MEDIATORULPARLAMENTULUI EUROPEAN

PENTRU CAZURILE DE

RĂPIRE INTERNAȚIONALĂA MINORILOR DE CĂTREUNUL DINTRE PĂRINȚI

VADEMECUM

MEDIATORULPARLAMENTULUI EUROPEAN

PENTRU CAZURILE DE

RĂPIRE INTERNAȚIONALĂA MINORILOR DE CĂTREUNUL DINTRE PĂRINȚI

VADEMECUM

4

PREZENTARE

1. Evoluția legislației referitoare la legea aplicabilă, jurisdicție, recunoașterea

și executarea hotărârilor privind dreptul familiei în Uniunea Europeană.

2. Necesitatea de a introduce măsuri la nivelul Uniunii în cazurile de răpire

internațională a minorilor.

2.1. Dispoziția de jurisdicție stabilită în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003

în materie de răpire internațională de minori.

3. De la medierea în materie civilă și comercială la medierea familială.

4. Medierea: instrument alternativ de rezolvare a cazurilor de răpire

internațională a minorilor.

5. Rolul Mediatorului Parlamentului European pentru cazurile de răpire

internațională a minorilor.

6. Cum poate fi contactat Mediatorul Parlamentului European pentru

cazurile de răpire internațională a minorilor.

7. Cum are loc medierea și în ce constă.

8. Cazuri aduse în atenția Mediatorului.

8.1.1. Cereri care denunță nereguli în aplicarea Convenției de la Haga.

8.1.2. Cereri care denunță nereguli în aplicarea Regulamentului nr.

2001/2003 (Bruxelles II bis).

9. Alte activități ale Mediatorului Parlamentului European pentru cazurile

de răpire internațională a minorilor.

Index

… 7

… 8

… 10

… 11

… 12

… 13

… 14

… 15

… 16

… 17

… 21

… 22

… 25

5

ÎN REZUMAT

a) Definiția răpirii parentale internaționale a minorilor.

b) Cadrul normativ internațional și european pentru cazurile de răpire

parentală internațională a minorilor.

c) Cum poate un părinte să împiedice răpirea copilului minor de către

celălalt părinte?

d) Ce poate să facă părintele după răpire?

ANEXE:

ORIENTĂRI ALE MEDIATORULUI PARLAMENTULUI EUROPEAN PENTRU

CAZURILE DE RĂPIRE INTERNAȚIONALĂ A MINORILOR DE CĂTRE UNUL

DINTRE PĂRINȚI

Articolul 10 (Regulamentul (CE) nr. 2201/2003)

… 26

… 26

… 26

… 27

… 28

… 30

7

Familia este o valoare fundamentală în societățile statelor membre ale Uniunii Europene și trebuie ocrotită de instituțiile europene prin măsuri ad hoc, chiar și în momente de criză. În mod special, instituțiile trebuie să se ocupe cu prioritate de apărarea interesului superior al minorilor.

Potrivit ultimelor date furnizate de Eurostat, în UE se contractează în fiecare an circa 2 milioane de căsătorii, din care 300.000 implică cupluri de naționalități diferite. Pe de altă parte, se înregistrează 1 milion de divorțuri, din care 140.000 implică cupluri de naționalități diferite.

Amploarea acestor fenomene este în continuă creștere, motiv pentru care Parlamentul European a instituit din 1987 funcția de „Mediator al Parlamentului European pentru cazurile de răpire internațională a minorilor de către unul dintre părinți”, care își propune să contribuie la găsirea unor soluții consensuale în interesul exclusiv al minorului atunci când, în urma separării unui cuplu de naționalități diferite sau în cazul în care soții sunt rezidenți în țări diferite, un copil este răpit de unul dintre părinți.

Primul Mediator numit de Parlamentul European a fost Marie-Claude Vayssade (1987–1994), urmată de Mary Banotti (1995-2004) și Evelyne Gebhardt (2004-2009). Din septembrie 2009, Parlamentul m-a numit „Mediator al Parlamentului European pentru cazurile de răpire internațională a minorilor de către unul dintre părinți”, o funcție care mi-a dat posibilitatea să aprofundez aceste cazuri și să identific o serie de aspecte critice din punct de vedere juridic și legislativ, pe care le prezint în acest document de lucru.

Într-adevăr, Biroul Mediatorului a jucat în acești ani un rol important de coordonare și aprofundare a subiectului și a propus soluții în diferite cazuri specifice. Astăzi, alegerea instrumentului de mediere familială pentru cazurile de răpire internațională a minorilor de către unul dintre părinți s-a materializat într-o propunere cuprinsă în Concluziile Consiliului European de la Stocholm (2009), precum și în cadrul programului Comisiei Europene de implementare a obiectivelor de la Stocholm (2010). Parlamentul European se implică în mod activ nu numai prin dezbaterea legislativă, dar și punând experiența Biroului Mediatorului în slujba cetățenilor, ținând mereu seama de interesul superior și exclusiv al minorului.

Roberta Angelilli Vice-președinte al Parlamentului European

Mediator al Parlamentului European pentru cazurile de răpire internațională a minorilor de către unul dintre părinți

Prezentare

8

Evoluția legislației referitoare la legea aplicabilă, jurisdicție și recunoașterea și executarea hotărârilor privind dreptul familiei în Uniunea Europeană.

Integrarea europeană a fost la început mai mult de natură economică.

Din acest motiv, instrumentele juridice create inițial corespundeau acestui tip de proces. Totuși, situația s-a schimbat profund începând cu anii ‘90, îndeosebi în urma intensificării circulației persoanelor în interiorul Uniunii.

Creșterea mobilității cetățenilor europeni a determinat, de asemenea, o multiplicare a legăturilor de familie între persoane de diverse naționalități sau rezidenți în țări diferite.

