abordarea severă. Interviul trebuie să fie o
experienţă dificilă pentru testarea candidatului. Acesta trebuie să fie pus în dificultate şi să
simtă că a trecut prin furcile caudine. Pe de altă parte, există ceea ce se poate numi abordare
permisivă. Interviul trebuie structurat şi derulat astfel încât să permită candidatului să dea
cea mai bună măsură a capacităţii sale. Pe baza acestei abordări, intervievatorul are mai mult
rolul de intermediar decât cel de inchizitor. Desigur că pot exista numeroase abordări între
aceste două extreme.
• Structura interviului poate afecta negativ buna prestaţie a candidatului. În cazul interviurilor
susţinute în faţa unei comisii, există pericolul grăbirii procesului de punere a întrebărilor şi
reducerii timpului disponibil pentru elaborarea şi prezentarea răspunsurilor candidatului, în
timp ce membrii încearcă fiecare să pună cele trei sau patru întrebări pregătite.
• Alte probleme ce ţin de structura interviului se referă la timp. Este dificil pentru candidaţi să
menţină acelaşi grad de concentrare mai mult de 35 - 40 de minute, iar interviurile care au o
durată mai lungă trebuie în general evitate.
• Alte aspecte se referă la fluxul întrebărilor. În general, candidatului nu îi este uşor să treacă
de la o temă de întrebări la alta, destul de diferită, fără ca măcar să fie făcută o legătură între
cele două teme.
• Unii candidaţi nu se adaptează uşor unui interviu. Este adevărat că, pentru toţi candidaţii,
interviul este un factor de stres. Dar unele persoane se relaxează mult mai greu decât altele.
Acest aspect trebuie avut în vedere la planificarea şi programarea interviurilor. Preşedintele
comisiei are obligaţia de a se asigura că a avut loc adaptarea corespunzătoare a candidatului
înainte de începerea întrebărilor.
• În final, există anumite probleme de percepţie şi subiectivitate. Anume, membrii comisiei
sunt permanent conştienţi de faptul că trebuie să evite subiectivismul în luarea unor decizii.
Dar, într-o anumită măsură, acesta nu poate fi evitat. Cu toţii suntem întrucâtva influenţaţi
de experienţă şi percepţie. Cu toţii considerăm anumite tipuri de personalitate mai mult sau
mai puţin atrăgătoare. Cu toţii suntem influenţaţi de aparenţe şi maniere. Unul dintre
motivele pentru care se constituie comisii de concurs în locul unui examinator este acela de
a înlătura subiectivismul. Printre responsabilităţile pe care le are preşedintele se numără şi
aceea de a recunoaşte şi reduce la maxim aceste percepţii subiective care adesea pot fi foarte
subtile.
61
Deşi intervin dificultăţi în derularea interviurilor în vederea selectării candidaţilor
corespunzători, interviul rămâne modalitatea de selecţie folosită aproape universal. Este greu de
imaginat o procedură de recrutare care să nu implice la un moment dat un interviu. Este important
ca o comisie de concurs să poată deveni un instrument cât mai eficient de determinare a meritelor
fiecărui candidat.
F2. Aspecte de bază
Încăperea în care se desfăşoară interviul trebuie să fie liniştită, bine ventilată şi izolată.
Trebuie să se aibă în vedere ca interviurile să nu fie niciodată întrerupte. În mod normal, pe uşă
trebuie să fie afişat în mod vizibil mesajul „Interviu în derulare – Nu deranjaţi”.
F3. Informaţii referitoare la interviu
Din nou, conform bunelor practici instituite, candidaţii trebuie să aibă cunoştinţe de bază
privind interviul înainte ca acesta să aibă loc. Câteva dintre aceste informaţii pot părea evidente,
dar candidaţii le uită adesea datorită emoţiei momentului. Din acest motiv (a se vedea mai jos),
sugerăm ca în preambulul interviului să fie repetate întotdeauna aceste informaţii de bază. Acestea
sunt.
• Faptul că va exista o comisie în faţa căreia se va susţine interviul, constând din 5 persoane,
în general.
• Durata probabilă a interviului. Aceasta nu poate fi precizată cu exactitate. Unele interviuri
pot fi mai lungi decât altele datorită timpului necesar pentru acomodarea candidatului. Se
foloseşte în general o estimare de 35 – 45 de minute.
• Punctajul minim pe care candidatul trebuie să îl obţină (50 de puncte).
Se recomandă ca la sfârşitul interviului, candidatului să i se dea ocazia de a aduce în discuţie
orice aspecte importante care consideră că nu au fost atinse în timpul interviului.
F4. Planificarea interviului
Nici un interviu nu trebuie să aibă loc fără o planificare prealabilă.
Potrivit prevederilor din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a concursului aprobat
prin H.G. nr.611/2008, comisia de concurs stabileşte planul interviului şi realizează interviul.
Planul trebuie agreat de membrii comisiei înainte ca interviul să aibă loc. Preşedintele
trebuie să se asigure că planul este urmat.
62
Având în vedere necesitatea planificării fiecărui interviu în parte, interviurile nu trebuie
programate la intervale foarte apropiate. Se obişnuieşte stabilirea unui interval de 15 – 20 minute
între fiecare două interviuri consecutive.
Interviul nu se desfăşoară ca proces izolat. Trebuie analizat dosarul de înscriere.
Prin urmare, se recomandă ca planificarea interviului să urmeze următoarele etape
principale.
• Stabilirea duratei planificate a interviului şi, prin urmare, a orei estimate la care acesta se
încheie. Ora de începere a interviului este deja stabilită în programul general al comisiei.
Interviul nu trebuie să aibă o durată mai scurtă decât cea planificată. Preşedintele comisiei
are responsabilitatea de a se asigura că interviul se încadrează în timpul planificat.
• Stabilirea ordinii în care vor fi adresate întrebările şi a timpului prevăzut pentru fiecare
membru intervievator în parte. Ordinea de intervievare ar trebui schimbată la fiecare
candidat. Este important ca membrii comisiei să ştie cât timp au la dispoziţie şi să îl respecte
cu stricteţe, altfel pot interveni decalări serioase.
• Stabilirea temelor asupra cărora vor fi formulate întrebări. Acest aspect este tratat mai în
detaliu într-una din secţiunile următoare. Preşedintele se asigură, de asemenea, că întrebările
au o succesiune logică, în măsura în care acest lucru este posibil. Se spune adesea că un
interviu în vederea selectării unui candidat trebuie să se desfăşoare ca o conversaţie
coordonată (şi analitică). În practică, acest lucru este posibil să nu se realizeze întotdeauna.
Cu toate acestea, dacă trebuie să intervină schimbarea abruptă a temei de discuţie,
preşedintele va crea o punte de legătură. Formule de tipul: „Mulţumesc pentru răspunsurile
pe această temă. Acum aş dori să îi permit D-lui Y să vă pună câteva întrebări, cred că în
legătură cu –„Aceste strategii pot părea destul de banale, dar trebuie să fim permanent
conştienţi de faptul că, indiferent de aspectul exterior, candidatul se află probabil sub foarte
mult stres.
• Nu este suficient doar să fie stabilite întrebările. Exceptând cazul în care toţi membrii
comisiei cunosc foarte bine tema, persoana care propune o anumită întrebare trebuie, de
asemenea, să indice tipurile de răspunsuri pe care le aşteaptă. După cum vom arăta mai jos,
această abordare asigură faptul că întrebările sunt construite corespunzător.
• Întrebările de încheiere ale preşedintelui. În mod obişnuit în cazul interviurilor susţinute în
faţa unei comisii, preşedintele se limitează la început doar la a pune întrebări având ca scop
acomodarea candidatului, fără a avea în vedere ca acestea să constituie o bază pentru
evaluarea sa. Întrebările puse sunt de genul – La ce proiect lucraţi acum? Au intervenit de
curând schimbări în activitatea dvs.? Cum este organizată echipa în care lucraţi? Şi aşa mai
63
departe. La sfârşitul interviului, preşedintele are de regulă câteva întrebări pregătite. Dar el
trebuie să fie pregătit să renunţe la ele dacă situaţia o cere. Acest lucru se poate întâmpla din
mai multe motive. De exemplu, este posibil ca un candidat să fi fost evident încurcat de o
întrebare, iar în acest caz ar fi indicat ca întrebarea respectivă să fie reformulată pentru a mai
da o şansă candidatului respectiv. O altă situaţie, destul de tipică, este aceea în care un
candidat s-a pierdut atât de mult în timpul interviului încât ar fi inutil şi nepoliticos
deopotrivă ca acesta să fie supus în continuare unor întrebări rigide.
• Finalul interviului. Fiecare interviu trebuie să aibă un final planificat, chiar dacă procedura
de rutină este similară pentru toţi candidaţii.
La începutul sesiunii, planificarea interviurilor trebuie să acopere câteva dintre
regulile/interdicţiile importante. Majoritatea sunt evidente, dar, de multe ori în practică, acestea sunt
încălcate, în general de către noii membri ai comisiei încă nefamiliarizaţi cu practica intervievării.
• În orice moment, un singur membru al comisiei interacţionează cu candidatul.
• Întrebările vor fi puse numai în ordinea convenită. Nici un membru al comisiei nu poate
interveni în timpul intervievării candidatului de către un alt membru al comisiei.
• Numai preşedintele are dreptul de a interveni şi numai dacă are un motiv întemeiat.
Lucrurile trebuie să ia o turnură foarte nefirească pentru a necesita intervenţia preşedintelui.
• Membrii comisiei nu vor intra în dispută cu candidaţii. Se poate spune „Există un alt punct
de vedere, anume că ….”. dar angajarea într-o dispută este cu totul altceva.
• Candidatul trebuie întotdeauna tratat cu respect, indiferent cât de lipsit de inteligenţă sau de
judecată poate părea.
• Nu este rolul comisiei acela de a-l înfrânge pe candidat. Dacă este evident că un candidat nu
cunoaşte o temă de discuţie şi se pierde, mulţumiţi-i şi treceţi la un alt subiect – în general
ceva mai uşor pentru a-l ajuta să-şi recapete încrederea.
• Membrii comisiei nu trebuie să îşi exprime dezacordul (sau aprobarea) faţă de răspunsurile
date de candidaţi. Au existat relatări despre membri ai comisiilor care au izbucnit în râs
zgomotos sau chiar au mormăit „prostii”! Dezinteresul afişat este în egală măsură
nerecomandat.
F5. Preşedintele şi membrii comisiei
Membrii comisiilor de concurs sunt desemnaţi pe baza experienţei lor în administraţia
publică sau a unei pregătiri corespunzătoare.
Condiţia generală este că ei trebuie să aibă pregătirea profesională necesară pentru a testa
corect cunoştinţele teoretice şi practice cerute pentru funcţia publică scoasă la concurs.
64
Desemnarea preşedintelui comisiei este esenţială. Acesta are responsabilitatea de a asigura
derularea corespunzătoare a concursului, respectiv a interviului, în această secţiune.
În ceea ce priveşte interviul, preşedintele are următoarele responsabilităţi principale.
• Să stabilească şi să controleze durata interviului. Candidaţii trebuie să fie evaluaţi cel puţin o
perioadă de timp standard, minimă.
• Să controleze limitele şi caracterul întrebărilor. În măsura în care ele sunt corecte şi prezintă
relevanţă, membrii comisiei trebuie să aibă libertatea de a pune întrebările pe care doresc să
le pună. Preşedintele are responsabilitatea de a se asigura că fluxul întrebărilor şi
modalitatea de intervievare sunt corecte şi rezonabile. În cazuri extreme, este de datoria
preşedintelui să întrerupă fluxul unor întrebări evident neadecvate. Desigur, acest lucru
trebuie să se întâmple doar în cazuri rare şi doar ca ultimă soluţie, şi implică o pricepere
considerabilă din partea preşedintelui. Dacă nu, trebuie schimbat cursul interviului – unul
dintre motivele pentru care un preşedinte trebuie să deţină experienţă prealabilă privind
comisiile de concurs.
• Să îl ajute pe candidat să se acomodeze cu interviul.
• Să controleze timpul petrecut de fiecare membru al comisiei pentru intervievarea
candidatului. Adesea timpul reprezintă o problemă, în special pentru intervievatorii
neexperimentaţi. Aceştia au tendinţa de a-şi depăşi timpul alocat. Preşedintele trebuie să nu
piardă din vedere acest aspect şi să aibă stratageme pregătite pentru a indica membrilor când
să se oprească.
• Să aducă la un loc toate liniile de discuţie din cadrul interviului. Acest lucru nu este
întotdeauna obligatoriu, dar de cele mai multe ori devine necesar. Atunci când un interviu a
atins teme diverse, în mod normal preşedintele trebuie să sintetizeze principalele subiecte
discutate. O modalitate convenabilă este aceea de a formula o introducere la întrebările
preşedintelui. De regulă, acest lucru este simplu. Se spune ceva de genul: „Bun, până acum
am discutat X, Y şi Z. Acum aş vrea să ne îndreptăm atenţia asupra aspectelor A,B,C.”.
• Să încheie interviul. Fiecare interviu trebuie încheiat în mod oficial. Preşedintele ar trebui să
spună că întrebările au luat sfârşit şi să invite candidatul să formuleze orice întrebări sau
puncte de vedere. Aceasta nu reprezintă o ocazie pentru reluarea interviului. În cazul în care
candidatul are ceva de spus, preşedintele trebuie doar să îi mulţumească şi să menţioneze că
punctul său de vedere va fi luat în considerare. Apoi interviul se încheie prin mulţumirile
adresate de preşedinte candidatului pentru participare.
• Să prezideze discuţia privind performanţa candidatului după încheierea interviului şi
retragerea candidatului. Se are în vedere acordarea unei note comune candidatului.
65
Membrii comisiei au, de asemenea, responsabilităţi specifice în ceea ce priveşte interviul.
Iată câteva dintre responsabilităţile lor principale.
• Să considere interviul drept rezultat al efortului întregii echipe. Interviul trebuie privit ca o
unitate coerentă. Întrebările puse candidatului de către membrii comisiei trebuie să fie
complementare. Obiectivul urmărit este ca interviul în ansamblu să exploreze totalitatea
aptitudinilor şi a potenţialului candidatului pentru postul respectiv. Interviul nu trebuie săe
constituit dintr-o serie de mini teste separate. Cu atât mai puţin el reprezintă o ocazie pentru
intervievator de a-şi demonstra superioritatea asupra candidatului.
• Să pună întrebările astfel încât să permită candidatului să dea cea mai bună prestaţie. Acest
lucru nu înseamnă că întrebările nu pot fi incisive. Chiar trebuie să fie. Dar ele trebuie
formulate într-un mod clar – iar candidatul trebuie încurajat să-şi exprime opiniile folosind
expresii de tipul „Puteţi dezvolta puţin această idee? Există un alt punct de vedere ce poate fi
adoptat? Care sunt punctele forte şi punctele slabe ale acestui argument?”
• Să respecte orarul prevăzut pentru interviu. În special, membrii comisiei nu trebuie să
depăşească timpul de intervievare care le-a fost alocat. Acest lucru prezintă importanţă în
special în cazul comisiilor formate din mulţi membri. Întreg orarul poate fi dat peste cap
dacă membrii comisiei depăşesc constant timpul ce le-a fost alocat, iar preşedintele trebuie
să îi oprească de fiecare dată.
• Să fie un ascultător activ pe toată durata interviului. Membrii comisiei nu vor judeca, sau nu
trebuie să judece performanţa doar pe baza răspunsurilor la propriile întrebări. Ei ar trebui să
judece candidatul pe baza întregii sale performanţe pe toată durata interviului. Membrii
comisiei trebuie văzuţi ca participanţi la interviul susţinut de candidat, pe toată durata
acestuia. Ei trebuie în mod evident să îşi dedice întreaga atenţie candidatului. Unii membri
ai comisiei iau notiţe în timpul interviului. Nu există obiecţii cu privire la acest aspect atâta
vreme cât este clar că atenţia lor este îndreptată către candidat.
• Să participe pe deplin la discuţia care are loc în urma interviului cu privire la performanţa
candidatului. De cele mai multe ori, comisiile cu experienţă au tendinţa de a-şi forma opinii
similare asupra candidaţilor. Dar există cazuri în care există o mare diferenţă de opinii. Este
important ca membrii comisiei să poată să îşi menţină opiniile individuale. Este de dorit să
existe un acord, dar acesta nu este obligatoriu.
66
F6 Intervievarea candidatului
Principala etapă a procesului de intervievare este cea în care candidatul trebuie să îşi
demonstreze potenţialul. Pe baza acestei etape se iau principalele decizii privind nota care va fi
acordată candidatului. Prin urmare, această etapă prezintă o importanţă deosebită.
Interviul constituie doar o parte a concursului. Există încă două etape: evaluarea dosarului
de înscriere şi proba scrisă. Prin urmare, primul aspect important este acela ca interviul să nu
reprezinte un duplicat al celorlalte etape ale concursului. El trebuie privit ca având funcţiuni
distincte. Le vom enumera pe cele mai importante.
• Interviul testează abilitatea de a comunica. În cel mai bun caz şi cu participarea celor mai
buni candidaţi, interviul urmează un plan dialectic. Teza o reprezintă întrebarea şi
interpretarea acesteia de către candidat. Antiteza este ordonarea faptelor şi a argumentaţiilor
importante. Sinteza constă în formularea unor concluzii care pot fi (şi sunt) fundamentate.
Analiza şi sinteza reprezintă, desigur, două dintre aspectele în legătură cu care legea prevede
în mod expres să fie testate în timpul concursului.
• Interviul testează facilitatea de exprimare verbală. Caracteristicile necesare aici sunt
vocabularul şi sintaxa la nivel verbal, precum şi abilitatea de ordonare a argumentaţiilor. Cei
care au un stil greoi şi complicat nu obţin un punctaj bun.
• Interviul testează flexibilitatea. Candidatul se confruntă cu o succesiune de probleme
disparate. Acest lucru nu contrazice restricţiile anterioare conform cărora candidatului
trebuie să i se asigure condiţiile pentru a se acomoda şi pentru a fi în largul său. În cea mai
mare parte a interviului, candidatul trebuie să treacă de la o idee la alta. Succesul este dat în
principal de măsura în care reuşeşte să facă acest lucru.
• Interviul (într-o oarecare măsură) testează personalitatea. Trebuie să se aibă grijă să nu se
exagereze în această privinţă. La urma urmelor, interviul nu este un test psihometric sau
psihologic. Dar, cu această rezervă, el va oferi totuşi indicii importante privind
personalitatea de bază a candidatului. Este acesta rigid sau flexibil? Comunică bine sau nu?
Pare să dispună de afecţiune? Pare să aibă o reticenţă deplasată sau este suficient de
sociabil? Pare să aibă simţul umorului? Desigur, toate acestea trebuie analizate din
perspectiva faptului că interviul nu reprezintă o situaţie obişnuită.
F7.Tipuri de întrebări
Majoritatea intervievatorilor cunosc deja preferinţa pentru întrebările deschise faţă de cele
închise. Acest aspect este cu adevărat important în cazul în care interviul se desfăşoară ca o discuţie
67
coordonată. Întrebările închise sunt cele la care candidatul poate răspunde printr-un singur cuvânt,
de regulă prin da sau nu. De exemplu: „Situaţia se prezintă în felul X?” „Politica actuală este Y?”
