The European model – a regional model of the world’s economy

Abstract

World’s economy represents the totality of national economies seen as an ensemble of

interdependencies, concretized by permanent, mutual exchanges of activities and goods,

beginning with the simplest form and continuing to the most complex. The international

economic interdependencies represents the essential characteristic of the world’s economy,

external economic exchanges are the main factor in creating riches and Domestic Product, and

also are the promoter of progress and welfare.

The international market is that qualitative economic environment in which exchange

relationships are made between economic entities, including trans-national companies from

different countries, according to principle of demand and supply. It is also an economic space

for manifestation of world-wide division of labour and its results.

However, world’s contemporary economy evolves in the context of obvious

inequalities and differences, manifested on different plans. The ample problems of that

differences, especially in the field of income distribution, have become particularly important

in the last decades, because of economy globalization. Although there is no general

consensus yet concerning such respects, there are still enough information according to whom

the inequality amplifying in contemporary period results from different participation of each

country to that globalization, in accordance with their economic development.

Our contemporary existence is being in an ample process of change which, among

many other sides, mark a contradictory transition towards a new civilisation and a new

economy – a global economy. The economic growth of any country, and all components of

economic life feel the effects and incidents of tranzition to a globalized economy on multiple

plans.

Economic globalization creates a more favourable environment for competition, both

internal and international, and its functions are affirmed more conspicuous. Also,

globalization creates much better premises for competition because it grows the number of

economic entities (producers and consumers), the market size amplifies itself; on the basis of

it new global companies appears and develops themselves.

3

Under circumstances of globalization and regionalization, the international economic

integration becomes more and more obvious, as an objective tendency of world economy.

This phenomenon had a significant evolution in the second half of the last century, all over

the world, but mostly in West Europe.

European Union (EU) is the most advanced form of international economic

integration. EU may be considered the major economic pole of our planet. The key principles

of european model are: loyalty for the community, non-discrimination depending on

citizenship, competences’ extension only in that concerns the functioning of common market,

subsidiarity, community acquis (open market, free competition, stable prices, healthy public

finances and monetary conditions, sustenable balance of payment), special protocols

concerning subsidiarity and proportionality.

Economic growth, stability and social cohesion are complementary processes in the

european model. Well conceived macroeconomic and cohesion politics are fundamental for a

sustained economic growth. At the same time, a high rate of growth leads to economic

stability and social cohesion on long term. Fast economic growth is a fundamental pillar of

european model’s sustenability.

Modern theories of economic growth underlines the unlimited potential of technical

progress on the basis of knowledge, for sparing all production factors, and also for growing

output of investments.

The new european economy is an informational one, based on information technology.

That new economy renders valuable to unconventional resources, practically unlimited, such

as knowledge potential and inovative capacity of human capital. The extension of EU also

constitutes an internal factor which determines growth and economic stability. Maybe for this

reason, too, the problems raised by this proces of extension and its implications are extremely

various. First of all, this extension is liable to bring significant economic benefits not only for

the old states members of the community, but also for those who recently entered into it.

In March 2000, at Lisabona, European Council has established as a strategic object for

the next ten years, transformation of EU into the most competitive and dinamic economy in

the world, based on knowledge, an increased number of jobs and a bigger social cohesion.

Romania’s adhesion to the EU is a general option which is in direct relation with

economic reforms, in order to build a new, democratic society in our country. Romania’s

policy for integration in the EU is not just a purpose for itself, but also must lead to a welfare

and a better life for the population, the more so as reality demonstrates that putting into

practice that policy means a sum of incontestable advantages for us, besides some

renunciations.

4

Regarding the economic requirements once the membership is achieved, Romania

must continue to accomplish the criteria of a functional market economy. Romania has

maintained, generally, the macro-economic stability, although policy in this field lead to

increasing of macro-economic lack of balance, as mentioned in Monitoring Raport for the

year 2005.

As far as the competitive economic environment is concerned, policy in that field of

competition, implemented by European Commision and the authorities of the states members,

has aim for maintaining and development of a real competition in the common market, by

measures that concerns market structures and behaviour of the actors in the market.

One of the founding principle of the Treaty for European Union is that according to

whom the states members of Community must adopt an economic policy “in accordance with

the principles of an open market economy, based on loyal competition”. The common policy

in the field of competition has in view a precise purpose, to protect and promote a real

competition in the Common Market.

As part of the Association Treaty, Romania has engaged to adopt and implement a

policy in the field of competition based on the same principles as those written in the Treaty

for European Union.

Competitive environment in Romania has suffered in the last years an obvious

improvement, resulted from the presence of more and more foreign companies in almost all

activity fields, especially in that of consumer goods. In this sector of consumer goods, can be

observed also an increasing of investments, expenses for advertising and publicity, use of

international brands or acquisition of some local brands, production of consumer goods in our

country, all of that having a significant contribution in increasing competition from this

important field.

The Monitoring Raport mention also some weak points: as a risk, the economic

growth may be not so well-balanced – strong growth based on consumption has determined a

deteriorating commercial balance, and this, combined with fiscal reform and growing of

public finances, lead to growing of public deficit. The rate of privatization is still low.

Business environment, legislative and administrative, including application of bankruptcy

procedures, needs a considerable improvement. Labour market needs also a bigger flexibility.

All this aspects mentioned above represents red flags which needs urgent actions for

correcting them, in order to maintain the date of January 1st, 2007 for integration in the

European Union.

5

European Comision is continuing to monitor Romania’s preparations for joining the

European Union, and to encourage our country on the road of reforms, to ensure that Romania

will be ready for an integration with no problems in the European Union.

6

I. Sistemul economiei mondiale

1.1. Evoluţia economiei mondiale

Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului

reciproc de activităţi, de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex.

Foarte mult timp, de la începuturile societăţii omeneşti şi mult timp după perioada revoluţiilor

industriale, schimbul reciproc se desfăşura preponderent la nivel de gospodărire individuală.

Economia avea un caracter închis, tinzând în principiu, doar spre satisfacerea autoconsumului.

În evoluţia economiei mondiale de o importanţă crucială s-au dovedit a fi marile

descoperiri geografice, ce au permis includerea în circuitul economic al unor vaste regiuni de

pe glob. Acest lucru s-a constituit într-un impuls dat vieţii economice şi comerţului în egală

măsură, creşterile acestuia fiind evidente şi într-un ritm nemaiîntâlnit. Acest lucru s-a datorat

în mod deosebit faptului că principalii piloni ai economiei perioadei respective (Europa şi

America) erau „specializaţi” în producţia diferitelor mărfuri, astfel încât aproape toate

mărfurile europene erau noi pentru America şi reciproc, mărfurile americane erau noi pentru

europeni.

Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde treptat, cuprinzând cele mai

importante zone de pe mapamond, astfel încât se poate considera că secolul XVI este secolul

apariţiei pieţei mondiale. Constituirea pieţei mondiale nu putea rămâne fără efecte majore în

ceea ce priveşte producţia şi schimbul de bunuri. Apariţia pieţei mondiale a stimulat apariţia şi

dezvoltarea manufacturilor, care, la rândul lor, au stimulat dezvoltarea comerţului exterior şi

trecerea de la o economie închisă, destinată satisfacerii la nivel primar a autoconsumului, la o

economie orientată către piaţă, către schimb.

În această perioadă se constată unele obstacole în calea deschiderii totale a economiei,

obstacole ce nu vor putea fi înlăturate decât la începutul secolului XIX, o dată cu prima

revoluţie industrială. Aceste obstacole, de origine politică, economică şi chiar extraeconomică

(lipsa centralizării puterii politice, natura relaţiilor de schimb între state şi coloniile lor, relaţii

bazate pe exploatare de tip colonial în primul rând, şi nu pe un excedent intern al

producătorilor) vor fi treptat depăşite o dată cu progresul tehnic, ceea ce va duce la o creştere

a productivităţii muncii, cu înlăturarea regimurilor feudale refractare la progres, urmată de o

centralizare statală şi, nu în ultimul rând, perfecţionarea normelor juridice, care vor duce la o

„disciplinare” a relaţiilor comerciale, creându-se, în acest fel, premisele pentru apariţia

economiilor naţionale ca entităţi de sine stătătoare. Odată formate, economiile naţionale vor

7

conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei industriale, pentru un avânt al factorilor

de producţie, care, însă, se va produce în mod neuniform. Se conturează o tendinţă de

specializare internaţională în producţie, apare o nouă diviziune socială a muncii, cea

mondială, se dezvoltă un schimb reciproc de activităţi care depăşeşte limitele

microeconomicului, făcând trecerea către internaţionalizarea economiei. Dezvoltarea

economiilor naţionale a determinat adâncirea diviziunii mondiale a muncii, care, la rândul ei,

a constituit baza obiectivă a interrelaţiilor dintre economiile naţionale. Odată constituită,

economia mondială unică nu reprezintă un proces finit, dezvoltarea va continua, structura sa

va deveni tot mai complexă; totodată, pe măsura dezvoltării producţiei, a revoluţionării

mijloacelor de transport, a telecomunicaţiilor şi a tehnologiei informaţiei se vor crea condiţiile

materiale spre un nou salt, spre un nivel superior al schimbului reciproc de activităţi. Ţinând

seama de toate acestea, este evident că „...lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a

valorilor, credinţelor, structurilor economice şi sociale… va fi diferită de ceea ce şi-ar putea

imagina oricine astăzi… Este cert că în materie de politică am trecut de la cei patru sute de ani

ai naţiunii-stat suveran, la un pluralism în care statul-naţiune va fi mai degrabă una dintre

unităţile de integrare politică, şi nu unica. Va fi o componentă – deşi încă una cheie – a ceea

ce eu numesc «politica post-capitalistă», un sistem în care statele transnaţionale, regionale,

statele-naţiuni şi structurile locale, chiar tribale, vor concura şi vor coexista”. În concluzie,

putem afirma că economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale cărui componente

fundamentale sunt economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice

internaţionale. Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale

cuprinde şi elemente derivate, de legătură: piaţa mondială, relaţiile economice internaţionale,

diviziunea internaţională a muncii, ordinea mondială.1

1.2.Caracteristici generale privind interdependenţele economice internaţionale

Interdependenţele economice internaţionale reprezintă o trăsătură esenţială a

economiei mondiale, prezentându-se sub mai multe forme. Racordarea economiilor naţionale

la fluxurile economice internaţionale depinde de un complex de factori, inegalitatea de forţă

economică dintre ţări determinând inegalităţi în schimburile internaţionale. Totuşi,

schimburile economice externe sunt percepute acum ca factor principal de creare a bogăţiei şi

a produsului naţional, ca promotor de progres şi bunăstare. Dinamica dezvoltării economiei

naţionale presupune o amplă deschidere spre economia mondială, printr-o participare activă la

1 Rodica Milena Zaharia, Economie mondială, http://www.ase.ro/biblioteca/biblioteca1.asp?id=21

8

fluxurile economice internaţionale. Acest capitol este menit să prezinte aspectele de ansamblu

privind interdependenţele economice internaţionale, cu accent pe comerţul internaţional,

schimburile valutare şi inegalităţile economice. Evoluţia economiei naţionale în termeni reali,

de normalitate, se poate asigura printr-un comportament competiţional adecvat în cadrul

economiei mondiale.

Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale privite ca ansamblu de

interdependenţe între ele, concretizat într-un schimb mutual permanent de activităţi, de la

formele simple la cele complexe.

Piaţa mondială reprezintă acel strat calitativ economic întruchipat în relaţiile de

schimb ce se realizează între agenţi economici din diverse ţări, inclusiv societăţi

transnaţionale, purtători ai cererii şi ai ofertei. Ea este spaţiul economic de manifestare a

diviziunii mondiale a muncii şi a efectelor acesteia.

Formarea statelor naţionale în secolul al XIX-lea a influenţat puternic maturizarea

relaţiilor de schimb, care constituie substanţa pieţei mondiale.

În perioada postbelică, multe ţări, de regulă cele în curs de dezvoltare, care nu

dispuneau de resurse valutare, au apelat la schimburi simple – marfă contra marfă - ceea ce a

rămas în istoria relaţiilor economice internaţionale sub denumirea de clearing sau barter.

Creşterea eficienţei activităţii economice, apariţia şi sporirea surplusului de bunuri, trecerea

acestora în proprietate privată, în condiţii de concurenţă, au influenţat din ce în ce mai evident

schimbul mutual de bunuri între ţări.

Conţinutul complex al conceptului de economie mondială se reflectă prin mai multe

trăsături fundamentale cum sunt:

Entităţile de bază ale economiei mondiale sunt economiile naţionale, care se dezvoltă

interdependent, nicidecum autarhic.

Economia mondială ca sistem necesită şi o anumită stare de echilibru, care se poate

realiza prin multiple situaţii de dezechilibru, fie la nivelul entităţilor componente, fie pe

segmente mari delimitate pe verticala sau orizontala acestor entităţi sau economii autonome.

Economia mondială este unică, în sensul că toţi participanţii la ea se supun aceloraşi

legităţi specifice relaţiilor dintre cerere şi ofertă.

Pe teritoriul unei ţări operează agenţi economici naţionali, ca rezidenţi, precum şi

agenţi economici străini, care sunt însă consideraţi rezidenţi în situaţia când operează în

interiorul unei ţări, de cel puţin un an.

Economia mondială este eterogenă, din punctul de vedere al economiilor ţărilor lumii.

Ea include ţări bogate sau sărace, mari sau mici, dezvoltate sau subdezvoltate.

9

Economia mondială are caracter dinamic, adică se află în permanentă evoluţie sub

aspectul conţinutului, al structurii, al calităţii relaţiilor de schimb.

Parteneriatul în economia mondială poate fi bilateral sau multilateral, funcţionând pe

baza unor instrumente juridice proprii (tratate cu caracter general, acorduri de colaborare,

convenţii, protocoale şi liste de mărfuri, contracte economice ş.a.) şi într-un cadru instituţional

adecvat (comisii, comitete, asociaţii, etc.). Instituţionalizarea multilateralismului cunoaşte mai

multe forme, între care cea mai răspândită este organizaţia economică internaţională, cum ar

fi: Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi

Dezvoltare (UNCTAD), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, Agenţia Internaţională

pentru Energia Atomică (AIEA), etc. 1

Organizaţia Mondială a Comerţului(OMC), care a inlocuit Acordul General pentru

Tarife si Comerţ (GATT), şi-a inceput activitatea la 1 ianuarie 1995 si reprezintă forumul

mondial cel mai prestigios pentru negocieri comerciale multilaterale.

In funcţie de limitele naturale ale planetei Pamânt, ca şi in raport cu posibilităţile pe

care le oferă cunoaşterea umană, este posibil ca treapta economiei mondiale actuale,

caracterizată prin globalizarea libertăţii de alegere şi asigurarea egalităţii şanselor, să se

integreze intr-un proces de proporţii cosmice. La inceput, acesta s-ar realiza pe microzone

cosmice, pentru ca apoi să se extindă nelimitat in spaţiul Universului posibil, fie in actuala

formă de viaţă, fie intr-o altă formă, greu de imaginat astăzi. In orice caz, o asemenea

economie umană ar putea să se numească economie cosmică, cu diferite grade de extindere.

Desigur, ordinea economică mondială reflectă modul cum sunt ierarhizate si

organizate in timp si spaţiu componentele economiei mondiale, precum si starea calitativă a

lor, determinată de raportul de forţe pe plan economic mondial.2

Un element definitoriu pentru economia mondială şi pentru interdependenţele dintre

economiile naţionale îl constituie diviziunea mondială a muncii. Aceasta reflectă sintetic

tendinţele de specializare internaţională competitivă în scopul participării eficiente la circuitul

economic mondial.

Specializarea internaţională permite ţărilor dezvoltate să-şi valorifice superior factorii

de producţie şi să vândă avantajos pe piaţa mondială bunurile lor, incurajează ţările slab

dezvoltate să participe la piaţa mondială.

Factori de influenţă ai diviziunii muncii sunt: condiţiile naturale diferite ale ţărilor

lumii; dimensiunile teritoriului şi ale populaţiei ţărilor; cantitatea, structura şi calitatea

1 ***, Economia…, cap.23, Dumitru Ciucur, Iulian Tanase, Interdependenţe economice internaţionale http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=82 C. Popescu, I. Gavrila, D. Ciucur, Teorie economică generală, vol II Macroeconomie, cap 25, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=454&idb=21

10

factorilor de producţie naţionali; disponibilităţile de capital; complexitatea bunurilor în

diferitele ţări; obiceiurile şi comportamentele economice specifice diferitelor popoare;

conjunctura social-politică internă şi internaţională ş.a.

Fluxurile economice internaţionale reprezintă mişcări de bunuri materiale, servicii sau

informaţii, ca şi de valori băneşti de la o ţară sau grupă de ţări la alta. Ele sunt dependente

organic de diviziunea mondială a muncii, pe piaţa mondială manifestându-se prin forme

diferite în timp şi spaţiu.

Forme ale fluxurilor economice internaţionale: fluxul de bunuri materiale şi servicii

sau comerţul exterior; fluxul internaţional de capitaluri şi monetar, ca investiţii directe,

împrumuturi internaţionale sau tranzacţii cu titluri de valoare pe piaţa mondială; fluxul

mondial al muncii, generat de migraţia forţei de muncă dintr-o ţară în alta; fluxul mondial

valutar, reflectat de vânzarea-cumpărarea de valute convertibile; fluxul informaţional

internaţional etc.

Circuitul economic mondial reprezintă ansamblul fluxurilor economice internaţionale

privite în unitatea şi interdependenţa lor. El reflectă îngemănarea formelor schimbului mutual

de activităţi între diferitele economii naţionale, referitoare la activităţile producătoare de

bunuri economice, de distribuţie, de cercetare ştiinţifică etc. În condiţiile actuale deţin o

pondere tot mai importantă fluxurile monetare, financiare, de servicii şi informaţii etc.1

1.3. Caracterizare generală a economiei cu piaţă concurenţială

Formele fundamentale de organizare si funcţionare a economiei sunt: economia

naturală si economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar).

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare si desfăşurare a activităţii

economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a

se apela la schimb.

Ca trăsături ale economiei naturale putem enumera:

Economia naturala a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare

economică, cu o gamă restrânsa de trebuinţe, cele elementare (biologice) fiind preponderente;

Fiecare producător avea o activitate diversificată, producea o gamă largă de bunuri (în

raport cu respectivul nivel de dezvoltare si cu sistemul de trebuinţe);

1 ***, Economia…, cap.23, Dumitru Ciucur, Iulian Tanase, Interdependenţe economice internaţionale http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=8

11

El este izolat din punct de vedere economic de ceilalţi; nivelul eficienţei economice

foarte redus; “pentru majoritatea oamenilor, producţia si consumul erau îmbinate într-o

singură funcţie dătătoare de viaţă“.

Alvin Toffler mai evidenţiază ca trăsături definitorii ale economiei naturale (pe care o

numeşte “civilizaţia primului val”): pământul constituia principalul factor de producţie; baza

economiei consta în cules, vânătoare şi cultivarea pământului; diviziunea simplă a muncii;

economie descentralizată, în care fiecare comunitate producea aproape tot ce-i făcea trebuinţă.

De-a lungul timpului, economia naturală a cunoscut o tendinţă evidentă de restrângere

relativă. În prezent, elemente ale economiei naturale mai au semnificaţie doar în gospodăriile

agrare tradiţionale şi în ţările cel mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic. Există şi

unii specialişti care susţin că unele elemente sau laturi specifice ale economiei naturale pot

cunoaşte în viitor o anumită revigorare şi în ţările cu nivel ridicat de dezvoltare. O asemenea

perspectivă ar fi legată de tendinţa de creştere a timpului liber şi de aspiraţia normală a

fiecărui individ de a alterna diferite tipuri de activităţi si genuri de muncă. Chiar dacă

premisele unei asemenea tendinţe sunt reale, considerăm că rolul economiei naturale, în

activitatea fiecărui agent economic si în activităţile totale din comunităţile avansate din punct

de vedere economic, va ramâne doar secundar, periferic.

Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii

economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul

lor altele, necesare satisfacerii trebuinţelor. Economia de schimb reprezintă forma universală

de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.

Dintre caracteristicile generale ale economiei de schimb enumerăm:

Specializarea agenţilor economici pe criterii economice

Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care generează agenţi

economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) si teritorial.

Adam Smith a demonstrat rolul diviziunii şi specializării ca factori de progres pentru

individ si pentru societate, pentru perfecţionarea forţelor productive, creşterea îndemânării,

priceperii si chibzuinţei, sporirii si diversificării producţiei. În ultimă instanţă, specializarea

unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic,

avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta, se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe

teoria avantajului relativ (comparativ). Avantajele specializării sunt: generează sporirea

rezultatelor cu un efort dat, impune cooperarea si conlucrarea agenţilor economici, activitatea

si satisfacerea nevoilor unuia să fie dependentă de a celorlalti.

Autonomia şi independenţa agenţilor economici

12

Agenţii economici sunt abilitaţi cu drept de decizie, iar înstrăinarea bunurilor are la

bază criterii economice. Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic

izvorât din proprietate şi se realizează în modalităţi diferite în raport de o formă sau de alta de

proprietate.

Cea mai largă autonomie

Se realizează în condiţiile proprietăţii particulare când agentul economic decide în

mod liber si direct (sau prin reprezentanţi) asupra modului cum să se exercite atributele

dreptului de proprietate: posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea (sau administrarea si

uzufructul)

Activitatea economică gravitează în jurul pieţei

a) Piaţa devine instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică.

b) Ea este instituţia care mediază între producători si consumatori.

c) Piaţa devine cel mai important tablou de comandă care mediază legături între producători şi

consumatori.

d) Oferă informaţii necesare pentru a decide ce să se producă, cum, cât, pentru cine să se

producă, dar, si ce, cât si cum să se consume.

e) Majoritatea covârşitoare a schimburilor se realizeaza prin mijlocirea monedei.

Monetarizarea economiei

Ea se concretizează în faptul că “banii reprezintă alături de capital si specializare cel

de-al treilea aspect major al vieţii economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care

irigă sistemul economic ... şi etalonul de măsură al valorii”. Ansamblul tranzacţiilor

economice, modul de funcţionare a economiei, chiar structura organică a societăţii sunt, într-o

formă sau alta influenţate de către bani (moneda). Importanţa banilor (monedei) este pusă în

evidenţă şi de către funcţiile lor : mijloc de schimb, mijloc de măsură a activităţii economice,

mijloc de rezervă de valoare, mijloc de plată.

Fluxurile dintre agenţii economici sunt tranzacţii bilaterale de piaţă

Între subiecţii economici se derulează permanente fluxuri (tranzacţii) de bunuri

(inclusiv de monedă). Se disting tranzacţii unilaterale (de transfer) care reprezintă mişcări

univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe, exproprieri fără despăgubiri etc). si

tranzacţiile bilaterale constau în mişcări reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi

economici. Sunt tranzacţii bilaterale coercitive (de exemplu o naţionalizare cu despăgubiri)

impuse administrativ unuia dintre participanţii la tranzacţie si tranzacţii bilaterale de piaţă,

generate de întâlnirea cererii si ofertei, a interesului cumpărătorului de a-şi maximiza utilitatea

si cel al vânzătorului de a-şi maximiza profitul. Din ansamblul tranzacţiilor economice, doar

cele bilaterale de piaţă decurg din esenţa şi natura economiei de schimb.

13

Bunurile îmbracă forma de marfă

Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă

ale oamenilor, destinat vânzării - cumpărării prin tranzacţiile bilaterale de piaţă.

Bunurile economice cu grad de marfaritate diferită sunt: bunuri marfare sau bunuri

comerciale, bunuri parţial marfare sau mixte, bunuri nonmarfare sau noncomerciale. 1

1.4. Inegalităţi şi decalaje in economia mondială

Economia mondială contemporană evoluează in contextul unor evidente inegalitati si

decalaje ce se manifesta pe diferite planuri. Problema inegalităţilor a fost analizată in toate

timpurile. În gândirea economică s-au cristalizat, in timp, două curente opuse: liberalismul

clasic sau neoclasic (care a minimalizat importanţa inegalităţilor, punându-le, in special, pe

seama varietăţii naturii umane) si gândirea socială (care ţine seama de proprietatea privată şi

de folosirea muncii salariate remunerată deficitar).

In prezent, se contureaza o nouă viziune, ce se incadrează intre acestea, adică gândirea

privind egalitatea şanselor, care are rolul de a concilia egalitatea cu pluralismul şi cu

diversitatea stilurilor de viaţă.

Inegalităţile reprezintă relaţii cantitative, calitative şi structurale între mărimi, entităţi,

fenomene sau procese ce au dimensiuni, sfere de cuprindere, intensităţi de manifestare diferite

în timp şi spaţiu; ele se exteriorizează sub diferite forme de decalaje economice.

Decalajele economice sunt discrepanţe cantitative, calitative, structurale între

nivelurile şi intensităţile dezvoltării economice a ţărilor, evaluate prin compararea

indicatorilor de rezultate sau structurilor macroeconomice.

Inegalităţile şi decalajele se bazează pe diviziunea muncii şi se manifestă atât în

interiorul unei ţări cât şi in relaţiile dintre ele. Pentru a reflecta cât mai bine nivelurile de

dezvoltare a diferitelor ţări şi discrepanţele dintre ele, ONU foloseşte din anul 1990 un sistem

de indicatori economici si sociali denumit Sistemul indicatorilor dezvoltării umane(Human

Development Index - HDI). În scopul aprofundării cunoaşterii ştiinţifice şi al măsurării

veridice a evoluţiei economice, decalajele se pot grupa în mai multe categorii astfel: decalaje

cantitative – discrepanţe numerice, de mărime între indicatorii comparaţi; decalaje calitative –

discrepanţele între laturile esenţiale ce definesc indicatorii respectivi; decalaje absolute –

discrepanţe între indicatori, manifestate prin deosebiri comparabile în privinţa ponderii şi

ritmurilor înregistrate de indicatorii macroeconomici ce se compară. 1 ***, Economia…, cap.3, I. Gavrilă, D. Niţescu, N. Moroianu, Caracterizare generală a economiei cu piaţă concurenţială. Tablou al economiei contemporane, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=8&idb=21

14

Pentru obţinerea unor informaţii ample şi elevate, în analizele economice se mai

folosesc şi alte categorii de decalaje având în vedere un anumit criteriu de referinţă, cum ar fi:

starea economiei (boom sau recesiune), structura tehnică, tehnologică sau economică, timpul

pentru care se realizează analiza etc. Subliniem in continuare unele dintre acestea.

Decalajul recesionist reprezintă inegalitatea ce se determină ca diferenţă între produsul

intern brut actual (efectiv) şi produsul intern brut potenţial. Acest decalaj este generat de

şomajul ciclic, adică acela care se formează în faza de recesiune (criză, depresiune) a ciclului

economic sau care derivă nemijlocit din diminuarea activităţii economice în anumite

anotimpuri.

Decalajul tehnologic reflectă inegalitatea în nivelul dezvoltării ştiinţei, tehnicii şi

tehnologiei, în gradul înzestrării tehnice a muncii, al utilării producţiei cu tehnici şi tehnologii

moderne, concretizate în mărimea productivităţii sau randamentului înregistrat într-un anumit

timp. De asemenea, acest decalaj se manifestă între diferite firme privind nivelurile eficienţei

tehnologice, exprimate fizic sau eficienţei economice, exprimate în termenii costurilor.

Decalajul temporal (lag) reprezintă perioada dintre momentul elaborării şi momentul

în care un set de politici macroeconomice devin evidente, incontestabile în viaţa economică a

unei ţări. În cazul unei politici macroeconomice de orice tip se armonizează mai multe

decalaje cum sunt: a)decalaje de recunoaştere, care relevă timpii utili pentru ca executivul

ţării să recepteze imperativul adoptării unei anumite politici macroeconomice; b)decalaje de

decizie, care relevă timpii utili pentru ca executivul ţării să conceapă şi să aplice o decizie

referitoare la politica ce va fi implementată; c)decalaje de implementare, care relevă timpii

utili pentru ca o politică macroeconomică să fie efectiv transpusă în practică de către

executivul ţării, într-un anumit moment al ciclului electoral; d)decalaje de efecte, care relevă

timpii utili pentru evaluarea efectelor proiectate.

Asemenea decalaje trebuie cunoscute şi folosite in toate momentele managementului

economic guvernamental, deoarece ele ţin şi de incertitudinea şi riscul activităţilor economice.

In prezent, mai mult ca oricând, se constată că incertitudinea este sursa potenţială a riscului,

iar riscul este forma concretă pe care o imbracă pierderile in afaceri. De aceea, activităţile

economice se stabilesc ex-ante şi se măsoară ex-post, şi in raport cu precizia de a fi prevăzute

si urmărite sistematic diferitele forme de decalaje.

Problematica amplă a inegalităţilor şi decalajelor, în special a celor din domeniul

repartizării veniturilor, a căpătat o importanţă deosebită în ultimele decenii, in corelaţie cu

globalizarea economiei. Deşi nu există incă un consens general privind asemenea aspecte,

totuşi s-au acumulat suficiente informaţii potrivit cărora amplificarea inegalităţii in

contemporaneitate decurge din participarea diferenţiată a ţărilor la globalizare, potrivit

15

gradului lor de dezvoltare economică. Globalizarea produce efecte diferite pentru participanţi

şi non-participanţi: dacă în rândul participanţilor există semne clare de convergenţă

economică, in acelaşi timp ea produce un fenomen invers, de divergenţă între aceştia si non-

participanţi, cei care rămân izolaţi de pieţele globale. Inegalităţile au o istorie îndelungată şi

nu au conotaţii strict negative.

Cauzele care generează interesul sporit pentru cunoaşterea şi folosirea informaţiilor

despre inegalităţile economice pot fi sistematizate astfel: valoarea pe care participanţii la

tranzacţii o atribuie bunurilor pe care le schimbă care este subiectivă şi inegală; valoarea pe

care fiecare subiect o acordă bunului ce îl doreşte este superioară valorii bunului la care este

dispus să renunţe; inegalităţile între indivizi cu privire la capacităţile fizice şi intelectuale ale

acestora; atitudinea faţă de risc şi poziţia pe piaţă a agenţilor economici; capacitatea de

negociere sau de impunere a condiţiilor de schimb; corupţia aproape instituţionalizată, într-o

serie de state, şi gradul de apropiere a agenţilor economici de factorul politic. Asemenea

aspecte se întâlnesc în mod diferit în toată lumea, dar paradoxal poate, cele mai multe astfel

de semnale nu vin din statele aflate la periferia pieţei mondiale, ci din cele situate în topul

dezvoltării.

Inegalitatea economică, îndeosebi în repartizarea veniturilor, a devenit o problemă

globală a omenirii din cauze care ţin de: mecanismele pieţei, implicit eşecurile ei; ratele

diferite de creştere economică; erodarea capitalului uman, mai ales prin şomaj; discrepanţele

dintre bogaţi si săraci; subţierea clasei de mijloc; politici sociale inadecvate, îndeosebi politici

redistributive.

Formele principale ale inegalităţilor sunt: inegalităţi în interiorul ţărilor şi inegalităţi

între ţări (internaţionale); inegalităţi în PIB pe locuitor; inegalităţi în venituri; inegalităţi în

indicatori ai dezvoltării umane: rata natalităţii şi mortalităţii, speranţa medie de viaţă,

educaţie, accesul la cultură şi inegalităţi în servicii de calitate etc.

Efectele inegalităţilor sunt deosebit de puternice deoarece diversele forme ale lor se

intersectează şi se intercondiţionează în permanenţă în plan naţional si internaţional.

În interiorul ţărilor, relaţia dintre gradul de deschidere a ţării şi inegalitatea din

interiorul ei este controversată. Unii specialişti descoperă o relaţie negativă (creşterea

deschiderii determină reducerea inegalităţii), în timp ce alţi specialişti indică o relaţie

pozitivă. Diversele elemente ale deschiderii economiei (comerţ, migraţie, pieţe de capital) par

a avea efecte diferite asupra inegalităţii, greu de măsurat cu precizie.

Inegalitatea între ţări este însă mult mai mare într-o lume parţial globalizată, decât într-

una în care integrarea economică va fi deplină.

16

O creştere a integrării în ultimii zece ani, manifestată prin apariţia unor forme

incipiente de integrare economică, în America – atât în Nord, prin NAFTA, cât şi în partea

Centrală şi de Sud, prin MERCOSUR sau ANDEAN, în Asia – ASEAN, APEC, dar şi prin

adâncirea şi lărgirea integrării în spaţii deja consacrate, precum Europa, a avut efecte

benefice, în primul rând asupra statelor în dezvoltare: rata medie anuală de creştere

economică a fost dublă faţă de cea a statelor dezvoltate; mai mult, unele state din rândul celor

în dezvoltare au intrat în clubul statelor dezvoltate în acest interval.

Rezultă din toate acestea că inegalităţile au caracter permanent, trebuie cercetate atent

în funcţie de mişcarea generală a economiei mondiale. Inegalităţile nu se confundă cu

nedreptăţile, dar nici echitatea cu egalitatea participării la distribuirea rezultatelor. Egalitatea

şi dreptatea sunt interdependente, dar ele nu trebuie confundate. Atacarea fără discernământ a

inegalităţilor riscă să producă mari nedreptăţi, tocmai în numele dreptăţii. Asimilarea corectă

a unor asemenea aspecte este benefică pentru elaborarea si înfăptuirea unor strategii globale

privind inegalităţile în care să se aibă în vedere atât conţinutul lor profund, cât si efectele

multiple (cu favorabilităţi si limite) în ansamblul dinamicii ordinii economice mondiale.1

II. Globalizarea economică mondială

2.1.Globalizarea, preocupare teoretică şi practică de mare actualitate

Existenţa contemporană se află într-un amplu proces de schimbare care, printre multe

alte faţete, marchează tranziţia contradictorie spre o nouă civilizaţie şi economie – cea

globală. Creşterea economică din orice ţară, toate componentele vieţii economice resimt pe

multiple planuri incidenţele tranziţiei spre economia globalizată.

Pe lângă problematica şi condiţiile specifice fiecărei ţări şi zone geografice, omenirea,

în general, şi, implicit, activitatea economică au şi numeroase coordonate esenţiale comune:

a) se confruntă cu diverse probleme globale care reverberează asupra întregii planete

(poluarea, instabilitatea economică şi financiară, decalajele economice, stresul ş.a.);

b) resursele materiale, financiare, informaţionale şi umane prezintă o deosebită mobilitate,

favorizată de mijloacele moderne de transport şi comunicaţie, de revoluţia în domeniile

informaticii, comunicaţiilor şi transporturilor;1 C. Popescu, I. Gavrila, D. Ciucur, Teorie economică generală, vol II Macroeconomie, cap 25 , http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=454&idb=21

17

c) omenirea tinde spre un sistem economic global de natură liberală în care proprietatea

privată liber accesibilă, democratizarea, drepturile omului sunt garantate legal şi

supravegheate de sistemul juridic şi societatea civilă;

d) are loc tranziţia spre un nou tip de valori economice, culturale, morale;

e) o gamă de produse (cola, autoturisme, electrocasnice, computere, blue-jeans, pizza etc.),

create de câteva mii de companii transnaţionale sau multinaţionale (CTN/CMN), se regăsesc

în consumul cvasitotalităţii populaţiei, indiferent de ţara de rezidenţă.