Aceste fenomene au impus un răspuns juridic și din partea Uniunii Europene pentru a rezolva conflictele de legi și jurisprudență în materie de drept al familiei (regimuri matrimoniale, dreptul filiației, regimuri patrimonial, succesorale etc.)

În trecut, statele membre ale Uniunii reglementau materia conflictelor de legi și jurisprudență în primul rând prin intermediul convențiilor internaționale și în conformitate cu articolul 220 din Tratatul CEE (devenit articolul 293 o dată Tratatul de la Amsterdam și abrogat astăzi prin Tratatul de la Lisabona), care constituia unicul instrument comunitar pentru a iniția negocieri menite să garanteze, în beneficiul propriilor cetățeni, simplificarea formalităților aferente recunoașterea și executarea reciprocă a deciziilor judiciare și ale sentințelor de arbitraj 1.

Numai o dată cu Tratatul de la Maastricht din 1992 a început această materie de drept să facă parte din sistemul Uniunii, mai întâi înglobată în cadrul celui de-al treilea pilon (încă la nivel interguvernamental) și apoi în contextul aceluiași Tratat CE, în urma modificărilor aduse de Tratatul de la Amsterdam (1997) și a așa-zisei „comunitarizări”, având temeiul juridic în articolul 65 TCE 2.

În octombrie 1999 Consiliul European de la Tampere a indicat ca prioritate adoptarea de instrumente normative în materie familială, dată fiind necesitatea, tot mai resimțită pe plan social, de a institui un sistem juridic sigur și corespunzător nevoilor cetățenilor. Plecând de la ideea generală că sentințele și hotărârile trebuie respectate și aplicate în întreaga Uniune Europeană pentru a proteja siguranța juridică a cetățenilor și a agenților economici, Consiliul a aprobat, în secțiunea dedicată edificării unui spațiu european de dreptate, aplicarea fără restricții a principiului recunoașterii reciproce, atât în materie civilă, cât și penală, reprezentând o adevărată temelie a cooperării judiciare în UE.

Pe baza premiselor Consiliului de la Tampere, UE a adoptat o primă serie de norme

1.

9

comunitare uniforme pentru rezolvarea conflictelor de jurisdicție în materie de drept al familiei, o dată cu Regulamentul nr. 1347/2000 (așa-numitul Bruxelles II) privitor la anularea și desfacerea căsătoriei și la deciziile legate de responsabilitatea parentală față de copiii comuni. Aplicarea regulamentului se limita la cazurile de cupluri căsătorite și la responsabilitatea parentală față de copiii comuni.

O dată cu adoptarea Regulamentului nr. 2201/2003 (Bruxelles II bis), care abrogă Regulamentul nr. 1347/2000, au fost depășite multe dintre limitările primului text. Noul regulament conține, într-adevăr, dispoziții în materie matrimonială și de responsabilitate parentală care includ măsuri de protecție a minorului, a cărui ocrotire este asigurată fără vreo legătură cu o procedură matrimonială (considerentul 5 din regulament) 3. Este vorba, prin urmare, de un text cu o aplicabilitate mai largă și care cuprinde un spectru mai amplu de situații în care se pot afla cuplurile și minorii.

1. Pe baza articolului 220 din Tratatul CEE a fost, de exemplu, adoptată, Convenția de la Bruxelles din 27

septembrie 1968, privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

Aceasta, deși prima măsură pertinentă de acest fel, excludea din domeniul său de aplicare o serie de

materii de drept printre care dreptul familiei.

2. O dată cu modificările aduse precedentului articol 65 TCE de Tratatul de la Lisabona, actualul articol

81, alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (pe scurt, „TFUE”) precizează că intră

în atribuțiile Uniunii dezvoltarea unei cooperări judiciare în materiile civile cu implicații transnaționale,

fondată pe principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare. În temeiul acestei

dispoziții, Parlamentul European și Consiliul adoptă, în primul rând în beneficiul bunei funcționări a

pieței interne, măsuri menite să garanteze recunoașterea reciprocă între statele membre a deciziilor

judiciare și extrajudiciare și a executării acestora (articolul 81 alineatul (2) litera (a)), precum și dezvoltarea

metodelor alternative de rezolvare a controverselor (articolul 81 alineatul (2) litera (g)). Cu referire

specifică la dreptul familiei, articolul 81 alineatul (3) din TFUE precizează că Uniune are competența de a

implementa „o decizie care să determine aspectele din dreptul familiei care au implicații transfrontaliere

în conformitate cu o procedură legislativă specială”; potrivit acestuia, Consiliul hotărăște în unanimitate,

după consultarea Parlamentului European, și nu prin procedura ordinară care conferă puteri egale

Parlamentului și Consiliului și care impune o majoritate calificată pentru adoptarea actelor. Pentru a

atenua această prevedere, Tratatul de la Lisabona introduce posibilitatea unei clauze pasarelă, în

temeiul căreia Consiliul, la propunerea Parlamentului European, ar putea adopta o decizie care să

extindă aplicabilitatea procedurii ordinare pentru adoptarea de acte referitoare la anumite aspecte

determinate ale dreptului familiei. În același timp se recunoaște statelor membre un drept de veto, în

virtutea căruia un parlament național se poate opune (în termen de șase luni de la data la care a fost

informat) aplicării clauzei pasarelă susmenționate. Astfel de elemente par să confirme reticența statelor

membre în privința acordării de competențe Uniunii în materie de drept al familiei. Prin urmare, în

pofida rolului complementar al Uniunii Europene față de statele membre în această materie, articolul 81

TFUE, deși în limite recunoscute, impune instituțiilor europene să asigure eficacitatea transfrontalieră a

măsurilor luate de autorități naționale sau de persoane fizice în conformitate cu procedurile de mediere

și conciliere prevăzute în state membre individuale.