Pe de altă parte, întrebările deschise sunt cele prin care se verifică abilităţile de analiză şi
comunicare ale candidatului. De exemplu: ‘În situaţia X, care sunt punctele forte şi punctele slabe
ale acestei poziţii?’ ‘Dacă politica actuală este Y, care sunt factorii care au condus la alegerea ei?’
‘Cum aţi justifica acţiunea X faţă de acţiunea Y?’ Menţionăm că nu se recomandă ca întrebările
închise să nu fie niciodată folosite într-un interviu. În mod frecvent acestea îşi arată utilitatea. De
exemplu: ‘Sunteţi de acord cu X?’ apoi ‘Care sunt punctele forte şi punctele slabe ale poziţiei lui
X?’ De asemenea, întrebările închise sunt frecvent folosite ca mijloc de punctare a interviului. După
o discuţie îndelungată generată de o întrebare deschisă, o scurtă întrebare închisă poate fi folosită
pentru a prezenta candidatului o nouă temă. În fapt, are rolul de a pune punct după întrebarea
anterioară. Principalul aspect care trebuie avut în vedere este acela de a nu formula întrebări închise
când se doreşte angajarea candidatului într-o discuţie. Desigur, chiar şi în cazul întrebărilor închise,
unii candidaţi vor intra într-un dialog, dar alţii se vor limita la un răspuns scurt, iar scopul
intervievatorilor trebuie să fie acela de a reduce la minim momentele dificile în derularea unui
interviu.
O altă tipologie a întrebărilor face trimitere către întrebările bazate pe informaţii sau
cunoştinţe concrete, întrebările analitice şi întrebările bazate pe scenarii.
F8. Încheierea interviului
După ce întrebările tuturor membrilor comisiei s-au încheiat, preşedintele are obligaţia de a
încheia interviul. În multe, sau probabil în majoritatea cazurilor, preşedintele va pune întrebări cheie
pentru a completa interviul. În general, aceste întrebări sunt selectate pentru a clarifica alte părţi ale
interviului. De exemplu, preşedintele va pătrunde într-un sector care a fost deja explorat de un
membru al comisiei, de această dată aprofundându-l sau abordând problema dintr-o altă perspectivă.
De asemenea, este posibil ca preşedintele pur şi simplu să formuleze o nouă întrebare, rareori fiind
timp pentru mai multe întrebări.
F9. Notarea interviului
Legea prevede acordarea unui punctaj dintr-un total de maxim 100 de puncte. Notele
individuale acordate de membrii comisiei vor fi totalizate şi va fi făcută o medie.
F11. Concluzie
Proba interviului este un proces dificil, dar care oferă rezultate eficiente. O caracteristică a sa
este aceea că necesită foarte multă experienţă pentru a se putea desfăşura corect. Aptitudinile pe
68
care le implică sunt mai puţin legate de cunoştinţele profesionale şi mai mult legate de capacitatea
de a aborda probleme de dinamică a personalităţii şi a grupurilor.
3.5.12. Concursurile pentru promovarea funcţionarilor publici
A. Consideraţii generale
Legea nr.188/1999 defineşte promovarea ca modalitate de dezvoltare a carierei
funcţionarilor publici prin ocuparea unei funcţii publice superioare vacante. Legea prevede totodatã
cã promovarea se face prin concurs sau examen.
Conform prevederilor art 14 din HG nr. 611/2008 privind organizarea şi dezvoltarea carierei
funcţionarilor publici, promovarea reprezintă modalitatea de dezvoltare a carierei funcţionarilor
publici prin ocuparea, în condiţiile legii, ca urmare a promovării concursului sau examenului
organizat în acest sens, a:
a) unei funcţii publice cu grad profesional superior celui deţinut anterior promovării;
b) unei funcţii publice dintr-o clasă superioară;
c) unei funcţii publice de conducere.
Examenul sau concursul pentru promovare constã în trei etape ca şi în cazul concursului de
recruatare:
Selectarea dosarelor de înscriere
Proba scrisã constând în redactarea unei lucrări sau rezolvarea unor teste grilă în prezenţa
comisiei de concurs
Interviu
B. Vechimea în funcţia publică şi condiţiile în care se poate promova
Legea nr.188 / 1999 prevede în art.65 cã vechimea şi condiţiile standard de performanţã
pentru admiterea la concursul de promovare:
Pentru a participa la examenul de promovare în gradul profesional imediat superior celui
deţinut, funcţionarul public trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) să aibă cel puţin 4 ani vechime în gradul profesional al funcţiei publice din care promovează;
b) să aibă cel puţin 2 ani vechime în treapta de salarizare din care avansează;
c) să fi obţinut cel puţin calificativul "bine" la evaluarea performanţelor individuale în ultimii 2
ani;
d) să nu aibă în cazierul administrativ o sancţiune disciplinară neradiată în condiţiile prezentei
legi.
69
Funcţionarii publici care nu îndeplinesc condiţiile de vechime prevăzute pentru promovarea
în gradul profesional imediat superior celui deţinut pot participa la concursul organizat, în condiţiile
legii, în vederea promovării rapide în funcţia publică31.
Pentru a participa la concursul de promovare într-o funcţie publică de conducere,
funcţionarii publici trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) să fie absolvenţi de masterat sau de studii postuniversitare în domeniul administraţiei publice,
management sau în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice;
b) să fie numiţi într-o funcţie publică din clasa I;
c) să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa postului;
d) să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 57 alin. (6)32;
e) să nu aibă în cazierul administrativ o sancţiune disciplinară neradiată în condiţiile prezentei
legi.
3.6. Cariera funcţionarului public şi aplicarea principiului stabilităţii
Noţiunea de carieră este complexă, având în vedere atât postul ca element al structurii
organizatorice, cât şi ansamblul elementelor ce ţin de natura intrinsecă a individului - capacităţi,
abilităţi, dorinţa de dezvoltare profesională.
Delimitând conceptul, relevăm că se referă la o succesiune evolutivă de activităţi şi poziţii
profesionale pe care le atinge o persoană pe durata vieţii active, ca şi atitudinile, cunoştinţele şi
competenţele dezvoltate în timp. Cariera defineşte interacţiunea între factorii organizaţionali şi cei
individuali, oferind o identitate ocupaţională individului.
În toate ţările membre ale Uniunii Europene întâlnim consacrarea şi protejarea juridică a
dreptului la carieră al funcţionarului public. Acest drept presupune, înainte de toate, stabilitatea în
funcţie, reglementată sub forme foarte diverse. Unele categorii de funcţionari beneficiază inclusiv
de reglementarea inamovibilităţii în funcţie (de exemplu, magistraţii din Franţa, ca în Germania
funcţionarii să fie numiţi pe viaţă).
Una dintre caracteristicile esenţiale ale funcţiei publice o reprezintă stabilitatea.33 Potrivit
acestui principiu, funcţionarul nu este fluctuant, ci este un element de referinţă permanent pentru
buna desfăşurare a activităţilor serviciului public respectiv.
31 Anual, cu încadrarea în limita fondurilor alocate prin buget, autorităţile şi instituţiile publice stabilesc în planul de ocupare a funcţiilor publice numărul maxim al funcţiilor publice de execuţie rezervate în scopul promovării rapide, precum şi numărul maxim al funcţiilor publice destinate transformării în funcţii publice specifice de manager public 32Condiţiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare participării la concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere se stabilesc astfel: a) 2 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere de: şef birou, şef serviciu şi secretar al comunei, precum şi a funcţiilor publice specifice asimilate acestora; b) 5 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere, altele decât cele prevăzute la lit. a).
70
În toate ţările Uniunii Europene se practică atât sistemul carierei cât şi sistemul angajării,
principiul stabilităţii aplicându-se doar în prima situaţie. De reţinut că sistemele de carieră sunt
fundamentate pe conceptul de stabilitate şi continuitate, fie în interiorul unui corp de funcţionari, fie
prin trecerea de la un corp la altul, funcţia publică neapărând izolată, ci ierarhizată pe orizontală şi
pe verticală.
Sistemul de carieră implică o formă de apreciere constantă a activităţii funcţionarului,
anumite drepturi ale funcţionarului în ceea ce priveşte evoluţia sa profesională, ducând la existenţa
dreptului la avansare, cu respectarea anumitor condiţii.
Cadrul instituţional românesc include noţiunea de carieră a funcţionarului public şi cuprinde
reglementări de natură a face o ierarhizare a funcţiilor publice, stabilind posibilitatea de a promova
în structurile instituţiei la care un funcţionar este iniţial încadrat.
Conform art. 11 din lege, funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi. Funcţionarii
publici debutanţi sunt persoanele care ocupă, în urma concursului sau a examenului, o funcţie
publică până la definitivare. Perioada specifică pentru un funcţionar public debutant este de cel
puţin 6 luni, dar nu mai mare de 2 ani.
Funcţiile publice se clasifică după cum urmează:
a) funcţii publice generale şi funcţii publice specifice;
b) funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a II-a, funcţii publice din clasa a III-a;
c) funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi funcţii publice locale.
Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter
general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor
generale.
Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter
specific unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea realizării competenţelor lor specifice,
sau care necesită competenţe şi responsabilităţi specifice.
Legea română prevede expres că în cariera profesională funcţionarul public beneficiază, în
urma rezultatelor obţinute la evaluarea performanţelor profesionale individuale, de dreptul de a
avansa în treaptă, clasă sau grad ori în categorie în urma dobândirii unei diplome de studii de nivel
superior celei avute.
33Stabilitatea funcţionarului ne apare ca o consecinţă logică a continuităţii funcţiei publice, chiar dacă aceasta, cum s-a arătat, are o existenţă obiectivă, dincolo de persoana titularului. Avem în vedere bineînţeles aspectul juridic al problemei şi nu motivaţia reală care ar putea conduce la un moment dat la restructurarea unui aparat, formându-se noi funcţii şi suprimându-se unele din cele existente.
71
3.7. Pregatirea profesională a funcţionarilor publici
Fără îndoială că personalul care îşi desfăşoară activitatea în sistemul administraţiei de stat
trebuie sa aibă o anumită pregătire, deoarece eficienţa serviciilor publice este determinată şi de
nivelul de pregătire a funcţionarilor publici implicaţi în desfăşurarea proceselor de management şi
de execuţie. Astfel, regăsim în rândul funcţionarilor publici, absolvenţi cu studii medii şi superioare
(facultate, masterat, doctorat şi alte forme de specializare organizate de formatorii din ţară şi
străinătate). Un rol deosebit în formarea continuă a funcţionarilor publici îl joacă Institutul Naţional
de Administraţie şi centrele sale regionale, pe lângă instituţiile de învăţământ superior de profil
precum şi alte organizaţii de profil acreditate în acest sens.
72
IV. MOTIVAREA PERSONALULUI
”Oamenii nu-şi schimbă comportamentul
decât dacă au ceva de câştigat din aceasta."
~ Fran Tarkenton
4.1. Motivaţia. Concept. Când e vorba să ne explicăm conduita unui anumit subiect, de multe ori nu reuşim să ne dăm
seama de resorturile intime care-l animă, de acea parte ascunsă a personalităţii sale care-l determină
să procedeze aşa şi nu altfel. Suntem prea preocupaţi să-i măsurăm I.Q.-ul, să îl definim
caracterologic neglijând astfel acea forţă lăuntrică care-i orientează şi-i întreţine energetic acţiunea.
Aceasta este motivaţia, esenţială pentru activitatea umană, pentru înţelegerea şi explicarea
comportamentului.
Problema esenţială a motivaţiei se referă la determinarea mijloacelor prin care membrii
organizaţiei, fiecare cu propriile necesităţi şi cu propria personalitate, pot fi stimulaţi să contribuie
pozitiv şi eficient la îndeplinirea obiectivelor stabilite.
În genere, prin termenul de motivaţie se desemnează starea internă de necesitate a
organismului care orientează şi dirijează comportamentul pe direcţia satisfacerii şi, deci, a
înlăturării ei. Esenţial pentru motivaţie este faptul că ea impulsionează şi declanşează acţiunea.
Totodată, ea nu numai că stimulează, dinamizează organismul, dar îl direcţionează spre un anumit
mod de satisfacere, spre anumite obiecte capabile de a o satisface.
Defintiă ca fiind totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau
dobândite, conştiente sau inconştiente, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte, motivaţia
este înţeleasă fie ca ansamblu de motive, fie ca proces al motivării sau împingere spre acţiune.
Cu alte cuvinte, factorii care declanşează, energizează şi impulsionează omul în activitate
sunt definiţi ca motivaţionali. Motivaţia este influenţată de trei categorii de astfel de factori,
elemente:
• trebuinţele - prin latura lor de energizare, impuls, imbold;
• tendinţe - relaţiile afective şi atitudinile constituite faţă de diverse aspecte ale mediului şi
faţă de propria persoană;
• obiecte şi împrejurări imediate sau imaginare care se dobândesc în funcţie de scopuri.
Totuşi, niciodată omul nu acţionează sub imperiul unui singur motiv, ci sub influenţa unor
constelaţii motivaţionale, în care de regulă se produc şi depăşesc conflicte.
73
Schema modelului motivaţional (Figura 4.1.) conduce la înţelegerea dinamicii interne a
proceselor de stimulare. Rezumând, conceptele care fundamentează motivarea ca proces, acestea
sunt următoarele:
• motivele (dorinţele şi impulsurile care îi determină pe oameni să acţioneze, în vederea
realizării unor obiective);
• nevoile primare şi nevoile psiho-sociale;
• aşteptările.
Se observă astfel complexitatea deosebită a conceptului, el fiind unul multidimensional,
esenţial pentru activitatea umană şi pentru înţelegerea şi explicarea acesteia. Expunerea câtorva
aspecte va fi edificatoare:
În primul rând, o asemenea complexitate provine şi din faptul că fenomenele motivaţionale
nu pot fi observate direct, ceea ce face ca identificarea şi denumirea lor să fie dificilă.
Figura 4.1. Schema modelului motivaţional.
Apoi, diversitatea, mobilitatea, înlănţuirea riguroasă sau doar aparentă a motivelor între ele,
trecerea de la unele la altele sau din unele în altele, complică şi mai mult observarea şi îndeosebi
măsurarea lor. Toate aceste caracteristici permit ca la un moment dat să se stabilească şi să se
manifeste la un individ oarecare o adevărată configuraţie motivaţională care este atât de dinamică,
de mobilă, încât este aproape imposibil s-o surprinzi într-un chip într-adevăr autentic.
Neîndoielnic însă, diferenţele enorme care există între indivizi, nu numai pe direcţia naturii
motivaţiei, care face ca la stimulenţi asemănători sau identici să se răspundă diferit, dar şi pe cea a
modalităţilor de satifacere a ei, ne atrag din nou atenţia asupra cumplexităţii actelor motivaţionale.
Nevoi şi aşteptări
individuale
Tensiuni, dezechilibre
Comporta-
mente sau
acţiuni
Scopuri-le
propuse
Satisfacţii
Reaşezarea
nevoilor
conduc la
determină
conduc la
generates
realizează
apar noi
74
La unii oameni satisfacerea unor trebuinţe este însoţită de stingerea lor, în timp ce la alţii trebuinţa
satisfăcută duce la apariţia altora de acelaşi tip sau de alte tipuri.
Aşadar, problema motivaţiei este esenţială pentru activitatea umană, pentru înţelegerea şi
explicarea comportamentului organizaţional al omului. O bună cunoaştere a fenomenelor
motivaţionale ale membrilor unei organizaţii se poate dovedi utilă pe următoarele direcţii:
• a explicării şi înţelegerii diverselor comportamente organizaţionale ale oamenilor;
• a prevenirii sau a ameliorării unor comportamente datorate intrării în funcţiune a diferitelor
tipuri de motivaţii;
• a stimulării creşterii motivaţiei şi a evitării pierderii ei, contribuind astfel la maximizarea
eficienţei organizaţiilor.
4.2. Tipuri de motivaţii
Cea mai cunoscută tipologie a motivelor este cea elaborată în funcţie de raporturile lor cu
activitatea la care se referă. Astfel, având în vedere sursa tensiunii, care poate fi exterioară sau
interioară activităţii propriu-zise de muncă se pot identifica motivaţia extrinsecă şi motivaţia
intrinsecă, cea care ţine de însăşi natura muncii.
Motivaţie extrinsecă – se manifestă în plan subiectiv prin trăiri emoţionale care sunt fie
negative, fie pozitive, distingându-se astfel două tipuri de motivaţie: pozitivă şi negativă.
• motivele extrinseci pozitive au o orientare pragmatică, vizând dobândirea de beneficii
sau utilităţi rezultate din practicarea cu succes a muncii: recompense băneşti şi
materiale, garanţii privind locul de muncă, acordarea unor titluri, acordare a încrederii,
urmată de delegarea de competenţe, lauda şi mulţumirea manifestate, promovare sau
dobândire de poziţii ierarhice superioare, prestigiu social şi profesional etc. Motivaţia
pozitivă se produce atunci când se asociază în mod direct rezultatele muncii cu
atitudinea faţă de muncă a individului.
• motivele extrinseci negative se manifestă prin reacţii de respingere sau de aversiune faţă
de consecinţe neplăcute: sancţiuni administrative, penalizări, teama de eşec, critică etc.
Motivaţia negativă este bazată pe ameninţare, pedeapsă, blam, amenzi etc. Aplicarea
acestor mijloace trebuie să fie limitată, pentru că există o serie de aspecte care fac ca
eficienţa lor să fie redusă:
o sancţiunile foarte aspre au efecte motivaţionale scăzute fiind
considerate de către salariaţi ca fiind incorecte;
o sancţiunile nu pot fi aplicate, în mod obiectiv şi cu aceeaşi intensitate
pentru indivizi diferiţi aflaţi în situaţii diferite, dar care au greşit în
aceeaşi măsură şi, din această cauză, sunt considerate discriminatorii;
75
o frecvenţa sancţiunilor duce la insensibilizarea celor sancţionaţi;
o organizaţia nu se poate dezvolta pe o cultură cu valenţe negative.
Motivaţia intrinsecă – este solidară cu procesul muncii, izvorând din conţinutul său
specific. Munca ajunge să fie o trebuinţă care se constituie şi se dezvoltă în chiar procesul
satisfacerii ei. Astfel, cea mai importantă sursă a motivaţiei intrinseci este însăşi munca. Viaţa ar fi
un infern dacă umanitatea ar trebui să muncească într-o manieră pur extrinsecă. Această poziţie
fiind de nesuportat, muncitorul îşi creează mobiluri intrinsece, chiar şi atunci când situaţia
exterioară nu i le furnizează.
Motivaţia intrinsecă are în principal trei surse:
• natura muncii – omul se realizează şi se dezvoltă prin activitatea desfăşurată, munca însăşi
este scopul angajării sale, ea generează plăcere sau satisfacţie;
• finalitatea socială a muncii – omul nu numai că munceşte, dar vizează anumite rezultate:
superioare calitativ, mereu îmbunătăţite, destinate satisfacerii anumitor nevoi sociale;
• realizarea propriei persoane – fiecare din noi suntem animaţi de dorinţa de a acţiona astfel
încât să dăm o anumită măsură propriei identităţi în raporurile cu ceilalţi. Munca reprezintă
unul dintre domeniile cele mai propice pentru a ne pune în valoare propriile posibilităţi şi
capacităţi. Dorinţa de realizare şi de afirmare personală se prezintă astfel ca o sursă
importantă a motivaţiei intrinseci.
Motivaţia intrinsecă, indiferent de sursă, este mai rezistentă în timp şi la factori cu acţiune
contrară decât cea extrinsecă şi, totodată, are o puternică forţă de declanşare şi menţinere a
activităţii.