Astfel, 30-40% din produsele de strictă necesitate consumate la nivel planetar sunt

furnizate de câteva duzini de CTN; 60-70% din populaţia globului consumă CocaCola şi

PepsiCola asigurate de două CTN; 80% din nou născuţii de pe glob folosesc scutece de hârtie

produse şi comercializate prin marca Pampers; un miliard de persoane consumă zilnic

hamburgheri McDonald's, iar 60-70% din fetiţele de pe glob în vârstă de trei-zece ani au ca

parteneri de joacă păpuşile produse de CTN Mattel (J. L. Levet, La mondialisation, Ed. Du

Sevile, Paris, 1999).

Procesul prin care omenirea tinde spre o entitate cu trăsături comune şi un sistem

social global de natură liberală este definit prin termenul de globalizare (sau mondializare în

literatura de limbă franceză). În plan economic, reprezintă procesul de multiplicare şi

consolidare a interacţiunilor dintre componentele sistemului economic global. Globalizarea

desemnează atât o nouă realitate, cât şi un nou mod de acţiune şi gândire, caracteristice

perioadei pe care o parcurgem.

Datorită complexităţii sale, globalizarea nu poate fi succint definită. Ea este privită în

primul rând ca extinderea activităţilor economice, sociale şi politice peste graniţă, astfel că

evenimentele, deciziile, acţiunile şi fluxurile de toate genurile sunt interconectate

transnaţional, devin permanente şi se intensifică în aşa fel, încât produse într-o zonă a lumii

reverberează asupra unor regiuni şi zone îndepărtate de pe glob.

Deşi este o tendinţă evidentă a contemporaneităţii şi un concept larg utilizat,

problematica sa este extrem de nuanţat abordată. Din literatura abundentă consacrată

domeniului (numai în anii 1998, 1999 şi 2000, la nivel mondial i-au fost consacrate 2822

studii ştiinţifice şi 589 cărţi) se conturează trei curente (şcoli) :

1. Hiperglobaliştii – privesc globalizarea ca o nouă eră în care popoarele de

pretutindeni sunt supuse tot mai mult capriciilor şi sancţiunilor pieţei globale, tradiţionalele

state naţiune devenind cadru nenatural de derulare a afacerilor; ea generează denaţionalizarea

activităţii economice (prin instituirea unor reţele transnaţionale de producţie, de comerţ şi

financiare) care devine fără graniţe, guvernele fiind reduse la rolul de simple „curele de

transmisie” pentru capitalul global, autoritatea lor în declin fiind difuzată între alte instituţii şi

18

asociaţii. În viziunea hiperglobaliştilor (adepţi şi promotori fără rezerve ai globalizării,

reprezentaţi de elitele unor cercetători şi mass-media uniţi la nivel transnaţional de ortodoxia

economică şi politicii neoliberale), evoluţia firească este spre o civilizaţie globală, bazată pe

mecanisme globale de guvernare – FMI, alte autorităţi globale sau regionale – ceea ce

prefigurează o nouă ordine economică internaţională în care statul naţiune ar dispărea.

Globalizarea ar reprezenta o reconfigurare fundamentală a cadrului acţiunii umane.

2. Scepticii – apreciază că globalizarea este un mit: o economie globalizată ar fi una

perfect integrată în care prevalează legea „preţului unic”, ceea ce nu se întâmplă azi. Mai

degrabă are loc regionalizarea activităţii economice prin extinderea a trei blocuri economice –

financiare – comerciale majore (Triada), guvernele fiind principalii arhitecţi ai regionalizării.

Aceasta a accentuat inegalităţile Nord-Sud, iar lumea, în loc să se globalizeze, se

fragmentează în trei blocuri şi enclave: etnice, culturale şi de civilizaţie fundamentalistă ori de

naţionalism agresiv. Pentru ei, globalizarea este lozinca şi proiectul prin care se urmăreşte

menţinerea primatului şi privilegiilor Occidentului în economia, finanţele, comerţul şi politica

mondială.

3. Transformativiştii – consideră globalizarea ca un proces de schimbare profundă a

statelor şi economiilor într-o lume tot mai interconectată şi incertă. Integraţi în acest curent,

marxiştii consideră globalizarea ca un proces de extindere a imperialismului capitalist şi a

monopolurilor, o nouă formă de capitalism global, fenomen social diferenţiat şi profund

inegal în care activităţile economice, desprinse de elementul naţional (teritorial) îşi mută

rădăcinile acolo unde are fertilizanţi.

Se constată că divergenţele din majoritatea lucrărilor consacrate globalizării gravitează

explicit sau implicit asupra locului şi rolului statului în societate şi economie, conturându-se

două direcţii extreme.

Globalizarea este o altă faţetă a negării statului; la baza argumentelor se află prezumţia

unei economii globale, integrată de către capitalul transnaţional şi de către piaţă. „Viziunea

dominantă astăzi preconizează o eră a convergenţei globale în care guvernele naţionale sunt

din ce în ce mai irelevante şi neputincioase ca să influenţeze bunăstarea economică a

cetăţenilor lor” după cum spunea Linda Weiss in lucrarea sa ,,Mitul statului lipsit de putere”.

În profunzime, globalizarea ar semnifica tranziţia omenirii spre un mod de organizare

economico-socială necunoscut până acum de istorie.

Sub aspect economic, formularea tip care consacră globalizarea este aceea după care

fluxurile de bunuri materiale, servicii şi financiare, investiţiile de capital şi tehnologia,

depăşind graniţele creează o singură piaţă mondială. Locul statului naţional urmează a fi luat

19

de către CTN aliate cu structurile de decizie (orăşeneşti, regionale, conglomerate teritoriale

ş.a. – deci nu statale) în care se vor „scinda” actualele economii şi structuri statale.

La cealaltă extremă este curentul după care globalizarea reprezintă o prelungire, dar cu

importante schimbări cantitative, ale procesului de internaţionalizare a vieţii economice.

Finalul procesului de globalizare economică ar fi, astfel, adâncirea diviziunii

internaţionale care măreşte interdependenţele dintre celulele care formează economia

mondială şi care tind să se reunească în grupări economice sub standardul unor interese

comune (sau măcar convergente).

Din această perspectivă, globalizarea este atribuită acţiunii unor autorităţi statale

puternice în încercarea de a extinde capitalismul la scară mondială şi de a-şi externaliza

propriul model de economie de piaţă (şi de societate), statul fiind, în acest caz, „moaşa”

globalizării, o parte a acestui proces.

Considerăm că problema reală a acţiunii practice privind globalizarea o reprezintă

tipul de economie mondială spre care se îndreaptă umanitatea: este o economie de tip

transnaţional sau de tip puternic internaţionalizat. Dacă tipul de economie mondială spre care

ne îndreptăm este de tip transnaţional înseamnă că reţelele naţionale, regionale şi

internaţionale de interacţiune sunt înlocuite cu „un ceva neclar, nebulos şi imprecis definit”,

după expresia lui Marin Dinu, care ar fi o structură transnaţională de decizie greu de precizat

cu siguranţă astăzi: pe cine reprezintă şi cine le mandatează cu prerogative pe respectivele

structuri transnaţionale de decizie. Din contră, dacă tipul de economie mondială spre care ne

îndreptăm este unul „puternic internaţionalizat” statele îşi păstrează un loc şi un rol important

în fixarea şi supravegherea regulilor de joc, chiar dacă modalităţile în care se exercită funcţiile

lor şi chiar raportul dintre aceste funcţii sunt în schimbare. Însuşi avantajul competitiv obţinut

direct de către o firmă (sau prin filialele unei CTN) îşi poate avea sursa în chiar relaţiile pe

care le întreţine cu guvernul.

Până în prezent şi din perspectiva unui orizont de timp previzibil, se poate vorbi de

globalizare slabă, respectiv de o internaţionalizare puternică, în care funcţiile, rolul şi

mecanismele statului sunt puternic modificate şi adaptate la noile condiţii. Declanşarea noii

faze a globalizării are la bază starea obiectivă a economiei spre evoluţie, spre restructurare şi

destructurare, ca formă de existenţă a însuşi universului din care societatea umană şi, implicit,

economia fac parte.1

1 C. Popescu, I. Gavrila, D. Ciucur, Teorie economică generală, vol II Macroeconomie, cap 27, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=454&idb=21

20

2.2. Incidenţe ale tendinţelor de globalizare în planul funcţionării economiei

Globalizarea conţine potenţialul de a genera o nouă formă interacţiunilor dintre state,

economii şi indivizi: interacţiunile sunt mai ample ca volum şi intensitate; mult mai stabile şi

diverse. Ele se realizează în contextul liberalizării şi dereglementării pieţelor naţionale, prin

reducerea atribuţiilor şi responsabilităţilor sau retragerea statului din cadrul multor activităţi

economice şi sociale, inclusiv în ceea ce priveşte ampla şi controversata problematică a

bunăstării sociale.

Globalizarea înseamnă, în primul rând, o nouă viziune asupra pieţei. Pieţele capătă un

aspect global, sunt integrate şi în cea mai mare parte dereglementate în domeniul financiar,

bancar, de asigurări şi transporturi, cu funcţionare continuă în plan global de-a lungul celor 24

de ore ale rotaţiei pământului în jurul axei sale. Dereglementarea pieţelor reprezintă, în primă

instanţă, restrângerea intervenţiei directe a statului în mecanismele pieţei, dar şi abrogarea

unor reglementări şi alte acte normative ale administraţiei, având caracter birocratic şi

restrictiv în ceea ce priveşte unele aspecte ale pieţelor: formarea şi evoluţia preţurilor, intrarea

şi ieşirea de pe piaţă, felul în care se derulează concurenţa ş.a. Dereglementarea nu înseamnă

lipsa regulilor şi normelor, ci, din contră, menţinerea celor considerate esenţiale pentru a

stimula concurenţa, iniţiativa, creşterea eficienţei şi apărarea intereselor consumatorilor. Pe

fondul amplelor măsuri de dereglementare adoptate de către fiecare guvern, asistăm la

convergenţa, la nivel regional sau chiar mondial, a regulilor de funcţionare a pieţelor şi

concurenţei, reguli care emană de la interesele principalilor actori ai vieţii economice

internaţionale.

Astfel, pe întregul glob activitatea economică tinde să devină un melanj între acţiunile

pieţei şi cele ale statului. Axioma care se impune la nivel planetar este aceea că intensificarea,

diversificarea şi liberalizarea tranzacţiilor, mai ales în plan internaţional, devine un factor de

bunăstare.

Actuala undă a globalizării aduce în prim planul activităţii economice noi actori: CTN,

OMC, FMI şi Banca Mondială, grupările economice regionale care dobândesc o influenţă

sporită în economia mondială şi care amplifică relaţiile reciproce (UE, ASEAN,

MERCOSUR), grupurile de coordonare a politicilor mondiale (Grupul celor 7 + 1, Grupul

celor 10, OCDE, Grupul celor 77), fondurile de risc şi în primul rând cele private de pensii

care dirijează un flux important de investiţii financiare. Ea a fost favorizată de apariţia unor

reguli şi norme noi în relaţiile economice internaţionale, mai întâi între statele dezvoltate şi

apoi generalizate la nivelul tuturor statelor: filozofia liberalizării economice şi prioritatea

acordată privatizării; încheierea la nivelul mondial şi regional a numeroase convenţii şi

21

aranjamente prin care se acordă o atenţie deosebită mediului – ca problemă globală prioritară

– dar şi tranziţiei spre un nou tip (model) de creştere şi dezvoltare economică durabilă.

Globalizarea reprezintă, în ultimă instanţă, un nou mod de interacţiune dintre state,

economii şi indivizi. Înfăptuirea acestei speranţe reprezintă un proces de durată care

amplifică, diversifică şi dă noi dimensiuni legăturilor economice obiective în plan

internaţional. La o primă percepţie, fenomenul impune ca un număr mai mare de firme să se

implice în afaceri pe piaţa mondială, paralel cu sporirea riscurilor şi a fragilităţii relaţiilor în

care sunt angrenate; dar paşii spre globalizare oferă, fără rezerve, mai multe posibilităţi de

alegere pentru consumator.

În domeniul politicilor, al planului doctrinar, tendinţa de restrângere până la eliminare

a perceptelor keynesiste şi neokeynesiste este evidentă în favoarea orientărilor neoliberale: se

apreciază libertatea acordată firmelor în materie de investiţii, ocupare, nivel al salariilor,

preţuri, influenţă asupra creşterii economice şi nivelului general de bunăstare.

În mod potenţial, globalizarea economică creează un cadru mai favorabil pentru

afirmarea competiţiei pe plan intern şi internaţional, iar funcţiile ei se afirmă mai amplu.

Globalizarea creează premise competiţiei pentru că măreşte numărul agenţilor economici

(producători şi consumatori), iar dimensiunile pieţei se amplifică: pe baza ei apar şi se

dezvoltă firmele globale. În procesul globalizării şi pe fondul măsurilor de liberalizare se

accentuează mobilitatea forţei de muncă, dar mai ales a capitalului şi mărfurilor, care în

condiţiile unor restricţii mai reduse au tendinţa de a se orienta spre locaţii mai favorabile,

valorificând mai bine avantajul competitiv şi economiile de scară permise de noile dimensiuni

ale pieţelor pe care acţionează: forţa de muncă se deplasează spre locaţiile cu salarii mai mari,

iar capitalul de la cele cu rate ale profitului mai scăzut spre cele care asigură o profitabilitate

mai ridicată, spre economiile cu perspective să obţină avantaje competitive consolidate.

La nivelul percepţiei imediate, globalizarea se identifică cu transformarea rapidă a

lumii spre un spaţiu economic comun, astfel că evoluţiile dintr-o zonă a lumii pot avea

consecinţe profunde asupra indivizilor şi comunităţilor din alte părţi ale lumii; se realizează

lărgirea, adâncirea şi accelerarea interconectării la scară mondială, în toate aspectele vieţii

sociale, de la economie la poluare, de la cultură la criminalitate, de la finanţe la sfera

spirituală. Creşterea exponenţială a schimburilor economice şi a investiţiilor externe,

liberalizarea economică şi mobilitatea ridicată a factorilor de producţie amplifică procesul de

internaţionalizare a vieţii economice şi a rolului factorilor externi asupra creşterii şi

conjuncturii economice din orice regiune. În acest cadru se conturează:

22

- un nou tip (model) de relaţii economice internaţionale, care îmbină până la întrepătrundere şi

condiţionare fluxurile de mărfuri cu cele tehnologice, de servicii (manageriale,

informaţionale, financiare) şi de investiţii;

- internaţionalizarea producţiei marchează un nou salt prin constituirea reţelelor globale,

unitar coordonate, în care actorii principali sunt CTN şi firmele globale; firmele globale

concentrează capitaluri de provenienţă extrem de diversă, elaborează şi promovează strategii

globale, iar plasamentul geografic se realizează pe criterii stricte de performanţă economică;

- se pun bazele unui nou mod tehnic de producţie şi începe tranziţia spre Noua Economie. Ea

se bazează pe: extinderea şi multiplicarea utilizării resurselor neconvenţionale, reproductibile,

nonmateriale, bazate pe inovare şi gândire umană creativă; transformarea informaţiei în

resursa definitorie pentru depistarea, formarea, conservarea, perfecţionarea, utilizarea şi

combinarea eficientă a celorlalţi factori de producţie; accesul la informaţie se realizează în

timp real, iar cei care o concentrează deţin adevărata putere;

- relaţiile şi aranjamentele dintre state tind să aibă un rol marginal în comparaţie cu cele

iniţiate, întreţinute, filtrate şi selectate de companiile cu vocaţie globală;

- interdependenţele dintre părţile economiei naţionale, deşi încă puternice, încep să fie

subminate prin: libera circulaţie a capitalului şi a forţei de muncă; performanţele (dar şi

contraperformanţele) macroeconomice sunt influenţate în măsură decisivă de prezenţa CTN,

iar politicile economice nu mai pot fi elaborate fără conlucrarea cu CTN şi firmele globale;

- se reduce eficienţa şi rolul a numeroase pârghii utilizate în promovarea politicilor economice

(rata dobânzii, masa monetară, cursul de schimb, fiscalitatea etc.) care sunt grevate de

„balastul” influenţelor externe.1

2.3. Conţinutul integrării economice internaţionale

În condiţiile regionalizării şi globalizării se manifestă tot mai evident integrarea

economică internaţională, ca o tendinţă obiectivă a economiei mondiale. Acest fenomen a

înregistrat o evoluţie semnificativă, în a doua jumătate a secolului trecut, în toată lumea, dar

mai ales în Europa Occidentală.

1 C. Popescu, I. Gavrila, D. Ciucur, Teorie economică generală, vol II Macroeconomie, cap 27, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=454&idb=21

23

Înţelegerea profundă a conţinutului şi mecanismului complex al integrării economice

internaţionale implică analiza atentă a relaţiei între entităţile economice naţionale şi sistemul

economiei mondiale.

Conceptul de integrare a fost folosit pentru prima dată în ştiinţa economică, în relaţie

cu organizaţiile industriale. Prin această noţiune se urmărea exprimarea unui ansamblu de

acorduri între firme pentru formarea de carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o direcţie

verticală, în sensul punerii în relaţie a furnizorilor cu utilizatorii şi pe o direcţie orizontală, cu

privire la înţelegerile între firme concurente.

În accepţiunea de combinare a unor economii naţionale distincte, noţiunea are o istorie

relativ scurtă, în literatura de specialitate semnalându-se după 1940.

În sensul strict al cuvântului, ea înseamnă unirea unor părţi într-un întreg funcţional.

La nivel internaţional aceasta se realizează cu acordul statelor respective, fiind o integrare

internaţională.

Integrarea economică interstatală este procesul complex al dezvoltării economiei

mondiale, bazat pe intensificarea interdependenţelor între economiile mai multor state, ţintind

constituirea unor ansambluri economice puternice într-o anumită zonă a lumii.

Interdependenţele sunt consimţite de statele respective şi determinate de dezvoltarea

diviziunii internaţionale a muncii, a specializării internaţionale. Astfel, integrarea economică

interstatală necesită o complementaritate bazată pe un nivel de dezvoltare asemănător, în aşa

fel încât părţile articulate să constituie un întreg coerent.

Integrarea economică interstatală este apreciată de unii specialişti ca un proces şi ca o

stare de lucruri. Ca proces, integrarea presupune măsuri menite să contribuie la eliminarea

discriminărilor între unităţile economice care aparţin unor state naţionale diferite. Ca stare de

lucruri, integrarea reflectă absenţa diverselor forme de discriminare între economiile

naţionale.

Alţi specialişti consideră că noţiunea de integrare este mai cuprinzătoare, ajungându-se

la noţiuni ca: integrarea naţională, integrarea regională, integrarea globală.

Având în vedere, drept criteriu, gradul de integrare în evoluţia sa, de la simplu la

complex, se pot distinge următoarele trepte şi forme (tipuri) de integrare economică

interstatală ca: zona de comerţ liber (Free Trade Area), adică integrarea a două sau mai

multe ţări, înlăturându-se barierele comerciale între ele (de exemplu, Asociaţia Europeană a

Liberului Schimb – AELS, Acordul de Comerţ Liber Nord-American – NAFTA); uniunea

vamală (Custom Union), adică integrarea prin care ţările membre înlătură barierele în

comerţul derulat între ele şi adoptă, concomitent, un tarif vamal comun faţă de toate celelalte

ţări nemembre; piaţa comună (Common Market), acel stadiu de integrare în care se asigură

24

libera circulaţie a bunurilor economice, a persoanelor şi a capitalurilor între ţările membre;

uniunea economică, adică integrarea în care, pe lângă elementele specifice pieţei comune, se

realizează un anumit grad de armonizare a politicilor economice naţionale pentru a se reduce

discriminările ce apar din cauza disparităţilor între aceste politici.

În condiţiile actuale, acest proces la scară mondială se manifestă printr-un spectru

foarte larg de forme de integrare, ce reflectă diferite grade de integrare internaţională, existând

forme simple şi forme complexe de integrare.

Formele simple includ zone de comerţ liber, uniunile vamale, integrarea pe unu-două

produse, iar formele complexe includ piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară,

uniunea politică etc.

Ca esenţă a integrării, în funcţie de gradul respectiv de intensitate, se constată că ţările

cuprinse în acest proces cedează unele atribuţii statale unor organisme superstatale. Deci, într-

o formă sau alta sunt afectate independenţa şi suveranitatea statelor, în etapa superioară

acestea putând fi pierdute aproape în totalitate.

În legătură cu acest aspect, extrem de controversat, trebuie făcute două precizări: mai

întâi, faptul că ţările respective integrate realizează aceasta de bunăvoie – dovadă că forma

superioară de integrare este supusă referendumului. A doua precizare constă în aceea că

pierderea unei părţi din independenţă şi suveranitate nu înseamnă şi pierderea fiinţei

naţionale, a culturii naţionale şi a tradiţiilor respective, a limbii şi, în general, a

particularităţilor fiecărui popor.

Cauzele integrării economice internaţionale sunt multiple, în funcţie de normele şi

etapele de integrare. În acest sens subliniem:

a) internaţionalizarea factorilor de producţie. Desigur, această internaţionalizare poate explica

procesul de integrare pentru ţările dezvoltate, ceea ce nu este cazul pentru ţările în curs de

dezvoltare; în fond, revoluţia tehnico-ştiinţifică, care generează caracterul internaţional al

factorilor de producţie, al vieţii economico-social-politice, se manifestă profund în ţările

dezvoltate şi prea puţin în cele în curs de dezvoltare;

b) multilateralismul tot mai amplu în practica relaţiilor economice internaţionale. Acesta

presupune accentuarea fluxurilor economice între state suverane;

c) adâncirea diviziunii mondiale a muncii ar fi o altă cauză, în condiţiile revoluţiei tehnico-

ştiinţifice şi a tendinţelor recente de industrializare a unor state. Aceasta determină mai întâi o

puternică dezvoltare şi diversificare a relaţiilor economice internaţionale, inclusiv forma

superioară a acestora – cooperarea economică internaţională în producţie şi tehnico-ştiinţifică;

d) concurenţa tot mai puternică pe plan mondial între diferiţi agenţi, mai ales dacă ne gândim

că lupta concurenţială se desfăşoară între cei mai puternici. Acestea sunt societăţile

25

transnaţionale, adevăraţi giganţi, cu o forţă economico-ştiinţifică, tehnologică şi financiar-

valutară mai puternică decât a multor state. O regrupare a unora faţă de altele necesită

intervenţia statelor respective pentru a crea cadrul instituţional-politic şi mecanismele

necesare pentru a se întări forţa colectivă în faţa concurenţilor;

e) cauze politice; însăşi intervenţia statelor în acest proces de integrare economică

internaţională reprezintă şi o acţiune politică. Dar, mai importante sunt împrejurările politice

exterioare. De pildă, a fost chiar mărturisit faptul, cu ocazia formării Pieţei Comune din 1958

(prin Tratatul de la Roma din 1957), când cancelarul de atunci al R.F.G., Konrad Adenauer,

îşi exprima grija faţă de pericolul sovietic.

Am putea afirma că, în multe împrejurări, cauzele economice sunt amestecate cu cele

politice. De pildă, formele integraţioniste apărute în ţările în curs de dezvoltare, pe fondul

insuficientei dezvoltări a factorilor de producţie, au la bază şi unirea respectivelor ţări, pentru

a fi mai puternice şi în negocierile purtate cu ţările dezvoltate, deoarece fiecare ţară negociind

separat are mai puţine şanse de a-şi apăra interesele.

Luat în ansamblu, procesul de integrare economică internaţională, prin esenţa sa, are o

largă recunoaştere şi manifestă o atracţie tot mai puternică, datorită existenţei lui reale şi

tendinţei de creştere în economia mondială, a amplificării factorului internaţional, a unei tot

mai puternice influenţe asupra economiilor naţionale ale statelor, în pofida afectării

independenţei şi suveranităţii ţărilor.

Astfel, observăm că se înmulţesc organizaţiile integraţioniste, că în unele existente

intră sau vor să intre noi state.

Atracţia exercitată de integrarea economică internaţională se datorează, evident, unor

avantaje pentru ţările şi popoarele respective şi ignorarea acestei tendinţe de pe plan mondial

ar fi o miopie politică.

Trebuie însă precizat că într-o formă superioară de integrare economică internaţională,

de constituire a pieţei unice europene, paşii trebuie făcuţi cu prudenţă. Este necesar ca

economia şi populaţia să fie pregătite, pentru aceasta subliniindu-se că trebuie atins nivelul de

dezvoltare al partenerilor, trebuie realizată o anumită aliniere legislativă, instituţională a

sistemului financiar etc., pentru ca, astfel, o ţară să beneficieze, realmente, de avantajele

integrării.

Tocmai din acest motiv, ţările mai puţin dezvoltate trebuie să treacă mai întâi prin

forme pregătitoare ale procesului de integrare economică internaţională. De aceea, prezintă

importanţă teoretică şi practică cunoaşterea preliminariilor şi etapelor integrării economice

internaţionale.

26

Mai întâi, sesizăm că şi unele ţări dezvoltate au plecat de la forme mai mult sau mai

puţin simple de integrare.

Imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial s-au format, pentru o

perioadă scurtă de timp, înţelegeri de tip interogatoriu cum ar fi: Frantita (Franţa, Italia,

Belgia, Olanda, Luxemburg), Fritalux (Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) şi

Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg).

Benefice sunt şi zonele de comerţ liber. Astfel de zone sunt mai multe pe plan regional

şi interregional şi se preconizează formarea altora noi. Asemănător uniunii vamale, zona de

comerţ liber presupune că taxele vamale se desfiinţează total sau parţial la toate produsele sau

numai la unul dintre ele, dar tariful vamal naţional se păstrează de către fiecare ţară,

neexistând un tarif vamal comun faţă de terţi.

Benelux a fost o Uniune vamală care consta în desfiinţarea taxelor vamale între ţările

respective şi crearea unui tarif vamal comun faţă de terţi. Rezultă că ţările respective au

renunţat la tariful vamal internaţional. Evident, rezultatul economic este variat pentru

consumatori şi pentru producători; mărfurile schimbate între ţările respective nu mai sunt

încărcate în preţuri şi costuri cu taxe vamale, ele devenind mai ieftine pentru consumatori, iar

relaţiile de schimb se intensifică.

Este recunoscută, în acest caz mai ales AELS (EFTA) – Asociaţia Economică a

Liberului Schimb, atestată prin Tratatul de la Stockholm (1959), care la început a avut nouă

membri (Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia, Finlanda (1963), Islanda

(1973), Suedia) ca apoi să rămână mai puţine state prin intrarea Angliei, Danemarcei şi

Portugaliei în CEE, iar din 1995 au rămas şi mai puţine prin intrarea în Uniunea Europeană a

Austriei, Finlandei şi Suediei. Între timp însă, a aderat la AELS – Liechtenstein (1990).

O zonă de comerţ liber şi mai largă ca număr de membri şi zonă geografică este SEE

(Spaţiul Economic European) format din CEE la început, iar azi Uniunea Europeană şi AELS,

iniţial cu prevederi asemănătoare din AELS (adică specifice zonelor de comerţ liber).

Semnarea însă de către cei 12 a tratatului de la Maastricht în anul 1992 a făcut ca

înţelegerea Uniunii Europene cu AELS, respectiv SEE să-şi lărgească treptat obiectivele,

mergând până la libera circulaţie a bunurilor materiale, serviciilor, forţei de muncă şi

capitalului.

În 1992, ia naştere o altă mare zonă de comerţ liber – NAFTA (North American Trade

Agreement) prin înţelegerea dintre SUA, Canada şi Mexic (act semnat la San Antonio – Texas

şi intrat în vigoare în 1993).

NAFTA intensifică relaţiile dintre cele trei state, cu circa 400 milioane de locuitori,

taxele vamale reducându-se până la desfiinţare, într-o perioadă de 15 ani.

27

În vara anului 1994, la propunerea SUA, a fost creat Forumul ţărilor din Asia, tot ca o

zonă întinsă de comerţ liber, care alături de SUA cuprinde şi alte 14 state, inclusiv Dragonii şi

Japonia.

Se poate aprecia că apariţia acestei zone nu este întâmplătoare, dată fiind deplasarea

centrului comerţului mondial din Atlantic în Pacific. Totodată, împreună cu NAFTA se

formează o contraforţă faţă de Uniunea Europeană şi SSE, preconizându-se o ascuţire a

concurenţei dintre aceşti poli.

În sensul mai deplin al procesului de integrare economică internaţională este

Comuniunea Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Formată din Franţa, RFG, Italia, Belgia, Olanda

şi Luxemburg, funcţionează din 1952 până în prezent, atestând necesitatea şi credibilitatea

procesului de integrare pentru cei şase. Scopul comunităţii respective este de a stabili cote de

producţie pentru fiecare ţară, preţul celor două produse, desfiinţarea taxelor vamale pentru

acestea, contingentările la import.

Caracterul suprastatal este arătat de mecanismul de funcţionare pus în mişcare de

organele de conducere care sunt: Înalta Autoritate, ca iniţiator al politicii comunitare pentru

cele două produse; Adunarea comună care dă orientarea generală a politicii; Consiliul special

de miniştri (de specialitate) ca organ decizional; Curtea de justiţie şi Curtea de conturi, care

exercită funcţiile specifice cunoscute ale unor asemenea organisme.

Desigur, în condiţiile formării Pieţei Comune din 1958 şi integrării CECO mai târziu,

ca o comunitate în cadrul comunităţii mai largi (CEE – 12 ţări membre), s-au produs unele

completări care însă nu schimbă caracterul de integrare, ci dimpotrivă.

Asemănător, funcţionează şi comunitatea numită EUROATOM integrată în CEE (în

Uniunea Europeană de azi); denumirea de Euroatom ne scuteşte de a intra în descrierea

obiectului de integrare.

Cea mai avansată formă de integrare economică internaţională de până acum este

Uniunea Europeană, apărută mai întâi sub denumirea de Piaţă Comună în 1958, pe baza

tratatului din 1957 de la Roma (semnat de cei şase din CECO), apoi a Comunităţii Economice

Europene (pentru că include şi CECO şi Euroatom), sau, pe scurt, Comuniunea Europeană cu

12 membri (celor de la CECO li s-au adăugat pe parcurs Anglia, Danemarca, Spania,

Portugalia, Grecia, Irlanda).În fond, denumirile succesive menţionate arată etapele de

adâncire a integrării economiilor statelor respective.1

1 C. Popescu, I. Gavrila, D. Ciucur, Teorie economică generală, vol II Macroeconomie, cap 26, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=454&idb=21

28

III. U.E. – formă avansată de integrare economică internaţională

3.1. Aprecieri generale privind procesul de integrare în Europa

Deşi există tentaţia considerării procesului de integrare în Europa de dată relativ

recentă, unii autori sunt de părere că acesta are rădacini istorice; încă din secolul al XIV-lea

Pierre Dubois a lansat propunerea creării unei confederaţii europene, iar Wiliam Penn sugera

înfiinţarea unor instituţii europene, de prin secolul al XVII lea1. După cel de-al doilea război

mondial, odată cu promovarea ideii de internaţionalizare, s-a relansat şi cea de integrare

economică europeană. De remarcat este faptul că integrarea europeană a fost încă de la

începuturi, un fenomen cu o pronunţată tentă politico-ideologică şi nicidecum rezultatul unor

analize de eficienţă privind avantajele şi eforturile demarării unui astfel de proces.

Iniţial, Europa a privit integrarea drept calea „de a învinge rivalitatea sinucigaşă care

provocase două razboaie mondiale şi de a depăşi ravagiile economice ce au urmat acestor

războaie printr-o acţiune de cooperare”. Franţa a sprijinit integrarea europeană pentru ca

Germania să nu mai poată deveni o ameninţare naţională. Germania, la rândul ei, şi-a asumat

idealul unei Europe integrate pentru a se diferenţia de satelitul sovietic şi pentru a-şi crea un

substitut al unităţii naţionale. Marea Britanie, moştenitoarea unei tradiţii care considera

Europa unificată drept o ameninţare la adresa independenţei britanice, a subscris cu reţinere la

acest ideal, susţinând înţelegerile pragmatice tehnice şi economice ale integrării regionale, dar

manifestând precauţie atunci când apărea riscul ca Regatul Unit să se transforme într-o

provincie a Europei şi să îşi deterioreze relaţiile cu Statele Unite ale Americii.

Cele două războaie mondiale nu au făcut decât să confirme şi să mărească diviziunea

Europei. Ideea integrării a reapărut după cea de-a doua conflagraţie mondială, iar construcţia

europeană a fost considerată atunci drept singurul mijloc de evitare a unei noi confruntări.

Congresul federaliştilor europeni, desfăşurat la Haga în mai 1948 a formulat opinii cu privire

la necesitatea creării unei Europe integrate. Până în anii cincizeci ai secolului trecut, acţiunile

comune ale statelor membre au fost orientate în principal spre cooperare, respectiv spre

crearea unor organizaţii internaţionale clasice în care statele membre să fie reprezentate în

mod egal, astfel încât să se permită salvgardarea intereselor lor reciproce. Abia în deceniul al

cincilea al secolului XX, a început elaborarea proiectelor de integrare, care solicitau din partea

statelor anumite sacrificii şi renunţarea parţială la suveranitate în favoarea instituţiilor

conducătoare ale organizaţiilor internaţionale.

1 Dumitru Miron sa, Economia integrării europene, Ed ASE, Bucuresti, 2002

29

Un alt imbold pentru adâncirea procesului de integrare europeană a fost dat în timp, de

unificarea Germaniei în anul 1990. Pentru a linişti temerile europenilor, cancelarul Helmut

Kohl a devenit principalul susţinător al Tratatului de la Maastricht, semnat în februarie 1992,

numit aşa după denumirea localităţii olandeze unde a avut loc evenimentul. Tratatul a intrat în

vigoare la 1 noiembrie 1993, astfel că cele 12 ţări membre ale Comunităţii Europene au creat

o Uniune Europeană, marcând o nouă etapă superioară a integrării europene.

