Miturile comunismului românesc Sub direcţia lui Lucian Boia

Bortoş Ana Alexandra

Grupa 2, Anul II

Cele două feţe ale mitologiei comuniste

LUCIAN BOIA

Orice ideologie poate fi tratată sau analizată ca mitologie. Un bun exemplu îl reprezintă ideologia comunistă care este unică în raport cu orice altă ideologie, nu prin dimensiunea sa mitologică, ci mai degrabă prin îmbinarea a două mitologii contradictorii, dar având o legătură între ele. Mitologia comunistă se afirmă în aceiaşi măsură ca deterministă şi voluntaristă, libertară şi totalitară, democratică şi elitistă, internaţionalistă şi naţionalistă, structurală şi evenimenţială.

Teoria marxistă se bazează pe un principiu determinist. Acest pricipiu este compus din valoare - munca fizică a proletarului, salariul acestuia corespunzând numai unei părţi a valorii create şi plusvaloarea - care revine capitalistului. Acest principiu determină un dezechilibru: un pol al societăţii are tot mai multă bogăţie, iar celălalt pol are tot mai multă sărăcie.

Secolul XX este secolul când determinismul marxist a alunecat spre voluntarism, odată cu venirea lui Trotsky şi a lui Lenin. Un mic grup de oameni bine organizaţi şi care dispuneau de un proiect concret de viitor puteau cuceri puterea. Apărea în prim-plan ideea unei economii noi, a unei societăţi noi şi a unui om nou, totul devenea posibil.

Proiectul marxist originar propunea schimbarea temeliilor lumii. Aşa se explică acţiunile lui Ceauşescu în ceea ce priveşte reconstruirea oraşelor, satelor, nivelarea formelor de relief, asanarea Deltei, secarea lacurilor şi inventarea altora noi.

Totodată, proiectul originar al comunismului stipula eliberarea omului alineat de nedreptate, ipocrizie şi minciună. Omul trebuia să devină liber, iar orice constrângere trebuia să dispară. În teorie, accentul era pus pe individ, nu pe corpul social. În realitate, individul şi societatea se contopeau. Procesul de consolidare permanentă a statului (statul-partid) a condus chiar la dispariţia statului. Accentul a trecut de la individ la societate. Ceea ce era bun pentru societate, implicit devenea bun şi pentru individ.

Mitologia comunistă originară s-a afirmat ca profund democratică, dar, de fapt, exponentul maselor era partidul, iar partidul se întruchipa în liderul său. Conform pricipiului, doctrina comunistă ar fi trebuit să îngroape naţionalismul, dar aceasta l-a asimilat şi chiar l-a exacerbat.

Un Făt-Frumos de Laborator, un Făt-Frumos de Tip Nou: ’’Omul Nou’’

ANTOANETA TĂNĂSESCU

Un titlu foarte similar cu o formulă propagandistică care promovează un optimism plăpând. Cuvintele se întorc împotriva ideilor pe care ar trebui să le numească, sintagma ’’Făt-Frumos’’ nu este simbolul binelui.

În expresia’’Omul Nou’’ cuvintele îşi contrazic înţelesurile. Comuniştii îşi făceau propagandă folosindu-se de simboluri vechi şi de marele ideal al lumii creştine: o personalitate nouă. Omul nou este îndemnat să dispreţuiască nu numai iubirea, ci şi speranţa, să nu se încreadă în nimeni, să nu fie interesat de cunoaşterea de sine.

Societatea socialistă este bazată pe principiul colectivităţii. Nu trebuie să existe o personalitate izolată ’’interesele colectivului sunt mai presus decât interesele individului’’.

Astfel, Omul Nou devine inamicul numărul 1 al omului. El este un FăT-Frumos de Laborator, de laboratorul serviciilor secrete şi al secţiilor de presă ale partidelor.

Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin

ZOE PETRE

Femeia şi-a evidenţiat existenţa paralelă şi de sine stătătoare, în toamna anului 1966, când s-a interzis prin lege întreruperea deliberată a sarcinii pentru femeile care aveau mai puţin de patru copii şi mai puţin de 40 de ani. Penalităţile constau în privarea de libertate atât pentru femei, pentru persoanele implicate direct în operaţie, cât şi pentru tatăl care era vinovat de omisiune de denunţ. Măsura a fost abrogată în decembrie 1989.