Condiţiile care influenţează motivaţiile pentru muncă se pot structura pe patru niveluri
diferite:
• Dezvoltarea personală. Cercetările psihosociale au demonstrat că trăsăturile relativ
stabile ale personalităţii au un rol important în motivarea participării la muncă. Dintre
acestea, autoevaluarea şi atitudinea faţă de muncă sunt cele mai relevante, constatându-
se astfel că persoanele active, care au încredere în propriile forţe, tind să se angajeze şi
să participe intens în activităţile de muncă, pe când cele care se subapreciază necesită
intervenţia unor stimuli exteriori suplimentari. Atitudinea faţă de muncă se manifestă
sub formă de aprecieri, orientări, proiecţii afective care favorizează sau dezaprobă
munca în general sau un anume gen de muncă pe baza cunoaşterii unor experienţe
anterioare.
• Cultura muncii. Este caracterizată prin sistemul de cunoaştere, valorizare şi practicare a
muncii, de relaţii şi comportamente în muncă. Normele, valorile, credinţele specifice
76
societăţii în care s-a dezvoltat şi a fost educată o persoană vor determina în mare măsură
comportamentul acesteia.
• Organizarea şi infrastructura tehnico-economică a muncii – se referă la condiţiile
logistice ale munciii într-o organizaţie, de la disponibilitatea echipamentelor tehnice, la
organizarea grupurilor şi a locurilor de muncă.
• Situaţia de muncă - se referă la modul de practicare şi finalizare a muncii, la participarea
în activitatea respectivă de muncă.
I II III IV Dezvoltarea Cultura Organizarea şi Situaţia personală muncii infrastructura de muncă tehnico-economică a muncii Autoevaluare Importanţa Posibilităţi de scopurilor şi practicare a valorilor muncii şi de Atitudini faţă asociate muncii manifestare Participare de muncă şi aşteptarea că individuală acestea se activă realizează prin muncă Generare Contextualizare Cristalizare Realizare
Figura 4.2. Niveluri şi funcţii în procesul motivării pentru muncă
Problema constă în integrarea celor patru niveluri, deoarece motivarea pentru muncă este un
proces continuu; astfel, deşi motivaţia se constituie individual, ea este contextualizată cultural şi
cristalizată instituţional (Figura 4.2.).
În clasificarea diferitelor tipuri de motivaţii apare încă de la început dificultatea alegerii
criteriului care ar putea fi utilizat. Pornind de la principalele categorii de stimuli implicaţi în viaţa
profesională identificăm următorii stimuli esenţiali:
• stimuli băneşti, financiari, economici – motivaţie economică;
• munca, activitatea profesională - motivaţie profesională;
• interacţiunea dintre membrii grupului de muncă - motivaţie psihosocială.
77
Tabelul 4.1. – Tipuri de motivaţii ale comportamentului organizaţional
Categorii de stimuli Varietăţi concrete de stimuli Tipuri de motivaţii Materiali
- salariul - participarea la beneficii - premiile
economică
Munca şi condiţiile ei
- munca în sine - condiţiile fizice ale muncii - finalitatea muncii
profesională
Interacţiunea membrilor grupurilor de muncă
- scopul grupului - structura grupului - mărimea grupului
psihosocială
Motivaţia economică este produsă de stimulii băneşti, financiari. Deşi banii nu au o valoare
stimulativă, ei pot căpăta valenţe motivaţionale prin faptul că ei reprezintă principalul mijloc prin
care omul îşi satisface cele mai multe dintre trebuinţele sale. Este însă foarte greu, dacă nu
imposibil, de a găsi un sistem de retribuire care să conţină numai aspecte pozitive, capabile să-i
satisfacă pe toţi angajaţii în aceeaşi măsură. Mai utilă este folosirea unor forme cât mai variate de
retribuire astfel încât să se asigure îndeplinirea cât mai multor nevoi. În plus, s-a constatat că una şi
aceeaşi formă de plată poate avea în anumite condiţii efecte pozitive, iar în altele negative; de aceea
este necesară manipularea adecvată a sistemului de retribuire.
Stimulii economici, ca activatori ai motivaţiei economice ocupă un loc important printre
celelalte categorii de stimuli. Totuşi, s-a constatat că mulţi oameni continuă să muncească chiar şi
după ieşirea la pensie, alţii continuă să muncească chiar după ce au ajuns la un anumit nivel
financiar, iar alţii preferă unele posturi de muncă retribuite mai prost în locul altora retribuite mai
bine. Cercetările efectuate au demonstrat că salariul ocupă locurile 3-4, sau chiar 6-7 în listele ce
conţin şi alţi stimulenţi capabili a motiva comportamentul oamenilor. În ceea ce priveşte
problematica suplimentelor de remunerare, acestea au mai mult o influenţă preventivă decât
creativă, ele previn apariţia atitudinilor negative, dar nu crează atitudini pozitive.
Motivaţia profesională are drept sursă stimulatoare situaţia de muncă. Ea apare din
raportarea omului la munca sa, la particularităţile acesteia. Dar munca, drept activitate umană
complexă poate fi interpretată din mai multe puncte de vedere. Astfel, o putem interpreta pur şi
simplu ca un consum de energie în vederea realizării unui scop, apoi o putem interpreta din prisma
condiţiilor în care se desfăşoară sau prin perspectiva finalităţii ei. Toate aceste aspecte ale muncii
pot să se constituie în stimuli motivaţionali.
• munca privită ca o cheltuială de energie fie ea fizică sau intelectuală nu duce după cum
se crede de obicei la o epuizare a organismului; în anumite limite, acest consum de
energie poate fi plăcut în sine, devenind o veritabilă sursă motivaţională;
• condiţiile muncii reprezintă un alt parametru care poate deveni un stimul motivaţional.
78
Astfel. condiţiile fizice – temperatură, umiditate, luminozitate, zgomot etc. – cât şi cele
legate de particularităţile uneltelor, maşinilor cu care se lucrează contribuie la stimularea
motivaţiei fie pe calea incitării dorinţei de a le schimba, ameliora, fie pe cea a părăsirii
lor. Problema care apare este aceea că aceleaşi condiţii de muncă pot motiva diferit
indivizi diferiţi sau chiar pe unul şi acelaşi individ în momente diferite;
• scopul muncii - o muncă al cărei scop este clar pentru membrii grupului şi este perceput
ca fiind realizabil, va motiva mai mult decât o alta al cărui scop este imprecis, vag
conştientizat sau considerat greu realizabil.
Motivaţia psihosocială derivă din faptul că în cadrul procesului de muncă omul se
raportează nu numai la munca sa ci şi la semenii săi, la ceilalţi colegi sau parteneri de muncă, la
grupul din care face parte sau la alte grupuri învecinate. Munca favorizează realizarea contactelor
sociale dintre oameni, îi acordă statut social, îi prijeluieşte stabilirea de nenumărate contacte
sociale, a unor relaţii afective sau de comunicare, îi satisface, prin intermediul grupului, anumite
nevoi.
Scopul grupului permite stimularea şi angajarea în activitate a tuturor membrilor grupului,
oferind astfel posibilitatea realizării prin unificarea eforturilor a unor performanţe crescute.
Structurile grupurilor. Factorul psihosocial cel mai des invocat în calitate de sursă pentru
declanşarea motivaţiei psihosociale a muncii este interacţiunea membrilor, precum şi natura şi
intensitatea relaţiilor care se stabilesc între ei. Dar nu orice tip de interacţiune declanşează
motivaţia. Valoare stimulatorie are doar acea interacţiune care respectă anumite reguli, care dispune
de o serie de particularităţi ce se stabilesc în funcţie atât de caracteristicile psihoindividuale ale
membrilor grupului, cât şi de altele specifice pentru grupul din care ei fac parte. Printre acestea
putem menţiona: natura, calitatea şi intensitatea interacţiunii dintre membrii grupului; valoarea pe
care o au relaţiile pentru cei ce intră în interacţiune; sensul de manifestare a relaţiilor; similaritatea
partenerilor care intră în interacţiune; tipul relaţiilor interpersonale; măsura în care permite
realizarea scopurilor individuale.
Mărimea grupului stimulează motivaţia participanţilor dintr-o organizaţie nu prin sine însăşi
ci prin caracteristicile de care dispune sau prin fenomenele psihosociale pe care le prilejuieşte.
Stimulii psihosociali, la fel ca şi stimulii economici sau profesionali, permit nu numai
stimularea şi evocarea unei motivaţii specifice, dar şi satisfacerea unor nevoi proprii ale oamenilor,
care se nasc tocmai ca urmare a acţiunii lor într-o situaţie de grup sau a dorinţei de a acţiona în
grup. Printre aceste nevoi satisfăcute de stimuli psihosociali putem încadra: nevoia de grupare sau
de aparţenenţă la un grup, nevoia de securitate, nevoia de statut social de stimă şi preţuire.
79
4.3. Teorii ale motivaţiei
Dezvoltarea diferitelor abordări ale organizaţiilor şi managementului a scos în evidenţă
dinamica permanentă a conceptului de motivaţie. Există multe teorii care încearcă să explice natura
motivaţiei. Toate aceste teorii sunt reale şi toate ne ajută să explicăm comportamentul oamenilor în
anumite momente. Orice teorie sau studiu care ajută la înţelegerea celei mai bune metode de a
motiva angajaţii este utilă.
Datorită complexităţii motivaţiei şi a faptului că nu există un singur răspuns la întrebarea “ce
îi motivează pe oameni să muncească” diferitele teorii sunt foarte importante. Acestea arată că
există multe motive care influenţează comportamentul şi performanţa oamenilor. În totalitatea lor,
aceste teorii ne oferă un cadru în interiorul căruia să ne orientăm atenţia asupra modului în care
putem motiva angajaţii să muncească eficient. Este esenţial ca managerul să înţeleagă elementele de
bază ale motivaţiei dat fiind faptul că un angajat puternic motivat are şanse mai mari de a ajunge la
un produs sau un serviciu superior calitativ decât un angajat căruia îi lipseşte motivaţia.
Există mai multe teorii care schematizează determinarea, motivarea, angajarea şi, ca scop
final, participarea salariaţilor. Printre autorii care au elaborat concepţii proprii sau teorii asupra
motivaţiei putem menţiona: F.W.Taylor – conducerea ştiinţifică, Elton Mayo – teoria relaţiilor
umane, H.A.Murray – teoriile instrumentaliste, A.H.Maslow – piramida trebuinţelor, B.F. Skinner –
teoria condiţionării operante, Frederick Herzberg – teoria factorilor duali, Clayton Alderfer – teoria
ERD, V.H.Vroom – teoria aşteptării, J.S.Adams – teoria echităţii, bazată pe teoria disonanţei
cognitive a lui L.Festinger etc. În Tabelul 4.2. sunt sintetizate principalele teorii motivaţionale
identificate în prezent în literatura de specialitate:
Tabelul 4.2.
Categorii Caracteristici Teorii Exemple Teorii de conţinut
vizează factorii care incită sau iniţiază comportamentul motivat
Ierarhia nevoilor X – Y Factori duali ERG Achiziţia succeselor
motivaţia prin bani, statut social şi realizări
Teorii de proces
vizează factorii care direcţionează comportamentul
Perfromanţe aşteptate Echitate
motivaţia prin pornirea interioară a individului pentru muncă, performanţă şi recunoaştere
Teorii de întărire
vizează factorii care determină repetarea unui comportament
Condiţionare operantă motivaţia prin recompensarea comportamentului
80
4.3.1 Teoria ierarhiei nevoilor
Dezvoltat de Abraham Maslow, modelul ierarhiei nevoilor este bazat pe etaje suprapuse de
motive crescânde ca importanţă, „piramida“ fiind strucutrată pe opt niveluri distinct:
• Tebuinţe fiziologice: nevoia de hrană, de odihnă, de repaus, satisfacerea apetiturilor,
nevoia de a-şi păstra sănătatea etc.;
• Trebuinţe de securitate: căutarea securităţii, nevoia de securitate emoţională şi în muncă,
de securitate contra pericolelor, a deposedării, nevoia de stabilitate la locul de muncă,
nevoia de protecţie;
• Nevoi sociale: nevoia de apartenenţă şi adeziune, nevoia de a se identifica afectiv cu un
grup sau o categorie socială, de a fi membru al unei familii;
• Trebuinţe în legătură cu Eu-l: trebuinţa de conservare, nevoia de a te stima pe tine însuţi,
nevoia de respect pentru sine, de a-i stima pe alţii, dorinţa unei reputaţii bune, dorinţa de
prestigiu, de consideraţie, de atenţie, nevoia de a fi important, de a-şi da propriul
consimţământ în diferite ocazii;
• Nevoi cognitive: nevoia de a şti, de a înţelege, de a învăţa, de a descoperi, de a explora
• Trebuinţe estetice: nevoi de ordine, simetrie, realizarea muncii sale, de puritate, dragoste
de natură şi frumuseţe.
• Nevoi de realizare a sinelui: nevoia de a-şi valorifica propriul potenţial creativ, de a-şi
aduce contribuţia la procesele de muncă, de a efectua ceva pentru care este mai bine dotat,
adică ceea ce vrea să realizeze, ceea ce-i face plăcere;
• Trebuinţele stadiului de concordanţă: nevoi de concordanţă între simţire, cunoaştere,
acţiune.
Sintetizând, facem trimitere către cinci nevoi de bază: nevoi fiziologice, securitate,
apartenenţă şi afecţiune, respect, realizare.
În completarea acestui model Maslow face următoarele precizări:
• o trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu cât este mai complet şi continuu satisfăcută;
• o trebuinţă nu apare ca motivaţie decât dacă cea inferioară ei a fost satisfăcută;
• succesiunea trebuinţelor nu trebuie înţeleasă şi interpretată rigid în sensul că trecerea la o
altă trebuinţă ar necesita satisfacerea în întregime şi durabilă a trebuinţei anterioare;
• apariţia unei trebuinţe noi după satisfacerea alteia anterioare vechi nu se realizează brusc, ci
gradual.
În Figura 4.3. este prezentată structura piramidală a modelului propus de Maslow:
81
8.Trebuinţele stadiului de concordanţă
7.Trebuinţe estetice
6.Nevoi cognitive
5.Nevoi de realizare a sinelui
4.Trebuinţe în legătură cu Eu-l
3.Nevoi sociale
2.Trebuinţe de securitate
1.Trebuinţe fiziologice
Figura 4.3. Trebuinţele fundamentale care reglează motivaţia
Unii autori arată că modelul ierarhiei nevoilor are şi o serie de limite:
• ierarhia propusă de Maslow are un caracter static, presupune o lume a lui „aici şi acum“, o
lume în care nevoile pot să fie real satisfăcute într-o ordine secvenţială şi apoi abandonate,
excluzându-se astfel o caracteristică importantă a nevoilor - ciclicitatea lor;
• caracterul cultural limitat al ierarhiei, ea fiind presupusă identică pentru orice epocă şi pentru
orice cultură. Dar nu în toate societăţile umane, nu în toate categoriile sociale sau în
subculturile existente se păstrează aceeaşi ierarhizare a motivelor;
• evoluţia motivaţională, datorită modului de concepere al scării, devine identică pentru
personalităţi foarte diferite.
4.3.2 Teoria X şi teoria Y
Pornind de la teoria elaborată de Maslow, McGregor a evidenţiat existenţa a doua supoziţii
referitoare la natura umană şi la comportamentul de muncă. Această teorie se bazează pe două seturi
de afirmaţii dispuse la polii opuşi ale continuumului comportamental. Deşi sunt bazate pe
comportamente extreme şi foarte simplificate, teoriile elaborate de McGregor pot fi identificate în
atitudinea managerilor faţă de angajaţi. În practică, aceste atitudini sunt influenţate de
particularităţile situaţionale.
82
O comparaţie a stilurilor de management şi a atitudinii faţă de angajaţii din culturi diferite
ne este oferită de Ouchi şi Gelenier. În contrast cu mediul organizaţional american, el propune un
modelul japonez concretizat în teoria Z. Sintetic, afirmaţiile corespunzătoare celor trei teorii sunt
prezentate în Tabelul 4.3.
Tabelul 4.3.
Teoria X (D. McGREGOR)
Teoria Y (D. McGREGOR)
Teoria Z (OUCHI şi
GELENIER) oamenilor nu le place munca oamenii evită să muncească,
dacă este posibil oamenii sunt puţin ambiţioşi oamenii preferă să fie
conduşi, dirijaţi oamenii sunt egoişti şi
indiferenţi la necesităţile organizaţiei din care fac parte
oamenii nu îşi asumă responsabilităţi
oamenii sunt preocupaţi de securitatea lor în procesele de muncă
oamenii se opun schimbărilor
oamenii trebuie controlaţi şi, după caz, pedepsiţi
oamenii doresc să maximizeze doar avantajele materiale, neglijând nevoile psiho-sociale
pentru atingerea obiectivelor organizaţiei trebuie utilizată constrângerea
oamenii nu sunt leneşi oamenilor nu la displace
să muncească oamenii au capacitatea de
a se automotiva oamenii sunt stimulaţi de
responsabilităţi oamenii se implică în
schimbare, având capacitatea de a imagina şi de a crea
oamenilor nu le place să fie supravegheaţi
oamenilor nu le place să fie controlaţi
pe lângă nevoile primare şi de securitate, indivizii au şi nevoie de autoperfecţionare şi de autodepăşire
efortul fizic şi efortul intelectual în muncă sunt tot atât de necesare ca şi odihna şi distracţia
performanţa salariaţilor este dependentă de satisfacţia muncii
oamenii preferă să lucreze în grupuri autonome
oamenii preferă să ia deciziile prin consens
oamenii acceptă managementul participativ
oamenii preferă asocierile informale
4.3.3 Teoria factorilor duali
Teoria bifactorială elaborată de Frederick Herzberg porneşte de la ideea centrală conform
căreia există o discontinuitate între factorii care produc satisfacţia şi cei care produc insatisfacţia în
muncă. Teoria bifactorială susţine că satisfacţia în muncă este determinată numai de un anumit tip
de factori – cei de conţinut sau motivatori, iar insatisfacţia este produsă de un alt tip de factori – cei
de context sau igienici.
Fundamentul teoretic al modelului bifactorial al motivaţiei se regăseşte în ierarhizarea lui
Maslow şi include toate avantajele şi dezavantajele care decurg de aici. Cele două grupe de factori
motivaţionali sunt prezentate în Tabelul4.4:
83
Tabelul 4.4.
Natura factorilor
Relaţia cu munca şi cu
mediul Aspecte implicate Efecte
“de igienă” (se referă la mediul de muncă)
- extrinseci - stabilesc
realţia cu mediul organizaţional
- salarii şi alte câştiguri - securitatea muncii - condiţii de muncă - statut social - politica de personal - competenţă
managerială - relaţii cu: superiorii,
colegii şi subordonaţii
- prezenţa lor nu aduce satisfacţie
- în absenţa lor apar insatisfacţiile
“motivatori” (se referă la conţinutul muncii)
- intrinseci - stabilesc
relaţia individului cu ceilalţi
- munca prestată - responsabilităţi atribuite
sau asumate - promovarea - recunoaşterea
contribuţiei şi a efortului
- dezvoltarea carierei
- produc satisfacţii - absenţa lor nu atrage
insatisfacţia
4.3.4 Teoria ERD
Teoria ERD are ca punct de plecare clasificarea nevoilor făcută de Maslow prin
comprimarea celor opt niveluri într-un model cu trei gategorii. Concepţia lui Clayton Alderfer
evidenţiază trei categorii de nevoi individuale care trebuie satisfăcute gradual (Tabelul 4.5.): nevoi
de existenţă (E) – cele care privesc supravieţuirea, nevoi relaţionale (R) – cele care privesc
legăturile cu mediul social şi nevoile de dezvoltare (D).
