UNIVERSITATEA

FACULTATEA

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR:

Candidat:

-AN-

UNIVERSITATEA

FACULTATEA

LUCRARE DE LICENŢĂla specializarea :

cu tema:

IMPORTANŢA PARLAMENTULUI EUROPEAN

COORDONATOR:

Candidat:

-AN-

C U P R I N S

I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE…………………………………3

1.3. Evoluţia comunităţilor europene...........................................................17

1.3.1 Creşterea numărului statelor membre ale comunităţilor..............17

1.3.2. Perfecţionarea instituţională........................................................18

1.3.3. Tratatul de fuziune de la Bruxelles...............................................21

1.3.4. Actul Unic European....................................................................22

1.4. Crearea Uniunii Europene....................................................................24

1.4.1. Adoptarea Tratatului de la Maastricht.........................................24

1.4.2. Ratificarea şi intrarea în vigoare a tratatului..............................25

1.4. 3. Structura Tratatului.....................................................................27

1.4.4. Evoluţia Uniunii Europene dupa intrarea in vigoare a Tratatului de

la Maastricht...........................................................................................28

1.4.5. Tratatul de la Amsterdam.............................................................28

1.4. 6. Reuniunea de la Nisa...................................................................30

1.5. Delimitări conceptuale………………………………………………..31

1.7. Instituţiile comunitare………………………………………………...35

1.7.1. Consiliul………………………………………………………....35

1.7.2. Comisia………………………………………………………….37

1.7.3. Curtea de Conturi……………………………………………….38

1.7.4. Curtea de Justiţie………………………………………………..39

II. PARLAMENTUL EUROPEAN……………………………………..40

2.1. Istoric. Prezentare generală…………………………………………...40

2.2. Componenţa Parlamentului…………………………………………..40

2.3. Procedura de alegere…………………………………………………42

2.4. Statutul parlamentarilor………………………………………………43

2.5. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European ……………….44

2.6. Atribuţiile Parlamentului……………………………………………..48

2.7. Legătura Parlamentului European cu alte instituţii europene şi cu

politicile în domeniu………………………………………………………52

2.8. Relaţiile Parlamentului European cu ţările în curs de dezvoltare…….54

2.9. Rolul Parlamentului European în apărarea drepturilor omului……….55

III. POLITICILE DE ACŢIUNE ALE COMUNITĂŢILOR ŞI UNIUNII

EUROPENE..............................................................................56

3.1. Realizarea pieţei interne.......................................................................56

3.2. Politicile comune..................................................................................57

3.2.1. Politica comercială.......................................................................57

3.2.2. Politica agricolă şi în domeniul pescuitului.................................57

3.2.3. Politica în domeniul transporturilor.............................................57

3.2.4. Politica economică şi monetară...................................................57

3.2.4.1. Moneda unică europeană......................................................58

3.2.4.2. Avantajele introducerii monedei unice europene..................59

3.3. Politica socială (Spaţiul social european).............................................60

3.4. Politica în domeniul concurenţei..........................................................61

3.5. Politica în domeniul mediului înconjurător..........................................62

3.6. Politica privind circulaţia persoanelor străine în interiorul

Comunităţilor...............................................................................................62

3.7. Alte domenii de competenţă comunitară..............................................62

3.8. Politicile de bază ale Uniunii Europene................................................63

3.8.1. Politica externă şi de securitate comună......................................63

3.8.2. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.).....65

3.8.2.1. Aspecte generale....................................................................65

3.8.2.2. Problema prevenirii şi combaterii criminalităţii internaţionale

în cadrul Uniunii Europene. Spaţiul Schengen....................66

3.8.2.3. Prevederile Tratatului de la Amsterdam privind acquis-ul

Schengen.........................................................................................................68

3.8.2.4. EUROPOL.............................................................................69

3.9. Principalele modificări propuse de Constituţia Uniunii Europene…...71

3.10. Consideraţii finale…………………………………………………..71

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ………………………………………...74

ABREVIERI

AC-EU – Adunarea Comună a Uniunii Europene

ACP – Africa zona Caraibelor şi Pacific

ALDE – Alianţa Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa

BCE – Banca Centrală Europeană

BEI – Banca Europeană de Investiţii

CE – Comunitatea Europeană

CECA/CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

CEE – Comunitatea Economică Europeană

CEEA/EURATOM – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

DE – Democraţii Europeni

GV/ALE – Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană

GUE/DEM – Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stânga

Verde Nordică

IND/DEM – Grupul Independenţei şi Democraţiei

OLAF – Oficiul European Impotriva Fraudei

PPE – Partidul Popular European

PSE – Partidul Socialiştilor Europeni

TPI – Tribunalul de Primă Instanţă

TUE – Tratatul Asupra Uniunii Europene – Tratatul de la Maastricht

TVA – Taxa pe Valoare Adăugată

UE – Uniunea Europeană

UEN – Uniunea pentru Europa Naţiunilor

UEM – Uniunea Economică şi Monetară

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Având în vedere faptul că Proiectul de tratat constituţional al Uniunii Europene nu

a fost încă semnat oficial, vom prezenta situaţia în vigoare în ceea ce priveşte instituţiile

Uniunii Europene (UE). Propunerile din Constituţia Uniunii Europene vor fi prezentate,

totuşi, pe scurt, în Capitolul VIII.

1.1. Aspecte generale

Structura instituţională de bază a Comunităţilor europene s-a constituit ţinând

seama de concepţii şi metode recunoscute până în anul 1959 atât pe plan naţional, cât si în

raporturile internaţionale tradiţionale1.

Construcţia europeană a fost marcată, până la intrarea în vigoare la 1 noiembrie

1993 a Tratatului asupra Uniunii Europene, de o juxtapunere, pe de o parte, a instituţiilor

comunitare însărcinate cu probleme economice în cadrul punerii în aplicare a celor trei

Tratate constitutive şi, pe de altă parte,a mecanismelor de cooperare de natură interstatală,

care s-au manifestat, în mod progresiv începând cu anii ’70. Consiliul European apare,

începând cu anul 1974, ca o „instanţă” de suprapoziţie, care are ca singură vocaţie pe aceea

de a trata, în globalitatea lor, afacerile europene, sub rezerva tendinţei crescânde a

Parlamentului European de a nu se limita la competenţele comunitare şi la a impune

intervenţiile sale în afacerile care relevă cooperare politică. Actul unic european nu a pus

capăt acestei juxtapuneri, deşi el a accentuat legăturile între construcţia comunitară şi

cooperarea politică europeană.

Taratatul asupra Uniunii Europene, care realizează câteva progrese pe calea

unificării instituţionale comunitare şi politice, a menţinut o anumită juxtapunere, adăugând

dispoziţiilor comunitare şi politicii externe şi de securitate comună un volum nou privind la

cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, ţinând la a sistematiza o cooperare

deja angajată.

Tratatul de la Amsterdam a redus acest al treilea pilon, devenit, de acum înainte

„Cooperarea poliţiei şi cea judiciară în materie penală”, comunitarizând o veche parte din

cel de-al treilea pilon în noul Titlu IV al Tratatului CE, „Vize, azil, imigrare şi alte politici

1 Ion Filipescu, A. Fuerea, op.cit, pag.93

cu privire la circulaţia persoanelor”.

Articolul 1 (fostul art. A) precizează, în paragraful 3, că Uniunea este fondată pe

Comunităţile Europene completate de politicile şi formele de cooperare instaurate de

prezentul tratat”.

Progresul în unificarea instituţională adus de Tratatul asupra Uniunii Europene

apare foarte clar în articolul 3 TUE (fostul articol C): „Uniunea dispune de un cadru

instituţional unic, ce asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea

atingerii obiectivelor sale, prin respectarea şi dezvoltarea acquis-ului comunitar”.

Uniunea veghează, în special, la coerenţa întregii sale acţiuni externe, în cadrul

politicilor sale în materia relaţiilor externe, de securitate, economie şi dezvoltare. Consiliul

şi Comisia au responsabilitatea de a asigura acestă coerenţă. Ele asigură, fiecare potrivit

competenţelor sale, punerea în aplicare a acestor a acestor politici.

Coexistanţa modurilor de funcţionare comunitar şi interguvernamental, care

decurge din absenţa unei unificări complete,a ridicat, totuşi, câteva dificultăţi în aplicarea

Tratatului Uniunii Europene, compromiţând coerenţa întregii sale acţiuni externe, de

securitate, de economie şi de dezvoltare.

Articolul 4 TUE (fostul art. D) cu privire la Consiliul European sublinează şi

precizează importanţa rolului său care se întinde, în mod firesc, asupra diferitelor aspecte

ale construcţiei europene.

Articolul 5 TUE (fostu art. E) reaminteşte faptul că „Parlamentul European,

Consiliul, Comisia şi Curtea de Justiţie îşi execută atribuţiile în condiţiile şi pentru

scopurile prevăzute, pe de-o parte, de dipoziţiile Tratatelor care instituie Comunităţile

Europene şi actele subsecvente care le-au modificat sau completat şi, pe de altă parte, de

alte dispoziţii ale prezentului Tratat”.

Această dipoziţie merge către o nouă tendinţă de unificare şi subanaliză, în acelaşi

timp, limitele pentru diversitatea de roluri atribuite instituţiilor de către Tratatele care

înfiinţează Comunităţile Europene şi alte dispoziţii din ceilalţi doi piloni ai Uniunii

Europene.

Curtea de Justiţie intervine, după Tratatul de la Amsterdam, de o manieră mai

consecventă în cel de-al treilea pilon – cooperarea poliţiei şi cea judiciară în materie

penală, în care căile de drept intern sunt, totuşi, derogatorii, prin raportare la căile de atac

de drept comunitar. Celelate instituţii sau organe nu intervin întotdeauna în pilonii

necomunitari din Uniunea Europeană. În sens invers, anumite organe sunt proprii politicii

externe şi de securitate comună şi cooperării poliţiei şi cea judiciară în materie penală.

În articolele 3 CECA, 4CEE (actualul art. 7), 3 EURATOM originare, doar

Parlamentul, Consiliul, Comisia şi Curtea de Justiţie apar ca instituţii ale Comunităţilor

Europene. Cele trei Tratate constitutive consacră, fiecare, câte o parte acestor instituţii, dar

alte indicaţii privind competenţele şi puterile instituţiilor rezultă din dispoziţiile dreptului

material comunitar, trebuind, de asemenea să se ţină seama de cele trei statute ale Curţii de

Justiţie, care apar sub forma unor protocoale, ce dau curs prevederilor din cele trei Tratate.

Aceste instituţii au devenit comune celor trei Comunităţi în virtutea Convenţiei cu

privire la anumite instituţii comune (Parlament, Curte), încheiate la 25 martie 1957, în

acelaşi timp cu Tratatul CEE şi Tratatul EURATOM şi a Tratatului de la Bruxelles din 8

aprilie 1965 care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţolor Europene,

numit de fuziune a executivelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Acest din urmă Tratat s-a

substituit anumitor dispoziţii din Tratatele constitutive, pe care le-a modificat. Unele

dispoziţii ale Tratatului de fuziune au fost abrogate ( art. 50, alin. 1 TUE, fost art P) şi

inserate în Tratatele constitutive prin Tratatele asupra Uniunii Europene. Tratatul de la

Amsterdam a abrogat Convenţia relativă la instituţiile comune şi tratatul de fuziune,

menţinând în mod evident, principiul unităţii instituţionale a celor trei Comunităţi, care

decurge de aici (art. 9 din Tratatul de la Amsterdam).

Trebuie, de asemenea, să se ţină cont de modificările Tratatelor constitutive

operate de revizuirile care au mărit puterile bugetare ale Parlamentului European ( tratatele

din 22 aprilie 1970 şi din 1975 intrat în vigoare în 1977), au introdus alegearea

Parlamentului European prin sufragiu universal (decizia din 1976), au modificat

componenţa instituţiilor, ca urmare a extinderilor succesive şi au adus câteva schimbări în

funcţionarea instituţiilor ( Actul unic european, intrat în vigoare la 1 iulie 1987).

Instituţiilor li se adaugă anumite organe dintre care unele au fost prvăzute de

Tratatele constitutive încă de la origini, de exempu Consiliul Consultativ Economic şi

Social CECA, Comitetul Economic şi Social CEE şi EURATOM, iar altele au fost create

ulterior, ca urmare a modificărilor acestor tratate de exemplu Curtea de Conturi prin

tratatul din 1975, dar altele nu sunt prevăzute nicăeri ca de exemplu numeroase comitete.

Tratatul asupra Uniunii Europene a adus câteva modificări instituţiilor şi organelor

comunitare prin transformarea Curţii de Conturi în instituţie, prin modificarea statutului

Tribunalului de primă instanţă care nu mai este un organ subsidiar creat printr-o decizie a

Consiliului, prin instituirea a noi organisme în materie monetară şi prin crearea

Comitetului regiunilor. Totodată competenţele comunitare s-au extins la noi domenii.

Modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam sunt mai modeste, sub rezerva

creşterii puterii Parlamentului în ceea ce priveşte codecizia.

Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic, care îi asigură coerenţa

şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, respectând şi

dezvoltând tot ceea ce s-a realizat pe plan comunitar. În acest sens vor fi avute în vedere

modificările aduse prin Tratatul de la Maastricht sistemului instituţional comunitar, atât în

ceea ce priveşte arhitectura sa organică, precum şi structura sa funcţională.

Tratatul de la Maastricht a modificat - în cadrul celor trei tratate comunitare -

structura instituţională - cvadripartită, atribuind calitatea de instituţie unui al cincilea organ

si anume Curţii de Conturi, chiar dacă aceasta nu reprezintă trăsăturile distincte pentru a fi

calificată astfel.

S-a remarcat că planul instituţional al Uniunii Europene nu se conformează

separaţiei tradiţionale a puterilor între sfera legislativă, cea executivă şi sfera

judecătorească de guvernare, deciziile rezultând din negocieri intense în cadrul şi cu

instituţiile de elaborare a politicilor, într-un echilibru instituţional delicat, Uniunea

Europeană nefiind o ierarhie tradiţională cu un centru de autoritate politică definit în mod

clar, precum un guvern2.

Structura instituţională a Comunităţilor ar prezenta următoarele caracteristici3:

funcţii combinate pe care le deţin cel puţin trei dintre instituţiile comunitare –

Consilul, Comisia şi Parlamentul.

structura policentrică – centrul principal în jurul căruia gravitează instituţiile se

află la Bruxelles, dar alte centre se află la Luxemburg şi la Strasbourg sau

Frankfurt.

loialitate divizată – cauza comună fiind interesul comunitar, dar situaţia

instituţiilor este în acesată direcţie diferită astfel Comisia este supusă numai

interesului comunitar, Consiliul reprezintă interesele statelor, iar Curţii de

Justiţie i se cere să evalueze cu o totală şi absolută imparţialitate toate litigiile

ce i se supun spre soluţionare.

separaţia puterilor este un principiu care se aplică instituţiilor comunitare

întrucât acestea sunt complet independente, cu toate că ele au funcţii mixte.4

1.2. Istoricul constituirii comunităţilor europene

1.2.1. Premisele ideilor de unitate europeană

2 În acest sens, B. Laffan, Democracy and the European Union „competenţa fiecărei instituţii nu a rămas statică, modificările aduse tratatelor fundamentale au avut ca rezultat schimbări în balanţa de puteri între instituţii...”3 W. Cairns p. 19-20, Jo Shaw p. 1074 O. Manolache, Tratat de Drept Comunitar, ediţia V, p. 96-97

Ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte veche, ea găsindu-şi

originea, după unele opinii, încă în perioada Antichităţii, când cuceririle romane au fost

considerate ca manifestări ale unei astfel de tendinţe5.

Încercările de refacere a graniţelor fostului imperiu roman sunt considerate de

asemenea manifestări ale aceleiaşi idei, menţionându-se perioada lui Carol cel Mare care,

chiar dacă nu au reuşit ca realitate faptică, sunt apreciate ca având consecinţe religioase,

morale şi intelectuale în spiritul ideii de unitate europeană6.

Perioada Evului mediu, caracterizată iniţial printr-o divizare politică din cauza

incapacităţii succesorilor lui Carol cel Mare şi agravată de conflictele religioase,

economice şi de altă natură, a fost urmată de alte încercări de refacere a unităţii europene,

care au avut germenii în comunitatea de civilizaţie europeană, chiar dacă acestea nu au dus

în mod automat la uniformitate, ci, dimpotrivă, la o diversitate care se baza însă pe acelaşi

model de a gândi, simţi şi acţiona7. Lupta care s-a dat în această perioadă între Papă şi regi

(împăraţi) a dus la divizarea unităţii Europei, manifestându-se şi în apariţia a două

doctrine: cea a unităţii pontificale şi cea a unităţii imperiale, două concepţii care nu puteau

fi conciliate. În aceste condiţii, apare o nouă realitate politică pe plan european care îşi

impune încet, dar sigur, supremaţia în acest spaţiu şi care anunţă Europa modernă: puterea

statelor suverane8.

În perioada modernă, principiul care a guvernat epoca precedentă - cel al unităţii

Europei - a fost înlocuit cu cel al divizării sale, nu numai din punct de vedere politic, dar şi

religios şi economic.

Divizarea politică, rezultată din constituirea statelor suverane, eliberate de

supunerea lor unei autorităţi superioare şi care intrau în relaţii cu alte state, a avut drept

consecinţă trasarea unor graniţe care deveneau nu numai criterii de separare geografică, dar

şi lingvistică, economică, socială etc. În aceste condiţii, papalitatea renunţă la pretenţiile

sale anterioare. Din punct de vedere religios, divizarea nu a fost atât de importantă ca

divizarea politică, dar a avut o influenţă pe planul relaţiilor inter-regionale. S-a manifestat,

de asemenea, şi o divizare economică, ce s-a alăturat celorlalte, amplificându-le efectele.

Totodată, apar şi unele tendinţe naţionaliste, care au contribuit şi ele la agravarea

procesului de divizare a Europei.

Perioada renascentistă este caracterizată, printre altele, printr-un mod rapid de

răspândire şi asimilare a ideilor novatoare pe întreg continentul european, dar, în acelaşi

5 A se vedea Louis Cartou, Communautés Européennes, Précis, Dalloz, Paris 1991, pag. 36 Calmette, Carlemagne, Coll. “Que sais-Je?”, pag. 1237 L. Cartou, op. cit., pag. 8-98 L.Cartou, op.cit., pag. 15

timp, a avut ca rezultat şi o diversificare a concepţiilor intelectuale şi morale.

Una dintre cele mai importante realizări ale epocii respective rămâne tipul de om

“umanist”, moştenitor al culturii antice şi continuator al acesteia în noile condiţii istorice,

politice, sociale şi culturale. Caracteristic acestui tip de om este faptul că el nu aparţine

unei singure ţări în mod deosebit, ci întregii Europe.

În secolul al XIX-lea, Europa este din nou divizată, declin (Franţa, Austria), altele

într-un proces de cristalizare (Germania, Italia).

Dezvoltarea industrială naţională de la sfârşitul secolului al XIX-lea, progresele

ştiinţifice şi tehnice, ca şi ideile naţionaliste accentuează divizarea şi prevestesc

evenimentele începutului secolului XX. Chiar dacă se constituie un sistem de alianţe,

acestea erau fondate pe interese contradictorii şi se bazau pe un echilibru precar,

modificându-se în funcţie de circumstanţele politice şi de altă natură5.

În acelaşi timp, se accentuează şi disensiunile legate de împărţirea lumii din punct

de vedere colonial, fapt care de asemenea, a fost de natură să genereze rivalităţi şi conflicte

de interese.

Cu toate acestea, ceea ce este de remarcat în afara acestor interese contradictorii

este comunitatea de viaţă culturală, artistică, ştiinţifică şi tehnică, favorizată de dezvoltarea

mijloacelor de comunicare, informare şi de răspândire a cunoştinţelor9.

La începutul secolului al XX-lea apar primele manifestări doctrinare ale ideii de

unitate europeană, concretizate într-un proiect “State Unite Europene”, care a fost propus

de către Congresul de ştiinţe politice ce a avut loc la Paris în anul 1900. De altfel, o revistă

a “Statelor Unite Europene” a fost creată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către Victor

Hugo şi Garibaldi10.

Izbucnirea primului război mondial a fost de natură să producă în final o stare de

fapt care a dus la înrăutăţirea situaţiei ţărilor vest europene (mai puţin Anglia) şi la

existenţa a două state care dominau din punct de vedere politic: S.U.A. şi U.R.S.S.

1.2.2. Unitatea europeană în perioada interbelicăDupă primul război mondial, în anul 1923 a apărut ideea unei federaţii europene

într-o publicaţie a lui R.Coudenhove - Kalergi (1894-1972), intitulată “Pan-Europe”, în

care se prevedea constituirea unei Europe federale pe baza renunţării la suveranitate de

către state. S-a iniţiat astfel o mişcare în favoarea constituirii unei uniuni europene, care a

ţinut un prim congres la Viena, în anul1929 şi unde au participat 2.000 de reprezentanţi din

24 de state. Cu ocazia acelui congres s-a adoptat un manifest Pan- European care prevedea

9 P. Renouvin, Histoire des relations internationales, t.I, pag. 241-24210 P. Renouvin, op. cit., pag. 150-151

principalele direcţii ale unei confederaţii europene: garantarea egalităţii, securităţii şi

suveranităţii confederale, crearea de alianţe militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea

unei monede comune; punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre;

respectarea civilizaţiilor fiecărui stat; protejarea minorităţilor naţionale, iar pe plan

internaţional se prevedea colaborarea cu alte state în cadrul Societăţii Naţiunilor.

S-a creat în acea perioadă şi o altă mişcare intitulată “Uniunea Pan-Europeană” al

cărei preşedinte de onoare era Aristide Briand. Au existat, de asemenea, mai multe

iniţiative de creare a altor mişcări: Uniunea Economică şi Vamală Europeană, federaţia

pentru Înţelegerea Europeană, culminând cu propunerea lui Aristide Briand din 7

septembrie 1929 în cadrul Adunării Generale a Ligii Naţiunilor de creare a unei Uniuni

Federale Europene, care a avut un ecou favorabil în rândul statelor – mai puţin în cazul

Marii Britanii – şi care a fost trimis spre studiu unei comisii a Ligii Naţiunilor, unde

proiectul a fost practic oprit. Guvernul francez, care a fost însărcinat să detalieze această

propunere a prezentat în 1930 un “Memorandum cu privire la organizarea unui regim de

Uniune Federală Europeană”, dar care nu a mai putut fi aplicat din cauza conjuncturii

internaţionale ( criza din perioada 1929-1930 şi ascensiunea lui Hitler).

Oricum, acest proiect rămâne important prin faptul că a promovat idei care au fost

reluate ulterior şi a avansat anumiţi termeni deveniţi comuni limbajului ulterior al comunităţii

europene: “piaţa comună”, “uniunea vamală, “circulaţia mărfurilor, capitalurilor şi

persoanelor” etc.

O altă concepţie de uniune europeană este considerată a fi reprezentată de politica

promovată de Hitler în timpul celui deal doilea război mondial, bazată pe forţă, violenţă şi

voinţă unilaterală. Acestei ideologii i s-a opus însă o alta, menită să corespundă intereselor

naţionale ale statelor europene, bazată pe acceptarea liber consimţită a acestei uniuni. În

acest sens au apărut diferite idei, mişcări şi publicaţii care se declarau în favoarea ideilor

federaliste europene: Léon Blum (1939), Mişcarea Federalistă Europeană, fondată de

Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi; mişcarea “Combat” din Franţa (1941), între fondatorii

căreia se aflau Henri Frenay, Albert Camus, Edmond Michelet ş.a.11

Un organizator al unei conjuraţii contra lui Hitler, Carl Friedrich Goerdeler, a fost,

de asemenea, promotorul unei concepţii de unificare a Europei pe baza statelor europene

independente, care era prevăzută să se realizeze în mai multe etape, în prima fază creându-

se o uniune economică, iar în faza a doua uniunea politică. El a mai prevăzut ulterior şi

înfiinţarea unui minister al economiei europene, un minister al afacerilor externe şi

11 Hubert Halin, L’Europe unie – obiectiv major de la Résistance, Editions de l’Union des resistants pour une Europe unie, 1967, pag. 19

constituirea unei armate europene12.