Ideologia condiţiei femeii în regimurile comuniste se baza, cel puţin la origine, pe temele egalităţii complete a sexelor. Regimurile comuniste din Europa au practicat, după modelul legislaţiei sovietice, un aliaj de permisivitate în ceea ce priveşte avortul sau divorţul şi de reprimare brutală a oricărei sexualităţi alternative sau deviante. De aceea, interdicţiile regimului Ceauşescu par a institui un contrast flagrant prin temele tradiţionale ale familiei indivizibile şi procreatoare, penalizarea celibatului şi absenţa copiilor.

O excepţie o reprezintă China care interzicea procreerea.

În societăţile est-europene comunizate după cel de-al doilea război mondial s-a optat pentru o emancipare ostentativă a femeii. Războiul adusese cu sine o altă tonalitate: exaltarea Naţiunii nu putea fi despărţită de exaltarea Familiei. Imaginea Mamei era exploatată obsesiv în grafica de război, răspunzând unei propagande tot mai tradiţionale, mai naţionaliste şi mai conservatoare. Economia de război profund feminizată nu a dat naştere unei mişcări de emancipare, ci unei recuperări în imagiuar a rolurilor tradiţionale ale sexelor.

În societăţile de democraţie populară, statutul femeilor era mai evoluat. Încă din primii ani de după pimul război, în unele dintre aceste ţări, femeile beneficiau de drept de vot, aveau dreptul garantat la educaţie, ocupau un loc însemnat în învăţământ şi în profesiile liberale, precum şi în viaţa culturală şi artistică a perioadei interbelice.

În registrul comunist, finalitatea nu era eliberarea efectivă a femeii, ci disponibilizarea unei forţe de muncă suplimentare pentru marile proiecte industriale şi limitarea drastică a autonomiei nucleului familial.

Modelul unei egalităţi mecanice a sexelor, revendicată mai degrabă pentru femei decât de către femei, este instalat din anii ’50 odată cu eroizarea femeilor care practică profesii tradiţional masculine, dar şi cu legalizarea avortului, cu laicizarea brutală a căsătoriei şi cu facilitarea divorţului.

De exemplu, în literatură şi în arte vizuale, presă, spectacole apare femeia în diverse roluri ’’femeia comisar’’, femeia eroină, femeia revoluţionar.

Această mutaţie este evidentă mai ales la nivelul comportamentelor erotice, care traduc nu numai o libertate făţişă şi modelată pe un tipar masculin a relaţiilor cu sexul opus, ci şi o subordonare la fel de masculină a universului erotic faţă de cel politic, în speţă revoluţionar. Acest lucru este preluat direct şi obsesiv în practica socială şi în discursul primilor ani de socialism.

Bărbătoasele ’’tovarăşe’’ de Partid şi de viaţă nu erau doar o ficţiune. Portretele lor erau expuse ostentativ pe toate zidurile, biografiile lor eroice şi asexuale erau date drept exemplu, solitudinea lor militantă, care nu recunoştea decât o singură familie, cea a Partidului, ar fi trebuit să stârnească interesul ambelor sexe: provocându-i pe bărbaţi şi oferindu-le un model femeilor.

Răsturnarea valorilor sociale prin paradigma feminităţii a creat o confuzie generală deoarece se înscrie în tentativa de inversare a tuturor reflexelor societăţii. Astfel, tot ceea ce fusese bun era proclamat rău, ceea ce fusese alb devenea negru. Femeia ocupa atunci rolurile tradiţional masculine, de la minerit la decizia politică necruţătoare.

Un bun exemplu este dat de ’’tovarăşa Ana’’- Ana Pauker, activistă şi aventurieră din elita Kominternului, despre care se spunea că şi-ar fi denunţat soţul, sacrificându-l cauzei în timpul marilor procese staliniste.