10

3. Spre deosebire de Regulamentul precedent (CE) nr. 1347/2000, considerentul 5 din Regulamentul

(CE) nr. 2201/2003 specifică că acesta reglementează măsurile de protecție a minorilor, independent

de orice legătură cu o procedură matrimonială” și se aplică deci chiar și în cazul cuplurilor de facto, al

copiilor naturali și al copiilor unuia dintre membrii cuplului, născuți din relații precedente. În același

context, a se vedea Convenția de la Haga din 1980.

Necesitatea de a introduce măsuri la nivelul Uniunii în cazurile de răpire internațională a minorilor.

Necesitatea de a introduce măsuri la nivelul Uniunii în cazurile de răpire internațională a minorilor.

Acest lucru se întâmplă în ciuda ratificării Convenției de la Haga din 1980 privind răpirea parentală a minorilor de către majoritatea statelor semnatare. Convenția respectivă, care constituie unul dintre cele mai importante acorduri multilaterale pentru protecția copiilor, pornește de la premisa că o hotărâre de repatriere poate fi pronunțată de o instanță (judecătorească) din statul în care a fost dus minorul. În cazul în care unul dintre părinți transferă în mod ilegal copilul într-o altă țară semnatară a Convenției de la Haga, acesta din urmă trebuie readus cât mai curând în locul de reședință precedent.

Aceasta nu exclude totuși faptul că, în unele cazuri, este posibil să nu se hotărască repatrierea minorului (art. 13 Convenție 4). Reglementarea Uniunii Europene a contribuit la întărirea protecției oferite de Convenția de la Haga.

4. Articolul 13: „Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau

administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția

sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește: a) că persoana, instituția sau organismul

care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau

neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau b) că există un

risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l

situeze într-o situație intolerabilă. Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze

a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins a

vîrstă sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa. La aprecierea împrejurărilor vizate

în acest articol, autoritățile judiciare sau administrative urmează să țină seama de informațiile puse la

dispoziție de autoritatea centrală sau orice altă autoritate competentă a statului în care se află reședința

obișnuită a copilului privitor la situația sa socială.”

2.

11

Dispoziția de jurisdicție stabilită în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 în materie de răpire internațională de minori.

Regulamentul nr. 2201/2003 prevede criterii uniforme pentru a stabili instanța competentă să pronunțe o hotărâre în materie matrimonială și de responsabilitate parentală, inclusiv în situațiile de răpiri internaționale parentale de minori.

În linii mari, se observă preferința acordată de regulament criteriului personal al rezidenței uzuale mai degrabă decât criteriului cetățeniei (aplicat, în mod tradițional, de țările cu un sistem de tip „civil law”) sau celui obiectiv al lex fori (preferat în țările cu un sistem de tip „common law”).

Concret, în materie de „separare, divorț și anulare a căsătoriei”, regulamentul stabilește o serie de criterii bazate pe rezidența unuia sau altuia dintre părinți sau pe cetățenia comună (art.3).

Regulamentul recunoaște competența, în materie de răspundere părintească asupra unui minor, instanțelor judecătorești din statul membru în care un copil care are reședința obișnuită la momentul la care instanța este sesizată (art. 8).

În fine, cu referire specifică la ipoteza „răpirii minorilor”, acesta fixează un drept de jurisdicție special, acordând competența instanțelor din țara de reședință obișnuită a minorului imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale (art. 10).

În ceea ce privește hotărârea privind înapoierea minorului, articolul 11 stabilește că instanța competentă în sensul regulamentului poate pronunța o hotărâre (ulterioară dispoziției emise de autoritatea jurisdicțională identificată în conformitate cu Convenția de la Haga din 1980) în cazul în care prima instanță a refuzat înapoierea minorului în statul de reședință obișnuit (fostul art. 13 din Convenție). Hotărârea ulterioară, care are scopul de a asigura înapoierea minorului, este executivă dacă este însoțită de certificarea menționată la articolul 42 din regulament.

Regulamentul prevede deci o protecție suplimentară față de dispozițiile Convenției.

Cu toate acestea, chiar și o astfel de garanție ulterioară poate uneori să nu corespundă necesității unei ocrotiri depline a intereselor minorului. Un exemplu în acest sens poate fi ipoteza în care, în temeiul dispozițiilor regulamentului, este imposibil să se formuleze o opoziție la executarea hotărârii de înapoiere emisă în temeiul articolului 11 din regulament, odată ce a fost certificată în temeiul articolului 42 din regulament, chiar și în cazul în care hotărârea este viciată de o încălcare gravă a drepturilor fundamentale. Într-un caz adus recent în atenția Curții de Justiție 5. de

2.1.

12

exemplu, în cadrul celei de-a doua acțiuni privind înapoierea, inițiate în conformitate cu articolul 11 din regulament, se omisese audierea minorului, audiat în schimb cu prilejul primei acțiuni privind înapoierea, inițiate în conformitate cu Convenția de la Haga. Prilej cu care minorul își manifestase intenția de a rămâne în țara de reședință de la momentul respectiv. Curtea de Justiție a precizat totuși că opoziția la executarea hotărârii de înapoiere certificată în temeiul articolului 42 nu este admisă în niciun caz, nici măcar atunci când hotărârea este viciată de o încălcare gravă a drepturilor fundamentale.

Cazuri similare sunt aduse la cunoștința Mediatorului Parlamentului European pentru cazurile de răpire internațională a minorilor de către unul dintre părinți (în continuare „Mediatorul”).