„Va veni o zi când toate naţiunile continentului, fără a pierde calităţile specifice şi

glorioasa lor individualitate se vor agrega puternic într-o unitate superioară şi vor construi

fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai fi câmpuri de bătălie, iar pieţele vor fi

deschise ideilor. Va veni o zi când gloanţele şi bombele vor fi înocuite de voturi.” A trebuit să

treacă mai mult de un secol pentru ca acest discurs premonitoriu şi profetic al lui Victor Hugo,

rostit în anul 1849, să se transforme din utopie în realitate. Două războaie mondiale,

nenumărate conflicte intereuropene şi milioane de vieţi pierdute au presărat acest interval de

timp, uneori pierzându-se orice speranţă.

Procesul unificării europene este moştenirea pozitivă cea mai importantă a veacului

trecut din punctul de vedere al organizării politice; acesta demonstrează că societatea

omenească poate ajunge la civilizaţie prin mijloace paşnice şi în domeniul raporturilor dintre

state suverane, ceea ce nu s-a mai reuşit niciodată în istorie.

Integrarea europeană poate fi privită ca un proces cu evoluţii în trepte, cu etape de

succes şi creşteri exponenţiale, urmate de perioade de regres şi stări tensionate. Aceste

tendinţe au fost determinate de conjunctura economică a momentului: dezvoltare susţinută a

economiilor statelor implicate în acest proces sau recesiune economică, cu implicaţii sensibile

asupra procesului de integrare regională.

Integrarea regională europeană este considerată drept cea mai formalizată expresie a

noilor principii ale politicii internaţionale. 1

1 http://www.biblioteca.ase.ro/resurse/resurse_electronice/teze.php?dela=20

30

Fig. nr. 3.1 Particularităţi ale modelului european – premise ale reuşitei

Fig. nr. 3.2. Particularităţi ale modelului european – riscuri

Distincţia modelului european –premise ale

reuşitei

Modelul euro-pean are expe-rienţă în a evita

performant devi-aţiile pieţei (eco-nomia europeană este structurată de

responsabilităţi sociale)

Modelul euro-pean - un întreg

care vrea să difuzeze

prosperitatea dinspre nucleul dur către zonele

emergente.

În modelul european coexistă o

semnificativă proprietate

publică cu o proprietate indi-

viduală dinamică.

Modelul euro-pean armoni-zează macro-

stabilizarea cu microdinamizarea

Distincţia modelului euro-

pean - riscuri

Greutatea adop-tării valorilor

specifice functio-nalizării intregului

UE este prea „săracă” în susţinători

.

Funcţionarea adecvată a insti-tuţiilor suprana-

ţionale este bloca-tă de birocraţia

greoaie, corupţie

Euro are ezitări în competiţia

cu dolarul

31

Închipuirea Europei ca o casă cu mai multe camere care oferă libertate de mişcare, în

contrapondere cu izolaţionismul politic postbelic al închiderii popoarelor in câte o cameră, nu

este o construcţie ruptă de inţelegerea esenţială a lucrurilor. De la reperul foarte îngust al

camerei se ajunge la reperul îngust al casei. Străjuirea spaţială are o reprezentare mai largă,

dar rămâne străjuire. Ca să invăţăm să fim europeni trebuie să percepem dincolo de zidurile

camerei noastre naţionale, să avem conştiinţa casei, oricum ceva mai simplu decât a avea

conştiinţa satului global.1

Fig. nr. 3.3. Înţelegerea modelului european de globalizare

1 D. Marin, C. Socol, M. Marinaş., Economie europeană, Editura economică, Bucuresti, 2004

Înţelegerea modelului

european de globalizare

(riscuri)

Modelul european de globalizare

este bazat pe adversitatea americană

Europa repetă scenariul de la

Bretton Woods

în construcţia instituţională(ex.: Banca

Reglementelor Internationale, BERD, UEO)

Europa va avea instituţii formale ale

puterii veşnic subminate de

puterea perversă a

statelor

Cine guvernează societatea

europeană?

Ordinea euro-peană bazată pe stat sau pe regiuni poate

declanşa aventura unui stat sau a unei regiuni de a

controla cele-lalte state sau

regiuni

32

Fig. nr. 3.4. Cauze care ar putea duce la amânarea construcţiei modelului european

O atenţie deosebită în analiza procesului de integrare europeană se acordă Uniunii

Europene - explicată prin faptul că ea constituie, în opinia majorităţii specialiştilor, exemplul

cel mai tipic şi avansat de grupare regională. UE exprimă multe dintre trăsăturile politicii

mondiale, dar în acelaşi timp desfăşoară o luptă continuă pentru afirmarea identităţii proprii.

UE intervine pe un câmp de acţiune multidimensional; ea încearcă să adopte cele mai

bune soluţii pentru membrii săi în plan economic, social, politic şi de securitate, însă nu de

puţine ori, apar unele tensiuni care fac dificilă aplicarea în practică a acestora. În opinia

specialiştilor, importanţa economică a UE determină şi influenţa sa politică; ea este chemată

să joace un rol fără echivalent pe plan mondial: este singurul grup de state care se apropie de

punerea în comun a suveranităţii lor, necesară pentru soluţionarea problemelor mondiale.

Uniunea Europeană – comunitatea celor 25 de state -poate fi considerată polul

economic major al planetei. Ea constituie nu numai un spaţiu economic integrat ci şi o zonă a

cărei influenţă depăşeşte cu mult limitele continentului.

Conform Tratatului asupra Uniunii Europene, în principiu, orice ţară europeană, având

un sistem de guvernare bazat pe principii democratice poate candida pentru a deveni membră

a grupării. Pentru a deveni un stat „european”, orice nou membru ar trebui să îndeplinească

următoarele condiţii:

să fie prosper şi să dispună de capacitatea de a-şi aduce o contribuţie netă la bugetul

comunitar;

De ce modelul european ar putea amâna constru-irea modelului global?

Regionalizarea nu este un pas raţional în conso-

lidarea globalizării

Ideea europeană nu va avea valoare în perspec-

tiva lumii globale. Regionalizarea euro-

peana – încercare de a fortifica agresiunea

globalizării?

Regionalizarea la nivelul modelului euro-pean se edifica pe prin-

cipiile adversitatii Europa – SUA - Asia

33

să fie un stat democratic, în sensul de a avea o tradiţie în ce priveşte pluralismul politic

şi alternanţa la guvernare;

să dispună de sistemul proprietăţii private şi de o economie de piaţă funcţională;

să nu întâmpine multe dificultăţi sectoriale care să solicite restructurare şi

retehnologizare cu resurse considerabile.

Încă din anul 1989, Michel Beaud evidenţia extraordinara capacitate polarizatoare a

Comunităţii europene, subliniind că peste 30 de ţări din lume realizau atunci peste 40% din

schimburile economice cu această grupare, comparativ cu 13 ţări în cazul polului american şi

numai 5 în cazul polului japonez. În acest spirit, Uniunea Europeană a devenit o aşa-zisă

„économie-monde”, dispunând de o relativă unitate organică.

Construcţia europeană a debutat în stilul clasic al relaţiilor internaţionale, prin tratate,

inventând totodată, şi alte metode de punere a acestora în practică. Astfel, spre deosebire de

alte grupări regionale, unde realizarea tratatelor rămâne la buna apreciere a statelor, în

comunităţile europene regulile jocului sunt în sarcina instituţiilor comune. Aceasta este partea

originală a procesului european – limitarea voluntară a suveranităţii naţionale în unele

domenii şi administrarea acestora în comun prin componentele sistemului comunitar:

instituţii, buget, drept.

Sistemul comunitar porneşte de la principiul comun tuturor democraţiilor occidentale

– echilibrul între cele trei funcţii politice majore: legislativ, executiv şi justiţie – dar introduce

şi elemente particulare. Din asocierea interguvernamental -supranaţional şi diferit de

principiul clasic al separării puterilor în stat, sistemul comunitar a debutat cu o suprapunere a

funcţiei legislative cu cea executivă, cu „legiferări” ale Curţii de justiţie, cu apariţii de noi

instituţii, noi competenţe, noi mecanisme, noi limitări de suveranitate.

Particularităţile procesului european de integrare, în raport cu procedeele cunoscute în

cadrul relaţiilor internaţionale, caracteristicile sistemului comunitar la care se adaugă şi modul

particular de asociere a cooperării politice cu integrarea economică, fac ca Europa să nu fie

deloc uşor de descifrat. Caracterul empiric şi condiţiile specifice în care se construieşte

Uniunea Europeană nu împiedică statele să accepte aceste particularităţi. Cei peste 50 de ani

de construcţie europeană evidenţiază că integrarea se derulează după o „schemă” în continuă

evoluţie şi adaptabilitate, uneori cu paşi mici şi indecişi, alteori cu o invazie de succese.1

Ca variantă de globalizare, integrarea europeană şi în particular modelul economic

european, a parcurs un traseu al constructivismului Roma – Maastricht – Amsterdam din care

s-au desprins ca obiective economice:

- dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţii economice;1 http://www.biblioteca.ase.ro/resurse/resurse_electronice/teze.php?dela=20

34

- un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă;

- egalitate între bărbaţi si femei;

- creştere durabilă şi neinflaţionistă;

- un grad ridicat de competitivitate şi convergenţa performanţelor economice;

- un nivel ridicat de protejare şi îmbunătăţire a calităţii mediului;

- creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;

- coeziune economică şi socială între statele membre.

Mijloacele prin care se urmăreşte realizarea obiectivelor propuse, sunt piaţa comună

(uniune vamală, libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, definirea

pieţei interne: spaţiu fără frontiere, asigurarea libertăţilor, interzicerea restricţiilor asupra

capitalului, deplasare treptată spre libera circulaţie a persoanelor – legătura complexă cu

Schengen si condiţionări) şi armonizarea politicilor economice(politica comercială comună,

politica agricolă comună, politica comună în domeniul concurenţei, politica comună in

domeniul transporturilor, armonizarea reglementărilor economice şi fiscale, alte instrumente,

recunoaşterea reciprocă drept principiu reglementat, cercetare şi dezvoltare tehnologică,

mediu înconjurător, sistemul monetar european, coeziune economică şi socială, fonduri

structurale, sănătate şi securitate la locul de muncă, uniunea economică şi monetară, protocol

social inserat în Tratatul CE, strategie coordonată pentru ocuparea forţei de muncă).

Principiile cheie ale modelului sunt: loialitate faţă de comunitate, nediscriminare în

funcţie de cetăţenie, lărgirea competenţelor numai în privinţa funcţionării pieţei comune,

subsidiaritate, acquis comunitar( piaţă deschisă cu liberă concurenţă, preţuri stabile, finanţe

publice şi condiţii monetare sănătoase, balanţă de plăţi sustenabilă), protocol special privind

subsidiaritatea si proporţionalitatea.

Cadrul instituţional presupune: instituţii comune, control judiciar suprem, Comisia

Europeană: gardian al Tratatului, buget UE, reguli privind luarea deciziilor, Consiliul

European, vot prin majoritate calificată pentru măsuri privind piaţa internă, rol mai mare

pentru Parlamentul European, Banca Centrală Europeană.1

Naşterea Europei Unite este unul dintre cele mai revoluţionare evenimente ale epocii

contemporane. Uniunea Europeană constituie o organizaţie a ţărilor europene, dedicată

extinderii integrării şi consolidării cooperării între state. Această grupare este rezultatul unui

îndelungat proces de tranformări care a început în anul 1951 între şase ţări: Belgia, Germania,

Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda iar ulterior, s-a extins succesiv, primind diferite denumiri,

în funcţie de nivelul de integrare şi obiectivele perioadei respective. Sub această titulatură,

Uniunea Europeană a fost înfiinţată oficial la 1 noiembrie 1993, în urma Tratatului de la

1 D. Marin, C. Socol, M. Marinaş., Economie europeană, Editura economică, Bucuresti, 2004

35

Maastricht. După 53 de ani şi cinci valuri de aderare, Uniunea Europeană are, de la 1 mai

2004, 25 de state membre, dată până la care se compunea din 15 ţări şi deţinea o populaţie de

380 milioane locuitori; după aderarea celor 10 state şi integrarea în viitorul apropiat a

României, Bulgariei şi Turciei, populaţia UE va depăşi 500 milioane persoane. Misiunea

Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre într-o manieră coerentă,

având drept suport solidaritatea. Această grupare se angajează în realizarea celui mai profund

proces de integrare din lume.

După cum se observă, Uniunea Europeană este unul dintre actorii principali ai scenei

economice şi politice internaţionale, aflat la capătul câtorva decenii de progres şi experienţă

pe drumul integrării regionale. Ea poate fi considerată drept cea mai avansată formă de

integrare economică regională; în opinia unor specialişti, ea constituie primul pas către o

internaţionalizare controlată.1

UE a atins statutul de mare putere mondială pe plan economic, comercial şi monetar,

însă trebuie să depună în continuare eforturi uriaşe pentru dezvoltarea relaţiilor în plan politic

şi diplomatic, astfel încât să se exprime cu o singură voce în realizarea obiectivelor decisive

cu privire la stabilitate şi pace, în relaţiile cu celelalte superputeri mondiale, în suprimarea

terorismului şi dezvoltarea durabilă a lumii.

Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt:

să promoveze progresul economic şi social (în acest scop s-a instituit piaţa unică în

anul 1993 iar moneda unică a fost lansată în anul 1999);

să afirme identitatea UE pe scena internaţională (prin acordarea de sprijin umanitar

statelor nemembre, prin promovarea unei politici externe şi de securitate comune etc.);

să instituie cetăţenia europeană (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională ci o

completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni);

să dezvolte o zonă a libertăţii, securităţii şi justiţiei, bazată pe funcţionarea corectă a

pieţei interne şi pe libertatea de circulaţie a persoanelor;

să existe, să funcţioneze şi să se consolideze în baza dreptului comunitar (pe baza

tratatelor fondatoare şi a armonizării legislaţiei adoptate de către instituţiile europene);

să promoveze şi să extindă cooperarea între membrii săi în domeniile: economic,

social, comerţ, politică externă, securitate, justiţie.2

3.2. Specificul modelului european

1 Dumitru Miron sa, Economia integrarii europene, Ed ASE, Bucuresti, 2002

2 http://www.biblioteca.ase.ro/resurse/resurse_electronice/teze.php?dela=20

36

Creşterea economică, stabilitatea şi coeziunea socială sunt procese complementare în

modelul european. Politicile macroeconomice şi de coeziune bine concepute fundamentează o

creştere economică susţinută. În acelaşi timp, un ritm ridicat de creştere economică conduce la

stabilitate economică şi coeziune socială pe termen lung. Creşterea economică rapidă este un

pilon fundamental al sustenabilităţii modelului european (model care pune mare preţ pe

coeziune).

În model, schimbarea de paradigmă privind procesul creşterii economice este evidentă.

Prin accentul pus pe randamentele descrescătoare ale factorilor de producţie (în condiţiile unei

tehnologii date), teoriile clasice şi neoclasice ale creşterii au conferit ştiinţei economice

caracterul de „ştiinţă pesimistă”. Acestea consideră că:

- economia este stabilă şi tinde spre deplina folosintă;

- modelele neoclasice pornesc de la microeconomie, de la preferinţele gospodăriilor,

funcţiile de producţie ale firmelor, structura pieţelor etc;

- investiţiile au un efect pe termen scurt asupra venitului naţional prin cererea

agregată; efectele lor pe termen lung se manifestă prin creşterea venitului naţional potenţial;

- economisirile reduc consumul şi cererea agregată şi de aceea reduc venitul naţional

pe termen scurt; însă, pe termen lung, economisirea finanţează investiţiile ce conduc la o

creştere a venitului potenţial;

- există randamente descrescătoare ale factorilor de producţie;

- pe termen lung, modificările tehnologice reprezintă principala cauză a creşterii

economice, împreună cu investiţiile în capital şi în noile tehnologii;

- creşterea economică, creşterea gradului de ocupare şi redistribuirea venitului in

societate sunt obiective independente şi potential conflictuale.

Teoriile moderne ale creşterii economice sunt mai optimiste, deoarece subliniază

potenţialul nelimitat al progresului tehnic, indus de cunoştinţe, pentru a economisi toţi factorii

de producţie şi deoarece pledează pentru randamente crescătoare ale investiţiilor. Din

conţinutul lor se desprind următoarele idei:

- tratează schimbarea tehnologică ca pe o variabilă endogenă care răspunde la semnale

de piaţă. Difuzarea tehnologiei este de asemenea endogenă;

- unele teorii moderne ale creşterii furnizează efecte crescute pe măsură ce investiţiile

cresc pe cont propriu. Aceste investiţii conferă externalităţi;

- există randamente crescătoare ale factorilor de producţie;

- creşterea economică, creşterea gradului de ocupare şi redistribuire a venitului în

societate sunt interconectate.

37

Modelul european consideră că instituţiile şi politicile de reglementare a pieţei sunt

fundamentale pentru o creştere economică susţinută.

Modelul european de economie acceptă drept componentă strategică, alături de cea

randamentală, pe cea a transferurilor cu finalitate ori coeziunea sociala. Modelul este bivalent,

economic si social, şi totodată pluridirecţional, vizând şi ceea ce se află dincolo şi dincoace de

piaţă. Specifice integrării europene sunt procesele de convergenţă.

Noua economie europeană, care este caracteristică stadiului actual de dezvoltare, este

o economie informaţională, ce se sprijină pe tehnologia informaţiei. Noua economie pune în

valoare resurse neconvenţionale greu epuizabile sau chiar inepuizabile cum sunt potenţialul de

cunoaştere şi capacitatea de inovare a capitalului uman.

Fig. nr. 3.5. Provocările U.E. în perioada următoare

La Lisabona, Uniunea Europeană şi-a stabilit două obiective strategice în perspectiva

anului 2010:

Transformarea in economia cea mai dinamică la nivel mondial, în care să se pună

accent pe dezvoltarea durabilă şi pe asigurarea coeziunii sociale;

Provocările Uniunii Europene în perioada

următoare

Combinaţia contradic-torie dintre o creştere economică redusă şi

cheltuieli bugetare ridi-cate (legate de procesul de imbătrânire a popu-

laţiei)

Diferenţele de venituri din Uniunea Europeană sunt mai mari după ex-

tindere. Noile state membre sunt nu doar

mai sărace, ci şi mai di-ferite din punctul de ve-dere al structurii econo-

mice

Compromisul dintre creşterea economică şi coeziune. Un grad mai ridicat de integrare a

generat mărirea ecartu-rilor dintre regiuni.

38

Transformarea intr-un succes a extinderii Uniunii Europene, prin creşterea rapidă a

nivelului de trai în noile ţări membre.

Pentru realizarea acestora este necesar un proces susţinut de creştere economică.

Pe de o parte, tendinţele actuale din UE în materie de evoluţii demografice,

tehnologice nu vor facilita realizarea obiectivelor strategiei de la Lisabona şi a celor legate de

extinderea Uniunii. Pe de altă parte, progresul tehnologic şi globalizarea reprezintă elemente

potenţiale în generarea de creştere economică. Pentru concretizarea acestui potenţial se

impune implementarea reformelor economice la nivel european.

Fig. nr. 3.6. Principii care vizează reorientarea politicii U.E.

Aceste reforme vor afecta structura vechiului model european şi vor crea premisele

construirii noului model european.

Principii care vizează

reorientarea politicii UE

Reforma la nivel microeconomic

pentru a mări po-tenţialul de creş-tere economică prin modificări ale actualei po-litici macroeco-

nomice şi prin re-definirea politicii

de coeziune

Asigurarea unei bune funcţionări a pieţelor concu-renţiale in ceea ce priveşte mun-ca,

serviciile, ca-pitalul, pentru a

accelera procesul de creştere eco-

nomică

Fiecare instru-ment de politică

economică ar tre-bui să vizeze un singur obiectiv

Sunt instrumente care urmăresc, in

prezent, două obiective simul-

tan

Ameliorarea mo-dului de funcţio-nare a Uniunii

Europene extin-se, care să gene-reze o creştere

economică pentru toate statele

membre

39

Dacă vrem să facem o analiză comparativă între vechiul model european şi noul model

european, trebuie să privim din două perspective: pilonul bunăstare şi pilonul politici.

Din punctul de vedere al pilonului bunăstare, vechiul model european are in vedere

următoarele idei: securitatea locurilor de muncă actuale, rata înaltă de înlocuire, schimbări

structurale în firmele existente (adesea în firmele mari), sistem cuprinzător de asigurări

medicale, de pensii şi de educaţie, stabilirea regulilor de funcţionare a pieţei muncii şi a pieţei

bunurilor, orientare către locuri de muncă stabile, full time. Din punctul de vedere al pilonului

politici, remarcăm: urmărirea stabilităţii preţurilor, promovarea de politici fiscale asimetrice

(deficite), stimulente pentru investiţiile în capitalul fizic, subsidii pentru firmele publice cu

dificultăţi economice, politicile industriale vizează firmele mari, încurajarea cooperării sau a

fuziunilor.

Noul model european, din punctul de vedere al pilonului bunăstare, presupune:

asistenţă în căutarea unor noi locuri de muncă, stimulente pentru acceptarea unui nou loc de

muncă, crearea de locuri de muncă în noile firme, în activităţile de servicii şi stimularea

activităţilor pe cont propriu, asigurarea indivizilor este în funcţie de contribuţiile personale,

flexibilitatea ca strategie a firmelor şi flexibilitatea forţei de muncă, încurajarea lucrului part

time. Pilonul politici presupune: orientare spre creştere economică şi spre noi tehnologii,

prudenţă fiscală, cercetarea, educaţia şi noile tehnologii sunt fundamentale, zone industriale,

legături cu universităţile, accesul la capitalul de imprumut, la servicii, întărirea tendinţelor

(clustere şi politica regională) şi a competiţiei.1

3.3. Despre competitivitate sau determinanţii creşterii economice

Puţine lucruri sunt mai importante pentru bunăstarea unei ţări ca ritmul de creştere al

economiei. Pentru ţările bogate o rată pozitivă înseamnă salarii mai mari, profituri mai mari,

mai multe locuri de muncă, mai multe oportunităţi pentru afaceri. Pentru ţările sărace

înseamnă nu numai mai puţini oameni săraci dar şi reducerea mortalităţii infantile, o speranţă

de viaţă la naştere mai ridicată, asistenţă medicală mai bună, acces sporit la educaţie,

reducerea discriminării femeilor, creşterea libertăţilor populaţiei, a democraţiei etc.

Determinanţii creşterii rămân încă unul din misterele de nepătruns ale ştiinţei

economice, în ciuda faptului că în ultimele două secole, cele mai strălucite minţi din domeniul

economic au căutat să explice ce anume determină şi susţine creşterea economică a unei ţări.

În continuare, vom trece în revistă cele mai semnificative explicaţii oferite la întrebarea „care

1 D. Marin, C. Socol, M. Marinaş., Economie europeană, Editura economică, Bucuresti, 2004

40

sunt determinanţii creşterii economice?” pornind de la abordarea oferită de Raportul privind

Competitivitatea Globală (The Global Competitiveness Report 2003-2004, World Economic

Forum, Chapter 1):

În secolul al XVIII-lea, Adam Smith considera că specializarea şi diviziunea muncii

reprezintă motorul creşterii;

Economiştii secolului al XIX-lea, precum Thomas Maltus sau David Ricardo,

considerau că resursele naturale impun o limită superioară capacităţii de creştere a unei

economii (de exemplu, legea randamentelor descrescătoare a pământului implică faptul că o

creştere a populaţiei va duce în cele din urmă la scăderea producţiei pe locuitor şi, respectiv, a

ritmului de creştere economică);

Pe parcursul secolului al XX-lea, economiştii au considerat că vectorul creşterii

economice îl reprezintă investiţiile în capitalul fizic şi în infrastructură. Această concepţie a

stat atât la baza planurilor cincinale care au guvernat economia URSS şi a fostelor state

socialiste, dar şi a ajutoarelor oferite de către diferitele instituţii internaţionale, precum Banca

Mondială. Ideea de bază a fost faptul că rata de creştere a unei ţări depinde de ponderea PIB

orientată către investiţii. Atunci când economiile realizate de cetăţenii ţării nu erau suficiente

pentru a finanţa investiţiile necesare asigurării creşterii economice, diferenţa trebuia finanţată

de Banca Mondială (aşa-numitul „finnacing gap”). Colapsul URSS şi eşecul multor alte ţări în

curs de dezvoltare în asigurarea creşterii economice, în ciuda ajutorului oferit de Banca

Mondială, au demonstrat faptul că investiţiile în capital fizic nu erau suficiente pentru

asigurarea bunăstării şi faptul că trebuiau căutate şi alte mecanisme ale creşterii.

Educaţia şi pregătirea continuă (sau investiţiile în „capitalul uman” aşa cum îl numesc

economiştii moderni) au devenit centru de interes în ultimele decade ale secolului al XX-lea.

În această perioadă de timp, ţările în curs de dezvoltare au fost sfătuite să investească în

creşterea capitalului uman şi deşi ele au acţionat în această direcţie, creşterea economică a

întârziat să apară.

Progresul tehnologic (indiferent dacă acesta este creat de ţara respectivă sau este

copiat şi preluat ca atare) a devenit determinantul central al creşterii economice. Ca atare,

întrebarea care se ridică acum este nu „ce determină creşterea economică”, ci „ce anume

determină progresul tehnologic?” S-au oferit foarte multe tipuri de răspuns: deschiderea

pieţelor, stabilitate macro-economică, calitatea guvernării, respectarea legislaţiei, instituţii

solide, lipsa corupţiei etc., au reprezentat factori care explică creşterea economică. Ţările

confruntate în ultimii ani cu eşecuri au constatat tot mai clar faptul că nu există soluţii magice

pentru creşterea economică. În fapt, în fiecare an apar noi informaţii şi noi experienţe care

completează teoriile anterioare.

41

De aceea, nu întâmplător, competitivitatea reprezintă în acest moment conceptul care

pare a răspunde cel mai bine preocupărilor manifestate de toate statele lumii în direcţia

asigurării unor ritmuri superioare de creştere economică.

Caracterul organic şi în acelaşi timp sistemic, al procesului de creştere economică este

foarte bine surprins de M. Porter (1999), care consideră că orice economie, până a atinge

nivelul dezvoltării competitive, trebuie să parcurgă succesiv trei etape, respectiv:

- etapa economiei bazate pe factori - în care factorii de producţie primari, cum ar fi forţa de

muncă ieftină şi accesul la resursele naturale reprezintă sursele dominante ale avantajului

competitiv;

- etapa economiei bazate pe investiţii - în care competitivitatea este rezultatul creşterii

eficienţei producţiei şi a îmbunătăţirii calităţii bunurilor sau serviciilor produse, şi, în fine,

- etapa economiei bazate pe inovare, moment în care capacitatea de a realiza produse şi

servicii inovatoare la limita tehnologiei globale, utilizând cele mai avansate metode, devine

sursa dominantă a avantajului competitiv.

Din păcate, conceptul de competitivitate este fie insuficient înţeles, fie, de cele mai

multe ori, înţeles în mod eronat. Cele mai multe dezbateri se concentrează asupra

semnificaţiei pilonului macroeconomic, precum şi asupra circumstanţelor politice, juridice sau

sociale care susţin succesul unei economii. Acest lucru înseamnă nu numai politici fiscale şi

monetare stabile, un sistem juridic eficient şi de încredere, un set stabil de instituţii

democratice, dar şi îmbunătăţirea condiţiilor sociale, toţi aceşti factori fiind meniţi să susţină

şi să menţină sănătatea unei economii. Ceea ce trebuie însă subliniat este că întrunirea tuturor

acestor premize reprezintă numai condiţii favorizante pentru crearea de bogăţie, fără a

contribui efectiv la apariţia acesteia, acest lucru realizându-se la nivel microeconomic. Cu alte

cuvinte, fundamentele competitivităţii sunt dependente, în cele din urmă, de gradul de

dezvoltare / sofisticare al companiilor şi de calitatea mediului microeconomic. Fără acţiunile

şi rezultatele concrete obţinute la acest nivel, nu vor fi valorificate efectele pozitive oferite de

existenţa stabilităţii macroeconomice şi/sau a unui sistem politic, juridic şi social stabil.

În concluzie, ceea ce la nivel microeconomic înseamnă competiţie, la nivel

macroeconomic se va traduce prin „creştere”. 1

Dan Voiculescu, în lucrarea sa „Competiţie şi competitivitate” apreciază, ca o teză de

bază, că gradul de competiţie liberă are un caracter pulsatoriu în dezvoltarea economică a unei

societăţi. Altfel zis, o piaţă cu un grad mare de competiţie liberă va tinde legic să micşoreze

competiţia liberă, iar o piaţă cu grad mic de competiţie liberă va tinde legic să o mărească.

1 Gabriela Dragan, Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=453&idb=21

42

De asemenea, autorul aminteşte o observaţie de natură interdisciplinară: teza conform

căreia creşterea competitivităţii conduce la internalizarea efectelor pozitive şi la externalizarea

celor negative. Aceasta prezintă similarităţi cu un concept din fizică denumit „demonul lui

Maxwell”. Ei bine, judecând după faptul că efectele pozitive ale competiţiei pot fi separate in

anumite condiţii de cele negative, putem trage concluzia că în economie „demonul lui

Maxwell” există, şi el este cel care menţine în mişcare mecanismul de tip „perpetuum mobile”

al fenomenului economic.

Ca o concluzie, să arătăm că, dacă folosim formula de echilibru simplificată prin care:

Vtot = Cm + Ck + Cl + P

unde:

Vtot – reprezintă veniturile totale

Cm – reprezintă costurile cu materia primă

Ck – reprezintă costurile cu investiţiile

Cl – reprezintă costurile cu forţa de muncă

P – profitul

Atunci, pentru nivelurile nano, micro si minieconomice, un criteriu de performanţă în

evaluarea competitivităţii poate fi considerat maximizarea profitului

P = Vtot – Cm – Ck – Cl = max

în timp ce pentru nivelul macroeconomic un criteriu de performanţă în evaluarea

competitivităţii poate fi considerat maximizarea unui parametru propus a se numi „profit

social” – Ps – care include profitul şi costurile cu forţa de muncă:

Ps = Cl + P

şi care este o componentă importantă a conceptului de „bunăstare socială”:

Ps = Vtot – Cm – Ck = max.

Să observăm că în cazul actorului macroeconomic, în plus faţă de maximizarea acestui

profit social, pentru a obţine performanţa, se impune şi o distribuţie echilibrată între Cl si P,

adică între resursele care asigură veniturile personalului direct productiv şi cele care asigură

veniturile personalului bugetar, pensii, alocaţii, burse etc. Privit într-o perspectivă strategică,

putem defini chiar un profit social strategic.

Pss = Ck + Cl + P

a cărui maximizare (şi defalcare echilibrată) poate reprezenta criteriul de performanţă al

actorului macroeconomic, întrucât interesul public cere şi mărirea investiţiilor, adică a

bogăţiei acumulate de societate:

Pss = Vtot – Cm = max 1

1 Dan Voiculescu, Competitie si competitivitate, Editura Economica, Bucuresti, 2001

43

Ca atare, gradul de competitivitate al unei ţări poate fi măsurat fie la nivel

macroeconomic, fie microeconomic:

Forumul Economic Mondial (World Economic Forum) realizează anual un indice

numit Growth Competitiveness Index – Indicele competitivităţii macroeconomice (ICM)

(GCI a fost creat de Jeffrey Sachs şi John McArthur şi prezentat pentru prima dată în Global

Competitiveness Report 2001-2002). Indicele include informaţii despre calitatea instituţiilor,

politicilor, structurilor care susţin procesul creşterii în diferite ţări (de pildă, în 2003 indicele a

luat în calcul 102 ţări).

Al doilea indice, intitulat Business Competitiveness Index (BCI) – Indicele

competitivităţii mediului de afaceri (ICA), a fost dezvoltat de Michael Porter, de la Harvard

University şi prezentat pentru prima dată în Global Competitiveness Report din anul 2000.

Forumul Economic Mondial (World Economic Forum) reprezintă o organizaţie

internaţională independentă( funcţionează ca o fundaţie non-profit suedeză), cu sediul la

Geneva şi care are ca obiectiv îmbunătăţirea parametrilor specifici conjuncturii economiei

mondiale. Forumul pune la dispoziţia liderilor lumii un forum de comunicare în domeniul

problemelor globale. De mai bine de două decenii, Forumul încearcă să găsească răspuns

problemelor privind cauzele creşterilor economice diferite, de la o ţară la alta. Rapoartele

anuale privind competitivitatea naţiunilor încearcă să ofere un astfel de răspuns, pornind de la

anchete realizate în peste 100 de ţări.

ICM este construit pornind de la ideea că procesul creşterii economice este susţinut de

trei importante mecanisme, numite de J. Sachs şi McArthur „cei trei piloni” ai creşterii

economice (Global Competitiveness Report, 2003): mediul macroeconomic, calitatea

instituţiilor publice, tehnologia.

1) Mediul macroeconomic

Evident, stabilitatea macroeconomică, ca factor cauzal, este extrem de importantă, dar

nu şi suficientă pentru explicarea creşterii economice. Apare evident faptul că distorsiunile

mediului macroeconomic pot influenţa perspectivele creşterii şi că firmele nu pot acţiona

eficient într-un mediu în care inflaţia are valori foarte mari (de regulă, ca rezultat al unor

finanţe publice scăpate de sub control). În plus, sistemul bancar, esenţial pentru asigurarea

creşterii pe termen mediu şi lung, nu poate funcţiona bine dacă guvernul gestionează deficite

foarte mari. În concluzie, economia nu va înregistra creşteri într-un mediu macroeconomic

nefavorabil.

2) Instituţiile publice

Deşi într-o economie de piaţă bogăţia este creată în principal de sectorul privat,

firmele acţionează pe o piaţă în care există şi funcţionează instituţii create şi menţinute de

44

guvern. Ca atare, este extrem de important ca dreptul de proprietate să fie garantat de sistemul

juridic existent, de vreme ce firmele nu pot acţiona eficient într-un mediu în care contractele

nu se pot realiza sau în care regulile de drept nu sunt aplicate corect, unde există corupţie etc

(De menţionat faptul că un domeniu extrem de incitant al cercetării economice actuale este cel

care caută să cuantifice rolul jucat de instituţiile publice în asigurarea creşterii economice pe

termen lung).

3) Tehnologia

Una din cele mai importante lecţii ale teoriilor neoclasice privind creşterea economică

este faptul că, pe termen lung, o economie nu poate creşte decât dacă sunt realizate progrese

tehnologice. Diferenţa dintre o ţară bogată şi una săracă nu este legată de cantitatea bunurilor

consumate (mai multă carne, orez, lapte etc.), ci de calitatea şi dinamismul lor. Aşa de pildă,

într-o ţară bogată se poate observa că cele mai multe dintre bunurile de pe piaţă nu existau

acum câţiva ani (de la calculatoare, la televizoare sau produse modificate genetic). În plus,

noile produse sunt, de regulă, mai ieftine şi de o calitate sporită. O asemenea observaţie

îndreptăţeşte aserţiunea conform căreia progresul tehnologic constituie esenţa creşterii

economice.