Adevărata esenţă a acestei emancipări socialiste este dubla aservire a femeii, în câmpul muncii şi în lupta cotidiană pentru supravieţuirea familiei. Într-o economie săracă, aportul salarial adus de femeie era indispensabil. Nu era vorba de o facilitare a obligaţiilor casnice, ci dimpotrivă, confruntarea cu dificultăţi, ceea ce provoca direct nenumărate avorturi şi o solidaritate asexuată a cuplului, dar şi distanţa nefirească între părinţi şi copiii lăsaţi adesea la bunici.

Odată cu interdicţia represivă a avorturilor, femeile au ajuns să fie hărţuite, expuse privirilor brutale şi culpabilizate de proprii parteneri. Femeile din România au aflat primele ce înseamnă paradisul socialismului ’’multilateral’’.

Efectele sociale ale acestei rechiziţionări a corpului feminin în beneficiul politicii de stat au constat în valul de ’’decreţei’’. Deoarece societatea era fragilă din punct de vedere economic şi incapabillă de a asigura acestei generaţii condiţiile minime de existenţă, de şcolarizare şi de muncă, a apărut criza din anii’80 atunci când această generaţie se apropia de vârsta adultă. Măsura a lovit mai ales în categoriile vulnerabile ale societăţii: cei mai puţin educaţi, cei mai săraci, adolescenţii.

Analizând condiţia femeii în România, ne putem da seama de violenţa secretă care s-a manifestat prin violarea vieţii private şi a intimităţii corpului feminin cu efecte degradante, care se pot observa şi astăzi prin înclinaţia generală pentru pornografie, violuri şi prostituţie.

În Bosnia, de exemplu, se dorea purificarea etnică, măsură tipică pentru doctrina naţional-comunistă. De aceea, exista o instrucţiune nescrisă care permitea întreruperile de sarcină pentru femeile de origine maghiară sau ţigănească, precum şi pentru cele ale căror partener era un ceatăţean străin, făcându-se astfel o discriminare.

Mitul patriei primejduite

EUGEN NEGRICI

Tema patriei socialiste plină de mândre construcţii socialiste a fost preluată, deoarece stîrnea un interes aparte asupra unei anumite specii de intelectuali. Eminescu este un bun reprezentant în plan literar al mitului patriei primejduite.

Peste tot apăreau dovezi că patrotismul este o momeală infailibilă care are un succes sigur şi rapid. Conducătorul îşi consolida puterea prin ea.

Mitul şi-a produs rapid şi cultul oficial, instituţiile (Cântarea României), hierofanţii (activiştii cu propaganda, inspectorii cu cultura, organizatorii turneelor), ceremoniile (cenaclurile), ritualurile (deplasările scriitoriceşti), neofiţii (liceenii cenaclişti), afiliaţii (artiştii, recitatorii), adepţii (vârstnicii simpatizanţi), bigoţii, habotnocii, fecioarele exaltate, semnele profetice simbolice (triala L-urilor).

Pentru a îndepărta pe scriitori de la bătălia contemporană în jurul libertăţii şi de la realismul revelator care ameninţau regimul, aparatul propagandistic a impus cu severitate tuturor editurilor, ziarelor, radioteleviziunii obligaţia de a promova poezia patriotică.

Imaginarul comunist sovietic crează o schemă proprie:

- trecutul – glorios, dar nedrept pentru mulţi, totuşi eroic şi salvator

- prezentul – a adus egalitate, libertate, fraternitate, prosperitate, dar nu este o societate desăvârşită, doar cel mai bun drum pentru desăvârşire

- viitorul . aparţine comunismului şi reprezintă cel mai înalt grad al progresului omenirii, societate perfectă, care nu se confruntă nici cu probleme economice, nici cu probleme morale. Un tablou similar întâlnim şi în România socialistă.

În literatura sovietică moldovenească, se întâlnesc trei mari fenomene: trecutul în sclavie, provincialismul şi înapoierea economică. Aceste fenomene vor determina înlocuirea glorificării trecutului din poeziile anilor postbelici cu rolul eliberator, rolul civilizator şi rolul progresist al fratelui Mai Mare.

O altă latură importantă a mitologiei comuniste este mitul zeului comunist reprezentat de Lenin. Doctrina creştină acordă multă atenţie simbolurilor. În special, nimbul apare ca simbol al manifestării duhului sfânt şi al puterilor deosebite pe care le posedă persoana respectivă; marele conducător al revoluţiei ’’octombrine’’are acelaşi simbol al puterii, nimbul.