Modelul lui Alderfer îmbogăţeşte modelul lui Maslow cu următoarele idei:
• un individ poate urmări satisfacerea concomitentă a două sau mai multor nevoi;
• un individ poate renunţa la satisfacerea unei trebuinţe de ordin superior, dacă îi sunt
satisfăcute, în compensaţie, nevoi de ordin secundar.
Tabelul 4.5.
Nevoi de existenţă (E) Nevoi relaţionale (R) Nevoi de dezvoltare (D) - primare, de supravieţuire - securitatea muncii - condiţiile de muncă - program normal de lucru - salarii adecvate pentru stabilitatea puterii de cumpărare - acordarea beneficiilor suplimentare, în acord cu
rezultatele muncii
- bune relaţii familiale - bune relaţii sociale - bune relaţii cu colegii - bune relaţii cu superiorii
- nevoia de creaţie - nevoia de exprimare a experienţei - nevoia de exprimare a personalităţii - nevoia de autorealizare - nevoia de autoactualizare
84
4.3.5 Teoria achiziţiei succeselor
Teoria achiziţiei succeselor pleacă de la ideea că toate motivele sunt învăţate şi nici chiar
cerinţele biologice nu pot deveni impulsuri până când nu sunt legate de anumiţi indicatori care pot
semnala prezenţa sau absenţa lor.
Demunită şi teoria nevoilor de realizare, modelul propus de McClelland şi Atkinson arată că
organizaţia oferă posibilitatea satisfacerii a trei tipuri de nevoi:
• nevoia de putere, exprimând dorinţa de a fi important, de a avea influenţă asupra
oamenilor;
• nevoia de afiliere, exprimând dorinţa de prietenie, colaborare şi relaţii
interpersonale;
• nevoia de realizare, exprimând dorinţa de a dobândi ceva, de a face ceva important.
Dorinţa de a dobândi putere este cracteristică oamenilor autoritari, care tind să domine, să
conducă, care au iniţiativă, care au capacitatea de a lua decizii în timp real şi care au dorinţa de
autorealizare. Aceştia caută medii sociale în care să poată avea influenţă şi sunt puternic preocupaţi
de prestigiul personal.
Oamenii cu o mare nevoie de afiliere prezintă o puternică dorinţă de a stabili şi menţine
relaţii personale amicale, doresc să fie plăcuţi de ceilalţi, au abilităţi sociale şi tendinţa de a
comunica frecvent cu ceilalţi. Aceştia preferă evitarea conflictelor şi a competiţiei şi munca în
echipă.
Subiecţii care au nevoie de realizare îi consideră pe colegi ca parteneri şi eventuali
potenţatori spre succese şi au un comportament complex:
• caută, în special, sarcini de dificultate medie;
• au capacitatea de a amâna momentul recompensării;
• persistă mai mult timp în faţa eşecului;
• disting situaţiile pe care le pot controla şi pe cele pe care nu le pot controla;
• tind spre situaţii noi, care implică riscul şi inovarea;
• au nevoie să cunoască rezultatele acţiunilor lor şi gradul în care acestea au fost
apreciate.
Plecând de la ipoteza că forţa motivaţională de producere a unui anumit act este o funcţie a
produselor dintre puterea motivului, probabilitatea subiectivă că actul va avea drept consecinţă
obţinerea stimulentului (expectanţă) şi valoarea stimulentului, Atkinson a ajuns la formularea
următoarei relaţii:
Motivaţia = f (Motiv x Expectanţă x Stimulent)
85
4.3.6 Teoria performanţelor aşteptate
Denumită şi teoria valenţei şi instrumentalităţii, teoria performanţelor aşteprate dezvoltată
de Victor H. Vroom porneşte de la ideea conform căreia motivaţia este determinată de rezultatele pe
care oamenii le aşteaptă să apară ca efect al acţiunilor lor la locul de muncă. Modelul propus de
Vroom consideră forţa motivaţională ca fiind o rezultantă complexă care apare din combinarea a
trei factori după cum sugerează Figura 4.4.
Figura 4.4.
Structura tridimensională a motivaţiei este formată din:
• valenţa (V) – definită prin orientările afective spre un anumit rezultat care se
exprimă prin preferinţe;
• expectanţa (A) (sau aşteptarea de gradul I) este definită prin perceperea şanselor de a
obţine rezultatele dorite în urma unor acţiuni;
• instrumentalitatea (I) (sau expectanţa de gradul II) este definită ca o asociere de tipul
rezultat-rezultat, adică performanţa înaltă să ducă la recompensele dorite.
Conform acestei teorii, puterea motivaţiei poate fi definită ca o funcţie de cele trei mărimi
implicate :
F=∑(AxI)xV Schematic, modelarea teoriei aşteptărilor este prezentată în Figura 4.5.:
Figura 4.5.
x x=
Credinţa că efortul va duce la
performanţă
Credinţa că performanţa va
duce la recompensă
Valoarea asociată recom-pensei
MOTIVAŢIA
Aşteptare
Credinţa că efortul va duce la randament
Instrumentalitate
Credinţa că randamentul va
provoca consecinţe proporţionale
Valenţă
Satisfacţia faţă de consecinţele asociate
randamentului
Efort Randament Consecinţe
86
Performanţa
Recompense intrinseci
Recompense extrinseci
Perceprea echităţii recompenselor
Satisfacţie
4.3.7 Teoria echităţii
Elaborată de J.Stacey Adams, teoria echităţii decurge dintr-o teorie cu largă răspândire în
psihologia socială, şi anume din teoria disonanţei cognitive a lui Leon Festinger. Ea afirmă că
motivaţia îşi are sursa în compararea rezultatului muncii cu efortul propriu depus în vederea
realizării lui, într-un context social determinat, cu rezultatele şi eforturile altor persoane apropiate
sau semnificative pentru cel în cauză. În urma acestor comparări apare în plan subiectiv sentimentul
de echitate/inechitate care se asociază cu o stare de satisfacţie sau insatisfacţie în muncă.
Oamenii îşi doresc să fie trataţi în mod egal şi corect, sunt motivaţi să menţină o relaţie de
schimb echitabilă între inputuri (calificări, competenţe, abilităţi, experienţă, talent, spirit de
iniţiativă, productivitate etc.) şi rezultate (recompense, recunoaştere, presitigiu, stimă etc.), adică
între intrările pe care fiecare angajat le aduce în organizaţie şi rezultatele obţinute în schimbul
acestora. Aceasta presupune recompense egale, la muncă egală, tratament nediscriminatoriu în
timpul de lucru şi facilităţi echivalente în timpul liber.
Figura 4.6. Echitatea ca motivator.
Politica echităţii este percepută de individ numai prin compararea (subiectivă) mărimilor de
intrare şi a celor de ieşire proprii membrilor colectivului de muncă. Astfel, dacă mărimile de intrare
ale individului sunt superioare celor de ieşire pot apărea efecte ca: diminuarea efortului depus şi a
rezultatelor, alterarea percepţiei privind rezultatele muncii, frustrări, apariţia sentimentului de
insatisfacţie, tendinţa de abandon, demotivarea sau părăsirea organizaţiei. Dacă balanţa este
înclinată în celălalt sens, individul poate percepe că supraevaluarea activităţii sale este un mod de a
fi îndemnat să producă mai mult şi mai bine; în acelaşi caz, percepţia poate fi aceea că organizaţia
nu poate cuantifica corect mărimile de intrare şi, ca urmare, poate să apară sentimetul de
incertitudine şi, treptat, comportamentul de suficienţă.
4.3.8 Teoria condiţionării operante
87
Porneşte de la procesele de învăţare şi de condiţionare descrise de B.F. Skinner. Acesta a
stabilit existenţa unor relaţii între modalităţile de adoptare a unui anumit comportament în funcţie
de consecinţele care pot apărea. Ideea de bază a acestei teorii este aceea că, dacă un comportament
este recunoscut şi recompensat atunci el se va repeta.
Figura 4.7. Procesul de operare condiţionată.
• Stimulii trebuie să fie clar şi uşor identificabili.
• Consecinţele comportamentului trebuie să fie asociate acestuia.
• Recompensa trebuie acordată cât mai repede posibil după adoptarea comportamentului dorit.
• Performanţa trebuie reflectată în recompense pozitive.
• Rezultatele slabe trebuie să determine consecinţe negative.
4.3.9 Teoria caracteristicilor postului
Dezvoltată de Richard Hackman şi Greg Oldham, teoria caracteristicilor postului propune
existenţa unor caracteristici esenţiale ale posturilor care au un anumit impact asupra angajaţilor. Cu
alte cuvinte, angajaţii vor fi mai motivaţi şi mai satisfăcuţi de munca lor dacă aceasta conţine
anumite caracteristici esenţiale. Aceste caracteristici crează condiţiile pentru a permite angajaţilor să
experimenteze trăirea unor stări psihologice critice care sunt corelate cu anumite rezultate, inclusiv
motivaţie înaltă pentru muncă.
Teoria caracteristicilor postului susţine ideea că posturile pot fi proiectate astfel încât să
conţină acele caracteristici pe care angajaţii le consideră ca fiind motivatoare şi care le oferă
satisfacţii.
În Figura 4.8. este prezentată schematic teoria caracteristicilor postului.
stimuli comportament consecinţe comportament viitor
88
Caracteristicile Stări psihologice Rezultate esenţiale ale postului critice
Figura 4.8. Teoria caracteristicilor postului.
Modelul propus de cei doi autori conţine cinci caracteristici esenţiale ale postului care
activează trei stări psihologice critice.
• diversitatea aptitudinilor – gradul în care cerinţele postului implică activităţi diverse şi
utilizarea unei mari varietăţi de abilităţi, deprinderi şi talente;
• identitatea sarcinii – gradul în care un angajat poate realiza o muncă de la început până la
sfârşit, cu rezultate vizibile;
• importanţa sarcinii –gradul în care postul are un impact semnificativ asupra celorlalţi – atât
în interiorul cât şi în afara organizaţiei;
• autonomia – gradul de libertate şi independenţă pe care angajatul îl are în stabilirea
propriului program de lucru, luarea deciziilor şi a modului în care îşi îndeplineşte sarcinile;
• feedback-ul – gradul în care postul îi oferă angajatului informaţii clare şi directe despre
rezultatele muncii şi performanţele obţinute.
Cele trei stări psihologice critice influenţate de caracteristicile esenţiale ale posturilor sunt:
• însemnătatea resimţită a muncii prestate – măsura în care angajatul percepe munca ca fiind
importantă şi valoroasă;
• responsabilitatea resimţită pentru rezultatele muncii – gradul în care angajatul se simte
personal răspunzător de rezultatele muncii;
Diversitatea aptitudinilor
Identitatea sarcinii
Importanţa sarcinii
Feedback
Autonomie
Înaltă motivaţie internă pentru muncă
Performanţă profesională de înaltă
calitate
Satisfacţie profesională ridicată
Absenteism şi fluctuaţie de personal
reduse
Însemnătatea resimţită a muncii prestate
Responsabilitatea resimţită pentru
rezultatele muncii Cunoaşterea rezultatelor
reale ale activităţii profesionale
Puterea relaţiilor este determinată de
intensitatea nevoii de dezvoltare
89
• cunoaşterea rezultatelor reale ale activităţii profesionale – gradul în care angajatul înţelege
în mod constant cât de eficient este în îndeplinirea sarcinilor.
4.4. Nevoia de motivaţie
Cea mai dificilă sarcină pe care o are de îndeplinit un manager este aceea de a învăţa cum
sa-şi motiveze angajaţii şi mai ales cum să-i ţină motivaţi. De obicei, dacă întrebăm o persoană cum
putem motiva pe cineva, aceasta ne va răspunde ce o motivează pe ea.
Din păcate (sau din fericire), toţi suntem diferiţi şi, ceea ce îl motivează pe un angajat poate
nemulţumi un altul. Metoda pe care o folosim pentru a ne motiva angajaţii trebuie să fie potrivită
pentru fiecare angajat în parte. Nu se potriveşte aceeaşi metodă pentru toţi angajaţii când ne referim
la motivaţie.
Funcţionarii publici nu sunt imuni la aceasta nevoie de a fi motivaţi. Motivaţia, sau mai bine
spus lipsa ei, nu este o problemă specifică acestui sector, dar, deoarece funcţionarii publici sunt
foarte vizibili, problemele legate de motivaţie apar deseori în prim plan.
În cele ce urmează, vom prezenta modalităţi de combatere a problemelor motivaţionale şi
vom oferi unele sugestii cu privire la căile prin care putem schimba letargia în energie şi apatia în
implicare.
4.5. Motivaţia funcţionarilor publici
Înainte de a începe explorarea modalităţilor de a aborda problemele motivaţionale, să luăm
în discuţie câteva din simptomele unor angajaţi nemotivaţi:
I. Simptome ale angajaţilor nemotivaţi
Este evident faptul că, angajaţii nemotivaţi reprezintă mai mult decât angajaţii leneşi.
Aceştia nu sunt proactivi şi evită să se implice în luarea deciziilor. Următoarele afirmaţii reflectă în
mod obişnuit aceste simptome:
"Cu cât munceşti mai mult, cu atât mai multe greşeli poţi face. Deci, nu face nimic
decât dacă trebuie. Şi chiar atunci, fă cât mai puţin posibil."
"Noi doar ne facem treaba. Nu suntem plătiţi ca să gândim. Este cel mai simplu să
urmezi de fiecare dată instrucţiunile şefului."
"De ce să ne chinuim să găsim noi soluţii? Mai bine ne uităm cum a fost rezolvată
problema ultima oară şi facem la fel."
Sunt aceste simptome prezente în randul funcţionarilor publici? Dacă da, cum putem să
schimbăm acest lucru? Să reflectăm împreună la următoarele întrebări:
• Ce ne împiedică să fim motivaţi?
• Ce îi motivează pe angajaţi?
90
• Care sunt caracteristicile angajaţilor motivaţi?
Ce îi împiedică pe funcţionarii publici să devină angajaţi motivaţi?
Răspunsurile cele mai frecvente sunt:
• Sarcini repetitive
• Instrucţiuni neclare
• Incoerenţa decizională
• Viziunie, misiune şi valori organizaţionale neclare
• Reguli inutile
• Şedinţe neproductive
• Inechitatea
• Lipsa de comunicare
• Răspunsurile descurajatoare
• Toleranţa slabei performanţe
• Supra-controlul
• Nerecunoaşterea realizărilor
Ce îi motivează pe funcţionarii publici?
Banii nu reprezintă soluţia magică a motivării. Există multe alte modalităţi de a motiva
angajaţii. Printre răspunsurile cel mai des întâlnite în rândul funcţionarilor publici menţionăm:
• sarcini competitive care le oferă un sentiment de împlinire, responsabilitate, dezvoltare,
satisfacţie şi o perspectivă promiţătoare de promovare;
• eforturile pe care le depun sunt recunoscute şi apreciate atât de conducere cât şi de cetăţeni;
• beneficiază de încrederea şi întregul sprijin al şefilor;
• pot să ducă singuri o sarcină la bun sfârşit;
• lucrează într-un mediu plăcut şi armonios.
Caracteristicile funcţionarilor publici motivaţi
Unele din următoarele caracteristici de comportament sunt reflectate prin acţiunile
angajaţilor motivaţi:
• plini de energie şi iniţiativă
• implicaţi şi dedicaţi în serviciul public
• doresc să gândească singuri
• apreciază recunoaşterea şi provocările
• caută oportunităţi pentru a-şi îmbunătăţi capabilităţile
• au o atitudine proactivă şi pozitivă în rezolvarea problemelor
• cred că pot contribui cu adevărat la schimbare
91
• îşi stabilesc propriile obiective şi provocări.
Dar cum motivăm angajaţii? Este plăcut să lucrăm alături de angajaţi motivaţi, într-un mediu
de lucru pozitiv. Având acest lucru în minte, fiecare manager poate face ceva pentru a-şi atinge
obiectivele propuse. Nevoile angajaţilor pot fi satisfăcute de factori extrinseci precum securitatea
muncii, politicile organizaţiei, calitatea managementului, condiţiile de lucru, varietatea sarcinilor,
formarea continuă etc. O multitudine de factori afectează motivarea angajaţilor. În cele ce urmează
prezentăm câteva dintre cei mai întâlniţi factori motivaţionali:
Muncă importantă/utilă
Oamenii sunt motivaţi deoarece consideră că munca lor este importantă sau simt că fac ceva
util, valoros. Există multe modalităţi de a-i face pe angajaţi să simtă că munca lor este importantă,
că are un scop:
• delegaţi sarcini care reprezintă provocări şi fac apel la abilităţile angajaţilor.
• în loc de a delega o parte a sarcinii, lăsaţi angajatul să fie responsabil de îndeplinirea întregii
sarcini de la început până la sfârşit.
• explicaţi-le angajaţilor care este impactul muncii lor.
• explicaţi angajaţilor viziunea, misiunea şi valorile departamentului şi cum munca lor se
aliniază la acestea.
• promovaţi asumarea responsabilităţii în rezolvarea problemelor.
• implicaţi angajaţii în luarea deciziilor.
Recunoaştere
Motivaţia este generată şi de recunoaştere, un cuvânt de încurajare, un climat de respect.
Vestea bună este aceea că fiecare manager dispune de resurse nelimitate din acest domeniu. Folosiţi
această putere în mod constructiv:
• Încurajaţi şi lăudaţi chiar şi pe cei mai slabi angajaţi atunci când fac ceva bine.
• Oferă felicitări sincere, necondiţionate, cu entuziasm.
• Sărbătoriţi orice progres, nu doar rezultatele finale.
• Spuneţi-le angajaţilor ce treabă bună fac sau oferiţi-le un premiu şi faceţi cunoscute aceste
realizări.
• Surpindeţi angajaţii făcând şi lucruri bune, nu numai „rele”.
• Oferiţi feedback pozitiv când observaţi o îmbunătăţire a performanţei.
• Recunoaşteţi ajutorul oferit de angajaţi pentru propriile dv. realizări.
• Apreciaţi valoarea asumării riscului şi a greşelilor.
Credibilitatea dv. personală
92
Managerii trebuie să creeze un climat deschis şi stimulativ în care angajaţii pot face sugestii.
Când acest lucru este realizat, loialitatea şi implicarea reală a angajaţilor vor fi realizate. De aceea,
pentru a motiva angajaţii managerii trebui să:
• respecte valorife fundamentale ale administraţiei publice:
o respectul faţă de litera legii;
o onestitate şi integritate mai presus de interesele personale;
o asumarea responsabilităţii în luarea deciziilor şi acţiuni;
o neutru din punct de vedere politic în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
o imparţialitate în executarea funcţiei publice;
o dedicare şi conştiinciozitate în serviciul public;
• fie un model de conduită pentru membrii echipei;
• fie un manager motivat;
• fie suficient de curajos încât să recunoască atunci când greşeşte;
• fie capabil să vorbească pozitiv tot timpul;
• fie organizat;
• fie deschis la sugestii şi opinii;
• fie atent la nevoile emoţionale ale membrilor echipei. Lucrul cu oamenii
Principiul de bază al motivării este acela că, dacă angajaţii sunt conduşi eficient, aceştia “vor
da ce-i mai bun” fără a fi nevoie de control, reguli sau sancţiuni.