În perioada celui de-al doilea război mondial, în mai multe ţări europene au apărut

manifestări ale unor idei de unificare europeană, iar în 1944 s-a desfăşurat la Geneva o

reuniune a reprezentanţilor militanţilor germani antinazişti, care a fost urmată de alte patru

astfel de reuniuni şi care au elaborat un proiect de declaraţie al unei rezistenţe europene,

momentul respectiv fiind considerat ca primul act politic al federaliştilor europeni şi primul

apel la coordonarea mişcărilor de rezistenţă, fiind creat şi un birou permanent de

coordonare a acţiunilor pentru eliberarea ţărilor cărora le aparţineau şi pentru organizarea

unei “Uniuni Federale a Popoarelor Europene”13.

Această Uniune federală urma să aibă un guvern responsabil în faţa popoarelor, o

armată plasată sub ordinele acestui guvern şi care să excludă orice armată naţională

precum şi un tribunal suprem. Se prevedea obligaţia Germaniei şi aliaţilor de a contribui la

reconstrucţia tuturor ţărilor care au fost afectate de război, dezarmarea totală şi supunerea

acesteia unui control federal european. Se observă faptul că toate aceste proiecte sunt

marcate de conjunctura celui de-al doilea război mondial şi de consecinţele sale pe plan

european.

1.2.3. Integrarea europeană după cel de-al doilea război mondialPerioada următoare celui de-al doilea război mondial a marcat trecerea de la

proiecte la realizarea efectivă a ideii de uniune europeană. Dar până la realizarea efectivă a

acesteia, a fost necesară parcurgerea unor etape preliminare.

O primă etapă o constituie relansarea ideilor uniunii europene în contextul situaţiei

postbelice. În acest sens, trebuie menţionată declaraţia lui Winston Churchill, din 19

decembrie 1946, la Universitatea din Zurich, care a reiterat ideea unităţii europene prin

crearea unei Uniuni a Statelor Europene şi organizarea unui congres în acest scop şi care a

condus la formarea unor mişcări având acest obiectiv, ca de exemplu: Uniunea Europeană

a Federaliştilor, Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene, Uniunea Parlamentată

Europeană, Noile Echipe Internaţionale etc. Cele două uniuni se constituiau în exemple

tipice de grupuri de promovare a ideii europene, inspirate dintr-o ideologie

supranaţionalistă, fiind deci superioare ideilor naţionale sau partizane.

Uniunea Europeană a Federaliştilor a organizat între 27-31 august 1947 Congresul

de la Montreux, care a reprezentat primul congres al federaliştilor europeni , în timpul

căruia aceştia au adoptat proiectul Statelor Federale ale Europei şi care a fost un preludiu al

organizării Congresului de la Haga din anul următor.

12 Ibidem, pag. 48-5013 D.Sidjanski, op.cit., pag. 15

La congresul de la Montreaux s-au propus participanţilor spre analiză şase principii

pe baza cărora să se fondeze viitoarea federaţie14:

federaţia europeană nu se poate forma decât pe baza renunţării la orice principii

hegemoniste (de genul celor susţinute de Napoleon şi Hitler);

federalismul nu se poate baza decât pe renunţarea la orice spirit de sistem (să se

ţină seama de coexistenţa realităţilor concrete şi heterogene: naţiuni, regiuni

economice, tradiţii politice etc.);

federalismul nu trebuie să se confrunte cu problema minorităţilor (se dă

exemplul Elveţiei, unde problema existenţei populaţiei germanice, franceze şi

italiană nu ţine seama de numărul locuitorilor şi de suprafaţa ţării ocupată de

către aceştia);

federalismul nu are ca scop ştergerea diferenţelor naţionale şi cuprinderea

tuturor naţiunilor într-un bloc unic, ci, dimpotrivă, păstrarea propriilor

identităţi;

federalismul trebuie să se bazeze pe acceptarea complexităţii, fiind contrar

simplismului, care este caracteristic spiritului totalitar( se exemplifică din nou

cu situaţia Elveţiei, unde coexistă o diversitate de organisme şi grupuri politice,

administrative, lingvistice, culturale , religioase, etc, şi care se acceptă reciproc)

formarea unei federaţii trebuie să se realizeze pas cu pas şi nu pornind de la un

centru, sau prin mijloace guvernamentale.

Se apreciază că necesitatea unei federaţii este evidentă, nelipsind decât adoptarea

unei carte federale, stabilirea unor organe reprezentative şi a unei aprobări naţionale, care

să împuternicească guvernele în vederea aplicării acestor idei.

Între mişcările unioniste create se remarcau însă şi unele cu vocaţie partizană. Este

semnificativ în acest sens cazul Noilor Echipe Internaţionale, care reprezentau democraţia

creştină şi care au constituit o reţea de comunicaţii şi de influenţă în care membrii

guvernelor, reprezentanţi ai partidelor politice democrat-creştine sau alte personalităţi

marcante au avut un rol deosebit în promovarea ideilor uniunii europene şi a creării

instituţiilor europene.

În acelaşi timp, se remarcă activitatea Mişcării Socialiste pentru Statele Unite

Europene, care – sub conducerea lui Paul Henri Spaak – militează pentru crearea unor state

unite socialiste europene, dar care renunţă la această formulă în ideea creării unei Europe

democratice, pluraliste, în care determinarea culorii politice să se facă prin votul liber

exprimat al electoratului.

14 Propuneri făcute de Denis de Rougemont

Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene şi Noile Echipe Internaţionale au

avut ca obiectiv comun alegerea unui organ constituant european şi elaborarea unei

constituţii federale europene, prin care urma să se înfiinţeze o Uniune Pan- Europeană,

proiect care urma să fie supus ratificării parlamentelor statelor participante la această uniune.

Acest procedeu a fost acceptat ulterior şi a devenit astăzi mijlocul prin care tratatele unionale

europene intră în vigoare, respectiv, prin exprimarea consimţământului statelor membre. De

altfel, Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene, alături de sindicatele europene,

cărora li se vor alătura mai târziu Mişcarea Liberală pentru Europa Unită, constituie

embrionul formării uniunii europene, pe care de altfel s-a bazat şi proiectul de uniune

europeană iniţiat de Spinelli.

Având în vedere multitudinea mişcărilor europene în favoarea uniunii, apărea ca o

problemă esenţială coordonarea lor pentru a se realiza această idee. Pornind de la aceste

două iniţiative independente – una federalistă şi una unionistă ,în decembrie 1947 s-a

instituit Comitetul Internaţional de Coordonare a Mişcărilor pentru Unitatea Europeană,

care a ţinut mai multe congrese, între care trebuie remarcat Congresul de la Haga,

desfăşurat între 7-10 mai 1948, care a iniţiat şi constituirea Consiliului Europei19. Acest

Congres a avut la bază o acţiune de coordonare a mişcărilor pentru o Europă unită,

concretizată în trei comisii: politică, economică şi culturală, precum şi pe unele comitete

naţionale care aveau sarcina de a desemna delegaţii naţionali care urmau să colaboreze în

vederea iniţierii unei astfel de uniuni, respectiv: parlamentari, partide politice, organizaţii

sindicale şi profesionale, biserici, organizaţii ale femeilor, organizaţii universitare,

intelectuale şi artistice.

Dezbaterile au fost marcate de conflicte între tendinţele unioniste şi cele federale,

printre adepţii concepţiilor unioniste situându-se Marea Britanie, care nu a încetat ulterior

să fie promotoarea ideii respectării integrale a suveranităţii statale. De asemenea,

federaliştii continentali uniţi prin obiectivele urmărite se divizau din punctul de vedere al

metodelor de punere în aplicare, întrucât unii propuneau constituirea unei uniuni federale şi

a unei uniuni economice care presupuneau un transfer parţial al suveranităţii naţionale, iar

alţii, adepţi ai federalismului integral, erau de părere că trebuie constituită o Adunare

europeană, dar nu precizau modalitatea de formare a acesteia.

In ciuda divergenţelor de opinii exprimate cu această ocazie, Congresul de la Haga

a avut un rol important în impulsionarea ideii de unitate europeană, prin definirea unui

program de acţiune globală pentru o Europă unită şi prin faptul că a dat naştere unei

“Mişcări Europene” şi a fost la originea creerii “Centrului European de Cultură”, a

“Colegiului Europei”, a “Consiliului Europei” şi pentru că în final a contribuit la crearea

Comunităţilor Europene. De asemenea ca urmare a Congresului de la Haga, Comitetul

Internaţional pentru Coordonarea Mişcărilor pentru Unitatea Europeană s-a transformat în

“Mişcarea Europeană”, având ca preşedinţi de onoare pe W.Churchill, De Gasperi,

Coudenhove-Kalergi, H.Spaak, K.Adenauer şi R.Schuman. Această vastă organizaţie a

avut un rol de coordonare şi reunire a mişcărilor europene, ea îndeplinind funcţia de

exercitare a presiunii asupra unor guverne şi parlamente naţionale, ca şi asupra unor

instituţii europene.

Beneficiind de o structură instituţională complexă (un Congres şi un Consiliu

internaţional format din reprezentanţii consiliilor naţionale), această “Mişcare Europeană”

a susţinut iniţiativa “Monnet-Schuman”, care se află la originea Comunităţilor Europene.

1.2.4. Înfiinţarea Comunităţilor europene

1.2.4.1. Premisele înfiinţării Comunităţilor europeneCrearea comunităţilor europene nu poate să fie înţeleasă decât în contextul politic

internaţional de după cel de-al doilea război mondial, când în Europa occidentală au apărut

trei categorii de organizaţii internaţionale: militare, economice şi politice15.

Organizaţiile militare sunt reprezentate prin Uniunea Europei Occidentale, creată prin

tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, între Franţa şi Anglia, pe de o parte şi Belgia,

Olanda şi Luxemburg, pe de altă parte, precum şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de

Nord (N.A.T.O.), creată în 1949 prin Tratatul de la Washington.

Din categoria organizaţiilor economice create după cel de al doilea război mondial

în Europa menţionăm Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.),

constituită prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948 în vederea gestionării ajutorului

comun oferit de către S.U.A., în cadrul planului Marshall, statelor europene care au avut de

suferit de pe urma celui de-al doilea război mondial (devenită ulterior Organizaţia de

Cooperare şi Dezvoltare Economică – O.C.D.E.).

A treia categorie de organizaţii o constituie cele de natură politică, respectiv

Consiliul Europei, care a fost înfiinţat la 5 mai 1949 şi care, aşa cum am mai precizat, îşi

avea originea în Congresul de la Haga din 1948.

Deşi s-au constituit organizaţii separate în cele trei domenii, iar comunităţile

economice care vor apărea ulterior vor avea o vocaţie preponderent economică, nu se poate

scăpa din vedere faptul că acestea din urmă au presupus şi o cooperare politică, fapt

confirmat prin evoluţia ulterioară a acestora, respectiv prin adoptarea Tratatului de

Maastricht.

Obiectivele economice urmărite prin crearea comunităţilor europene vizau

15 Jean Boulouis, Droit institutional des communautés, Montchrestien, Paris, 1993, 4e édition, pag. 27

îmbunătăţirea utilizării capacităţilor lor economice şi tehnice în scopul creşterii eficienţei,

în condiţiile cerute de evoluţia societăţii moderne. Apărea deci necesară crearea unei pieţe

comune care să permită dezvoltarea capacităţilor economice, care ar fi fost frânate de

existenţa frontierelor naţionale. De asemenea, din această cooperare regională rezultau o

serie de alte implicaţii de natură monetară, de protecţie a mediului înconjurător, fiscale,

sociale etc.

Alături de raţiunile economice, existau însă – aşa cum am precizat – şi raţiuni

politice la baza necesităţilor de integrare: împărţirea sferelor de influenţă după cel de-al

doilea război mondial, pericolul comunismului, precum şi ameninţarea care se profila din

partea ţărilor arabe producătoare de petrol. Pentru realizarea acestora trebuie să se treacă de

la faza consultărilor diplomatice la măsuri practice, eficiente de instituţionalizare a ideilor

existente de multă vreme.

În decembrie 1949, Michel Debré propune un proiect de Pact pentru Uniunea

Statelor Europene, bazat pe un sistem prezidenţial şi federalist care să aibă un arbitru ales

pentru o perioadă de cinci ani prin vot universal, un Senat format din miniştrii statelor

membre, o Adunare Europeană formată din delegaţi naţionali aleşi în conformitate cu

numărul locuitorilor (1 reprezentant pentru un milion de locuitori), comisari stabiliţi de

către arbitru şi o Curte formată din judecători16.

Această propunere a lui M. Debré a fost urmată în 9 mai 1950 de declaraţia lui

Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, secondat de Jean Monnet. Robert

Schuman arată că o comuniune în domeniul cărbunelui şi oţelului va asigura baza

dezvoltării economice federaliste europene şi va duce la schimbarea situaţiei acestor ţări.

Producţia în comun a cărbunelui şi oţelului, considerate materii de bază, şi instituirea unei

înalte autorităţi care să ia decizii în noua federaţie europeană - care urma să cuprindă

Franţa, Germania de Vest şi alte ţări vest-europene ce se vor asocia – se aprecia că vor

avea un rol important în asigurarea păcii în această regiune17.

1.2.4.2. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi OţeluluiLa 10 iunie 1950 încep negocieri la Paris, având la bază un proiect de tratat al

Franţei, iar la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Tratatul a intrat în vigoare la

25 iulie 1952. El reunea şase state europene (Franţa, Germania de vest, Italia, Belgia,

Olanda şi Luxemburg), întrucât Marea Britanie nu a acceptat principiul renunţării la unele

prerogative ale suveranităţii, acceptând doar relaţii de coordonare cu comunitatea. Tratatul

16 Michel Debré, Projet de Pacte pour une Union d’Etats européennes, Paris, Negel, 1950, pag. 6117 Robert Schuman, Pour l’Europa, Paris, Negel, 1963, pag. 202

era deschis aderării altor state.

Crearea acestei organizaţii europene a însemnat constituirea unor organe

supranaţionale cu competenţă de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune statelor

membre.

Aşa cum se arată în unele lucrări, el reprezenta materializarea ideii de constituire a

Europei politice, pornind de la construirea unei Europe economice25. Raţiunile politice

care se ascundeau sub această construcţie comunitară economică se refereau la situaţia

Franţei care se simţea ameninţată permanent de Germania (deşi aceasta din urmă fusese

împărţită în aprilie 1949 prin acordurile de la Washington), precum şi la potenţială

ameninţare economică a ţărilor vest-europene de către S.U.A., sau la şi mai evidentul

pericol al războiului rece, care începuse să îşi facă simţită prezenţa tot mai mult.

În ceea ce priveşte teama Franţei faţă de Germania, se ofereau garanţii în cadrul

acestei construcţii europene prin punerea în comun a resurselor metalurgice şi miniere,

care făceau imposibilă orice stare beligerantă între cele două ţări.

Această organizarea economică, ce ducea la unirea pieţelor naţionale într-o piaţă

unică, urmărea şi promovarea producţiei şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia

menţinerii unor pieţe supuse unor reguli şi practici restrictive.

Deşi era vorba de o piaţă comună sectorială (limitată la cărbune şi oţel), ea crea un

precedent instituţional de o deosebită importanţă.

Prin acest tratat se creau patru organe ale comunităţii:

Înalta Autoritate, organ internaţional, care era însărcinat să favorizeze interesele

preponderent comunitare;

Consiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter interguvernamental;

Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot universal direct şi

care avea sarcina controlului democratic;

Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional, a cărei sarcină era de a asigura

respectarea normelor juridice instituite în cadrul Comunităţii.

1.2.4.3. Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii

Europene a Energiei AtomiceÎnainte de a prezenta constituirea celorlalte două comunităţi europene, este necesar

– pentru mai buna înţelegere a contextului politic – să prezentăm evenimentele care au avut

ca rezultat eşecul unui alt proiect de construire a unei alianţe militare, respectiv

Comunitatea Europeană de Apărare, a cărei iniţiere a fost anunţată la scurt timp după

declaraţia lui Robert Schuman, respectiv la 24 octombrie 1950 , de către René Pléven în

contextul internaţional marcat de evenimentele din Coreea.

Sub presiunea Mişcării Europene, a partidelor democrat-creştine care erau la putere

în Franţa, Germania şi Italia, ca şi a susţinerii din partea curentului socialiştilor, se

semnează la Paris, la 30 mai 1952, Tratatul de creare a Comunităţii Europene de

Apărare(C.E.A.). Se propunea pentru viitor şi crearea unei Comunităţi politice europene.

Tratatul C.E.A. a fost transmis celor şase guverne ale ţărilor membre C.E.C.O. la 9 martie

1953. Adunarea franceză nu a fost însă de acord, la 30 august 1954, să intre în această

comunitate şi în acest fel a eşuat tentativa de creare a Comunităţii Europene de Apărare,

deşi tratatul fusese ratificat de către celelalte state.

Acest eşec a produs o serie de perturbări şi întârzieri în procesul de integrare

europeană.

Între 1-3 iunie 1955 are loc la Messina o conferinţă a miniştrilor afacerilor externe

din ţările membre ale C.E.C.O., eveniment care a reprezentat începutul procesului de

constituire a celorlalte două comunităţi europene. Ea a fost urmată de alte conferinţe la

nivel de miniştri sau experţi.

Cu ocazia unei reuniuni a experţilor organizată la Bruxelles în perioada iulie 1955 –

aprilie 1956, prezidat de H.Spaak, s-a redactat un “Raport al şefilor delegaţilor miniştrilor

afacerilor externe”, care a constituit baza conferinţei miniştrilor afacerilor externe din mai

1956 de la Veneţia.

Au urmat alte întâlniri la diverse niveluri, care au pregătit proiectul celor două

tratate sectoriale de la Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957, respectiv a

Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi a Tratatului instituind

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom), membre fiind tot cele

şase state care participau la C.E.C.O. Tratatele au fost ratificate relativ repede, între 14

septembrie 1957 (Franţa) şi 4 decembrie 1957 (Olanda).

Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoţite de adoptarea

unei Convenţii privind instituţiile comune pentru Comunităţi şi de unele protocoale

semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la imunităţile şi privilegiile Curţii de

Justiţie a C.E.E. şi Euratom.

Crearea C.E.E. viza în primul rând transformarea condiţiilor economice de

schimburi şi de producţie pe teritoriului comunităţilor. În acelaşi timp, s-au remarcat şi

opinii de prezentare a creării comunităţilor ca o contribuţie la construcţia funcţională a

Europei politice, substituită integrării politice directe18.

Tratatul de creare a C.E.E.A. avea ca obiectiv, conform art. 1: “să contribuie la

stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterii

18 A se vedea L.Cartou, op.cit., pag. 52

nivelului de trai în statele membre şi dezvoltării schimburilor cu alte ţări”.

Raţiunea pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de energie

al ţărilor membre, rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv faţă de alte state

(S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) şi faptul că trebuiau să-şi dezvolte sectorul energetic nuclear

pentru interese naţionale şi regionale comune.

Aceste două comunităţi se bazau pe o structură instituţionalizată similară celei a

C.E.C.O., respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi existau

unele diferenţe atât ca denumire, cât şi în conţinutul atribuţiilor, respectiv cele ale Înaltei

Autorităţi a C.E.C.O., care au fost deplasate înspre Consiliul miniştrilor în cazul ultimelor

două.

S-a apreciat că, deşi s-au înfiinţat trei comunităţi, iar la constituire nu a fost clar

exprimată în tratate intenţia creării pieţei comune, aceasta a fost avută în vedere ca unul

dintre obiectivele cele mai importante care urmau să fie realizate urmărindu-se şi

constituirea uniunii politice prin fuzionarea acestor comunităţi, fapt dovedit prin evoluţia

comunităţilor şi crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht, care îşi propune şi

realizarea acestor obiective.

1.3. Evoluţia comunităţilor europene

Instituirea celor trei comunităţi a reprezentat doar începutul unui proces complex,

care – aşa cum au avut în vedere iniţiatorii ideilor de unitate a Europei – trebuia să

continue, în vederea realizării acelor obiective care, ori nu au fost posibile în faza iniţială,

ori au devenit necesare pentru perfecţionarea structurilor şi activităţilor acestora în

decursul timpului. Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, această evoluţie s-a

desfăşurat în două direcţii19: creşterea numărului statelor membre ele comunităţilor şi

perfecţionarea instituţională.

1.3.1 Creşterea numărului statelor membre ale comunităţilorRefuzul guvernului Marii Britanii de a face parte din cele trei comunităţi a făcut ca

acestea să fie formate iniţial din şase membri. Poziţia Marii Britanii s-a caracterizat însă şi

prin încercarea din anul 1958 de creare a unei zone de liber schimb, iar ulterior, prin

constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.) în baza Convenţiei de la

Stockolm din 1960, prin care se urmărea contrabalansarea activităţilor comunităţilor

europene.

În anul următor s-a produs însă o schimbare radicală în poziţia Marii Britanii, care 19 A se vedea L.Boulouis, op. cit., pag. 33 şi L.Cartou, op. cit., pag. 54 şi urm.

depune cererea de aderare la comunităţile europene la 9 august 1961, candidatura sa

nefiind însă acceptată de Franţa, preşedintele De Gaulle declarându-se împotrivă la 14

ianuarie 1963. În mai 1967, guvernul laburist depune o nouă cerere de aderare, dar Franţa

se opune şi de această dată.

Schimbarea poziţiei Franţei are loc după retragerea preşedintelui De Gaulle, iar cu

ocazia Conferinţei de la Haga a şefilor de state şi de guverne (1-2 decembrie 1969), al cărei

scop era, printre altele şi deblocarea construcţiei europene, problema aderării Marii Britanii

a fost analizată în alt context. Astfel, la 30 iunie 1970 încep la Luxemburg negocierile

pentru admiterea Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii şi Norvegiei, iar la 22 ianuarie 1972

se semnează la Bruxelles acordul de aderare a acestor state. Supuse referendumului, în

Norvegia se obţine un rezultat negativ, astfel încât această ţară renunţă la aderare.

Aderarea Marii Britanii intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine efectivă la

sfârşitul anului 1977, după expirarea perioadei de tranziţie. Marea Britanie a solicitat însă

renegocierea aderării, având în vedere revenirea ca prim ministru a lui H.Wilson, care a

solicitat aderarea în 1967, şi a organizat un referendum la 5 iunie 1975, care a avut un

rezultat pozitiv. S-a ajuns în acest fel la existenţa a nouă state membre ale comunităţilor.

Următoarea cerere de aderare a fost depusă de Grecia, la 12 iunie 1975, între ea şi

comunităţi existând deja un acord de asociere. Semnarea tratatului are loc la 28 mai 1979,

iar intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981.

Spania şi Portugalia îşi depun candidatura în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost

semnat la 12 iunie 1985 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986. S-a ajuns în acest fel la

existenţa a douăsprezece state membre ale Comunităţii europene.

Având în vedere politica de deschidere a comunităţilor faţă de alte state, au fost

depuse în continuare noi cereri de aderare, respectiv: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17

iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18

martie 1992), Elveţia (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).

În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta R.D.G. a fost inclusă în

Comunităţile europene la 30 octombrie 1990, fără a constitui un nou membru, ci doar ca

efect al unificării, iar pe teritoriul său se aplică normele dreptului comunitar de la 31

decembrie 1990 ( când s-a încheiat perioada de tranziţie), în cele mai importante domenii,

întrucât în altele (mediu înconjurător, calificare profesională, politică, agricolă comunitară

etc.) s-a acordat o perioadă de tranziţie mai lungă, supravegheată de către Comisie.

Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei au fost negociate în anul 1994, iar

la 4 mai 1994 Parlamentul European şi-a dat acordul pentru primirea acestora ca membri,

urmând a fi îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare. În Austria, prin

referendumul organizat în 12 iunie 1994 s-a acceptat aderarea acestei ţări la comunităţile

europene. Următoarele trei referendumuri s-au desfăşurat în lunile octombrie şi noiembrie

1994. Norvegia a respins pentru a doua oară aderarea, astfel încât de la 1 ianuarie 1995,

Uniunea Europeană are cincisprezece membri.

În urma destrămării sistemului socialist din Europa centrală şi de est au depus cereri

pentru a deveni membre ale Uniunii Europene următoarele state: Ungaria (31 martie 1994),

Polonia (5 aprilie 1994), România (22 iunie 1995), Slovacia (27 iunie 1995), Letonia (27

octombrie 1995), Estonia (28 noiembrie 1995), Lituania (8 decembrie 1995), Bulgaria (14

decembrie 1995), Cehia (17 ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie 1996).