Lumina vine de la răsărit

’’Noua imagine’’ a Uniunii Sovietice în România Postbelică, 1944-1947

ADRIAN CIOROIANU

Experienţa istorică a secolului XIX nu a reuşit să facă din Rusia marea simpatie a românilor. Rusia (mai târziu Uniunea Sovietică) nu părea să fie un aliat de nădejde pentru România. Înafară de diferenţele dintre un popor latin doritor de modernizare şi un imperiu slav dornic de extindere, mai exista şi reţinerea unui stat mic faţă de marea putere aflată în imediata vecinătate.

Cu toate acestea, în august 1944, România n-a mai avut de ales. Cele două state fuseseră duşmane, dar, după 23 august, va fi impusă prietenia de către soldaţii sovietici care vin ca învingători şi de către întregul aparat propagandistic instaurat după Armata Roşie.

Prietenia s-a dovedit a fi un cuvânt magic, iar cei care se lasă pătrunşi de acest cuvânt sunt cei care vor crea noua imagine a Uniunii Sovietice.

Noua imagine a Uniunii Sovietice se conturează aşadar sub semnul unei revelaţii, este o redescoperire a Uniunii făcută târziu şi este însoţită de remuşcări că nu a avut loc mai devreme. Cei care vor crea mitul ’’luminii de la răsărit’’ sunt pe de o parte politicienii (cei din partidul comunist ’’renăscut’’ şi din grupările satelite), iar pe de altă parte este intelectualitatea artistică şi ştiinţifică care pare a înţelege sensul schimbării care va urma. Între aceste două grupuri gravitează terţii, o masă greu definibilă de indivizi ce nu aparţin nici uneia dintre cele două categorii enunţate. Ei doar speră să aparţină candva unui grup, se manifestă în stradă şi se fac resimţiţi în presă.

Analizând motivaţiile care conduc aceste trei grupuri spre reinventarea unei Uniuni Sovietice pe placul tuturor, găsim o serie de comunişti prin vocaţie, cu experienţă şi activitate în spate, al căror filosovietism este la cote ridicate. Un al doilea segment îl constituie intelectualii cu vagi simpatii de stânga, socialiste care sunt dispuşi să se lase cuceriţi de farmecul utopiei comuniste. Acest segment cuprinde oameni de ştiinţă, pictori, poeţi, ziarişti şi profesori. Al treilea segment este alcătuit din cei care vor sâ-şi răscumpere o serie de greşeli din trecut. Deoarece sunt cuprinşi de sentimentul vinovăţiei, ei pot fi mai uşor de manipulat. Ultima categorie este cea a indiferenţilor, specia pe cale de dispariţie, intelectuali care rezistă utopiei, dar care pot fi manevraţi o perioadă de politicieni abili.

Discursul folosit pentru construirea noii imagini a Uniunii Sovietice are patru teme predilecte:

a. Uniunea Sovietică văzută ca o nouă entitate geo-fizică;

b. Statul sovietic ca tip nou şi superior de stat;

c. ’’Omul nou’’ şi cele şase întrupări standard ale sale;

d. Ştiinţa sovietică sau miraculosul ca fapt cotidian.

Omul Nou – Omul Sovietic

Mitologia omului nou sovietic cuprinde şase întruchipări principale, ale căror destine se întrepătrund şi ale căror traiectorii se intersectează într-o societate precum cea sovietică. Eroii principali ai acestui imaginar social sunt: muncitorul stahanovist, femeia sovietică, copilul sovietic, soldatul, savantul, activistul de partid.

Muncitorul stahanovist este, după război, un personaj relativ nou pentru cititorul român. Figura lui de-abia acum se impune, printr-o sistematică popularizare şi apare frecvent în publicistica românească.

Femeia sovietică este o altă personificare a omului nou. Valoarea ei simbolică este multiplă: femeia mamă, femeia soldat, femeia muncitor. Statul sovietic creează un nou tip de femeie egală cu bărbatul.