Evident cei trei piloni nu sunt independenţi, ci în continuă interacţiune. Astfel,

„instituţiile puternice sunt necesare pentru asigurarea dezvoltării tehnologice; tehnologia

sofisticată reprezintă baza stabilităţii macroeconomice, fiecare factor fiind în directă legătură

cu creşterea economică” (Sachs şi McArthur, p. 39). Trebuie de asemenea subliniat faptul că

impactul fiecărui factor este diferit, în funcţie de nivelul de dezvoltare atins de ţara respectivă.

Astfel, pentru o ţară dezvoltată, în care instituţiile şi mediul macroeconomic sunt relativ

stabile, factorul determinant va fi cel tehnologic, în vreme ce, pentru o ţară în care mediul

economic este ineficient, calitatea instituţiilor şi asigurarea stabilităţii macroeconomice devin

esenţiale şi hotărâtoare pentru valorificarea factorului tehnologic.

Ca atare, creşterea economică poate fi generată de factori diferiţi, în funcţie de ţară şi

de nivelul de dezvoltare atins de aceasta. Pentru economiile aflate în apropierea „frontierei

tehnologice”, unica modalitate de îmbunătăţire a tehnologiei o reprezintă inovarea, în vreme

ce, pentru ţările aflate la distanţă de această frontieră, îmbunătăţirile tehnologice pot fi

realizate fie prin inovare, fie prin copiere sau adaptare. Tocmai pentru a surprinde această

realitate, în calculul indicelui competitivităţii macroeconomice (ICM) statele analizate sunt

departajate în două categorii, folosindu-se drept criteriu „numărul de patente înregistrate pe

locuitor şi pe an” (limita a fost fixată la 15 patente la 1 milion de locuitori):

45

Ţările care au înregistrat valori superioare acestui indicator au fost incluse în grupul de

bază (principal) al inovatorilor („core innovators”), compus din state aflate în apropierea

frontierei

tehnologice, în care dezvoltarea este direct influenţată de capacitatea lor de inovare;

Ţările care înregistrează valori inferioare ale acestui indicator au fost incluse în grupul

non-inovatorilor („non-core innovators”), compus din ţări care depind de tehnologia adusă din

afară.

Distincţia între economii inovatoare şi economii non-inovatoare este pur analitică şi

nu-şi propune să se transforme „într-o judecată de valoare” (Sachs şi McArthur, p. 30). Pentru

a semnala diferenţa de abordare, a fost construit un „subindice al transferului tehnologic”, în

care procesul de adoptare a tehnologiilor primeşte un punctaj pozitiv în cazul ţărilor „non-

inovatoare” şi unul nul în cazul celor „inovatoare”.

Structura Indicelui Creşterii Competitivităţii (ICC) (propus de Sachs şi McArthur) este

următoarea:

• Pentru ţările incluse în grupul statelor inovatoare:

ICC = 1 It + 1 Iip + 1 Imm;

• Pentru ţările incluse în grupul ţărilor non-inovatoare:

ICC = 1/3 It + 1/3 Iip + 1/3 Imm,

Unde: It = Indicele tehnologiei, Iip = Indicele instituţiilor publice, Imm = Indicele mediului

macroeconomic

Analiza clasamentului statelor lumii în funcţie de ICM (conform Global

Competitiveness Report pe 2004), demonstrează că, pentru a treia oară în ultimii patru ani,

lideră a clasamentului este Finlanda, ţară care înregistrează un scor foarte ridicat în ceea ce

priveşte calitatea instituţiilor publice.

Forumul Economic Mondial a realizat şi un clasament al statelor lumii în funcţie de

competitivitatea mediului de afaceri, încercând să identifice factorii determinanţi în obţinerea

unei productivităţi ridicate. Pentru aceasta a pornit de la axioma conform căreia avuţia unei

ţări este creată la nivel microeconomic, de către companiile care operează efectiv în diferite

domenii. O economie poate fi competitivă dacă şi numai dacă, companiile care operează în

ţara respectivă sunt competitive, indiferent dacă avem în vedere firme locale sau filialele unor

companii străine.

În ciuda frecventei utilizări a termenului de „competitivitate”, conceptul nu este totuşi

foarte bine înţeles.

Cea mai uzitată definiţie, care face apel la intuiţie, defineşte competitivitatea ca fiind

sinonimă cu locul ocupat de o ţară pe piaţa mondială, respectiv cu ponderea în schimburile

46

comerciale internaţionale (îndeosebi, în exporturile mondiale). O asemenea definiţie

transformă însă competitivitatea într-un joc cu sumă nulă, de vreme ce, pierderea unei pieţe

pentru o ţară ar reprezenta, în fapt, un câştig pentru o alta. Această abordare a competitivităţii

poate justifica intervenţiile în favoarea unei naţiuni prin intermediul aşa-numitelor „politici

industriale”.

Înţelegerea intuitivă a conceptului ascunde însă unele capcane. Aşa de pildă, existenţa unor

salarii scăzute sau a unei monede subevaluate, ar putea, pe termen scurt, să ducă la creşterea

exporturilor, fără a contribui însă, pe termen mediu sau lung, la susţinerea obiectivului final al

oricărei intervenţii economice, creşterea nivelului de trai al populaţiei.

Ca atare, pentru a înţelege acest concept punctul de plecare ar trebui să-l reprezinte

factorii care contribuie la creşterea prosperităţii naţiunii, pornind de la faptul că standardul de

viaţă al unui popor este direct dependent de productivitatea înregistrată de acea economie

(productivitatea măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor produse prin consumul unei unităţi

de resurse umane, naturale sau de capital;productivitatea depinde atât de valoarea producţiei

de bunuri şi servicii (măsurată prin nivelul preţurilor), cât şi de eficienţa cu care acestea pot fi

realizate). Ca atare, competitivitatea reală este direct dependentă de valorile înregistrate de

productivitate (W) şi nu de export, de vreme ce numai o productivitate ridicată permite

susţinea unor salarii mai mari, a unei monede puternice, a unei eficienţe ridicate a capitalului,

toate acestea ducând şi la un nivel de trai mai ridicat. Cu alte cuvinte, obiectivul imediat al

oricărei economii ar trebui să-l reprezinte creşterea productivităţii şi nu a exporturilor, ştiut

fiind că o creştere a productivităţii se va reflecta şi în creşterea cantităţii şi calităţii bunurilor

produse şi deci, în mod mediat, şi în creşterea exporturilor.

Competitivitatea este direct dependentă de nivelul productivităţii muncii companiilor,

productivitatea companiilor influenţând, la rândul ei, productivitatea unei ţări. Abordarea

competitivităţii prin prisma productivităţii permite înţelegerea faptului că economia mondială

nu reprezintă un joc cu sumă nulă, că fiecare naţiune îşi poate îmbunătăţi performanţele dacă

acţionează în sensul creşterii productivităţii, provocarea actualei perioade reprezentând-o

tocmai rapiditatea cu care sunt create condiţii pentru rapida şi susţinuta creştere a

productivităţii la scară globală.

Evident, prosperitatea unei naţiuni depinde atât de factori macroeconomici, precum

existenţa unor instituţii politice, juridice şi sociale stabile şi a unor politici macroeconomice

sănătoase, dar şi de performanţele înregistrate la nivel microeconomic, respectiv de abilitatea

firmelor de a produce de o manieră eficientă bunuri şi servicii de calitate. Productivitatea

înregistrată la nivelul unei ţării este, în cele din urmă, determinată de productivitatea firmelor,

naţionale sau străine, care funcţionează pe teritoriul acesteia. Conform Global

47

Competitiveness Report 2003, pag.3, cel puţin doi factori explică fundamentele

macroeconomice ale productivităţii, respectiv:

1. gradul de sofisticare specific firmelor autohtone şi străine care concurează pe piaţa internă;

2. calitatea mediului microeconomic în care acţionează firmele respective.

Cei doi factori se intercondiţionează, gradul de sofisticare fiind direct dependent de

calitatea mediului autohton al afacerilor. Strategiile tot mai sofisticate necesită forţă de muncă

superior calificată, îmbunătăţirea infrastructurii, institute de cercetare avansate, o concurenţă

ridicată etc.

Firmele dintr-o anumită ţară trebuie să-şi îmbunătăţească modul de a acţiona

competitiv astfel încât să permită atingerea performanţelor economice. Companiile naţionale

vor trebui să treacă de la avantajele comparative (costuri reduse ale resurselor naturale şi

umane) la avantaje competitive, dependente de calitatea produselor realizate şi a proceselor

tehnologice utilizate. Trecerea către modalităţi tot mai sofisticate de concurenţă depinde de

modificarea, în paralel, a mediului microeconomic al afacerilor.

Mediul de afaceri intern poate fi înţeles ca rezultat al interacţiunii între următorii patru factori

cunoscuţi sub numele de „diamantul lui Porter”:

- calitatea input-urilor (resurse umane, naturale, nivelul capitalului, gradul de dezvoltare al

infrastructurii fizice, tehnologice, administrative etc.);

- mediul de afaceri în care evoluează strategiile şi rivalităţile dintre firme (influenţat de

politicile economice, gradul de dezvoltare al concurenţei, etc.)

- calitatea/gradul de sofisticare al cererii autohtone,

- prezenţa unor industrii conexe şi înrudite.

Guvernul joacă un rol inevitabil în dezvoltarea economică, pentru că deciziile luate la

acest nivel pot afecta de o manieră decisivă calitatea mediului de afaceri. Guvernul poate

modela condiţiile factoriale, de exemplu, prin intervenţii decisive pe piaţa forţei de muncă,

pentru creşterea gradului de ocupare sau în direcţia îmbunătăţirii infrastructurii. Gradul de

sofisticare al cererii autohtone derivă în parte din standardele tehnice, legislaţia de protecţie a

consumatorului, achiziţiile guvernamentale sau gradul de deschidere al pieţei. De menţionat

faptul că, influenţe similare, generate de politicile guvernamentale, se regăsesc în toate cele

patru faţete ale diamantului. Rolul guvernului rămâne extrem de important în îmbunătăţirea

mediului de afaceri la nivel naţional şi local. Productivitatea naţională poate fi, de asemenea,

întărită prin coordonarea politicilor între statele vecine. Un efort concertat în vederea

îmbunătăţirii mediului de afaceri este necesar la toate nivelurile guvernamentale.

Pe lângă Guvern, un rol important în dezvoltarea economică trebuie să-l joace şi celelalte

instituţii naţionale şi locale, precum universităţile, şcolile, furnizorii de infrastructură,

48

diferitele organizaţii non-guvernamentale, toţi aceşti actori care putând contribui împreună la

îmbunătăţirea mediului de afaceri la nivel microeconomic. Asemenea instituţii trebuie nu

numai să-şi dezvolte şi îmbunătăţească propriile capabilităţi, dar trebuie să devină mult mai

conectate de economie şi mai bine legate de sectorul privat.

Sectorul privat în sine, nu reprezintă numai un beneficiar, un consumator al mediului

de afaceri, dar trebuie, de asemenea, să joace un rol important şi în modelarea acestuia.

Firmele private pot acţiona atât în sensul susţinerii financiare a sistemului de educaţie

primare, a cercetării, dar şi al definirii de noi standarde reglementări care să fie nu numai în

beneficiul lor, dar să şi îmbunătăţească întreg mediul competiţional. Organismele colective,

de genul uniunilor sindicale, camerelor de comerţ joacă şi ele un rol important în

îmbunătăţirea infrastructurii, prin organizarea de cursuri de formare, realizarea de studii de

piaţă, acţiuni de promovare etc.

Dezvoltarea economică de succes reprezintă un proces de îmbunătăţiri succesive, în

care calitatea mediului de afaceri la nivel naţional ajunge să susţină şi să încurajeze existenţa

unei modalităţi tot mai sofisticate şi eficiente de a concura / a acţiona între firmele care îşi

desfăşoară activitatea pe această piaţă. Trebuie însă observat că statele aflate în faze de

dezvoltare diferite se confruntă cu probleme diferite. Urmând modelul propus de M. Porter, în

procesul de creştere a competitivităţii economice pot fi identificate trei etape, respectiv,

economia bazată pe factori, economia bazată pe investiţii şi economia bazată pe inovare (M.

Porter, Global Competitiveness Report, 2003).

Stadiile dezvoltării economice sunt: economia bazată pe factorii de producţie,

economia bazată pe investiţii, economia bazată pe inovaţie

Pe măsură ce o naţiune evoluează din punct de vedere economic, ea progresează în

ceea ce priveşte avantajul competitiv şi modul de acţiune. În stadiul „economiei bazate pe

factorii de producţie” (Factor-Driven Economy), condiţiile factoriale primare, precum costul

scăzut al muncii sau al resurselor naturale reprezintă principala sursă a avantajului competitiv

şi a exporturilor. Firma produce bunuri cu un grad redus de complexitate, de cele mai multe

ori proiectate într-o altă ţară, mult mai avansată. Tehnologia avansată se regăseşte în

importuri, investiţiile străine directe (ISD) sau imitaţii. În acest stadiu, companiile concurează

prin preţuri şi nu au acces direct la consumatori. Ele joacă un rol limitat în „lanţul valorii”

(value chain), concentrându-se în general asupra producerii de bunuri intensive în muncă şi în

resurse extrase. O asemenea economie este extrem de vulnerabilă la ciclurile economiei

mondiale, la tendinţele înregistrate de preţurile mărfurilor şi ale cursurilor de schimb.

În cazul „economiei bazate pe investiţii” (Investment-Driven Economy), producerea

eficientă a produselor şi serviciilor standard devine sursa dominantă a avantajului competitiv.

49

Investiţii importante într-o infrastructură eficientă, o administraţie cu un comportament

prietenos în ceea ce priveşte afacerile, facilităţi acordate investiţiilor, acces la finanţare,

reprezintă factori care permit îmbunătăţirea afacerilor. Produsele şi serviciile realizate devin

tot mai competitive, tot mai sofisticate, dar tehnologia şi designul vin încă, în cea mai mare

parte, din afară. Cu toate acestea, în acest stadiu, naţiunile nu doar asimilează tehnologia din

afară, dar îşi dezvoltă şi capacitatea de a o îmbunătăţi. Rolul acestor naţiuni în lanţul valorii

este mult mai extins. Un asemenea tip de economie, concentrată pe producţie şi servicii pentru

export, rămâne în continuare vulnerabilă în faţa crizelor financiare şi externe, precum şi a

şocurilor cererii în diferite sectoare.

Pentru „economiile bazate pe inovare” (Innovation-Driven Economy), abilitatea de a

produce bunuri şi servicii noi, folosind cele mai avansate metode tehnologice, devine sursa

avantajului competitiv.

Conform definiţiei OCDE, „inovaţiile tehnologice cuprind atât produsele şi procesele

noi, cât şi modificările tehnologice semnificative ale acestora. O inovaţie se consideră

implementată dacă a fost introdusă pe piaţă – în cazul inovării de produs, sau dacă a fost

utilizată în cazul unui proces de producţie – în cazul inovării de proces. De aceea, procesul de

inovare presupune o serie de activităţi ştiinţifice, tehnologice, organizaţionale, financiare şi

comerciale specifice”. Procesul complet de inovare presupune crearea „noului”, dar şi

implementarea acestuia, fie direct, fie indirect, prin transfer de cunoaştere. Conform analizelor

OCDE (OCDE, 2003), în ultima decadă, ritmul de creştere al PIB/locuitor în ţările OCDE a

încetat să mai urmeze un trend convergent şi asta deoarece, productivitatea a fost mai

accelerată în unele ţări, (cel mai elocvent exemplu fiind oferit de SUA), şi substanţial

încetinită în altele, (precum unele state ale UE sau Japonia). Pe fondul sau ca urmare a acestor

evoluţii, s-au ivit semnele aşa-numitei „noi economii”, indusă de explozia noilor tehnologii.

Mediul naţional al afacerilor este tot mai mult caracterizat de prezenţa clusterelor.

Clusterele reprezintă grupuri de firme interdependente, de furnizori de bunuri şi

servicii, precum şi de instituţii conexe, dispuse într-un spaţiu concentrat din punct de vedere

geografic şi caracterizate atât prin existenţa unor trăsături comune cât şi complementare.

Clusterele pot stimula creşterea competitivităţii deoarece:

1. permit creşterea productivităţii firmelor / industriilor dispuse în spaţiul respectiv. Firmele

din cadrul unui cluster au un acces mult mai facil şi mai eficient la furnizarea unor servicii

specializate, la forţă de muncă specializată, pregătită corespunzător etc. decât firmele dispuse

în spaţii izolate. Prezenţa unui volum semnificativ de utilaje, tehnologie, cunoştinţe etc. în

acelaşi spaţiu geografic permite o mai mare eficienţă şi flexibilitate decât s-ar atinge în cazul

unei integrări pe verticală sau în cazul unor relaţii cu furnizorii dispuşi în alte zone geografice.

50

2. permit creşterea capacităţii de inovare şi a productivităţii. În interiorul clusterelor pot fi

mult mai uşor percepute oportunităţile de investire şi pot fi mult mai uşor găsite resursele

umane, materiale şi/sau financiare necesare. În acelaşi timp, diseminarea informaţiilor se face

mult mai eficient decât în cazul unor firme aflate în spaţii geografice îndepărtate.

3. stimulează şi susţin apariţia de noi întreprinzători şi de noi firme, ceea ce duce în

continuare la extinderea clusterului (cerc virtuos al dependenţelor). Prezenţa în zonă a

lucrătorilor calificaţi, accesul facil la input-urile necesare etc., face ca prezenţa barierelor la

intrare să nu mai reprezinte o problemă pentru acest spaţiu.

A vedea dezvoltarea economică drept un proces secvenţial, de construire a unor

capabilităţi microeconomice interdependendente, de îmbunătăţire a facilităţilor şi de creştere a

concurenţei, reprezintă un pas important în etapizarea oricărei politici economice. Acest tip de

analiză face lumină şi explică, în cazul unor state diferite, cauzele tranziţiilor dificile către

noile stadii de dezvoltare.1

3.4. Agenda Lisabona şi imperativul creşterii competitivităţii

3.4.1 Modelul actual al guvernării economice in UE

Guvernarea poate fi definită drept un proces prin intermediul căruia instituţiile şi

societatea civilă îşi exercită puterea, autoritatea şi influenţa, făcând apel la politici şi decizii

care privesc atât dezvoltarea economică şi socială, cât şi viaţa publică, în general.

Guvernarea economică a UE a devenit un subiect predilect în ultimii 15 ani, frecvent

fiind organizate dezbateri sau elaborate analize privind modul de gestionare al politicilor

comune, căile de îmbunătăţire a performanţelor economice sau de control al deficitelor

instituţionale şi de management şi asta după ce, în perioada anterioară creării UEM, accentul

fusese pus pe setul de măsuri şi de politici care urmau să facă Uniunea mai eficientă şi mai

robustă şi, din punctul de vedere al implementării, pe întărirea rolului jucat de Consiliu în

luarea de decizii privind reglementarea Pieţei Unice.

Începând cu anii ’80, dezbaterile privind guvernarea au evoluat şi au pus în evidenţă

cel puţin patru trăsături semnificative privind acest proces, respectiv:

1. performanţele economice modeste înregistrate de UE în ultimele decade - care pot sugera

faptul că Uniunea şi statele membre şi-au pierdut capacitatea de a ataca în mod sistematic

1 Gabriela Drăgan, Uniunea Europeană între federalism si interguvernamentalism. Politici comune ale UE, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=453&idb=21

51

diferitele domenii de interes comun şi pot conduce la concluzia că modalitatea de abordare a

spaţiului economic european poate fi parţial eronată;

2. tendinţa de adâncire a integrării - evidentă tot mai mult începând cu anii ’80, odată cu Piaţa

Unică, şi care a intensificat dezbaterile privind delimitarea puterilor / competenţelor între UE

şi statele membre (sau entităţile sub-naţionale). Aspectul delimitării competenţelor, deşi mult

discutat, rămâne totuşi mai degrabă ambiguu (în ciuda trimiterilor din Tratate la principiul

subsidiarităţii). Tratatul Constituţional este cel care vine cu clarificări importante în acest

domeniu;

3. pe măsură ce procesul integrării s-a adâncit, ambiţiile statelor membre au crescut,

impunând apelul la noi metode de conducere, altele decât cele gândite iniţial. Statele membre

s-au dovedit a fi rezervate în delegarea automată a autorităţii şi puterii către Comunitate,

preferând modalităţi decizionale paralele, precum coordonarea sau introducerea de

instrumente noi, ca, de exemplu, reperele (benchmarking). Acest lucru a condus la discuţii

frecvente privind eficienţa şi compatibilitatea reciprocă dintre aceste metode;

4. au existat şi există în continuare discuţii privind abordarea cea mai potrivită în ceea ce

priveşte euro şi coerenţa Pactului de Stabilitate şi Creştere.

Conform Raportului Sapir (2003), ceea ce există în prezent în cadrul UE reprezintă un

amestec de aranjamente diferite privind gestionarea politicilor UE, cel puţin patru abordări

importante putând fi aduse în discuţie (A. Sapir, 2003):

1. Delegarea – anumite politici sunt complet delegate la nivelul Uniunii (din punct de vedere

al deciziei şi aplicării). Acest tip de acţiune este specific atât domeniilor în care UE are

competenţe exclusive, cât şi celor al competenţelor divizate, comune. Ca exemplu, putem

aminti politica comercială (integral în cazul mărfurilor şi parţial în cazul serviciilor), politica

în domeniul concurenţei şi, ceva mai recent, politica monetară. Modul de delegare diferă în

funcţie de tipul de politică: cel mai adesea delegarea este la nivelul Comisiei Europene, deşi

se pot realiza şi la nivelul altor organisme europene, precum Banca Central Europeană, în

cazul politicii monetare.

2. Angajamentul – pentru anumite politici, pentru care statele membre păstrează

responsabilitatea finală, există însă obligaţia unor angajamente obligatorii. În acest caz, modul

de aplicare al politicii face subiectul supravegherii UE şi poate fi subiect de sancţiune în cazul

în care nu sunt respectate obligaţiile asumate. Ca exemplu putem aminti politica în domeniul

ajutoarelor de stat.

3. Coordonarea – anumite domenii ale politicii macroeconomice, dar şi microeconomice,

precum şi cele care fac legătura între politica socială şi cea economică, sunt în mare măsură

decise şi implementate la nivelul statelor membre, dar fac obiectul unui proces de coordonare

52

(de regulă, fără a exista prea multe restricţii, aşa-numitele procese „soft”). Spre deosebire de

„angajamente”, în acest caz nu mai există obligativitatea aplicării, dar există proceduri de

supraveghere multilaterală, dialog, indicatori, care pot influenţa decisiv deciziile politice.

Exemple: aspecte de politică macroeconomică care nu cad sub jurisdicţia Art. 104 al TCE

(privind procedura deficitelor excesive), de reformă structurală, politicile privind ocuparea

forţei de muncă etc.

Aşa de pildă, cadrul coordonării politicilor macro-economice conform Tratatului de la

Nisa, în vigoare în acest moment, se sprijină pe trei piloni:

- o politică monetară unică pentru statele din zona euro, definită şi pusă în aplicare de Banca

Central Europeană, al cărei obiectiv principal îl reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor;

- o politică fiscală descentralizată, concepută şi gestionată la nivelul statelor membre, care

trebuie să respecte:

1. Procedura deficitelor excesive – privind interzicerea deficitelor mai mari de 3% din PIB;

2. Pactul de Stabilitate şi Creştere – privind realizarea echilibrelor bugetare pe termen mediu.

- o procedură specifică privind supravegherea politicilor economice – priveşte probleme

economice de interes comun şi este realizată de către ECOFIN, pornind de la Orientările

generale de politică economică ale statelor membre.

4. Autonomia – Multe politici continuă să fie decise şi implementate autonom, în cadrul

statelor membre, fără implicarea UE, cu excepţia dialogului politic. Ca exemplu: politica

fiscală, politica în domeniul educaţiei, a protecţiei sociale etc.

În ceea ce priveşte implementarea politicilor comune, ea se bazează pe cooperarea

dintre autorităţile statelor membre şi cele ale UE, aparatul birocratic al Uniunii sprijinindu-se

temeinic pe cel al statelor membre în aplicarea deciziilor. Instrumentele prin care politicile

Uniunii sunt implementate sunt de asemenea numeroase şi de natură diferită, de la

reglementări generale imperative (regulamentele), la cele neobligatorii, de genul

recomandărilor sau la proceduri privind cooperarea şi dialogul:

1. Legislaţia europeană – acest instrument a fost folosit extensiv în cazul Pieţei Interne şi

pentru a crea cadrul general al măsurilor care se aplică la nivelul UE;

2. Reglementări europene imperative – vizează moneda unică (suportul juridic îl reprezintă

articolele din Tratate şi deciziile Consiliului);

3. Decizii – vizează diferite situaţii specifice unei anume ţări sau domeniu (în special în cazul

politicii în domeniul concurenţei);

4. Mandate colective de negociere – utilizate în cazul politicii comerciale;

5. Sancţiuni – nerespectarea reglementărilor comune poate atrage după sine aplicarea de

sancţiuni – aplicate în cazul politicii ajutoarelor de stat şi a Pactului de stabilitate şi creştere;

53

6. Stimulente fiscale – prevăzute de Bugetul UE fie pentru PDR, fie pentru diferite programe

colective, precum cele din domeniul cercetării şi dezvoltării;

7. Indicatori, standarde, sarcini agreate – într-o serie de situaţii, în special în cazul Orientărilor

Generale ale Politicilor Economice şi a Strategiei Lisabona, statele membre cad de acord

asupra unor abordări similare, a unor metodologii şi obiective comune în raportarea şi

evaluarea performanţelor;

8. Aliniere „voluntară” şi transfer politic – unele forme de convergenţă iau forma unor

„modele” de politici, care implică transferul de experienţă şi/sau bune practici dinspre ţările

care au obţinut bune performanţe;

9. Reţele – UE depinde într-o oarecare măsură şi de existenţa unor reţele de guvernare, care

acţionează fie în direcţia dezvoltării bazei unui regim colectiv, fie chiar ca un instrument în

sine.

Ca atare, de vreme ce există atâtea forme intermediare de cooperare, a spune că UE

trebuie să aleagă între „metoda comunitară” şi cea „interguvernamentală” reprezintă nu numai

o simplificare periculoasă, ci şi o afirmaţie mult îndepărtată de realitate.

O examinare cantitativă a legislaţiei şi deciziilor luate în diferite cazuri individuale

oferă următoarea imagine:

Din punct de vedere cantitativ, cea mai mare parte a activităţii legislative a UE se

concentrează în trei domenii: piaţa internă, politica agricolă comună şi politica comercială

comună, care reprezintă şi principalele domenii de competenţă ale UE;

Instrumentele utilizate în cazul implementării politicilor sectoriale, a politicii în

domeniul concurenţei şi a politicii comerciale comune sunt, în principal, uniforme la nivelul

UE (regulamente sau decizii în situaţii specifice) în vreme ce, în cazul pieţei interne,

instrumentul de bază îl reprezintă directivele, instrument care oferă un oarecare spaţiu de

manevră pentru adaptarea la realităţile naţionale specifice fiecărui stat membru;

Legislaţia referitoare la UEM se limitează, în principal, la stabilirea cadrului general al

politicilor macroeconomice şi la introducerea monedei unice;

Rolul UE în implementarea politicii în domeniul concurenţei şi a politicii comerciale

comune, rezidă aparent în numărul mare de decizii individuale (de exemplu, pentru controlul

fuziunilor sau cazurile de anti-dumping); în acest caz, rolul UE nu este numai de a stabili nişte

reguli, ci şi de a le implementa, precum e cazul oricărui Guvern;

Există foarte puţină legislaţie comună în domeniul inovării, educaţiei şi cercetării,

domenii prioritare pentru Strategia Lisabona.

O altă modalitate de evaluare a importanţei politicilor UE poate fi oferită şi de analiza

structurii cheltuielilor bugetare. Astfel, dacă avem în vedere ponderea în buget, cheltuielile

54

generate de politica agricolă comună şi politica de dezvoltare regională sunt dominante, în

vreme ce cheltuielile alocate cercetării-dezvoltării nu reprezintă decât circa 4% din total

cheltuieli. Cu toate acestea, nici informaţiile cantitative, nici cele legislative nu pot releva

diversitatea de roluri care revin Uniunii. Astfel, ea acţionează atât în calitate de creator de

reguli/reglementări, de politici, de supraveghetor dar şi de facilitator.

În categoria factorilor care pot explica ineficienţa anumitor măsuri de guvernare

decise la nivelul UE se pot include:

- alocarea ineficientă a unor politici între UE şi statele membre în ceea ce priveşte obiectivele

de atins (pe fondul unei centralizări sau descentralizări necorespunzătoare);

- în cazul unor alocări corespunzătoare, incapacitatea statelor membre de a atinge obiectivele

stabilite din cauza neîmplinirilor transferate dinspre o altă politică;

- o politică poate fi corespunzător alocată dar designul sau aplicarea ei pot fi deficiente fie din

motive instituţionale, fie din lipsa unor instrumente potrivite. În cazul nivelurilor intermediare

(angajamentul sau coordonarea), eşecurile pot deriva din procedurile legate de coordonare;

eşecurile pot fi generate şi de neîmplinirile din spaţiul economic naţional, urmare fie a unor

scopuri insuficient precizate, fie a unor strategii sau instrumente politice nepotrivite.

Alocarea optimă a responsabilităţilor rămâne încă o problemă dificil de gestionat de

vreme ce riscul inerţiei este extrem de ridicat, derivând din faptul că instituţiile şi

reglementările comunitare menţionate în Tratate nu pot fi modificate decât prin unanimitate.

În plus, chiar şi amendamentele aduse legislaţiei secundare cer tot atât de mult consens şi

capital politic cât ar necesita o reformă constituţională într-un stat unitar. În acelaşi timp, nu

trebuie uitat faptul că regiile şi instituţiile răspund gândirii politice din perioada în care au fost

concepute (aşa cum demonstrează, de pildă, politica agricola comună). Pentru a nu cădea în

aceeaşi capcană, trebuie acţionat astfel încât să fie nu doar înlocuite paradigmele unei

perioade trecute cu paradigme actuale ci, mai degrabă, să fie găsit un mod optim de a construi

politici astfel încât ele să poată răspunde cât mai bine nu numai problemelor de astăzi, ci şi

provocărilor de mâine.

3.4.2 Stabilitate macroeconomică versus coeziune economică şi socială

De la 1 mai 2004, UE numără 25 de ţări, are o populaţie de circa 450 milioane

locuitori şi participă cu circa un sfert la PIB mondial.

Încă de la mijlocul anilor 1980, Uniunea Europeană a cunoscut un salt important în

procesul integraţionist, odată cu stabilirea unei Pieţe Unice în 1993 şi cu introducerea

monedei euro în 1999. Judecând după progresul realizat în acest domeniu, nu există nici o

55

îndoială asupra faptului că această perioadă a constituit un adevărat succes instituţional. Cu

toate acestea, din punct de vedere economic, lucrurile nu sunt la fel de simple.

Dacă stabilitatea macroeconomică a cunoscut, pe ansamblu, o îmbunătăţire

semnificativă – reflectată, spre exemplu, în reducerea substanţială a ratei inflaţiei şi a

deficitului bugetar – iar gradul ridicat de coeziune a fost menţinut, nu acelaşi lucru se poate

spune despre performanţa sistemului economic, care nu a reuşit să furnizeze creşterea

economică aşteptată.

Această evoluţie negativă este şocantă, deoarece contrastează nu numai cu aşteptările

Uniunii, ci şi cu performanţele înregistrate de aceasta în trecut şi cu recentele realizări ale

SUA. Motivul principal al acestei situaţii dezamăgitoare rezidă în modul în care economia

Uniunii a reacţionat în faţa şocurilor generate de procese, fenomene precum: revoluţia

informaţională, reunificarea Germaniei, trecerea la economia de piaţă a ţărilor din Centrul şi

Estul Europei, globalizarea – care au impus noi forme de organizare a producţiei. S-a simţit

astfel nevoia unor firme mai puţin integrate pe verticală, a unei mai mari mobilităţi atât în

interiorul, cât şi între firme, a unei flexibilităţi sporite a pieţelor forţei de muncă, investiţii

ridicate nu numai în cercetare şi dezvoltare, cât şi în educaţia superioară, dar şi a unui sprijin

susţinut în cazul pieţelor financiare. Cu alte cuvinte, au fost şi sunt în continuare necesare

schimbări masive în organizaţiile şi instituţiile economice, schimbări care, în marea lor

majoritate, sunt în plină evoluţie.

3.4.3. Eficienţa modelului european

După cei treizeci de ani postbelici în care „triunghiul magic” a făcut din Europa o

economie remarcabilă, începând cu 1970, odată cu cele două şocuri petroliere, acesta începe

să-şi arate slăbiciunea. Presiunea din ce în ce mai crescută asupra acestuia s-a datorat, în

principal, schimbărilor profunde din mediul economic şi social care au avut loc pe continent şi

în lume: trendul demografic, tehnologia şi globalizarea.

Dacă în perioada numită în literatură „les trente glorieuses”, creşterea economică

rapidă, stabilitatea macroeconomică şi sistemul de protecţie socială s-au sprijinit reciproc,

după 1973 creşterea lentă, instabilitatea economică şi sistemul social conceput în circumstanţe

profund diferite s-au dovedit a fi greu de manevrat. Astfel, la mijlocul anilor ’80 Europa se

zbătea într-un cerc vicios: creşterea lentă a PIB şi a ratei ocupării a însemnat creşterea

cheltuielilor publice, care la rândul lor au necesitat venituri suplimentare la buget şi o creştere

a contribuţiilor sociale şi fiscale, reducându-se astfel facilităţile pentru investiţii şi pentru

crearea de locuri de muncă, cu efect asupra perspectivelor de creştere şi ocupare.

56

Motivul pentru care Europa părea prinsă în această capcană avea două determinări

majore. În primul rând, şocurile suferite de sistem au fost de durată. După cele două crize

petroliere din 1973 şi 1979, Europa s-a confruntat cu fenomenul de îmbătrânire a populaţiei,

cu revoluţia IT şi cu globalizarea, toate având drept efect creşterea nevoii de protecţie socială.

În al doilea rând, sistemul părea incapabil de a se autoreforma pentru a determina

creştere economică şi a păstra nivelul de trai. Trebuia găsită soluţia la următoarea dilemă:

păstrarea costisitorului model social european necesita o creştere mai mare a PIB care, la

rândul său, presupunea adaptarea modelului social la noul mediu socio-economic.