Cererile de aderare ale acestor state se află în diferite faze de negociere. Astfel, cu Polonia,

Cehia şi Ungaria negocierile au început, iar cu prilejul reuniunii de la Helsinki din 10-

11decembrie l999, Consiliul european a decis să fie invitate pentru negocieri în vederea

aderării alte şase state: Malta, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi România.

1.3.2. Perfecţionarea instituţionalăPerfecţionarea instituţională a comunităţilor europene este apreciată de unii autori

ca fiind rezultatul unor crize şi eşecuri, care au dus la un proces de reflecţie, materializat,

în final, în dreptul pozitiv prin adoptarea unor reglementări juridice care au modificat

tratatele iniţiale20.

Apreciem însă că a privi dezvoltarea instituţională a comunităţilor europene ca şi

extinderea acestora doar ca efect al crizelor şi eşecurilor nu poate oferi o bază suficient de

completă pentru explicarea evoluţiei construcţiei comunitare. Argumentăm această

afirmaţie prin faptul că alături de crize şi eşecuri, care desigur nu pot fi neglijate, un rol

important în perfecţionarea instituţională comunitară l-au avut şi rezultatele obţinute prin

integrare, întrucât mai ales acestea sunt de natură să determine unirea eforturilor comune

pentru a determina evoluţia procesului de integrare. Vom prezenta în continuare, în ordine

cronologică, principalele evenimente din evoluţia comunităţilor – crize, eşecuri sau

realizări – care au marcat evoluţia instituţională a acestora.

Un prim aspect îl constituie marginalizarea C.E.C.O. care, deşi a jucat un rol important în

perioada anterioară, a început să fie concurată de creşterea producţiei petroliere şi afectată

de criză siderurgică.

De asemenea, faţă de C.E.E.A., începând din mai 1958, guvernul francez a început

să dea dovadă de o atitudine de neîncredere34. Acesta a fost de altfel unul dintre

principalele motive care au condus la adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind

fuzionarea executivului celor trei comunităţi, C.E.E. fiind considerată componenta de bază,

20 J.Boulouis, op. cit., pag. 35-36

iar celelalte două doar organizaţii de strictă specializare.

O altă dificultate a fost cea cauzată de eforturile făcute în perioada 1961-1962 de

către preşedintele De Gaulle şi cancelarul Adenauer de creare a unei comunităţi politice.

În acest sens, şefii de state şi de guverne s-au întâlnit în conferinţele de la Paris (februarie

1961) şi Bad Godesberg (iulie 1961) şi au încredinţat unui comitet condus de Christian

Fouchet (ministrul francez de externe) elaborarea proiectului de statut al unei Uniuni

Politice Europene, care a fost prezentat la 2 noiembrie 1961 şi care prevedea ca principiu

de bază respectarea independenţei statelor membre. A urmat al doilea proiect Fouchet (18

ianuarie 1962), care, de asemenea, prevedea doar elaborarea în comun a politicii externe a

statelor membre ,a politicii de apărare si a celei culturale. La 20 ianuarie 1962, celelalte

state membre ale comunităţilor au prezentat un contraproiect care prevedea că Uniunea

Europeană este o uniune de state şi de popoare. În martie 1962 au avut loc negocieri între

Franţa, pe de o parte, şi celelalte cinci state membre – pe de altă parte – şi pornind de la

concepţiile antifederaliste ale generalului De Gaulle, ca şi de la poziţia sa împotriva Marii

Britanii şi a intervenţiei S.U.A. în problemele Europei, proiectele respective nu au fost

adoptate.

Un alt moment de criză a fost cel provocat de Franţa în 1965 în legătură cu

problemele financiare privind schimburile agricole. Această atitudine a guvernului francez

s-a referit la rolul Comisiei europene în fruntea căreia se afla Walter Hallstein şi care, în

concepţia Franţei, şi-a atribuit prerogative politice care erau de competenţa Consiliului,

Comisia trebuind să rămână doar un organ interguvernamental şi să nu se constituie în unul

supranaţional.

O altă problemă cu privire la care Franţa s-a situat pe o poziţie diferită a fost cea

privind procedura adoptării deciziilor. Conform prevederilor tratatelor, după o perioadă de

tranziţie, în care deciziile în Consiliu se luau în unanimitate, acestea trebuiau să fie luate cu

votul majorităţii, Franţa a susţinut punctul de vedere că orice decizie trebuie să fie

consecinţa unanimităţii de voinţă a membrilor comunităţii, fapt care a provocat aşa-numita

politică a “scaunului gol” a Franţei la şedinţele Consiliului şi care a dus la 30 ianuarie 1966

la o reuniune extraordinară a Consiliului cunoscută sub denumirea de “compromisul de la

Luxemburg” care, deşi nu avea valoare juridică, a instituit un drept de “veto” în activitatea

Consiliului şi a fost de natură să producă perturbări în activitatea acestuia şi a Comisiei.

Un alt moment important în evoluţia comunităţii îl constituie adoptarea la 8 aprilie

1965 a Tratatului de la Bruxelles privind fuziunea instituţiilor comunitare, (Comisia şi

Consiliul)21 care a avut ulterior un rol important în adoptarea altor măsuri deosebit de 21 Prin “Convenţia privind unele instituţii comunitare” s-au constituit la 25 martie 1957 o Adunarea unică şi o Curte de justiţie unică

importante în ceea ce priveşte perfecţionarea activităţii comunităţilor: finanţarea

comunităţilor prin resurse proprii (decizia din 21 aprilie 1970, intrată în vigoare la 1

ianuarie 1971), creşterea atribuţiilor Parlamentului european în ceea ce priveşte adoptarea

bugetului (tratatul din 22 aprilie 1970 şi cel din 22 iulie 1975), crearea Curţii de conturi

(Tratatul din 22 iulie 1975), alegerea Parlamentului european prin vot universal, direct (20

septembrie 1976).

În paralel cu aceste acţiuni s-au continuat şi activităţile în direcţia unificării politice.

Astfel, în decembrie 1969 s-a desfăşurat la Haga întâlnirea şefilor de state şi guverne, care

au reluat în studiu această problemă, astfel încât la 27 octombrie 1970 este aprobată de

către miniştri afacerilor externe o declaraţie care este cunoscută sub numele de “Raportul

Davignon” (după numele secretarului general al ministerului belgian al afacerilor externe)

şi care reprezenta o continuare a planului Fouchet din 1962. Urmărind un obiectiv de

integrare politică, el nu reuşeşte însă decât o concertare în politica externă a statelor

membre. Cu toate acestea el va constitui documentul de bază al tendinţei de unificare

politică, până la adoptarea Actului Unic European. Nerealizările în acest domeniu nu vor

împiedica însă alte acţiuni la nivel de şefi de state şi guverne în vederea atingerii aceluiaşi

scop şi care va avea ca rezultat întâlnirea de la Paris din octombrie 1972 a acestora, care şi-

au propus ca până la sfârşitul deceniului să realizeze o uniune europeană şi care s-a

concretizat în “Raportul Comisiei asupra Uniunii Europene”, în care se prezintă trei

variante de cooperare a instituţiilor legislative şi executive: de tip statal, de tip federal, iar

la treilea în cadrul comunitar, existent, dar cu mici modificări, precum şi întâlnirea de la

Paris din decembrie 1974, care a conferit primului ministru belgian Léon Tindemans

sarcina de a întocmi un raport privind Uniunea Europeană.

Acest raport a fost prezentat un an mai târziu, dar nu a cuprins propuneri

importante, limitându-se la îmbunătăţirea activităţii unor mecanisme comunitare şi la unele

probleme ale politicii comunitare externe, care nu necesitau revizuirea generală a tratatelor.

În continuarea acestei idei, în iunie 1983 a avut loc la Stuttgart o reuniune a

Consiliului European, când s-a adoptat “Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene”,

care nu precizează exact ce urmează să fie Uniunea Europeană, ea constituind mai mult o

declaraţie de intenţii a şefilor de state şi guverne, mai ales în problema confirmării

dreptului la informare al Parlamentului European în toate domeniile şi care trebuie

garantat de către Consiliu.

Un alt moment îl constituie “Raportul Vedel” din 1972, care a fost redactat de către

un grup ad-hoc, constituit în vederea examinării creşterii competenţelor Parlamentului

European în domeniul stabilirii resurselor proprii, prezidat de către decanul Facultăţii de

drept de la Paris, dar care a cuprins în final şi o analiză critică cu privire la funcţionarea

sistemului instituţional comunitar, multe aspecte dovedindu-şi valabilitatea în decursul

timpului (extinderea puterilor Parlamentului în domeniul controlului bugetar, învestitura

preşedintelui Comisiei şi întărirea rolului acestuia etc.).

De asemenea, un alt document a fost “Raportul celor trei înţelepţi”, (B.Biesheuvel,

E.Dell şi R.Marjolin) care au fost însărcinaţi de către Consiliul European (Bruxelles,

decembrie1978) să prezinte un raport general privind funcţionarea instituţiilor comunitare

şi care în final nu a cuprins propuneri deosebit de radicale. Ele se refereau la întărirea

autorităţii preşedintelui Comisiei, întărirea cooperării acesteia cu Consiliul European şi

stabilirea unor relaţii mai armonioase între Comisie, Consiliu şi Parlament.

1.3.3. Tratatul de fuziune da la BruxellesConstituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură

instituţională identică, deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv general: constituirea

unei pieţe comune care avea în vedere aceleaşi state membre, cu sisteme politice,

economice şi juridice asemănătoare şi cu culturi apropiate.

Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante în vederea realizării

unei uniuni europene veritabile, care să nu mai aibă la bază trei organizaţii, ci una singură.

Întrucât acest obiectiv se dovedea a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a

căutat să se aplice o politică a paşilor mărunţi. Astfel s-a considerat că o primă măsură care

se poate lua este unificarea instituţiilor comunitare, aceasta şi din considerente de eficienţă

a acestora şi de reducere a costurilor funcţionării lor. Primele măsuri luate în acest sens au

fost, aşa cum am arătat, stabilirea în 1957 a Curţii de Justiţie ca instituţie comună a celor

trei comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a denumirii comune de “Adunare

parlamentară“.

La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un

Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei comunităţi. Tratatul a intrat în vigoare la 1

iulie 1967 şi este cunoscut sub denumirea de “Tratatul de fuziune a executivului

comunităţilor”.

Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea rămânând

cele atribuite prin fiecare tratat în parte.

Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având în

vedere rolul acesteia în activităţile comunităţilor. Tratatul a realizat unificarea serviciilor

acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a stabilit

proceduri uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor,

reprezentarea fiecărui stat în Comisie şi durata mandatului.

Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea 36 “Comunităţile europene”. Prin aceasta

nu au fost absorbite cele trei comunităţi iniţiale, pentru că această entitate nu apare decât în

cadrul şi în limitele realizării funcţiunilor comune. De asemenea, funcţionarii nu mai sunt

legaţi de o anumită comunitate, ci de “Comunităţile europene”. Această entitate permite ca

atât în sistemul juridic intern al statelor cât şi în ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile

diplomatice să se încheie acte şi să se antameze acţiuni în numele Comunităţilor europene,

iar pe plan internaţional, acreditarea unor reprezentanţi diplomatici să se facă, de

asemenea, în numele acestei entităţi.

1.3.4. Actul Unic EuropeanPremisele adoptării Actului Unic European se regăsesc într-o serie de documente

care au fost elaborate începând din anul 1981. Astfel, în noiembrie, miniştrii afacerilor

externe ai Germaniei şi Italiei (Gensher şi Colombo) întocmesc proiectul unei declaraţii de

principii în vederea supunerii ei spre adoptare Consiliului European.

Elementele din cuprinsul acestui plan sunt reluate în “Declaraţia solemnă asupra

Uniunii Europene”22 adoptată la Stuttgart .

La 14 septembrie 1984 Parlamentul European a adoptat un anteproiect de tratat privind

“Uniunea Europeană”, care avea la bază ideile exprimate de Altiero Spineli şi grupul de

nouă parlamentari europeni cunoscut sub numele de “Clubul crocodilului”, după numele

restaurantului din Strasbourg unde aceştia se întâlneau23.

Proiectul avea în vedere crearea unei “Uniuni Europene” cu competenţe mult

lărgite faţă de cele ale Comunităţilor şi modificarea sistemului instituţional, în special prin

acordarea unor puteri sporite Parlamentului, fapt care a avut un efect important în rândul

parlamentarilor.

În iunie 1984, Consiliul European reunit la Fontainbleau înscrie în preocupările sale

perfecţionarea instituţională a comunităţilor şi instituie “Comitetul Dooge” (după numele

preşedintelui său), care avea sarcina să analizeze această problemă şi să facă propuneri.

Raportul comitetului (martie 1985) propunea să se iniţieze procedura de revizuire a

tratatelor de instituire a comunităţilor şi se pronunţă pentru crearea unei “entităţi

veritabile”, perfecţionarea mecanismelor instituţionale şi realizarea unei pieţe comune

veritabile. În baza acestui raport, Consiliul European de la Milano (28-29 iunie 1985) a

decis să se convoace o conferinţă interguvernamentală care urma să elaboreze un tratat

asupra politicii externe şi de securitate comună şi să modifice tratatele comunitare. În

aceeaşi lună Comisia europeană a publicat un raport intitulat “Cartea albă”, în care se

22 David A.O.Edward şi Robert C.Lane, European Community Law, Edimburgh, 1991, pag. 823 A se vedea pentru detalii D.Sidjanski, op.cit. pag. 141-144

arătau în mod clar obstacolele care existau în calea înfăptuirii unei reale circulaţii libere în

cadrul comunităţilor şi măsurile pentru înlăturarea lor.

Conferinţa interguvernamentală şi-a început lucrările la Luxemburg (9 septembrie

1985) şi a elaborat textul “Actului Unic European” care a fost semnat în două etape: 17

februarie 1986 de către nouă state membre, iar în 28 februarie 1986 la Haga de către

celelalte trei: Italia, Danemarca şi Grecia.

Ratificarea Actului Unic s-a făcut în cursul anului 1986 de către unsprezece state,

Irlanda considerând că trebuie să-şi modifice întâi Constituţia, din cauza unor referiri

privind securitatea în cadrul politicii externe a comunităţilor. Din acest considerent, Actul

Unic European a intrat în vigoare doar la 1 iulie 1987 (în loc de 1 ianuarie 1987).

Actul Unic European este cel mai important document adoptat imediat după

semnarea tratatelor de instituire a comunităţilor. El reuneşte într-un singur document (de

aici şi denumirea sa) dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi extinde domeniul

de competenţă comunitară, conţinând şi reglementări privind cooperarea în domeniul

politicii externe şi în domeniul protecţiei mediului. El este considerat ca reprezentând un

moment important de relansare instituţională, cu efect psihologic deosebit şi constituind

suportul juridic pentru realizarea Uniunii Europene în 1992.

Actul Unic European înlătură ultimele bariere în calea realizării pieţei unice şi

lărgeşte câmpul de acţiune comunitar în domeniul social, al protecţiei mediului

înconjurător, al cercetării şi dezvoltării tehnologice. De asemenea, pe plan instituţional,

extinde domeniul în care Consiliul miniştrilor votează cu majoritate calificată şi recunoaşte

în mod oficial existenţa Consiliului European. Tot pe plan instituţional, Parlamentul devine

pentru prima dată asociat în procesul legislativ, instituindu-se principiul cooperării. Se

instituie – prin acelaşi document – dubla jurisdicţie, prin crearea Tribunalului de primă

instanţă şi se extind competenţele Curţii de Justiţie. De asemenea, el întăreşte şi extinde

competenţele Comisiei în domeniul executiv. Totodată, deschide noi domenii de activitate

comunitară: cercetare, economie, finanţe, mediu, politică socială.

În domeniul politicii externe, Actul Unic preia o serie de elemente anterioare

(Acordul de la Davignon 1970) în titlul III, care deşi nu este integrat din punct de vedere

juridic Tratatului C.E.E., totuşi el reprezintă o premisă importantă pentru constituirea

viitoarei Uniuni Europene prin Tratatul de la Maastricht. Se prevede,de asemenea, intrarea

în vigoare până la 31 decembrie 1992 a pieţei comune unice.

Alte momente importante în ceea ce priveşte perfecţionarea instituţională o

reprezintă Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam, care vor fi analizate în

continuare, întrucât ele marchează o nouă etapă în construcţia comunitară, respectiv

crearea Uniunii Europene.

1.4. Crearea Uniunii Europene

1.4.1. Adoptarea Tratatului de la MaastrichtAdoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul evoluţiei ideilor de unitate

europeană pe două planuri:

a) realizarea uniunii economice şi monetare;

b) realizarea uniunii politice.

Uniunea economică şi monetară, considerată a fi motorul creării Uniunii Europene,

a fost avută permanent în vedere de către majoritatea statelor comunitare. Primii paşi

concreţi în această direcţie au fost făcuţi după întâlnirea Comisiei europene din februarie

1969 care a sugerat, iar şefii de state şi guverne membre, la întâlnirea de la Haga din

decembrie 1969, au decis să creeze o uniune economică şi monetară europeană. În vederea

realizării acesteia, în martie 1970, Consiliul a însărcinat pe Pierre Werner (Luxemburg) să

redacteze un raport în vederea reliefării aspectelor fundamentale ale creării uniunii.

Raportul, prezentat în octombrie acelaşi an, a fost analizat de Comisie, care a propus ca

într-o perioadă de zece ani să se treacă la realizarea uniunii economice şi monetare.

A urmat însă o perioadă marcată de unele evoluţii nefavorabile realizării acesteia,

consecinţă a abandonării de către S.U.A. a sistemului stabilit la Bretton Wood, ineficienţa

“şarpelui monetar european” şi ineficienţa “Sistemului monetar european”, ultimele două

nefiind realizate prin acte comunitare, ci doar la nivel interstatal.

Cu ocazia negocierii Actului Unic European s-a reluat problema realizării uniunii

economice şi monetare, dar reţinerea Marii Britanii nu a permis decât reintroducerea în art.

102A a unei prevederi generale de cooperare în domeniul economic şi monetar. Această

prevedere, deşi generică, a fost preluată cu ocazia Consiliului European ţinut la Hanovra

(27-28 iunie 1988), care a decis crearea unui comitet pentru studierea realizării uniunii

economice şi monetare, preşedinţia acestuia fiind încredinţată lui Jacques Delors. Consiliul

European ţinut la Madrid (iunie 1989) a examinat raportul comitetului şi a decis revizuirea

tratatului C.E.E., iar Consiliul European desfăşurat la Strasbourg în decembrie 1989 a

stabilit iniţierea Conferinţei de revizuire înainte de sfârşitul anului 1990.

În paralel cu această iniţiativă, cu ocazia Consiliului European de la Dublin (aprilie

1990) s-a examinat propunerea Belgiei, Franţei şi Germaniei de realizare a uniunii politice,

iar următorul Consiliu European de la Dublin (iunie 1990) a stabilit ca în decembrie să se

desfăşoare la Roma două conferinţe interguvernamentale, una privind constituirea uniunii

economice şi monetare şi alta privind constituirea uniunii politice.

Între 27-28 decembrie 1990 s-a desfăşurat la Roma şedinţa Consiliului European

care a stabilit liniile directoare ale celor două tratate cu privire la aceste două uniuni.

Următorul Consiliu European desfăşurat la Roma (14-15 decembrie 1990) a stabilit noi

direcţii în vederea realizării uniunilor europene şi a deschis conferinţele

interguvernamentale, cea privind realizarea uniunii politice fiind formată din miniştrii

afacerilor externe, iar a doua din miniştrii finanţelor şi cei ai economiei statelor membre.

În cursul acestor lucrări s-a decis redactarea unui singur tratat, în locul celor două

propuse, care să se refere la “Uniunea Europeană”.

Ultimele probleme importante privind realizarea Uniunii Europene au fost stabilite de către

Consiliul European de la Maastricht (9-10 decembrie 1991), iar pentru definitivarea

tratatului, negocierile au continuat la nivel de experţi, acesta fiind semnat la 7 februarie

1992 la Maastricht, de către miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de finanţe ai celor

douăsprezece state.

1.4.2. Ratificarea şi intrarea în vigoare a tratatuluiTratatul urma să fie ratificat de către fiecare stat în parte şi să intre în vigoare la 1

ianuarie 1993, în caz de ratificare şi depunere a instrumentelor înainte de acea dată, sau

prima zi a lunii următoare celei în care se va depune instrumentul de ratificare de către

ultimul stat care a procedat la aceasta.

Întrucât Germania a depus instrumentele de ratificare la 13 octombrie 1993, tratatul

a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Procesul ratificării Tratatului de la Maastricht a ridicat o serie de probleme şi a fost

marcat de unele situaţii dificile.

Tratatul a fost ratificat pe calea ordinară de către parlamente în cinci state: Belgia,

Grecia, Italia, Luxemburg şi Olanda, înregistrându-se o majoritate largă în favoarea

acestuia.

În Spania şi Portugalia, a fost necesar în prealabil modificarea pe cale parlamentară

a Constituţiei, având în vedere dispoziţiile privind dreptul de a alege şi eligibilitatea

decurgând din cetăţenia europeană, după care tratatul a fost ratificat de

parlament cu o majoritate apreciabilă de voturi.

În Irlanda a avut loc un referendum care a fost favorabil tratatului (69,6%) după

care a fost ratificat de parlament.

În Franţa, Consiliul Constituţional a constatat la 9 aprilie 1992 că tratatul nu poate fi

ratificat decât după revizuirea Constituţiei, existând incompatibilităţi între acestea, fapt pentru

care s-a procedat la revizuirea acesteia fără a se recurge la referendum. Totuşi, în urma

referendumului negativ din Danemarca, preşedintele Mitterrand a decis, în baza prevederilor

constituţionale, organizarea unui referendum (20 septembrie 1992) în care s-a înregistrat un

procent de 51,05% în favoarea tratatului, fapt pentru care preşedintele a procedat la ratificarea

acestuia.

În Danemarca, neînregistrându-se procentul favorabil tratatului de 5/6 din numărul

parlamentarilor, conform reglementărilor interne, trebuia organizat un referendum la 2

iunie 1992. Rezultatul acestuia a fost negativ, înregistrându-se 50,7% voturi împotrivă. În

aceste condiţii s-a întrunit Consiliul European extraordinar la Oslo în 4 iunie 1992, care a

stabilit necesitatea continuării procesului de ratificare pe baza tratatului existent. Consiliul

European de la Edinburgh din 12 decembrie 1992, a adoptat concluziile privind

“Danemarca şi Tratatul asupra Uniunii Europene” şi s-a ajuns la supunerea Tratatului la un

nou referendum (18 mai 1993), ocazie cu care acesta a fost aprobat cu 56,8%.

În Marea Britanie, ţara care a ridicat o serie de probleme încă din timpul negocierii

tratatului şi căreia partenerii i-au făcut numeroase concesii, ratificarea tratatului a

întâmpinat numeroase opoziţii, unele chiar în rândul partidului conservator.

Procesul de ratificare a fost întrerupt de eşecul primului referendum danez şi reluat

după reuşita celui din mai 1993. S-au făcut eforturi de către guvern pentru evitarea

referendumului, întrucât rezultatul era prevăzut a fi la limită. Utilizându-se o serie de

artificii politice, s-a reuşit în final ratificarea tratatului de către regină şi depunerea

instrumentelor de ratificare la 2 august 1993.

În cazul Germaniei, de asemenea s-a evidenţiat necesitatea unei revizuiri

constituţionale, întrucât s-a invocat de către landuri faptul că trebuie să transfere Uniunii

Europene unele dintre competenţele lor. S-a realizat acordul pentru revizuirea

constituţională şi s-a votat ratificarea tratatului, dar legea respectivă a trebuit să fie supusă

recursului în faţa Tribunalului Constituţional, care a statuat la 12 octombrie 1993

compatibilitatea Tratatului de la Maastricht cu Constituţia.

1.4. 3. Structura TratatuluiTratatul de la Maastricht este alcătuit din şapte titluri, după cum urmează:

Dispoziţiile comune (titlul I), Modificarea celor trei tratate prin care a fost instituită fiecare

comunitate (titlurile II-IV), Reglementarea politicii externe şi de securitate comună (titlul

V) Reglementarea cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (titlul VI) şi

Dispoziţii finale (titlul VII).

Anexat, tratatul conţine şaptesprezece protocoale, şaisprezece anexe la tratatul

C.E.E. (devenită Comunitatea Europeană), iar ultimul, anexa la tratatele instituind

comunităţile europene şi la tratatul privind constituirea Uniunii Europene.