Comisia Europeană derulează un studiu axat pe colectarea de informații privind aplicarea în practică a Regulamentului nr. 2201/2003 și pe colectarea de date statistice care cuprind și numărul de cazuri de răpiri internaționale parentale de minori. Pe baza acestui studiu, Comisia va publica în 2012 un raport privind implementarea regulamentului în cauză și va decide dacă să propună sau nu eventuale modificări.

5. A se vedea sentința din 22 decembrie 2010, cauza C-491/10 PPU, Aguirre Zarraga.

De la medierea în materie civilă și comercială la medierea familială.

Medierea familială internațională ar trebui să aibă o încadrare juridică specifică într-un act normativ care să ia în considerare caracteristicile și cerințele materiei.

Deocamdată, la nivel european dispunem de Directiva 2008/52/CE 6 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială. Considerentul 10 al directivei precizează într-adevăr că aceasta „nu ar trebui să se aplice în cazul drepturilor și obligațiilor de care părțile nu pot dispune în mod liber potrivit legislației aplicabile corespunzătoare. Astfel de drepturi și obligații se regăsesc în special în dreptul familiei și în dreptul muncii.

În acest context figura mediatorului apare deosebit de importantă. De aceea, este de dorit ca funcția acestuia să fie dezvoltată și consolidată în continuare.

În acord cu această orientare, în Comunicarea sa din februarie 2011 intitulată „Programul UE pentru drepturile minorilor”, Comisia Europeană a subliniat necesitatea colaborării cu statele membre pentru a actualiza tabelele informative despre legile naționale referitoare la obligațiile alimentare, mediere, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie de responsabilitate părintească.

3.

13

În ceea ce privește răpirea parentală a minorilor, Comisia s-a străduit să evalueze cu multă atenție informațiile provenite de la Mediator.

Chiar și Parlamentul European s-a exprimat în acest sens.

În rezoluția sa din septembrie 2011 referitoare la „punerea în aplicare a Directivei privind medierea în statele membre, impactul acesteia asupra medierii și acceptarea sa de către instanțe” se subliniază că:

– „este mai adecvat ca părțile care doresc să contribuie la soluționarea cauzelor lor să lucreze împreună decât una împotriva celeilalte; consideră că, prin urmare, aceste părți sunt deseori mai deschise pentru a lua în considerare poziția celeilalte părți și lucrează la problemele de fond ale litigiului; consideră că acest lucru prezintă deseori beneficiul suplimentar de a menține relația pe care părțile au avut-o înainte de litigiu, aspect care este de o importanță deosebită în chestiunile familiale care implică copii;”

În Rezoluția din octombrie 2011 referitoare la „soluționarea alternativă a litigiilor în materie civilă, comercială și de familie”, pe lângă evidențierea muncii Mediatorului Parlamentului European pentru cazurile de răpire internațională a minorilor de către unul dintre părinți se evidențiază „rolul esențial al anumitor tipuri de ADR în rezolvarea litigiilor de familie, putând contribui la reducerea prejudiciilor psihologice, la reînceperea discuțiilor între părți și, mai ales la asigurarea protecției copiilor”.

Medierea: instrument alternativ de rezolvare a cazurilor de răpire internațională a minorilor.

Medierea este o formă de soluționare alternativă a litigiilor, care urmărește să asigure o gestionare pozitivă a conflictelor. Scopul acesteia este de a încuraja părțile să găsească o soluție reciproc acceptabilă și satisfăcătoare cu ajutorul unui terț: mediatorul.

În cazurile de răpire internațională parentală a minorilor, obiectivul medierii este acela de a ajunge la un acord negociat între părinți în interesul exclusiv al minorilor implicați. În aceste cazuri, misiunea principală a Mediatorului este de a ocroti, prin intermediul unei metode extrajudiciare, interesul superior al minorului răpit, scutindu-i pe copii și pe părinți de tensiunea emotivă și psihologică aferentă unei proceduri judiciare, de multe ori lungă și costisitoare.

6. JO L 136 din 24 mai 2008 p. 7 și următoarele.

4.

14

Rolul Mediatorului Parlamentului European pentru cazurile de răpireinternațională a minorilor.

În cazul în care o căsătorie sau un parteneriat între persoane de naționalități diferite se desface, de multe ori unul dintre parteneri decide să se întoarcă în țara de origine sau să își stabilească reședința într-un stat membru sau neeuropean diferit de cel al celuilalt partener. Dacă cuplul are copii, îi revine autorității judiciare competente sarcina de stabili drepturile de custodie și de vizită ale soților.

Cu toate acestea, se poate întâmpla ca unul dintre părinți care nu deține custodia copilului să îl răpească sau să refuze să îl aducă înapoi după o vizită legală, sau ca părintele căruia i-a fost încredințat copilul să se mute cu copiii în altă parte, împiedicând de facto dreptul de vizită al celuilalt părinte.

În aceste cazuri, nu este numai o încălcare a răspunderii părintești, ci în primul rând o încălcare a dreptului fundamental al minorului de a avea raporturi regulate cu ambii părinți.

Articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Drepturile copilului:

Copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei își pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate.

În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului ar trebui să fie considerat primordial;

Orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.

Pentru a rezolva astfel de conflicte este posibilă fie contactarea autorităților judiciare, fie inițierea unei medieri cu ajutorul mediatorului, a cărui îndatorire constă în acordarea de asistență părinților în căutarea celei mai bune soluții în interesul superior al copiilor.

5.

15

Medierea constă în furnizarea de informații în legătură cu dreptul aplicabil, de sfaturi și propuneri pentru a soluționa litigiul și a ajunge la un acord.