Copilul sovietic este un nou tip de copil, graţie grijii deosebite pe care i-o poartă statul sovietic. Copilul este o figură des întâlnită în mitologia comunistă, el simbolizează viitorul. Educaţia copiilor se face cu ajutorul celor mai noi metode pedagogice. Elevii sovietici învaţă ex-auditu, adică după discuri cu basme şi poezii scrise special pentru copii de către cei mai mari scriitori sovietici. Această metodă dă rezultate atât în dezvoltarea fizică a copilului, cât şi în cea intelectuală.

Alte teme importante din noua imagine a Uniunii Sovietice sunt: ştiinţa şi savantul. Se consideră că victoria comunismului nu ar fi existat fără contribuţia activă a oamenilor de ştiinţă. Protejat de stat, savantul lucrează tocmai pentru protectorul său.

Marele avantaj al creatorilor noii imagini era absenţa aproape totală a informaţiilor despre Uniunea Sovietică. În lipsa informaţiilor, discursul propagandistic părea foarte credibil.

Noua imagine se va structura pe scheletul câtorva idei reper:

1) Ideea preţiosului timp pierdut, regretul că sfertul de veac scurs de la naşterea Uniunii nu a fost fructificat după cum ar fi trebuit

2) Complexul de învinşi în război al românilor

3) Sentimentul de vină amestecat cu ruşinea de a fi atacat şi jefuit un stat paşnic

4) Aura de eliberatori a soldaţilor sovietici

5) Gratitudinea pentru sprijinul acordat de sovietici în realipirea Ardealului

6) Admiraţia pentru calitatea umană şi tăria morală a duşmanilor de până mai ieri, acum învingători şi care nu regretă să ajute un fost stat inamic

7) Redescoperirea. Reevaluarea şi supralicitarea tradiţiilor comune istorice şi cultural-religioase

Colectivizarea, între mit şi realitate

PETRE GURAN

Odată cu proclamarea principiilor libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, gânditorii s-au preocupat de punerea lor în practică sau de cum să asigure fericirea oamenilor.

Unul dintre răspunsurile din prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fost oferit de Fourier şi Owen care reluau ideea unei vieţi în comun organizată într-un falanster. Aceste asociaţii respectau trei principii: libertatea prin libera întovărăşire, egalitatea prin satisfacerea nevoilor tuturor şi prin posesia în comun a bunurilor, fraternitatea prin spiritul care domnea în aceste organizaţii: ajutorul manual, liberul consimţământ la tot ceea ce se întâmpla.

Fourier stabilea că fiecare asociat va fi retribuit cu un divident, nu cu un salariu, care ar fi proporţional cu trei factori: capitalul adus, munca depusă, talentul şi diferenţierea dintre bărbaţi, femei şi copii. Falansterurile sunt văzute ca tabere de 1500 de oameni care vor avea de îndeplinit diferite munci alternativ, pentru a-şi menţine entuziasmul, axate pe agricultură şi asigurând fiecăruia ocupaţia dorită, cu singura condiţie să se dovedească capabil de a o face. Aşadar, libertatea constă în alegerea muncii, posibilitatea de a o schimba, de a-i afecta mai mult sau mai puţin timp, de a investi talent, muncă şi capital în funcţie de cât de multe dividente vrea fiecare să aibă.

Rezultatul acestor falansteruri este asociaţia cooperatistă. Această idee va traversa istoria comunismului, luând formele cele mai diverse.

Marx şi Engels vor aduce o critică modelelor colectiviste: faptul că ele au determinat dominaţia omului prin intermediul criteriului averii. Ei acuză fourierismul pentru faptul că tot ceea ce nu este susceptibil de posesiune comună va fi suprimat (cultură, talent, dragoste personală).

Fourier proiectează un sistem pentru asigurarea fericirii, iar Marx descoperă legile istoriei din care deduce o anumită evoluţie a societăţii, astfel el îi atribuie un anumit rol clasei proletare . Punctul comun între cei doi este acela că societatea de proletari desfiinţează exploatarea provocată de proprietate, deci şi proprietatea.