Managerii câteodată cad în următoarele capcane:
• Dau ordine şi instrucţiuni, neacceptând dezacordul.
• Se aşteaptă din partea acestora să stea şi 12 ore la serviciu, chiar dacă sunt plătiţi pentru 8
ore de lucru.
• Consideră că perfecţionarea nu este necesară.
• Cred că treaba angajaţilor este aceea de a urma instrucţiuni.
• Angajaţii nu trebuie să cunoască toate detaliile; ei nu trebuie să ştie mai mult decăt
consideră şeful.
• Esenţa managementului este controlul – singura responsabilitate a managerului este aceea de
a surprinde comportamentele greşite şi de a evita repetarea acestora prin sancţiuni
disciplinare.
Managerii doresc ca angajaţii să lucreze într-un mediu demotivant? Dacă nu, ce se poate
face? Cum se pot obţine rezultatele dorite? Următoarele sugestii pot fi utile pentru manageri:
• Valorizaţi indivizii ca persoane.
• Adresaţi-vă angajaţilor dv. cu termenul de "colegi" în loc de subordonaţi.
93
• Fiţi orientat către rezultate, împărtăşiţi scopurile şi obiectivele sarcinilor propuse.
• Menţineţi-vă angajaţii la curent cu „new developments”.
• Încurajaţi rezolvarea problemelor şi nu găsirea vinei (vinovatului).
• Nu spuneţi niciodată, "Aţi greşit" când nu sunteţi de acord cu aceştia.
• Trataţi greşelile în mod constructiv; fiţi întotdeauna de ajutor.
• Fiţi pregătit să-i îndrumaţi pe angajaţi.
• Recomandaţi cursuri de formare continuă pentru angajaţi.
• Mergeţi dv. la locul de muncă al angajaţilor în loc să-i chemaţi întotdeauna pe aceştia la dv.
în birou.
• Încurajaţi membrii echipei să se implice în luarea deciziilor.
4.6. Propriul dv. plan motivaţional
După cum am discutat în secţiunile anterioare, unele dintre cele mai eficiente modalităţi de
motivare a angajaţilor sunt: oferirea recompenselor, recunoaşterea, feedback-ul pozitiv, şi nu în
ultimul rând aducerea la cunoştinţa celorlalţi din cadrul organizaţiei care au fost persoanele
responsabile de respectiva activitate demnă de laudă şi/sau efort. Prea des angajaţii sunt conduşi
prin “managementul prin greşeli”, în care majoritatea feedback-ului este corectiv sau punitiv.
Dacă angajaţii simt că deciziile lor sunt sprijinite şi că atunci când greşesc sunt ghidaţi către
direcţia bună, aceştia vor fi mai pozitivi, încrezători şi pregătiţi să-şi asume responsabilitatea luării
deciziilor.
Se recomanda a se avea în vedere următoarele aspecte atunci când se planifică motivarea
angajaţilor:
• A se evalua cât de motivaţi sunt angajaţii organizaţiei; prezintă aceştia semnele angajaţilor
demotivaţi?
• Dacă problema identificată este serioasă, managerul compartimentului trebuie să discute
acest aspect cu superiorii şi se vor decide viitoarele acţiuni.
• Dacă există probleme, dar nu sunt serioase, trebuie verificat dacă practicile motivaţionale
sunt aplicate în mod adecvat.
• Dacă se detectează anumite simptome, nu la nivel individual ci la nivel de grup, se vor
discuta aceste aspecte cu toţi membrii echipei.
• În implementarea practică a motivaţiei, se recomandă
o utilizarea metodelor şi tehnicilor cel mai bine cunoscute şi care pot fi aplicate cu
uşurinţă.
o inventarea altor metode pe măsura cumularii experienţei necesare.
94
o împărtăşirea reuşitelor cu ceilalţi manageri pentru a-i încuraja să urmeze exemplul
dv.
4.7. Motivaţia şi dumneavoastră
Motivaţia este responsabilitatea tuturor managerilor. Cel mai de preţ bun al unei organizaţii
este reprezentat de oamenii săi. Oamenii au anumite nevoi care pot fi şi trebuie îndeplinite în cadrul
organizaţiei. Managerul este cel care îi energizează, conduce, ghidează şi motivează pe angajaţi. El
le arată angajaţilor cum să-şi satisfacă propriile nevoi prin îndeplinirea obiectivelor organizaţiei.
Angajaţii motivaţi, orientaţi către dezvoltare sunt mai fericiţi, mai implicaţi şi productivi. Nu trebuie
să uităm însă că fiecare angajat are nevoi diferite şi trebuie motivat într-o manieră uşor diferită.
Motivaţia se referă atât la comunicare, lucrul în echipă, cultivarea scopurilor comune, cât şi
la cunoaşterea reciprocă şi ajutor reciproc în realizarea obiectivelor. Este vorba despre crearea unui
mediu de muncă unde ne face plăcere să mergem deoarece ne oferă un sens, sprijin, îndrumare şi
oportunităţi de dezvoltare.
Motivaţia şi implicarea pot creşte dacă angajaţii simt că sunt valorizaţi. Aceasta presupune
ca ei să fie trataţi corect, echitabil şi în primul rând ca fiinţe umane, şi nu ca simple resurse care pot
fi folosite în interesul organizaţiei.
Principiul fundamental care formează baza managementului resurselor umane este acela că,
avantajul competitiv este obţinut prin oameni. De aceea, aceştia ar trebui priviţi nu ca nişte costuri
variabile, ci ca resursele cele mai valoroase în care trebuie să investim.
Teoriile şi procesele de implementare a motivaţiei au influenţat sistemele de management,
precum şi procesele de dezvoltare a politicilor şi procedurilor de personal. Practica
managementului modern de personal vizează oferirea de condiţii în care oamenii să lucreze cu
plăcere şi eficient şi să contribuie la succesul organizaţiei. Pentru un manager este importantă în
special acordarea de atenţie constantă aspectelor umane legate de activitate: provocare, varietate în
activitate, înţelegrea întregului proces, efectuarea unor activităţi „care reprezintă într-adevăr ceva”
şi care îi face pe oameni să se simtă apreciaţi în cadrul unei organizaţii.
4.8. Principii de bază ale motivaţiei
1. Motivarea angajaţilor începe cu automotivarea
Este uluitor cum, dacă managerul îşi urăşte munca, se pare că şi ceilalţi simt la fel. Dacă
managerul este foarte stresat, şi ceilalţi par la fel de stresaţi. Dar şi entuziasmul este contagios. Dacă
managerul este încântat de munca sa, va fi mult mai uşor ca şi ceilalţi să fie încântaţi de a lor. De
asemenea, dacă el are grijă de modul în care îşi desfăşoară activitatea, va avea o perspectivă mai
clară asupra modului în care şi ceilalţi îşi desfăşoară propria activitate.
95
Cea mai bună cale de a înţelege motivaţia este de a înţelege ce ne motivează pe noi înşine.
Cheia motivării angajaţior constă în identificarea factorilor motivatori. Deci, ce motivează pe şef?
2. Este ideal să muncim astfel încât să coroborăm obiectivele organizaţionale cu cele
individuale
Angajaţii pot fi foarte entuziasmaţi în ceea ce priveşte munca pe care o efectuează şi chiar să
muncească din greu. Totuşi, dacă rezultatele activităţii lor nu contribuie la scopurile organizaţiei,
atunci pentru organizaţie efectele sunt aceleaşi ca şi când angajaţii săi ar sta cu mâinile în sân. De
aceea, este foarte important ca managerii să ştie ce doresc de la angajaţii lor. Aceste preferinţe
trebuie exprimate în corelaţie cu obiectivele organizaţiei. Indiferent de etapele efectuate pentru
sprijinirea activităţii de motivare a angajaţilor, trebuie să ne asigurăm că aceştia deţin destule
informaţii pentru a-şi identifica propriile obiective şi că aceste obiective sunt coroborate cu cele ale
organizaţiei.
3. Cheia motivării angajaţilor este de a înţelege ce îi motivează pe fiecare dintre aceştia
Fiecare persoană este motivată de diferite lucruri. Oricare ar fi paşii pe care îi faceţi pentru a
vă motiva angajaţii, managerii vor trebui să includă în primul rând aflarea a ceea ce îi motivează cu
adevărat pe fiecare dintre aceştia.
4. Motivarea angajaţilor este un proces, nu o simplă sarcină
Organizaţiile se schimbă în permanenţă, la fel şi oamenii. Într-adevăr, crearea şi susţinerea
unui climat în care fiecare angajat să fie puternic motivat este un proces continuu. Dacă managerul
priveşte motivarea angajaţior ca fiind un proces care se desfăşoară continuu, atunci va fi mult mai
motivat şi acesta.
5. Motivarea anagajaţilor trebuie sprijinită utilizând sisteme organizaţionale – nu se
recomandă doar bunele intenţii
Nu se cultivă doar puternice relaţii interpersonale cu angajaţii pentru a-i putea motiva.
Natura acestor relaţii se poate schimba drastic, de exemplu, în perioade de stres sau criză.
Specialiştii recomandă folosirea unor sisteme demne de încredere şi comprehensive pentru
motivarea angajaţilor. De exemplu, stabilirea unor sisteme compensatorii, sisteme de performanţă a
angajaţilor, politici şi proceduri organizaţionale etc. pentru a veni în sprijinul motivării angajaţilor.
De asemenea, stabilirea de variate sisteme şi structuri va ajuta la obţinerea unei clare înţelegeri şi a
unui tratament echitabil la nivelul angajaţilor.
4.9. Automotivaţia
Următorii paşi pot fi urmaţi de manageri pentru a sprijini angajaţii să se auto-motiveze în
cadrul organizaţiei:
96
1. Nu vă limitaţi la a citi diverse teorii, metode, tehnici – aplicaţi ceea ce aţi citit. Această
afirmaţie este valabilă pentru orice ghid sau publicaţie de specialitate.
2. Notaţi pe scurt factorii motivaţionali care vă impulsionează, precum şi ce puteţi face pentru
a-i susţine. Această mică parte de „planificare a motivaţiei” vă poate oferi a perspectivă puternică
în ceea ce priveşte modul de gândire legat de sprijinirea acţiunilor de motivare a angajaţilor.
3. Faceţi o listă cu trei – cinci factori care îi motivează pe fiecare angajat. Faceţi o listă cu
factori motivatori pentru fiecare dintre angajaţi, iar apoi puneţi fiecare angajat să completeze o listă
identică, pentru ei înşişi. Apoi comparaţi varianta dumneavoastră cu a lor. Remarcaţi diferenţele
dintre ceea ce credeţi că este important pentru ei şi ceea ce cred ei că este important pentru ei înşişi.
Ulterior întâlniţi-vă cu fiecare angajat pentru a discuta pe marginea a ceea ce consideră că ar fi cei
mai importanţi factori motivaţionali pentru ei. În cele din urmă, acordaţi-vă timp să notaţi cum veţi
modifica modalităţile de abordare a fiecărui angajat, pentru a vă asigura că sunt întruniţi toţi factorii
motivanţi identificaţi.
4. Colaboraţi cu fiecare angajat pentru a vă asigura că factorii motivaţionali sunt luaţi în
consideraţie în cadrul sistemului de recompensare. De exemplu, posturile pe care le ocupă
angajaţii ar putea fi îmbogăţite, pentru a răspunde mai bine cerinţelor. Aţi putea găsi mai multe
mijloace pentru a arăta că le recunoaşteţi calităţile şi eforturile, dacă acest lucru este important
pentru ei. Aţi putea elabora o politică de personal care să-i răsplătească cu mai mult timp petrecut
cu familiile lor etc.
5. Stabiliţi întâlniri faţă-în-faţă cu fiecare angajat. Angajaţii sunt motivaţi de grija faţă de ei, de
atenţie. Cunoaşteţi-vă angajaţii, familiile acestora, felurile lor favorite de mâncare, numele copiilor
lor etc. Totuşi, chiar dacă doriţi cu adevărat să vă cunoaşteţi fiecare angajat, e posibil ca acest lucru
să nu se întâmple decât dacă vă veţi dedica în mod expres timp pentru a-l petrece cu fiecare dintre
ei.
6. Cultivaţi aptitudini puternice prin delegare. Acest „transfer” include transmiterea de
responsabilitate şi de autoritate către angajaţi astfel încât aceştia să poată îndeplini anumite sarcini.
Totuşi, rămâne la latitudinea lor modul în care vor îndeplini respectivele sarcini. Aptitudinile legate
de delegare pot elibera o mare parte din timpul managerilor. De asemenea, permite angajaţilor să
aibă un rol mai semnificativ în activitatea desfăşurată, ceea ce reprezintă, de obicei, mai multe
împliniri şi o mai mare motivaţie în activităţile lor.
7. Recompensaţi ceea ce observaţi. Una din cele mai importante sarcini pentru manageri este
aceea de a învăţa să se concentreze asupra comportamentelor angajaţilor şi nu a personalităţii
acestora. Performanţa profesională trebuie să fie bazată pe comportamentele adecvate atingerii
obiectivelor, nu pe popularitatea angajaţilor.
97
8. Recompensaţi imediat. Acest lucru ajută la întărirea comportamentului pe care îl preferaţi cel
mai mult în ceea ce priveşte atitudinile pe care le remarcaţi la angajaţii voştri. Adesea, cu cât este
mai scurtă perioada între activitatea efectuată de angajat şi recompensa voastră pentru ea, cu atât
mai clar va fi pentru angajat că preferaţi acea acţiune.
9. Implementaţi cel puţin principiile de bază de management al performanţei. Un bun
management al performanţei include identificarea de obiective şi criterii de evaluare a gradului de
îndeplinire a acestora, precum şi o atenţie continuă şi un răspuns din partea angajaţilor cu privire la
relaţia dintre aceste criterii şi obiective, precum şi anumite acţiuni corectoare cu scopul de a
redirecţiona activităţile în vederea atingerii scopurilor, în momentul în care acest lucru se dovedeşte
a fi necesar.
10. Stabiliţi obiective care sunt “SMARTER”. Obiectivele „SMARTER” sunt: Specifice,
Măsurabile, Acceptabile, Realiste, efectuate la Timp, dEzvoltatoare a capacităţilor şi
Recompensatoare pentru cei implicaţi.
11. Comunicaţi clar modul în care rezultatele angajaţilor contribuie la rezultatele
organizaţionale. Adesea angajaţii au un sentiment puternic de împlinire atunci când văd că ceea ce
fac ei reprezintă într-adevăr ceva. Această remarcă necesită adesea o comunicare clară cu privire la
obiectivele organizaţionale, progresul angajaţilor în ceea ce priveşte respectivele obiective, precum
şi sărbătorirea momentului în care acele obiective sunt îndeplinite.
12. Sărbătoriţi realizările. Acest pas important este deseori trecut cu vederea. Managerii îşi
concentrează adesea activitatea „pentru a face cât mai multe”. De obicei, aceasta reprezintă
identificarea şi rezolvarea de probleme. Managerii cu experienţă îşi dau seama că recunoaşterea şi
sărbătorirea succesului unei anumite soluţii ar putea fi la fel de importantă ca şi soluţia respectivă în
sine. Fără o recunoaştere continuă a succeselor obţinute, angajaţii devin frustraţi, sceptici şi chiar
cinici în ce priveşte eforturile depuse de ei în cadrul organizaţiei.
13. Faceţi ca angajaţii să audă chiar de la clienţi (interni sau externi) recunoaşterea
eforturilor. Faceţi în aşa fel încât angajaţii să-i audă pe clienţi lăudându-i pentru eforturile depuse.
De exemplu, dacă un angajat are ca activitate menţinerea în funcţiune a sistemelor interne de
computere pentru ceilalţi angajaţi (clienţi interni) din cadrul organizaţiei, atunci faceţi astfel încât
ceilalţi angajaţi să-şi exprime mulţumirea faţă de respectivul angajat. Dacă un alt angajat furnizează
un anumit produs sau serviciu către clienţi externi, atunci încercaţi să faceţi pe un client să-şi
exprime aprecierea faţă de respectivul angajat.
14. Recunoaşteţi atunci când nu vă place un angajat. Managerii sunt la rândul lor oameni. Nu
este ceva anormal să nu placă pe cineva care lucrează pentru ei. În acest caz, e bine de recunoscut
personal că managerul nu place respectivul angajat. Apoi e important să discute cu cineva adecvat
(şeful, soţul/soţia etc.) despre această antipatie faţă de respectivul angajat. Se recomandă discuţia cu
98
persoana căreia managerul se confesează mai în amănunt despre ceea ce nu place la respectivul
angajat şi se încearcă identificarea unei imagini cât mai clare cu privire la modul în care ar putea
stabili o relaţie pozitivă de muncă cu acel angajat. Adesea ajută mult chiar şi numai exprimarea cu
voce tare a ceea ce se simte şi se poate afla şi părerea altcuiva în ce priveşte situaţia respectivă. Aşa
cum s-a spus anterior, dacă se va continua concentrarea atenţiei asupra a ceea ce vedeţi în legătură
cu preformanţa angajaţilor, veţi parcurge un pas uriaş în ceea ce priveşte faptul că modul de tratare
a angajaţilor va rămâne corect şi echitabil.
4.10. Satisfacţia profesională
În contextul cercetărilor asupra motivaţiei s-a evidenţiat unitatea dintre componentele
motivatorii, cele de satisfacţie şi de eficienţă în cadrul concret al vieţii sociale, motivaţia şi
satisfacţia fiind intim corelate. Astfel Martin G. Wolf (după Zlate M., 1981) susţinea că prin diverse
categorii de motive, individul caută să-şi maximalizeze satisfacţiile, atrăgându-şi stimuli capabili de
a-i produce plăcere, în timp ce printr-o altă categorie de motive el caută să minimalizeze, să evite
durerea, neplăcerea (motivaţia aversivă), satisfacţia apărând ca un efect al motivaţiei.
Edward E. Lawer (după Zlate M., 1981) încearcă să releve un alt aspect al relaţiei, pentru el
satisfacţia fiind un indicator al motivaţiei.
În relaţiile dintre motivaţie şi satisfacţie esenţiale ni se par a fi următoarele enunţuri:
- Starea de satisfacţie/insatisfacţie este un indicator al motivaţiei, al modului eficient sau
ineficient de realizare;
- Motivaţia şi satisfacţia apar într-o dublă calitate, atât de cauză cât şi de efect. Astfel, se
cunosc suficient de multe cazuri când satisfacţia se poate transforma într-o sursă motivaţională.
Satisfacţia obţinută de un individ într-o activitate, l-ar putea motiva de a o continua, pentru a obţine
alte noi satisfacţii;
Atât motivaţia cât şi satisfacţia se raportează împreună la performanţa activităţii pe care o
pot influenţa fie pozitiv, fie negativ.
În ceea ce priveşte satisfacţia, aceasta se referă la evenimentele care dau naştere la un
sentiment subiectiv de uşurare, de plăcere, ce poate fi exprimat sau descris de individul care îl
trăieşte, dar care nu poate fi observat din exterior de către o altă persoană. În sens strict, ea este o
emoţie plăcută, pozitivă, rezultată din evaluarea muncii depuse (Mathis R., 1997, p.52).
Satisfacţia profesională reprezintă configuraţia psihică complexă nu întotdeauna integral
conştientă, consistând într-un set de atitudini pozitive ale persoanei faţă de munca efectuată
(Popescu-Neveanu, 1978, p.633).