Marele avantaj al acestei proceduri este acela că părinții dispuși să recurgă la mediere au tendința de a respecta cu mai multă punctualitate și rigoare un acord realizat din proprie voință decât o decizie impusă de o instanță judiciară.

Cum poate fi contactat Mediatorul Parlamentului European pentru cazurile de răpire internațională a minorilor.

Cetățenii se pot adresa Mediatorului prin fax, poștă, e-mail și telefon.

Datele de contact sunt publicate pe site-ul Parlamentului European, la o secțiune dedicată Mediatorului unde sunt descrise serviciile Biroului:

Link:www.europarl.europa.eu/parliament/public/staticDisplay.do?language=RO&id=154

Roberta ANGELILLIBât. Altiero Spinelli09E130

Contacte: Simona MangianteASP5G30260, rue Wiertz / Wiertzstraat 60B-1047 Bruxelles / Brussels

Email:MediationChildAbduct@europarl.europa.eu

Tel : +32 (0)2 28 43 613Fax : +32 (0)2 28 46 952

6.

Mediator al Parlamentului European pentru cazurile derăpire internațională a minorilor de către unul dintre părinți

16

Cum are loc medierea și în ce constă.

a/ după primirea unei sesizări din partea unui cetățean, Biroul Mediatorului procedează mai întâi la evaluarea cererii;

b/ dacă nu există motive legale de excludere a procedurii (de exemplu, elemente de natură penală), se trece la deschiderea oficială a medierii și se solicită părților să semneze o declarație de acceptare a procedurii de mediere;

c/ se demarează dialogul cu părțile prin intermediul teleconferințelor și schimbului de mesaje poștale și electronice pentru a defini punctele esențiale ale „negocierii”;

d/ o dată stabilite elemente comune de acord, se trece la întocmirea „Proiectului de acord”, care este apoi discutat pentru aprobarea definitivă la locul de mediere;

e/ medierea va avea loc la sediul Parlamentului European în prezența părților (uneori prin video/teleconferință), a personalului Biroului Mediatorului și a reprezentanților legali ai părților implicate;

f/ în cazul video/teleconferințelor părțile sunt găzduite într-un sediu „instituțional”: ambasadă, consulat sau o delegație a Uniunii Europene;

g/ odată ce s-a ajuns la un acord de mediere, acesta este semnat de părți și de Mediator și capătă caracter oficial.

Natura acordului de mediere este cea a unui contract privat între părți.

Consensul grație căruia părțile își manifestă acordul cu privire la punctele discutate la locul de mediere constituie elementul de legitimitate juridică a contractului.

Prin asistența acordată părților la întocmirea acordului, Mediatorul garantează legitimitatea acestuia, garantând faptul că tot ceea ce a fost convenit corespunde criteriilor de legalitate și echitate.

Acordul de mediere astfel încheiat poate fi omologat, la inițiativa părților, pe lângă instanțele competente ale statelor de origine și/sau de reședință ale părților constituind, acolo unde este cazul, baza pentru o definire consensuală a separării sau a divorțului.

Serviciul de mediere oferit cetățenilor e gratuit. Parlamentul European dispune de un birou ad hoc unde lucrează funcționari juriști experți, în măsură să ofere părților suportul necesar obținerii unui acord structurat și legitim, cu garanția instituțională a Mediatorului.

7.

17

Cazuri aduse în atenția Mediatorului.

Din septembrie 2009 până în decembrie 2011, Biroul Mediatorului a primit 98 de cereri.

• Zece (10) cazuri de mediere: 2 au fost rezolvate printr-o procedură negociată la sediul Parlamentului European de la Strasbourg, respectiv în luna iunie 2010 și în luna septembrie 2011. În alte două cazuri a fost posibilă o reapropiere între părintele căruia i se refuzase dreptul de vizită și proprii copii. Celelalte șase sunt în curs de negociere;

• 42 denunță o neregulă sau o anomalie în aplicarea, de către un stat semnatar, a Convenției de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale parentale a minorilor;

• 45 denunță aplicarea greșită sau neaplicarea, de către un stat membru, a Regulamentului nr. 2201/2003 (Bruxelles II bis) sau recunoașterea sentinței pronunțate de o autoritate judiciară competentă într-un stat membru în legătură cu custodia copilului și/sau dreptul de vizită;

• 1 caz a avut ca obiect o procedură de adopție internațională. În acest caz, intervenția diplomatică a Mediatorului a solicitat derularea procedurii în cauză într-o perioadă de timp rezonabilă.

8.

18

Mediere Italia - Slovacia

Controversă între un tată italian și o mamă slovacă în privința drepturilor de încredințare și de vizită asupra celor doi copii ai lor, de, respectiv, 5 și 7 ani, născuți în Italia și duși în Slovacia de mamă.

Contextul

Soții își aveau reședința în Italia până în ziua în care mama a plecat în Slovacia cu copii pentru a-și vizita tatăl bolnav. Sejurul s-a prelungit peste perioada așteptată și a fost împiedicată orice formă de contact între copii și tată, rămas în Italia.

Ulterior, mama și-a anunțat clar dorința de a nu se mai întoarce în

Italia și de a ține cu ea copiii în Slovacia, unde începuse o relație de concubinaj cu un nou partener.

Tatăl a deschis în Italia o procedură de divorț și o acțiune penală pentru răpirea de minori de către mamă. Între timp, mama a intentat o procedură de divorț și în Slovacia. S-a creat, astfel, un conflict de jurisdicții care l-au determinat pe avocatul tatălui să contacteze Mediatorul pentru a ajunge la o soluție negociată cu celălalt părinte în interesul celor doi minori.