Exproprierea a fost primul gest al dictaturii proletariatului. Pe de altă parte, după instaurarea acetei dictaturi, statul fiind beneficiarul exproprierii trebuie să dispară ca putere politică, el nu va mai avea decât o funcţie de administrator ori al ’’bunurilor tuturor’’, ori al bunurilor nimănui, dar în interesul proletariatului. Din acest fapt rezultă intenţia marxiştilor de a proletariza mica burghezie şi ţărănime, căci societatea cu o singură clasă va fi o societate pacificată.

Colectivizarea, ca acţiune de punere în comun a bunurilor şi a muncii, a început prin construirea unui sistem de viaţă în comun pentru a se asigura fericirea oamenilor. Apoi s-a construit o teorie a istoriei care va conduce umanitatea spre societatea celor buni şi fericiţi. Comunismul se situa înaintea omului.

În perioada următoare s-a pus teoria în practică prin colectivizarea bunurilor care a fost când aprobată ca soluţie economică, când dezaprobată în numele intereselor economice. Acesta a fost un comunism cu scop economic. Colectivizarea a devenit proftabilă pentru că îi oferea statului mijlocul de a controla producţia de alimente, pentru că îi permitea Statului Sovietelor să distrugă un duşman politic (comunismul de dreapta bazat pe ţărănime) şi un duşman economic care împiedica statul de a avea monopolul istoriei. De asemenea, colectivizarea asigura controlul vieţii oamenilor de la sate prin munca în comun.

Primele ţări clasate pe tabelul ritmului de colectivizare sunt Cehoslovacia, Bulgaria, România şi RDG (Republica Democrată Germană). Aceste state nu au abandonat Uniunea Sovietică în anii ’50 şi s-au aratat fidele faţă de orientările politice de la Moscova.

Au existat patru modele teoretice ale cooperativelor:

1) Ţăranul rămâne proprietar al pământului său şi al mijloacelor sale de producţie, iar cooperativa îi pune la dispoziţie maşini şi îi plăteşte o cotă din venitul cooperativei

2) În aceleaşi condiţii, cota depinde în mod unic de valoarea pământului fiecăruia, indiferent de venitul cooperativei

3) Nu se mai plăteşte cota, iar venitul se împarte între membrii în mod egal, totuşi ei rămân proprietari şi se pot retrage

4) Pământul şi mijloacele de producţie devin proprietate colectivă, iar ţăranului îi este imposibil să se retragă.

Ultimul model a fost cel care s-a impus în cele patru ţări enunţate, deoarece presupunea ca pământurile şi mijloacele de producţie să aparţină numai cooperativelor, iar renumeraţia era măsurată în unităţi de măsură pe zi. Aceasta era metoda care exprima cel mai clar naţionalizarea efectivă a micii proprietăţi ţărăneşti.

Nicolae Bălcescu în propaganda comunistă

(1948 – 1989)

ADRIAN DRĂGUŞANU

Comunismul în România nu a avut o evoluţie lipsită de schimbări. Acesta s-a împărţit în trei mari perioade: Etapa sovietizării (1948-1960); anii destinderii ideologiei (1960-1974) şi perioada cultului personalităţii şi a socialismului dinastic (1974-1989).

Mitul lui Nicolae Bălcescu este corelat cu schimbările ideologice din cele trei etape, interesul propagandei mutându-se de la singurul revoluţionar român premarxist, la gânditorul democrat-revoluţionar de talie europeană şi respectiv, luptătorul tenace pentru unitatea şi independenţa naţiunii române.

Mitul lui Bălcescu la apogeu (1948-1960)

La crearea acestei imagini mitice pozitive s-a adăugat faptul că viaţa lui N. Bălcescu a fost scurtă, nefericită, dominată de închisoare, exil şi boală. Destinul său tragic se dovedeşte a fi un avantaj pentru mit, acesta fiind singurul paşoptist de frunte care nu apucă să fie om politic în România modernă.

Un alt atu al revoluţionarului este opera sa teoretică. Bălcescu este singurul paşoptist care a scris studii de critică socială, unicul care a elaborat o lucrare de istorie naţională, ’’un erou al scrisului’’.