Ea este unul din factorii eficienţei generale a muncii. Din perspectivă psihosociologică,
satisfacţia muncii apare ca un rezultat al diferenţei dintre ceea ce indivizii obţin ca recompensă a
99
OrEoOrSm −
=
muncii şi ceea ce ei estimează că ar trebui să obţină. Exprimată sintetic, satisfacţia muncii este dată
de:
unde:
Or = ceea ce indivizii obţin real în muncă: retribuţie, statut etc.
Eo = ceea ce indivizii estimează că ar trebui să obţină.
Când Or=Eo, rezultă o stare de deplină satisfacţie; când Or<Eo, se instalează o stare de
insatisfacţie, care este cu atât mai puternică cu cât diferenţa este mai mare. De asemenea, când
Or>Eo, indivizii trăiesc un sentiment de disconfort, pentru că oamenii, contrar simţului comun, nu
caută o recompensă cât mai mare pentru munca lor, ci o recompensă echitabilă: cu cât contribuţia
lor în muncă este mai mare (cantitate, calitate, importanţă socială, nivel de calificare, efort de
perfecţionare etc.) cu atât compensaţia aşteptată va fi mai ridicată. Desigur acest lucru este valabil
îndeosebi pentru o piaţă a muncii stabilă, aşezată, cu principii şi reguli bine înrădăcinate şi unanim
acceptate.
Satisfacţia în muncă reprezintă un mod complex de raportare a fiecărui individ la totalitatea
situaţiei sale de muncă. Ea poate depinde de factori individuali – vârstă, nivel de instrucţie, nivel de
calificare, vechimea în organizaţie, vechimea în ramură, de factori organizaţionali, de climat -
practicile democratice de decizie, condiţiile tehnico-materiale ale muncii, preocuparea organizaţiei
pentru îmbunătăţirea condiţiilor sociale ale personalului etc., plus factorii de personalitate (cum este
ea trăită subiectiv). Ea se referă la o colecţie de atitudini pe care le au lucrătorii faţă de munca lor.
Putem deosebi cel puţin două aspecte ale satisfacţiei. Primul dintre acestea poate fi numit
satisfacţia de faţetă şi este tendinţa unui angajat de a fi numit mai mult sau mai puţin satisfăcut de
diferitele aspecte ale muncii sale. În plus faţă de satisfacţia de faţetă, putem concepe o satisfacţie
generală, un indicator general, însumat al satisfacţiei unei persoane faţă de munca ei, care
traversează diferitele faţete. Într-un anumit sens satisfacţia generală este o medie sau un total al
atitudinilor pe care le au indivizii faţă de diferitele faţete ale muncii lor.
Satisfacţia în muncă este structurată pe mai multe dimensiuni. Unele includ satisfacţia
muncii prin ea însăşi, altele includ salariile, loc de muncă asigurat, perspectiva de promovare,
recunoaşterea, raportul cu managerii şi colegii, accesul la luarea deciziilor, sentimentul efectuării
unei munci utile sau cel al muncii bine făcute, participarea la o activitate interesantă, atrăgătoare,
cultura organizaţională şi filosofia organizaţiei. Fiecare dimensiune contribuie mai mult sau mai
puţin la conturarea sentimentului de satisfacţie a muncii.
100
V. EVALUAREA PERFORMANŢELOR INDIVIDUALE
Orice pretenţie de organizare riguroasă a activităţii personalului unei instituţii presupune şi
acest proces-etapă, pe care practica de până acum a subliniat-o ca fiind dificilă, ingrată şi în special
neplăcută pentru evaluatori şi pentru cei care trebuie să ia măsurile necesare îmbunătăţirii activităţii
celui evaluat.
Evaluarea performanţelor individuale beneficiază de un cadru legal (HG 611/2009) şi de o
metodă de calcul bine definite, dar îi lipseşte dimensiunea fenomenologică a procesului de realizare
efectivă.
De aceea, în succinta prezentare a principalelor elemente ale evaluării, vom pune accentul
pe problema atitudinii şi comportamentului evaluatorilor şi a raportului ce se stabileşte între aceştia
şi indivizii a căror activitate este evaluată.
De asemenea, considerăm oportună prezentarea principalelor surse generatoare de erori în
procesul de evaluare şi compararea modurilor corecte şi incorecte de comunicare a rezultatului
evaluării, elemente esenţiale pentru încheierea cu succes a acestei dificile activităţi din domeniul
managementului resurselor umane.
Definiţie:
“Evaluarea performanţelor profesionale individuale reprezintă aprecierea gradului în care
salariatul îşi îndeplineşte responsabilităţile ce îi revin, în raport cu postul ocupat.”
O schemă sintetică a procesului de evaluare cuprinde următoarele etape:
Planul de îmbunătăţire a
muncii
Completarea
fişei de evaluare
Realizarea interviului de
evaluare
Căderea de acord asupra
consecinţelor evaluării
Promovare, transfer …
Revizuirea salariului
După gradul lor de formalizare, există 2 tipuri de evaluări:
(i) informale (neoficiale):
- realizate ad-hoc, fiind determinate intuitiv sau de evidenţa factuală a rezultatelor;
- reprezintă un element secundar al relaţiei zilnice manager-subordonat;
101
(ii) formale (oficiale):
- activitate elaborată, realizată în mod planificat şi sistematic (în conformitate cu prevederile
legii şi a regulamentelor interne ale organizaţiei).
Dintre obiectivele generale ale evaluării reţinem pe cele mai evidente:
- să identifice nivelul actual al performanţei în muncă al unui individ;
- să identifice punctele tari şi slabe ale unui angajat;
- să ajute angajaţii să-şi îmbunătăţească performanţa;
- să asigure baza recompensării angajaţilor în relaţie cu contribuţia lor la atingerea scopurilor
organizaţiei; - să motiveze indivizii;
- să identifice nevoile de instruire şi perfecţionare profesională;
- să identifice performanţele potenţiale;
- să asigure informaţie pentru planificarea succesivă;
Principalele scopuri ale evaluării performanţei individuale sunt:
a) recompensarea corectă a personalului;
b) identificarea celor al căror potenţial îi recomandă pentru promovare sau transfer.
Evaluarea este o parte foarte importantă a planificării şi administrării activităţilor legate de
problema relaţiei salarii-activitatea personalului.
Principalele elemente ale evaluării performanţei sunt:
a) conceperea/realizarea documentelor de evaluare (criterii precis formulate, limitate ca număr,
uşor de înţeles, măsurabile şi aplicabile; standarde de performanţă bine definite prin indicatori);
b) felul în care e abordată evaluarea (perceperea corectă a scopului evaluării de către toate părţile
implicate; credibilitatea evaluatorilor în faţa persoanelor evaluate);
c) cultura organizaţională (sistemul de valori la care aderă membrii organizaţiei, cu care trebuie să
fie în concordanţă întreaga strategie a evaluării).
Cine face evaluarea performanţelor?:
a) managerii îşi evaluează subordonaţii:
- este cea mai des întâlnită metodă, favorizată de o puternică tradiţie organizaţională;
- completarea de către manageri a unor jurnale în care înregistrează evenimente şi atitudini
relevante ale subordonaţilor generează un important avantaj;
b) subordonaţii îşi evaluează superiorii:
- evidenţiază situaţiile conflictuale dintre manageri şi subordonaţi, făcând posibilă îmbunătăţirea
performanţelor manageriale şi identificarea managerilor incompetenţi;
- poate genera o atitudine “amabilă” a managerilor, orientată spre relaţia lor cu subordonaţii, în
detrimentul preocupării şi exigenţei faţă de performanţele profesionale ale acestora;
102
- datorită fricii de represalii, subordonaţii tind fie să refuze această sarcină, fie să nu-şi evalueze
în mod obiectiv superiorii;
c) angajaţii de pe poziţii echivalente se evaluează între ei:
- modalitate destul de rar întâlnită (mai ales în organizaţiile japoneze şi în domeniul militar);
- este eficientă mai ales când este utilizată combinat cu evaluările şefului ierarhic, astfel făcând
posibilă identificarea aspectelor ce au fost evaluate mult diferit;
d) autoevaluarea:
- aplicabilă mai ales când un salariat lucrează izolat sau are o meserie unică;
- aplicată şi ca etapă preliminară în cadrul evaluării de tip a);
- permite autoeducarea salariaţilor în vederea perfecţionării profesionale şi a dezvoltării carierei;
e) evaluarea de către evaluatori externi:
- în general, foarte eficientă, când e realizată de specialişti/experţi;
- prezintă marele avantaj al obiectivităţii aprecierii datorate lipsei posibilelor consecinţe nefaste
pe cale ierarhică;
- principalul dezavantaj îl constituie costul ridicat al realizării.
Interviurile de evaluare
Definiţie: “Întâlnirea formală dintre angajat şi managerul său în care sunt discutate
informaţiile din fişa de evaluare şi în urma cărora sunt luate anumite decizii-cheie cu privire la
salarizare, promovare, instruire etc.”
Obiective ale interviului de evaluare
1) să evalueze performanţele recente ale subordonatului;
2) să ducă la realizarea unor planuri de îmbunătăţire a muncii;
3) să identifice probleme şi/sau să identifice oportunităţile legate de muncă;
4) să îmbunătăţească comunicarea dintre superior şi subordonaţi;
5) să asigure feed-back-ul performanţei în muncă pentru angajat;
6) să asigure o revizuire adecvată a salarizării;
7) să identifice posibilităţile de promovare sau transfer;
8) să identifice nevoile de instruire şi perfecţionare profesională.
McGregor, unul dintre specialiştii recunoscuţi în managementul resurselor umane care s-au
ocupat şi de problema evaluării performanţelor, a făcut următoarea remarcă anecdotică dar plină de
adevăr:
103
“Managerii nu se simt deloc confortabil când sunt puşi în postura de a juca rolul lui
Dumnezeu.”
Tot în ceea ce-i priveşte pe evaluatori, s-au mai observat următoarele:
- evaluatorii sunt reticenţi la realizarea interviurilor de evaluare, găsind modalităţi de a se sustrage
completării până la capăt a fişei de evaluare;
- s-a constatat o inadecvată exploatare a evaluărilor, de exemplu, în sensul realizării unor
transferuri, creşteri salariale etc.
Stilurile EXTREME de efectuare a interviului:
a) se discută probleme comune, prea puţin legate de îmbunătăţirea activităţii evaluatului – stil
deviaţionist;
b) supervizorul direct se erijează în purtătorul de cuvânt al conducerii superioare, comunicând doar
sentinţa acesteia în ceea ce priveşte activitatea evaluatului – stil autoritar-dictatorial.
Continuumul stilurilor de interviuri de evaluare, după Maier ne arată cum evoluează modul
de desfăsurare a acestora pornind de la cel autoritar-dictatorial, dominat de manager spre cel
democratic, împărtăşit cu subordonatul:
1 2 3 4
1) Stilul “COMUNICĂ”
- contraproductiv, cu efecte negative asupra relaţiei dintre cele 2 părţi implicate.
2) Stilul “COMUNICĂ şi VINDE”
- are succes doar dacă managerul este foarte convingător, dând dovadă de calităţi asemănătoare cu
cele ale celor care practică marketingul direct sau vânzarea personalizată (de exemplu, prezentarea
produselor de vânzare la domiciliul clientului).
3) Stilul “COMUNICĂ şi ASCULTĂ”
Interviu dominat de manager
Interviu împărtăşit de manager şi subordonat
104
- informează angajatul asupra progreselor sale;
- implică angajatul în procesul de luare a deciziilor;
- obţine un răspuns pozitiv din partea evaluatului.
4) Stilul “ÎMPĂRTĂŞEŞTE”
- abordare bazată pe rezolvarea problemelor;
- managerii şi subordonaţii lucrează împreună, de pe poziţii mai mult sau mai puţin egale;
- obţine cele mai bune rezultate.
Surse generatoare de erori în procesul de evaluare
1. Standarde variabile de la un salariat la altul: - determină reacţii negative din partea persoanelor
ce ocupă posturi similare;
2. Evaluarea de moment: - de regulă, evenimentele recente tind să aibă o influenţă mai mare şi mai
puternică în evaluare decât evenimentele mai vechi; de aceea, angajaţii încearcă să fie mai
conştiincioşi decât de obicei în apropierea perioadei de evaluare; această deficienţă poate fi
înlăturată prin practicarea de către manageri a înregistrării sistematice a tuturor incidentelor
critice (evenimente şi atitudini cu relevanţă maximă) legate de persoana ce urmează să fie
evaluată;
3. Subiectivismul evaluatorului:
- este generat de un sistem de valori greşit şi de prejudecăţile evaluatorului legate de aspecte sau
elemente arbitrare cum ar fi vârsta, etnia, religia, sexul, vechimea etc.;
- este dificil de eliminat dacă evaluatorul nu-şi dă seama sau nu recunoaşte că este subiectiv;
4. Severitatea evaluatorului: - ca generatoare de erori în evaluarea performanţelor, poate cauza
supraevaluarea, subevaluarea sau “eroarea de mediocrizare” sau “evaluarea de mijloc/centru”
Cauze ale supraevaluării:
- dorinţa managerului de a câştiga bunăvoinţa subordonaţilor;
- incompetenţa [în special ca evaluator a] managerului;
- teama că obţinerea unor calificative slabe de către subordonaţi va evidenţia incompetenţa
managerului;
- frica de conflicte şi represalii;
- lipsa de interes faţă de performanţa subordonaţilor.
Cauze ale subevaluării:
- dorinţa managerului de a părea mai autoritar în faţa subordonaţilor;
- dorinţa de a fi “bine văzut” de şefii ierarhici;
- teama că salariaţii ce obţin calificativ excelent îi pot afecta autoritatea;
- spirit critic excesiv;
105
- tendinţa de a impune subordonaţilor acelaşi sistem de valori şi exigenţe pe care şi-l aplică sieşi, în
calitate de şef.
Cauze ale “evaluării de mijloc/de centru” sau ale “erorii de mediocrizare”:
- neînţelegerea importanţei obiectivităţii şi a finalităţii evaluării;
- dezinteresul pentru subordonaţi ca indivizi cu personalităţi şi potenţiale unice; perceperea globală
a subordonaţilor, ca o masă amorfă;
- superficialitatea abordării procesului de evaluare;
- acceptarea unui rezultat general mediu, care provoacă unele nemulţumiri, dar nu suficient de mari
pentru a genera conflicte.
5. Efectul de halou: - managerul îşi evaluează un subordonat luând în considerare doar unul dintre
criteriile de evaluare şi ignorându-le pe celelalte (un exemplu frecvent întâlnit, aprecierea
generală a angajatului după punctualitatea sosirii şi plecării de la serviciu);
6. Eroarea de contrast: - rezultă din compararea persoanelor între ele şi nu a fiecăruia în parte cu
standardele de performanţă.
Comunicarea rezultatelor evaluării performanţelor Corectă Incorectă
- realizarea unei pregătiri prealabile; - punerea accentului pe performanţă şi dezvoltarea viitoare; - evidenţierea măsurilor concrete de îmbunătăţire a performanţelor; - precizarea rolului managerului în performanţele prezente şi viitoare ale subordonaţilor;
- a se face morală persoanelor evaluate; - concentrarea asupra aspectelor negative; - a se face comparaţii cu alţi angajaţi; - a fi prea critic;
Modul de comunicare a unui rezultat pozitiv obţinut în urma evaluării performanţelor mai
poate conţine şi alte mesaje secundare, de exemplu:
- aprecierea confirmării expectanţelor managerului în ceea ce priveşte performanţele
subordonatului: “Ai obţinut un rezultat foarte bun. Este exact ce aşteptam de la tine.”
- remarcarea fructificării eforturilor celui evaluat: “Ai obţinut un rezultat foarte bun. Mă bucur că
ai reuşit acest lucru.”
- manifestarea surprizei plăcute provocate de rezultatele pozitive ale unui salariat cotat de obicei
ca fiind mediocru sau slab: “Ai obţinut un rezultat foarte bun. Nu aş fi crezut niciodată că poţi fi
în stare de aşa ceva. Felicitări!”
De asemenea, este foarte important de reţinut şi de ţinut cont de următorul aspect legat de
încheierea cu succes a evaluării performanţelor individuale: întotdeauna slabii performeri doresc ca
rezultatele evaluării să rămână confidenţiale pe când performerii de excepţie doresc ca acestea să fie
făcute publice. De aceea responsabilii cu realizarea acestui tip de activitate trebuie să dea dovadă de
mult tact în ceea ce priveşte comunicarea rezultatelor finale.
106
Importanţa evaluării performanţelor:
Aceasta este o activitate de mare impact şi importanţă la nivel organizaţional întrucât
influenţează şi afectează prin rezultatele ei următoarele activităţi de bază:
1. Recrutarea, selectarea şi promovarea
Evaluarea performanţelor poate releva faptul că au fost selectate şi angajate tipuri
neadecvate de indivizi. Poate releva faptul că interviurile nu oferă informaţii utile sau că unele
criterii ale acestor angajări sunt deficiente.
2. Instruirea şi perfecţionarea profesională
Evaluarea performanţelor poate releva faptul că angajaţii sunt slab pregătiţi sau că este
necesară instruire suplimentară.
3. Planificarea
Analizele performanţei pot releva faptul că anumite compartimente ale instituţiei au un
deficit iar altele au un exces de personal. În plus, analizele pot ajuta la estimarea viitoarelor nevoi
de personal şi la stabilirea concomitentă a aptitudinilor cerute pentru satisfacerea acestui necesar.
De asemenea, analizele pot indica faptul că vor fi necesare şi solicitate noi servicii iar altele vor fi
eliminate sau modificate.
4. Realizarea, modificarea şi evaluarea analizei
Analizele performanţei pot indica faptul că sarcinile de serviciu s-au schimbat şi că trebuie
create noi standarde sau că sistemul însuşi este defectuos şi necesită schimbări.
5. Sisteme de retribuire şi recompensare a meritelor
Evaluarea performanţei este deseori strâns legată de deciziile conform cărora un individ
trebuie avansat sau retrogradat, trebuie să-i crească sau să-i scadă salariul.
6. Administrarea bugetului
Deoarece analiza performanţei poate afecta toate domeniile vitale menţionate mai sus, acest
lucru este în strânsă legătură cu modul în care instituţia îşi alocă fondurile pentru resursele umane.
7. Factorii motivaţionali
Tipul de analiză şi maniera în care este realizată aceasta au o influenţă majoră asupra
atitudinii angajaţilor faţă de organizaţie.
Există puţine activităţi într-o instituţie ce pot avea un impact la fel de puternic ca şi
evaluarea performanţei unui angajat.
107
VI. DEZVOLTAREA CARIEREI PRIN FORMARE PROFESIONALĂ
„Dezavantajul inteligenţei constă în faptul că
omul nu se poate opri niciodată din învăţat.”
George Bernard Shaw
6.1. Aspecte generale privind procesul de învăţare al adulţilor
Dezvoltarea carierei este un proces pe termen lung care acoperă întreaga carieră a unui
funcţionar public şi care cuprinde programele şi activităţile necesare îndeplinirii planului carierei
individuale.
Responsabilitatea dezvoltării carierei aparţine în primul rând funcţionarului public, dar
instituţia poate juca un rol important în facilitarea şi susţinerea carierei.