Astăzi, după progresele înregistrate în anii ’90 – reîntoarcerea la stabilitatea preţurilor

şi la consolidarea fiscală – Europa încă se mai zbate în capcana creşterii lente şi a cheltuielilor

bugetare ridicate. Ca atare, Uniunea Europeană se vede constrânsă să afle cât mai rapid

răspuns la cele mai importante probleme care ameninţă economia comunitară: îmbătrânirea

populaţiei, decalajul tehnologic care o separă de economiiile competitive, şi în principal de

SUA, precum şi provocările generate de globalizare şi extindere.

Trendul demografic

După 1960, populaţia europeană a cunoscut un puternic proces de îmbătrânire. Astfel,

între 1960 şi 2000, rata medie de dependenţă (definită ca numărul de persoane peste 60 ani

raportat la 100 de persoane între 15-59 ani) a crescut de la 26 la 35. În acelaşi timp, rata de

dependenţă în SUA s-a menţinut la aproape 25. Acelaşi trend negativ îl cunoaşte şi rata

fertilităţii şi cea a migraţiei, acestea aflându-se la polul opus celor din SUA. Combinaţia

periculoasă între îmbătrânirea populaţiei şi sistemul de pensionare timpurie, instituit în

Europa pentru a diminua şomajul, a fost unul din principalele motive ale creşterii cheltuielilor

publice începând cu 1970. Acestă situaţie nu pare însă a-şi schimba evoluţia, Divizia pentru

Populaţie a Naţiunilor Unite (2002) estimând o creştere a ratei de dependenţă la 47 până în

2020 şi la 70 până în 2050. De asemenea, Comisia Europeană se aşteaptă ca între 2000 şi

2050 îmbătrânirea populaţiei să ducă la creşterea cheltuielilor bugetare cu aproximativ 8% din

PIB.

Evoluţii tehnologice

Există opinia generală, conform căreia Europa a rămas în urma SUA în ceea ce

priveşte asimilarea şi dezvoltarea tehnologiei comunicaţiilor şi informaţiei. Acesta este unul

dintre motivele pentru care, în a doua parte a anilor 1990 Comunitatea a înregistrat o creştere

atât de lentă comparativ cu SUA. Mai mult, asimilarea acestor tehnologii a avut efecte diferite

pe cele două ţărmuri ale Atlanticului. În SUA, unde piaţa muncii este în general mai flexibilă,

schimbările în domeniul tehnic au permis menţinerea sau chiar scăderea veniturilor reale ale

forţei de muncă necalificate şi creşterea veniturilor pentru cea calificată. Efectul a fost

57

creşterea decalajelor între venituri. În Europa, unde piaţa muncii este mai rigidă, iar plafonul

veniturilor este fix, aceste schimbări au dus la creşterea şomajului în rândul muncitorilor

necalificaţi. În acelaşi timp însă, mecanismele de redistribuire au împiedicat înregistrarea unor

inechităţi prea mari la nivelul veniturilor.

Conform Raportului Sapir (2003), performanţa nesatisfăcătoare a creşterii economice

în ultimele decenii reprezintă un simptom al nereuşitei UE de a se transforma într-o economie

bazată pe inovaţie, de vreme ce „un sistem construit în jurul asimilării tehnologiilor existente,

a producţiei de masă generatoare de economii de scară, cu o structură industrială dominată de

firme mari, cu scheme de angajare a personalului pe termen lung, nu mai este eficient în

lumea de azi, caracterizată prin globalizare economică şi competiţie externă puternică. Acum

este necesar mai mult decât oricând să fie create noi oportunităţi pe piaţă, o mai mare

mobilitate a angajaţilor în cadrul firmei dar şi între firme, calificare şi recalificare permanente,

mai multe investiţii în cercetare-dezvoltare, dar şi în educaţie. Toate acestea necesită o

urgentă şi masivă modificare a politicilor economice ale UE”.

Globalizarea

Deşi lumea cunoscuse o experienţă similară în perioada 1870-1914, când nu numai

bunurile şi capitalurile, dar şi forţa de muncă, au început a avea o liberă circulaţie pe glob,

noua fază a globalizării este radical diferită de etapa anterioară. La începutul anilor ’70

economia mondială a intrat într-o etapă de liber schimb şi de mobilitate a capitalului fără

precedent.

Încă din perioada 1870-1914 s-a format un tipar în ceea ce priveşte comerţul între

Nordul industrializat şi ţările în dezvoltare din Sud (Sudul exporta materie primă Nordului în

schimbul produselor manufacturate produse de acesta). Această diviziune tradiţională a

muncii a rezistat până în a doua parte a secolului al XX-lea. În 1970, ponderea importurilor

(extra) UE de bunuri manufacturate oferite de ţările din Sud era de abia 10%. În următorii 30

de ani, ponderea s-a triplat: la 25% în 1985 şi 36% în 2000, cea mai mare parte a creşterii

datorându-se statelor din Asia de Est şi, în special, Chinei. China a pătruns relativ târziu pe

piaţa internaţională, dar evoluţia ei a fost spectaculoasă. Ponderea produselor manufacturate

importate de UE din China a crescut, de la mai puţin de 1% în 1970, la 2% în 1985 şi 10% în

2000.

După 2000, evidenţierea Sudului ca un important producător şi exportator de produse

manufacturate a ridicat inevitabila întrebare privind efectele sale asupra ocupării, salariilor şi

redistribuirii veniturilor în ţările industrializate cu care acesta era acum în competiţie. Se

poate spune, în aceste condiţii, că procesul de globalizare a avut aceleaşi efecte ca şi revoluţia

ICT (Information and Com Techonologics). În SUA, unde pieţele funcţionează eficient,

58

aceasta a generat mai multă bogăţie, dar şi o mai pronunţată inechitate socială. Dimpotrivă, în

UE, unde sistemul de protecţie socială este mai generos şi pieţele mai puţin eficiente,

globalizarea a creat mai puţină bogăţie, dar şi o inechitate socială mai redusă(A. Sapir, 2001)

Extinderea

Extinderea UE se constituie, comparativ cu elementele deja menţionate, ca un factor

endogen determinant al creşterii şi stabilităţii economice. Poate şi din acest motiv, problemele

ridicate de acest proces şi implicaţiile lui sunt extrem de variate. În primul rând, lărgirea este

susceptibilă de a aduce beneficii economice atât pentru vechile state membre cât şi pentru cele

nou intrate în Uniune. În funcţie de metoda utilizată, se estimează că procesul va contribui la

creşterea cumulativă a PIB-ului UE-15 în perioada 2000-2010 cu 0,5-0,7%, iar pentru noile

state, această creştere va varia între 6% şi 19% (European Commission, iunie 2001). În al

doilea rând, în literatura de specialitate sunt formulate şi efectele negative care ar putea

apărea. Între acestea amintim: riscul migrării în masă a populaţiei din noile state membre,

riscul realocării industriei către noii membrii (inclusiv reorientarea investiţiilor străine

directe), probabilitatea unei reduceri semnificative a fondurilor structurale alocate vechilor

membri prin programul de coeziune şi mai ales, riscul adâncirii inechităţii sociale pe

ansamblul UE. Astfel, UE se vede pusă în situaţia de a realiza nu numai o reformă

instituţională, ci şi pe cea a politicilor structurale şi de convergenţă.

Pentru toate aceste probleme şi mai ales pentru dezvoltarea economiei comunitare şi

reducerea decalajului între Europa şi America s-a simţit nevoia elaborării unei strategii pe

termen mediu care s-a concretizat în anul 2000, în Agenda Lisabona.

3.4.4. Echitate versus eficienţă

Întrebarea la care se caută în mod obsedant un răspuns este: „Care este explicaţia

creşterii economice lente în Europa ultimului deceniu, în special comparativ cu SUA?”. Cea

mai evidentă explicaţie rezidă în faptul că SUA realizează un PIB/locuitor mai mare decât

UE, atât printr-o productivitate a muncii mai mare cât şi printr-o rată mai ridicată a ocupării

forţei de muncă. Aceasta înseamnă că UE ar putea înregistra ritmuri superioare de creştere

faţă de SUA prin asimilarea tehnologiilor existente şi a practicilor organizaţionale, fără a fi

nevoie de un compromis între ocupare şi productivitate. Cu toate acestea, după o fază de

recuperare rapidă a decalajului în perioada de după război, convergenţa în ceea ce priveşte

nivelul PIB/locuitor în preţuri curente şi în paritatea puterilor de cumpărare a stagnat din 1980

la aproape 70% din nivelul SUA.

59

În spatele acestor evoluţii se află profundele discrepanţe între cele două puteri în

termeni de productivitate a muncii şi ocupare a forţei de muncă, diferenţe perpetuate de-a

lungul ultimilor 30 de ani. Dacă, în SUA, era automatizării a generat noi locuri de muncă în

condiţiile menţinerii timpului mediu de lucru, în UE, rata ocupării a scăzut, iar timpul de lucru

s-a diminuat considerabil. Prin urmare, scăderea dramatică a numărului mediu de ore de

muncă/locuitor în UE comparativ cu SUA a compensat creşterea productivităţii relative a

muncii/oră. Această corelaţie negativă între productivitatea muncii şi rata ocupării măsurată în

număr de ore per capital nu este numai structurală, ci şi temporală. Se pare că ţările UE au

fost incapabile să îmbunătăţească rata ocupării fără a sacrifica productivitatea, şi invers. O

astfel de situaţie demonstrează limita potenţialului de creştere al UE într-o perioadă în care

aceasta încă se mai zbate pentru a atinge nivelul SUA şi în care rapidele transformări în

domeniul tehnologiei ar trebui să reprezinte un vector al potenţialului de creştere.

După război, strategia Europei de recuperare a decalajului faţă de SUA a constat în

investiţii şi acumulare de factori şi în imitarea tehnologiilor de vârf. Producţia standardizată,

de masă, a făcut posibilă atingerea economiilor de scală, care au generat o structură

industrială dominată de întreprinderi mari. În cadrul acestora, procesul de inovaţie a constat în

exploatarea descoperirilor fundamentale de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cu timpul însă,

cererea a fost saturată de producţia industriilor de vârf, iar absorbţia tehnologiilor pe scară

largă a făcut ca aceste industrii să fie susceptibile de delocalizare în noile ţări industrializate.

La această erodare a avantajelor lor competitive, firmele europene au reacţionat prin diverse

strategii, cum ar fi abordarea calităţii ridicate, a segmentelor cu o rată marginală a profitului

ridicată, substituirea muncii prin capital şi externalizarea. Costul acestora a fost reducerea

semnificativă a gradului de ocupare. Mai mult, acest sistem a fost subminat şi de modificările

în obiceiurile de consum şi producţie, respectiv orientarea acestora către produse

personalizate, mai puţin standardizate.

Contrar perioadei postbelice, în care creşterea economică se putea realiza prin

acumularea de factori şi imitare, odată cu apropierea ţărilor europene de frontiera tehnologică

şi cu apariţia unei noi revoluţii tehnologice în domeniul informaţiei şi comunicaţiilor, inovaţia

a devenit principalul motor al creşterii. Aceasta însă necesită noi forme organizaţionale,

întreprinderi mai puţin integrate pe verticală, o mai mare mobilitate intra şi inter firme, o

flexibilitate sporită a pieţei forţei de muncă etc. Multe dintre aceste schimbări nu au avut însă

loc, acest lucru explicând în mare parte deficitul de creştere economică al UE.

Stabilitate macroeconomică

Stabilitatea macroeconomică este privită ca un set de reguli sau comportamente menite

să garanteze stabilitatea monetară şi disciplina fiscală. Menţinerea stabilităţii preţurilor –

60

reflectată în rate scăzute ale inflaţiei – facilitează pe termen mediu obţinerea de rate ridicate

de creştere economică şi contribuie la reducerea fluctuaţiilor ciclice. Un sistem fiscal sănătos

este necesar pentru a preveni neconcordanţele între politicile economice şi pentru a contribui

la stabilitatea economiilor naţionale, generând astfel investiţii private şi, în final, creştere

economică. În consecinţă, se poate spune că efectele benefice ale stabilităţii preţurilor şi ale

disciplinei fiscale asupra performanţelor economice se potenţează reciproc. Pe de o parte,

disciplina fiscală sprijină Banca Centrală în rolul său de a asigura stabilitatea preţurilor. Pe de

altă parte, printr-o politică monetară şi fiscală prudentă pot fi evitate şocurile provocate de

politicile economice adoptate, precum şi impactul lor asupra fluctuaţiilor economice,

asigurându-se în acelaşi timp un spaţiu suficient de manevră în cazul unor dereglări ce ar

putea interveni şi influenţa fluctuaţiile ciclice.

Studiile realizate în ultimii ani (J. Andres, 2000) au demonstrat că pe termen mediu

există o relaţie invers proporţională între inflaţie şi creşterea economică. Astfel, în cazul

ţărilor industriale care se confruntă cu un proces inflaţionist, chiar în cazul unor rate moderate

ale inflaţiei, nu se înregistrează progrese în ceea ce priveşte rata de creştere sau a venitului pe

locuitor, ci, mai degrabă, evoluţii negative.

Coeziune economică

Articolul 2 din Tratatul Uniunii Europene prevede că unul dintre obiectivele UE este

cel de „a promova progresul economic şi social şi un nivel înalt al ocupării, în principal prin

întărirea coeziunii economice şi sociale”. Conform teoriei economice, dacă diferenţele în

nivelul venitului sunt rezultatul unor premise diferite, atunci, în timp, producţia ar trebui să

crească mai rapid în regiunile şi ţările cu un venit mediu mai mic, decât în cele cu venit

ridicat, deoarece capitalul se mişcă din ultimele spre primele, iar comerţul stimulează

specializarea în sectoarele în care există avantaje comparative.

În realitate însă, în UE se constată o polarizare din ce în ce mai pronunţată a producţiei

atât între, cât şi în interiorul statelor membre. Astfel, instrumentele politicii de coeziune sunt

menite să asigure egalitatea nivelului de dezvoltare între regiunile geografice ale Europei, fără

însă a transfera pur şi simplu resurse regiunilor sărace (aşa cum ar face o politică de

redistribuire a veniturilor).

În aceste condiţii, atribuirea fondurilor structurale devine dificilă din cel puţin trei

motive:

- legătura între fondurile comunitare alocate şi nevoile regionale reale este afectată de

inevitabila tendinţă de a echilibra aceste transferuri între statele membre (care, oricât de

bogate ar fi, pretind o parte din aceste fonduri pentru propriile regiuni aşa-zis subdezvoltate).

61

Această situaţie este perpetuată de însăşi modalitatea de decizie utilizată în planificarea

fondurilor structurale şi /sau de coeziune;

- statele membre au tendinţa de a solicita, în schimbul renunţării la aceste fonduri, alte tipuri

de resurse, cum ar fi cele administrate prin PAC, care nu presupun îndeplinirea atâtor condiţii

pentru alocare;

- statele membre au propriile lor politici de dezvoltare regională, care sunt, la rândul lor,

constrânse de reglementări supranaţionale menite să reducă distorsiunile comerciale.

Cât despre inegalităţile interpersonale în ceea ce priveşte venitul disponibil, acestea s-

au redus în ultimii 30 de ani. La rândul lor, aceste inegalităţi interpersonale se pot

descompune în inegalităţi între şi intra ţări, ultimele reprezentând circa 90-95% din total

(Sapir Report). Capacitatea de a reduce aceste inechităţi în cadrul statelor pare direct legată de

creşterea economică, fiind mai mare în perioadele de boom economic (1960-1980), şi redusă,

chiar inexistentă, în perioadele de creştere moderată (1980-2000). Aceasta nu implică faptul

că dezvoltarea reduce în mod automat inechităţile, ci că este mult mai uşor să le reduci în

perioadele de creştere ridicată decât în cele de stagnare. În mod simetric, diminuarea

„inegalităţilor între ţări” depinde de modul de implementare a politicilor comunitare, cum ar fi

cele de coeziune şi privind Piaţa Unică.

Pentru fiecare stat membru, redistribuirea veniturilor prin taxe şi alte instrumente, care

interferează cu sistemul „laissez-faire” al pieţei, joacă un rol extrem de important. Pentru a

putea compara impactul sistemului de redistribuire a veniturilor asupra celor două economii

analizate, se consideră veniturile brute şi cele nete (după impozitare). Astfel, estimările arată

că inegalităţile între veniturile brute sunt mai mari în SUA decât în UE şi, de asemenea, că

sistemul de impozite şi taxe corectează aceste inechităţi mai puţin în SUA decât în UE. În UE

sistemul reduce aceste inegalităţi în proporţie de 25-30%, în timp ce în SUA, cu cel mult

20%.

Sistemul comunitar dublează veniturile pentru 20% din populaţia din segmentul inferior, în

timp ce sistemul american creşte aceste venituri cu aproximativ 70%. Atât în UE, cît şi în

SUA, creşterea veniturilor pentru segmentul inferior de 80% al populaţiei se face pe seama

diminuării veniturilor a 20% din populaţie (C. Morrison, F. Murtin, 2003). Astfel, se poate

concluziona că SUA redistribuie cu mult mai puţin decât UE la un nivel de dezvoltare

aproximativ egal, ceea ce înseamnă că la nivel comunitar preocupările privind coeziunea

socială sunt mult mai pronunţate. 1

1 Gabriela Dragan, Uniunea Europeană între federalism si interguvernamentalism. Politici comune ale UE, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=453&idb=21

62

3.5. Agenda Lisabona – un proiect în plină evoluţie

Consiliul European de la Lisabona, martie 2000, a stabilit ca obiectiv strategic, pentru

următorii 10 ani, transformarea UE în „cea mai competitivă şi dinamică economie din lume,

bazată pe cunoaştere, pe asigurarea unui număr sporit de locuri de muncă şi a unei mai mari

coeziuni sociale (growth, stability, cohesion)”. Scopul acestei strategii este de a permite

recuperarea decalajului economic care separă SUA de UE, prin accentul pus pe economia

bazată pe cunoaştere, concept cuprinzător, care include inovaţia, societatea informaţională şi

capitalul uman.

În absenţa unor competenţe şi instrumente posibil de utilizat pentru atingerea acestor

obiective, un accent tot mai important este pus pe coordonarea politicilor naţionale. Lisabona

a adus sub aceeaşi umbrelă abordări anterioare, cunoscute sub denumirea de „procesele”

Luxemburg, Cardiff şi Koln privind politicile de ocupare a forţei de muncă, pieţele produselor

şi legăturile dintre politicile micro şi macro-economice. Instrumentul politic propus poartă

numele de „metoda deschisă de coordonare” (open method of coordination). Strategia

Lisabona a identificat un număr de obiective politice, împărtăşite într-o măsură mai mare sau

mai mică de toate statele Uniunii. S-a luat şi decizia ca fiecare Consiliu European de

primăvară să monitorizeze procesul prin evaluarea performanţelor atinse de către statele

membre.

Deşi Strategia Lisabona a identificat un număr important de obiective politice, în cazul

majorităţii acestora, responsabilităţile rămân la nivelul statelor membre şi multe din acţiunile

necesare depind de comportamentul agenţilor economici naţionali. În fapt, Strategia Lisabona

se aplică unor domenii care au rămas până acum în afara procesului integrării europene,

precum educaţia, cercetarea, inovarea, crearea de noi firme, piaţa muncii, bunăstarea

populaţiei.

Obiectivele Strategiei Lisabona (SL):

dezvoltarea unei economii dinamice, bazate pe cunoaştere;

intensificare ratei de creştere economică;

creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă;

modernizarea sistemului de protecţie socială;

promovarea dezvoltării durabile şi a protecţiei mediului.

Strategia are opt componente, fiecare cu efecte semnificative asupra competitivităţii

naţionale:

- crearea unei societăţi informaţionale, accesibile tuturor;

- crearea unei arii europene a inovării, cercetării şi dezvoltării;

63

- liberalizarea pieţei unice şi întărirea politicii în domeniul concurenţei şi a ajutoarelor de stat;

- construirea unor reţele industriale (de infrastructură) în domeniul telecomunicaţiilor,

utilităţilor şi transporturilor;

- crearea unor servicii financiare eficiente şi integrate;

- îmbunătăţirea politicii sociale prin creşterea gradului de pregătire a forţei de muncă,

scăderea şomajului şi modernizarea mecanismelor de protecţie socială;

- asigurarea unei dezvoltări durabile.

Dorinţa de a îmbunătăţi performanţele economice a fost esenţială în elaborarea

politicii pe termen lung a UE încă din 1980. Nevoia de a combate efectele „euro-sclerozei” la

mijlocul anilor ’80 a determinat elaborarea Programului Pieţei Unice şi a Raportului Padoa-

Schioppa (1987). Acest raport a avut un impact deosebit deoarece a pus bazele teoretice ale

creşterii economice durabile, prin delimitarea celor trei piloni pe care se sprijină economia

europeană:

Piaţa Unică, cu rolul de a îmbunătăţi eficienţa economică;

un sistem monetar eficient, care să asigure stabilitatea monetară;

un buget comun extins, pentru sprijinirea coeziunii economice.

O percepţie similară a stat ulterior la baza elaborării Agendei Lisabona, la începutul

acestui deceniu. In principal, diferenţele între Programul Pieţei Interne (1985) şi Strategia

Lisabona (2000) au în vedere deplasarea din zona obiectivelor intermediare clar stabilite, a

mijloacelor şi instrumentelor precis determinate, către obiective mai largi şi instrumente

“soft”.

Tabel nr. 3.1. Analiză comparativă Piaţa internă – Strategia Lisabona

Piaţa internă Strategia Lisabona

Scop final Integrare si creştere Creştere, coeziune socială, ocupa-

rea forţei de muncă

Obiective

intermediare

Reducerea costurilor

tranzacţiilor dintre statele

membre pentru bunuri si

servicii

Avans în procesul de educaţie şi

inovare; creşterea cheltuielilor cu

cercetarea-dezvoltarea; liberaliza-

rea serviciilor industriale,

creşterea gradului de ocupare etc.

Mijloace Eliminarea barierelor de orice

fel; armonizare legislativă

Definirea unor sarcini comune,

evaluarea performanţelor în raport

cu unele jaloane stabilite anterior,

monitorizare reciprocă

64

Instrumente Directive, aplicarea in urma

unor decizii ale instanţelor

În cea mai mare parte sunt naţio-

nale (fiscale, juridice, bugetare)

Sursa: Sapir Report, 2003

Metoda deschisă de coordonare reprezintă instrumentul folosit pentru a coordona

acţiunile decidenţilor politici din statele membre în vederea asigurării coerenţei cu obiectivele

comune. Se porneşte de la premisa că în timp decidenţii vor stabili un dialog fructuos, de

coordonare deschisă (în sensul că nu se urmăreşte atingerea unui singur tip de rezultate).

Noul instrument se caracterizează prin:

- determinarea unor ghiduri pentru politicile naţionale;

- stabilirea unor indicatori care să măsoare performanţele naţionale în raport cu cele mai bune

evoluţii;

- solicitarea adresată statelor de a adopta planuri naţionale de acţiune prin care să fie

implementate aceste ghiduri;

- monitorizarea şi evaluarea rezultatelor.

Rezistenţa către viitoare transferuri de competenţe se va reflecta în noi modele de

cooperare voluntară, reţele şi alte forme de coordonare „soft”, ceea ce reprezintă o depărtare

semnificativă de alegerea tradiţională dintre delegare şi autonomie. În măsura în care,

Strategia Lisabona necesită mai degrabă forme de intervenţie prin intermediul stimulentelor

(decât a interdicţiilor), reuşita implică şi acţiuni paralele ale autorităţilor naţionale, drept care,

tot mai mult se aşteaptă de la nivelurile intermediare ale metodelor de guvernare, respectiv

angajamentul şi coordonarea.

La patru ani după lansarea acestui proiect extrem de ambiţios, rezultatele aşteptate

întârzie să apară. Publicat în noiembrie 2004 şi intitulat „Înfruntarea provocărilor. Strategia

Lisabona pentru creştere şi ocuparea forţei de muncă”, raportul a fost realizat de un grup de

specialişti, coordonat de fostul prim-ministru olandez Wim Kok. Documentul amintit ajunge

la concluzia că rezultatele obţinute până în acest moment de statele membre sunt relativ

dezamăgitoare şi că apare ca necesară adoptarea unei noi Agende Lisabona. Raportul trece în

revistă atât provocările externe (competiţia internaţională, provocarea Asiei – în special, cea

venită dinspre China şi India, dar şi a SUA), cât şi pe cele interne (îmbătrânirea populaţiei, pe

fondul scăderii natalităţii şi creşterii speranţei de viaţă), precum şi provocarea reprezentată de

extinderea spre est.

Cauzele rezultatelor dezamăgitoare înregistrate în aceşti patru ani sunt multiple,

decisivă fiind însă lipsa unor acţiuni politice determinante, existenţa unei coordonări

insuficiente şi a unor priorităţi conflictuale. Economia UE, care creşte mult mai lent decât

65

economia SUA, înregistrează şi o productivitate a muncii mult mai redusă, cauzele fiind

considerate a fi atât investiţiile insuficiente pentru cercetare-dezvoltare şi educaţie, cât şi

incapacitatea cercetării europene de a transforma inovaţiile în produse comercializabile,

persistenţa unor tehnologii industriale medii, dar şi a unui număr de ore lucrătoare pe

persoană în continuă scădere.

Conform Raportului W. Kok, depăşirea acestui moment de criză se poate realiza

numai prin acţiuni convergente şi interconectate, susţinute de toate statele membre şi

îndreptate în următoarele cinci domenii (Facing the challanges, 2004):

1. societatea cunoaşterii: gradul de atractivitate al domeniului cercetării trebuie să crească,

prin transformarea cercetării-dezvoltării într-o prioritate de prim rang şi prin promovarea

intensă a tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţie;

2. piaţa internă: definitivarea pieţei interne pentru bunuri şi capital şi acţiuni urgente pentru

crearea unei pieţe unice a serviciilor;

3. climatul de afaceri: reducerea barierelor administrative, îmbunătăţirea calităţii legislaţiei,

facilităţi pentru înfiinţarea de noi firme, crearea unui mediu de afaceri mult mai încurajator;

4. piaţa muncii: aplicarea rapidă a recomandărilor făcute de European Employment

Traskforce; dezvoltarea de strategii pentru învăţarea continuă şi creşterea duratei de viaţă

active; realizarea de parteneriate pentru creştere şi ocupare a forţei de muncă;

5. susţinerea măsurilor de protecţie a mediului: răspândirea eco-inovaţiilor şi susţinerea eco-

industriei; promovarea de politici care permit îmbunătăţiri pe termen lung şi susţinute ale

productivităţii prin eco-eficienţă.

De asemenea, Raportul Wim Kok atrage atenţia asupra rolului important care revine

politicilor naţionale, dar şi asupra faptului că, atât politicile naţionale cât şi cele ale UE,

trebuie să reflecte mai bine obiectivele Lisabona.

Pentru a asigura respectarea responsabilităţilor asumate de către statele membre, noua

abordare va avea în vedere următoarele trei axe:

mai multă coerenţă şi predictibilitate între politici şi participanţi;

îmbunătăţirea procesului de transpunere a obiectivelor prin implicarea parlamentelor

naţionale şi a partenerilor sociali;

mai clară comunicare asupra obiectivelor şi realizărilor.

În acest sens, Raportul propune o mai mare implicare din partea instituţiilor

comunitare, dar şi naţionale, recomandând următoarele:

Consiliul European să preia conducerea în monitorizarea strategiei Lisabona;

Statele membre să pregătească programe naţionale prin care să se asigure angajarea

efectivă a cetăţenilor şi agenţilor economici în acest proces;

66

Comisia Europeană, prin politici şi acţiuni concrete, să susţină tot acest proces prin

revizuirea, realizarea de rapoarte şi stimularea progreselor;

Parlamentul European va trebui să joace un rol mai activ prin monitorizarea

performanţelor;

Partenerii sociali europeni vor trebui să-şi asume responsabilităţi şi să participe activ

în implementarea strategiei.

Conform Raportului, numai prin măsuri hotărâte, modelul economic şi social propus

de UE, care combină productivitatea, coeziunea socială cu un angajament susţinut în direcţia

măsurilor de protecţie a mediului, precum şi accentul pus de strategia Lisabona asupra

creşterii şi ocupării forţei de muncă, se va putea dovedi viabil.

Trecând dincolo de concluziile şi recomandările acestui document, trebuie totuşi

reamintit faptul că la nivelul UE există o mare diversitate în materie de eficienţă economică,

de vreme ce unele state membre au realizat chiar mai mult decât a propus strategia Lisabona

(exemplul statelor nordice fiind cel mai elocvent), în vreme ce alte state europene au rămas

considerabil în urmă. Fără a exista o formulă miraculoasă, principiile Agendei Lisabona

(investiţii în capital uman, în cercetare-dezvoltare, în inovare, în consolidarea pieţei interne

etc.), reprezintă totuşi ingrediente de nelipsit în asigurarea creşterii şi prosperităţii economice.

Tabel nr.3.2.Ierarhia statelor membre ale UE în funcţie de realizarea criteriilor

Lisabona

UE - 15

Indice final Indici partiali

Loc Scor Inform

societ.

Inova-

re +

C-D

Libera

liz.

Retele

inds.

Servicii

financ.

Firme Incluziu

ne

sociala

Dezv.

durab.

Finlanda 1 5,80 5,78 5,87 5,36 6,33 6,13 5,48 5,46 5,97

Danemarca 2 5,63 5,68 4,87 5,14 6,51 5,96 5,60 5,52 5,78

Suedia 3 5,62 5,71 5,57 4,91 6,37 5,80 5,29 5,46 5,89

Marea Britanie 4 5,30 4,96 4,67 5,11 5,78 6,10 5,62 4,86 5,30

Olanda 5 5,21 4,99 4,46 4,94 6,04 5,87 4,71 5,29 5,57

Germania 6 5,18 4,95 4,90 4,64 6,36 5,82 4,64 4,37 5,90

Luxemburg 7 5,14 4,98 3,57 4,96 6,22 5,72 5,17 5,19 5,28

Franta 8 5,03 4,52 4,68 4,65 6,10 5,08 4,68 4,72 5,20

Austria 9 4,94 4,09 4,27 4,54 5,76 5,48 4,28 4,88 5,64

Belgia 10 4,88 4,08 4,45 4,63 5,74 5,39 4,69 5,12 4,91

Irlanda 11 4,69 4,14 4,18 4,47 4,89 5,59 5,30 4,62 4,35

Spania 12 4,47 3,71 3,93 4,50 5,34 5,14 4,32 4,38 4,48

67

Italia 13 4,38 3,94 3,87 4,40 5,30 4,92 3,64 4,24 4,74

Portugalia 14 4,25 3,88 3,44 4,10 5,35 4,90 3,89 4,15 4,29

Grecia 15 4,00 3,16 3,44 3,96 4,99 4,74 3,78 3,90 4,00

Sursa: World Economic Forum, The Lisbon Review 2004: An Assessment of Policies and Reforms in

Europe, 2004

Conform unei recente analize realizată de Forumul Economic Mondial (World

Economic Forum, 2004), asupra actualelor şi viitoarelor state membre ale UE, cele mai

competitive state europene sunt cele trei state nordice, Finlanda, Danemarca şi Suedia, care

înregistrează cele mai ridicate scoruri în cazul a trei criterii: reţele industriale, servicii

financiare şi dezvoltare durabilă. Marea Britanie, ţara care ocupă a patra poziţie în acest

clasament, a obţinut locul doi în sectorul serviciilor financiare şi primul loc la calitatea

mediului de afaceri şi reglementărilor din sectorul antreprenorial. Poziţia sa este totuşi

determinată de scorurile înregistrate în cazul politicii sociale, sectorului inovării şi cercetării-

dezvoltării.

Evaluarea a avut ca element de comparaţie performanţele înregistrate de SUA în cele

opt domenii definitorii pentru Strategia Lisabona.

Tabel nr.3.3. Ierarhia noilor state membre şi ale celor în curs de aderare

UE-15

Indice final Indici partiali

Loc Scor Inform

societ.

Inovare

+C-D

Libera

liz.

Retele

inds.

Servicii

financ.

Firme Incluziun

e sociala

Dezv.

durab.

Estonia 1 4,64 4,92 3,82 4,40 4,98 5,43 4,90 4,20 4,44

Slovenia 2 4,36 4,38 3,92 4,06 5,21 4,69 3,76 4,24 4,00

Letonia 3 4,34 3,62 3,86 4,44 4,35 4,84 4,87 4,47 4,29

Malta 4 4,20 4,42 2,99 4,03 4,81 5,27 4,00 4,83 3,24

Cehia 5 4,16 3,62 3,34 4,01 5,19 4,03 4,18 4,40 4,48

Ungaria 6 4,12 3,24 3,47 4,10 4,57 4,87 4,41 4,19 4,09

Lituania 7 4,05 3,36 3,57 4,10 4,51 4,67 4,38 3,69 4,17

Slovacia 8 3,89 3,29 3,34 3,84 4,50 4,39 3,43 3,83 4,53

Polonia 9 3,68 2,95 3,53 3,75 4,00 4,26 3,56 3,42 3,99

Turcia 10 3,45 2,61 2,72 3,68 4,01 3,99 3,84 3,45 3,33

Romania 11 3,35 2,91 2,88 3,04 3,48 3,77 3,65 3,74 3,33

Bulgaria 12 3,25 2,66 2,94 3,26 3,54 3,64 3,81 3,07 3,08

68

Media

UE-15

4,97 4,61 4,41 4,69 5,81 5,52 4,74 4,81 5,16

Sursa: World Economic Forum, The Lisbon Review 2004: An Assessment of Policies and Reforms in

Europe, 2004

O comparaţie realizată faţă de noile şi viitoarele state membre (România, Bulgaria şi

Turcia) demonstrează decalajul de competitivitate care le separă de UE. În acest clasament,

liderul este Estonia, care obţine chiar un punctaj în cazul mediului de afaceri care depăşeşte

media UE-15. De asemenea, Estonia obţine un punctaj foarte bun şi în cazul societăţii

informaţionale şi un punctaj mediu final care o plasează în faţa unor state membre vechi,

precum Irlanda, Spania, Italia, Portugalia şi Grecia.

Deşi fostul preşedinte al Comisiei, Romano Prodi, nu a ezitat să numească strategia

Lisabona drept un „mare eşec”, noul preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso,

şi-a fixat ca prioritate lansarea unei noi Strategii pentru creştere economică şi ocupare a forţei

de muncă, document care a fost prezentat la 2 februarie 2005.