Protocolul nr. 11 stabileşte un regim special pentru Marea Britanie, protocolul nr.

12 prevede regimul special pentru Danemarca, referitor la realizarea uniunii monetare, iar

protocolul nr. 14 referitor la politica socială conţine în anexă un acord între statele membre

ale Uniunii şi Marea Britanie. De asemenea, mai sunt anexate treizeci şi trei de declaraţii

privind probleme comunitare.

Prin Tratatul de la Maastricht se creează o Uniune Europeană fondată pe

comunităţile europene şi completată prin formele de cooperare şi politicile prevăzute de

tratat. Astfel, în concepţia tratatului Uniunea Europeană este o construcţie care se sprijină

pe trei piloni: Comunitatea Europeană, politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.)

şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.).

Uniunea Europeană are, conform art. 3 din Tratatul de la Maastricht, ca obiective

principale:

promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin

crearea unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin întărirea coeziunii economice

şi sociale şi prin instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe o monedă

unică;

afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea unei

politici externe şi de securitate comun, inclusiv prin definirea unei politici de

apărare comună;

întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin

instituirea unei cetăţenii unionale;

dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;

menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.

1.4.4. Evoluţia Uniunii Europene dupa intrarea in vigoare a Tratatului

de la MaastrichtDesigur că Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat ultima fază a evoluţiei

construcţiei europene, întrucât aşa cum precizează art. A, el constituie “o etapă nouă în

procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”.

Astfel, în 1996, a fost prevazută o conferinţă a reprezentanţilor statelor membre (cf.

Art. N paf. 2), care urma sa examineze, în funcţie de obiectivele stabilite prin art. A şi B,

necesitatea revizuirii unor dispoziţii ale acestuia.

De asemenea, tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în următorii ani a

dispoziţiilor privind modificarea instituţională în funcţie de creşterea numărului statelor

membre, precum şi o eventuală întărire a rolului Parlamentului european. Totodată se

prevede posibilitatea instaurării unei politici de apărare europeană comună, aşa cum rezultă

din art. J.4.

Nu trebuie neglijată nici problema expirării în anul 2001 a Tratatului de instituire a

C.E.C.O. şi a implicaţiilor care vor apărea legate de acest aspect în cadrul ansamblului

activităţii comunitare şi în domeniul juridic al acesteia.

Probleme importante apar şi în legătură cu procesul de extindere a comunităţilor

europene, prin creşterea numărului membrilor acestora, precum şi privind relaţiile lor cu

alte organizaţii de pe continentul european sau din alte zone geografice (America, Asia,

Africa ).

1.4.5. Tratatul de la AmsterdamIn procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam se

înscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative în reforma instituţiilor

comunitare şi în adâncirea integrării, în perspectiva extinderii comunităţilor prin primirea

de noi state, în special din centrul şi estul Europei.

La fel ca şi în cazul Tratatului de la Maastricht şi al celorlalte tratate anterioare, nici

acesta nu reprezintă faza ultimă în evoluţia comunităţilor, ci un nou pas care are rolul de a

adapta construcţia comunitară la cerinţele perioadei în care a fost adoptat şi a celor de

perspectivă.

Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul unor activităţi intense şi nu lipsite de

dificultăţi. Astfel, instituţiile comunitare au depus eforturi importante pentru analizarea şi

găsirea de soluţii care să corespundă cel mai bine obiectivelor avute în vedere.

Rezultatul acestor demersuri au stat la baza rezoluţiilor care au fost adoptate de

Conferinţele interguvernamentale din 1995 şi 1996 (Torino şi Dublin) şi finalizate prin

reuniunea de la Amsterdam din 18 iunie 1997, când s-a redactat textul tratatului, care a fost

semnat la 2 octombrie 1997 de Consiliu în compunerea miniştrilor de externe ai statelor

membre.

După ratificare, tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Printre cerinţele care au impus adoptarea acestui tratat în vederea modificării

Tratatului de la Maastricht se află următoarele:

necesitstea creşterii rolului Parlamentului în procesul decizional;

necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a doi importanţi piloni ai

Uniunii Europene: politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) şi

cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.) ;

necesitatea înlăturării tehnocraţiei care domina activitatea instituţiilor

comunitare şi care avea ca efect distanţarea acestora de cetăţeni;

necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici şi cele mari, membre ale

Uniunii, în legătură cu diferitele aspecte ale activităţilor comunitare, în special

în sfera realizării viitoarei uniuni politice.

În vederea redactării textului tratatului s-au depus eforturi considerabile de către

toţi factorii implicaţi în acest proces: reprezentanţi ai statelor membre, instituţiile

comunitare şi alte organisme ale acestora, fiind solicitate chiar şi unele organizaţii

neguvernamentale pentru a înainta unele avize.

Tratatul de la Amsterdam a înscris astfel în prevederile sale chestiuni deosebit de

importante pentru perfecţionarea integrării europene şi evoluţia construcţiei comunitare,

dintre care menţionăm:

mai mare flexibilitate în ceea ce priveşte conceperea procesului de integrare a

noilor state candidate în funcţie de nivelul lor de dezvoltare;

posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de voturi,

la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre şi cu avizul

Parlamentului european să poată dispune suspendarea unor drepturi ale statului

care a violat grav şi persistent drepturile omului;

creşterea competenţelor Comunităţilor în unele domenii (ex. protecţia mediului

înconjurător);

precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cea a Uniunii, în sensul că

ultima o completează pe cea naţională şi nu o înlocuieşte;

precizări privind componenţa unor instituţii comunitare în perspectiva extinderii

Uniunii (maxim 700 de parlamentari) şi în ceea ce priveşte votul cu majoritate

calificată;

reglementări noi privind regimul de vize, libera circulaţie a persoanelor şi

regimul vamal;

noi reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi forţa de muncă.

Tratatul conţine şi o anexă privind tabelele de echivalenţă între numerotarea

anterioară a articolelor tratatelor şi noua numerotare, ceea ce constituie un pas înainte în

direcţia unificării tratatelor comunitare.

Desigur că acest tratat nu este unul perfect şi nu a reuşit să răspundă tuturor

cerinţelor şi dorinţelor comunitare sau ale statelor membre, chestiune de altfel foarte dificil

de realizat. Astfel, tratatul a fost criticat pentru faptul că nu a oferit soluţii de rezolvare a

unor importante probleme sociale legate de ocuparea forţei de muncă şi scădere a ratei

şomajului, de armonizare fiscală, de suprimare a barierelor pentru investiţiile care se

bucură de garanţii guvernamentale, precum şi de reformarea sistemului bugetar comunitar

prin identificarea unor noi surse de finanţare a investiţiilor, avându-se în vedere unele

restricţii prevăzute în Pactul de stabilitate adoptat la Amsterdam.

Oricum, trebuie remarcat faptul că Tratatul de la Amsterdam reprezintă, aşa cum

am mai arătat, o nouă etapă, dar desigur nu ultima, în procesul complex de integrare

europeană, care va continua să fie perfecţionat prin noi măsuri politice, economice,

legislative şi de altă natură.

1.4. 6. Reuniunea de la NisaUn alt moment important în procesul de perfecţionare instituţională a Uniunii

Europene l-a constritui reuniunea şefilor de state şi guverne de la Nisa din decembrie 2000.

Încheiată la 11 decembrie, reuniunea interguvernamentală a avut ca scop

examinarea unor probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii prin aderarea statelor din

centrul şi estul Europei.

Negocierile au avut ca obiect următoarele domenii de o deosebită importanţă:

Componenţa Comisiei europene. S-a convenit ca statele mari să renunţe la cel

de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar

numărul comisarilor să nu depăşească 27 de membri;

Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o nouă scală de repartizare a

voturilor de la 3 la 29. României i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face ca

să ocupe o poziţie importantă în procesul de adoptare a deciziilor.

Extinderea votului majoritar în locul unanimităţii, măsură luată pentru a se evita

blocajul procesului decizional ca urmare a creşterii numărului statelor membre.

Parlamentul european va avea 732 de membri, spre deosebire de numărul

maxim de 700 prevăzut de Tratatul de la Amsterdam. În acelaşi timp, va avea

loc şi o redistribuire a numărului de locuri, îndeosebi prin reducerea numărului

parlamentarilor ţărilor mari în favoarea celor mici şi mijlocii.

Îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate. Prevăzută prin Tratatul de la

Amsterdam, cooperarea intensificată are în vedere posibilitatea unui număr

limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. La Nisa

s-a vizat facilitarea acestei cooperări intensificate.

1.5. Delimitări conceptuale

În literatura de specialitate precum şi în mass-media se operează în mod frecvent cu

anumite concepte care vin să evidenţieze structura complexă şi dinamică a procesului

construcţiei europene: instituţii comunitare şi organe comunitare.

Coneptul de instituţii comunitare se caracterizează prin elemente specifice, cum ar

fi:

Au rolul de a pune în aplicare, în temeiul competenţelor lor, regulile juridice

fundamentale de constituire şi de funcţionare a Comunităţilor şi a Uniunii

Europene;

Sunt create prin Tratatele de înfiinţare a Comunităţilor Europene;

În domeniile în care acţionează sunt dotate cu puterea de a lua decizii şi de a le

impune statelor membre. Din acestă perspectivă ele reprezintă o desprindere de

schemele tradiţionale ale cooperării internaţionale, în care executarea Tratatelor

este supusă disponibilităţii semnatarilor, suveranitatea naţională fiind cauza

principală a aşa numitei „paralizii a tratatelor”;

Prin natura lor ele reprezintă interesele statelor (Consiliul), interesele

popoarelor (Parlamentul) şi interesele dreptului (Curtea de Justiţie);

Beneficiază de autonomie juridică, administrativă şi financiară.

Organele comunitare se diferenţiază prin faptul că:

Îndeplinesc funcţii consultative cu caracter tehnic ori financiar auxiliar;

Sunt prevăzute prin Tratate, altele sunt create de către instituţii în vederea

exercitării atribuţiilor lor. Cele înfiinţate prin Tratate pot avea personalitate

juridică sau o simplă autonomie financiară, iar cele create de instituţii trebuie să

aibă fundamentul în Tratate, să nu fie dotate cu puteri proprii de decizie, ci

numai cu funcţii de execuţie strict controlate şi care să nu modifice echilibrul

instituţional.

Instutuţiile europene sunt acele organe create prin Tratatele de înfiinţare a

Comunităţilor Europene, care neavând personalitate juridică, reprezintă interesele statelor,

ale comunităţilor şi popoarelor, asigură respecatrea dreptului şi acţionează în domenii strict

limitate, fiind dotate cu puterea de a lua decizii la nivel comunitar, pe care le impune

statelor membre.

Organele comunitare sunt acele elemente structurale, create prin Tratate sau de

către instituţiile comunitare, în vederea îndeplinirii unor funcţii consultative auxiliare cu

caracter tehnic, financiar şi de altă natură (Comitetul Regiunilor, Comitetul economic şi

Social).

Instituţiile Uniunii Europene se pot împărţi în două categorii: cele care au orientare

supranaţională, cum ar fi Comisia, parlamentul European şi Curtea de Justiţie şi cele cu

orientare interguvernamentală cum ar fi Consliliul de Miniştrii şi Consliliul European.

Instituţiile comunitare formează structura de bază şi sunt în număr de cinci:

Consiliul de Miniştrii (Consliliul UE), Comisia, Parlamentul, Curtea de Justiţie şi Curtea

de Conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribunalul de primă instanţă, ca

instituţie asociată Curţii de Justiţie.

Instituţiile comunitare fundamentale prezintă următoarele caracteristici:

fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în organizarea Comunităţilor, răspunzând

unor nevoi fundamentale, astfel:

Consiliul reprezintă interesele statelor membre;

Comisia apără interesele Comunităţilor, în ansamblul lor;

Parlamentul reprezintă interesele popoarelor, a statelor membre;

Curtea de Justiţie, ca şi Tribunalul de primă instanţă, asigură respectarea

regulilor de drept;

Curtea de Conturi instituită în anul 1993 prin TUE, asigură legalitatea

folosirii resurselor financiare.

fiecare instituţie reprezintă un principiu determinant, are fundament politic şi

sociologic distinct şi exprimă, fiecare o legitimare proprie;

funcţiile între instituţiile comunitare nu se suprapun schemei statistice moştenite de

la Montesquieu. În cadrul Comunităţii omologul puterii legislative este Consiliul,

puterea bugetară este împărţită Parlamentul putând contesta Comisia, dar Comisia

este executivul, Conslilul cumulează funcţiile legislativă, executivă şi

guvernamentală;

Instituţiile comunitare participă direct la decizia comunitară;

Instituţiile Comunităţilor Europene nu au personalitate juridică;

Instituţiile fundamentale sunt comune pentru Comunităţi, acestea exercitându-şi

atribuţiile pe baza celor trei Tratate, la care se adaugă cele exercitate în cadrul

cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.

Fiecare instutuţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin Tratat.

Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet Economic şi Social şi de un Comitet al

Regiunilor, care exercită atribuţii consultative.

Iniţial, prin tartatele de instituire a Comunităţilor Europene s-au creat organe

paralele cu atribuţii asemănătoare. Ele au fost unificate prin tratatul de fuziune, astfel că

începând cu 1 iulie 1967 cele trei comunităţi au dispus de instituţii comune24.

Datorită complexităţii problemelor care intră în competenţa instituţiilor comunitare,

în activitatea lor acestea se bazează pe sprijinul diferitelor organe comunitare.

Unele din aceste organe comunitare sunt prevăzute de tratate, altele sunt înfiinţate

de instituţiile Comunităţilor Europene, iar altele nu sunt prevăzute nicăeri formând aşa

24 Octavian Manolache, Tratat de Drept Comunitar, ediţia V, p. 98

numita categorie a organelor paracomunitare.

Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că spre deosebire de

instituţiile CE, acestea nu participă direct la decizia comunitară ci ele doar pregătesc

decizia comunitară.

1.6. Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare

Activitatea instituţiilor europene este guvernată de următoarele principii:

Principiul autonomiei instituţiilor comunitare sau al autonomiei de voinţă;

Principiul echilibrului instituţional;

Principiul cooperări loiale între instituţii sau atribuirii de competenţă.

Principiul autonomiei instituţiilor comunitare sau al autonomiei de

voinţă.Potrivit acestui principiu instituţiile comunitare au capacitatea de a se organiza în

mod liber elaborîndu-şi regulamnte proprii de organizare şi funcţionare şi numindu-şi

proprii funcţionari comunitari.

Principiul autonomiei este ocrotit prin prevederile articolului 5, paragraful 2 din

Tratatul Comunităţii Europene împotriva atingerilor pe care i le-ar putea, aduce statele

membre, în sensul că impune acestora să se abţină de la măsuri susceptibile să pună în

pericol scopurile tratatului.

Autonomia nu presupune personalitate juridică pentru respectivele instituţii,

întrucât conform art. 210 al Comunităţii Europene, personalitatea juridică este recunoscută

doar comunităţilor, ca entităţi de drept internaţional.

Autonomia se manifestă, însă, prin faptul că ele dispun de competenţa de a-şi

adopta regulamentul si de a-şi organiza propria funcţionare internă, în baza acestor

regulamente, având ca scop realizarea sarcinilor care le sunt încredinţate".

Un alt domeniu de manifestare a autonomiei instituţionale îl reprezintă posibilitatea

acestora de a-şi desemna funcţionari comunitari. Spre deosebire de ONU, unde aceştia sunt

numiţi de secretarul general, în cadrul instituţiilor comunitare ei sunt numiţi de către

fiecare instituţie, aceasta stabilindu-şi propriile reguli privind statutul acestora.

Principiul autonomiei protejează deci sfera organizării interne a fiecărei instituţii25.

Principiul echilibrului instituţionalAcest principiu reuneşte două componente esenşiale, şi anume: „separarea

25 Roxana Munteanu, op.cit., pag.196

puterilor, respectiv a competenţelor instituţiilor comunitare” şi „ colaborarea şi cooperarea

între instiruţiile Uniunii Europene”.

Prima componentă presupune imposibilitatea delegării, transferului, acceptării de

copetenţe, atribuţii de la o instituţie la alta. Această separare presupune obligaţia fiecărei

instituţii de a nu bloca îndeplinirea atribuţiilor de către celelalte instituţii comunitare.

A doua componentă presupune colaborarea între instituţiile comunitare pentru

îndeplinirea obiectivelor propuse.

Principiul echilibrului instituţional este un principiu structural care cârmuieşte

raporturile dintre instituţiile comunitare.

Fiecare instituţie comunitară acţionează în limitele atribuţiilor prevăzute de tratatele

constitutive. Aceasta presupune că respectivele instituţii nu pot exercita decât acele

competente care le sunt atribuite prin aceste tratate, având deci competenţe limitate.

În acelaşi timp, competenţele instituţiilor comunitare sunt exclusive în sensul că

acestea nu pot, în principiu, nici să se desesizeze, nici să împartă răspunderea.

Totodătă, o instituţie comunitară nu trebuie să împiedice în nici un mod exercitarea

competenţelor care sunt atribuite altor instituţii.

Principiul echilibrului instituţional apare ca o garanţie a drepturilor si

competenţelor de ansamblu ale instituţiilor sistemului juridic comunitar.

Principiul cooperări loiale între instituţii sau atribuirii de competenţăPotrivit principiului atribuirii de competenţă, instituţiile comunitare duc la

îndeplinire numai acele atribuţii care le sunt stabilite în mod expres, la acest nivel nefiind

permisă îndeplinirea atribuţiilor implicite, deduse.

Tratatul nu consacră principiul cooperării loiale între instituţii, dar Curtea de

Justiţie a interpretat articolul 5 în sensul creării unei obligaţii de cooperare loială între

statele membre şi instituţii.

Tratatele organizează, în anumite cazuri, cooperarea între instituţii, în special în

cadrul procesului decizional.

Dar când suntem în prezenţa unui sector în care relaţiile interin.ştituţionale nu sunt

reglementate de tratate, principiul cooperării loiale oferă o bază juridică acordurilor

interinstituţionale, urmând să completeze tratatele.

Principiul cooperării impune instituţiilor nu numai să respecte competenţele lor, dar

şi să stabilească proceduri permiţând sa asigure buna desfăşurare a procesului decizional.

1.7. Instituţiile comunitare

1.7.1. Consiliul

Consiliul Europei este un organism internaţional care grupează statele europene

într-o unitate mai strânsă, în vederea salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor

care constituie patrimoniul lor comun şi favorizează progresul lor economic şi social.

Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene trebuie deosebit de Consiliul European al

şefilor de stat şi de guverne. Această diferenţă trebuie făcută pe baza următoarelor

criterii26: Consiliul Miniştrilor este un organ prevăzut în tratatele iniţiale de constituire a

comunităţilor europene; Consiliul European s-a constituit la început în cadru

neconvenţional, ulterior fiind recunoscut prin tratate; Consiliul Miniştrilor are o

compoziţie diferită de la compunerea de bază, în formaţia miniştrilor afacerilor de externe,

până la compunerea în prezenţa celorlalţi miniştri care sunt solicitaţi de problemele care

urmează să fie rezolvate; Consiliul European se compune numai din şefii de state şi

guverne; Consiliul European poate funcţiona şi în calitate de Consiliu al Miniştrilor

Uniunii Europene.

Consiliul European al şefilor de state şi guverne nu este prevăzut în tratatele

iniţiale, dar este reglementat de Actul Unic European şi în Tratatul de la Maastricht.

A luat fiinţă prin voinţa şefilor de stat şi de guvern în 1974 iar potrivit prevederilor

Tratatului de la Maastricht "Consiliul european va oferi Uniunii dinamismul necesar

dezvoltării sale şi va defini liniile politice generale ale acesteia".

Consiliul European are un rol dublu: de decizie şi de direcţionare27. În domeniul

cooperării politice, Consiliul are, în principal, un rol de mediere, de găsire a unui punct de

vedere convergent, de a afirma pe scena internaţională europeană şi de a adopta poziţii

comune şi coordonarea acţiunilor diplomatice în toate domeniile afacerilor internaţionale

care afectează interesele comunităţii.

În exercitarea competenţelor sale, Consiliul European adoptă următoarele

documente28:decizii (în problemele cele mai importante); decizii de procedură, care sunt

mai numeroase şi care presupun trimiterea la o altă instituţie comunitară, în special la

Consiliul Miniştrilor; directive şi orientări, care de regulă însoţesc deciziile de fond şi de

procedură, fiind cele mai numeroase; declaraţiile care de regulă sunt comune pentru doi

sau mai mulţi şefi de guverne şi care exprimă poziţia lor comună faţă de una sau mai multe

probleme.

La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei comunităţi europene avea câte un organ

similar Consiliului Uniunii Europene:

- Consiliul special al Miniştrilor în cazul CECO;

26 Viorel Marcu, op.cit., pag.4027 Viorel Marcu op.cit, pag.4428 Viorel Marcu, op.cit pag.45

- Consiliul Comunităţii Economice Europene;

- Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

PrinTratatul de fuziune din 1965 s-a constituit un Consiliu Unic, care se substituia

celor trei existente. Astfel, conform art.l al acestui tratat, se prevedea că acesta exercită

puterile şi competenţele atribuite acestor instituţii în tratatele care instituiau comunităţile

respective, ca şi cele prevăzute în Tratatul de fuziune.

Conform Tratatului de la Maastricht "Consiliul este format din câte un reprezentant

al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat".

Principale atribuţii ale Consiliului29 sunt următoarele

se ocupă (în conformitate cu prevederile tratatelor iniţiale) cu coordonarea

generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile statelor membre, având în vedere

faptul că politicile economice naţionale nu sunt de competenţă exclusiv naţională;

în economia Tratatului de la Maastricht cooperarea tinde să îmbrace şi un caracter

politic, vorbindu-se, din ce în ce mai insistent despre realizarea Uniunii europene,

uniune care întruchipează trecerea de la stadiul economic către cel politic;

are competenţă normativă de principiu, fiind un veritabil for suprem, legislativ

comunitar.

Consiliul are în subordine sa mai multe organisme şi servicii care îl ajută în

îndeplinirea activităţilor sale, el fiind organul care decide în etapa finală a unui proces de

negociere complex.

Secretariatul General - este stabilit de către Consiliu şi se află sub autoritatea unui

secretar general, acesta fiind desemnat de către Consiliu în unanimitate. Secretariatul este

compus din mai multe direcţii generale, direcţii, servicii şi comitete care au ca sarcină

pregătirea lucrărilor sale.

COREPER - (Comitetul reprezentanţilor permanenţi) este un comitet format din

reprezentanţii permanenţi ai statelor membre şi are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului

şi de a executa mandatele care îi vor fi încredinţate de către acesta.

Comitetul economic şi social - compus din reprezentanţi ai tuturor statelor membre,

numite de Consiliu pe o perioadă de patru ani pe bază de unanimitate de voturi, fiind

neeligibili. Comitetul trebuie să fie consultat în mod obligatoriu de către Consiliu şi

Comisie în cazurile prevăzute de tratat, sau când cele două organe consideră necesar.

Comitetul regiunilor - are aceeaşi compoziţie ca şi Comitetul economic şi social dar şi

un număr egal de supleanţi. El cuprinde reprezentanţii colectivităţilor regionale şi locale, în

total 222.

29 Ion Filipescu, A.Fuerea, op.cit., pag.101

1.7.2. ComisiaComisia poate fi considerată ca fiind organul executiv comunitar având caracter

supranaţional.

În prezent ea se compune din 20 de membri, resortisanţi ai statelor respective, câte

unul din fiecare stat, cu excepţia Franţei, Germaniei, Italiei, Marii Britanii şi Spaniei care

dispun de cate 2 locuri.

Guvernele statelor membre desemnează de comun acord, după consultări cu

Parlamentul European, preşedintele Comisiei.

Comisarii trebuie să fie cetăţeni ai statelor care îi desemnează. Ei îşi exercită

atribuţiile în deplină independenţă faţă de statele cărora le aparţin, în interesul general al

comunităţii. Comisarii nu pot să îndeplinească în perioada mandatului lor nici o altă

activitate profesională, remunerată sau neremunerată.

Comisarii se bucură de privilegii şi imunităţi comunitare cele mai importante fiind30

imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, ca

oficiali ai Uniunii Europene, imunitate care îşi menţine efectele şi după încetarea activităţii

în Cadrul Comisiei, însă în raport cu răspunderea pe care o păstrează în continuare şi

scutirea de impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti acordate, în exercitarea atribuţiilor

lor, de către organele comunitare.