Contextul în care dezvoltarea profesională a funcţionarilor publici are loc necesită o analiză
îndelungată şi profundă efectuată de reprezentanţii managementului de vârf. Aceştia trebuie să îşi
exprime clar propriile atitudini şi abordări ale acestui aspect legat de management. Ar trebui să se
asigure că funcţionarii publici cunosc şi înţeleg pe deplin care este poziţia instituţiei cu privire la
dezvoltarea profesională a funcţionarilor publici.
Necesităţile de studiu trebuie analizate mai întâi din perspectiva instituţiei publice ca întreg.
În al doilea rând, ele trebuie analizate în funcţie de departamente sau echipe de lucru. În al treilea
rând, ele, trebuie analizate conform necesităţilor fiecărui funcţionar public.
Dezvoltarea carierei funcţionarilor publici trebuie, de asemenea, integrată în sistemul de
evaluare a performanţelor la nivel organizaţional, evaluarea cât mai corectă a potenţialului şi
performanţelor funcţionarilor publici fiind punctul de pornire al planificării şi dezvoltării
carierei.
Dezvoltarea carierei este rezultatul interacţiunii dintre aptitudinile şi dorinţa de instruire a
funcţionarului public şi oportunităţile oferite de organizaţie. Funcţionarul public este cu atât mai
mulţumit de cariera sa, cu cât instituţia publică îi poate oferi căile profesionale care să-i pună în
valoare pregătirea şi să-i dezvolte aptitudinile. Formarea profesionala este una din principalele
modalităţi de instruire.
Aceasta trebuie abordată în contextul vieţii şi dezvoltării în ansamblu a unui individ, nu
numai în calitate de angajat. Fiecare individ îşi dezvoltă o strategie proprie prin care îşi
autoevaluează posibilităţile şi valorile.
108
În continuare vor fi prezentate mai multe principii privind instruirea adulţilor în contextul
cărora trebuie privit întreg sistemul de instruire:
1. Adulţii trebuie să fie motivaţi ca să înveţe. Această motivare provine din modificările
specifice din viaţa fiecăruia (un nou loc de muncă, promovarea, etc.). Este foarte important
ca funcţionarul public să dorească să participe la curs şi nu doar sa fie desemnat de instituţie.
2. Cu cât un adult este expus mai mult la o schimbare, cu atât va căuta un mediu de instruire
mai oficializat.
3. Tipul de instruire apreciat are de obicei legătură cu evenimentul ce a declanşat dorinţa de a
învaţă şi de a se forma.
4. Adulţii vor începe să înveţe în momentul în care se observă în mod evident necesitatea unei
schimbări.
5. La adulţi, instruirea este în general o cale spre atingerea unui anumit scop şi nu un scop în
sine. Factorii motivatori secundari sunt de obicei respectul de sine şi plăcerea de a se instrui.
Astfel toate activităţile de studiu trebuie să se bazeze pe o înţelegere a ceea ce trebuie să se
facă şi de ce. Scopul activităţilor trebuie astfel să fie clar definit. Acest lucru este posibil
numai dacă necesităţile de instruire ale instituţiei publice şi indivizii din cadrul acesteia au
fost identificaţi şi analizaţi.
6. Cursantul adult trebuie să preia responsabilitatea propriei instruiri iar activităţile de instruire
auto-direcţionate trebuie să facă parte din procesul de formare profesională.
7. Cursantul adult are doar de câştigat, discuţiile trebuind să constituie o parte importantă a
instruirii. De aceea, în timpul instruirii trebuie să se asigure că pot câştiga experienţă şi noi
valori.
8. Adulţii învaţă ceea ce percep a le fi folositor în diferite situaţii de viaţă, de aceea trebuie
utilizate modele ce sunt adecvate nevoilor acestora.
9. Adulţii învaţă prin reflectarea la propriile experienţe şi la experienţele altora şi în consecinţă,
este de dorit utilizarea de metode de instruire interactive.
10. Perioada de atenţie a adulţilor depinde de interesul acestora faţă de experienţa respectivă.
Acordaţi timp suficient pentru “procesarea” activităţilor de instruire.
11. Adulţii sunt foarte receptivi la instruirea care are legătură în mod evident cu problemele lor
zilnice.
12. Tipic, adulţii nu se văd în rol de cursanţi. Astfel, cursanţii adulţi au nevoie de un motiv
pentru a se implica. De asemenea, trebuie furnizate cursanţilor oportunităţi de reuşită.
13.Adulţii învaţă mai bine într-un mediu informal şi familiar. Promovaţi comunicările
interpersonale în timpul formării profesionale.
109
13. Adulţii raportează instruirea la sistemul lor de valori. Realizaţi activităţi de formare orientate
spre schimbarea cognitivă, afectivă sau de comportament.
14. Adulţii vor folosi mai degrabă ceea ce au învăţat dacă au fost implicaţi în evaluarea
necesităţilor de instruire. Implicaţi subiecţii de formare ori de câte ori există posibilitatea de
punere în discuţie a nevoilor de instruire ale acestora la începutul formarii şi pe parcursul
acesteia.
15. Adulţii învaţă atunci când se simt sprijiniţi în experimentarea de noi idei şi comportamente.
Formaţi grupuri mici pentru activităţile de instruire.
16. Adulţii au tendinţa să aibă puncte de vedere fixe în anumite cazuri ceea ce îi face refractari
la noi modalităţi de gândire şi la noi comportamente. Includeţi în formare posibilitatea de a
experimenta.
17. Adulţii sunt motivaţi intern să dezvolte o eficacitate crescută. Dacă este posibil, permiteţi
subiecţilor instruirii să-şi evalueze ceea ce au învăţat şi să-şi stabilească propriile obiective
de instruire.
18. Aptitudinile cursanţilor sunt importante în determinarea a ce se poate asimila şi a timpului
necesar acestui proces.
19. Prezentând atât aspectele negative cât şi pozitive ale unei acţiuni poate duce la o asimilare a
informaţiilor sporită. O demonstraţie poate fi mult mai eficientă prin a arăta cum să nu
utilizezi un produs ca şi prin prezentarea modului corect de utilizare al acestuia.
20. Viteza uitării tinde să fie foarte rapidă imediat după instruire. În consecinţă, este de dorit
repetarea noţiunilor în timpul formării.
21. Cunoaşterea rezultatelor duce la progrese în instruire. Astfel este foarte util să se facă
cunoscute rezultatele formării profesionale.
22. Exerciţiile practice, active ajută mai degrabă la asimilarea noţiunilor decât la o receptare
pasivă a informaţiilor. Acest lucru este de o mare importanţă în alegerea stilurilor şi
modalităţilor de formare.
23. Un mesaj este mai uşor asimilat şi acceptat dacă nu vine în contradicţie cu deprinderile
anterioare. Apelaţi la experienţa anterioară a celor care participă la procesul de instruire;
acest lucru va ajuta la asimilarea mesajului.
Activitatea de instruire creează modele umane cu abilităţi multiple şi pregăteşte
oamenii în vederea asumării de niveluri mai mari de responsabilitate.
Analiza activităţilor de instruire este uneori considerată a viza numai definirea
„golurilor” dintre ceea ce se întâmplă în prezent şi ceea ce ar trebui să se întâmple. Acest gol
trebuie umplut prin instruire. Activitatea de instruire este considerată a fi numai un
110
mecanism de îndreptare a lucrurilor care nu au mers bine. Însă activitatea de instruire este
mai mult decât atât. Ea vizează mai mult identificarea şi satisfacerea necesităţilor de
dezvoltare, îi dotează pe funcţionarii publici cu capacitatea de a-şi asuma noi responsabilităţi
şi de a face faţă la noi solicitări de muncă, sporeşte competenţa în general.
Respectarea principiilor privind instruirea adulţilor şi considerarea funcţionarului
public atât ca angajat dar şi ca individ care doreşte să-şi perfecţioneze aptitudinile conduce la
succesul procesului de instruire.
6.2. Stiluri, modalităţi şi tipuri de formare profesională
Activitatea de instruire a funcţionarilor publici este împărţită în două mari categorii. O
primă categorie este aşa numita activitate de instruire pentru post.
Acest gen de instruire este conceput pentru a oferi unui funcţionar public aptitudinile
şi cunoştinţele necesare efectuării unei anumite activităţi, reprezentând în general un aspect
de rutină. Departamentele de instruire organizează programe de instruire în vederea
întrunirii solicitărilor previzionate, iar funcţionarii publici urmează astfel de cursuri la un
moment prestabilit din cariera lor. Acest gen de instruire este adesea stabilit de conducerea
instituţiei în mod direct împreună cu departamentul ca are atribuţii de instruire.
Celălalt tip de instruire este reprezentat de instruirea generală de dezvoltare. Aceasta
constituie în mare parte apanajul conducătorului departamentului de resurse. Aceştia sunt în
general responsabili de relaţionarea cu departamentul de instruire şi de stabilirea activităţii
de instruire ce trebuie oferită.
Abordările oficiale ale procesului de dezvoltare a managementului includ următoarele:
Formarea la locul de muncă pe bază de îndrumare, monitorizare, în vederea identificării şi
satisfacerii necesităţilor de instruire.
Formare pe bază de experienţă de muncă, ceea ce include mobilitatea pe orizontală,
extinderea atribuţiilor posturilor, participarea în cadrul echipelor de proiect sau grupurilor
de acţiune, învăţarea prin activităţi şi detaşări temporare.
Instruire oficială pe baza de cursuri interne sau externe.
Auto-formare structurală prin urmarea de programe de învăţare auto-controlate şi
acceptate sub forma unui plan personal de formare. Aceasta ar putea include citire de
111
materiale sub îndrumare sau achiziţionarea deliberată de cunoştinţe sau de noi aptitudini
de muncă.
În toate instituţiile publice este nevoie de programe de formare profesională de bază. Astfel
întâlnim:
Cursuri introductive – acoperă de obicei prezentarea personalului, stabilirea unor
standarde de lucru de bază, a unor atitudini, comportamente şi conduite, familiarizarea cu
instituţia publică şi cu mediul de lucru.
Proceduri de urgenţă - care se pot materializa prin exerciţii de simulare şi proceduri de
evacuare în caz de incendiu, proceduri de manipulare a substanţelor periculoase, proceduri
de securitate şi alte informaţii în caz de urgenţă (ex. defecţiuni a sistemelor informatice).
Egalitatea de tratament şi şanse - prin care personalul trebuie informat în legătură cu
legislaţia relevantă, să cunoască drepturile şi obligaţiile, intoleranţa faţă de discriminare,
victimizare sau hărţuire. Se pot promova unele atitudini, valori şi comportamente corecte.
Managementul resurselor umane, proceduri şi practică - care se referă la cerinţele şi
aşteptările cu privire la managementul de personal, proceduri disciplinare şi de exprimare
a revendicărilor.
Proceduri şi practici operaţionale - care vizează proceduri operaţionale generale, carduri,
codificări privind dosarele şi arhivarea, confidenţialitatea, circulaţia documentelor,
autorizarea acţiunilor.
Formarea iniţială pe post - care se referă la detalierea obligaţiilor şi responsabilităţilor,
cunoaşterea legislaţiei, a procedurilor şi practicii, relaţia cu alte instituţii şi autorităţi.
Formarea profesională permanentă - care se poate face prin rotirea personalului pe
diferite posturi, creşterea complexităţii postului prin noi atribuţii şi responsabilităţi,
formarea unor aptitudini specifice.
Formarea pentru lucrul în echipă – prin cunoaşterea teoriei şi practicii lucrului în echipă,
lucru ca membru al echipei şi/sau ca şef de echipă, stabilirea obiectivelor, dinamica
grupului.
Formarea profesională a structurilor de conducere - care se referă la tematici privind
conducerea şi motivarea; comunicarea; stabilirea de obiective şi de standarde de
performanţă; controlul şi monitorizarea; managementul de proiect.
Durata şi conţinutul detaliat al fiecărei activităţi va depinde de personalul ce urmează a fi
instruit, de experienţa şi cunoştinţele pe care aceştia la deţin şi de nevoile concrete ale instituţiei
publice.
112
Este foarte important ca funcţionarii publici să dea şi să primească feedback în legătură cu
programul de formare profesională. Instituţiile publice şi funcţionarii publici trebuie să fie flexibili
şi încrezători în forţele proprii pentru a-şi recunoaşte propriile puncte forte şi puncte slabe, în
vederea abordării problemelor existente şi îndreptarea lor.
Există mai multe tipuri de formare profesională şi anume:
1. Formarea profesională la locul de muncă ca bază a dezvoltării personalului. Acest tip de
formare profesională se bazează pe relaţia directă între ceea ce se învaţă şi ceea ce se
aplică ulterior. Printre tipurile de formare profesională la locul de muncă putem enumera:
Lucrul sub îndrumare şi supraveghere din partea persoanelor cu mai multă experienţă
este un sistem de formare profesională foarte obişnuit şi aproape universal. Acest tip de
perfecţionare se desfăşoară permanent într-o instituţie/autoritate publică, iar şefii ierarhici
au calitatea de „instructor” pentru personalul din subordine.
Formarea profesională pentru aptitudini multiple şi variate are avantajul că asigură o
productivitate sporită pe perioade de timp mai largi. Acest tip de formare se poate pune în
aplicare în cazul aplicării schemelor de mobilitate pe orizontală, iar funcţionarii publici se
mută pe alte posturi. Acest tip de formare sporeşte angajamentul faţă de instituţia publică,
previne apariţia plictiselii în rândul funcţionarilor publici, sporeşte capacitatea de
implicare a funcţionarilor publici, dezvoltă potenţialul, dezvoltă atitudine şi comportament
pozitiv, reduce riscul plecării personalului şi problemele de management care decurg din
aceasta.
Delegarea de responsabilităţi care are ca obiectiv sporirea gradului de responsabilităţi şi a
competenţelor profesionale.
Schemele planificate de experienţă sunt practicate în cazul funcţionarilor nou veniţi, atât
la niveluri superioare cât şi la nivelul debutanţilor. Această metodă implică plasarea noului
funcţionar public într-o serie planificată de tipuri de activităţi (ex. un funcţionar public nou
ar putea să-şi desfăşoare câteva săptămâni trecând prin diferite tipuri de posturi, luând
contact cu activitatea diverselor direcţii, servicii, birouri, ar putea secunda alţi funcţionari
publici de conducere la diverse întâlniri).
Dezvoltarea profesională permanentă este necesară în toate autorităţile şi instituţiile
publice dar cu preponderenţă în instituţiile din domenii în care procesul de înnoire a
cunoştinţelor este de importanţă vitală (ex. arhitectură, domeniul medical etc). Acest tip de
formare este susţinut de instituţiile publice prin responsabilizarea funcţionarilor publici cu
privire la acţiunile concrete de dezvoltare a carierei prin legislaţiei de dezvoltare
profesională permanentă.
113
Studiu on-line - metodă de studiu şi instruire care este din ce în ce mai răspândită şi
solicitată în multe ţări europene, având avantajul că nu are importanţă locaţia cursantului.
Workshopu-uri interne specifice sau acţiuni/ întâlniri privind:
• comunicarea între direcţii,
• măsuri pentru abordarea diverselor probleme,
• implementarea unui program de iniţiere,
• îmbunătăţirea cunoştinţelor şi înţelegerii prin prezentări din partea unor organizaţii
externe.
2. Formarea profesională în afara locului de muncă dă ocazia de a dezvolta noi idei şi concepte.
Atunci când funcţionarii publici se deplasează de la locul de muncă obişnuit, ei ies şi din rutina
zilnică şi au la dispoziţie o viziune mai clară asupra contextului în care îşi desfăşoară activităţile. De
asemenea, li se oferă ocazia de a contacta şi alte persoane aflate la nivel similar de instruire sau
experienţă şi de a face un schimb de idei benefic. Se dezvoltă o perspectivă mult mai amplă prin
interacţiune, dezbatere şi implicare generală şi prin folosirea bibliotecilor, manualelor şi
periodicelor. Printre tipurile de formare profesională în afara locului de muncă pot fi:
Cursuri la clasă – include de obicei cursuri şi seminarii, precum şi lucrul pe grupe mici.
Este o metodă bună pentru transmiterea şi actualizarea regulată a informaţiilor.
Atelier de lucru - sunt cursuri de formare profesională în care accentul se pune foarte
puţin pe prelegeri şi foarte mult pe activităţi interactive (ex. studii de caz şi de roluri).
Detaşări – funcţionarii publici sunt detaşaţi pentru o perioadă în alte părţi ale instituţiei
publice sau în alte instituţii publice. Obiectivul este de obicei de a lărgi experienţa şi
percepţiile. Alte variante pot fi: detaşarea cursanţilor pe întreaga durată a cursurilor într-o
locaţie diferită, detaşarea de la sediul central (minister) la o sucursală (serviciu
deconcentrat) sau viceversa.
Proiecte - sunt o variantă a detaşării, funcţionarii publici sunt numiţi să desfăşoare
anumite proiecte, de obicei pe o perioadă de timp definită. Acest tip de formare permite
funcţionarilor publici să ia contact cu metodologia şi practica managementului de proiect.
Formarea competenţelor - este un tip de formare profesională axat pe formarea
aptitudinilor, competenţelor şi capacităţilor manageriale. Este un proces de scurtă durată şi
constă dintr-un număr de module independente.
Coaching-ul sau mentoratul – este diferită de formarea la locul de muncă, desfăşurându-
se sub îndrumarea unui mentor, în afara locului de muncă. Este recomandată pentru
formarea funcţionarilor publici din categoria înalţilor funcţionari publici şi funcţionari
publici de conducere pentru dobândirea unor aptitudini foarte specializate. Este o metodă
114
costisitoare din punct de vedere al resurselor financiare şi al timpului atât pentru mentor
cât şi pentru cursant.
Seminarii şi programe universitare - pot fi cursuri şi programe oferite de instituţii de
învăţământ superior prestigioase. Deşi sunt în general scumpe sunt un mijloc util de
formare a aptitudinilor strategice, financiare şi de personal la nivel înalt.
În alegerea şi utilizarea diferitelor modalităţi de formare profesională trebuie să se ţină
seama de unii factori, şi anume:
Trebuie să existe o relaţie clară între ceea ce învaţă funcţionarii publici şi ceea ce ei
trebuie să aplice în practică, conform fişei postului.
Trebuie să existe o relaţie adecvată între costul şi valoarea cursurilor de formare
profesională.
6.3. Scopul formării profesionale
Scopul activităţii de formare profesională poate viza obiective ca:
Îmbunătăţirea performanţei individuale, de echipă sau organizaţionale din punct de
vedere al rezultatelor, calităţii şi productivităţii generale.
Atragerea de personal, punându-le la dispoziţie oportunităţi de studiu şi de avansare, prin
sporirea nivelului de competentă şi îmbunătăţirea aptitudinilor.
Extinderea flexibilităţii operaţionale prin lărgirea gamei de aptitudini deţinute de
funcţionarii publici (aptitudini multiple).
Creşterea devotamentului funcţionarilor publici prin încurajarea acestora de a se
identifica cu misiunea şi obiectivele instituţiei publice.
Ajutor acordat pentru a se adapta schimbărilor cauzate de procesul de reformă a
sistemului administraţiei publice, prin creşterea nivelului de înţelegere a motivelor de
schimbare şi prin punerea la dispoziţia funcţionarilor publici a cunoştinţelor şi
aptitudinilor de care au nevoie pentru a se adapta la noile situaţii.
Ajutor acordat în vederea dezvoltării unei culturi pozitive în cadrul instituţiei publice,
orientată spre îmbunătăţirea performanţei.