Abordarea propusă are în vedere nevoia de a reinstaura dinamismul economiei

europene şi de a crea condiţii pentru relansarea pieţei muncii. Preşedintele Comisiei a

subliniat nevoia urgentă de schimbare în contextul concurenţei globale şi a îmbătrânirii

populaţiei. Creşterea economică, a subliniat Barroso, se ridică la 2%, în timp ce în aceeaşi

perioadă SUA au înregistrat un ritm de 3.5% iar economiile emergente, precum China şi

India, continuă să progreseze extrem de rapid (Buletin Integrare Europeană, 9 februarie 2005).

Principalele zece puncte ale programului prezentat de preşedintele Comisiei, Jose Manuel

Barroso, pentru relansarea Strategiei Lisabona:

renunţarea la obiectivul ca UE să devină cea mai competitivă economie din lume,

bazată pe cunoaştere;

numirea în fiecare stat membru a unui „domn/doamne Lisabona”;

alocarea a 3% din PIB pentru cercetare-dezvoltare;

asigurarea unor pieţe competitive şi deschise în interiorul UE;

îmbunătăţirea flexibilităţii pieţei muncii prin înlăturarea obstacolelor în calea

mobilităţii forţei de muncă;

crearea unui adevărat „Institut European al Tehnologiei”, pentu atragerea celor mai

importanţi cercetători din lume;

acţiuni în direcţia desăvârşirii pieţei interne;

extinderea şi îmbunătăţirea infrastructurii europene;

înregistrarea de progrese în instituirea unei taxe corporative;

69

modalităţi mai simple de raportare – anual se va publica numai un raport Lisabona, la

nivel UE şi, respectiv, la nivel naţional.

La întrebarea „de ce ar trebui să funcţioneze de această dată Strategia Lisabona”,

Barroso a arătat că ea reprezintă „diagnosticul corect şi medicamentul potrivit” şi că nu există

o altă alternativă credibilă, însă, pentru a fi obţinute rezultate credibile este esenţial ca toţi

actorii europeni şi naţionali să conlucreze (Buletin Integrare Europeană, 9.02.2005).

Agenda Lisabona a reprezentat răspunsul pe care UE a încercat să-l ofere sfidărilor

competitive venite dinspre acele state ale economiei mondiale care oferă produse de calitate

ridicată şi la costuri reduse.

O componentă importantă a acestei strategii a reprezentat-o desăvârşirea pieţei interne

(în special cea a serviciilor), cu scopul declarat de a dinamiza economia europeană.

În plus, Agenda Lisabona a fost completată prin reforme structurale realizate la nivel naţional,

în special în domeniul fiscal sau al pieţei muncii.

După primii cinci ani, rezultatele au fost mai degrabă dezamăgitoare. Deşi, în ultimii

ani, guvernanţii au acţionat în sensul reducerii ponderii fiscale sau a restricţiilor de pe piaţa

muncii, măsurile luate nu au fost suficiente pentru a determina o creştere semnificativă a PIB.

În aceste condiţii apare riscul ca insuccesul înregistrat în implementarea Strategiei Lisabona

să ducă la o resurecţie a politicilor protecţioniste în spaţiul UE, care poate duce însă la

reducerea eficienţei economice.1

IV. Mediul economic în România

4.1. Prezentarea pieţei si a mediului concurenţial economic

Piaţa reprezintă cadrul derulării operaţiunilor economice la care participă diverşi

operatori economici, precum şi al competiţiei dintre aceştia. Aceasta a apărut cu multe secole

în urmă, ca o punte de legătură între producţie şi consum. „Premisa apariţiei pieţei a

constituit-o sciziunea dintre producător şi consumator, şi ea devine necesară atunci când se

separă funcţia productivă de cea a consumului. Această separare a celor două funcţii apare

odată cu economia de mărfuri şi se definitivează odată cu generalizarea economiei de

mărfuri”. 1 Gabriela Dragan, Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=453&idb=21

70

De-a lungul timpului noţiunea de piaţă s-a extins şi diversificat în concordanţă directă

cu dezvoltarea producţiei şi cu creşterea randamentului acesteia. Ca urmare, piaţa

contemporană este foarte complexă şi eterogenă.

Economia, privită ca un tot, se prezintă ca un sistem de pieţe şi putem concluziona că

formele pieţei au cunoscut în timp un amplu proces de diversificare, ele depinzând de

numeroase împrejurări: natura bunurilor economice tranzacţionate; modul de combinare a

factorilor de producţie; tradiţiile; instituţiile şi mentalităţile fiecărui popor; nivelul de

dezvoltare economică. Din acest punct de vedere, sunt ţări în care se pune mai ales problema

perfecţionării pieţei, aspectul cantitativ fiind rezolvat. Există însă şi ţări care au încă multe de

făcut pentru construcţia propriu-zisă a sistemului de pieţe şi, cu atât mai mult, pentru

modernizarea funcţionării lor.

În studierea mediului economic concurenţial vom porni de la definiţie, aşa cum reiese

din Dicţionarul de Economie: „Mediul economic, ansamblul factorilor care pot influenţa din

exterior activitatea economică. Din această perspectivă, mediul economic cuprinde toate

restricţiile naturale şi sociale de care trebuie să se ţină seama în derularea activităţii

economice. În raport cu nivelul de desfăşurare a activităţii economice, mediul economic poate

fi analizat din perspectiva microeconomică (sistemul referenţial în elaborarea deciziei

consumatorului, respectiv al producătorului), mezoeconomică, macroeconomică, sau ca

mediu economic internaţional (când criteriile au în vedere relaţiile dintre economiile

naţionale). Din punct de vedere al definirii cadrului de formalizare al modelării economice,

mediul economic poate fi considerat deterministic (cert), stochastic (incert) sau imprecis (vag

sau probabilistic – vag).”

Mediul competitiv este specific economiei de piaţa, unde concurenţa este liberă,

fiecare agent economic manifestându-şi libera iniţiativă şi acţionând pentru realizarea

propriilor interese. Fără îndoială că în economia de piaţă concurenţa are o influenţă benefică

asupra eficienţei şi echilibrului pieţei. Ea stimulează creativitatea agenţilor economici, aceştia

fiind preocupaţi de satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor de consum şi de maximizarea

profitului. De asemenea, favorizează raţionalizarea costurilor, determină alocarea raţională a

resurselor utilizate în activitatea economică, precum şi la repartizarea judicioasă a profiturilor

realizate.

Existenţa unui mediu concurenţial normal dă posibilitatea agenţilor economici să-şi

manifeste libera iniţiativă, să-şi dezvolte producţia, să contribuie la progresul tehnic. Numai în

cadrul unui mediu concurenţial normal este garantată existenţa competiţiei între agenţii

economici. Experienţa economică a ţărilor dezvoltate a arătat că asigurarea unui mediu

concurenţial normal se poate face prin liberalizarea preţurilor, a comerţului şi a investiţiilor

71

străine directe. Dacă accesul la sursele de finanţare este blocat, atunci dezvoltarea mediului

concurenţial va fi stopată semnificativ, ceea ce se constituie într-un factor negativ de evoluţie,

agreată întotdeauna, deoarece poate contribui la distrugerea mediului concurenţial normal. De

exemplu, acordarea unor beneficii directe sau indirecte (împrumuturi nerambursabile, scutiri

de taxe şi impozite) unor monopoluri, nu face decât să dezavantajeze activitatea altor

concurenţi existenţi pe piaţa respectivă şi ca urmare mediul concurenţial va fi afectat,

semnalându-se şi efecte negative asupra bunăstării consumatorilor.

Mediul concurenţial normal poate fi definit prin următoarele coordonate:

existenţa mai multor producători şi, respectiv a mai multor cumpărători;

existenţa diversificării sortimentale a unui bun omogen considerat;

participanţii pe piaţă sunt agenţi economici raţionali;

decizia de preţ aparţine exclusiv agenţilor economici;

raţionamentele de fundamentare a deciziei să fie definite de cerinţele dezvoltării

durabile a întreprinderii, care implică obiective prezente şi viitoare ale întreprinderii, interne

şi externe, în mediul concurenţial;

rolul statului să se reducă la reglarea comportamentelor;

intervenţia statului în economie să se facă prin alte instrumente decât preţul;

organizarea pieţelor de desfacere ale bunurilor şi serviciilor să aibă ca obiectiv

îmbunătăţirea calităţii prestaţiilor către consumatori;

manifestarea tendinţei de stabilizare a preţurilor;

bunăstarea consumatorilor finali.

Având în vedere coordonatele care definesc mediul concurenţial normal pe care le-am

prezentat mai sus, putem să concluzionăm că mediul concurenţial din România a înregistrat în

ultimii ani o îmbunătăţire evidentă, îmbunătăţire ce rezultă din prezenţa pe piaţă a tot mai

multe firme străine în mai toate sectoarele de activitate şi în special în sectorul bunurilor de

larg consum. În acest sector, al bunurilor de larg consum, se poate observa şi o creştere a

investiţiilor în cheltuielile pentru publicitate, în utilizarea mărcilor internaţionale sau

achiziţionarea unor mărci locale, în realizarea producţiei în ţară, ceea ce contribuie

semnificativ la intensificarea concurenţei din acest important domeniu de activitate.

Mobilitatea şi dinamismul mediului contemporan, schimbările, frecvenţa şi

imprevizibilul raportului cerere/ofertă, concurenţa etc. constituie riscuri majore pentru firmele

româneşti, obligate să se adapteze rigorilor specifice economiei de piaţă.

În continuare vom analiza mediul de afaceri, raportându-l la sistemul – întreprindere în

funcţie de care poate fi structurat pe două niveluri, şi anume: general şi specific.

72

Mediul specific reuneşte factorii şi influenţele cu impact direct şi durabil asupra fiecărei

întreprinderi în parte.

Din această categorie de elemente de mediu fac parte: furnizorii, clienţii, concurenţii,

instituţiile financiar – bancare cu care întreprinderea are relaţii directe, structurile de piaţă din

ramura din care face parte întreprinderea, structurile asociative ale căror orientări afectează

direct întreprinderea: federaţii patronale şi uniuni sindicale etc.

Observăm că, alături de influenţa forţelor ce alcătuiesc mediul său specific, firma este

marcată totodată de incidenţa climatului general, specific societăţii în care îşi desfăşoară

activitatea. Acest climat este rezultatul interacţiunii la scară naţională şi uneori chiar

internaţională a mai multor factori, care reflectă toate faţetele societăţii în structura căreia

activitatea economică reprezintă doar una din componente. Ansamblul acestor factori

alcătuiesc mediul general al firmei, care exercită o influenţă indirectă asupra acesteia, în timp

ce influenţa inversă este nesemnificativă sau inexistentă. Într-adevăr, privind numai la

dimensiunea firmei în raport cu factorii amintiţi, constatăm că aceasta poate face foarte puţin

sau aproape nimic care să aibă impact asupra mediului sau general. Trebuie doar să-i

monitorizeze evoluţia şi să se pregătească pentru inevitabilitatea schimbărilor.

Din punctul de vedere al sectorului schimbării, un proces fundamental în sistemele

economice şi de gestiune contemporane distingem trei situaţii ale mediului de afaceri, şi

anume: mediu static, mediu dinamic, mediu turbulent.

Mediul static se defineşte printr-o relativă stabilitate a componentelor şi parametrilor

care îl definesc. Această stabilitate nu exclude, totuşi, caracterul evolutiv şi procesualitatea

internă funcţionării sistemelor economice, ci le presupune în sensul unei schimbări graduale şi

limitate, intervenite cu o frecvenţă şi o amplitudine reduse.

Spre deosebire de mediul static, în care acţiunea variabilelor este locală şi are loc

pentru moment, fiind relativ greu de perceput sau chiar insesizabil pentru agentul economic

care îşi desfăşoară activitatea în mediul de afaceri static, mediul dinamic se caracterizează

prin faptul că variaţia stărilor şi parametrilor de referinţă are loc frecvent şi este rezultatul

unor factori determinanţi cu acţiune stabilă în timp; variaţiile respective sunt percepute

distinct de către agenţii economici plasaţi în mediul dinamic şi sunt, de regulă, previzibile,

generează la nivelul agenţilor economici aflaţi în acest tip de mediu o cerere semnificativă de

informaţie externă, necesară datorită faptului că aceştia trebuie să elaboreze o reacţie de

adaptare la mediul în care se află, iar punctele de inflexiune intervin cu o frecvenţă redusă sau

sunt absente.

În fine, cel de-al treilea tip al mediului de afaceri, mediul turbulent, este cel mai

întâlnit tip de mediu şi el se caracterizează prin schimbări bruşte, dese şi de amploare

73

variabilă ale condiţiilor care îl definesc. Fiind greu de previzionat, aceste modificări pun

serioase probleme de adaptare firmelor din domeniu, ceea ce ameninţă adesea însăşi existenţa

lor. Este tipul de mediu de afaceri caracteristic ţării noastre în perioada actuală. Termenul de

„turbulenţă” este din ce în ce mai utilizat în limbajul economic în privinţa mediului general al

firmei, el evocând diversitate, răsturnări de situaţie şi imprevizibilitate. Evoluţiile din mediul

de afaceri turbulent sunt prin natura lor sesizabile pentru agenţii economici implicaţi, dar

imprevizibile.

Mediul de afaceri reprezintă ansamblul reglementărilor (legislative, morale, etice etc.)

care alcătuiesc cadrul de lucru al firmei şi de manifestare a relaţiilor interne şi externe ale

acesteia. Acesta reflectă capacitatea administraţiei publice de a stabili un set de criterii

coerente privind relaţiile de afaceri şi cele publice în cadrul unei economii naţionale, respectiv

de a veghea la respectarea acestora, dar şi gradul de încredere reciprocă dintre partenerii de

afaceri, siguranţa în afaceri, starea concurenţială dintr-o economie. În plus, acesta poate să

caracterizeze gradul de civilizaţie economică atins de o ţară, atitudinile şi forţa opiniei

publice, precum şi respectul faţă de consumatorul final. El reprezintă o componentă de prim

ordin în definirea strategiei economice a firmei, respectiv cadrul de referinţă în desfăşurarea

întregului proces decizional de la nivelul firmei.

Îmbunătăţirea mediului de afaceri şi crearea unei economii de piaţă funcţionale pe

baza asigurării unui cadru economico-financiar corespunzător a constituit unul din obiectivele

prioritare ale Programului de guvernare al fostului Guvern şi ale angajamentelor asumate de

România faţă de organismele financiare internaţionale. Dar acest obiectiv de creştere

economică nu este posibil fără o sporire a fluxului investiţional, încurajarea şi dezvoltarea

unui mediu de afaceri prietenos, reducerea birocraţiei prin simplificarea procedurilor

legislative şi administrative aferente dezvoltării de noi afaceri, dar şi a celor existente deja.

Recunoscând rolul fundamental al asigurării unui mediu de afaceri stabil, activ şi

predictibil, favorabil dezvoltării activităţilor economice pe baze concurenţiale şi stimularea

atragerii investiţiilor, dar şi ţinând seama de unele greutăţi şi disfuncţionalităţi care mai

persistau, Guvernul a promovat o serie de măsuri, unele fiind rodul direct al consultărilor cu

asociaţiile patronale, profesionale şi sindicale şi cu ONG-uri, concretizându-se un Plan de

acţiuni pentru înlăturarea barierelor administrative din mediul de afaceri.

În prezent, politica macroeconomică a României în ceea ce priveşte mediul de afaceri

este centrată pe susţinerea întreprinzătorilor privaţi şi pe stimularea liberei iniţiative. Pentru

atingerea acestor obiective este necesară înlăturarea obstacolelor din calea iniţiativei private.

Este nevoie de conştientizarea faptului că prosperitatea cetăţeanului se regăseşte într-o

74

economie de piaţă funcţională, care la rândul ei, nu poate exista în afara statului de drept, a

proprietăţii private, a unei clase de mijloc puternice.

Despre mediul de afaceri din România investitorii străini cred că cele mai mari

probleme ale acestuia sunt: lipsa de transparenţă, incertitudinea, ineficienţa administraţiei

publice.

În legătură cu mediul de afaceri contemporan, România se află pe drumul cel bun, dar

mai trebuie întreprinse măsuri în ceea ce priveşte: eliminarea barierelor administrative,

combaterea corupţiei şi o transparenţă mai bună a mediului de afaceri.

Situarea firmei în prim planul activităţii economice constituie o trăsătură definitorie a

economiei de piaţă.

Substituirea rolului decisiv al firmei în făurirea bogăţiei unei naţiuni de către ţările

foste comuniste din Europa de Est se regăseşte în situaţia lor actuală economică, socială şi

politică.

O explicaţie a evoluţiei necorespunzătoare înregistrată în aceste ţări, inclusiv în ţara

noastră, rezidă şi în importanţa exagerată acordată dezvoltării economiei naţionale în

ansamblu, în detrimentul firmelor mici şi mijlocii, neglijându-se faptul că baza unei economii

eficiente o constituie tocmai firmele profitabile, competitive.

De aici, necesitatea de a axa dezvoltarea economică viitoare a economiei româneşti pe

asigurarea unui cadru juridic, economic, tehnologic, social cultural şi ştiinţific propice

afirmării întreprinderilor mici şi mijlocii din sectorul public şi privat.

Potenţialul şi competitivitatea economiei naţionale depind în mare măsură de spiritul

antreprenorial, de apariţia şi dezvoltarea dinamismului unui număr tot mai mare de firme,

calitatea şi competitivitatea produselor/serviciilor şi managementului acestora.

Politica în domeniul concurenţei, implementată de către Comisia Europeană şi de către

autorităţile statelor membre, are ca obiective menţinerea şi dezvoltarea unui stadiu de

concurenţă reală pe piaţa comună, prin măsuri care privesc structurile pieţei şi

comportamentul actorilor pieţei.

Unul dintre principiile fondatoare ale Tratatului asupra Uniunii Europene este cel

conform căruia statele membre ale Comunităţii trebuie să adopte o politică economică „în

concordanţă cu principiile economiei de piaţă deschisă, bazată pe concurenţă loială”. Politica

comună în domeniul concurenţei urmăreşte un scop precis, şi anume de a apăra şi de a

promova concurenţa reală în cadrul Pieţei Comune.

Ca parte a Acordului de Asociere, România s-a angajat să adopte şi să implementeze o

politică în domeniul concurenţei bazată pe aceleaşi principii cu cele înscrise în Tratatul asupra

Uniunii Europene.

75

În evaluarea conformităţii ţărilor candidate cu acquis-ul privitor la concurenţă şi a

capacităţii acestora de a rezista presiunilor concurenţiale ale pieţei interne rezultă din

aplicarea completă a acestui acquis. Comisia analizează dacă întreprinderile care funcţionează

în ţările candidate sunt familiarizate cu modul de operare dintr-un mediu de tipul celui

comunitar.

Acquis-ul privind concurenţa acoperă atât politicile antitrust, cât şi politicile de control

al ajutorului de stat. Acesta include reguli şi proceduri de combatere a comportamentului

anticoncurenţial al firmelor şi de prevenire a acordării de către guverne a ajutoarelor de stat

care distorsionează concurenţa pe piaţa internă.

În general, regulile de concurenţă sunt direct aplicabile în întreaga Uniune, iar statele

membre trebuie să coopereze pe deplin cu Comisia în aplicarea acestora.

Reglementarea concurenţei în România printr-o lege organică, Legea 21/1996, cu

modificările şi complentările ulterioare, Legea Concurenţei – a devenit necesară în vederea

creării disciplinei specifice pieţei libere, care, se ştie, reglează echilibrul şi determină efecte

favorabile dezvoltării normale a economiei şi protecţiei consumatorilor. Conţinutul legii se

bazează atât pe conştientizarea agenţilor economici asupra a ceea ce înseamnă libertatea

concurenţei, dar şi pe o politică a statului, promovată prin autorităţile îndreptăţite privind

condiţiile normale în care se poate desfăşura concurenţa. Totodată, reglementarea concurenţei

pe baza principiilor dreptului concurenţei aplicate în Uniunea Europeană permite armonizarea

legislativă cu acest organism ca o condiţie a integrării depline a României în piaţa unică

europeană.

Obiectivul Legii Concurenţei este deci asigurarea condiţiilor comportamentale

specifice pentru stimularea şi protejarea concurenţei pe piaţa liberă, iar scopul final este

dezvoltarea unei economii cât mai echilibrate, eficiente şi competitive pe piaţa mondială.

Toate acestea reprezintă o garanţie pentru bunăstarea socială, pentru protejarea

consumatorilor.

România s-a angajat să adopte şi să aplice o politică concurenţială bazată pe aceleaşi

principii cu cele înscrise în Tratatul asupra Uniunii Europene.

Ca urmare a progreselor înregistrate de România în ceea ce priveşte implementarea

acquis-ului comunitar şi realizarea reformelor cerute de Uniunea Europeană, ţara noastră a

finalizat, din punct de vedere tehnic, negocierile de aderare la Uniunea Europeană, prin

încheierea ultimelor două capitole: Concurenţă şi Justiţie şi afaceri interne. Încheierea celor

două capitole a avut loc cu prilejul conferinţei de aderare România – UE care a avut loc la

Bruxelles, în data de 8 decembrie 2004, după care în data de 17 decembrie 2004, la Consiliul

European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politică a încheierii negocierilor. Cu

76

această ocazie, Uniunea Europeană a recomandat României să continue reformele şi să

implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul comunitar, în special în trei domenii,

printre care şi Concurenţa.

La Capitolul 6 – Concurenţă, România a negociat aspecte legate de ajutoarele de stat,

sectorul siderurgic şi capacitatea de a aplica legislaţia în domeniu.

România s-a angajat să aplice acquis-ul comunitar, să instruiască experţii Consiliului

Concurenţei, să dezvolte capacitatea administrativă a acestei instituţii, să monitorizeze

acordarea ajutoarelor de stat, să realizeze investigaţii din oficiu etc.

Politica Uniunii Europene este de a nu acorda ajutoare de stat care pot favoriza anumite

companii în detrimentul altora, distorsionând mediul concurenţial. Atunci când acestea sunt

acordate, să fie acordate doar pentru anumite domenii, pe baza unor planuri de afaceri şi

numai cu avizul autorităţii de concurenţă (în Uniunea Europeană această autoritate este

Comisia, iar în România, Consiliul Concurenţei).

Ajutoarele permise de acquis sunt: ajutor pentru dezvoltare regională; ajutor pentru

protecţia mediului înconjurător; ajutor pentru salvare şi restructurare; pentru instruirea

angajaţilor şi pentru ocuparea forţei de muncă; ajutor pentru întreprinderi mici şi mijlocii;

pentru cercetare şi dezvoltare; pentru proiecte mari de investiţii în condiţiile prevăzute în

Regulamentul multisectorial privind ajutorul de stat regional pentru proiecte mari de

investiţii; sub forma garanţiilor, în condiţiile prevăzute în Instrucţiunile privind ajutorul de

stat acordat sub forma garanţiilor; ajutor cu respectarea dispoziţiilor instrucţiunilor privind

ajutorul de stat şi capitalul de risc; ajutor cu respectarea dispoziţiilor instrucţiunilor privind

vânzările de terenuri şi/sau clădiri de către autorităţile publice.

Pentru siderurgie şi industria carboniferă, sectorul fibrelor sintetice, industria auto şi

industria construcţiilor navale, se aplică reguli mai restrictive decât cele aplicabile la nivelul

altor industrii. În general, ajutoarele acordate pentru investiţiile care conduc la creşterea

capacităţilor sunt sever limitate sau chiar interzise. În unele cazuri, ajutorul este permis numai

dacă va conduce la reducerea capacităţilor. În agricultură, pescuit şi piscicultură se aplică alte

reguli, reglementate de Politica Agricolă Comună şi Politica în domeniul pescuitului.

Legislaţia în domeniul antitrust se referă la crearea de condiţii egale pe piaţă pentru toţi

agenţii economici, prin combaterea monopolizării anumitor pieţe de către societăţi care

încheie între ele acorduri protecţioniste – acorduri restrictive şi fuziuni, prin prevenirea

exploatării puterii economice a unor societăţi în defavoarea altora (abuzul de poziţie

dominantă). În acest fel, interesele consumatorilor sunt protejate faţă de potenţialele practici

discreţionare ce pot apărea pe piaţă. Aplicarea acestei legislaţii este realizată tot de Consiliul

Concurenţei.

77

În cazurile practice din domeniul legislaţiei concurenţei sunt prezentate o mare

diversitate de practici anticoncurenţiale, care pot fi folosite de către agenţii economici în

încercarea de a obţine avantaje concurenţiale. De regulă, întreprinderile mari recurg mai

repede la o serie de practici anticoncurenţiale, cum ar fi înţelegerile între agenţii economici

sau abuzul de poziţie dominantă, decât cele de mărime medie sau unică. Dar nu întotdeauna

aceste întreprinderi deţin şi puterea de piaţă, deoarece în cadrul pieţei respective există şi alţi

competitori care acţionează în sensul maximizării profiturilor. De multe ori, pentru a crea

bariere la intrarea unor potenţiali concurenţi pe o piaţă, agenţii economici recurg la o serie

de„arme concurenţiale” care sunt văzute, în principal, ca procedee anticoncurenţiale (de

exemplu, preţul de ruinare, preţurile de discriminare, contractele de distribuţie exclusivă

dintre vânzători sau distribuitori şi altele).

Legea română a Concurenţei, care a fost modificată în două etape în scopul

armonizării depline cu prevederile comunitare relevante, precum şi pentru a întări capacitatea

administrativă de implementare a legislaţiei din domeniul concurenţei tratează pe larg trei

tipuri de comportament anticoncurenţial:

- înţelegerile între întreprinderi;

- abuzul de poziţie dominantă;

- fuzionările şi alte forme de „concentrări” între întreprinderi. Faţă de anii trecuţi, în anul 2004

Consiliul Concurenţei şi-a concentrat atenţia şi resursele pe cazurile grave de încălcare a

legislaţiei în domeniul concurenţei şi pe cazuri de concentrări economice relevante din punct

de vedere al posibilităţilor de distorsionare a mediului concurenţial, datorită:

- eliminării obligaţiei de notificare a înţelegerilor care se încadrează în categoriile exceptate

„în bloc”. Ca urmare, Consiliul Concurenţei nu mai acordă exceptarea prin decizie, iar

exceptările sunt considerate legale prin lege, în măsura în care îndeplinesc criteriile

menţionate expres în Legea Concurenţei;

- creşterii substanţiale a plafonului valoric (peste echivalentul a 10 milioane de euro), sub care

nu există obligaţia notificării şi autorizării concentrărilor economice.

Aceste modificări legislative, precum şi apropierea de finalizare a procesului de

privatizare, au determinat modificarea structurală a activităţii Consiliului Concurenţei.

Monitorizarea pieţelor în vederea detectării unor fenomene şi practici anticoncurenţiale a

însemnat o prezenţă mult mai activă a Consiliului Concurenţei şi afirmarea rolului acestuia de

„gardian” al respectării regulilor de concurenţă.1

1 Coralia Angelescu, Dumitru Ciucur, Economia României şi Uniunea Europeană, vol II, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=446&idb=21

78

V. Economia României şi tranziţia

Liberalizarea, stabilizarea şi restructurarea(privatizarea) reprezintă triunghiul dur al

tranziţiei, esenţa Consensului de la Washington. Schema lui Sachs(terapia de şoc) este

emanaţia directă şi fidelă a liberalismului ca viziune internalizată de Fondul Monetar

Internaţional şi Banca Mondială, pe filiera concepţiei monetariste.

Fig. 2.1. Reprezentare grafică a terapiei de şoc

Schema este reprezentarea sintetică a operaţiunilor creditate cu puterea de a declanşa

evoluţia naturală a liberalismului, care să facă din piaţă reperul central al organizării sociale şi

economice. Ea esenţializează liberalismul ca fiind doctrina victorioasă în raport cu oricare altă

doctrină după prăbuşirea comunismului.

Schema trădează şi o credinţă invariabilă că ordinea naturală a libertăţii duce la

apariţia spontană şi perfecţionarea instituţiilor specifice economiei de piaţă, că liberalizarea

preţurilor şi privatizarea vor genera şi funcţionaliza piaţa concurenţială. De aici şi miza

exclusivă pe primordialitatea măsurilor de liberalizare imediată a preţurilor, a comerţului, a

regimului proprietăţii, etc.

Esenţa terapiei de şocConsensul de la Washington

Liberalizare economică- desfiinţarea controlului asupra

preţurilor şi producţiei

Stabilizare macroeconomică- controlul masei monetare

- eliminarea deficitului bugetar

Vânzarea proprietăţii de stat către persoane şi corporaţii particulare

79

Consensul de la Washington a schematizat liberalismul la nivelul procedurilor

încercând să facă inutilă nevoia de teorie. Chintesenţa consensului este: ai

proceduri(liberalizare, stabilizare, privatizare), treci la treaba!

Experienţa de până acum arată că schema este corectă din perspectiva ideii de a

generaliza o doctrină, dar nu a vădit valenţe de concreteţe. În fapt, este vorba de o reţetă

abstractă investită cu funcţia miraculoasă de a provoca natura(societatea si economia) să se

schimbe.

Zidul care sfarma elanul reţetei este schimbarea obiceiurilor, comodităţilor şi

cutumelor inoculate în personalitatea oamenilor. Ele nu pot fi schimbate peste noapte,

instantaneu, după cum nici noile instituţii(piaţa, bunăoară) propuse nu pot să funcţioneze

imediat.

Liberalizarea economiei presupune: liberalizarea preţurilor, liberalizarea comerţului,

liberalizarea fluxurilor externe, liberalizarea monetară, liberalizarea financiară.

Liberalizarea economiei, pe tronsoanele menţionate mai sus, reprezintă procesul

esenţial al tranziţiei, cel care marchează, pe lângă ruptura radicală cu vechea economie, sensul

schimbărilor profunde care prefigurează tipul economiei concurenţiale de piaţă liberă.

Prin liberalizare se urmăreşte un dublu obiectiv: reducerea intervenţiei directe a

statului în economie şi crearea de noi instituţii de control indirect (pentru „guvernarea de la

distanţă”, in viziunea monetariştilor).

Liberalizarea restabileşte în economie genul de relaţii raţionale bazate pe adevăr

economic, care stimulează inovaţia şi asumarea riscului investiţional.

Economia reală se subordonează principiului potrivit căruia se produce doar dacă

există cerere, iar cererea este singura în măsură să valideze performanţa.

Liberalizarea economiei este în fond suma operaţiilor de structurare şi funcţionalizare

a pieţelor factorilor de producţie în scopul creării condiţiilor de combinare a lor, după criteriul

raţionalităţii, al eficienţei. În felul acesta liberalizarea are ca finalitate creşterea economică,

dezvoltarea durabilă şi modernizarea societăţii.

Liberalizarea în sine nu duce în mod spontan la crearea pieţelor. Acestea trebuie

văzute ca instituţii sociale care trebuie construite, reglementate şi profesionalizate.

Liberalizarea bruscă şi totală este practic imposibilă şi periculoasă; ea se arată ca un

proces gradual, etapizat în funcţie de maturizarea pieţelor, de consolidarea lor instituţională,

de funcţionalizarea relaţiilor concurenţiale.

Liberalizarea vizează creşterea eficienţei la nivelul microeconomiei, formarea

capacităţii întreprinderilor de a se adapta la mediul concurenţial. Cel mai adesea, liberalizarea

bruscă şi generală constrânge microeconomia, o obligă să suporte şocuri structurale de natură

80

să genereze fenomenele de descreştere a producţiei şi productivităţii, cu pericolul pierderii

pieţelor.

Experţii străini, în ciuda acestor adevăruri, recomandă un ritm susţinut al liberalizării

„Liberalizarea – susţine J. Sachs – sub orice aspect nu este populară şi de aceea ea trebuie

făcută rapid, cu orice cost, în pofida aşteptărilor sociale”.

Liberalizarea reprezintă baza credibilităţii externe a tranziţiei, o condiţionalitate

politică pentru acordarea ajutorului financiar.

Stabilizarea economiei se realizează prin: reducerea deficitelor bugetare, politica

monetară restrictivă, controlul strict al inflaţiei.

Există interpretarea că măsurile de stabilizare economică se justifică doar pentru

economiile care se caracterizează printr-o criză profundă şi persistenţă. În fapt, măsurile de

stabilizare fac parte din mix-ul de politici ale tranziţiei şi au menirea să minimizeze efectele

restructurării.

Stabilizarea are drept scop un echilibru favorabil al efectelor, în sensul că efectele

benefice ale structurării economiei de piaţă liberă să fie constant mai mari (sau pe termen

scurt cel mult egale) faţă de efectele obţinute prin destrucţia vechii economii. În această

logică, stabilizarea este o magistrală indispensabilă a tranziţiei care îi asigură acesteia

credibilitate şi aderenţă socială.

Stabilizarea presupune funcţionalizarea instrumentelor controlului indirect, prin

intermediul politicilor monetare.

Problema cheie a stabilizării este controlul inflaţiei . Ea se face prin politici combinate,

monetare, fiscale, sectoriale, structurale. Adevărata cale de obţinere a stabilizării economiei

este reforma structurală susţinută de politici monetare şi fiscale, dar şi comerciale şi sociale

adecvate scopului.

Pentru România bătălia pentru reducerea inflaţiei are miza ca pe termen mediu să se

înscrie inflaţia sub nivelul de 10% utilizând mix-uri de politici centrate pe reforma structurală

a economiei. Controlul inflaţiei cere totodată controlul sever al deficitelor interne şi externe,

care să se menţină în limite finanţabile neinflaţionist.

Stabilizarea economiei este atinsă în condiţiile în care se reia procesul de creştere

durabilă, se relansează dezvoltarea şi se reinserează societatea în tendinţele de modernizare

compatibile cu pattern-ul european.

Stabilizarea rămâne un obiectiv prioritar al economiilor în tranziţie tocmai ca o cale de

a limita dezechilibrele specifice transformărilor accelerate şi radicale.

81

Restructurarea economiei, calea esenţială a tranziţiei, are ca principale mijloace:

reforma proprietăţii, reforma sistemului bancar, reforma sistemului fiscal, reforma structurală,

politici structurale, crearea sistemului de protecţie socială.

Restructurarea economiei reprezintă chintesenţa tranziţiei. Ea se mai numeşte şi

adevărata reformă, adică ansamblul proceselor de transformare a economiei reale, singura

care susţine atingerea ţintelor tranziţiei în ansamblul economiei.

Între stabilizare şi restructurare se stabilesc raporturi esenţiale de condiţionalitate:

efectele stabilizării sunt consolidate doar prin restructurare după cum restructurarea nu se

poate întemeia decât pe reuşita eforturilor de stabilizare.

Funcţia prioritară a restructurării împacă succesul pe termen scurt al macrostabilizării

prin metode de guvernare indirectă cu efectele de multiplicare a surselor de creştere pe termen

mediu şi lung datorate transformărilor din economia reală.

Restructurarea economiei este în esenţă un proces de consolidare a pieţelor funcţionale

şi de augmentare a capacităţii microeconomiei de a se adapta la mediul concurenţial.