N. Bălcescu a fost considerat un premarxist. Acesta n-a cunoscut lucrările clasicilor marxismului, dar Marx a cunoscut parţial opera de critică şi analiză a lui Bălcescu, deci poate fi considerat un premarxist. Revoluţionarul s-a delimitat de marxism, fiind criticat pentru că susţinea proprietatea privată şi alegea ţărănimea ca forţă revoluţionară, dar şi de socialismul utopic, pe care l-a întrecut.

Imaginea lui Bălcescu este cea a unui revoluţionar-radical şi este completată de atributele: personalitate ştiinţifică complexă, inflexibilitate în faţa reacţiunii interne şi externe, fermitate în rezolvarea problemelor sociale şi sacrificiul de sine dus până la jertfa supremă.

Ele sunt create de propagandă mai întâi prin exagerarea rolului eroului în revoluţie şi minimalizarea rolului celorlalţi fruntaşi paşoptişti, dintre care I. Heliade Rădulescu, I.C. Brătianu şi C. A. Rosetti.

Radicalismul lui Bălcescu este unul de factură politică : eroul este socotit ca unicul iniţiator şi organizator al mişcării revoluţionare din Ţara Românească până la formarea guvernului provizoriu. Rolul de lider incontestabil n-a fost confirmat de desfăşurarea evenimentelor din 1848 şi, spre a salva mitul, propaganda îl transformă pe Bălcescu într-o victimă a ’’duşmanului

intern’’. Grupul ’’duşmanilor interni’’ este format din paşoptiştii ce vor fi lideri de opinie, conducători de partide şi grupări politice, parlamentari, miniştri ori şefi de guverne în ’’regimul burghezo-moşieresc’’.

Alături de radicalism, un al doilea pilon de susţinere a mitului eroului paşoptist este internaţionalismul, manifestat ca atitudine de sprijinire oriunde şi oricând a luptei pentru izbânda revoluţiei mondiale. Au existat două momente din viaţa lui Bălcescu deturnate şi exploatate în acest sens propagandistic: participarea la revoluţia paşoptistă pariziană şi încercarea sa din vara anului 1849 de a media conflictul dintre revoluţionarii români şi maghiari din Transilvania.

Mitul lui Bălcescu în perioada 1960-1974

În această perioadă, Bălcescu nu mai este considerat un revoluţionar unic, ci este numit alături de ceilalţi eroi paşoptişti. Trăsătura esenţială a mitului din anii sovietizării- Bălcescu un revoluţionar premarxist este acum estompată, dar prezentă în discursul politic. El apare ca un revoluţionar democrat, romantic de talie europeană şi luptător pentru cauza naţională a românilor.

Nu se mai pomeneşte nimic despre competenţele sale în teoria militară, ştiinţa dreptului ori folclor, nici măcar ca referiri tangenţiale. Totul este lăsat în uitare pentru că mitul, în acea perioadă, trebuia să se debaraseze de exagerările cele mai stridente. Totuşi apar două elemente noi: apropierea de concepţia filosofică a eroului din perspectiva romantismului şi considerarea lui ca primul sociolog român.

În anii relativei destinderi ideologice, mitul lui Bălcescu cunoaşte o decădere, dar continuă să reprezinte prototipul moral al omului-nou, acum romantic revoluţionar, patriot înfocat şi personalitate culturală europeană.

Mitul lui Bălcescu în perioada cultului personalităţii (1974-1989)

Personalitatea revoluţionarului paşoptist este foarte puţin prezentă în discursul politic. Sensibilă la preferinţele istorice ale lui Ceauşescu, propaganda reduce din punct de vedere cantitativ importanţa mitului lui Bălcescu.

Noua imagine îl prezintă drept ’’organizator politic clarvăzător, diplomat, om al realităţilor sociale şi economice , suplu şi ferm, foarte concret în programul său, fără utopii dar şi fără stoicism, organizator militar, strateg eminent, omul de curaj al acţiunilor imediate şi un propagandist iscusit. Evident că numai astfel prezentat, Bălcescu putea fi introdus în genealogia istorică a lui Ceauşescu.

’’Religia’’ cincinală

Funcţiile sărbătorilor comuniste

SANDA I. DUCARU

Sistemele politice, economice, sociale trebuie să ţină cont de simboluri. Comunismul a eşuat din motive economice, dar el a afirmat că religia este ’’opiumul poporului’’, înlocuind sărbătorile religioase cu cele comuniste.