Mandatul comisarilor poate înceta în următoarele situaţii:deces; moţiune de cenzură

a Parlamentului; demisie voluntară;demitere din oficiu.

Comisia este un organism de tip guvernamental cu activitate permanentă. Are o

structură colegială şi se compune din: membrii Comisiei, serviciile şi organele auxiliare.

Comisia dispune şi de un Secretariat General care are sarcina de a-l asista pe

preşedinte în îndeplinirea atribuţiilor privitoare la coordonarea activităţilor interne şi

asigurarea relaţiilor curente cu celelalte instituţii.

Sub aspectul strict organizatoric, Comisia europeană are în compunere în prezent

23 de Directorate Generale formate din mai multe directorate. Toate Directoratele generale

sunt împărţite între cei 20 de comisari în vederea coordonării.

Şedinţele Comisiei nu sunt publice, preşedintele Comisiei fiind cel care îi convoacă

pe comisari şi stabileşte ordinea de zi.

Pentru desfăşurarea şedinţelor Comisiei există două proceduri speciale:31

a) procedura scrisă - constă în faptul că fiecare comisar face propunerile pe care le

consideră necesare domeniului pe care îl coordonează şi le comunică în scris celorlalţi

30 Ion Filipescu, A.Fuerea, op.cit., pag. 10431 Ion Filipescu, A.Fuerea, op.cit., pag. 111

comisari, care pot formula obiecţii şi amendamente;

b) procedura delegării - este cea în cadrul căreia un comisar poate acţiona în

numele altuia pentru problemele de gestiune sau administrative, precis definite, folosindu-

se sistemul mandatarii.

Tratatele Comunitare atribuie Comisiei ca rol principal pe acela de a exprima

interesul comunitar şi de a asigura realizarea acestui interes.

De asemenea comisia are şi un rol politic, ea fiind răspunzătoare din acest punct de

vedere în faţa Parlamentului european.

Dintre atribuţii trebuie amintite, în principal:

controlul aplicării tratatelor comunitare atât de către Consiliu cât şi de către

statele membre;

poate să urmărească un stat comunitar care nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin

din tratate;

poate aplica amenzi pentru operatorii economici;

ca organism executiv se ocupă de implementarea bugetului comunitar şi de

administrarea clauzelor protectoare în tratate şi în legislaţia secundară;

administrează diversele fonduri şi programe ale Uniunii Europene;

ca organ executiv al tratatelor şi actelor Consiliului adoptă măsuri de execuţie cu

deschidere generală;

în domeniul extern îndrumă negocierea acordurilor cu ţările terţe.

În concluzie, rolul Comisiei Europene este de a veghea la respectarea prevederilor

tratatelor, de a iniţia propunerile pentru legislaţia Uniunii Europene şi de a asigura

aplicarea legislaţiei adoptate.

1.7.3. Curtea de ConturiCurtea de Conturi a fost introdusă în rândul instituţiilor comunitare prin art. 7 din

Tratatul CE de la Maastricht, până la ceea dată aceasta fiind încadrată în rândul organelor

complementare cu caracter tehnic. Cutrea de Conturi cu sediul la Luxemburg este

însărcinată să supravegheze folosirea mijloacelor financiare ale Comunităţilor. Ea este

alcătuită dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, aceştia fiind aleşi dintre membrii

instituţiilor de control financiar extern al statelor membre trebuind să prezinte toate

garanţiile de independenţă.

Funcţia de membru al Curţii de Conturi este incompatibilă cu orice altă activitate

profesională, remunerată sau nu. Membrii se aleg pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitate de

realegere.

Curtea de Conturi are atribuţii de control extern32, examinând legalitatea şi

regularitatea veniturilor şi a cheltuielilor Comunităţii şi a oricărui organism creat de

Comunitate, daca în actul constitutiv nu se prevede altfel, precum şi eficienţa bugetului33.

1.7.4. Curtea de JustiţieCurtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are sediul la Luxemburg şi este o instituţie

ce veghează la respectarea dreptului în cadrul Comunităţilor Europene. Judecătorii şi avocaţii

generali sunt numiţi de către guvernele statelor membre, de comun acord, pentru un mandat de

6 ani34. Fiecare stat membru numeşte câte un judecător. Curtea îşi desfăşoară lucrările în

Camere şi doar atunci când regulamentul prevede, în plen. Curtea este chemată să hotărască în

probleme de natură constituţională şi administrativă. Un rol important îi revine Curţii de

Justiţie în interpretarea Tratatelor şi a altor acte comunitare.

Curtea de Justiţie exercită un control incident asupra actelor comunitare, în cadrul

unor acţiuni aflate pe rol. Totodată curtea poate acorda o protecţie juridică provizorie

conform art. 242 din Tratatul CE şi poate lua măsuri provizorii35.

Prin Tratatul de la Nisa, s-a introdus prin art. 229 posibilitatea extinderii

competenţelor Curţii de Justiţie asupra litigiilor în legătură cu aplicarea actelor comunitare

emise în baza Tratatului CE de către Consiliu sau Parlament.

Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat printr-o hotărâre a Consiliului din 1988,

pentru a degreva activitatea Curţii de Justiţie36. Fiecare stat membru numeşte câte un

judecător. Tribunalul are Camere în care sunt grupaţi câte 3 sau 5 judecători, anumite

cauze fiind judecate şi de un singur judecător. Acesta nu are în componenţa sa şi Avocaţi

generali.

Tribunalul de primă instanţă judecă acţiunile adresate de persoane fizice şi juridice:

acţiuni în anulare37, acţiune relativă la abţinerea de a acţiona38, acţiuni în răspundere39, dar

şi litigii privind funcţionarii publici europeni sau litigii în baza unei clauze de arbitraj40.

32 Art. 246 din Tratatul CE33 Art. 248 alin 2 din Tratatul CE, art. 160c alin 2 din Tratatul CEEA34 Art. 223 din Tratatul CE şi art. 139 alin 1 din Tratatul CEEA 35 Art. 243 din Tratatul CE şi art. 158 din Tratatul CEEA36 Art. 225 din Tratatul CE şi art. 140a din Tratatul CEEA37 Art. 202 din Tratatul CE38 Art. 206 din Tratatul CE39 Art. 209 din Tratatul CE40 Art. 236 din Tratatul CE

CAPITOLUL II

PARLAMENTUL EUROPEAN41

2.1. Istoric. Prezentare generală

Parlamentul european este prin excelenţă forumul democratic, al Uniunii

Europene42. Acesta reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma din 1957 „popoarele

statelor unite în Comunitatea Europeană”. Aproximativ 275 milioane de cetăţeni europeni

din 15 ţări sunt în prezent implicaţi în procesul de integrare, prin cei 626 de reprezentanţi

pe care îi au în Parlamentul European.

Primele alegeri directe în Parlamentul European s-au ţinut în iunie 1979, când, la

numai 34 de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, popoarele naţiunilor

Europei, odată destrămate de război, au mers la urne pentru a alege membrii unui

parlament unic. Europenii nu ar fi putut găsi un simbol mai puternic al reconcilierii.

Parlamentul European, a cărui legitimare derivă din sufragiul universal direct, este

ales la fiecare cinci ani. De-a lungul timpului el a acumulat constant putere şi influenţă

printr-o serie de tratate, în special prin Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la

Amsterdam din 1997 care au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur

consultativ într-un parlamnet legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor

naţionale.

Parlamentul European este singura instituţie comunitară care se întâlneşte şi îşi ţine

dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului European se publică

în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

2.2. Componenţa Parlamentului

Conform Tratatului de la Maastricht, care preia această dispoziţie din tratatele de

bază, Parlamentul european se compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în

comunitate şi care exercită puterile care le sunt încredinţate prin aceste tratate.

41 Parlamentul european a fost înfiinţat prin Tratatele constitutive ale Comunităţilor, purtând la început, denumirea de Adunare Comună – Tratatul CECO – sau de Adunare – Tratatul CEE sau Tratatul CEEA. Guvernul francez şi Consiliul au folosit în schimb denumirea de Adunare Parlamentară Europeană. Adunarea însăşi s-a definit ca un parlament al popoarelor europene, purtând începând cu 30 martie 1962, denumirea de Parlament European. Această denumire a fost preluată şi de tratatele constitutive.J. OF. L. 278, 8 octombrie 1976, p.542 Delegaţia Comisiei Europene în România, Instituţiile Uniunii Europene, 1999.

Numărul membrilor parlamentului european este la ora actuală de 626, dar prin

Tratatul de la Amsterdam s-a hotărât ca acest număr să nu fie mai mare de 700, în

perspectiva lărgirii, ceea ce va implica o realocare a numărului de parlamentari pe fiecare

stat membru al Uniunii Europene.

Cei mai mulţi parlamentari, 99, îi are Germania, iar cei mai puţini Luxemburgul

care este reprezentat de 6 parlamentari.

Preşedintele reprezintă Parlamentul în situaţii oficiale şi în relaţiile internaţionale,

prezidează şedinţele plenare şi întâlnirile Biroului şi Conferinţei Preşedinţilor.

Biroul este organul regulator care este responsbil cu bugetul Parlamanetului şi

răspunde de chestiuni administrative, de organizare şi de personal. Pe lângă Preşedinte şi

cei patrusprezece vicepreşedinţi, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziţie

consultativă în chestiunile administrative şi financiare legate de membri şi de statutul

acestora. Membrii Biroului sunt aleşi cu un mandat de doi ani şi jumătate.

Conferinţa Preşedinţilor cuprinde Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii

grupurilor politice, ea fiind organismul politic conducător al Parlamentului. Conferinţa

elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor

parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor parlamentare.

Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, membrii lucrează

în 17 comisii permanente. Parlamentul mai poate înfiinţa şi subcomisii, comisii temporare

care se ocupă de probleme specifice precum şi comisii de anchetă.

Comisiile parlamentare unite întreţin relaţiile cu parlamentele statelor cu care

Uniunea Europeană are acorduri de asociere. De asemenea, delegaţiile interparlamentare

fac acelaşi lucru pentru parlamentele multor ţări şi pentru organizaţiile internaţionale.

Trebuie menţionat că activitatea parlamentului este organizată de un secretar,

condus de un Secretar General care are un personal de 3500 de persoane, pe lângă care mai

funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor.

Cele 11 limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul

secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic – traducere şi interpretare. Cu toate

acestea, în ciuda constrângerilor impuse de multilingvism şi de cele trei puncte de lucru,

bugetul operaţional al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Comunităţii, adică

un euro şi jumătate pe an de la fiecare persoană care trăieşte în Uniunea Europeană.

Numărul membrilor pentru fiecare stat în parte este specificat în tratate.

În Cameră, membrii se adună în grupuri politice, nu în delegaţii naţionale. În

prezent Parlamentul are opt grupuri politice, plus câţiva membrii „independenţi”. Aceste

grupuri politice curpind membrii de peste o sută de partide politice naţionale.

2.3. Procedura de alegere

Iniţial Parlamentul era format din delegaţii desemnaţi de către fiecare Parlament

naţional, în funcţie de procedura proprie stabilită.

S-a considerat că pentru a conferi o mai mare reprezentativitate acestui organ, este

necesară alegerea membrilor săi prin vot universal direct şi conform unei proceduri unitare

pentru toate statele membre.

Începând cu anul 1979 membrii Parlamentului sunt aleşi prin vot universal direct pe

o perioadă de 5 ani, în baza Actului din 20 septembrie 1976 care prevede:

nimeni nu poate vota decât o singură dată;

alegerile se desfăşoară la datele fixate de către fiecare stat membru începând de

joi dimineaţa, până duminică, în cursul aceleaşi săptămâni;

deschiderea urnelor se face numai după închiderea scrutinului în toate statele

membre.

În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, se instituie un drept de vot şi de a fi

ales pentru toate persoanele care posedă cetăţenia Uniunii Europene, fapt care face să

dispară unele reglementări naţionale, rămânând însă altele în vigoare.

Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal direct, într-un

sistem de reprezentare proporţională – fie pe bază regională, cum este cazul în Italia,

Marea Britanie, Belgia, fie pe bază naţională, cum se întâmplă în Franţa, Spania, Austria,

Danemarca, Luxemburg şi în alte ţări, sau într-un sistem mixt, ca în Germania.

Peste tot se aplică aceleaşi reguli democartice, iar dintre acestea dreptul de vot la

vârsta de 18 ani, egalitatea între femei şi bărbaţi şi votul secret. În unele ţări membre cum

ar fi Belgia, Luxemburg şi Grecia participarea la vot este obligatorie.

Membrii Parlamentului European nu au voie să desfăşoare anumite activităţi

profesionale sau să deţină anumite funcţii- spre exemplu funcţia de judecător, ministru sau

director al unei companii de stat. De asemenea, ei trebuie să se supună legilor naţionale

care restricţionează sau interzic mandatele duble.

De la intratrea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice cetăţean al

unui Stat membru al Uniunii europene care trăieşte în altă ţară a Uniunii poate vota sau

candida la alegeri în ţara sa de rezidenţă.

De asemenea membrii parlamentului European primesc aceleaşi alocaţii ca

parlamentari, ca şi membrii parlamentelor lor naţionale. Această alocaţie este plătită de

fiecare stat membru şi este completată de Parlamentul European cu o sumă care să acopere

cheltuielile membrilor parlamentului European, apărute ca urmare a îndeplinirii

îndatoririlor lor şi recrutării de asistenţi. Aceste alocaţii pot fi blocate dacă membrii nu

participă regulat la şedinţe.

La cererea Parlamentului, în Tratatul de la Amsterdam s-a inclus o prevedere

referitoare la un statut comun pentru toţi membrii parlamentului European. Acest statut va

fi adopatat în curând şi va elimina discrepanţele între salariile membrilor de diferite

naţionalităţi, asigurând în acelaşi timp o transparenţă mai mare.

2.4. Statutul parlamentarilor

Durata mandatului parlamentarilor este de 5 ani, începând cu prima sesiune care

urmează alegerilor noului Parlament.

Mandatul este reprezentativ, ceea ce înseamnă că ei acţionează în mod individual,

neputând primi instrucţiuni, deci nefiind legaţi de un mandat imperativ.

Există incompatibilităţi între calitatea de reprezentant în Parlamentul European şi

cea de membru al Consiliului, Comisiei, Curţii de Justiţie, Curţii de Conturi, Consiliului

economic şi social sau de oficial sau funcţionar administrativ al unei instituţii comunitare

sau al unui organ de pe lângă acesta ori al grefei Curţii de Justiţie, etc.

Parlamentarii beneficiază de anurnite imuniţăţi care se referă la:

- libera circulaţie, fără nici un fel de restricţie administrativă sau de altă natură,

privind deplasarea la si de la locul reuniunilor parlamentare;

- imunitatea funcţionează privind cercetarea, reţinerea sau urmărirea pe motive de

opinie sau a votului exprimat în exercitarea atribuţiilor.

Îndemnizaţiile parlamentarilor sunt de regulă similare cu cele ale parlamentarilor

naţionali, dar există un sistem de compensare comunitar pentru a realiza o egalizare în

acest sens.

Statutul deputaţilor Parlamentului European este reglementat atât în dispoziţiile

comunitare cât şi în cele naţionale.

Parlamentul poate să stabilescă reguli de conduită pentru membrii săi. Deputaţii

sunt aleşi pe o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ. Verificarea puterilior

lor incubă Parlamentului.

Cumulul mandatului european cu un mandat naţional este autorizat pe plan

european, dar el este interzis pe plan naţional.

Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte în articolul 6, paragraful

1 incompatibilităţile. Astfel un membru al Parlamentului European nu poate fi în acelaşi

timp:

Membru al guvernului unui stat;

Membru al comisiei;

Membru al Curţii de Justiţie sau grefier;

Membru al Curţii de Conturi;

Membru al Comitetului Economic şi Social al CE sau EURATOM;

Membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau aplicarea

Tratatelor constitutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei

sarcini permanente şi directe de gestiune administrativă;

Membru al Consiliului de Administrare, al Comitetului de Direcţie BEI;

Funcţionar sau agent în activitate în cadrul Comunităţilor Europene.

Reguli naţionale pot completa aceste incompatibilităţi. Privilegiile şi imunităţile

prevăzute de articolele 8 şi 10 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile din anul

1965, au fost menţinute de Actul din 1976. articolul 8 aliniatul 1 al Protocolului interzice

să se aducă orice restricţie deplasării membrilor Parlamentului în drumul lor spre locul

reuniunii Adunării sau pe drumul de întoarcere. Aliniatul 2 din acelaşi articol prevede

facilităţi în materie de taxe sau control.

Membrii Parlamentului European beneficiază, în virtutea articolului 10 din acelaşi

Protocol, de imunitate pe toată durata sesiunilor Adunării. Dacă sesiunea este anulată,

imunitatea este, practic, permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile deputaţilor sunt cele

recunoscute membrilor Parlamentului din ţara lor. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei

sunt exceptaţi de orice măsură de detenţie ori de orice urmărire judiciară.

Indemnizaţia parlamentară şi regimul său de impozitare sunt fixate de dispoziţii

naţionale.

2.5. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele

constitutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlamentul însuşi.

Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993.

În organizarea şi funcţionarea sa Parlamentul European se conduce după un

Regulament interior care este permanent actualizat.

Sesiunile sunt prevăzute, să se ţină anual, în a doua zi de marţi a lunii martie (sau în

prima zi de marţi a lunii următoare datei alegerii acestuia).

Sunt prevăzute şi sesiuni extraordinare care pot fi convocate la cererea majorităţii

membrilor săi a Consiliului sau a Comisiei.

Sesiunile nu sunt limitate în timp putând dura în toată perioada unui an

calendaristic, fapt care se deosebeşte de situaţia parlamentelor naţionale.

Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile dacă este realizat un cvorum de o treime din

membrii săi. Dreptul de vot este personal, votul prin procură fiind interzis.

Dezbaterile sunt publice, afară dacă Parlamentul nu decide altfel cu o majoritate de

două treimi din voturile exprimate.43

În ceea ce priveşte organizarea sa interioară, Parlamentul cuprinde:

Biroul - care este format dintr-un preşedinte şi patrusprezece vicepreşedinţi, aleşi de

Parlament pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, reeligibili, precum şi cinci

chestori, membrii ai biroului cu drept de vot consultativ.

Biroul lărgit sau Conferinţa preşedinţilor – noul text al regulamentului a suprimat

noţiunea de Birou lărgit fiind înlocuit de noţiunea conferinţa preşedinţilor44. Este

forrnat din preşedinte şi din preşedinţii grupurilor politice parlamentare, conferinţa

care are atribuţii de organizare internă şi de stabilire a relaţiilor cu alte organe

comunitare.

Comisiile - care pot fi create de parlament sunt permanente, temporare (maxim 12

luni) sau comisii de anchetă, ultimele fiind prevăzute de tratatul de la Maastricht. În

prezent există 17 astfel de comisii. Comisiile pregătesc lucrările Parlamentului,

realizează raporturi şi menţin relaţii cu Comisia şi Consiliul în intrevalul dintre

sesiuni. Durata de înfiinţare a comisiilor temporare poate fi prelungită printr-o

decizie a Parlamentului. Regulamentul Parlamentului a prevăzut, începând cu anul

1981, posibilitatea înfiinţării unor delegaţii interparlamentare, acestea fiind chemate

să joace un rol important în contactele externe ale Parlamentului şi în cooperarea

interparlamentară. Parlamentul European poate înfiinţa comisii parlamentare mixte

cu participarea parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statele cu

care sunt angajate negocieri de aderare.

Grupurile politice parlamentare - reprezintă formaţiunile organizatorice ale

parlamentarilor în funcţie de criteriile politice care îi separă pe parlamentari, conform

Regulilor de Procedură45. Membrii Parlamentului pot să se organizeze în grupuri 43 Octavian Manolache, Drept Comunitar, pag.6344 J. Rideau, op. cit. p. 30545 Adoptate în iulie 2004 şi publicate în J. Of. L. 44/1 din 25 februarie 2005. prin Tratatul de la Nisa a fost introdus un nou aliniat în art. 191, în sensul că, hotărând conform procedurii avute în vedere în art. 251 din CE, Consiliul stabileşte statutul partidelor politice la nivel european şi în special regulile privind înfiinţarea lor. Prin Declaraţia relativă la art. 191 CE, Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor membre întrunită la Bruxelles pentru a hotărâ de comun acord modificările Tratatelor TMs, CE, Euratom, şi CECO şi a actelor conexe, ce au dus la adoptarea Tratatului de la Nisa şi a altor documente aminteşte că dispoziţiile acestui articol nu implică vreun transfer de competenţe către Comunitatea Europeană şi nu afectează aplicarea regulilor constituţionale pertinente, că finanţarea partidelor politice la nivel european prin Bugetul Comunităţilor Europene nu poate fi utilizată pentru finanţarea directă sau indirectă a partidelor politice la nivel naţional şi că dispoziţiile privind

politice, dar există şi deputaţi neînscrişi. Astfel există următoarele grupuri politice

parlamentare:

Grupul Partidului Popular European – democraţi-creştini şi

Democraţilor Europeni – PPE-DE;

Grupul Partidului Socialiştilor Europeni –PSE;

Grupul Alianţei Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa – ALDE;

Grupul Verzilor / Alianţa Liberală Europeană – V / ALE;

Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene / Stânga Verde Nordică

– GUE / NGL;

Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor – UEN;

Grupul Independenţei şi Democraţiei – IND / DEM;

Grupul Celor Neînscrişi.

Grupurile se constituie prin remiterea unei declaratii presedintelui Parlamentului

European cuprinzând denumirea grupului, semnãtura membrilor sãi si competenta biroului.

Aceastã declaratie este publicatã în JOCE. Numãrul minim al deputatilor necesar

constituirii unui grup este fixat prin regulament la 26 dacã acesti deputati apartin unui

singur stat membru, la 21 dacã sunt douã state membre, la 16 dacã sunt trei state membre si

la 13 dacã sunt din patru state membre sau mai multe.

Sunt desemnati ca neînscrisi deputatii care nu aderã la nici un grup politic.

În anul 2002 Parlamentul European avea urmãtoarea configuratie:

BD

C

G

E

G

RSP F

IR

LI L O A P

FI

NS

U

K

TOTA

L

EPP/ED 6 1 53 9 28 20 5 35 2 9 7 9 5 7 37 233

PES 5 2 35 9 24 22 1 16 2 6 7 12 3 6 29 179

ELDR 5 6 3 1 1 8 1 8 5 4 11 53

GREENS/

EFA7 4 4 9 2 2 1 4 2 2 2 6 45

EUL/NGL 2 7 7 4 11 6 1 2 1 3 44

UEN 1 3 6 10 2 22

EDD 4 9 3 2 18

IND 2 1 12 10 5 2 32

finanţarea partidelor politice se aplică, pe aceeaşi bază, tuturor forţelor politice reprezentate în Parlamentul European.

TOTAL 25 16 99 25 64 87 15 87 6 31 21 25 16 22 87 626

Unde: B-Belgia; DC-Danemarca; GE-Germania; GR-Grecia; F-Franta; IRL-

Irlanda; I-Italia; L-Luxemburg; O-Olanda; A-Austria; P-Portugalia; FIN-Finlanda; SP-

Spania, S-Suedia; UK-Marea Britanie

EPP/ED - Grupul Partidului popular european si al democratiilor europeni;

PES - Grupul Partidului socialistilor europeni;

ELDR - Grupul Partidului european al liberalilor, democratilor si reformatorilor;

GREENS/EFA - Grupul verzilor/alianta Liberalã europeanã;

EUL/NGL - Grupul confederal al stângii unitare europene/stânga verde nordicã;

UEN - Grupul Uniunii pentru Europa natiunilor;

EDD - Grupul pentru Europa democratiilor si a diferentelor;

IND - Grupul celor neînscrisi.

Parlamentul european numeşte un mediator care este împuternicit să primească

plângeri de la orice cetăţean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau morală care este

rezidentă sau are sediul statutar pe teritoriul unui stat membru cu privire la acţiunile

negative ale instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a

Tribunalului de primă instanţă.

Mediatorul efectuează o anchetă în cazurile justificate şi prezintă un raport cu

privire la cazul respectiv Parlamentului şi instituţiei în cauză şi informează persoana care a

formulat plângerea.