Restructurarea ţinteşte deopotrivă performanţele pieţei interne şi competitivitatea

externă a economiei, este calea sigură de a compatibiliza economia cu standardele economiei

europene.

Restructurarea se face printr-un mix de politici monetare şi fiscale, ataşat unui mix de

politici sectoriale. Partea delicată este însă realizarea consensului social asupra costurilor

restructurării.

Se acceptă ideea că restructurarea trebuie să includă strategii pentru declinul unor

industrii întregi, a unor ramuri şi sectoare, prea legate de modelul anterior de economie.

Totodată restructurarea presupune, în ciuda unor contestaţii, strategii pentru industriile

alternative, purtătoare de progres tehnic, de străpungeri tehnologice.

Marea problemă a restructurării o constituie reponderarea ramurilor şi sectoarelor din

economie în condiţiile necesităţii realizării macrostabilizării, în primul rând a grijii pentru

nedepăşirea unui prag al suportabilităţii sociale a efectelor unor dezechilibre mari si

persistente.

Restructurarea este până la urmă şi o problemă de voinţă politică, a cărei soluţie nu

poate fi aplicată în absenţa unei motivaţii puternice pentru asumarea riscurilor politice

datorate şocului costurilor sociale.

În esenţă, întârzierile în tranziţie sunt întârzieri în restructurare, atât macro cât şi

micro, aşa numita tranziţie ezitantă reprezentând o amânare peste limite raţionale a

restructurării. Cum restructurarea este echivalentă cu schimbarea care urmăreşte creşterea

82

capacităţii sistemului economic de adaptare la mediul concurenţial, evitarea restructurării

compromite tranziţia.

România a cunoscut mai multe decenii la rând o criză de sistem şi, în ultimii ani, o

criză de înnoire, dublată de o tot mai profundă criză economică. Sensul schimbărilor este dat

de faptul că tranziţia la economia de piaţă este un proces inclus şi accelerează tranziţia la

capitalism, care, la rândul ei, se petrece în acelaşi timp şi în cadrul tranziţiei postcapitaliste.

Economia dezvoltată este un perimetru de încercare a competitivităţii politice a

doctrinelor economice. Economia postcomunistă este staţia-pilot a strategiei transpolitice de

reformă, ca ansamblu de măsuri de schimbare, având drept criteriu de validare oportunitatea

naţională. Măsura schimbărilor în economie, de la proprietate până la retehnologizare, este

dată de nevoia creării capacităţii economice de a difuza prosperitate.

Restructurarea tehnică a economiei se raportează la posibilitatea de a pune în valoare

avantajele comparative în economiile regională, continentală şi mondială.

Obiectivele unei strategii româneşti din perspectiva surselor interne sunt:

- o industrie prelucrătoare performantă, care să valorifice resursele autohtone, de materii

prime, naturale şi minerale, materiale, de inteligenţa şi de forţa de muncă, inclusiv de resurse

strategice;

- o industrie pe bază de licenţă în domeniul tehnologiilor superioare, al construcţiilor de

maşini, al software-ului, care se apelează la importul de materii prime sau semifabricate;

- o agricultură organizată în ferme private, cu tehnologii industriale care să limiteze

dependenţa producţiilor de capriciile naturii, cu capacităţi de prelucrare şi comercializare

situate, firesc, la nivelul fermelor;

- un sector al serviciilor în aval şi amonte de activităţi industriale şi agricole, dar şi cerute de

nevoile vieţii comunitare civilizate, ale valorificării timpului liber, capabile să absoarbă forţa

de muncă eliberată de restructurarea activităţilor de tip industrial.

Din perspectiva surselor atrase(externe) distingem următoarele obiective:

- tehnologie de vârf pentru a se atinge, în scurt timp, parametrii de eficienţă similari

economiei mondiale;

- capital pentru investiţii de infrastructură, în special pentru crearea şi modernizarea reţelelor

pentru transport, racordarea ţării la magistralele de transport continentale şi intercontinentale

etc.

Scopul tranziţiei îl reprezintă compatibilizarea structurală pentru integrarea în

economia regională.

Schimbările radicale specifice liberalizării, stabilizării şi restructurării(privatizării) îşi

găsesc sensul în declanşarea şi susţinerea creşterii economice. Se observă că în intervalul

83

tranziţiei este vorba o bună parte de timp de creşterea de recuperare, cu scopul de a se

recâştiga nivelurile anterioare ale principalilor indicatori agregaţi.

Ceea ce reprezintă o temă de reflecţie este faptul că în România au fost, până în anul

2000, cu excepţia perioadei 1995-1996, evidente tendinţele de creştere negativă, inducându-se

posibilitatea de a se intra într-o buclă a subdezvoltării. Această stare critică a economiei a fost

expresia directă a inconsecvenţelor în aplicarea măsurilor de reformă, a ezitărilor repetate de a

duce până la capăt schimbarea într-un sector sau altul, la care se adaugă o slabă finanţare

externă ca şi capacitatea internă redusă de a atrage şi absorbi resursele externe.

Riscul politic explicit al asocierii tranziţiei cu fenomene de subdezvoltare, de tipul

extensiei sărăciei, constă în pierderea aderenţei sociale la schimbare, în acelaşi timp cu

diminuarea credibilităţii externe. Desigur, nu este vorba de a obţine cu orice preţ creştere

economică, ci de a crea contextul social şi economic de valorificare a avantajelor liberalizării,

stabilizării şi privatizării.

Oricum, problema creşterii economice ţine şi de predictibilitatea orizontului de

aşteptare a populaţiei în privinţa efectelor tranziţiei, ritmul de creştere fiind singura măsură a

gradului de apropiere de finalitatea tranziţiei, inclusiv de realizare a standardelor de

compatibilizare a economiei României cu cea a U.E. .

Scopul final al tranziţiei este reprezentat de revărsarea consecinţelor pozitive ale

creşterii economice în întreaga structură a sistemului social-global, creând oamenilor un

mediu de viaţă specific nucleului dur al U.E.

Prin instalarea proceselor de esenţă a dezvoltării se intră în faza în care tranziţia şi-a

epuizat ţintele, iar ţara respectivă se înscrie în tendinţa generală a suprastructurii în care se

integrează. Practic, odată cu reluarea dezvoltării, se atenuează presiunile sociale,

dezechilibrele interne şi externe persistente, se consolidează acţiunea factorilor care generează

stabilitate.

Din punct de vedere social, se produce o extensie favorabilă a clasei de mijloc, care

asigură echilibrul necesar ansamblului sistemului, atenuând extremele, în orice caz cu tendinţa

de a limita progresiv marginalizarea socială.

Sunt create condiţiile de exercitare a libertăţilor, a egalităţii de şanse a tuturor

indivizilor, sectoarele non-piaţă fiind alimentate cu resurse suficiente.

În fapt, tranziţia postcomunistă are drept finalitate dezvoltarea, iar strategia tranziţiei

se confundă cu strategia de dezvoltare. În afara acestor corelaţii, tranziţia devine un scop în

sine, fără relevanţă socială.1

1 Dinu Marin, Economia Romaniei, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=194&idb=21

84

VI. Reforma în economia României, în contextul exigenţelor dezvoltării

umane durabile

Dezvoltarea durabilă, ca proces strategic al evoluţiei societăţii româneşti, răspunde

interesului naţional pe termen lung. Aceasta nu trebuie înţeleasă ca fiind sinonimă cu

obiectivele sectorului public, dominat de proprietatea de stat în curs de privatizare, şi nici cu

interesul public în general, care este numai o componentă a interesului naţional. Pluralist şi

structural, interesul naţional se disociază în obiectiv-scop şi obiectiv-mijloc.

Obiectivele-scop reprezentative ale societăţii româneşti până prin anii 2015-2020 ar fi:

- dezvoltarea susţinută a economiei prin creşterea produsului intern brut pe locuitor, ca urmare

a valorificării resurselor în interes naţional;

- formarea instructiv-educativă a întregii generaţii tinere şi apropierea de ocuparea eficientă,

deplină a populaţiei apte de muncă;

- traversarea fără şocuri a normalizării raportului dintre populaţia urbană şi cea rurală,

dominată încă de ponderea prea ridicată a populaţiei rurale;

- integrarea în procesul dezvoltării a protecţiei mediului înconjurător;

- cimentarea valorilor societăţii civile libere şi democratice;

- promovarea integrării în structurile europene şi mondiale ş.a.

Dublată de reformă, tranziţia are menirea să asigure dezvoltarea durabilă a României,

viabilitatea sistemelor de care depinde economia naţională (tehnic, ecologic, uman, politic,

spiritual ş.a.).

În acest scop, reforma operaţionalizează politici adecvate pentru demarajul economic,

în condiţiile gestionării corecte a resurselor şi ale integrării mediului în toate activităţile

umane.

În legătură cu exigenţele realizării dezvoltării durabile în România se impun a fi

analizate trei aspecte esenţiale: situaţia de ansamblu a economiei româneşti în tranziţie,

corelată cu cerinţele dezvoltării durabile; necesitatea realizării schimbărilor structurale din

economia românească, în consonanţă cu exigenţele societăţii postmoderne; corelaţia dintre

dezvoltare şi mediul ambiant sau reorientarea spre organizarea ecosocială.

Pentru România, ţară în curs de dezvoltare, singura şansă de a reduce decalajele şi

sărăcia o constituie creşterea economică reală, pe o perioadă îndelungată, deoarece istoria

celor mai bogate ţări ale lumii reflectă o lege de fier a dezvoltării economice, potrivit căreia

85

fără un secol de performanţă economică bună şi fără o creştere foarte lentă a populaţiei, nici o

ţară nu poate deveni bogată.

Necesitatea creşterii economice reale a devenit o problemă acută, deoarece România

riscă să-şi mărească rămânerea în urmă nu numai faţă de ţările dezvoltate, ci şi faţă de unele

ţări ale Europei Centrale sau din Asia de Sud-Est.

Creşterea economică reală, de lungă durată, reprezintă pentru România un obiectiv

strategic major, dar şi o sfidare, întrucât atingerea acestui obiectiv implică găsirea unor

mijloace şi căi adecvate în timp util.

Condiţia fundamentală şi motorul principal al creşterii durabile a economiei este

proprietatea privată, preponderenţa sectorului privat în economie. Aceasta se realizează prin

transformarea sistematică a societăţii şi are ca rezultat concurenţa într-un sistem de piaţă bazat

pe libertatea de acţiune a tuturor agenţilor economici, pe responsabilitatea socială a acţiunilor

întreprinse.

Sintetizând relevanţa experienţelor din diferitele ţări pentru realizarea creşterii

durabile în România, trebuie reţinut, cel puţin, următoarele componente majore:

componenta sistematică, care se va realiza pe deplin atunci când transformarea reală

din România va atinge acel punct în care va deveni efectivă concurenţa într-un sistem de

economie de piaţă bazat pe propietatea privată, iar întreprinzătorii particulari vor reprezenta

principala forţă motrice a dezvoltării;

componenta strategică, bazată pe integrarea organică a restructurării şi creşterii în

cerinţele dezvoltării din perspectiva raţionalităţii şi speranţei;

componenta adaptivă, în sensul că performanţa economică este rezultatul unui mix de

reguli formale şi informale, de adaptare la şocuri şi modificări; un proces de durată, în cadrul

căruia sistemele politice şi economice dezvoltă structuri instituţionale flexibile, eficienţa

adaptivă fiind la fel de importantă ca cea alocativă;

componenta responsabilităţii individuale şi sociale, pentru impactul consecinţelor

libertăţii de acţiune practică asupra sănătăţii umane şi mediului din perspective, egalităţii

şanselor generaţiilor;

componenta competitivităţii în timp şi spaţiu, demonstrată puternic prin capacitatea

sistemului economic de a integra cuceririle ştiinţifice, tehnologice şi instituţionale în valoare

adăugată de piaţă, de a se adapta proactiv şi de a ţine sub control şocurile diferitelor crize pe

care le produce mediul concurenţial tot mai globalizat.

Structurile economice existente în România sunt cele mai implicate de industrializarea

clasică; ele sunt structuri cantitative, al căror specific a constat în creşterea industriilor în

ritmuri înalte.

86

Dezvoltarea umană-durabilă este incompatibilă cu subdezvoltarea economică, ea

presupunând, ca o condiţie esenţială, asigurarea trebuinţelor de viaţă ale tuturor oamenilor la

un standard înalt. Realităţile la nivel planetar sunt încă îngrijorătoare: cea mai mare parte a

populaţiei trăieşte în subdezvoltare economică.

În lumea de azi, producţia industrială evoluează în funcţie de stadiul de industrializare

şi de ritmurile progresului tehnico-ştiinţific.

În România trebuie să se asigure un adevărat salt în evoluţia industrială. Va trebui să

se treacă de la structurile cantitative ale economiei la cele calitative, exprimate prin

preponderenţa serviciilor faţă de industrie şi agricultură, la structuri care se adaptează rapid la

schimbările tehnice şi ale cererii atât la nivel naţional, cât şi mondial.

Vectorii reformei care asigură formarea şi consolidarea economiei cu piaţa

concurenţială sunt:

crearea relaţiilor de proprietate privată şi a noilor structuri de exploatare (reforma

întreprinderii) în industrie, agricultură, servicii şi celelalte ramuri, încheierea transferului de

proprietate de stat către sectorul particular;

crearea şi extinderea mecanismelor pieţei concurenţiale instituţionale, a mecanismelor

specifice pieţelor moderne de mărfuri, monetară, a muncii, a capitalului, cunoaşterii ştiinţifice

şi informaţiei;

restructurarea sistemului producţiei naţionale, prin trecerea de la structurile implicate

de industrializare clasică la cele postmoderne, în care predomină serviciile, ramurile cu

tehnică de vârf, automatizate, cu consumuri energetice reduse şi grad ridicat de prelucrare şi

adaptare la schimbările tehnice şi ale cererii; trecerea la o economie superioară în toate cele

patru sectoare: primar, secundar, terţiar şi quaternar, caracterizată prin valoarea adăugată

competitivă la unitate de intrare, prin reducerea economiei „mici” de slabă productivitate;

consolidarea relaţiei dintre dezvoltarea economică durabilă, democraţia stabilă şi

asigurarea condiţiilor pentru trecerea la economia cu piaţă concurenţială postmodernă

instituţională; prin manifestarea comportamentelor agenţilor economici privaţi şi publici în

cadrul regulilor jocului deschis valorilor naţionalităţii şi speranţei;

integrarea avantajoasă a economiei româneşti în economia mondială, în special în

structurile economice europene, aderarea la Uniunea Europeană.

Reforma economică se derulează concomitent cu reforma tuturor domeniilor vieţii

sociale şi în corelaţie cu acesta. Corespunzător, strategia de dezvoltare nu poate să fie pur

economică, ci cuprinde în structurile sale cel puţin trei elemente complementare: sfera

socialului, cea tehnologică şi cea ecologică.

87

Efectele sociale ale reformei economice se manifestă în nivelul de trai, ocuparea forţei

de muncă, sănătatea şi educaţia populaţiei. Obiectivul strategic al reformei, în acest domeniu,

considerăm că trebuie să îl constituie apropierea puterii de cumpărare a populaţiei din ţara

noastră de puterea de cumpărare a ţărilor cu care urmărim să realizăm integrarea economică,

ceea ce implică, înainte de toate, compatibilizarea nivelurilor productivităţii muncii, a

parametrilor de competitivitate economică.

Sfera tehnologică a reformei ia în consideraţie calitatea şi competitivitatea produselor

româneşti, pornind de la structurile tehnologice existente şi propunându-se, prin strategia de

reformă, nivelurile tehnice la care trebuie să ajungem, pentru a pregăti societatea

informatizată şi a intra în competiţie benefică cu ţările dezvoltate. Nivelurile tehnice către

care tindem nu se pot atinge pe termen scurt, fiind necesare obiective structurate şi

diferenţiate pe ramuri şi subramuri, precum şi pe orizonturi ştiinţifice proprii şi transferul

internaţional de tehnologie.

Consecinţele ecologice ale transformării şi dezvoltării economiei se resimt, pozitiv sau

negativ, în calitatea vieţii oamenilor şi în cheltuielile pentru protecţia mediului. Reforma

economică, în mod inerent, trebuie să internalizeze externalităţile negative şi să le repartizeze

echitabil, să dezvolte un cadru instituţional adecvat ţinerii sub control a sărăciei şi poluării

mediului.

Reforma economică este sinonimă cu transferarea sistematică a economiei româneşti,

iar factorii care o determină sunt: condiţiile iniţiale, recomandările organismelor

internaţionale, cadrul (ţările) de referinţă şi modelul economiei cu piaţă concurenţială.

Cadrul de referinţă nu trebuie să fie o ţară anume, ci trăsăturile esenţiale ale economiei

care au condus în ţările occidentale la realizarea societăţii postindustriale şi la apariţia în Asia

de Sud-Est a două gerenaţii de ţări recent industrializate: prima generaţie, care include

Republica Coreea, Hong Kong, Singapore şi provincia chineză Taiwan, şi a doua generaţie,

care include Indonezia, Malaysia şi Thailanda. Printre aceste trăsături figurează dezvoltarea

cu prioritate a sectorului terţiar; dezvoltarea bazată pe creşterea extrem de rapidă a

schimburilor externe, pe apanajul comparativ şi competitiv dinamic; ponderea cu mult peste

media mondială a economisirii şi investiţiilor în PIB; sprijinirea pe toate căile a dezvoltării

capitalului uman ş.a.

Posibilitatea înfăptuirii reformei în economia României rezidă în forţele sociale care

doresc schimbarea, ca şi în existenţa condiţiilor obiective necesare, care să favorizeze

procesul din punctul de vedere al factorilor de producţie internă ce pot fi atraşi în activitatea

economică.

88

În sfera posibilităţilor de înfăptuire a reformei în economie am putea include:

potenţialul uman de care dispune economia naţională; potenţialul tehnico-ştiinţific şi de

cercetare; potenţialul productiv, cu caracter tehnic, economic şi organizaţional; credinţa şi

dorinţa oamenilor de mai bine; experienţa managerială românească, la nivel de microstructuri

economice, mezostructuri economice şi macrostructuri economice; grija managementului

geopolitic european şi internaţional de a nu se destabiliza această zonă a Europei etc.

Între necesitatea şi posibilitatea reformei economiei româneşti intervin în mod firesc

factorii frânători, atât de ordin obiectiv, cât şi de ordin subiectiv.

În cadrul factorilor frânători includem, de exemplu: un anumit tip de comportament

care se manifestă la nivel de individ, dar şi de sociogrupuri şi conducători de sociogrupuri, în

funcţie de modul în care se corelează interesele curente cu aşteptările viitoare privind aceste

interese; schimbarea şi cooperarea pe care nu toţi sunt în măsură să le realizeze; starea

economiei mondiale şi situaţia geopolitică a lumii, a vecinilor în special, care influenţează,

atunci când nu sunt favorabile, eficienţa managementului noii viziuni de dezvoltare etc.

În concluzie, putem aprecia că întotdeauna marile transformări care urmează să se

producă în viaţa economico-socială a unei colectivităţi umane sunt sub influenţa conjugată a

unor factori de mare complexitate, cu acţiune pozitivă şi negativă, interni şi externi, din

balansarea cărora rezultă tendinţa dominantă.

Viaţa demonstrează că, pe termen lung, acţiunea factorilor favorabili se impune, dar cu

costuri sociale mai mari sau mai mici, mai greu sau mai uşor de suportat. Esenţialul în cadrul

acestui proces normal este să fie dominante în manifestarea comportamentelor: înţelegerea,

adaptarea, cooperarea, acţiunile convergente, credinţa şi speranţa spre mai bine.1

1 C. Popescu, I. Gavrila, D. Ciucur, Teorie economica generala, vol II Macroeconomie, cap 17, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=454&idb=21

89

VII. Politica României în procesul integrării în U.E.

Politica ţării noastre de integrare în Uniunea Europeană ţine seama de o idee

fundamentală potrivit căreia această integrare este o necesitate durabilă, care presupune o

sumă de exigenţe economice, sociale, politice, culturale, pentru îndeplinirea cărora trebuie să

acţioneze concertat întreaga populaţie. Naţiunea română are nevoie să cunoască exact aceste

exigenţe, raportul în care ea se află cu ele, avantajele şi dezavantajele ce le implică un proces

de o asemenea amploare.

Conceptul de politică de integrare în Uniunea Europeană este deosebit de complex,

presupunând nu numai aspecte economice, ci şi aspecte sociale, politice, culturale ş.a.

Uneori acest concept tinde să urmeze logica politică, mai degrabă decât pe cea strict

economică. Raţiunile de natură politică devansează procesele de integrare cu piaţa comunitară

a bunurilor materiale şi serviciilor, precum şi cu piaţa capitalurilor, a forţei de muncă etc.

Asemenea raţiuni politice pot fi: dificultatea armonizării intereselor sectoarelor economice

care solicită protecţie crescândă; folosirea unor mijloace politice alternative pentru a se

influenţa procesele economice (de exemplu, politici de ajustare structurală, barierele

netarifare, metodele administrative etc.); folosirea la nivel naţional a unor forme fundamentale

de politică economică, cum ar fi politica de creştere economică, politica de distribuire a

veniturilor etc.

Aderarea României la Uniunea Europeană este o opţiune generală ce se găseşte în

relaţie cu reforma economică, cu edificarea unei societăţi noi, democratice, în ţara noastră.

Strategia naţională de pregătire pentru aderarea României la Uniunea Europeană şi

Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu ţin seama de

condiţiile concret istorice de la noi, de stadiul evoluţiei şi de perspectivele româneşti în

vederea integrării europene, de condiţiile concret-istorice de la noi, de stadiul de dezvoltare şi

de perspectivele economiei naţionale.

Acordul european de Asociere a României la Uniunea Europeană a intrat în vigoare la

1 februarie 1995. El instituie o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile

Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte. Acordul include o perioadă de

tranziţie cu durată de maximum zece ani, în două etape succesive, fiecare durând în principiu

cinci ani.

Ţinând seama de realităţile României şi de prevederile acestui acord, se cristalizează

trăsăturile principale ale politicii ţării noastre de integrare în Uniunea Europeană,

90

sistematizate după criterii precise. Cel mai util este criteriul metodologic de abordare a

diverselor laturi ale politicii de integrare.

Potrivit acestui criteriu, pot fi surprinse mai multe trăsături:

Includerea în substanţa acestei politici a obiectivelor proprii, naţionale, corelate cu

obiectivele globale, planetare, care să se armonizeze în dinamica lor temporală şi spaţială. Se

folosesc, astfel, sistemul promoţional, sistemul normativ pentru operaţionalizarea obiectivelor

specifice, împreună cu structurile administrative, cu tehnicile şi procedeele corespunzătoare

spaţiului economic planetar.

Conceperea modelelor de cooperare economică şi etapizarea procesului de integrare,

ţinându-se seama de sensurile multiple ale conceptului de integrare, care nu trebuie redus

cumva la cel de „asimilare” economică. Acest aspect poate declanşa confruntări de opinii în

interiorul ţării noastre, dar şi cu reprezentanţii altor ţări, cu cei care îşi oferă experienţa şi

serviciile pentru o integrare mutual avantajoasă. În acest context, nu trebuie să se admită

concesii pe seama suveranităţii şi a demnităţii naţionale.

Politica României de integrare în Uniunea Europeană ţine seama de situaţia concretă a

economiei noastre, de faptul că ea parcurge o evidentă tranziţie prin criză spre economia cu

piaţa concurenţială. Aceasta implică un management economico-social adecvat pentru

gestionarea corectă a reformelor, pentru eficientizarea activităţii economice la toate nivelurile

de agregare, astfel încât să se poată respecta angajamentele pe care ţara noastră, precum şi

partenerii ei, şi le-au asumat sau urmează să şi le asume pe plan internaţional.

Stabilirea în mod ştiinţific şi realist a formelor şi modalităţilor de integrare în Uniunea

Europeană, fixându-se exact reglementările legale, cadrul de înfăptuire a drepturilor şi

obligaţiunilor ce rezultă din relaţiile tot mai ample cu partenerii străini. Este important să se

ţină seama că se pot întâmpina unele dificultăţi care rezultă din aprecierea globală a situaţiei

ţării noastre, ca şi a situaţiei ţărilor superindustrializate, cu economie de piaţă avansată,

eludându-se unele dificultăţi cu care se confruntă chiar aceste ţări.

Oportunităţile pentru o calitate nouă în relaţiile specifice integrării României în

Uniunea Europeană derivă din caracterul de asociere pe care îl cunosc diverse acorduri ce se

stabilesc între România şi partenerii săi străini. Aceasta presupune urmărirea riguroasă a

opţiunilor stipulate în diferite acorduri de asociere, începând cu stabilirea lor şi ajungând la

punerea în operă, integral, a acestora pentru a se obţine cât mai repede posibil avantajele

reciproce.

La Summitul de la Copenhaga din decembrie 2002, România a obţinut menţionarea

datei de 1 ianuarie 2007 drept moment al aderării la Uniunea Europeană. S-a prezentat „Foaia

de parcurs” pentru următorii cinci ani, prin care s-au stipulat priorităţile pe care România

91

trebuie să le îndeplinească până la acea dată. În aprilie 2005, România a semnat acordul de

aderare, urmând să se îndeplinească procedurile corespunzătoare la nivel naţional şi Europa

până în 2007.

Obiectivele şi formele politicii României de integrare în structurile europene sunt

multiple şi interdependente în mod organic, deoarece unul sau mai multe obiective poate (pot)

genera o formă sau mai multe forme adecvate, greu de delimitat cu exactitate sub aspect

cantitativ şi calitativ-structural.

Astfel de obiective pot fi:

- utilizarea unui cadru propice de integrare economică complexă şi a unui dialog structurat

permanent în acest scop;

- stabilirea şi respectarea riguroasă a structurilor operaţionale compatibile cu interesul naţional

şi mondial, ca şi a aranjamentelor bi şi multilaterale cu statele lumii;

- ameliorarea utilizării avantajelor comerciale acordate României, care trebuie să exprime

accesul produselor româneşti pe piaţa comunitară;

- racordarea sistemului naţional de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică cu exigenţele

procesului mondial de integrare, sporind profitabilitatea oportunităţilor oferite prin

programele comunitare de cercetare în contextul dezvoltării societăţii informaţionale;

- încurajarea investiţiilor străine în România, prin ameliorarea cadrului legislativ şi prin luarea

în considerare a reglementărilor regionale sau globale pertinente;

- amplificarea relaţiilor interumane privind circulaţia persoanelor;

- continuarea modernizării sistemului de învăţământ românesc şi realizarea unei concordanţe

între filialele şi programele de studii existente în România şi cele ale Comunităţii Europene;

- promovarea şi intensificarea cooperării în domeniul culturii, al audiovizualului, al

informaţiilor şi comunicaţiilor pentru punerea în valoare a patrimoniului cultural românesc la

nivel regional şi global;

- elaborarea şi aplicarea, în cadrul politicilor comunitare de dezvoltare şi de cooperare, a

politicii naţionale compatibile cu standardele internaţionale.

Astfel de obiective şi forme implică o acţiune convergentă şi consecventă, ce trebuie

desfăşurată la toate nivelurile şi structurile societăţii româneşti, prin mecanisme adecvate, care

să permită integrarea României în structurile europene, sub aspect structural, funcţional şi

profitabil. Aceste mecanisme trebuie gestionate în mod operaţional la nivel central şi local,

prin instituţii specifice relaţiilor de parteneriat, care să urmărească sistematic promovarea şi

respectarea loială a drepturilor şi obligaţiilor reciproc asumate.

Politica României de integrare în Uniunea Europeană nu este un scop în sine, ci

trebuie să ducă la asigurarea prosperităţii populaţiei, cu atât mai mult cu cât realitatea

92

demonstrează că transpunerea în practică a acestei politici înseamnă avantaje incontestabile

pentru noi, dar şi unele renunţări.

Efectele politicii româneşti de integrare în Uniunea Europeană le putem sesiza pe

termen scurt şi pe termen lung.

Pe termen scut relevăm următoarele aspecte:

- stimularea activităţii economice, a producţiei, îndeosebi a celei pentru export;

- îmbunătăţirea exportului sub aspect cantitativ, calitativ şi structural, ca şi stimularea

importului raţional;

- impulsionarea restructurării economice, în general, şi a celei industriale, în special;

- incitarea infuziei tehnologice şi ştiinţifice;

- facilitarea accesului pe variate pieţe de desfacere cu bunuri de calitate superioară;

- utilizarea eficientă a asistenţei financiare externe;

- stimularea cooperării economice internaţionale în scopul îndeplinirii obiectivelor prioritare

din fiecare etapă de evoluţie a economiei;

- stabilitatea preţurilor pe piaţa internă şi jugularea inflaţiei;

- îmbunătăţirea funcţionării pieţei monetar-financiare;

- stimularea investiţiilor externe şi creşterea încrederii între partenerii de afaceri români şi

străini.

Pe termen lung, politica României de integrare în Uniunea Europeană vizează

următoarele aspecte:

- ridicarea nivelului de eficienţă economică printr-o activitate bazată pe raţionalitate

ştiinţifică, managerială şi ecologică, precum şi creşterea susţinută a standardului calităţii vieţii

populaţiei României, în cadrul economiei umane;

- crearea de zone de comerţ liber, prin eliminarea barierelor vamale şi a celor netarifare din

calea comerţului reciproc;

- corelarea preţurilor din ţara noastră cu cele din ţările avansate şi cu nivelul veniturilor

populaţiei, în special al salariilor;

- ridicarea dezvoltării economiei naţionale a României şi a economiei celorlalte ţări, prin

logica injoncţiunii tuturor şanselor relaţiilor internaţionale şi înlăturarea absolutizării unei

singure direcţii de înaintare;

- instaurarea unei diplomaţii realmente eficiente, prin lichidarea oricărei tendinţe de

superficialitate, de amatorism politic, de disensiuni ridicole privind corelarea interesului

naţional cu cel global, mondial.

93

Toate acestea sunt efecte ale unei politici economice multidimensionale, cu mai multe

alternative şi cu luarea în calcul a mai multor sensuri de mişcare în relaţiile internaţionale

promovate de România. 1

În pofida evidentei creşteri economice, România a înregistrat progrese reduse în ceea

ce priveşte convergenţa reală cu nivelurile venitului pe cap de locuitor din UE. Realizarea

nivelurilor de venit şi productivitate atinse în alte ţări din Europa rămâne una dintre

principalele provocări pentru România. În 2004, PIB pe locuitor la paritatea puterii de

cumpărare a crescut uşor până la 29% din nivelul comunitar. Cele mai recente date

disponibile arată că diferenţele dintre regiuni în ceea ce priveşte venitul sunt în creştere.

Rezultatele economice indică faptul că faza creşterii economice a început în 2000.

Noua formulare şi implementare a politicilor macroeconomice din România au fost prezentate

în cadrul Programului de guvernare pentru perioada 2001 – 2004, în concordanţă cu

orientările strategiei de dezvoltare pe termen mediu, realizate în cooperare cu Comisia

Europeană în martie 2000. Obiectivele şi măsurile specifice politicilor au fost introduse în

Programul economic de preaderare pentru România şi prezentate Comisiei Europene în august

2001 şi în Memorandumul de politici convenit cu FMI.

Una dintre priorităţile principale ale României este să realizeze o creştere economică

durabilă ce i-ar permite să reducă diferenţa faţă de alte membre ale UE. Aceasta este însă

posibil numai dacă o serie de alte precondiţii sunt îndeplinite mai întâi – cum ar fi disciplina

financiară, stabilizarea macroeconomică, dezvoltarea sistemului financiar şi îmbunătăţirea

climatului de afaceri. Creşterea economică poate apărea fie din schimbări în productivitatea

capitalului, a muncii, a tehnologiei sau a unei combinaţii a acestora.

Într-o economie incomplet restructurată şi adaptată la cerinţele UE, realizarea unei

convergenţe nominale poate afecta procesul de convergenţă reală(Daianu,2004):

- dat fiind faptul că România este o economie mică, deschisă, cu un nivel tehnologic şi

o productivitate scăzute(în comparaţie cu ţările din UE), transferul tehnologiei şi al capitalului

ar trebui să conducă la o creştere economică mai rapidă. Pe măsura intrării capitalurilor în

economie, creşterea productivităţii va antrena mărirea salariilor şi, într-un final, a preţurilor,

conducând apoi la o apreciere reală a cursului de schimb al monedei naţionale;

- în România, dezinflaţia din ultimii ani s-a realizat fără o pierdere(aparentă) de

producţie. Este nevoie atât de o abordare prudentă a dezinflaţiei, cât şi de o politică monetară

credibilă pentru a evita un eşec masiv;

1 C. Popescu, I. Gavrila, D. Ciucur, Teorie economica generala, vol II Macroeconomie, cap 26, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=454&idb=21

94

- apropierea aderării la UE va creşte presiunea asupra bugetului naţional: aderarea la

normele şi standardele UE va necesita importante resurse bugetare şi investiţii publice în

infrastructură, agricultură, protecţia mediului şi alte sectoare; România va trebui să

cofinanţeze proiectele de dezvoltare ale UE; costuri suplimentare vor apărea din plata

contribuţiilor la bugetul UE după aderare(aproximativ 800 de milioane de euro); un cost

semnificativ la buget va fi reprezentat de costurile de finanţare a tranzitiei sistemului actual de

pensii.1

Concluziile Raportului de monitorizare pe 2005 cu privire la îndeplinirea acquis-lui

comunitar de către ţara noastră sunt următoarele:

În ceea ce priveşte cerinţele economice aferente statutului de membru, România

continuă să îndeplinească criteriul unei economii de piaţă funcţionale. O punere în practică

serioasă a programului propriu de reforme structurale îi va permite să facă faţă presiunilor

concurenţiale şi forţelor de piaţă din cadrul UE. România şi-a menţinut pe ansamblu

stabilitatea macro-economică, deşi politica în acest domeniu a dus la creşterea dezechilibrelor

macro-economice. În plus, sunt necesare progrese şi în ce priveşte aspectele legale şi

administrative legate de mediul de afaceri, inclusiv prin aplicarea deciziilor referitoare la

faliment.

România a făcut progrese substanţiale în alinierea legislaţiei interne la legislaţia

Uniunii Europene şi va fi capabilă să-şi îndeplinească obligaţiile de Stat Membru al Uniunii

începând cu momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie de

domenii şi se va concentra pe consolidarea capacităţii administrative în ansamblul ei. Raportul

identifica trei stadii de pregătire pentru aderare:

Primul stadiu, în domeniile unde România este deja pregătită sau pregătirile sunt în

curs de desfăşurare şi care ar trebui terminate până la momentul aderării dacă ritmul actual

este menţinut. Acestea includ, de exemplu, transportul, prestaţia în domeniul aplicării

legislaţiei antitrust sau recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale în domeniul liberei

circulaţii a

persoanelor, care este una din libertăţile fundamentale pe care Uniunea le garantează.