Sărbătorile şi ritualurile au îndeplinit o serie de funcţii importante.

a) Ele creează şi legitimează identitatea şi activitatea unor grupuri, fie ele majoritare sau minoritare.

b) Ritualurile consolidează sentimentul de apartenenţă şi solidaritate.

c) Ele formează sau cel putţin influenţează gândirea politică a omului de rând, acţionând ca o alternativă la folosirea forţei pentru a susţine că ordinea socială existentă este şi singura posibilă.

d) Ele contribuie la evitarea conflictului prin ’’ritualuri ale rebeliunii’’. Aceste ritualuri se referă la carnavaluri şi sărbători naţionale care diminuează tensiunea socială. După cum spune Victor Turner, ritualul este un mecanism care transformă periodic ceea ce este obligatoriu în ceea ce pare dezirabil.

Ritualul se pretează foarte bine la manipulări politice datorită ambiguităţii sale.

În orice societate se pot observa cinci tipuri principale de ’’momente’’ în care se recurge sistematic la ritual:

- Momentele de cotitură în viaţa personală: naştere, majorat, căsătorie, moarte

- Momentele de iniţiere în grupuri sau instituţii: intrarea la şcoală, absolvirea şcolii

- Aniversări istorice

- Momente de necaz

- Sărbători legate de anotimpuri şi lucrări agricole

Numărul ritualurilor de iniţiere în colective sociale şi politice creşte spectacilos în comunism. Sărbătorile istorice din majoritatea statelor comuniste erau aniversări politico-militare şi revoluţionare de dată recentă.

În perioada 1917-1923 au apărut sărbătorile bolşevice. S-au declarat sărbătorile oficiale: o zi de odihnă săptămânală (nu era obligatorie), 1 ianuarie- Anul Nou, 22 ianuarie- comemorarea Duminicii Însângerate din 1905, 12 martie- Răsturnarea Dictaturii Autocrate, 18 martie- Comuna din Paris, 1 Mai si 7 noiembrie. Sărbătorile tradiţionale ortodoxe au fost declarate ilegale, dar consiliile locale aveau dreptul de a alege până la opt zile de odihnă de conţinut religios. Participarea era voluntară, spontană.

După moartea lui Lenin în 1924, sărbătorile erau văzute ca un instrument de propagandă sau un mod prin care masele îşi dovedeau loialitatea. De aceea, participarea devine obligatorie .

Anul 1928 a fost anul ’’Revoluţiei de sus’’ a lui Stalin, adică anul lansării primului plan cincinal şi începutul industrializării masive şi al colectivizării. Totodată se începe o campanie antireligioasă de proporţii: biserici desfiinţate, preoţi arestaţi, iar Anul Nou a fost şters de pe calendarul sărbătorilor legale. Pentru a asigura un flux continuu de producţie, se va renunţa şi la ziua de odihnă de duminică.

Din cauza războiului şi problemei scăderii moralului în rândul populaţiei, Stalin va ajunge la o înţelegere cu biserica ortodoxă în 1941, astfel persecuţiile se vor mai diminua. În schimb, în perioada 1936-1946 vor apărea pe calendar o serie de sărbători de cinstire a unor grupuri profesionale: Ziua Căilor Ferate, Ziua Marinei, Ziua Aviaţiei, Ziua Artileriei, Ziua Tanchiştilor, Ziua Minerilor etc.

În epoca post.stalinistă 1953-1985, atât Hrusciov cât şi Brejnev au continuat cultul personalităţii proprii. S-a mărit de asemenea numărul de sărbători consacrate unor grupuri profesionale: constructori, metalurgişti, miliţieni, cosmonauţi, învăţători etc.

Cu toate acestea, multitudinea de sărbători comuniste nu a avut efectul dorit din două motive. Primul, pentru că aceste sărbători coexistau cu cele religiose, pe care nu au reuşit să le înlocuiască. Al doilea, fiindcă sărbătorile comuniste nu au reuşit să creeze solidaritate şi unitate, ci au accentuat diferenţele sociale, individualismul şi pluralismul.