Este total independent faţă de orice instituţie şi nu poate exercita nici o altă

activitate profesională.

Parlamentul poate fi convocat, cu titlu excepţional, la cererea unei majorităţi a

membrilor săi sau a Consiliului sau Comisiei sau la cererea unei treimi din membrii săi.

Dezbaterile Parlamentului sunt publice.

Parlamentul este asistat de un Secretar General, ce se găseşte în fruntea

Secretariatului General.

Lucrările Parlamentului se desfăşoară în trei oraşe diferite. Secretariatul se găseşte

la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare

au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.

Parlamentul European exercită, în mod tradiţional, un rol consultativ în elaborarea

actelor comunitare şi nu are, deci, putere legislativă în sistemul comunitar. De-a lungul

timpului, Parlamentul European primeşte puterea bugetară, el primind şi putere de

codecizie.

Obligaţia de a consulta Parlamentul European s-a intensificat după Actul Unic

European prin procedura cooperării, lăsând Consiliului ultimul cuvânt.

Parlamentul este chemat să de-a un aviz de conformitate pentru încheirea de

acorduri fondate pe articolul 3120 CE (fostul articol 238) şi de acorduri de aderare după

Actul Unic European. De asemenea, Parlamentul exercită un control politic asupra

Comisiei care se poate finaliza prin votarea unei moţiuni de cenzură împotriva Comisiei.

Tratatul asupra Uniunii Europene a instituţionalizat intervenţia Parlamentului

European în procedura de numire a membrilor Comisiei în articolul 158 CE şi articolul 127

EURATOM.

Dreptul de iniţiativă al Parlamentului a fost recunoscut parţial. Tratatul asupra

Uniunii Europene i-a atribuit, în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei să elaboreze

propuneri. De asemenea Parlamentul European beneficiază de o putere de codecizie

legislativă.

Dreptul de a examina petiţii a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului

European de noile texte care rezultă din Tratatul asupra Uniunii Europene.

2.6. Atribuţiile Parlamentului

În conformitate cu art.138 B din Tratatul de la Maastricht, Parlamentul european

participă la procesul ce conduce la adoptarea de acte comunitare, exercitând atribuţiile sale

în cadrul procedurilor prevăzute de tratat, precum şi elaborând avize confonne şi dând

avize consultative.

Atribuţiile Parlamentului european reprezintă o însumare de drepturi şi obligaţii

care i-au fost conferite de-a lungul evoluţiei comunităţilor europene prin diverse acte

normative comunitare.

Puterea legislativă. Procedura legislativă normală este codecizia. Astfel

Parlamentului European are un rol consultativ în procesul elaborãrii actelor comunitare,

poate emite avize conforme referitoare la încheierea acordurilor internationale, exercitã un

control politic asupra Consiliului si al Comisiei, intervine în procedura de desemnare a

membrilor Comisiei, se bucurã de drept de initiativã, putând cere Comisiei sã prezinte

propuneri, are o putere de codecizie legislativã în domeniul bugetar si în alte domenii

expres prevãzute de tratate, are dreptul de a examina petitiile care îi sunt adresate şi

numeste si destituie pe mediatorul european.

Procedura legislativă normală este codecizia. Astfel Parlamentul European şi

Consiliul se află la egaliatete, actele fiind adoptate împreună de Consliliu şi de Parlamentul

European. Prin procedura codeciziei mult mai multe amendamente ale Parlamentului sunt

introduse în legile comunitare, de asemenea, nici un text nu poate fi adoptat fără acordul

oficial al Parlamentului European şi al Consliliului European.

Codecizia este la ora actuală una dintre puterile cele mai importante ale

Parlamentului. Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de mişcarea

liberă a forţei de muncă, de cererea unei pieţe interne, de cerectarea şi dezvoltarea

tehnologică, mediul înconjurător, protecţia consumatorului, educaţie, cultură şi sănătate.

Această procedură s-a folosit spre exemplu atunci când Parlamentul european a adoptat

directiva „televiziunii fără graniţe” care interzicea transmiterea evenimentelor sportive

numai în formă codificată. Procedura a permis de asemenea parlamentului European să

asigure reguli mult mai stricte cu privire la calitatea combustibililor şi a uleiurilor de motor

începând din anul 2000, ca mijloc de a micşora considerabil poluarea atmosferică.

Deşi codecizia este procedura standard, există domenii importante, cum ar fi

problemele fiscale, sau revizuirea anuală a preţurilor agricole, în care Parlamentul

European pur şi simplu îşi exprimă părerea.

Puterea administrativ-financiară. Acesata este o putere temporară, care permite

Parlamentului European să îşi stabilească priorităţile politice. Parlamentul adoptă în fiecare

lună decembrie bugetul Uniunii Europene pe anul următor. Bugetul nu intră în vigoare

până ce nu este semnat de Preşedintele Parlamentului European, punând astfel la dispoziţia

Uniunii resursele financiare necesare pentru anul următor.

Din 1970, bugetul este finanţat din resurse proprii, acceptate de statele membre

după consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actuală la

1,27% din produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii cuprind:

taxele vamale percepute la graniţele externe ale Uniunii;

taxele pe produsele agricole importante de la ţările care nu sunt membre ale

Uniunii;

1% din taxa pe valoare adăugată pe produsele şi serviciile din cadrul Uniunii;

„a patra resursă” calculată pe baza prosperităţii relative a fiecărui stat membru.

De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 şi 1975, care au creat resursele proprii

ale Comunităţii, Parlamentul European şi Consiliul European au devenit cele două braţe

ale autorităţii bugetare împărţind puterea administrativ-financiară.

Parlamentul are ultimul cuvânt în chestiuni care privesc cheltuieli pe regiuni

( Fondul European pentru Dezvoltarea regională), lupta împotriva şomajului, mai ales în

rândurile tinerilor şi femeilor (Fondul Social European), în chestiuni legate de programe

culturale şi educaţionale, cum ar fi programele Erasmus şi Socrates. Parlamentul poate

mări bugetul de cheltuieli în limitele unui plafon acceptat de Consiliul European şi de

Comisia Europeană.

De asemenea, trebuie menţionat că Parlamentul îşi foloseşte puterile pentru a mări

fondurile pentru ajutor umanitar şi programelor pentru refugiaţi. În ceea ce priveşte

cheltuielile cu agricultura, Parlamentul European, poate mări bugetul în limitele unui

plafon acceptat de către Consiliul European şi de Comisia Europeană, dar Consiliul

European are ultimul cuvânt în acest sens.

În cazul în care Parlamentul European şi Consiliul European nu reuşesc să ajungă

la un consens asupra fondurilor de cheltuieli, după două lecturări ale proiectului de buget,

între mai şi decembrie, Parlamentul are dreptul să respingă bugetul, şi întrega procedură se

reia. Semnătura Preşedintelui Parlamentului este cea care face posibilă punerea în aplicare

a bugetului.

După adoptarea bugetului, Parlamentul monitorizează utilizare corespunzătoare a

fondurilor publice, prin Comisia de Control Bugetar. Mai precis, acesta înseamnă controlul

asupra administrării fondurilor şi acţiunilor permanente pentru îmbunătăţirea procedurilor

de împiedicare, detectare şi pedepsire a fraudelor, stabilind dacă cheltuielile comunitare au

dat cele mai bune rezultate posibile. Parlamentul elaborează o evaluare anuală asupra

folosirii fondurilor de către Comisia Europeană, înainte de a acorda o apreciere de

„îndeplinire” a implementării bugetului. În anul 1999, Parlamentul European a refuzat să

acorde Comisiei o apreciere de îndeplinire pentru anul 1996, din motive de administrare

improprie a fondurilor şi lipsă de transparenţă.

De asemenea, în cadrul porcesului de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene

Monetare, Parlamentul European are responsabilitatea de a asigura supravegherea

democratică a Băncii Centrale Europene, a cărei independenţă este garantată prin Tratat.

Parlamentul este consultat în problema nominalizărilor pentru preşedinţie şi pentru

Comitetul Executiv al Băncii. În plus, în afara dezbaterilor periodice asupra situaţiei

economice şi financiare, Parlamentul intervine şi în adoptarea legislaţiei referitoare la

Uniunea Europeană monetară, şi este consultat de către Consiliu atunci când se pune

problema acceptării unei cereri de adeziune la euro.

Puterea de supraveghere şi control democratic. Parlamentul exercită o

supraveghere democratică asupra tuturor activităţilor comunitare. Această putere, care

iniţial se aplica numia asupra activităţilor Comisiei Europene,a fost extinsă şi asupra

Consiliului de Miniştrii, asupra Consiliuluui European şi a organismelor de cooperare

politică răspunzătoare în faţa Parlamentului.

Parlamentul European poate, de asemenea, constituii comisii de anchetă. Acest

lucru a fost făcut de câteva ori –spre exemplu, în chestiunea „bolii vacii nebune”, care a

dus la constituirea unei Agenţii Veterinare Europene la Dublin. Tot Parlamentul a sigurat şi

crearea Oficiului European împotriva Fraudei în chestiuni bugetare.

În cadrul procesului legislativ comunitar participarea Parlamentului are

loc în cadrul a patru proceduri:

a) Codecizia - Această procedură este rezultată din formularea "Parlamentul

împreună cu Consiliul"... adoptă " regulamente şi directive", ia "decizii", formulează

recomandări şi avize".

Domeniile cărora li se aplică această procedură a codeciziei sunt:

măsuri în vederea realizării pieţei interne;

măsuri referitoare la noile competenţe;

măsuri referitoare la programele cadru plurianuale în domeniul

cercetării şi la unele programe generale referitoare la protecţia

mediului,

b) ''Procedura de cooperare " este determinată de necesitatea a două lecturi de către

Parlament şi Consiliul a textului ce urmează să fie adoptat, cu următoarele consecinţe:

dreptul Parlamentului european de a respinge cu majoritatea membrilor săi

poziţia adoptată de Consiliu într-o primă lectură, Consiliul având posibilitatea să adopte

decizia în unanimitate;

puterea de ultim cuvânt al Consiliului, care trebuie să se exercite într-un

termen dat;

c) Avizul conform presupune aprobarea de către Parlamentul european, cu majoritatea

membrilor care îl compun, a textului stabilit de către Consiliu în mai multe domenii, printre

care:

cererile de aderare a noi state europene (majoritate absolută);

încheierea acordurilor creând o asociere cu state terţe;

încheierea de acorduri ce creează un cadru instituţional specific, organizând

proceduri de cooperare;

acorduri având implicaţii bugetare semnificative pentru Comunitate;

acorduri implicând o modificare a unui act adoptat potrivit procedurii de

codecizie;

reglementarea juridică a cetăţeniei;

organizarea şi obiectivele fondurilor structurale;

elaborarea unei proceduri electorale uniforme.

d) Procedura de consultare. In cadrul acestei proceduri, urmează să fie adoptat de

Consiliu formează obiectul unei lungi pregătiri, care plecând de la o propunere a Comisiei

nu lasă Parlamentului decât o competenţă consultativă. Prin Tratatul de la Maastricht,

consultarea obligatorie a parlamentului, ca procedură substanţială care nu permite

Consiliului să ia o decizie în absenţa avizului parlamentului, acoperă un domeniu vast,

fiind extinsă la majoritatea acordurilor internaţionale.

Parlamentul european trebuie să fie consultat de către guvernele statelor membre,

înainte ca acestea să desemneze de comun acord preşedintele Comisiei, iar ulterior

preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în colegiu, unui vot de aprobare a

parlamentului european.

Numai după aprobarea Parlamentului european, preşedintele şi ceilalţi membri ai

Comisiei sunt numiţi de guvernele statelor membre.

În domeniul controlului politic Parlamentul are următoarele atribuţii tradiţionale:

atribuţii de informare, constând în examinarea diferitelor documente şi în

special în discutarea în şedinţă publică a raportului anual pe care îl supune

Comisia, cum şi în posibilitatea de a adresa instituţiilor întrebări scrise sau

orale;

atribuţii de sancţiune, în cadrul cărora parlamentul european poate, prin votarea

unei moţiuni de cenzură să constrângă Comisia să demisioneze, (ex.martie

1999).

Prin Tratatul de la Maastricht au fost extinse şi întărite atribuţiile de control ale

Parlamentului în special în ceea ce priveşte dreptul de anchetă, posibilitatea de a primi

petiţii de la cetăţenii uniunii şi dreptul de a numi un mediator.

Parlamentul dispune şi de posibilitatea de a interveni pe cale jurisdicţională.

Statutul său jurisdicţional a fost precizat de către Curtea de Justiţie printr-o serie de

hotărâri în diverse materii ori situaţii, precum:

invitarea Parlamentului de către Curte spre a-i furniza informaţii în cadrul

acţiunilor directe sau al trimiterilor pentru obţinerea unor hotărâri preliminare;

intervenţia în litigiile aflate în dezbaterea Curţii;

introducerea unei acţiuni, în cazul în care Consiliul, şi prin inacţiune, încalcă

Tratatul.

Atribuţiile Parlamentului în materie de relaţii externe. Parlamentul European

trebuie consultat la încheierea tratatelor de drept internaţional public cu state terţe sau cu

organizaţii internaţionale – art. 300 alin. 3 din Tratatul CE. De asemenea, încheierea unor

acorduri necesită aprobarea Parlamentului European aşa cum se prevede la art. 300, parag.

2 din Tratatul CE. Totodată Parlamentul trebuie să aprobe primirea de noi membrii

conform art. 49 alin 1 din acelaşi tratat.

Atribuţiile bugetare ale Parlamentului European. Parlamentul European a

primit atribuţii în domeniul bugetar din anul 1975. astfel Parlamentul este impicat doar în

anumite activităţi bugetare cum ar fi pronunţarea asupra proiectului de buget prezentat de

către Comisie. Această pronunţare se va face conform art. 272 din Tratatul CE.

Atribuţiile de consultare ale Parlamentului European. Tratatul CE şi Tratatul

CEEA prevăd mai multe situaţii în care Parlamentul European trebuie consultat. În afara

situaţiilor în care consultarea Parlamentului este prevăzută expres – fiind obligatorie, există

situaţii în care acesată consultare este faculatativă. Astefl Parlamentul trebuie consultat

înainte de alegerea membrilor Curţii de Conturi46 a Directorului Băncii Centrale

46 art. 247 alin 3 parag. 1 din Tratatul CE

Europene47, şi de numirea persoanei pe care Consiliul o propune pentru funcţia de

Preşedinte al Comisiei48. Parlamentul European trebuie consultat şi în cazul modificării

Tratatului asupra Uniunii Europene49.

2.7. Legătura Parlamentului European cu alte instituţii europene şi

cu politicile în domeniu

Parlamentul European joacă un rol important în procesul numirii comisiei

Europene. După ce se aprobă nominalizarea pentru Preşedintele Comisiei, Parlamentul

audiază membrii nominalizaţi ai Comisiei, numind apoi Comisia printr-un vot de

încredere.

Această putere vine să completeze dreptul Parlamentului de a cenzura Comisia – o

armă politică puternică, devreme ce adoptarea unei moţiuni de cenzură ar obliga Comisia

să demisioneze.

Până acum, Parlamentul European nu a adoptat nici o moţiune de cenzură.

Adoptarea unei moţiuni de cenzură ar necesita susţinerea unei majorităţi absolute a

membrilor, precum şi votul a două treimi dintre ei. În martie 1999, ca urmare aunui raport

asupra managementului Comisiei, elaborat de o comisie de experţi independenţi

împuterniciţi de Parlament, Comisia a ales să demisioneze, mai degrabă decât să se supună

unei cenzuri oficiale a Parlamentului European.

Parlamentul îşi exrecită puterile de supraveghere zilnic, examinând un număr mare

de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeană este obligată să le prezinte, de

exemplu, raportul anual general şi raporturile lunare cu privire la implementarea bugetului.

În plus, membrii Parlamentului European pot adresa întrebări Comisiei Europene,

oral sau în scris. În timpul şedinţelor în plen, „Secţiunea de întrebări” devine un forum pe

chestiuni specifice între membrii Parlamentului şi membrii Comisiei. Membrii

independenţi ai Parlamentului European şi grupurile politice adresează anual peste 5000 de

întrebări Comisiei Europene.

Puterile bugetare şi legislative extinse ale Parlamentului European au mărit

influenţa acestuia asupra Consiliului European. În special procedura de codecizie a ajutat

la crearea unui echilibru al puterii legislative între Consiliul European şi Parlamentul

European.

47 art. 112 alin 2 lit. b parag. 1 din Tratatul CE48 art. 214 alin 2 parag. 1 din Tratatul CE49 art. 48 alin 1 parag. 2 din Tratatul UE

Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor 1970, era să

depăşească un cadru economic şi social stabilit de Tratatele comunitare, şi să ajungă la o

strategie originală a statelor membre în domeniul politicii externe.

După cum este cunoscut, Tratatul Uniunii Europene recunoaşte nevoia de a

încorpora în politica externă o dimensiune de securitate comună. Acesată cooperare se

extinde în principiu în toate domeniile de politică internaţională care implică interesele

Uniunii Europene, ea reprezentând o prelungire firească a activităţii Comunităţii.

Importanţa extraordinară pe care Parlamentul o acordă CFSP este reflectată în

dezbaterile sale, în special în cele care au loc în Comisia pentru Politica Externă,

Drepturile Omului, Securitate Comună şi Politici de Apărare.

Preşedinţia Consiliului European consultă Parlamentul European asupra

principalelor aspecte de politică externă şi de securitate şi asigură luarea în considerare a

punctelor de vedere ale Parlamentului.

În plus, Parlamentul este informat în mod regulat de preşedinţie şi de Comisia

Europeană despre dezvoltarea strategiilor de politică externă şi de securitate. Tratatul de la

Amsterdam a creat biroul reprezentantului pentru politica externă şi de securitate comună.

Primul deţinător al acestei funcţii este Xavier Solana, care o fost numit de Consiliul

European de la Cologne în iunie 1999.

Parlamentul acordă o atenţie specială implementării politicilor în domenii de interes

comun, cum ar fi politicile de azil şi imigrare, lupta împotriva dependenţei de droguri,

fraudei şi criminalităţii internaţionale.

Parlamentul este consultat şi informat cu regularitate asupra cooperării între

autorităţile juridice şi de politică internă ale Statelor Membre ale Uniunii. Acesta poate

pune întrebări sau poate face recomandări Consiliului în acest sens. De asemenea,

Parlamentul European ţine dezbateri anuale asupra progresului înregistrat în aceste

domenii.

2.8. Relaţiile Parlamentului European cu ţările în curs de

dezvoltare

Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de dezvoltare şi

cooperare ale Uniunii Europene cu practic toate ţările în curs de dezvoltare din lume, prin

Comisia pentru Dezvoltare şi Cooperare din cadrul Parlamentului, şi prin activitatea

Adunării comune AC-EU.

Prin procedura bugetară, Parlamentul influenţează direct cheltuielile pentru

priorităţile majore de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrană pentru zonele rurale, chestiuni

referitoare la mediul înconjurător, asistenţă pentru refugiaţi şi persoane strămutate şi

susuţinerea activităţii organizaţiilor neguvernamentale. Parlamentul acordă, de asemenea, o

mare importanţă furnizării de ajutoare umanitare.

În special prin Adunarea Comună, instituţia democartică a convenţiei AC-EU, care

uneşte Uniunea Europeană cu 71 de ţări ale regiunilor africane, a Insulelor Caraibe şi a

Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui parteneriat bazat pe

comerţ şi dezvoltare economică, pentru lupta împotriva sărăciei şi respectarea drepturilor

omului şi a principiilor democratice.

Mulţumită Parlamentului European, Convenţia ACP-EU include acum o „clauză de

democraţie” aceasta fiind opţiunea de a suspenda ajutorul către ţările ACP care se fac

vinovate de încălcări grave ale drepturilor omului.

2.9. Rolul Parlamentului European în apărarea drepturilor omului

În prezent este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru decizii referitoare la

acceptarea de noi state membre, la acorduri de asociere cu ţările care nu sunt membre ale

Uniunii Europene şi la încheierea de acorduri internaşionale.

Acestea înseamnă că în prezent Parlamentul European are dreptul să ratifice şi

puterea să respingă acorduri internaţionale. Din preocuparea sa pentru apărarea drepturilor

omului, Parlamentul îşi foloseşte puterea pentru a cere ţărilor care nu sunt membre ale

Uniunii Europene să îşi îmbunătăţească practicile în domeniul respectării drepturilor

omului.

În acest sens, se poate menţiona faptul că Parlamentul nu a ezitat să respingă o serie

de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii Europene, pe baza

unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste ţări să elibereze deţinuţii

politici sau să accepte angajamente internaţionale pentru respectarea drepturilor omului.

În 1998 Parlamentul European a decis să creeze premiul Saharov, oferit anual unor

persoane care s-au distins în lupta pentru apărarea drepturilor omului. Nu este un lucru

neobişnuit ca deţinătorii premiului Saharov să primească ulterior premiul Nobel pentru

pace. În anexa nr. 3 este prezentată lista deţinătorilor premiului Saharov, începând cu anul

înfiinşării acestui premiu şi până în prezent.

Puterile considerabile ale Parlamentului European în domeniul relaţiilor externe fac

din acesta un forum internaţional. În timpul sesiunilor plenare, şefii statelor care nu sunt

membre ale Uniunii Europene sunt adesea invitaţi să se adreseze Parlamentului European

în şedinţe oficiale.

De asemenea, Preşedintele Parlamentului European este adesea invitat să facă

vizite oficiale în diferite părţi ale lumii, reflectând astfel poziţia internaţională a

Parlamentului.

CAPITOLUL III

POLITICILE DE ACŢIUNE ALE COMUNITĂŢILOR

ŞI UNIUNII EUROPENE

3.1. Realizarea pieţei interne

Noţiunea de piaţă internă a fost introdusă de Actul Unic European. Tratatul C.E.E.

prevedea ca obiectiv doar realizarea unei pieţe comune.

Trebuie remarcat faptul că, deşi această noţiune a fost asociată în mod frecvent

Comunităţii Economice Europene, ea constituie în egală măsură şi scopul celorlalte două

Comunităţi, constituindu-se în fundament al construcţiei comunitare, chiar dacă în cazul

acestora are un caracter sectorial.

Conceptul de piaţă comună este apreciat ca având un caracter neo-liberal, putând fi

definit ca o arie geografică unică, substituită ariei geografice naţionale care fuzionează şi în

care se aplică regulile economiei de piaţă. Aceasta presupune aplicarea unor reguli privind

concurenţa, suprimarea barierelor vamale naţionale şi aplicarea unor tarife vamale comune.

Libera circulaţie a mărfurilor se bazează pe crearea unei uniuni vamale, care este o

realitate diferită de zonele de liber schimb, când statele îşi păstrează propriile regiuni

vamale, deşi asigură libera circulaţie a produselor în relaţiile cu statele terţe. Ea presupune,

de asemenea, şi înlăturarea oricăror măsuri de contingentare a produselor sau de aplicare a

unor taxe, ajutoare sau alte măsuri de acest gen pentru protejarea directă sau indirectă a

produselor naţionale, precum şi eliminarea discriminărilor de natură publică sau privată,

care au la bază considerente naţionale.

Uniunea vamală a fost creată între cele şase state membre ale Comunităţilor la 1

iulie 1968, ulterior fiind extinsă şi asupra celorlalte state devenite membre.

Piaţa internă este reglementată în art. 3 alin. C art. 7A din Tratatul C.E. ca fiind un

spaţiu caracterizat prin înlăturarea între statele membre a obstacolelor privind libera

circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.

În vederea realizării pieţei interne, Comunităţilor le revin o serie de atribuţii care

constau în principal în intervenţia în vederea armonizării cadrului normativ impus statelor

printr-o serie de măsuri, acestea fiind cuprinse în “cartea albă” adoptată de Comisia

Europeană în 1985.

Măsurile respective sunt specifice obiectivelor care urmează a fi realizate. Din

momentul realizării pieţei unice (1 ianuarie 1993) Comunităţile urmau să aibă

preponderent competenţe de control, exercitate prin intermediul directivelor (conform art.

99 şi 100 A), statele membre trebuind să îşi armonizeze reglementările interne cu cele

comunitare.

3.2. Politicile comune

În tratatul C.E.E. sunt prevăzute politicile comune în domeniul comercial,

agricultură, pescuit şi în domeniul transporturilor. Noţiunea de politică comună nu se

defineşte prin prevederile tratatului. Modificările ulterioare ale tratatului nu au schimbat

cadrul iniţial în ceea ce priveşte aceste domenii.

Politicile comune au fost caracterizate ca acordând Comunităţilor competenţa de a

acţiona, lipsind statele de posibilitate de a întreprinde măsuri specifice în aceste domenii50.

3.2.1. Politica comercialăÎn domeniul politicii comerciale se are în vedere pe lângă spaţiul economic intern şi

cel extern, atribuindu-se competenţe comunitare în ceea ce priveşte tarifele vamale,

politica exporturilor, negocierea acordurilor comerciale externe şi măsurile de protecţie

comercială (antidumping etc.). În acest domeniu, Comunităţile au competenţa exclusivă,

ceea ce înseamnă că statele sunt lipsite de competenţă proprie.

3.2.2. Politica agricolă şi în domeniul pescuituluiAceste domenii sunt de asemenea rezervate competenţei comunitare. Se aplică şi în

acest domeniu regulile liberei circulaţii şi protecţiei faţă de exterior, dar prin mecanisme

specifice, nu prin aplicarea tarifului vamal comun.

3.2.3. Politica în domeniul transporturilorTransporturile sunt incluse în categoria serviciilor şi sunt considerate ca un element

important pentru realizarea pieţei interne, motivul atenţiei speciale constând în importanţa

deosebită a acestui domeniu pentru susţinerea dezvoltării celorlalte sectoare de activitate,

fapt pentru care este un domeniu rezervat competenţei comunitare.

3.2.4. Politica economică şi monetarăPolitica economică a statelor membre a fost reglementată în art. 103 alin 1 şi 104

din Tratatul C.E.E., care se referă de fapt la politica macroeconomică a acestora şi în art.

108 şi 109 care prevăd procedurile speciale pentru evitarea crizelor economice.

Politica economică şi monetară a Uniunii Europene reprezintă un domeniu de o

deosebită extindere în cadrul Tratatului de la Maastricht. Titlul VI al tratatului cuprinde

50 P. Manin, op. cit., pag. 81

reglementarea acestor politici în mod detaliat.

Din dispoziţiile Tratatului de la Maastricht rezultă că politica monetară constituie

domeniul de competenţă al Comunităţilor, iar politica economică urmează să rămână în

sfera de activitate a statelor, deşi, aşa cum în mod justificat s-a sesizat, aplicarea politicii

monetare comunitare va fi de natură să reducă în mod substanţial autonomia economică a

statelor51.

Politica monetară, deşi nu este calificată în direct ca fiind o politică comunitară, are

toate caracteristicile acesteia, fapt pentru care ea nu poate fi aplicată decât în măsură

progresivă şi cu posibilităţi de derogare corespunzătoare. În acest domeniu, Sistemul

European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) conform art. 105, par. 1, stabileşte şi aplică

politica monetară a Comunităţii, fondată pe economia de piaţă şi pe menţinerea stabilităţii

preţurilor (art. 105 par. 1), interzicându-se şi băncilor centrale naţionale să finanţeze prin

orice mijloace deficitul public (art. 104, par. 1). De asemenea, S.E.B.C. deţine şi girează

rezervele oficiale de schimb ale statelor membre (acestea neputând păstra în gestiune în

devize decât fondul de rulment).

Rezultă deci că, în acest domeniu, competenţa comunitară cuprinde toate aspectele

care se referă la sensul obişnuit al acestei noţiuni.

Emisiunea de monedă, conform art. 105 A este de competenţa B.C.E., nefiind

valabile decât monedele emise de către B.C.E. sau de către băncile naţionale autorizate de

către acestea.

Emisiunea de monedă naţională se poate efectua doar cu aprobarea B.C.E. în ceea

ce priveşte volumul acesteia.

3.2.4.1. Moneda unică europeanăReferitor la moneda unică, Tratatul de la Maastricht prevede că în momentul intrării

în vigoare a celei de-a treia faze, Consiliul, pe baza votului unanim al membrilor săi, la

propunerile Comisie şi după consultarea B.C.E., hotăreşte ratele de conversiune pe baza

cărora monedele naţionale sunt irevocabil fixate şi cursul irevocabile la care monedele lor

sunt stabilite. Începând din acel moment s-a decis că ECU va fi moneda unică, iar

Consiliul va lua măsuri pentru a asigura introducerea acesteia în toate ţările membre, iar

ECU urma să înlocuiască toate monedele naţionale ale statelor membre52.

Cu prilejul reuniunii neoficiale a miniştrilor de finanţe din ţările membre ale 51 P.Manin, op. cit. pag. 8352 ECU provine de la prescurtarea din lb. engl. a “European Currency Unity” ce a înlocuit “Unitatea de cont monetar european” introdusă din 1973, după dispariţia sistemului Bretton-Woods. Initial ECU exista sub forma oficială, ca monedă de rezervă, instrument de tranzacţie între băncile centrale şi sub forma privată ca mijloc de plată prin cec, între persoanele private sau autorităţile publice, fara a fi materializat în bilete emise de o bancă. Începând cu 1 ianuarie 1994, ECU privat a fost prevăzut să fie transformat în ECU oficial, care să aibă curs legal.

Uniunii Europene desfăşurată la Versailles la 8 aprilie 1995, preşedintele Bundesbank a

propus ca moneda unică europeană să nu fie denumită ECU, ci EURO, denumire care a

fost acceptată cu această ocazie.

În faza a doua a creării Uniunii economice şi monetare (10 ianuarie 1994) conform

art. 109 E. 1 din Tratatul de la Maastricht nu a prevăzut transferuri de competenţă din

partea statelor în acest domeniu. Ea avea mai ales rolul de a permite statelor să îşi adopte

legislaţia şi să asigure o independenţă pentru banca naţională centrală. În acest sens a fost

creat Institutul Monetar European care urma să efectueze studii şi să faciliteze cooperarea,

până la crearea Băncii Centrale Europene, când acesta va dispărea.

În cea de-a treia fază, urma să se analizeze de către Consiliu în componenţa

miniştrilor de finanţe şi a celor însărcinaţi cu problemele economice modul în care fiecare

stat îndeplineşte condiţiile pentru adoptarea monedei unice.

Consiliul trebuia să decidă prin majoritate calificată, pe baza rapoartelor Comisiei şi

a Institutului Monetar European. Pe baza acestei decizii şi cu avizul Parlamentului,

Consiliul European (în formaţia şefilor de state şi de guverne) urma să decidă până cel mai

târziu la 31 decembrie 1996, cu majoritate calificată, statele care îndeplinesc condiţiile

pentru adoptarea monedei unice şi – în caz afirmativ – va stabili data pentru intrarea în

vigoare.

Condiţiile care trebuiau să fie îndeplinite de către state în acest sens au fost

denumite “criterii de convergenţă” şi sunt prevăzute în art. 109 C.E. şi în protocolul nr. 6.

Ele se referă la situaţia băncii centrale din statul respectiv, stabilirea preţurilor, situaţia

finanţelor publice, nivelul ratelor de dobândă pentru termen lung etc.

În situaţia în care Consiliul nu va putea adopta această decizie până la sfârşitul

anului 1997, înainte de 1 iulie 1998 în aceeaşi formaţie, Consiliul urmând procedura de

mai sus, va confirma cu majoritate calificată care sunt statele membre care îndeplinesc

condiţiile necesare pentru adoptarea monedei unice. În această situaţie, urma să înceapă

faza a treia, care era prevăzută pentru 1 ianuarie 1999, cel târziu (art. 109 J.4), iar statele

care nu vor îndeplini respectivele condiţii pentru adoptarea monedei unice vor fi exceptate

de la aplicarea politicii monetare şi nu vor participa la gestiunea politicii comune. La un

interval de doi ani, Comisia şi B.C.E. urmau să prezinte Consiliului un raport cu privire la

noile state care vor îndeplini condiţiile de adoptare a monedei unice, asupra căreia

Consiliul compus din şefi de state şi guverne va decide cu majoritate calificată de voturi,

după consultarea Parlamentului53.

53 Pentru Marea Britanie şi Danemarca, prin protocoalele anexă s-au prevăzut condiţiile speciale de participare la acest proces. Până în prezent, statele care au trecut la moneda unică EURO sunt următoarele :Austria, Belgia, Germania, Spania, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Olanda şi Portugalia

3.2.4.2. Avantajele introducerii monedei unice europeneInstituirea unei monede unice europene a fost considerată ca având o serie de

avantaje, dintre care menţionăm:

a) evitarea necesităţilor de schimburi valutare şi a costurilor aferente (diferenţa

dintre cursul de vânzare şi cumpărare, comisionul bancar, plata personalului

angajat în schimbul valutar, etc.);

b) eliminarea variabilităţii cursurilor de schimb, a riscului valutar şi a pierderilor

cauzate de modificarea cursului nominal;

c) simplificarea contabilităţii în cadrul operaţiunilor financiare dintre firme, faţă de

situaţia utilizării mai multor monede;

d) instituirea unui factor de stabilitate a preţurilor şi de consolidare a cursului

valutar real (prin eliminarea costurilor provocate de inflaţie);

e) eliminarea diferenţelor dintre ratele dobânzilor şi mişcările de capital;

f) dispariţia constrângerilor pe care le suportau guvernele în privinţa balanţelor de

plăţi, întrucât piaţa financiară privată va putea să finanţeze deficitele financiare,

dispărând riscul valutar;

S-a prevăzut că statele vor opera cu monedele naţionale atâta timp cât nu va fi

tipărită moneda unică EURO, aceasta având totuşi un rol de calcul echivalent faţă de

celelalte monede naţionale.

Au avut loc şi unele dispute potrivit cărora adoptarea monedei unice şi renunţarea

la monedele naţionale ar constitui o atingere a suveranităţii şi independenţei statelor

membre.

Deşi s-a propus ca moneda unică să intre în circuit la începutul anului 2000 sau în

decembrie 2001, s-a decis la Versailles ca aceasta să fie efectiv pusă în circulaţie în

februarie 2002, această dată fiind adoptată avându-se în vedere şi scăderea cursului

monedei unice europene pe piaţa valutară din ultima perioadă.

3.3. Politica socială (Spaţiul social european)

Un moment deosebit de important în activitatea Uniunii Europene îl constituie

domeniul social. Acesta depăşeşte problematica legată de dreptul la muncă, extinzându-se

şi asupra politicii sociale şi a domeniilor corelative.

Problematica spaţiului social european a fost avută în vedere îndeosebi de Franţa,

după preluarea funcţiei de preşedinte al Franţei de către F.Mitterrand.

În cadrul tratatelor constitutive ale Comunităţilor politica socială se referea doar la

intervenţia Fondului Social European (creat în 1960) în două direcţii: acordarea unui ajutor

financiar statelor care aveau nevoie pentru reciclarea profesională, ajutorul acordat

persoanelor aflate în şomaj, în vederea recalificării şi în al doilea rând prin acordarea unor

competenţe Comunităţilor pentru a asigura procesul social, care în fapt se limita doar la

sensibilizarea Comunităţilor în vederea luării unor măsuri în acest domeniu, fără

posibilitatea de a le obliga în vreun mod.

Comunităţile aveau competenţă de reglementare doar în protecţia sănătăţii şi a

securităţii sociale a muncitorilor emigranţi. Având în vedere această situaţie, Consiliul a

adoptat la 21 ianuarie 1972 (ca urmare a aplicării principiilor stabilite de reuniunea de la

Paris din 1972) primul program de acţiune socială. Acesta avea ca obiective: reducerea

şomajului în totalitate, sau la o rată cât mai mică, participarea crescută a partenerilor sociali

la deciziile C.E.E. şi la gestiunea întreprinderilor, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de

muncă.

Adoptarea Actului Unic European, a Cartei comunitare a drepturilor fundamentale

sociale ale muncitorilor (decembrie 1989), precum şi a Tratatului de la Maastricht au

reprezentat etape succesive care au dezvoltat reglementările comunitare în domeniul social

şi au permis dezvoltarea Spaţiului social european.

Cu ocazia adoptării Tratatului de la Maastricht, s-au manifesta tendinţe opuse în

ceea ce priveşte lărgirea competenţelor comunitare în domeniul social, între Franţa care

dorea acest lucru şi Marea Britanie care s-a opus acestei tendinţe. Protocolul anexă privind

acest domeniu este semnat doar de unsprezece state. Acestora urmează să li se aplice pe

cale de direcţiune prescripţii minimale care să fie aplicate progresiv în politica socială

naţională. Marea Britanie nu ia parte la reuniunile Consiliului în care se discută aceste

probleme.

3.4. Politica în domeniul concurenţei.

Considerată ca element esenţial al economiei de piaţă, concurenţa are ca rol

primordial protecţia şi garantarea libertăţii de acţiune a operatorilor economici, respectiv:

libertatea comerţului şi industriei, libertatea în stabilirea ofertei, libertatea contractuală,

libertatea consumatorilor de a alege produsele şi serviciile conform calităţii acestora şi a

preţurilor la care sunt oferite. În vederea atingerii acestor obiectivă există două moduri de

privi aceste probleme: concurenţa-condiţie, o variantă clasică, conform căreia se consideră

concurenţă ca mijloc indispensabil de realizare a dezvoltării economice şi concurenţa-

mijloc, conform căreia concurenţa poate fi sacrificată în unele situaţii excepţionale în

vederea realizării unui progres economic şi social.

Pe baza dispoziţiilor art. 85-87 din Tratatul C.E.E., comisia este competentă să

vegheze la aplicarea regulilor de interzicere a înţelegerilor şi a poziţiilor dominante, iar

prin aplicarea art. 92-94 sunt prevăzute controalele “ajutoarelor” oferite de stat şi

respectarea dispoziţiilor tratatului privind întreprinderile publice şi întreprinderile care

beneficiază de drepturi speciale sau exclusive, aşa cum prevede art. 90. În vederea

reglementării acestui domeniu, Comunităţile au adopta un număr important de acte

normative şi, în special, decizii individuale.

Nu se poate vorbi de o competenţă exclusivă a Comunităţilor în acest domeniu

întrucât pot adopta regulii de concurenţă şi pot stabili organe de supraveghere în acest

domeniu. Rămâne însă în vigoare principiul primordialităţii dreptului comunitar.

3.5. Politica în domeniul mediului înconjurător

Neprevăzută iniţial în tratatul C.E.E., dar avută în vedere în baza art. 25 al acestuia,

protecţia mediului înconjurător ridică unele probleme destul de complexe pentru

Comunităţile europene şi statele membre, întrucât în acest domeniu se întâlnesc atât

competenţe comunitare de natură diferită (de programare şi finanţare), cât şi în legătură cu

dreptul internaţional (acorduri cu alte state) precum şi competenţe care sunt la latitudinea

statelor membre (adoptarea unor măsuri de protecţie specială sau încheierea de acorduri

internaţionale dar în concordanţă cu reglementările comunitare.

Tratatul de la Maastricht deşi a modificat dispoziţiile anterioare privind competenţa

comunităţilor doar în cazurile în care se poate acţiona mai eficient la nivel comunitar, a

introdus în Tratatul C.E. principiul subsidiarităţii, care practic conduce la aceeaşi situaţie.

3.6. Politica privind circulaţia persoanelor străine în interiorul

Comunităţilor

Această politică are în Tratatul de la Maastricht, o reglementare prudentă, diferită

de cea care se referă la piaţa internă. Nu s-a stabilit o politică comunitară în acest domeniu.

Singura competenţă comunitară are în vedere stabilirea statelor necomunitare ai

căror cetăţeni trebuie să posede o viză pentru a putea circula în statele membre. Restul

problemelor rămân în competenţa organelor comunitare, ca obiect de reglementare în

cadrul cooperării cu alte state, sau de transferare a competenţelor organelor comunitare.

3.7. Alte domenii de competenţă comunitară

Tratatul de la Maastricht mai prevede şi alte domenii în care se exercită competenţa

Comunităţilor. Este cazul domeniului cercetării şi dezvoltării tehnologice în domeniul

realizării unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii, în cooperare în vederea dezvoltării, în

domeniul energiei şi turismului, în domeniul învăţământului şi dezvoltării statelor membre.

Fiind domenii relativ noi, nu sunt suficient concretizate nici din punct de vedere practic, nici

jurisdicţional.

Se poate desprinde concluzia că s-a avut în vedere în momentul adoptării Tratatului

de la Maastricht acordarea pentru Comunităţi a unor competenţe subsidiare, lăsându-se

statelor un câmp relativ larg de acţiune, având în vedere complexitatea deosebită a

domeniilor respective.

3.8. Politicile de bază ale Uniunii Europene

Aşa cum am arătat mai sus, conform prevederilor Tratatului de la Maastricht,

Uniunea Europeană se bazează în noua sa arhitectură pe trei piloni: Comunităţile europene,

politica externă şi de securitate comună şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne.

Având în vedere existenţa cadrului instituţional unic se întâlnesc în general aceleaşi

organe care au atribuţii în aceste domenii, mai puţin Curtea de Justiţie, care nu poate să

intervină.

Există însă şi anumite organe specializate în aceste domenii, care nu au alte

compenţe în cadrul Comunităţilor.

3.8.1. Politica externă şi de securitate comunăPolitica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) constituie al doilea pilon al

Uniunii Europene. Ea este regulamentată în art. J.1. – J.11 din Tratatul de la Maastricht

,precum şi în alte dispoziţii normative.

Conform art. J.1. par. 1, P.E.S.C. are vocaţie generală acoperind toate domeniile

politice externe şi de securitate a statelor membre, aşa cum este definită şi aplicată de către

Uniunea Europeană şi de către statele membre. Deciziile de aplicare în aceste domenii sunt

adoptate de către Consiliul prin unanimitate de voturi, fără ca această cerinţă a unanimităţii

să constituie motiv de neadoptare a documentelor în caz de abţinere. În unele situaţii,

Consiliul poate decide cu majoritate calificată.

Consiliul are în vedere principiile politice stabilite de către Consiliul European care,

conform art. D din Tratatul de la Maastricht, trebuie să informeze Parlamentul European cu

privire la stadiul realizării obiectivelor P.E.S.C.

În paragraful 2 al art. J.1 se stabilesc ca obiective ale P.E.S.C. salvgardarea şi

dezvoltarea valorilor comune ale statelor membre, a independenţei şi securităţii Uniunii

Europene, a păcii, a democraţiei şi a respectării drepturilor omului şi a libertăţilor sale

fundamentale, făcându-se referire la principiile prevăzute în Carta O.N.U. , în Actul final

de la Helsinki din 1975 şi în Carta de la Paris pentru o nouă Europă.

Obiectivele apărării comune sunt stabilite în art. J.4., paragraful 1 din Tratatul de la

Maastricht ca fiind ansamblul chestiunilor privind securitatea Uniunii Europene, inclusiv a

celor care pot conduce la un moment dat la o apărare comună.

În declaraţia privind Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) paragraful 1, se

apreciază că se are în vedere, în perspectiva apărării comune, solicitarea elaborării şi

aplicării deciziilor şi acţiunilor U.E.O. în acest sens, în compatibilitate cu politica

Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.

La întâlnirea Consiliului European din 1996 s-a prevăzut posibilitatea revizuirii art.

J.4 din Tratatul de la Maastricht pe baza propunerilor Consiliului miniştrilor şi în funcţie

de

evaluarea progreselor şi de experienţa în acel moment în domeniul respectiv (art. J.4 par. 4

şi art. N par. 2., lit. A şi B).

În vederea realizării acestor obiective comunitare sunt prevăzute ca modalităţi:

cooperarea sistematică între statele membre (art. J.2) şi acţiunile comune (art. J.3).

Cooperarea sistematică între statele membre are în vedere o concentrare a acţiunilor

acestor state cu prilejul sesiunilor Consiliului, prin care să se asigure realizarea unei

“poziţii comune” care să ducă la acţionarea în acelaşi sens a tuturor statelor comunitare.

Acţiunile comune se referă la domeniile în care statele membre au “interese

importante în comun” şi care pot fi stabilite prin deciziile Consiliului ca făcând obiectul

unei acţiuni comune – în ceea ce priveşte obiectivele urmărite, mijloacele şi procedeele de

acţiune, condiţiile şi durata acestora – pe baza orientărilor stabilite de Consiliul European.

Având în vedere importanţa deosebită a acestor domenii pe plan regional cât şi pe plan

internaţional, art. J.5 par. 4 stabileşte sarcina membrilor permanenţi ai Consiliului de

Securitate al O.N.U. (Franţa. Marea Britanie) de a apăra în cadrul acestei politici

comunitare poziţiile şi interesele acestora în Consiliului de Securitate.

Se statuează prin art. J.7 şi o cooperare între Consiliul European şi Parlamentul

European, care este consultat prin preşedintele sau în ceea ce priveşte orientările generale

ale P.E.S.C., şi căruia i se prezintă informări şi participă la dezbateri pe această temă,

având şi posibilitatea de a ridica anumite chestiuni şi a face recomandări.

Preşedintele reprezintă Uniunea în problemele care privesc P.E.S.C. şi este

responsabil de punerea în aplicare a acţiunile comune.

Comisia şi statele membre au, de asemenea, posibilitatea de a sesiza Consiliul cu

anumite probleme şi propuneri, iar în caz de urgenţă, pot cere o reuniune extraordinară a

Consiliului European. Această reuniune poate fi convocată şi de către preşedintele

Consiliului, în cazuri excepţionale, din oficiu sau la cererea Comisiei sau a unui stat

membru, în termen de 48 de ore, sau în termen mai scurt în caz de necesitate absolută.

Tratatul de la Amsterdam cuprinde un număr important de dispoziţii privind

P.E.S.C., reglementate în Titlul V (art.J1 – J18), reluând multe dintre prevederile Tratatului

de la Maastricht, dar adăugând şi reglementări noi. Astfel, în art J2 din tratat se prevede că

Uniunea Europeană urmăreşte realizarea obiectivelor în acest domeniu prin:

-definirea principiilor şi orientărilor generale ale P.E.S.C.;

- luarea deciziilor privind strategiile comune;

- adoptarea acţiunilor comune;

- adoptarea de poziţii comune;

- intensificarea cooperării între statele membre în conducerea politicilor lor;

Se prevăd în art.J13 para. 1 şi situaţiile când Consiliul poate hotărî cu majoritate

calificată:

- atunci când în baza strategiei comune adoptă acţiuni comune şi poziţii comune sau ia

orice decizie bazată pe strategia comună;

- când adoptă decizii de punere în aplicare a unei acţiuni comune sau strategii comune;

Art. J16 stabileşte că Secretarul general al Consiliului, ca

Înalt Reprezentant pentru P.E.S.C., asistă Consiliul şi Preşedinţia în problemele respective

şi contribuie în special la formularea, elaborarea şi aplicarea deciziilor politice, iar când

este necesar, conduce la cererea Preşedinţiei, în numele Consiliului, dialogul politic cu

terţii.

Ori de câte ori Consiliul consideră necesar, poate să numească un reprezentant

special căruia să-i confere un mandat legat de anumite probleme politice particulare.

Sarcini noi sunt stabilite şi pentru Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.), ca parte

integrantă a dezvoltării Uniunii Europene, prevăzându-se accesul la o capacitate

operaţională de apărare, în special în domeniul misiunilor umanitare, de menţinere a păcii

şi în misiunile cu unităţi de luptă combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiuni

de restabilire a păcii.

P.E.S.C. nu afectează obligaţiile statelor membre care decurg din apartenenţa

acestora la N.A.T.O., politicile celor două organizaţii fiind compatibile şi comune.

3.8.2. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.)

3.8.2.1. Aspecte generaleConform titlului VI al Tratatului de la Maastricht (art. K.1 şi K.9), ale art. 100C şi

100D din Tratatul C.E. şi ale declaraţiilor privind azilul şi cooperarea poliţienească,

cooperarea în domeniul justiţie şi al afacerilor interne constituie cel de-al treilea pilon al

Uniunii Europene.

Este statuat în art. B din dispoziţiile comune ale Tratatului de la Maastricht ca

obiectiv al Uniunii Europene dezvoltarea cooperării, Art. K.1 defineşte următoarele tipuri

de cooperare: judiciară civilă, judiciară penală, vamală şi poliţienească.

Mai sunt stabilite şi unele domenii suplimentare de competenţă a Comunităţilor:

politica de azil, trecerea frontierelor şi controlul acestora, politica de migrare şi politica

faţă de resortisanţii statelor terţe, lupta împotriva toxicomaniei şi contra fraudelor

internaţionale. Calificate drept domenii de interes comun, ele nu aduc atingere domeniului

de competenţă

al Comunităţilor Europene.

În vederea realizării acestei cooperări, statele membre acţionează reciproc pentru

coordonarea acţiunilor lor şi a organelor specificate în aceste domenii, aşa cum prevede art.

K.3 par.1.

Pentru realizarea acestor obiective în condiţii cât mai bune Consiliul poate, conform

art. K par.2, să hotărască acţiuni comune în măsura în care acestea sunt mai bine

îndeplinite decât prin acţiunea izolată a statelor membre, precum şi de recomandare a

adoptării unor convenţii de către statele membre.

În ceea ce priveşte trecerea frontierei statelor membre, art. 100 C prevede

competenţa Comunităţii Europene de a stabili statele terţe ai căror cetăţeni urmează să

obţină viza de intrare pe teritoriul acesteia.

Este prevăzută şi situaţia unor afluxuri de cetăţeni din terţe ţări, pentru care nu se

cere viza în mod normal, dar se poate stabili de către Consiliu ca fiind obligatorie viza de

intrare, pentru o perioadă limitată de timp.

Conform art. 100 C par. 2 nu se poate împiedica prin aceste dispoziţii competenţa

statelor membre de a lua măsurile de ordine publică şi securitate internă care sunt necesare.

Până la 31 decembrie 1995, Consiliul este competent să decidă asupra acestor

probleme în unanimitate de voturi, iar după această dată cu majoritate calificată. Tipul de

viză solicitat va fi decis în unanimitate.

Iniţiativa reglementării aparţine Comisiei, iar Parlamentul trebuie să fie consultat cu

excepţia măsurilor care se întreprind în caz de urgenţă.

Se prevede şi instituirea unui Comitet coordonator în acest domeniu, dar care nu

afectează prerogativelor COREPER (art. K.4 şi 100 D).

Sunt prevăzute şi acţiuni prioritare în domeniul azilului care să armonizeze

politicile adoptate de către statele membre, aşa cum a fost stabilit de către Consiliul

European 28-29 iunie 1991, la Luxemburg, precum şi în domeniul cooperării poliţieneşti,

în special prin adoptarea unor măsuri colective în ceea ce priveşte informarea organelor

competente ale statelor membre.

3.8.2.2. Problema prevenirii şi combaterii criminalităţii internaţionale

în cadrul Uniunii Europene. Spaţiul SchengenProblema prevenirii şi combaterii criminalităţii internaţionale a devenit o

preocupare deosebit de importantă pentru comunitatea internaţională, aflându-se pe agenda

de lucru a tuturor organismelor specializate sau cu preocupări în acest domeniu, fie din

cadrul O.N.U., fie din cadrul unor organizaţii regionale.

În rândul acestora se înscriu şi comunităţile europene, respectiv Uniunea

Europeană, care încă din Tratatul de constituire a C.E.E. (art .7a, 8-8c şi 100) au iniţiat

bazele unei colaborăria statelor în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii.

Primele acţiuni concrete cu relevanţă practică şi în plan legislativ au fost semnarea

la Schengen în 1985 a unui acord între Germania, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg,

prin care se urmărea libera circulaţie a persoanelor între aceste state, efectuarea şi întărirea

controlului la graniţele exterioare ale spaţiului geografic format din acestea.

A urmat semnarea la 14 iunie 1990 a Convenţiei de aplicare a Acordului de la

Schengen, care prevede măsuri pentru asigurarea securităţii interne a spaţiului prin

transferarea controlului la graniţele exterioare. Aceste măsuri se referă la :

crearea unui Sistem de Informaţii Schengen (S.I.S.) care să permită statelor-părţi

să obţină date despre persoanele care intră în acest spaţiu şi activităţile

infracţionale pe care la desfăşoară (trafic de arme,felsuri de monedă, spălarea

banilor, trafic cu maşini furate, falsul de documente, etc.), la care au acces forţele

de poliţie din aceste state, fişier care este permanent actualizat;

verificarea persoanelor la punctele de intrare în spaţiul Schengen să se facă, pe

cât posibil, în mod uniform (şi dacă se poate, chiar la graniţele exterioare ale

Uniunii Europene);

creşterea cooperării între forţele de poliţie prin crearea unor structuri de

comunicaţii, exerciţii comune, supravegherea trecerilor de frontieră şi exercitarea

dreptului de urmărire;

obligaţia de a da altor state membre orice informaţii care pot fi utile pentru

prevenirea criminalităţii;

creşterea cooperării în lupta împotriva drogurilor, a traficului şi consumului

acestora;

armonizarea legislaţiilor statelor membre în ceea ce priveşte deţinerea de arme de

foc.

Acordul de la Schengen a fost şi este considerat ca punct de plecare în proiectul de

integrare a justiţiei şi afacerilor externe în cadrul politicilor de bază ale Uniunii Europene.

Până la elaborarea Tratatului de la Maastricht, cooperarea între forţele de securitate

ale statelor comunitare se realiza în cadrul unor întâlniri informale în cadrul grupului Trevi,

care reuneau miniştrii de justiţie şi de interne ai statelor membre, fără a beneficia de un cadru

legal.

Tratatul de la Maastricht stabileşte în art. K.1 următoarele domenii de interes

comun a statelor în cadrul J.A.I.:

politica privind azilul;

regulile de trecere a frontierelor externe ale statelor membre de către persoane

şi controlul acestora;

politica privind imigraţia şi politica privind cetăţenii statelor terţe (intrarea şi

circulaţia lor, condiţiile de şedere inclusiv întregirea familiilor şi accesul la

locurile de muncă, lupta contra imigrării, al şederii ilegale şi a muncii ilegale a

acestora);

lupta împotriva toxicomaniei;

lupta împotriva fraudei la scară internaţională;

cooperarea judiciară în materie civilă;

cooperarea judiciară în materie penală;

cooperarea vamală;

cooperarea poliţienească în vederea prevenirii şi combaterii terorismului, a

traficului ilicit de droguri şi a altor forme grave ale criminalităţii internaţionale

şi organizarea la nivelul Uniunii Europene a unui sistem de schimburi de

informaţii în cadrul unui Oficiu European de Poliţie (EUROPOL).

Tratatul de la Amsterdam cuprinde şi el prevederi importante în acest domeniu,

respectiv în titlul VI intitulat „Dispoziţii comune asupra cooperării judiciare şi poliţieneşti în

materie penală” (art. K.1 – K.14 şi introduce titluri noi privind diferitele forme de cooperare :

titlul III A – „Vize, azil, imigraţie şi alte politici care ţin de libera circulaţie a persoanelor”,

titlul VI A – „Ocuparea forţei de muncă” ; titlul A – „Cooperarea vamală”. Fiecare dintre

aceste titluri sunt deosebit de complexe din punct de vedere al reglementărilor pe care le

cuprind.

Studierea acestor forme de cooperare între statele comunitare este deosebit de

importantă pentru adoptarea celor mai bune măsuri de prevenire şi combatere a

criminalităţii internaţionale .

Aceasta se impune cu atît mai mult cu cât România se află în plin proces de

negocieri în vederea aderării la Uniunea Europeană, iar cooperarea între organele de

justiţie şi poliţie româneşti cu cele ale statelor comunitare devine o necesitate tot mai

stringentă.

3.8.2.3. Prevederile Tratatului de la Amsterdam privind acquis-ul

SchengenPrintr-un Protocol anexă la Tratatul de la Amsterdam se prevede integrarea acquis-

ului Schengen în cadrul Uniunii Europene. Se prevede că acest protocol are în vedere

situaţia specială a Marii Britanii şi Irlandei care nu sunt semnatare ale acordurilor la care

sunt parte celelalte treisprezece state comunitare şi careîşi rezervă dreptul de a verifica

cetăţenii statelor părţi la Acordul asupra Spaţiului Economic European sau persoanelor

aflate în întreţinerea lor, precum şi cetăţenii altor state şi de a decide acordarea sau

neacordarea vizei de intrare pe teritoriul lor.

Referitor la aceste treisprezece state, de la data intrării în vigoare a Tratatului de la

Amsterdam se va aplica de îndată acquis-ul Schengen. Cele două state sunt invitate să

coopereze cu celelalte şi pot să ceară în orice moment să participe, în totalitate sau în parte,

la acest acquis. Respectiva cerere de aderare va fi adoptată cu unanimitatea voturilor celor

treisprezece state, plus votul statului solicitant.

Tot la data intrării în vigoare a Tratatului de Amsterdam, Consiliul Miniştrilor se va

substitui Comitetului executiv instituit de acordurile Schengen.

În ceea ce priveşte viitoarea extindere a Uniunii, noile state invitate la aderare vor fi

considerate că trebuie să accepte pe deplin acquis-ul Schengen.

În anexă la protocol se precizează că acquis-ul Schengen cuprinde patru

documente:

-Acordul de la 14 iunie 1985 dintre Germania, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg

privind suprimarea graduală a controalelor la frontierele lor;

-Convenţia încheiată la 19 iunie 1990 privind aplicarea Acordului de la Schengen din 1985

dintre cele cinci state, precum şi actele finale şi declaraţiile anexă;

-Protocoalele şi acordurile de aderare la Acordul din 1985 şi la Convenţia de aplicare din

1990, semnate cu Italia (27 nov. 1990), Spania şi Portugalia (28 apr.1991), Grecia (6

nov.1992), Austria (28 apr.1995), Danemarca, Finlanda şi Suedia (19 dec. 1996), ca şi

actele finale şi declaraţiile anexate;

- Deciziile şi declaraţiile adoptate de Comitetul executiv instituit prin Convenţia de

aplicare din 1990, precum şi actele adoptate în vederea aplicării Convenţiei de către

organele cărora Comitetul executiv le-a conferit puterea de a adopta decizii.

3.8.2.4. EUROPOLEUROPOL este sigla pentru Oficiul European de Poliţie, prevăzut de art.K-1(9)

dinTratatul de la Maastricht şi din Convenţia privind EUROPOL.

Reprezintă o instituţie supranaţională creată pe baza unor acorduri

interguvernamentale.

Înainte de ratificarea instrumentelor europene privind Europolul, a existat

unprecursor al acesteia, respectiv Unitatea de Droguri Europol (E.D.U.), care a funcţionat

la Haga , formată din ofiţeri de legătură ai statelor membre şi care aveau acces direct la

investigarea datelor personale şi a cazurilor legate de droguri.

În urma unor acţiuni comune a statelor membre, la 10 martie 1995 s-a extins aria de

competenţă a E.D.U. cu privire la traficul ilegal cu substanţe radioactive şi nucleare, a

traficului ilegal cu imigranţi şi a furturilor de vehicole.

Convenţia privind EUROPOL a fost semnată de către statele membre la 26 iulie

1995. Totodată s-a semnat şi un protocol adiţional care conferea Curţii de Justiţie

competenţa de a interpreta respectiva Convenţie.

Potrivit prevederilor Convenţiei, principalele obiective ale acesteia se referă la

crearea cadrului de colaborare al statelor membre în baza art. K-1(9) din Tratatul de la

Maastricht în vederea îmbunătăţirii eficienţei cooperării autorităţilor competente în

prevenirea şi combaterea criminalităţii internaţionale.

Dacă iniţial domeniile în care se coopera erau cele avute în vedere de E.D.U., după

aproximativ doi ani EUROPOL a avut ca obiect de activitate şi violenţele teroriste,

spălarea banilor şi alte infracţiuni de acest gen.

Consiliul European este împuternicit să atribuie EUROPOL competenţe şi cu

privire la alte infracţiuni prevăzute în anexa la Convenţie, referitor la care acesta va decide

cu unanimitate de voturi.

EUROPOL are ca atribuţii facilitarea schimbului de informaţii între statele membre

prin culegerea şi analizarea informaţiilor şi transmiţând autorităţilor competente din statele

membre, fără întârziere, prin unităţile naţionale de profil datele necesare în ceea ce le

priveşte, ajutând astfel cercetările din aceste state.

Un sistem de informaţii conţine datele persoanelor care au comis fapte date în

competenţa EUROPOL, sau care sunt suspecte de a fi comis aceste fapte sau care au luat

parte la săvârşirea acestor fapte în ţările membre.

Alte fişiere cuprind date deţinute de EUROPOL în scop de analiză Aceste date, care

sunt mai puţin protejate cuprind informaţii cu privire la persoanele care au avut calitatea de

martori sau victime potenţiale sau reale ale infracţiunilor.

EUROPOL are personalitate juridică. Organele sale sunt următoarele:

-Consiliul managerilor, format dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, care ia

hotărâri în cele mai importante probleme privind activitatea EUROPOL, cu o majoritate de

două treimi , în afara situaţiilor altfel prevăzute;

- Directorul, numit prin decizia unanimă a Consiliului European, după consultarea

Consiliului managerilor, al cărui mandat este de patru ani şi care poate fi reînnoit o dată.

Acesta este responsabil pentru îndeplinirea sarcinilor care revin EUROPOL şi pentru buna

administrare a acestuia.

Directorul împreună cu cei doi adjuncţi ai săi poate fi demis prin decizia Consiliului

adoptată cu două treimi din voturi.

Consiliul mixt de supraveghere pentru protejarea datelor;

Controlul financiar;

Comitetul financiar.

EUROPOL nu trebuie confundat cu INTERPOL (O.I.P.C.), care este o organizaţie

ce cuprinde poliţişti din 177 de state şi care are sediul la Lyon. Spre deosebire de

EUROPOL, INTERPOL nu este o organizaţie regională, ci una universală.

3.9. Principalele modificări propuse de Constituţia Uniunii

Europene

În privinţa Parlamentului European, se observă faptul că numărul maxim al

membrilor acestei instituţii nu poate depăşi cifra de 750 faţă de 735 cât era fixat de

Convenţie. Reprezentarea în Parlamentul European de la Strasbourg era garantată în mod

proporţional, cu un prag minim de 6 în loc de 4 membrii pentru fiecare stat membru.

Totodată se menţionează şi faptul că nici unui membru nu i se va atribui mai mult de 96 de

locuri, în loc de 99.

Noul text al Constituţiei prevede faptul că, după consultarea Parlamentului

European şi dicutarea în cadrul Consiliului European, Consiliul, la propunerea Comisiei,

adoptă o decizie europeană care stabileşte care dintre statele membre care fac obiectul unei

derogări îndeplinesc condiţiile necesare şi pune capăt derogărilor statelor membre în cauză.

Consiliul hotărăşte după ce a primit o recomandare prezentată de majoritatea

membrilor care reprezintă statele membre a căror monedă este euro şi care reprezintă cel

puţin 3/5 din populaţia acestor state membre. Aceşti membrii hotărăsc în termen de şase

luni de la primirea de către Consiliu a propunerii Comisiei.

3.10. Consideraţii finale

Acordul european de asociere a României la Comunităţile Europene, semnat la 1

februarie 1993 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995, statuează cadrul juridic şi instituţional al

raporturilor româno-comunitare, având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României

în Uniunea Europeană.

Potrivit prevederilor Acordului European, au fost create urmtoarele organisme

comune, la nivel guvernamental şi parlamentar:

Consiliul de Asociere prin art. 106 din Acordul European;

Comitetul de Asociere prin art. 110 din Acordul European;

Comitetul Parlamentar de Asociere prin art. 112 din acordul European.

Armonizarea legislativă reprezintă procesul prin care legislaţiile ţărilor membre şi

ale celor care doresc să adere la Uniunea Europeană se aliază normelor dreptului

comunitar. Scopul său reprezintă buna funcţionare a Pieţei Unice Comunitare, a politicilor

Uniunii Europene, a economiei statelor membre şi transpunerea în practică a principiilor

democraţiei şi statului de drept care stau la baza edificiului comunitar.

Un element cheie pentru evoluţia viitoare a alinierii legislaţiei româneşti la normele

şi standardele Uniunii Europene îl reprezintă instrumentul pe baza căruia se poartă efectiv

negocierile de aderare, şi anume documentul de poziţie. Aceste documente se elaboează

pentru fiecare dintre cele 31 de capitole de negociere, pornind de la rezultatele procesului

de examinare analitică pentru respectivul capitol de acquis comunitar.

În primul rând, documentele de poziţie prezintă situaţia actuală în ceea ce priveşte

transpunerea acquis-ului. În al doilea rând, prezintă succint modul în care se vor transpune

principalele acte normative comunitare, încă neîncorporate în legislaţia română, şi solicită

eventualele derogări şi perioade de tranziţie pentru transpunerea integrală a acquis-ului

comunitar. În al treilea rând, indică instituţiile naţionale cu competenţe în adoptarea,

aplicarea şi respectarea legislaţiei armonizate şi, de asemenea, instituţiile care trebuie

create sau dezvoltate pentru punerea în aplicare a acquis-ului comunitar.

Prin natura lor, documentele de poziţie prezintă poziţia oficială a României la masa

negocierilor de aderare şi angajamentele ferme asumate de ţara noastră în ceea ce priveşte

preluarea acquis-ului comunitar şi încheierea cu succes a negocierilor.

Uniunea Europeană este construită într-un sistem instituţional unic în lume, statele

membre delegând anumite atribute de suveranitate unor instituţii independente, care

reprezintă interesele Uniunii Europene în ansamblul ei, ale statelor ei membre şi ale

cetăţenilor săi.

În mod tradiţional, Comisia apără interesele Uniunii Europene în ansamblul ei, în

timp ce fiecare guvern naţional este reprezentat în Consiliu, iar Parlamentul European este

ales, în mod direct, de către cetăţenii statelor membre. Democraţia şi supremaţia legilor

sunt aşadar pilonii noii structuri.

Acest „triunghi instituţional” este flancat de alte două instituţii: Curtea de Justiţie şi

Curtea de Conturi. Alte cinci instituţii completează sistemul şi printre ele se numără şi

Parlamentul European având un rol activ în procesul legislativ, în ceea ce priveşte piaţa

internă, protecţia consumatorului, transportul, sănătatea şi educaţia.

La fiecare cinci ani, prin sufragiu universal, Parlamentul European reprezintă

expresia voinţei democratice a celor 374 milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene.

Principalele partide politice din statele membre sunt reprezentate în Parlament unde

activează în grupuri politice pan-europene.

În 1965, la Bruxelles, s-a făcut un pas important în aplicarea proiectului comunitar

s-a realizat unificarea instituţiilor celor trei Comunităţi Europene şi anume Comisia

Economică a Cărbunelui şi Oţelului, EURATOM, Comunitatea Economică Europeană.

Democraţia, însă, ca formă de guvernământ bazată pe sufragiu universal şi drepturi

politice fundamentale – libertatea cuvântului, a adunării, a asocierii – are ca regulă cheie,

alegerile competitive şi regulate, completată de răspunsul instituţiilor alese, transparenţa

luării deciziilor, acţiunea grupurilor de interes faţă de putere, responsabilitatea liderilor

politici. Ceea ce înseamnă că legitimitatea unei democraţii ţine în mare măsură de

componenţa de participare, ca formă de susţinere pe care indivizii, aparţinând unui grup, o

acordă instituţiilor.

Astfel se poate spune că democraţia reală, aînregistrat un câştig, în privinţa

Parlamentului European abia în 1979, în momentul în care au avut loc primele alegeri

parlamentare europene prin sufragiu universal. S-a mers totodată şi către o extindere a

atribuţiilor Parlamentului European, care în noul context, urma să reprezinte pilonul

democraţiei în Uniunea Europeană şi fundamentul legitimării acesteia.

Se pare că nici alegerile directe şi nici creşterea graduală, dar considerabilă, a

puterilor Parlamentului European, începând cu 1979, nu au rezolvat problema legitimităţii

în Uniunea Europeană. Participarea la alegeri este un indicator ce ne atrage atenţia asupra

acestui fapt. Astfel cele patru alegeri care au avut loc pentru Parlamentul European care au

avut loc în anul 1979 şi 1994, par să confirme îndoielile şi îngrijorarea cu privire la

democraţie şi legitimitate în Uniunea Europeană, participarea fiind întotdeauna scăzută

chiar micşorându-se între anii 1979 şi 1994 de la 66% la 59%.

În multe dintre ţările membre există o diferenţă de 20 până la 40 de procente între

participarea la scrutinul naţional şi cel european.această rată crescută a absenteismului la

alegerile pentru Parlamentul European pare să indice că mulţi europeni sunt destul de

confuzi cu privire la Uniunea Europeană.

O posibilă soluţie a acestei probleme ar putea fi studierea atentă a cauzelor

absenteismului la alegerile pentru Parlamentul European, cât şi măsura în care ele sunt

legate de ceea ce înseamnă participare la jocul democratic în general. O alta ar putea avea

în vedere procesul de socializare politică – înţeles ca rezervor al legitimării, prin

popularizarea ideii de „Uniune Europeană” – strâns legat de cel de „democraţie”.

În plus sistemul de partide rămâne tributar condiţiilor de la nivel naţional,nefiind

adaptat cerinţelor europene. Ar trebui să existe o legătură directă între alegerile naţionale şi

cele europene, cele din urmă trebuind să reprezinte un apendice al primelor, în situaţia în

care partidele ar avea aceeaşi reprezentare la ambele niveluri.

De asemenea, ar trebui să existe o distincţie clară între partidele guvernamentale,

cele tradiţionale şi cele de opoziţie/protestatare, astfel încât alegătorii să poată face

distincţie între opoziţie şi putere, dând naştere unui sistem competiţional.

Procesul de socializare, prin rezervele de legitimitate pe care le pune la dispoziţie şi

prin atitudinile prefabricate, învăţate şi preluate ca atare, ar putea constitui o soluţie pentru

absenteismul alegătorilor europeni.

În ceea ce priveşte explicarea beneficiilor procesului democratic, în Uniunea

Europeană sau oriunde, ea face parte din „proiectul educării maselor”, de care vorbea

Ortega Y. Gaset, proces ce presupune timp pe care el este dispus să şi-l asume.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

AUGUSTIN FUEREA, Drept comunitar al afacerilor ediţia aII-a, editura

Universul Juridic, 2006

AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene ediţia a III-a, editura

Universul Juridic, 2006

BIANCA GUTAN, Curtea europeană a drepturilor omului, editura All Beck,

2005

COSTEL GILCA, Îndrumar de drept social roman şi european, editura

Wolterkluwer, 2005

CORNELIA LEFTER, Fundamente ale dreptului comunitar instituţional,

editura Economică, 2005

DUMITRU MAZILU, Integrarea europeană- drept comunitar şi instituţii

europene ediţia a IV-a, editura Lumina Lex, 2006

DRAGOŞ DACIAN COSMIN, Uniunea Europeană. Instituţii, mecanisme,

ediţia a II-a, editura C.H. Beck, 2005

FABIAN GYULA, Drept instituţional comunitar, editura Sfera Juridică,

2005

GILBERT GORNIG, IOANA ELEONORA RUSU, Dreptul Uniunii

Europene, editura C.H. Beck, 2006

IOAN ALEXANDRU, Drept administrativ european, editura Lumina Lex,

2005

MUNTEANU ŞTEFAN, Integrarea europeană. O perpectivă juridico-

filozofică, editura C.H. Beck, 2006

MARIAN MIHĂILĂ, DAN STAN, CARMEN SUCIU, Drept instituţional

comunitar, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003

MARIAN MIHĂILĂ, Tratat de drept internaţional public, vol. III, Editura

BREN V.I.S. PRINT, Bucureşti 2006

MARIAN MIHĂILĂ, DAN STAN, CARMEN SUCIU, Drept instituţional

comunitar, Ediţia a III-a, Editura Eftimie Murgu, Reşiţa, 2007

OCTAVIAN MANOLACHE, Tratat de Drept Comunitar, ediţia V, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2006

PIPEREA GHEORGHE, Societăţi comerciale, piaţa de capital. Aquis

comunitar, editura C.H. Beck, 2005

RALUCA BERCEA, Principii de drept comunitar, editura Universităţii de

Vest Timişoara, 2006

Revista română de drept comunitar, nr. 1/2005, editura Roseti, 2005

ROXANA MARIANA POPESCU, Drept comunitar european, caiet de

seminar, editura Pro Universitaria, 2006

SCAUNAS STELIAN, Uniunea Europeană, construcţie, instituţii, drept,

editura C.H. Beck, 2006

ŞTEFAN TUDOREL, Introducere în drept comunitar, editura C.H. Beck,

2006

Tratat privind aderarea României la Uniunea Europeană, editura All Beck,

2005

VALERICA NISTOR, Drept social european, editura Lumina Lex, 2005