Al doilea stadiu priveşte domeniile unde eforturi sporite sunt necesare; autorităţile

române sunt încurajate să îşi canalizeze mai bine eforturile pentru reforme în vederea

armonizării cu cerinţele Uniunii Europene în perioada care a mai rămas până la momentul

aderării. Aceste eforturi se referă inclusiv la atingerea unei prestaţii satisfăcătoare în aplicarea

legislaţiei referitoare la ajutoarele de stat, având în vedere progresul semnificativ înregistrat

recent; aplicarea legislaţiei vamale sau nevoia de a asigura un control financiar adecvat.1 Dinu Marin s.a., Economie europeana, Editura economica, Bucuresti, 2004

95

În final, un număr de domenii în care există îngrijorări serioase care cer o acţiune

imediată din partea României pentru ca aceasta să poată profita de beneficiile aderării la UE,

dar şi pentru a păstra echilibrul în cadrul Uniunii. Aceste domenii includ structurile şi

mecanismele necesare pentru participarea la Fondurile Structurale europene. De asemenea,

mai sunt controlul asupra industriei poluatoare, lupta împotriva corupţiei şi nevoia de a

asigura un nivel înalt în ceea ce priveşte siguranţa alimentară, care este atât în interesul

cetăţenilor Statelor Membre actuale cât şi al României. 1

În ce priveşte punctele tari pe capitole de negociere, în Raport se menţionează: situaţia

macroeconomică a continuat să se îmbunătăţească. România s-a bucurat de o creştere

economică robustă, concomitent cu îmbunătăţirea ratelor de ocupare a forţei de muncă,

colectare a taxelor şi cu reducerea inflaţiei. Reforme majore în sectoarele energiei şi

transportului au fost realizate conform calendarului propus.

Capitolul 2 – Libera circulaţie a persoanelor: un nivel înalt de armonizare a fost atins în ceea

ce priveşte recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale.

Capitolul 3 – Libera circulaţie a serviciilor: armonizarea legislativă în domeniul serviciilor

financiare a fost aproape finalizată.

Capitolul 4 – Libera circulaţie a capitalului: toate restricţiile din calea mişcării capitalurilor şi

plăţilor au fost înlăturate.

Capitolul 6 – Politica concurenţei: progrese importante au fost făcute în ceea ce priveşte

aplicarea legislaţiei anti-trust, iar capacitatea administrativă a Consiliului Concurenţei a

crescut semnificativ. Mecanismul de pre-consultare cu privire la ajutoarele de stat notificate

este funcţional. Nu au mai fost acordate ajutoare de stat sectorului siderurgic.

Capitolul 14 – Energie: Un nivel înalt de armonizare a fost atins, iar structurile administrative,

inclusiv organismele cu rol de reglementare a pieţei sunt operaţionale. Restructurarea

sectoarelor gaz şi electricitate se desfăşoară conform calendarului propus.

Raportul menţionează de asemenea şi punctele slabe: există riscul ca creşterea

economică să nu fie echilibrată: creşterea puternică, bazată pe consum a determinat o balanţă

comercială în deteriorare, iar aceasta cuplată cu reforma fiscală şi cu creşterea cheltuielilor

publice a determinat o creştere a deficitului public. Ritmul privatizării rămâne scăzut. Mediul

de afaceri legislativ şi administrativ, inclusiv aplicarea procedurii falimentului, are încă

nevoie de o îmbunătăţire considerabilă. Pieţei muncii îi lipseşte flexibilitatea, iar pe capitole

de negociere situaţia se prezenta astfel:

1 http://delegatie.infoeuropa.ro/Concluzii_RO.pdf

96

Capitolul 1 – Libera circulaţie a bunurilor: armonizarea deplină cu acquis-ul comunitar,

precum şi implementarea legislaţiei trebuie realizate urgent pentru a asigura aplicarea unor

proceduri de achiziţii publice transparente şi bazate pe principiile concurenţei.

Capitolul 3 – Libertatea de circulaţie a serviciilor: în ceea ce priveşte sectorul asigurărilor

auto, aplicarea redusă a regulilor cu privire la daunele către terţe părţi şi procentul

considerabil de maşini neasigurate cauzează probleme serioase. Dacă eforturile de aplicare a

legislaţiei referitoare la asigurările auto nu sunt accelerate, controlul la frontieră al

autovehiculelor va fi menţinut la aderare.

Capitolul 5 – Dreptul societăţilor comerciale: aplicarea redusă a actualei legislaţii referitoare

la protecţia drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală datorată slabei capacităţi

administrative trebuie remediată urgent. Măsuri sporite sunt necesare pentru finalizarea

armonizării legislative.

Capitolul 7 – Agricultură: pregătirile pentru agenţiile de plăţi, a sistemului integrat de

administraţie şi control trebuie accelerate dramatic. Eforturi considerabile sunt necesare de

asemenea în sectorul veterinar, în mod special pentru îmbunătăţirea sistemului de control

veterinar pe piaţa internă, realizarea eficientă a controlului bolilor la animale, asigurarea unui

control sigur al encefalopatiilor spongiforme transmisibile şi controlul sub-produselor animale

şi aplicarea standardelor UE în domeniul sănătăţii publice în sectorul veterinar.

Capitolul 10 – Impozitarea : Capacitatea administrativă şi de management generală trebuie

îmbunătăţită. Trebuie accelerat urgent ritmul implementării sistemelor IT interoperabile de

impozitare.

Capitolul 13 – Politică socială şi de ocupare: trebuie acordată atenţie imediată îmbunătăţirii

stării de sănătate a populaţiei şi a cheltuielilor cu sănătatea. Accesul la servicii de sănătate, în

special pentru comunitatea romilor, trebuie îmbunătăţit.

Capitolul 21 – Politică regională şi coordonarea instrumentelor structurale: eforturi

semnificative sunt necesare pentru consolidarea cadrului instituţional, inclusiv creşterea şi

consolidarea capacităţii administrative şi a cooperării între structurile de la nivel central şi

regional. Trebuie garantat un management sănătos al fondurilor de la Uniunea Europeană.

Capitolul 22 – Protecţia mediului: în domeniul poluării industriale sunt necesare eforturi

semnificative pentru ca autorizaţiile emise de administraţiile locale şi regionale agenţilor

economici care intră sub incidenţa directivei de Prevenire şi Control Integrat al Poluării să fie

conform standardelor. Capacitatea administrativă generală trebuie întărită.

Capitolul 24 – Justiţie şi afaceri interne: în primul rând, pregătirile pentru implementarea

acquis-ului Schengen şi gestionarea viitoarelor frontiere externe ale Uniunii trebuie accelerate

semnificativ. Trebuie să se clarifice sursele de finanţare mobilizate pentru a răspunde

97

cerinţelor specifice de management la frontieră; trebuie îmbunătăţită în continuare capacitatea

operaţională în termeni de personal, formare profesională şi echipamente. În al doilea rând,

eforturile României de luptă practică împotriva corupţiei şi a fraudei trebuie îmbunătăţite

semnificativ. Legislaţia existentă în domeniul luptei anti-corupţie trebuie aplicată riguros, iar

corupţia din structurile de aplicare a legii trebuie atacata ferm. Mai mult, trebuie să existe o

implementare total transparentă, responsabilă şi strictă a tuturor codurilor etice si

deontologice pentru funcţionarii publici, însoţită de o aplicare consecventă a pedepselor

penale pentru a transmite un mesaj puternic de descurajare a faptelor de corupţie.

Toate aceste aspecte subliniate sunt aspecte roşii care necesită acţiuni corective

urgente pentru menţinerea datei ţintă de 1 ianuarie 2007. Comisia continuă să monitorizeze

pregătirile României pentru aderare şi să încurajeze ţara pe calea reformelor în perioada care a

mai rămas până la aderare pentru a-i asigura integrarea fără probleme în Uniunea Europeană.1

VIII. Câştigători şi perdanţi ai globalizării economice

În plan economic, globalizarea conţine premise favorabile pentru sporirea nivelului

mediu al eficienţei globale a factorilor de producţie la nivel planetar. Pe acest fond se creează

premise pentru creşterea veniturilor posesorilor de factori de producţie.

Dar roadele globalizării sunt, cel puţin până în prezent, inegal repartizate între diferite

categorii de subiecţi participanţi la proces. Până la ora actuală, principalii câştigători ai

globalizării au fost statele dezvoltate din punct de vedere economic. „Evadarea” unui număr

de ţări de la statutul de ţări în curs de dezvoltare spre cel cu dezvoltare medie, reducându-şi

decalajele faţă de cele dezvoltate, reprezintă doar excepţia de la tendinţa principală de

repartizare a roadelor globalizării economice. Până acum globalizarea a fost făcută de către

cei puternici în favoarea lor.

Unei părţi de 14% din populaţia globului, cea cu venituri superioare mediei, îi revine

76,7% din Produsul Mondial Brut (PMB), în timp ce 86% din populaţie, cea cu venituri sub

media mondială, deţine 23,3% din PMB, decalajul mediu dintre cele două structuri fiind de

peste 17/1, superior celui din anii '60. După unele evaluări, 345 de familii, cele mai bogate de

pe planetă deţin venituri şi active egale cu cele pe care le posedă 2,3 miliarde de persoane.

Asemenea inegalităţi, în creştere, pot deveni surse de conflicte economice, un atentat la adresa

1 http://delegatie.infoeuropa.ro/CMR_points_RO.pdf

98

securităţii umane. Pentru importante structuri ale populaţiei ele accentuează insecuritatea

economică, alimentară, de asigurare a sănătăţii, social-culturală etc.

Globalizarea integrează segmentele şi structurile planetare şi ale economiei mondiale,

dar şi fragmentează societatea: ea devine din ce în ce mai diferenţiată; agenţii economici mai

vulnerabili sunt eliminaţi din câmpul acţiunii economice într-un timp mai scurt, fapt ce

accentuează procesul de concentrare a proprietăţii şi deciziei în activitatea economică. Deşi pe

plan mondial şi la nivelul fiecărei ţări se înregistrează creşterea numărului de întreprinderi

mici şi mijlocii (IMM), dependenţa lor faţă de firmele mari se accentuează, ca şi

vulnerabilitatea lor în competiţia mai accentuată din economia mondială.

Noua fază a globalizării amplifică inderdependenţele dintre economiile naţionale

(mijlocite de schimburile externe, internaţionalizarea capitalului şi a producţiei), dar şi

inegalităţile dintre diferite celule ale economiei mondiale rămân evidente: 150 de state în curs

de dezvoltare deţineau în 1998 circa 24,5% din Produsul Mondial Brut (PMB), comparativ cu

28,6% în 1982; a crescut corespunzător ponderea deţinută de către grupul ţărilor dezvoltate.

Un segment de 20% din populaţia globului, provenită din ţările dezvoltate, deţin 85,5% din

soldul economiilor concentrate în sistemul bancar, 84,7% din produsul mondial brut. Peste

75% din valoarea comerţului mondial revine la 20 dintre statele lumii, dintre care se

detaşează: SUA, Germania, Japonia, China, Franţa, Canada, Marea Britanie, Italia, Belgia,

Olanda, Mexic, Coreea de Sud, Spania etc. Firme având locaţia în şase ţări (SUA, Germania,

Japonia, China, Canada, Marea Britanie) deţineau în anul 2000 aproape jumătate (49,3%) din

exporturile mondiale, rolul decisiv în rândul acestora avându-l CTN sau filialele lor cu locaţii

în aceste ţări.

Schimburile economice internaţionale sunt polarizate în cadrul „triadei” – UE, SUA,

Japonia – fapt ce ţine de factori geografici, dar mai ales de apropierea nivelurilor de

dezvoltare economică. 1

IX. Globalizare – pro sau contra?

Posibilitatea creării unei noi ordini sociale şi culturale globale este alimentată astăzi de

o serie de factori, în special politici şi economici. Deşi mulţi acceptă globalizarea în termeni

generali, unii o privesc cu optimism, iar alţii cu pesimism. Dincolo de retorica obişnuită pe 1 C. Popescu, I. Gavrila, D. Ciucur, Teorie economica generala, vol II Macroeconomie, cap 27, http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=454&idb=21

99

acest subiect se ascund anxietăţi şi speranţe reale legate de ceea ce ar putea să facă, bun sau

rău, globalizarea pentru noi.

Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată, şi probabil nici

definită. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese

complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diferite ale unei societăţi. Ea poate fi un

fenomen, o ideologie, o strategie sau toate la un loc. Astfel, Thomas Friedman autorul lucrării

„The Lexus and the Olive Tree: Understanding Globalization” spune că globalizarea este

integrarea la nivel mondial a pieţelor financiare, statelor naţiune şi a tehnologiilor în cadrul

unei pieţe libere capitaliste la o scară nemaiântâlnită până în prezent, iar în opinia Fondului

Monetar Internaţional, „Globalizarea economică este un proces istoric, rezultatul inovaţiilor şi

al progresului tehnologic. Se referă la creşterea continuă a integrării economiilor lumii,

datorată în special fluxurilor comerciale şi financiare. Termenul se referă de asemenea la

mişcările de populaţie( forţa de muncă ) şi cunoştinţe( tehnologie ) peste graniţe.”1

Napoleon Pop, expert în economie mondială, susţinea în cadrul unui seminar organizat

de Asociaţia Culturală „România în lume” în care s-a abordat fenomenul globalizării că

fenomenul de globalizare va include treptat toate ţările, indiferent de gradul lor general de

dezvoltare, întrucât tehnologia comunicării are o penetrabilitate care face abstracţie de

posibilităţile economice limitate ale unor parteneri. Promotorii globalizării tehnologice au de

regulă resursele necesare unei astfel de penetrări. În aceste condiţii, pentru România sunt

pertinente două întrebări, şi anume:

Ne este indiferent cum se va putea răspunde provocărilor globalizării?

Cât de importante sunt viteza şi momentul de corelare a sistemului naţional la

fenomenul globalizării, dacă dorim să beneficiem de avantajele şi efectele globalizării?

Răspunsul la aceste întrebări nu-l putem disocia de opţiunea integrării României în U.E.,

întrucât la o atentă analiză, aderarea României la U.E. este tocmai vehicolul de care avem

nevoie, poate ultimul, pentru a se putea face faţă globalizării de o manieră interactivă, cu

promovarea propriilor interese, într-un sistem politico-economic deschis şi concurenţial.

Trebuie de subliniat că, în etapa în care ne aflăm pe drumul aderării României în

U.E.,beneficiem, în raport cu globalizarea, de următoarele:

U.E. este o mare şansă în curs de a fi „consumată” de România, pentru o globalizare în

care să ne regăsim propriile interese;

U.E. este mijlocul perfect pentru a se putea răspunde provocărilor globalizării, pentru

că pătrundem în acest fenomen cu un accept al partenerilor, accept care nu este lipsit de

importanţa pentru locul pe care ni-l dorim în fenomenul globalizării; 1 www.globalizarea.com

100

Aderarea la U.E. ne oferă abordarea instituţionalizată a propriei noastre globalizări – nu una

inerţială sau „originală”, pe bază de dialog şi negociere, cu integrarea voinţei ş i intereselor

noastre.

După cum este cunoscut, fenomenul general de globalizare cuprinde trei paliere sau

niveluri, a căror deschidere se face într-o ordine deloc întâmplătoare.

Definiţiile încep cu globalizarea tehnologică, corolarul globalizarii politice si

economice.

Globalizarea tehnologică a schimbat teoria economică clasică, tradiţională, arătând că

producţia şi comerţul se bazează în prezent din ce în ce mai mult pe know-how, inovaţie,

cercetare şi dezvoltare, servicii şi infrastructură de comunicare şi mai puţin de resurse

naturale, utilaje şi echipamente industriale.

Globalizarea politică reflectă hegemonia ideologiei neoliberale în care a triumfat

economia de piaţă şi dominaţia modelului democratic occidental în deciziile interne ale unei

ţări şi deciziile dintre ţări. Victoria democraţiei a fost facilitată de beneficiile globalizării

tehnologice, care a realizat mariajul între informaţie şi tehnologia de comunicare, aceasta din

urmă dând o viteză de diseminare incredibilă primei.

Globalizarea economică reflectă mondializarea şi internaţionalizarea comerţului,

producţiei şi consumului. Tranzacţiile electronice, dezvoltarea transnaţionalelor şi formarea

de alianţe strategice transced graniţele ţărilor, iar cifrele de afaceri ale unor entităţi economice

depăşesc cu mult PIB-ul a numeroase ţări.

Uniunea Europeană este o cauză şi un efect al globalizării. Evoluţia unor ţări din

Europa Occidentală spre Uniunea de azi a fost un proces de integrare regională, acompaniat

însă de evenimente cu o influenţă planetară. Iată câteva exemple: 1945 – crearea ONU; 1965

– criza cubaneză; 1968 – crearea Clubului de la Roma şi lansarea teoriei limitelor creşterii;

1972 – Conferinţa Internaţională asupra Mediului de la Stockholm; 1973 – prima criză a

ţiţeiului; 1979 – politica uşilor deschise promovată de China populara; 1980 – începuturile

tehnologiei înalte în Silicon Valley; 1985 – lansarea „glasnost şi perestroika” ale lui

Gorbaciov; 1991 – războiul din Kuwait şi operaţiunea Desert Storm; 1993 – Conferinţa de la

Rio privind mediul şi dezvoltarea; 1997 – lărgirea NATO etc.

O sintagmă „fără frontiere”, apărută în România de după 1989, trece mai puţin

observată în ceea ce priveşte semnificaţia şi profunzimea ei în raport cu fenomenul de

globalizare. Dar efectele se fac simţite la nivelul comunităţilor de toate tipurile, în cadrul

politicilor sociale care, afectând individul, au devenit sensibile pe plan internaţional( ex. copiii

străzii, situaţia ţiganilor ), la nivelul mass-mediei.

101

Din păcate, asistăm la globalizări în subdomenii care, prin percepţie şi evaluare

internaţională, produc fenomene adverse în imaginea ţării, în timp ce procesul globalizării la

nivel economic şi politic încă are de recuperat o dinamică mult încurajată de stabilirea

calendarului exact al intrării noastre în U.E. .

Totuşi decizia politică internă de integrare a României în U.E. se numără printre cele

mai importante privind conştientizarea provocărilor impuse de globalizare. Nu acelaşi lucru se

poate spune despre răspunsul efectiv la această decizie, România ajungând în ultimul grup de

negocieri pentru aderare. Şi, cu toate acestea, trebuie de remarcat că, în faţa fenomenului de

globalizare, România are câteva puncte forte.

Astfel, la nivelul globalizării politice sunt de menţionat desideratele pentru o economie

de piaţă şi un model democratic de tip occidental.

La nivelul globalizării economice, să nu uităm că România este membru GATT,

membru fondator al Organizaţiei Comerţului Mondial, membru asociat la UE cu care

funcţionează o uniune vamală de liberă circulaţie a bunurilor şi serviciilor, membru în zona de

comerţ liber CEFTA, are multe acorduri de liber schimb bilaterale regionale.

Mai mult decât declarativ, economia românească este deschisă economiei mondiale şi

s-a racordat la reguli de comportament internaţional( taxe vamale, bariere netarifare, ajutorul

de stat, licitaţiile publice etc.); există însă handicapul funcţionalităţii economiei de piaţă

româneşti, care trebuie depăşit.

La nivelul globalizării tehnologice, putem aminti doar elemente de nişă, însă cu

importanţă( ex. soft şi programatori de soft), pentru care ar trebui mai multe eforturi, la nivel

naţional, de valorificare şi promovare internaţională. Nu trebuie minimizat faptul că România

are unele pieţe funcţionale sofisticate (ex. piaţa valutară şi parţial cea de capital), dar

integrarea acestora, atât în piaţa internă cât şi cea externă, nu poate fi făcută din cauza

mecanismelor incomplete ale altor pieţe (forţa de muncă, servicii, a unor produse agricole

etc.).

Punctele forte, cu relevanţă mai mare în manifestare şi nu neapărat în numărul lor, ne

dau perspectiva a cel puţin trei şanse bune pentru România faţă de globalizare:

Acordând atenţia necesară globalizării tehnologice, am putea să stopăm manifestarea

modelului tradiţional pervers de dezvoltare generală a României, valabil de 150 de ani, care a

avut ca efecte creşterea permanentă a ecartului negativ între nivelul de trai (PIB/loc.) şi

nivelul productivităţii muncii la noi faţă de celelalte ţări europene dezvoltate.

Poate cea mai importantă şansă, legată inclusiv de aplicarea corectă a strategiei de

dezvoltare economică a României pe termen mediu, ar fi compatibilizarea evoluţiei României

102

cu tendinţele partenerilor noştri europeni, aşa cum se vor manifesta acestea la momentul

aderării noastre în U.E.

Revenind la problema României privind maniera de integrare în fenomenul

globalizării – activă sau pasivă – trebuie să conştientizăm faptul că ne putem expune unui risc,

practic nepermis. Acest risc poate fi generat de:

Neconsolidarea punctelor forte ale României în procesul de globalizare;

Neadăugarea de noi puncte forte pentru globalizarea activă, în ritm alert printr-o

reformă reală şi finalizarea rapidă a tranziţiei;

Nerespectarea programului de aderare convenit prin strategia comună cu U.E.

Eventualele slăbiciuni ale negocierilor de aderare la U.E.

Acest risc al tăvălugului „globalizării posibile” , tocmai prin acţiune internă

insuficientă şi inerţie internaţională, înseamnă includerea României în fenomenul de

globalizare acolo unde poate nu ne-o dorim.

Riscul tăvălugului ar însemna aplicarea pentru România a definiţiei lui Martin Khor:

„Globalizarea este ceea ce pentru lumea a treia s-a chemat, câteva secole, colonizare.

În legătură cu cele arătate mai sus, cunoscutul om de ştiinţă şi animator al unor

importante dezbateri internaţionale, Bertrand Schneider, secretar general al vestitului Club de

la Roma, apreciază că „globalizarea constituie o tendinţă care se manifestă în economia

mondială, tendinţă accelerată de dezvoltarea societăţii informaţionale în care ne aflăm în

prezent”. Apreciind că informatizarea societăţii este o transformare mult mai amplă şi

profundă, globalizarea fiind doar un aspect al ei, „acest aspect, alături de multe altele ridică

mari semne de întrebare în legătură cu capacitatea statului de a guverna şi rolul pe care acesta

trebuie să-l joace în noua societate omenească”. Autorul ridică problema statului naţional

deoarece „globalizarea presupune existenţa unei interdependenţe atât de strânse între statele

naţionale încât nimeni nu mai poate şti cu precizie câtă libertate de mişcare mai au în realitate

guvernele naţionale, mai cu seamă în ceea ce priveşte problemele economice, fluxurile de

capital (care utilizează din plin informaţia computerizată) şi ratele de schimb valutar care

eludează controlul băncilor centrale”.1

Pentru Denis de Rougemont, mare filosof al istoriei din secolul abia încheiat, esenţa

conceptului Europa poate fi cuprinsă într-un singur cuvânt: aventura.

Introducerea monedei euro, ambiţia unei politici externe şi de apărare comune, crearea

- chiar - a unei armate europene sunt fapte sau (deocamdata doar) iniţiative ce mărturisesc că

aventura europeană este departe de a-şi fi secătuit resursele şi motivaţiile. Iar cel mai recent şi

mai spectaculos episod al acestei aventuri, în plină desfăşurare, este extinderea, fără 1 www.romaniainlume.ro

103

precedent, către est şi sud, a Uniunii Europene. Noţiunea de aventură o conţine, obligatoriu, şi

pe aceea de risc. Extinderea UE este, şi ea, în multe privinţe o operaţiune riscantă.

Economistul american Milton Friedman, una dintre autorităţile mondiale în domeniu ale

momentului, crede că moneda unică europeană este un demers riscant. Laureatul Premiului

Nobel pentru economie apreciază că este „foarte posibil“ ca zona euro va intra în colaps „în

următorii câţiva ani“. Bine-bine, am putea spune, cum să nu facă asemenea previziuni un

economist american, adică din zona dolarului. Indiferent însă dacă spusele lui se vor confirma

sau nu, argumentele produse de el nu pot fi nesocotite. Euro - spune Friedman - este

ameninţată de „diferenţele tot mai mari dintre state“. În interiorul UE „sunt probleme diferite

pentru ţări diferite“. În sfârşit, „este dificil să realizezi o uniune economică între state cu

economii, culturi şi limbi substanţial diferite“. Sceptici în privinţa UE există şi de partea

europeană a Atlanticului. Unul dintre ei este sociologul, politologul şi filosoful Ralf

Dahrendorf, european sută la sută, căci, de origine germană, este acum cetăţean britanic.

„Lărgirea Uniunii cu ţări care ani de zile au trăit într-o altă realitate politică şi au altă

experienţă istorică reprezintă o mare provocare şi pentru membrii de până acum ai Uniunii, şi

pentru noii primiţi“ - constată Dahrendorf. Mari diferenţe există însă şi între cei din vechea

Europă. „Politica economică a Marii Britanii este alta decât a Franţei sau Germaniei - explică

el. Marea Britanie are o economie destul de dinamică şi servicii publice relativ slab

dezvoltate. Germania are un foarte bun sistem de ocrotire socială, dar economia ei este, de

câţiva ani, în stagnare.“Nerealistă i se pare lui Dahrendorf şi ideea unei politici externe

europene comune. Statele vest-europene au, prin tradiţie, „zone de interes special, care sunt

importante numai pentru ele“. Aşa, de pildă, „Franţa menţine relaţii speciale cu Africa

francofonă, Marea Britanie are Commonwealthul, iar pentru Olanda este deosebit de

important ce se intamplă în Indonezia şi insulele din vecinătatea acesteia“. Şi atunci, se

întreabă Dahrendorf, „ne putem imagina că politica externă dusă de diferite ţări ale Uniunii şi

care se concentrează pe diferite zone să poată fi înlocuită de o politică comună?“ Şi Friedman,

şi Dahrendorf cred că, pe măsură ce Uniunea Europeană se consolidează şi îşi multiplică

funcţiunile, reglementările sale devin tot mai constrângătoare pentru statele membre.

Friedman se adresează „prietenilor“ săi europeni pe un ton povăţuitor, dar nu lipsit de

fermitate, îndemnându-i: „Aboliţi regulile şi reglementările voastre. Economia europeană este

prea împovărată de reguli şi reglementări“. După părerea lui, „nu e nimic rău dacă fiecare ţară

îşi consolidează temeliile“. În acelaşi sens pledează şi Dahrendorf, care crede că Strategia de

la Lisabona a UE este „total nerealistă“, întrucât „prevede ca politica economică comună să

fie impusă guvernelor care se confruntă cu probleme proprii“. Altfel spus, nici politica externă

comună, nici politica economică comună - căci ambele ar fi nerealiste, deci riscante. Dar

104

aventura edificiului european presupune tocmai noi şi noi demersuri, oricât de îndrăzneţe sau

hazardate ar părea ele. Sigur, în istoria de peste 50 de ani a Europei Unite, în tipare

instituţionalizate, au existat şi înfrângeri. Primele două proiecte ale ideii europene postbelice

au fost eşecuri răsunătoare. Comunitatea Oţelului şi Cărbunelui, Comunitatea Defensivă au

murit inainte de a se naşte. Dar construcţia/aventura europeană a continuat cu tenacitate şi

chiar dacă lucrătorii ei vorbesc tot mai multe limbi, edificiul seamănă tot mai puţin cu un Turn

Babel.1

În finalul lucrării „Economie europeană”, Dinu Marin supune atenţiei cititorilor două

scenarii despre cum vede România viitorul Uniunii Europene: unul optimist, poate utopic, şi

celălalt realist-moderat.

Într-o viziune optimistă, ar fi posibilă o Europă rapid unificată, consolidată politic,

animată de principiul universalităţii valorilor sau reperelor fundamentale, pătrunsă de spiritul

educaţiei culturale, dar care să prezerve cu predilecţie acele sensibilităţi şi nuanţe culturale

reciproc complinitoare.

Din punctul de vedere al impulsionării reformelor economice şi politice din România,

acest scenariu ar fi cel mai recomandabil în vederea desăvârşirii unei construcţii europene

armonioase, dezirabil atât pentru partenerii Uniunii, cât şi pentru ţările aflate în proces de

aderare. Vom trece în revistă elementele caracteristice cele mai importante:

1. Adoptarea unei constituţii europene

2. Construirea unui echilibru dinamic între prosperitatea pieţei unice europene şi

drepturile sociale

3. Simplificarea procesului de luare a deciziilor la nivelul UE

4. Cooptarea rapidă a tuturor statelor care au încheiat acorduri cu UE

5. Necesitatea definirii şi instituţionalizării riguroase a procedeelor de lobby şi a

statutului consultativ pe lângă instituţiile europene decidente pentru organizaţiile

neguvernamentale majore

6. Promovarea unui concept realist şi unitar de securitate pentru noua Europă

7. Refondarea sistemului educaţional european în vederea construirii unei identităţi

comune.

În viziunea unui scenariu realist-moderat, viziune pe care o consider mai apropiată de

realitate, ar fi posibilă o Europă cu o transformare organizaţională prudentă, cu tendinţă

temporizantă a ritmului reformelor interne, prealabile aderării a noi membri, marcată de

sincope periodice, evoluând către o arhitectură politică şi constituţională cel mult confederală,

1 http://www.lumeam.ro/nr6_2004/plus_minus_2000.html

105

asumând o filosofie a extinderii spre est în trepte, precum şi persistenţa mai multor viteze in

privinţa asumării uniunii monetare sau a altor capitole controversate.

O asemenea perspectivă, mai puţin favorabilă accelerării ritmului de acceptare a noi

state membre, care să nu presupună o depăşire radicală a actualei situaţii de criză (paralizie,

conform anumitor autori) decizional-instituţională din cadrul Uniunii de după Maastricht, nu

s-ar putea dovedi prea favorabilă propulsării reformelor din România şi s-ar caracteriza prin

următoarele elemente:

1. Menţinerea unei relative polarizări naţionale a priorităţilor de politică generală şi a

ambiguităţii cu privire la orientarea profederalistă a UE

2. Stabilitate relativă şi o creştere sincopată a forţei monedei europene

3. Continuarea disoluţiei tacite a statelor-naţiune şi căderea în desuetudine a

orientărilor etnocentriste, însoţită de creşterea rolului regiunilor şi euroregiunilor

4. Conservarea unei cooperări politice şi de securitate limitate

5. Ezitări în aplicarea unei strategii comune în privinţa politicilor sociale

6. Incompleta eliminare a „deficitului democratic”

7. O abordare puternic gradualistă cu privire la extinderea Uniunii Europene

România nu joacă un rol direct şi oficial în procesul de regândire a mecanismului

instituţional, fiind preocupată de realizarea propriilor angajamente şi deziderate. Considerăm

că România ar putea să-şi îmbunătăţească participarea în cadrul modelului european printr-o

strategie aferentă.1

1 Dinu Marin ş.a., Economie europeană, Editura economică, Bucureşti, 2004

106

B I B L I O G R A F I E

1. C. Popescu, I. Gavrilă, D. Ciucur, Teorie economică generală, vol II

Macroeconomie, www.ase.ro/biblioteca

2. Coralia Angelescu, Dumitru Ciucur(coordonatori), Economia României şi UE - vol I

www.ase.ro/biblioteca

3. Coralia Angelescu, Dumitru Ciucur(coordonatori), Economia României şi UE - vol

II www.ase.ro/biblioteca

4. Dan Voiculescu, Competiţie şi competitivitate, Editura Economică, Bucureşti, 2001

5. Daniela Luminiţa Constantin, Economie regională, www.ase.ro/biblioteca

6. D. Daianu, R. Vranceanu, Strategii de politică monetară şi curs de schimb în

contextul aderării României la UE, studiul nr.2, Institutul European din România,

2004

7. D. Daianu, R. Vranceanu, România si Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iaşi,

2002

8. D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică,

Bucureşti, 2004

9. Dinu Marin, Economia României, www.ase.ro/biblioteca

10. Dinu Marin, Economie şi globalizare, ***, Economia …, cap 24,

www.ase.ro/biblioteca

11. Dinu Marin, Globalizarea şi aproximările ei, Editura Economică, Bucureşti, 2004

12. Dinu Marin, Economie contemporană. Ce este globalizarea?, Editura Economică,

Bucureşti, 2000

13. Dumitru Ciucur, Iulian Tănase, Interdependenţe economice internaţionale, ***,

Economia…, cap 23, www.ase.ro/biblioteca

14. Dumitru Miron, Gabriela Drăgan, Laura Păun, Florin Ilie, Mihaela Cibian,

Economia integrării europene, Editura ASE, Bucureşti, 2002

15. Dumitru Miron, Integrarea economică regională; de la prototip la producţia in serie,

Editura Sylvi, Bucureşti, 2000

16. G. Postelnicu, C. Postelnicu, Globalizarea economiei, Editura Economică,Bucureşti,

2000

17. Gabriela Drăgan, Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.

Politici comune ale UE, www.ase.ro/biblioteca

107

18. Ilie Gavrilă, Dan Niţescu, Nicolae Moroianu, Caracterizare generală a economiei cu

piaţă concurenţială. Tablou al economiei contemporane, ***, Economia …, cap 3,

www.ase.ro/biblioteca

19. Ioan Bari, Economia mondială, Editura didactică şi pedagogică, RA Bucureşti, 1997

20. Maria Barsan, Integrare economică europeană,

www.idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri

21. Monitorul Oficial nr.742/2005, Legea nr.21/1996- legea concurenţei republicată

22. Nicolae Păun, Istoria construcţiei europene,

www.idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri

23. O. Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, All educational, Bucureşti, 1999

24. Sapir A., An Agenda for a Growing Europe, European Comission, Brussels, 2003

25. Raportul de monitorizare 2005 pentru România – versiunea din 18 octombrie,

www.delegatie.infoeuropa.ro

26. Revista ,,Administraţie şi management public”, nr.3/2004

27. Revista ,,Tribuna economică”, nr.24/2006

28. Rodica Milena Zaharia, Economie mondială, www.ase.ro/biblioteca

29. S. Dumitrescu, A. Bal, Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999

30. World Economic Forum, The Lisbon Review 2004: An Assessment of Policies and

Reforms in Europe, 2004

31. www.globalizarea.com

32. www.globalizarea.com

33. www.romaniainlume.ro

34. www.europeana.ro

35. www.lumeam.ro

36. www.mie.ro

37. www.infoeuropa.ro

38. www.capital.ro

39. www.economistul.ro

40. www.biblioteca.ase.ro/resurse/resurse_electronice/teze

108