Procedura

După ce a examinat solicitările părților și fondul cauzei, Mediatorul a inițiat tratative între părinți până la oficializarea procedurii de mediere care a avut loc la sediul Parlamentului European de la Strasbourg (iunie 2010) și care s-a derulat în următoarele etape:

• s-a inițiat o teleconferință între tatăl, prezent la Strasbourg, asistat de avocatul său și ambasada Italiei din Slovacia unde se găsea mama, asistată la rândul de un avocat, un interpret și de consul;

Exemple de mediere

19

• identificarea părților și deschiderea oficială a procedurii;• discutarea Proiectului de acord de mediere realizat în lunile precedente și ne-

gocierea unor puncte critice ale acordului de mediere;• obținerea Acordului de mediere (după opt ore de discuții);• semnarea Acordului de mediere și încheierea în mod oficial a procedurii;• elemente fundamentale ale acordului de mediere: dreptul de încredințare,

dreptul de vizită și întreținerea minorilor

Mediere „Israel – Franța/Germania”

Litigiu între o femeie de naționalitate franco-germană cu origini ebraice și un bărbat israelian rezident în Tel Aviv.

Fondul cauzei

Femeia, care în mod obișnuit își are reședința în Franța, a conceput, cu ocazia unui scurt sejur în Tel-Aviv, un copil cu un bărbat israelian.

Cuplul nu a coabitat niciodată și copilul a locuit în primii ani de viață cu mama, mai întâi în Franța și apoi în Canada. Într-adevăr, tatăl a întrerupt relația cu mama copilului după numai două săptămâni de sarcină, declarând că nu își dorește copilul și anunțând pentru prima dată că este deja căsătorit cu o altă femeie.

Doi ani mai târziu, femeia, care locuia și muncea în Canada, s-a văzut implicată într-o procedură pentru încredințarea minorului inițiată de tată pe lângă Tribunalul rabinic din Israel, pentru ca copilul să îi fie dat în îngrijire și educat conform principiilor religiei ebraice. Inițial, femeia a fost de acord să se mute cu copilul în Israel pentru permite atât participarea tatălui la viața copilului, cât și educația sa religioasă.

La câteva luni după ce s-au stabilit la Tel-Aviv, femeia, din cauza agravării bolii mamei sale, care locuia la Paris, s-a hotărât să o viziteze împreună cu fiul și să rămână apoi în Franța pentru a o ajuta.

Tatăl o denunță imediat pentru răpire internațională parentală de minori.

În acest moment, femeia, reprezentată de avocatul său, se adresează Mediatorului.

Procedura

După ce a examinat solicitările părților și fondul cauzei, Mediatorul inițiază tratative între părinți până la oficializarea procedurii de mediere care a avut loc la sediul Parlamentului European de la Strasbourg (septembrie 2011) și s-a derulat în următoarele etape:

Exemple de mediere

20

• conexiune în video-conferință de la sediul Parlamentului European de la Strasbourg cu Delegația Uniunii Europene în Israel care găzduia părțile și reprezentantul legal al uneia dintre ele;

• identificarea părților și deschiderea oficială a procedurii;

• discutarea Proiectului de acord de mediere realizat în lunile pre-cedente și negocierea unor puncte critice ale acordului de mediere. Multe puncte impor-tante ale Proiectului de acord au fost modifica-te în urma confruntării directe dintre părți;

• obținerea Acordului de mediere (după nouă ore de discuții);

• semnarea Acordului de mediere o dată cu care procedura este încheiată în mod oficial;

• elemente fundamentale ale Acordului de mediere (43 de articole) în cadrul căruia au fost convenite și definite, inter alia, următoarele puncte:

1. stabilirea reședinței minorului în Israel;

2. custodie și autoritate părintească comună;

3. educația copilului conform principiilor și preceptelor religiei ebraice;

4. întreținerea;

5. drepturile de vizită;

6. încredințarea eventualelor controverse apărute în aplicarea acordului unui arbitru desemnat de comun acord de către părți cu supervizarea Mediatorului.

21

Cereri care denunță nereguli în aplicarea Convenției de la Haga.

Majoritatea cererilor depuse la Biroul Mediatorului denunță o neregulă în aplicarea și/sau executarea Convenției de la Haga. Obiectivul Convenției este acela de a asigura repatrierea la timp a minorului sustras în mod ilegal de la reședința sa obișnuită, prin intermediul cooperării autorităților centrale instituite în fiecare stat semnatar al Convenției.

Părinții care se adresează Biroului reclamă adesea o cooperare deficitară între autoritățile centrale ale diferitelor state, precum și o anumită tendință a fiecărei autorități de a-și „proteja” conaționalul în ciuda răpirii săvârșite.

În alte situații minori sunt „restituiți” statului în care își aveau reședința obișnuită în ciuda existenței unui pericol obiectiv pentru copil de a suferi vătămări fizice sau psihice la înapoiere (altfel spus invocând excepția prevăzută de articolul 13 din Convenția de la Haga).

Cum intervine Mediatorul în aceste cazuri:

• trimite o scrisoare autorităților centrale ale statelor semnatare implicate, cu scopul de a semnala neregulile identificate în aplicarea dispozițiilor Convenției și de a solicita reintrarea imediată în legalitate;

• prezintă întrebări Parlamentare adresate Consiliului și Comisiei pentru a aduce anomaliile întâlnite în atenția altor Instituții și a le sensibiliza cu privire la căutarea unei strategii de intervenție;

• derularea unei activități de mediere „latu sensu” cu toate autoritățile implicate, părțile și avocații pentru a facilita aplicarea corectă și promptă a procedurilor internaționale în curs.

8.1.1.

22

8.1.2. Cereri care denunță nereguli în aplicarea Regulamentului nr. 2001/2003 (Bruxelles II bis).

Regulamentul Bruxelles II reglementează competența jurisdicțională, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materie de răspundere părintească.

Acesta conține noi dispoziții în materie de răpire parentală a minorilor care consolidează prevederile precedente din Convenția de la Haga din 1980 în cauzele care implică statele membre semnatare.

O parte substanțială a cazurilor aduse în atenția Mediatorului denunță probleme grave în domeniul cooperării judiciare între statele membre. Cererile primite reclamă în primul rând refuzul din partea unui stat membru de a recunoaște o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată de un alt stat membru, fără ca refuzul să fie justificat de motive legitime prevăzute de regulament. Aceste situații de neconformitate creează incertitudine juridică gravă în toate cazurile în cauză, cu consecințe negative pentru minorii implicați.

Cum intervine Mediatorul în aceste cazuri:

• prezintă întrebări Parlamentare adresate Comisiei pentru a semnala cazurile de încălcare a Regulamentului Bruxelles II bis întâlnite pentru a solicita deschiderea unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva statului membru în culpă;

• oferă părților consultanță juridică în privința instrumentelor prevăzute de UE pentru protecția minorilor, precum și „mediere” împreună cu autoritățile implicate, părțile și avocații părților.

23

Biroul Mediatorului a fost sesizat de 98 de cupluri de părinți, adică de 196 de cetățeni:

• 40 din țări din afara Uniunii Europene (parteneri ai cetățenilor europeni cu care au conceput unul sau mai mulți copii);

• și 156 cetățeni ai UE, din următoarele țări:

24

Cazurile prezentate au ca obiect răpirea internațională a 123 de minori dintre care:• 76 de fete• 47 de băieți• vârsta medie a minorilor este cuprinsă între 3 și 11 ani

25

Alte activități ale Mediatorului Parlamentului European pentru cazurile de răpire internațională a minorilor.

Biroul Mediatorului Parlamentului desfășoară o activitate sinergică și de colaborare constantă cu toate Instituțiile, în primul rând Comisia, Consiliul, Consiliul Europei și Curtea Europeană de Justiție.

Altă activitate fundamentală este aceea de cooperare cu autoritățile centrale naționale instituite în temeiul Convenției de la Haga pentru aspectele civile ale răpirilor internaționale parentale de minori.

În plus, sunt foarte importante comunicarea periodică și cooperarea cu ONG-urile active în acest domeniu, precum și cu experți în proceduri de mediere, psihologi, specialiști în psihologia copilului, pedagogi, asistenți sociali, juriști și judecători, pe lângă colaborarea cu Interpol și polițiile naționale.

9.

26

a. Ce se înțelege prin răpire parentală internațională a minorilor

Se poate vorbi de răpire internațională parentală de minori atunci când:

• minorul a fost dus în mod ilegal în străinătate de către părintele care nu deține custodie exclusivă, fiind luat din locul său de reședință obișnuit;

• minorul nu este înapoiat în țara sa de reședință obișnuită de către părintele care nu deține custodie exclusivă încălcând dreptul de încredințare sau dreptul de vizită.

b. Cadrul normativ internațional și european pentru cazurile de răpire parentală internațională a minorilor

Pentru a reprima fenomenul tot mai frecvent al răpirilor internaționale parentale de minori au fost încheiate următoarele convenții internaționale:

• Convenția de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale parentale a minorilor (25 octombrie 1980): această Convenție prevede posibilitatea părintelui care a fost victimă a răpirii să solicite repatrierea minorului (de exemplu, atunci când celălalt părinte duce sau reține în mod ilegal copilul într-o altă țară) sau restabilirea dreptului de vizită. Obiectivul este protejarea minorului în fața dezrădăcinării rezultate în urma mutării sau neîntoarcerii sale în țara de reședință obișnuită.

• Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești: Regulamentul stabilește în materie de răpire parentală a minorilor, caracterul executoriu al hotărârilor pronunțate de judecătorul din țara de reședință obișnuită a minorului. În plus, nu prevede nicio cerere de încuviințare a executării pentru hotărârile autorităților unui stat membru referitoare la dreptul de vizită a minorului.

• Convenția Organizației Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului adoptată la New York la 20 noiembrie 1989: reprezintă instrumentul cel mai complet de protecție și promovare a drepturilor copiilor.

c. Cum poate un părinte să împiedice răpirea copilului minor de către celălalt părinte?

• informându-se în legătură cu dispozițiile în vigoare în materie de custodie și drept de vizită;

• dacă dintr-un anumit motiv minorul trebuie să meargă în străinătate, să îl

PE SCURT/SINTEZĂ

27

pună pe celălalt părinte să semneze o obligație de înapoiere a minorului în țara sa de reședință obișnuită la data stabilită;

• să solicite instanței competente emiterea unui act specific care să interzică expatrierea minorului;

• să verifice că interdicția de expatriere este înregistrată pe listele de la frontieră;• să revoce consimțământul acordat pentru ca pașaportul eliberat minorului să

fie retras;• să aibă grijă ca părintele care nu deține custodia să nu rețină cu el minorul în

mod ilegal peste perioada stabilită cu prilejul exercitării dreptului de vizită.

d. Cosa può fare il genitore dopo la sottrazione?

• să alerteze autoritățile naționale competente ca să se adreseze reprezentanțelor diplomatice/consulare din țările unde se consideră că a putut fi dus minorul; să se adreseze autorității centrale din țara de reședință obișnuită a minorului instituite în temeiul Convenției de la Haga pentru aspectele civile ale răpirilor internaționale parentale de minori și/sau al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești;

• să depună cât mai curând posibil un denunț pe lângă organele judiciare sau de poliție competente de pe teritoriul reședinței obișnuite a minorului;

• să se adreseze instanței teritoriale competente din locul de reședință obișnuit al minorului pentru a obține în regim de urgență custodia exclusivă;

• să solicite instanței competente suspendarea drepturilor părintești pentru părintele care a săvârșit infracțiunea de răpire;

• să se adreseze Mediatorului Parlamentului European pentru cazurile de răpire internațională a minorilor de către unul dintre părinți pentru a demara procedura de mediere familială.

28

ORIENTĂRI ALE MEDIATORULUI PARLAMENTULUI EUROPEAN PENTRU CAZURILE DE RĂPIRE INTERNAȚIONALĂ A MINORILOR DE CĂTRE UNUL DINTRE PĂRINȚI

1. DEFINIȚII

1.1 În sensul procedurilor conduse de Mediatorul Parlamentului European pentru cazurile de răpire internațională a minorilor de către unul dintre părinți, termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles:

a/ „Mediatore”: Mediatorul Parlamentului European pentru cazurile de răpire internațională a minorilor de către unul dintre părinți, căruia părțile i-au cerut să conducă medierea.

b/ „Mediere”: o procedură extrajudiciară care urmărește ajungerea la un acord cu asistența Mediatorului în interesul superior al minorului(ilor) răpit(ți).

2. ATRIBUȚIILE MEDIATORULUI

În atribuțiile Mediatorului intră prestarea următoarelor servicii:

• asistarea părților în efortul de a ajunge la un acord de mediere;• furnizarea de informații în legătură cu legea aplicabilă;• semnalarea autorităților competente neregulile întâlnite în aplicarea

instrumentelor internaționale și europene în contextul răpirii parentale internaționale de minori.

3. INDEPENDENȚĂ ȘI IMPARȚIALITATE

Mediatorul trebuie să acționeze în mod absolut independent, asigurând imparțialitate deplină, și cu consensul explicit al părților.

În relația cu părțile, Mediatorul trebuie să acționeze în orice moment în mod imparțial, străduindu-se, totodată, să dea această impresie și trebuie să depună eforturi pentru a asista în mod egal toate părțile în cursul procedurii de mediere.

4. ACORDUL, MODUL DE PROCEDURĂ ȘI REZOLVAREA LITIGIULUI

4.1. Procedura

Mediatorul trebuie să se asigure personal că părțile implicate în mediere înțeleg caracteristicile procedurii de mediere și rolul Mediatorului și cel al părților în cursul acesteia.

29

Mediatorul trebuie, în special, să facă astfel încât înainte de demararea medierii părțile să înțeleagă și să accepte în mod explicit termenii și condițiile acordului de mediere, inclusiv dispozițiile aplicabile în ceea ce privește obligațiile de păstrare a confidențialității ce le revin Mediatorului și părților.

Mediatorul trebuie să deruleze procedura în mod corespunzător, ținând cont de caracteristicile cazului, inclusiv de posibilele dezechilibre în ceea ce privește raporturile de forță, eventualele doleanțe exprimate de părți și dispoziții normative speciale, precum și necesitatea soluționării rapide a litigiului.

4.2. Corectitudinea procedurii

Medierea trebuie să țină seama în primul rând de interesul minorilor implicați.

Mediatorul trebuie să se asigure că toate părțile pot interveni în mod corespunzător în cadrul procedurii.

Fără a aduce atingere responsabilității părților de a îndeplini obligațiile asumate în cadrul medierii, îndeosebi cele asumate în temeiul acordului care rezolvă litigiul, Mediatorul poate pune capăt procedurii de mediere în cazul în care:

• are motive întemeiate să considere că derularea procedurii are șanse mici să ducă la rezolvarea litigiului;

• părțile propun introducerea de dispoziții ilegale în cadrul acordului.

4.3. Încheierea procedurii

Mediatorul trebuie să adopte toate măsurile adecvate astfel încât eventualul acord obținut între părți să se bazeze pe un consens în cunoștință de cauză și ca toate părțile să îi înțeleagă termenii. Părțile pot să se retragă de la mediere în orice moment fără să ofere nicio explicație.

5. CONFIDENȚIALITATE

Mediatorul trebuie să păstreze confidențialitatea în legătură cu toate informațiile care decurg din mediere și referitoare la aceasta, inclusiv informația că medierea este în curs sau a fost încheiată, exceptând cazul când există o obligație legală sau din motive de ordine publică.

Orice informație confidențială comunicată Mediatorului de o parte nu trebuie să fie dezvăluită celeilalte părți fără acordul primei părți.

30

Competența jurisdicțională în cazurile de răpire parentală de minori

În cazul deplasării sau a neînapoierii ilegale a minorului, autoritatea jurisdicțională din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale ilicite păstrează competența jurisdicțională până în momentul în care minorul dobândește reședința într-un alt stat membru și:

a. dacă orice persoană, instituție sau altă entitate titulară a dreptului de încredințare a acceptat mutarea sau neînapoierea;

b. dacă minorul a locuit în celălalt stat membru cel puțin un an din momentul în care persoana, instituția sau altă entitate titulară a dreptului de încredințare a avut cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință despre locul în care se găsea minorul și minorul s-a integrat în noul mediu și se verifică oricare dintre următoarele condiții:

I/ în termen de un an de când cel căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, nu s-a depus nici o cerere de înapoiere la autoritățile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reținut;

II/ a fost retrasă cererea de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredințat copilul și nu s-a depus nici o nouă cerere în termenul stabilit la punctul I;

III/ o cauză soluționată de o instanță judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite a fost închisă în conformitate cu articolul 11 alineatul (7);

IV/ instanța judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite a pronunțat o hotărâre de încredințare care nu implică înapoierea copilului.

Articolul 10 (Regulamentul (CE) nr. 2201/2003

©Foto: Parlamento Europeo