Îmbunătăţirea calităţii serviciilor furnizate cetăţenilor.
Reducerea costurilor aferente activităţilor de studiu prin scurtarea duratei de studiu.
115
Evaluarea performanţelor funcţionarilor publici se face prin evaluarea anuală a
performanţelor personalului de către conducătorul ierarhic, prin completarea unei fişe de evaluare.
De asemenea, are loc un interviu în cadrul căruia conducătorul ierarhic şi funcţionarul public
subordonat convin asupra modului şi măsurii în care acesta a realizat obiectivele stabilite la
evaluarea anterioară precum şi îndeplinirea responsabilităţilor cerute de fişa postului pentru funcţia
publică ocupată. În cadrul acestui interviu se discută şi eventualele probleme care au putut apărea în
acest interval de timp, cauzele constatate şi soluţiile ce trebuie adoptate.
Aceste probleme pot fi de multe ori soluţionate prin necesarul unei instruiri suplimentare. În
fişa de evaluare a performanţelor profesionale individuale conducătorul ierarhic trebuie să facă
recomandări în ceea ce privesc formele de perfecţionare pe care le recomandă funcţionarului
public respectiv, necesare atât pentru îmbunătăţirea performanţelor acestuia cât şi pentru
realizarea obiectivelor stabilite pentru perioada viitoare.
De asemenea, poate fi vorba şi de o instruire generală, în vederea evoluţiei în carieră a
funcţionarului public respectiv.
6.4. Rolul departamentelor de resurse umane în formarea profesională
Formarea profesională a funcţionarilor publici trebuie să facă parte dintr-o strategie de
instruire.
Politicile de instruire sunt parte integrantă a procesului de dezvoltare a resurselor umane în
cadrul unei organizaţii. Politicile de instruire definesc modul în care prin instruire, personalul se
poate dezvolta şi poate evolua în cadrul instituţiei (o structură a carierei) spre beneficiul individual
şi al instituţiei.
Politicile de instruire care vor sprijini procesul de instruire trebuie să fie corelate cu
obiectivele specifice care trebuie atinse în urma instruirii, cum ar fi competenţele şi aptitudinile
necesare pentru atingerea unui nivel optim de performanţă a instituţiei. Strategiile de instruire vor
defini apoi, modalitatea în care politicile se pot pune cel mai bine în aplicare, în limita resurselor
disponibile.
Strategiile centrale se pot dezvolta însă numai în strânsă cooperare cu sectoarele şi
instituţiile care au nevoie de instruire şi în această privinţă, departamentele de resurse umane din
aceste instituţii joacă un rol cheie.
În lipsa unui sistem central de instruire, se pot realiza strategii la nivel instituţional sau,
dacă instituţia este una dintre cele care formează un sector, la nivel sectorial general.
116
Departamentele de resurse umane din instituţii şi autorităţi publice, în lipsa unei strategii
globale, pot realiza strategii la nivel instituţional.
Coordonarea strategiei sectoriale de instruire se realizează în/din două direcţii:
internă - în cadrul fiecărei instituţii,
externă - între instituţii şi autoritatea centrală de instruire, dacă aceasta există.
Coordonarea internă se asigură, prin dezvoltarea:
politicilor de instruire stabilite în cadrul fiecărei instituţii şi autorităţi publice;
procedurilor stabilite pentru identificarea necesităţilor, pentru finanţarea şi implementarea
procesului de instruire;
corelarea instruirii cu evaluarea ulterioară a performanţelor.
Dezvoltarea unei strategii de instruire va depinde de sistemul de instruire existent.
Trebuie să existe o legătură între coordonarea internă şi externă pentru a se asigura
consecvenţa politicilor, practicilor şi finanţării procesului de instruire. Modul în care coordonarea
internă şi cea externă se pot corela în cadrul unei strategii de instruire este legat şi va depinde de
tipul de sistem de instruire stabilit pentru sectorul respectiv. Politicile, practicile şi finanţarea care se
aplică sectorului trebuie reflectate cu consecvenţă în fiecare dintre instituţiile individuale ale
sectorului.
Departamentul de resurse umane are ca primă responsabilitate dezvoltarea politicilor şi
procedurilor de instruire în cadrul instituţiei.
Politicile şi procedurile trebuie dezvoltate de către departamentele de resurse umane şi
aprobate de către conducere. Efectul ar trebui să se materializeze prin apariţia unor linii clare de
comunicare şi responsabilitate între departamentul de resurse umane şi fiecare dintre
compartimentele din cadrul instituţiei, în termenii următori:
CUM vor fi identificate necesităţile de instruire şi cum se va implementa procesul de
instruire;
CINE va fi responsabil pentru diferitele acţiuni;
CE buget este disponibil.
Departamentele de resurse umane din instituiţii şi autorităţi publice au ca responsabilitate:
coordonarea dezvoltării strategiei de instruire în cadrul propriei instituţii;
dezvoltarea politicilor şi procedurilor de instruire în cadrul instituţiei;
centralizarea nevoilor de instruire în urma procesului de evaluare profesională
individuală;
117
coordonarea internă şi externă pentru a se asigura consecvenţa politicilor, practicilor şi
finanţării procesului de instruire.
Rolul departamentelor de resurse umane poate fi definit astfel:
rol strategic – alinierea strategiei activităţilor de resurse umane prin realizarea unei analize
a nevoilor de instruire la nivelul instituţiei;
rol de expert administrativ – organizarea şi evaluarea proceselor de instruire ale instituţiei
ţinând cont de resursele acesteia;
rol de susţinător al intereselor personalului – oferirea de răspunsuri funcţionarilor publici
şi a necesarului intervenţiilor de instruire şi noninstruire în vederea îmbunătăţirii
performanţelor;
rol de agent al schimbării – sprijinirea schimbării prin asigurarea implicării angajaţilor în
procesul de schimbare.
Departamentele de resurse umane centralizează toate fişele anuale de evaluare a
performanţelor profesionale a funcţionarilor publici. Aceste fişe conţin şi rubrica Programe de
instruire recomandate, din care compartimentele de resurse umane pot întocmi situaţia necesarului
de instruire pentru perioada viitoare, pentru toţi funcţionarii publici din instituţia sau autoritatea
publică.
Această situaţie corelată şi cu resursele financiare disponibile este transmisă Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici, care întocmeşte o situaţie centralizată a acestor nevoi de
instruire.
ANFP colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea tematicii specifice
programelor de formare specializată în administraţia publică şi de perfecţionare a funcţionarilor
publici.
Agenţia conlucrează cu Institutul Naţional de Administraţie şi cu centrele regionale de
perfecţionare pentru derularea programelor de formare şi perfecţionare a funcţionarilor publici;
sprijină aceste instituţii cu personal de predare.
Departamentele de resurse umane trebuie să verifice calitatea cursurilor de instruire pentru a
se asigura că ele corespund tipului de formare care este necesar.
De asemenea, compartimentele de resurse umane au obligaţia de a evalua periodic eficienţa
şi rezultatele cursurilor de instruire , precum şi a strategiei de instruire.
Evaluarea cursurilor de instruire se poate face:
a. prin evaluarea programelor de instruire imediat după implementarea acestora. Acest fapt
ar putea fi pus în aplicare prin intermediul furnizorilor de instruire care vor distribui şi
118
strânge chestionarele atât de la participanţii la instruire cât şi de la formatori, pentru
clarificarea diferitelor aspecte ale procesului de instruire;
b. prin evaluarea impactului instruirii asupra performanţelor la locul de muncă. Aceste
informaţii vor fi importante pentru ministerele ţintă care vor dori să vadă rezultate
palpabile în creşterea nivelului performanţei. Evaluarea trebuie realizată de către Direcţiile
de Resurse Umane din cadrul ministerelor.
6.5. Analiza necesarului de instruire. Importanţa realizării analizei necesarului de
instruire
Realizarea unei analize a necesarului de instruire trebuie să fie o iniţiativă a
departamentului de resurse umane. Specialiştii în resurse umane trebuie să înţeleagă obiectivele de
ansamblu ale instituţiei şi să găsească soluţii care să asigure că resursele umane existente au
competenţele necesare realizării obiectivelor instituţiei.
Analiza necesarului de instruire este un studiu sistematic al unei probleme. Acest studiu
conţine date şi opţiuni luate din surse diferite în vederea luării unor decizii eficiente referitoare la
soluţiile corespunzătoare de instruire şi noninstruire.
Motivele pentru care se realizează analiza nevoilor de instruire sunt:
Economisire de timp şi bani – realizarea unei analize a nevoilor de instruire va dezvălui
adevăratele probleme şi cauza acestora , precum şi găsirea celor mai bune soluţii (altfel se
va presupune care este problema şi în consecinţă se va apela la o soluţie care poate fi
greşită; deci banii şi alte resurse nu vor fi eficient cheltuite);
Obţinerea unui instantaneu – analiza necesarului de instruire va dezvălui domeniile în
care performanţele trebuie îmbunătăţite (va oferi un instantaneu a capacităţilor sau
competenţelor curente existente în instituţie şi va oferi o idee despre capacităţile şi
competenţele necesare pentru viitor);
Managementul schimbării – prin realizarea analizei nevoilor de instruire se poate oferi
exemplul care va genera acceptarea unui nou mod de lucru;
Stabilirea priorităţilor – prin realizarea analizei nevoilor de instruire se pot afla care sunt
domeniile în care este necesară o îmbunătăţire a performanţei şi se pot stabili anumite
priorităţi în managementul personalului;
Stabilirea legăturilor dintre nevoile individuale şi cele ale instituţiei – primul pas al unei
analize a nevoilor de instruire este să identifice necesităţile instituţiei. Odată cunoscute
119
necesităţile generale, se poate determina dacă acestea se reflectă în competenţele
personalului.
120
BIBLIOGRAFIE
Bibliografie principală: Suportul prezentat constituie selecţii din:
1. CONSTANTINESCU, Dan - Managementul resurselor umane - suport de curs -, Bucureşti,
2003.
2. DODU, Marius, TRIPON, Ciprian - Managementul resurselor umane în administraţia
publică, Cluj-Napoca.
3. MORARIU, Alunica - Managementul resurselor umane în administraţia publică, Iaşi,
2007.
4. STANCIU, Ştefan - Managementul resurselor umane - suport de curs -, Bucureşti, 2001.
5. GHIDUL PRIVIND RECRUTAREA ŞI PROMOVAREA FUNCŢIONARILOR
PUBLICI, ghid redactat în cadrul proiectului PHARE RO 01.06.04, desfăşurat în cadrul
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, avându-se în vedere normele legale în vigoare.
6. GHID PRIVIND ANALIZA NEVOILOR DE INSTRUIRE ghid realizat Agenţia Naţională
a Funcţionarilor Publici, Bucureşti, 2005.
7. GHID MOTIVAŢIONAL – ANFP.
Bibliografie secundară:
1. Allaire, Y. şi Mihaela Fîrşirotu, Les conceptions “économiste” et “humaniste” de la
relation individu – organisation, Morin Gaëtan, L’entreprise stratégique: penser la strategie,
Boucheerville, Quebec, 1993.
2. Archamault, G., Quand la forme l’emporte sur le fond, Revue Gestion, 1996.
3. Archamault, G., Transformer la gestion: les approches récenntes, Extraits d’un texte à
paraître, HEC, Montreal, 1997.
4. Bennis, W., Two views of leadership, Harvard Business Review, nr. 1/1996.
5. Bosche, M., Les salariés et la participation, “Encyclopédie de management”, Paris, 1992.
6. Burciu, A., MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
7. Burciu, A., Sisteme de management şi stiluri manageriale implicate, 1998.
8. BURDUS, E., CAPRARESCU, GH., ZORLENTAN, T., Managementul organizaţiei,
Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1996.
9. Burloiu, P., Managementul resurselor umane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
121
10. Campbell, A. ş.a., A sense of Mission, Ed. The Economist Books Ltd., London, 1990.
11. Cândea, Rodica, Cândea Dan, Comunicarea managerială aplicată, Editura Expert,
Bucureşti, 1998.
12. Cascio, W.F., Managing Human Resources, McGraw Hill, 1986.
13. CERTO, S. C., Managementul Modern, Editura Teora, 2002.
14. CHIVU, I., SANCHEZ, A., , LEFTER, V., POPESCU, D., RAMOS, M. - Managementul
resurselor umane în întreprinderile mici şi mijlocii, Editura Economică, 2001.
15. Citeau, J.P., Gestion des ressources humaines. Principes généraux et cas pratique, Armand
Colin, Paris, 1997.
16. CLARK, Frances, Total Career Management, McGraw-Hill, 1992.
17. Cole, G.A., Management: Theory and Practice, 3rd Edition, DP Publications, Aldine Place,
London, 1990.
18. COLE, G.A., Managementul personalului, Editura CODECS, Bucureşti, 2000.
19. Conger, J.A., WINNING’EM OVER, A new Model for Management in the Age of
Persuasion, Edition Simon & Shuster, California, 1998.
20. CONSTANTINESCU, Dan - Managementul resurselor umane - suport de curs -, Bucureşti,
2003.
21. Dessler, G., Personnel. Human Resources Management, Prentice – Hall Inc., 1991.
22. Druker, F.P., Managing in Turbulent Times, Harper & Row, New York, 1980.
23. Fischer, C.D. ş.a., Human Resource Management, Houghton Mifflin Company, Boston,
1996.
24. Gélénier, O., Stratégie de l’entreprise et motivation des homes, Edition Hommes et
Techniques, Paris, 1984.
25. Graham, H.T. şi Bennett, R., Human Resources Management, Longman Group UK,
London, 1991.
26. Grant, P., What Use it a Job Descriptions ?, “Personal Journal”, 1988.
27. Griffin, R.W., Management, 3rd edition, Houghton Mifflin Co., Boston, 1990.
28. HOBEANU, T. - Motivarea complexă a resurselor umane, în O. Nicolescu (coordonator),
Managerii şi resursele umane, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
29. Igalens, J., Audit des ressources humaines, Les Editions Liaisons, Paris, 1991.
30. Ivancevich, J.M., Glueck, W.F., Foundations of personnel/Human Resource Management,
Business Publications, Inc., Texas, 1996.
31. Kotler, P., Managementul marketingului, Teora, 1997.
32. Lefter, V., Manolescu, A., Managementul resurselor umane, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995.
122
33. Levinson, H., Vingt criteres pour choisir un cadre superieure, Harvard l’Expansion, hiver
1980-1981.
34. Majourdies, C., Eficienţa interviului, condiţie pentru reuşita selecţiei personalului
companiei, Business Tech International, nr. 9, 1993, Press, Bucureşti.
35. Mannen, V.J. şi Schein, E.H., Career development, Goodyear Publishing, New York, 1978.
36. MANOLESCU, A. - Managementul Resurselor Umane, Ediţia a patra, Editura
Economică, Bucureşti, 2003.
37. Manolescu, A., Managementul resurselor umane, Editura RA, Bucureşti, 1998.
38. Mathis, R. ş.a., Managementul resurselor umane, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
39. McGregor Douglas, Leadership and Motivation, Edited by Waren G. Bennis and Edgar H.
Schein, with the colaboration of Caroline McGregor, MIT Press, 1966.
40. Megginson, Scott, Trueblood, Megginson, Successful Small Business Management, Fifth
Edition, Irwin, 1988.
41. Mihuţ, I. ş.a., Management, Universitatea “1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Seria
DIDACTICĂ, 1998.
42. Milkovich, G.T. ş.a., Personnel. Human Management. A Diagnostic Approach, Business
Publications, Inc., Texas, 1988.
43. Myers, D.W., Human Resoureces Management Principles and Practice, Commerce
Clearing House, Inc., 1986.
44. Neuman, H., Ce trebuie să ştim despre interviu, Business Tech Intrenational, nr. 12, 1993,
Press, Bucureşti.
45. Nica, P., Managementul firmei, Editura Condor, 1994.
46. Nicolescu, O. ş.a., Management, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.
47. NICOLESCU, O., Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Economică, 2001.
48. NICOLESCU, O., VERBONCU I., Fundamentele managementului organizaţiei, Editura
Tribuna Economică, Bucureşti, 2003.
49. Peretti, J.M., Gestion des ressources humanines, Editions Vuipert – Gestion, Paris, 1990.
50. Petrescu, I., Calităţile umane şi relaţiile publice, Idei de afaceri, nr. 4, 1993.
51. Pitariu, D.H., Managementul resurselor umane. Măsurarea performanţelor profesionale,
Editura ALL, Bucureşti, 1994.
52. Pitcher, P., L’artiste, l’artisan et le tehnocrate, Gestion, mai, 1993.
53. Popescu, M., Managementul resurselor umane, Tribuna economică, nr. 32, 1991.
54. Purcărea, Anca Alexandra ş.a., Managementul resurselor umane, Editura BREN, Bucureşti,
2000.
55. Reedin, J.W., Téstez votre competences de manager, Top Edition, F.D.S., Paris, 1992.
123
56. Rondeau, A şi Boulard, F, Gérer des employés qui font problème, une habileté à développer,
Revue Gestion, februarie 1992.
57. Rotaru, A. ş.a., Managementul resurselor umane, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994.
58. RUSSU, C. - Formarea şi perfecţionarea resurselor umane, în O. Nicolescu (coordonator),
Managerii şi resursele umane, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
59. Rusu, C., Management, Concepte, Metode, Tehnici, Editura Expert, Bucureşti, 1996.
60. Sahuc, L., Comment identifier les futurs managers? Une approche par les
contreindicattions, INSEP Editions, Paris, 1987.
61. SHEIN, E. H., Capitolul 5, Oameni şi organizaţii, în D.S.Pugh, D.J.Hickson, Managementul
organziaţiilor, Editura CODECS, 1996.
62. Stanciu, R. ş.a., Managementul resurselor umane – Aplicaţii practice, Editura BREN,
Bucureşti, 2000.
63. STANCIU, Ştefan - Managementul resurselor umane - suport de curs -, Bucureşti, 2001.
64. Susan Albers Mohrman ş.a., Designing Team – Based Organizations, Jossey – Bass
Publishers, San Francisco, 1996.
65. Thierry, M., Le pilotage de la carrière, Rev. Personnel, nr. 226, oct., Paris, 1980.
66. URSACHI, I. - Evaluarea performanţelor personalului în O. Nicolescu (coordonator),
Managerii şi resursele umane, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
67. Vlăsceanu, M., Psihosociologia organizaţiilor şi conducerii, Editura Paideia, Bucureşti,
1993.
68. Weiss, D., La fonction ressourses humaines, Les Editions d’Organisation, Paris, 1988.
69. Zamfir, C., ş.a., Dezvoltarea umană a întreprinderii, Editura Academiei, Bucureşti, 1980.
70. Zorlenţian, T. ş.a., Managementul organizaţiei, Vol. I şi II, Holding Reporter, Bucureşti.
71. *** Codul muncii.
72. ***Statutul funcţionarilor publici şi alte acte normative, în vigoare, care reglementează
funcţionarul şi funcţia publică.
73. ***Hotărârea nr. 611 /2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea
carierei funcţionarilor publici.
74. *** Managementul resurselor uname în întreprinderile mici şi mijlocii
75. *** Note on Organization Structure, Harvard Business School, 9-491-083 Review June 30,
1995.
76. www.etf.eu.int.
77. www.hrd.ro
NOTA:
Institutul Naţional de Administraţie s-a transformat în
Direcţia Coordonare Centre Regionale, Evaluare şi
Perfecţionare Profesională în Structura Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici.