Aprilie 2010 1

CCCaaarrrsssttt şşşiii pppssseeeuuudddooocccaaarrrsssttt îîînnn PPPooodddiiişşşuuulll MMMooollldddooovvveeeiii

Prof. Vicu Merlan În Podişul Moldovei relieful carstic s-a format prin eroziunea şi

dizolvarea calcarului oolitic, gresiei, şi a luturilor loessoide. Calcarul are proprietatea de a fi solubil, iar apa principalul agent modelator al acesteia. Gravitaţia atrage apa spre cote inferioare, determinând curgerea acesteia de la nivelul superior al versanţilor spre părţile joase ale reliefului, fapt care permite ca, prin dizolvare, apa să se strecoare şi să lărgească zona străbătuta. Aceste trasee subterane vor fi strâmte sau largi (în funcţie de duritatea şi tipul de rocă) dând naştere astfel peşterilor, avenelor, hornurilor etc. Aşadar relieful carstic moldav este un relief format pe roci solubile sau uşor solubile, având ca agent principal dizolvarea.

În formarea unei peşteri (speogeneză) se întâlnesc trei factori: – factorul chimic (dizolvarea cu ajutorul apei); – factorul litologic (roca solubilă); – factorul structural (căile de atac utilizate de apă la dizolvarea rocii)

(BLEAHU 1982, 7). Rocile din Podişul Moldovei sunt de origine sedimentară, iar dizolvarea

calcarului se realizează cu ajutorul acidului carbonic care îl transformă în bicarbonat de calciu solubil în apă (CaCo3+H2CO3 ; Ca(CO2H)2). În platoul calcaros „Repedea“ din Dealul Bucium (Iaşi), apa meteorică de suprafaţă pătrunde prin crăpăturile dintre roci (create prin procesul de îngheţ - dezgheţ) având o cantitate mică de CO2 , permiţându-i astfel să dizolve calcarul cu care vine în contact, până ce soluţia se saturează. Cu cât presiunea apei este mai mare (în cazul unor viituri) CO2 devine mai „agresiv" dizolvând cu mai mare putere calcarul. Apa intrată în placa de calcar de peste 10 m grosime, nu-şi pierde eficienţa atâta timp cât pe crăpături există apă sau mici particule de apă.

ÎÎÎ nnn ccc eee ppp uuu ttt uuu rrr iii lll eee şşş ccc ooo lll iii lll ooo rrr sssăăăttteeeşşştttiii dddiiinnn ţţţiiinnnuuutttuuulll iiissstttooorrriiiccc

aaalll FFFăăălllccciiiuuullluuuiii (((III))) Prof. Costin Clit - Huşi Problema şcolilor din judeţul Fălciu a

constituit obiectul cercetării inspectorului şcolar Constantin Lascăr în lucrarea Contribuţiuni monografice asupra şcoalei primare din judeţul Fălciu, apărută în 1936, despre care preotul Anton Popescu afirma: „Lucrări de felul acesta, care presupun muncă stăruitoare şi migăloasă, nu sunt prea dese, deşi sunt atât de necesare. S-au încercat mulţi, dar n-au reuşit să ne dea lucrări plăcute, captivante.”„Se va spune, poate, că aşa este materialul în sine, plictisitor. Într-adevăr, adesea, amănuntele, cifrele, tablourile şi statisticile nu prea atrag pe cititor.

Continuare în p. 5.

ISSN 1844-7686 www.lohanul.lx.ro

Din istorie învaţă

cine poate Prof. Valeriu Neştian - Iaşi În literatura contemporană, cărţile,

comentariile, judecăţile de valoare asupra fenomenului legionar abundă. Dacă am consulta o listă cu tot ce s-a scris până în prezent despre această problematică delicată şi extrem de controversată, s-ar obţine o bibliotecă impresionantă. Dar din maldărul de opere şi de interpretări, un număr foarte redus respectă adevărul istoric.

Unele din aceste scrieri conţin lacune inadmisibile de informare sau tratează în mod superficial, partizan ori pătimaş, legionarismul. . Altele sunt insidios comandate de cercuri internaţionale interesate a difuza neadevăruri şi calomnii cu orice preţ; fie pentru a culpabiliza drastic, fără drept de apel, anumite acte reprobabile ale unor„extremişti de dreapta“, fie pentru a justifica persecuţiile perpetue împotriva legionarilor

Continuare în p. 11.

Lohanul nr. 12 2

La coroziunea calcarului mai intervin şi unele bacterii, în reacţiile chimice jucând rolul unor catalizatori, dar şi microflora care utilizează unii compuşi minerali din roci. Calcarul se depune sub forma unor formaţiuni stalactitice, astfel:

– când creşte temperatura soluţiei; – când scade presiune aerului; – când din soluţie este extras CO2. (BLEAHU 1982, 19). Calcarul oolitic din zona Moldovei, a luat naştere într-un

mediu marin prin precipitarea chimică a carbonatului de calciu şi din cochiliile unor vieţuitoare (în compoziţia acesteia fiind numeroase scoici). Aceste strate sunt intercalate cu cele provenite prin depunerea cochiliilor de scoici şi melci care s-au acumulat pe fundul Mării Sarmatice, iar prin cimentarea lor s-au format calcarele organogene. În zona de platou (Dealul Bucium) apa a dizolvat treptat calcarul, subţiind placa groasă a acestuia. Pe fisurile mici create şi de procesele criogenetice, apa se infiltrează adânc (peste 10 – 20 m), activând eficient, mai ales acolo unde roca prezintă zone slabe (intercalaţii argiloase).

„Calcarul de Repedea“ întâlnit pe Dealul Bucium, partea superioară a cuestelor de la Bârnova, Răducăneni, Buneşti, Arsura, Isaiia, Gura Bohotin, Huşi etc. a fost depus pe fundul mări în strate suprapuse discontinuii. Discontinuităţile au la origine fluctuaţia termică a apei, starea de agitaţie a acesteia, şi cantitatea şi calitatea aluvionarului etc. Cele mai vizibile discontinuităţi sunt întâlnite în partea nord, nord-vestică a platoului din Dealul Bucium, unde sunt prezente aproape toate peşterilor din acest areal. În partea nord-vestică placa de calcar se prezintă masiv în strate groase (pachete stivuite), cu o stratificaţie destul de greu de identificat.

Pe latura nord-vestică şi vestică a platoului se pot observa unele deformări vălurite ale stratelor, ajunse în acest stadiu prin mişcările repetate ale scoarţei terestre, prin presiune şi forfecări, conturându-se astăzi ca un relief de încălecări şi discontinuităţi ale nivelului cvasiorizontal iniţial. Crăpăturile au creat o reţea densă ce străbat întregul platou prin fracturare.

În unele peşteri se pot observa, deplasări de peste un metru pe un plan vertical pe o linie de falie, dar şi pe un plan orizontal printr-o decroşare a rocilor din jur. Prin aceste reţele de litoclaze (crăpături) circulă apa sub formă de soluţii ce depun carbonat de calciu sub formă de scurgeri parietale, stalactite, etc. În urma presiunii exercitate asupra bolţilor sinusoidale, apar crăpături deschise, care permit circulaţia liberă a apei şi aerului, realizând astfel un relief de tip carstic. Ele se prezintă ca nişte goluri naturale aflate în scoarţa terestră, fiind clasificate în:

– primare (au luat naştere odată cu roca din substrat); – secundare (ulterior). Peşterile din Podişul Moldovei se încadrează categoriei

secundare, care s-au format prin: a) deplasarea de mase de roci 1. peşteri de prăbuşire de blocuri (Dealul Bucium, Ripiceni,

Răducăneni etc.); 2. peşteri de tracţiune gravitaţională (în loess) (terasele

Sucevei, ale Prutului, Siretului, etc. 3. peşteri de tracţiune tectonică (Bucium); b) prin coroziune 1. peşteri de infiltraţie

2. peşteri cutanate 3. peşteri vadoase 4. peşteri freatice (BLEAHU 1982, 36). Peşterile secundare sunt formate ulterior rocilor din substrat. Peşterile de prăbuşire se datorează deplasării în masă a unor

blocuri pe versantul abrupt (Bucium - în calcar oolitic) dar şi în loess prin subminarea din bază datorită apei meteorice (Ghermăneşti).

Peşterile de tracţiune gravitaţională s-au format de-a lungul unui perete vertical, paralel cu el, care seamănă cu nişte avene. Între ele pot fi fisuri de tensiune care comunică cu partea superioară a platoului - Dealul Bucium.

Peşterile de tracţiune tectonică au multe crăpături, realizate în timpul unor frământări de amploare ale scoarţei terestre (cutremure, alunecări în masă, surpări gravitaţionale cu tracţiune de ambele părţi ale unui bloc de rocă rigidă).

Peşterile de coroziune sau dizolvare au ca agent de atac apa. Peşterile de infiltraţie sunt realizate de apa care a pătruns

discret, pe liniile orizontale stratigrafice, fiind ajutată şi de procesele criogenice (îngheţ-dezgheţ) şi de gravitaţie.

Peşterile cutanate sunt realizate cu ajutorul îngheţului şi dezgheţului care acţionează asupra apei, fapt care duce la mărirea golurilor create de apa de infiltraţie, luând naştere astfel peşteri de tip criogenic sau cutanat. Apa pătrunsă în subteran îşi croieşte o direcţie pe un traseu anume formând prin eroziune o peşteră de tip vados. Prin pătrunderea fisurilor, din cauza lor şi a feţelor de stratificaţie apa dă naştere unei reţele subterane labirintice constituindu-se astfel peşterile freatice. Toate peşterile studiate de noi prezintă un complex de factori endogeni si exogeni care au contribuit la realizarea acestora. (BLEAHU 1982,36-41). Apa de ploaie se scurge pe versantul unei văi până ajunge la apa râului din fundul văii ce constituie un nivel de bază local. La această deplasare a apei contribuie şi cea din zona freatică care este condiţionată de diferenţa de nivel dintre zona superioară a platoului şi baza versantului. În calcar apa străbate toate direcţiile dictate de discontinuităţile create de fisuri, pe toate nivelele de stratificaţie etc. Specificul calcarului este acela de a fi solubil.

Când nu există fisuri sau alte discontinuităţi în calcar, apa curge şi dizolvă uniform, dar dacă întâlneşte o fisură pătrunde prin ea dizolvând pereţii, după care înaintează cât mai adânc în aceasta. În crăpătură se acumulează o coloana de apă tot mai înaltă, astfel încât presiunea pe fundul acesteia creşte, mărind astfel puterea de dizolvare a apei, intensitate dată şi de scăderea temperaturii care măreşte şi mai mult procesul de dizolvare. Apa saturată realizează astfel un echilibru în condiţiile de presiune şi temperatură existentă.

Reapariţia apei la suprafaţă este esenţială, deoarece permite stabilirea unui curent continuu de energie.

Punctele de intrare a apei în loess sau calcar poartă numele de insurgenţă, ele fiind întâlnite la toate formele carstice sau pseudocarstice de platou sau versant. Pot exista pierderi ale apei prin gura de peşteră (peşteră descendentă) sau prin infiltrarea de la nivelul superior spre cel inferior. În calcar fiind mult spaţiu ocupat de aer, pătruns din exterior, care este îmbibat cu vapori de apă de la temperaturilor mai scăzute, permite formarea unui condens pe pereţii peşterilor.

Geo

graf

ie

Aprilie 2010 3 În afara dizolvării, un rol important îl joaca şi eroziune mecanică, exercitată atât

de apa curgătoare cât şi de prundişul şi nisipul transportat cu puternică acţiune erozivă asupra pereţilor. În perimetru studiat au fost descoperite galerii care sunt reactivate mai ales atunci când se scurge apa de precipitaţii de la nivelul superior al platoului în galerii de tip fosilă (BLEAHU 1982, 45-49).

Ieşirile la zi ale apelor meteorice ce au circulat printr-un masiv de calcar sau loess poartă numele de resurgenţă. Putem distinge o zona epicarstică de infiltraţie, la nivelul platoului superior, cu fisuri şi diaclaze ce permit pătrunderea apei în subteran, apoi o zonă unde apa circulă predominant pe verticală, de unde ajunge în perimetrul circulaţiei orizontale constituită din galerii mai mari care au condus şi conduc apa spre resurgenţă. Sunt câteva peşteri care formează un sistem anexă, prin prezenţa unor spaţii laterale, deviind de la traseul principal, care preia surplusul de apă la viituri. Alimentarea acviferului carstic de aici se face prin intermediul apei de infiltraţie pe fisurile de la suprafaţă, cunoscând oscilaţii în funcţie de nivelul exurgenţelor, care joacă rolul la nivel de baza, având repercusiuni asupra canalelor de circulaţie a apei şi părăsirea vechilor drumuri, ce devin astfel galerii fosile prin apariţia altor noi (peşterile suprapuse nr. 20 şi 23 Bucium - Iaşi). Multe din peşterile descoperite în Podişul Moldovei sunt formate dintr-o singură galerie (70%) de tip puţ sau bordei însă altele sunt constituite dintr-o succesiune de goluri de forme şi mărimi variabile. Spaţiile mai mari ale acestora poartă numele de săli, iar puţurile sau coridoarele sunt goluri cu lungimi mai mari decât secţiunea, indiferent de pantă. Există şi forme verticale de tip horn şi pseudoaven, iar găurile de peşteri ce se deschid în versanţii de calcar sau loess, atât la bază cât şi la o altă înălţime poartă numele de peşteri suspendate. Deoarece toate peşterile nu au un fir de apă permanent, ele sunt incluse la peşterile fosile sau inactive. Totuşi acestea sunt

străbătute rareori de apă (cu ocazia unor viituri) purtând numele de peşteri semiactive sau semifosile.

Câteva peşteri-galerii (întâlnite în interiorul craterelor unor vulcani noroioşi ai Depresiunii Elan – Horincea – Huşi şi de pe valea Crasnei) au câte un fir de apă ce le străbat, pe câţiva metri sau peste zece metri, până la confluenţa cu un pârâul principal al zonei. Din loc în loc, datorită eroziunii laterale, „tavanul“ se surpă gravitaţional, putându-se observa cursul acestuia spre aval, la –1 –3 m adâncime.

Caracterul fosil, subfosil sau activ al unei peşteri poate fi identificat atât prin gurile de peşteră cât şi prin umezeala din galerie (apa poate pătrunde şi prin fisurile dispersate). Peşterile pot avea intrări orizontale, mai ales în zona Bucium – Iaşi, aici incluzându-se şi peşterile suspendate, intrări descendente (uneori greu de pătruns în acestea) coborând la peste –2 –5 m, după care urmează o ramură ascendentă terminată printr-o fisură sau galerie

cel puţin la aceiaşi înălţime ca prima. Majoritatea intrărilor descendente au îngrămădiri de bolovani la gura (de diverse mărimi) rezultate din prăbuşirile gravitaţionale superioare. După dispunerea tavanului se pot identifica intrări receptoare cu tavanul înclinat şi paralel cu podeaua săpată în calcar, iar la cele cu podeaua săpată în grohotiş tavanul este orizontal sau neuniform. Pot fi întâlnite şi peşteri cu gură secundară formate în interiorul masivului de calcar, deoarece eroziunea de suprafaţă a subţiat tavanul, prăbuşindu-se (cu gura de intrare direct de pe platoul superior).

În galeriile fosile pereţii se decojesc de depunerile parietale care se prăbuşesc, iar tavanul se subţiază şi cade. Apa pătrunsă sub formă de picături este încărcată cu carbonat de calciu, care se depune pelicular pe pereţi şi tavan.

Privite în plan transversal galeriile peşterilor au forme rotunjite (tip bordei), triunghiulare (mai ales cele în loess de la Albiţa, Râşeşti, Duda), dreptunghiulare (Bucium – Iaşi) şi chiar pătrate (Bucium – Iaşi). Din categoria celor rotunjite pot fi: circulare, eliptice, alungite pe o fisură (Bucium – Iaşi, Lunca Veche) sau pe o faţă stratificată etc., având câţiva metri în diametru.

Gura de intrare sau chiar fundul unor peşteri sunt uşor colmatate de aluvionarul „strecurat“ pe fisuri din lateral sau din zona superioară, fapt care maschează forma rotunjită a acestora. Forma rotunjită a acestora (în secţiune) se datorează curgerilor sub presiune (la viituri) care pun în aplicare toţi agenţii erozivi implicaţi (dizolvare, rupere etc.).

Când există o stratificaţie cu o duritate diferită de la un strat la altul, pereţii galeriei suferă modificări diferenţiate, reflectate cu precădere asupra profilului transversal al acesteia. Rotunjirea peşterilor se datorează şi procesului de desprindere pe bucăţi, a pereţilor, datorită decompresiunii, prin presiunea creată de stivele de roci de deasupra, fapt reflectat asupra prăbuşirilor de natură gravitaţională. În majoritatea

Din cuprins

Carst şi pseudocarst în Podişul Moldovei ..................................................... 1 Prof. Vicu Merlan Începuturile şcolilor săteşti din ţinutul istoric al Fălciului (I) .................................. 5 Prof. Costin Clit „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” .......18 Ion Gavrilă Ogoranu Trasee comerciale, trasee ale civilizaţiei şi spiritualităţii ...............................................24 Ec. Aurel Cordaş Restituiri monografice: tradiţii şi obiceiuri de altădată în comuna Stănileşti, judeţul Vaslui ..........................................................30 Prof. Ştefan Plugaru Vinotecile - sanctuare de patrimoniu şi comori ale Universului ..............................34 Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie Noi descoperiri arheologice în situl de la Bazga „Cetăţuie”, comuna Răducăneni, judeţul Iaşi ..................................................37 Arheolog Vicu Merlan Adnotări revuistice ....................................40Theodor Codreanu. Bibliografie .............41Prof. Lina Codreanu Carte de suflet ............................................44 Ion N. Oprea Arderea de tot ............................................44Colivia nicicând nu va fi cuib… ..............45Măriei... .......................................................46Documente interzise ..................................47 Olariu Elena Costăcheşti: Omagiu - tată şi fiică ...........45 Ion N. Oprea Totul la paritate cu totul ...........................47 Carmen Angheluş Ploaia ..........................................................47 Prof. Constantin Partene Nepăsare .....................................................47Aprozarul ...................................................47 Prof. Adrian Talaşman Românca ....................................................47 Petru Brumă Speranţa .....................................................48 Anonim Cireşul .........................................................48 Înv. Corneliu Lazăr Epigrame ....................................................48 Dumitru Râpanu Epigrame ....................................................48Petale de gând - Cvinarii ..........................48 Corneliu Văleanu Pe urmele lui Ştefan cel Mare ..................49 Inst. Mihaela Guţu Evoluţia şomajului în municipiul Huşi ...49 Prof. Gianina Dogaru Etapele biruirii în lupta cu păcatul desfrânării ..................................................50 Protosinghel Veniamin Ilie Sunetul suprem al actului creator divin .64 Ing. Dan Bozaru Pescuitul .....................................................66 Ec. Marian Nedelcu Descendentul ne revelează latura relaţională a vieţii noastre ........................69 Zoltan Bartha Chişinău, 27 martie 2010...........................73

Lohanul nr. 12 4cazurilor, profilurile longitudinale ale galeriilor au urcuşuri şi coborâşuri cu diferite grade de pantă. Galeriile descendente coboară continuu, cu mici denivelări, iar tavanul acestora păstrează aceiaşi înclinare a planului general. Două din cele 28 de peşteri descoperite până acum la Bucium – Iaşi, au profilul longitudinal în trepte antitetice, cu un coborâş continuu, după care urmează brusc, o denivelare pozitivă a podelei, deasupra căruia galeria coboară în continuare.

În unele peşteri sunt prezente dărmături de tavan, pentru ca în secţiunea longitudinală să apară mormane de blocuri cu o rezistenţa uşoară sau chiar friabile. Dintre peşterile cele mai mari descoperite la Bucium – Iaşi unele au diverticule neregulate, din care se desfac ramificaţii scurte terminate în „fund de sac“, fiind plasate în podea, lateral şi în fundul peşterii.

La o altă peşteră din partea de vest a platoului Bucium, ramificaţia din dreapta se întoarce sub formă de buclă, înapoi în galerie.

Astfel de galerii au fost formate prin presiune apei, pătrunsă prin fisurile sau feţele de stratificaţie, dizolvându-le sau lărgindu-le. S-au găsit şi peşteri cu galerii liniare, forma-te pe o diaclază care a fost adâncită de ape prin curgere gravitaţională.

Câteva din peşterile descoperite în Podişul Moldo-vei, dispun de săli, care sunt goluri cu dimensiuni ce depă-şesc galeriile ce duc la ele. Astfel de săli iau naştere ca urmare a forţelor de tracţiune dictate de mişcările de cutare a scoarţei terestre, fiind modelate ulterior de apele curgătoare sau sub presiune. La formarea unei săli contribuie şi coroziune (săli de prăbuşire) care determină slăbirea coeziunii blocurilor de calcar sau gresie separate de fisuri sau feţe de stratificaţie, pe care le lărgeşte. A fost întâlnită şi o sală de confluenţă care apare ca urmare a lărgiri bruşte de la întâlnirea a două galerii, existând totuşi „praguri“ de podea în funcţie de adâncimea generală a acestora. De exemplu la Albiţa, judeţul Vaslui s-au descoperit două grote în loess cu bolta prăbuşită. Apa de suprafaţă, pătrunsă prin fisuri a lărgit foarte mult fundul peşterii, astfel încât tavanul acesteia a cedat, dând naştere unei pâlnii cu peste –4 m.

Prin coroziunea laterală endohtonă, datorită aerului încărcat cu vapori şi dioxid de carbon au luat naştere peşteri de coalescenţă laterală, la care peretele despărţitor s-a prăbuşit.

La unele săli mari s-au format, de-a lungul unei fisuri tectonice cu lăţimea de peste 20 cm, adevărate avene care corespund cu suprafaţa platoului superior prin hornuri.

Pe platoul Bucium au fost întâlnite şi puţuri de câţiva metri adâncime, formate în timpul mişcărilor tectonice de cutare sau la cutremure. Calcarul fiind o rocă rigidă, se rupe din cauza deficitului de masă determinat de curbarea stratelor. În acest fel iau naştere golurile atât în sinclinal cât şi în anticlinal. Deşi puţine, puţurile de pe Dealul Bucium pot fi clasificate astfel: puţuri pe diaclază, puţuri pe falie, puţuri pe intersecţie de fisuri, puţuri pe limita litologică, la contactul cu o roca impermeabilă şi puţuri de coroziune diferenţiată, la contactul dintre două strate de duritate diferită. Cele mai dese sunt puţurile create de apă prin infiltraţie (astfel de puţuri cu adâncimi nu prea mari au fost întâlnite şi în craterele unor vulcani noroioşi stinşi şi chiar în afara lor, la Muşata – „La Cumpănă“, Muşata NV de sat, Mânjeşti – „Lângă Iaz“, Rânceni – Sălişte etc. . ). Acest tip de puţ se formează prin acţiunea apei pătrunsă în cantitate apreciabilă (la viituri), pe o reţea de fisuri ce confluează. Gura lor se află, de cele mai multe ori în versanţii văilor sau pe platourile superioare carstice.

Două dintre peşterile mari descoperite pe platoul Dealului Bucium, au reţele labirintice formate dintr-un ansamblu de galerii cu diverticule, ce se întretaie la diverse nivele, se suprapun, se alătură, se desfac şi se reîntâlnesc. Peşterile de tip labirint s-au format printr-o curgere sub presiune în regim înecat, cu câteva milioane de ani în urmă.

Sunt şi peşteri unde există o perfectă subordonare a galeriilor;

cele mari au afluente pe cele mai mici, iar acestea şi mai mici. Drenajul se efectuează printr-o galerie majoră cu rol de dren general.

Cele mai multe peşteri au o reţea liniară cu o singură galerie, fără afluenţi şi fără ramificaţii.

În peşterile studiate de noi se întâlnesc următoarele forme de coroziune: alveole, excavaţii, lapiezuri eudocarstice, muchii tăioase proeminente, şanţurile de podea, cupolele, marmote ascendente, lapiezurile de tavan, şanţurile de tavan, labirintele etc. (BLEAHU 1982, 106).

Pe pereţii exteriori sau interiori de calcar (în peşteri) se observă găuri alveolare de eroziune, izolate sau grupate, ce apar de-a lungul unei fisuri. Pe aceiaşi pereţi se pot observa şi lapiezuri de

coroziune, ce au aspectul unor şanţuri paralele brăzdând suprafeţele înclinate pe care se poate prelungi apa. În peşterile adânci mai pot fi văzute striuri de frecare pe pereţii, care au luat naştere prin frecarea aces-tora de către nisipul transportat de ape. De asemenea pot fi văzute şi marmote, ca excavaţii circulare, cu diametre variabile, în tavan sau în pereţii laterali. Prin intermediul eroziunii, galeria s-a adâncit rămânând suspendate în perete sau tavan, ca indicatorii ai nivelului la care s-a găsit cândva podeaua. Mai pot fi văzute nişe de meandru (peştera în loess din Duda, peşterile din partea de vest a Platoului Bucium, etc), columeală, pilier.

În câteva peşteri de pe Bucium se găsesc pilieri de tip „picior“ care susţin săli impunătoare sau despart două galerii, având grosimi cuprinse între 1,5 – 5 m, cu forme variate (cilindru, dreptunghi, triunghi). Pilieri ca pereţi separatori între două ramuri ale unei galerii, fac corp comun cu stratele din tavan şi cu cele din podea, fiind astfel o consecinţă a fenomenelor naturale de disoluţie şi eroziune. Pe tavan se văd unele trepte, care sunt caracteristice calcarelor stratificate, cu poziţie cvasiplană. Acestea iau naştere prin desprinderile succesive de bucăţi de calcar, care cad pe podeaua peşterilor, lăsând în urmă un relief în trepte cu fisuri şi diaclaze.

În concluzie, peşterile şi celelalte forme de relief eroziv care formează carstul şi pseudocarstul din Podişul Moldovei, deşi rare, au cam aceleaşi trăsături geomorfologice şi funcţionale ca şi cele din zonele montane calcaroase din Munţii Carpaţi sau alte zone geografice ale României.

Cele mai spectaculoase sunt peşterile în calcar oolitic de pe Platoul Bucium, din partea de sud a oraşului Iaşi, însă formaţiuni interesante de studiu pentru specialişti se găsesc şi pe Valea Sitoaiei de la sud de satul Arsura, Dolheşti Dealul Rusu, pe Valea râului Răut în Basarabia, etc. Interesante sunt şi golurile ca se prezintă ca nişte formaţiuni pseudocarstice modelate de apă în loess (peşterile Cetăţuiei de pe terasele Sucevei, Duda, Albiţa, Ghermăneşti pe terasele inferioare ale Prutului, ş.a.), cu meandrări specifice, însă acestea sunt efemere fiind distruse gradat cu ocazia unor viituri, având ca durată de viaţă de la un an la peste zece ani în rare cazuri.

Bibliografie selectivă: Băcăuanu Vasile, Podişul Moldovei, 1980. Bleahu Marcian, Relief carstic, 1982. Exner Monica, Pseudocarst în Lunca Sucevei, în C. S. B.

Bucovina, nr. 1, 1992. Horoi Viorel, Teoria sistemului carstic, în I S E R., 2005. Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Văii

Bohotinului şi Văii Moşnei, Editura Lumen, Iaşi, 2006. Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Depresiunii

Huşilor, Editura Lumen, Iaşi, 2008. Vicu Merlan, Fenomenul geologic Sitoaia, în rev. Lohanul,

nr. 7, martie, 2009, p. 3. Vicu Merlan, Fenomenul Sitoaia, în rev. Terra Magazin,

iunie, 2009, p. 6. G

eogr

afie

Aprilie 2010 5

Începuturile şcolilor săteşti din

ţinutul istoric al Fălciului (I) Prof. Costin Clit - Huşi Continuare din pagina 1.

ar tocmai aci stă unul din meritele cărţii tânărului inspector şcolar, C. Lascăr: e atrăgătoare, o citeşti cu plăcere” şi „nici un lucru omenesc nu e desăvârşit şi

nici nu puteai d-ta să dai o situaţie completă, când nimeni nu a dat până acum la lumină, o cât de sumară situaţie a vreunei şcoli din judeţ. Când d-ta eşti primul desţelinător al acestui ogor, ai acest merit. Adaugă şi frumuseţea […], a alegerii şi aşezării materialului, a jertfelor făcute pentru ca să dai la iveală această lucrare şi ţi-ai câştigat destule merite.”„Nimeni din cei care se vor ocupa, de acum, de şcolile fălciene, nu va putea trece peste cartea d-tale.”„Liniile generale, ale evidenţierii acestei munci, vi le dă cartea d-lui inspector Lascăr. Intraţi voi în amănunte, completaţi-o, căci în înălţimea generalităţilor în care s-a aşezat d-sa, nu putea să lucreze altfel. Dar nu staţi. Voi sunteţi depozitarii unei comori a neamului acestuia, care nu se cuvine să rămână îngropată. Nu ca să vă lăudaţi, dar ca să astupaţi, odată, până la înecare, gura inconştienţilor şi a ticăloşilor care vă înjură, ca cei de la „Cruciada Românismului.“ Dacă înaintaşii voştri de muncă nu-şi mai au numele nici pe cruci, aşterneţi-le voi pe pagini de carte, căci a rămas în voi suflet din sufletul lor. Răscoliţi-le de prin cele cataloage, matricole, condici etc.”1

Cercetările din arhive, nu cea a Episcopiei, de altfel destul de săracă în documente, aşa cum răutăcios insinuează un „confrate” pe diverse forumuri, ne-au pus în faţă un vast material documentar inedit care face lumină în elucidarea trecutului şcolar rural fălcian. Monografiile locale editate după 1989 se limitează la folosirea lucrărilor vechi, lucrarea inspectorului Constantin Lascăr constituind o Biblie locală în domeniu. De o reală utilitate, lucrarea în cauză este depăşită din multe puncte de vedere, autorul limitându-se la arhiva Revizoratului din vremea sa, deşi foarte multe informaţii corecte sunt oferite de lucrările semnate de Vasile Alexandrescu Urechia, anume: Istoria şcoalelor de de la 1800-1864. Cu o scurtă introducere cuprinzând note din istoria culturii naţionale anterioare secolului al XIX-lea şi cu numeroase facsimile de documente, autografe etc, vol. I-IV, Bucureşti, 1892-1901 şi Scolele sătesci în România. Istoricul lor de la 1830-1867 cu anexarea tuturor documentelor relative la cestiune, Tipografia Naţională, Bucureşti, 1868. Studiul de faţă nu urmăreşte chestiunile generale ale învăţământului românesc rural, ci numai pe cele referitoare la evoluţia şcolilor din ţinutul (districtul) Fălciu.

Prin jurnalul din octombrie 1858, Dimitrie A. Cantacuzino aminteşte capitolul 14 din regulamentul şcolar, prin care se decide înfiinţarea şcolilor elementare în mediul rural, şi capitolul 16, prin care s-a hotărât înfiinţarea a câte o şcoală în fiecare ocol, un total de 63 de şcoli în întreaga Moldovă. (Vezi Anexa).

Raportul dregătorului districtului Fălciu din 12 decembrie 1858 consemnează „satile ci vin în centrul ocoalilor din acest district unde urmează a se înfiinţa scoale elementere”, anume: la ocolul Crasna, satul Olteneşti (150 birnici, mazili, privilegeţi şi „boeriu”, 700 fălci pământ), la ocolul Mijlocul, satul Vutcani (400 birnici, mazili, privilegeţi şi 1200 fălci de pământ), ocolul Prut, satul Berezeni (proprietatea domniţei Efrosina Moruzi cu 70 de locuitori şi 3000 fălci de pământ), la ocolul Podoleni, satul Cozmeşti ( 185 locuitori, proprietatea mănăstirii Fâstâci, 1300 fălci de pământ).2 Redăm şi situaţia din districtele Vaslui (13 februarie

1 Pr. Anton Popescu, O carte întrumătoare: „Contribuţiuni monografice asupra şcoalei primare din judeţul Fălciu”de Const. Lascăr inspector şcolar, 112 pag., Tipo(grafia) Z(anet) Corlăteanu, Huşi, 1936, în „Buletinul Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Fălciu”, An. IV, nr. 2, iunie 1936, p. 7-11 2 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (D.A.N.I.C),

1859) şi Tutova (17 februarie 1859). În districtul Vaslui avem: ocolul Stemnic cu satul Oşăşti răzăşi (190 gospodari şi 1750 de fălci), ocolul Fundurile cu satul Borăşti răzăşi (141 gospodari şi 550 fălci), ocolul Racova cu satul Ivăneşti sau Duşăni (100 gospodari şi 900 fălci), ocolul Crasna cu satul Pocreaca răzăşi (200 gospodari şi 750 de fălci), ocolul Mijloc cu satul Dăneşti răzăşi (180 gospodari şi 400 fălci),3 iar la districtul Tutova avem satele Schineni (ocolul Târgu), Ciureşti (ocolul Corod), Căbeşti (ocolul Pereschivu), Pueşti cu Bărtăluşi (ocolul Tutova) şi Puntişeni (ocolul Simila).4

Nota informativă din 3 iunie 1858 din interiorul Ministerului cultului şi al instrucţiei publice, între Secţiile I şi II, aminteşte: „Pe moşiile cuprinse în alăturata listă fiind gata casele de sco(a)le săteşti întocmai după planul adoptat pentru nişte asămine(a), încât la 1 septembrie anul curent să se şi poată începe în ele cursul învăţăturii se scrie secţiei a regula cele de cuviinţă cu adăugire că pentru scoalele de la Păltineşti şi Boroaea, s-au trecut între condiţiile înposesuirii lor de la 23 april(ie) viitor 1859 ca posesorul să fie dator”. Redăm lista cu localurile (casele) de şcoală finisate: Păltineşti (Dorohoi), Costuleni (Iaşi), Ruşi (Roman), Gerăeşti (Roman, a Episcopiei de Roman), Stănileşti (Fălciu, a Episcopiei de Huşi, finalizată de Niţă Hasnaş), Hărmăneşti şi Boroaea (Suceava), Hardareni şi Şipoteni (Dorohoi).5

O listă a caselor pentru şcoală de pe moşii, „gata”, datează din 15 iulie 1859, pe care le redăm: moşiile Costuleni, Păltineşti, Gerăeşti, Stănileşti, Preuţeşti, Boroae, Hărmăneşti, Răchiteni, Cordăreni, Borca şi Rădăşănii. Urmau să fie finalizate case de şcoală pe moşiile: Măcăreşti, Miculinţi, Braniştea, Zăpeşti, Pănceşti cu Dragomireşti, Buneşti cu Brădiceşti, Sabacea (?), Bicaz şi Bogdăneşti.6

Brădiceşti În chiliile schitului Brădiceşti învăţau la 1845 aproximativ

15-20 elevi, sub îndrumarea dascălului Sandu Dăscăliţa, şcoala fiind mutată în sat la 1850.7

Departamentul averilor bisericeşti şi al învăţăturilor publice publică mulţumirile sale la 23 martie 1852, prin nr. 1259: „Din raportul revizorului acestui departament d-lui Ioan Radovici, sub Nº 26 s-au primit ştiinţă că pe moşiile Buneştii şi Brădiceştii de la Ţinutul Fălciului s-au înfiinţat 2 scoali Elementare de cătră d(umnea)lui clucer(ul) Dimitrie Bere(a) posesorul acelor moşii, pentru învăţătura tinerimei, la care frecventează până acum un număr de 70 copii, atât a locuitorilor din acele sate cât şi de prin altele, ei studiază limba română, rugăciunile bisericeşti, aritmetica şi scrierea. O asemenea binefacere a d(umi)sale cluce(rului) Bere(a) ţintind la propăşirea culturei naţionale au atras deosebita mulţămire a acestui Departament, despre care să face obşteşte ştiut”.8

Clucerul Demitrie Berea este atestat la 12 mai 1852 ca vechil al logofătului Ştefan Catargiu, posesorul moşiei Buneşti, ce încludea şi Brădiceştii.9

Unii copii vor urma cursurile unor şcoli din oraşele apropiate, aşa cum este cazul lui Dumitru Bozianu, fiu dascălului, în vârstă de 16 ani, intrat la Şcoala Catihetică din Huşi în aprilie 1855.10 Plecarea dascălului Sandu Dăscăliţa la 1857, nu a dus la

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice(M.C.I.P.) – Moldova, dosar 193/1858, f. 13-13v 3 Ibidem, f. 30 4 Ibidem, f. 37 5 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 5-5v 6 Ibidem, f. 177 7 Const. Lascăr, Contribuţiuni monografice asupra şcoalei primare din judeţul Fălciu, Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1936, p. 9 8 „Buletin Foaea publicaţiilor oficiale a Principatului Moldaviei”, Iaşi, din 23 martie 1852, f. 94, col. II; Vezi şi Bibliografia analitică a periodicelor româneşti, vol. II, 1851-1859, Partea a II-a, întocmită de Ioan Lupu, Dan Berindei, Nestor Camariano şi Ovidiu Papdima, Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 817, nr. 15360 9 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui, Fond Episcopia Huşilor(F.E.H.), dosar 23/1851-1862, f. 23 10 Arhiva Episcopiei Huşilor , F.E.H., dosar 21/1853, f. 20, pachet 5

D

Lohanul nr. 12 6întreruperea cursurilor şcolare, care au continuat sub directa supravegherea a călugărilor Ghedeon şi Ironin.1

Posesia moşiei „Buneşti cu Brădiceşti” aparţine colonelului Petru Schileti (Skileti) şi stolnicului Mihalachi Câşlariu pe o perioadă de cinci ani, începând cu 23 aprilie 1858, cei doi fiind îndatoraţi prin contractul încheiat ca din primul an al posesiei „să zidească cu a d(umnea)lor sale cheltuieli şi mijloace case de scoală, una în satul Buneşti şi alta în satul Brădiceşti la locurile ce să vor însămna de rânduitul Ministeriului”, cu un plan alcătuit. Finalizarea şi darea în primirea a celor două case de şcoală urmau să se concretizeze în al doilea an de posesie şi la deschiderea cursurilor aveau obligaţia de a pune la dispoziţia profesorului câte un argat „dintre slujbaşii volnici a moşiei spre slujbă”.2 Stadiul lucrărilor reiese din adresa trimisă la 4 decembrie 1858 de colonelul Schileti (Skileti) Ministerului, din care reproducem un pasaj: „Fiind că nici până acum nu s-au însămnat locul pentru înfiinţarea şcolilor la moşia Buneşti şi Brădiceşti şi pentru că acum este vreme îndemânatică de a se căra materialul trebuitor pentru clădirea acelor şcoli, rog pe onoratuul Minister să binevoiască fără întârziere a porunci cui să cuvine ca viind la faţa locului a însemna locul”.3

La 20 iulie 1859, potrivit colonelului Schileti (Skileti), şcolile din Buneşti şi Brădiceşti „sânt zidite din roşu”, realizarea acoperişului fiind în curs. Anularea primului contract încheiat, a atras suspendarea lucrărilor de construcţii din 18 martie 1859. „Pentru o lucrare de un aşa mare folos public voi pune toată stăruinţa ca la arătatul termen să fie gata.”4 Raportul prefectului Ioan Mârza din 6 mai 1860 ne arată: „colonelul Petru Skilet(i), posesorul moşiei Buneştii, cu Brădiceştii a Episcopiei de Huşi, încă din vara anului contenit a zădit casăle de scoală pe acele moşii dintre care numai pe ace(a) din Brădiceşti au acoperit-o cu şândrilă, stând acele scoli netencuite, fără uşi, ferestre şi alilante de trebuinţă în lăuntrul lor, adică aobe, bănci”.5

Simion Ionescu, absolvent a patru clase seminariale la Huşi, cere la 30 octombrie 1859 numirea ca profesor la Brădiceşti, unde „sunt aproape gata casele de şcoală sătească”. Atestatul seminarial din 11 iulie 1859 este semnat de Nicolae Roiu, rectorul Seminarului din Huşi. Va fi recomandat de Calinic Miclescu Hariupoleos.6

Buneşti O şcoală elementară funcţiona la 1852 (vezi satul Brădiceşti). Raportul cu nr. 2, din 25 septembrie 1859, face referire la

deschiderea cursurilor şcolare, fără o prealabilă dezlegare a oficialităţilor şi lipsa abecedarelor. Raportul profesorului Neculau Neculai, de la şcoala din Buneşti, din 12 octombrie 1859, indică nefinalizarea încăperilor pentru şcoală, neputinţa finisării, proiectul terminării acestora până la 23 aprilie 1860, intervenţia pe lângă coloneleul Petru Skileti, posesorul moşiei, pregătirea unei case cu o capacitate de 40 de elevi (A se vedea şi şcoala din Brădiceşti). Încă de la sosirea sa din septembrie 1859, i se garantează de posesorul Skileti, finalizarea localului de şcoală până la 1 aprilie 1860. A fost „tocmită o casă încăpătoare pe jumătate de an”, însă după o deplasare la Iaşi, revenind a găsit instrumentele şcolare depozitate într-un hambar, din cauza trecerii termenului de închiriere. Pentru a i se reda casele închiriate promite posesorului punerea la dispoziţie a sumei de 50 de lei din leafa sa.7

Cataloagele şcolii elementare din Buneşti pentru lunile octombrie şi noiembrie au fost trimise de Ministerul cultelor şi al instrucţiunii publice anterior datei de 1 decembrie 1859.8 Profesorul Neculai Neculau solicită decretarea pentru şcoala din Buneşti la 3 septembrie 1859.9

1 Const. Lascăr, op. cit., p. 9 2 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 252/1857, f. 1 3 Ibidem, f. 9 4 Ibidem, f. 19 5 Ibidem, f. 29 6 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 365-366, respectiv 368 7 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 252/1857, f. 25 8 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 249/1859, f. 1-1v 9 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 277; Vezi şi

Deţinem lista cu elevii cursanţi din luna octombrie 1859, anume: Petru Skileti, Gligori Muntianu, Ioan Popescu, Bancu Neculai, Platon Vasâle, Ioan Vasiliu, Costachi Gavril, George Enăchescu, Simion Chiriac, George Ştefănescu, Costachi Dumitriu, Neculau Ionescu şi George Vasâli (13 elevi).10În iulie 1860 cursurile şcolare sunt urmate de 23 de elevi , printre care şi Petru Skileti.11

Lipsa localului de şcoală a determinat plecare profesorului Neculai Nicolau la 18 aprilie 1860 din Buneşti. Colonelul Skiletti, prin adresa din 3 mai 1860, trimisă de la Iaşi Ministerului cultelor şi instrucţiunii publice, aminteşte închirierea caselor pentru şcoală, lipsa profesorului prin plecarea lui Neculai Nicolau, fapt confirmat şi de raportul prefectului ad interim din 16 mai 1860, aflarea casei la dispoziţia noului profesor „oricând s-ar mai înfăţişa”.12 Profesorul Neculai Nicolau semna raportul din 2 iunie 1860, deci revenise la postul ocupat, prin care confirma primirea ordinului de deplasare la Bucureşti „spre a redeschide şcoala”, unde s-a prezentat la 1 iunie 1860. Cât despre localul de şcoală „să lucrează cu ce(a) mai mare grăbire încât sperez că peste zece zile D(umnea)lui posesorul o va da gata cu toate aparatele ei; iar până la finirea scoalei subscrisul au găsit casă şi am început a strânge elevii iarăş(i) la scoală”. Revenirea sa este confirmată şi de Ioan Mârza, prefectul districtului Fălciu la 11 iulie 1860. Casa care servise drept local de şcoală este închiriată pentru perioada 6 iulie 1860 – 7 august 1861.13

Asistăm la începuturile creării unei mici biblioteci şcolare şi răspândirea cuvântului scris în rândurile ţăranilor prin trimiterea a diverse broşuri sau cărţi, cum ar fi broşura Amicul tinerimii, dăruită de Nicolae Istrati, cunoscutul antiunionist.14Se adaugă şi începuturile arhivei şcolii prin primirea documentelor oficiale, cum ar fi circulara Ministerului cultelor şi instrucţiunii publice către corpul profesorilor şi învăţătorilor publici din Moldova, semnată de Mihail Kogălniceanu, ministru ad interim. Ministerul aduce la cunoştinţa profesorului la 28 mai 1860 regularea trimiterii Monitorului oficial pe adresa sa, iar în zilele de Duminică şi sărbători „să se citească de cătră ei în auzul tuturor sătenilor despre dispoziţiunile regulate de Ministerul din lăuntru prin prefectura respectivă.”15

Creţeşti În istoriografia locală este acreditată ideea înfiinţării şcolii

din satul Creţeşti de Jos la 1860.16 Medelnicerul Grigori(e) Popovici, posesorul moşiei Creţeşti,

avea pregătit la 18 iulie 1857 materialul pentru construirea şcolii.17Casa de şcoală era la 30 iulie 1858 „gata din zidărie”, acoperită, netencuită, fără podele şi duşumele.18 Inginerul G(heorghe) Buţă raporta Ministerului la 14 martie 1859 terminarea casei de şcoală din toamna anului 1859 „cu adăugire ca să fie a nu şede(a) casa slobodă şi în părăsire să binevoiască a regula orânduire(a) de profesor, care s-a şi recomandat de către Epitropia Seminariei din Huş(i), pe dumnealui Neculai Constantinescu”.19

Calinic Miclescu Hariupoleos, Locotenent de Episcop al Eparhiei Huşilor (13 noiembrie 1858 -1860), epitropul Seminarului din Huşi, recomandă Departamentului cultelor, la 23 februarie 1859, ca profesor la şcoala din Creţeşti de pe moşia Episcopiei, pe Nicolae Constantinescu, absolvent al Seminarului din Huşi, unul

D.A.N.I.C., F.M.C.I.P. – Moldova, dosar 252/1857, f. 25 10 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 249/1859, f. 3-6 11 Ibidem, f. 37, respectiv 40 12 Ibidem, f. 10, respectiv f. 12, 30 13 Ibidem, f. 25, respectiv f. 30 şi 32 14 Ibidem, f. 13 15 Ibidem, f. 21 16 Const. Lascăr, op. cit., p.11; Opinie preluată şi de Vasile Folescu, Creţeşti. Istorie şi actualitate, Casa Editorială Demiurg, 2003, p. 172 17D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 249/1857, f. 1 18 Ibidem, f. 13 19 Ibidem, f. 19; Vezi şi V.A.Urechia, Scolele sătesci în România Istoricul lor de la 1830-1867 cu anexarea tuturor documentelor relative la cestiune, Tipografia Naţională, Bucureşti, 1868, p. 115 Is

tori

e

Aprilie 2010 7 dintre cei mai buni elevi.1 Profesorul a fost numit la 28 martie 1859.2 Calinic Miclescu Hariupoleos a recomandat la 23 octombrie 1859 pe cliricul Pavel Popoi, absolventul Seminarului, pentru şcoala din satul Adam, districtul Tutova (mănăstirea Adam).3

Cursurile şcolii din Creţeşti s-au deschis la 5 septembrie 1859 „suindu-se şi numerul elevilor până la 14”. În urma examenului elevii au fost promovaţi în clasa a II-a, pentru care erau necesare cărţile specifice anului de studiu.4

Profesorul Nicolae Constantinescu raporta Ministerului cultelor la 20 aprilie 1859 că „a şi luat în a sa dispoziţie clasele de scoală de la Creţeşti cu mobilele: 6 bănci şi 2 crivaturi, însă tabelă, clopotele n-au găsit, şi care şcoală s-au şi deschis la 20 april(ie) strângându-se până acum elevi în număr de 10 .” Şcoala sătească din Creţeşti era pe moşia Episcopiei Huşilor.5 Profesorul Ioan Dumbravă de la Şcoala din Huşi găseşte la Creţeşti 14 elevi prezenţi dintr-un total de 17, din care trei din Creţeşti, iar restul din satele răzăşeşti, potrivit raportului Comitetului de inspecţie a şcolilor din Huşi, trimis Departamentului cultelor şi instrucţiei la 4 iunie 1859.6

Dorinţa procurării unui clopoţel şi a unui orologiu a fost făcută cunoscută Ministerului prin cinci referate înaintate până la 15 decembrie 1859.7 Medelnicerii Grigorie şi Vasilie Popovici, posesorii moşiei Creţeşti în 1860, „prin ale(a)sa lor insuflare de dragoste către sciinţe, precum şi onorul de Patrie D(umnea)lor însuşi însufleţiţi de cele mai profunde sentimente ale onorului de Patrie, însufleţiţi de dorinţa de a vedea progresul şi înflorirea Naciunii Române prin cultură; D(umnea)l(or, pe de o parte spre îndemnul şi a altora au dotat această sco(a)lă cu un Ornic de părete şi un clopoţel”.8

La examenenle pentru semestrul I, fixate pentru zilele de 28-30 martie şi 15-20 aprilie 1860, nu s-a prezentat delegatul însărcinat şi s-au continuat cursurile semestrului II. După însărcinarea iconomului Ioan Râşcanu ca delegat, s-a cerut la 15 iunie 1860 fixarea zilelor de examen.9Examenele pentru semestrul al II-lea secondate de iconomul Ioan Râşcanu s-au desfăşurat la 24 iunie 1860.10

La 1 septembrie 1860 s-au deschis cursurile noului an şcolar cu 20 de elevi, însă „cea mai mare parte din ei sunt încă întrebuinţaţi de către părinţi la culegerea productelor de pe câmp”.11

Şcoala are în serviciul ei un „serv”, desemnat până la 15 aprilie 1860, aşa cum reiese din referatul profesorului Nicolae Constantinescu din 1 martie 1860. Nerepartizarea argatului după această dată s-ar fi datorat scoaterii zacealnicilor de sub autoritatea posesorilor (a se vedea răspunsul posesorului moşiei Creţeşti din 1 mai 1860).12

Calinic Miclescu Hariupoleos, Locotenent de Episcop al Eparhiei Huşilor (13 noiembrie 1858-1860) aminteşte în martie 1860 primirea adresei Ministerului cultelor cu nr. 1400, „atingătoare de urmarea necuviincioasă păşită de preotul satului Creţeşti din districtul Fălciu în privirea sco(a)lei publice din acel

1 D.A.N.I.C., F.M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 135, respectiv 138; Vezi absolvenţii Seminarului din 1858 la Costin Clit, Documente inedite ale Seminarului teologic din Huşi din timpul arhimandritului Melchisedec Ştefănescu (1856-1861) în „Cronica Episcopiei Huşilor”, VII, 2001, p. 286 2 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 196; V.A.Urechia, op. cit., p. 115 3 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 361 4 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 229/1859, f. 10 5 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 229/1859, f. 1 şi 3 6 Costin Clit, Şcoala publică nr. 1 de băieţi din Huşi (1832 - 1949), în Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi, volum coordonat de Costin Clit şi Mihai Rotariu, vol. II, Editura Sfera, 2009, p.291 7 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 229/1859, f. 23 8 Ibidem, f. 35 9 Ibidem, f. 24 10 Ibidem, f. 26 11 Ibidem, f. 35 12 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 249/1857, f. 29, respectiv 33

sat”, în urma căreia a dat ordin protoiereului de a desfiinţa „sho(a)la privată ce s-ar fi ţinut de numitul preot şi al opri de la tot felul de sfaturi necuviincioasă cu care ar putea înpiedica pe locuitori de a lăsa copii să frecventeze regulat la sho(a)la sătească statornicită de guvern. ”13

Conform referatului profesorului Nicolae Constantinescu din 6 octombrie 1859 şcoala a primit harta Europei, globul pământesc şi harta Daciei.14

Nicolae Constantinescu, atestat documentar la 20 februarie 1861 ca profesor la Şcoala elementară din Creţeşti, 15nu primise cataloagele pentru clasele I- III până la 5 februarie 1861,16 se confruntă cu nefrecventarea cursurilor şcolare de toţi elevii, folosiţi de părinţi la muncile câmpului, lipsa lumânărilor pentru iluminat (conform raportului din 1 august 1861), obligaţie neîndeplinită de posesori şi nevoia de mobilier (două mese, două scaune şi un dulap pentru arhiva şcolii).17

G.V. Valesca, inginerul revizor al districtelor Tutova, Fălciu şi Cahul, constată în timpul reviziei şcolii din Creţeşti din 18 martie 1862, „cea mai bună stare”a localului de şcoală şi prezenţa a 48 de elevi la cursurile şcolare: 38 la clasa a I-a, opt la clasa a II-a şi doi la clasa a III-a.18 La 15 aprilie 1863, în timpul inspecţiei realizată Ştefan Botez, revizor şcolar între 1863-1864, se constată existenţa a 87 de elevi, care „sunt foarte buni şi în învăţătură şi moralitate, bine instruiţi. Canţelaria se află în cea mai bună regulă, scho(a)la înzestrată cu toate cele necesare.”19

Ivăneşti Prin decretul cu nr. 6535, Vasilie Bejan este rânduit ca

profesor la 17 iulie 1858 la şcoala din Ivăneşti. Demisia acestuia din 22 august 1858 este argumentată prin distanţa mare de părinţii săi.20 Prin suplica din 8 iunie 1858, Ioan Moga menţionează numirea sa din 8 iunie 1858, ca suplent II la Şcoala publică din Huşi cu un salariu anual de 1200 lei, cerând însă salariul de 2400 de lei sau postul de învăţător sătesc la Ivăneşti.21 Ioan Moga este numit profesor la 13 septembrie 1858.22 Ioan Florescu, absolvent al clasei preparandale de la Institutul Vasilian, prin cererea din 10 septembrie 1858 „văzând că la satul Ivăneşti, ţinutul Huşi, s-a făcut şcoală şi este loc vacant ”solicită şi el postul.23

În raportul din 1 octombrie 1858 Ioan Moga consemna sosirea sa la Ivăneşti la 28 septembrie 1858 când „s-a celebrat solemn deschiderea aceste scoli, făcându-se ag(h)easmă după ieşirea din biserică în fiinţa posesorilor şi a mai multor locuitori locali şi megieşiţi, arătând destule mulţumiri guvernului şi plăcere pentru înfiinţarea aceste scoli”, continuând: „Prin urmare, subscrisul luând ca drept împrumutare 10 abecedare de la profesorul sco(a)lei din Stănileşti, au şi început clasul chiar din 29 a contenitei numai cu şase elevi deocamdată, până după strângere(a) de pe câmp. Iară după strângere(a) de pe câmp, satul acest(a) şi cele răzăşe megieşite care aşteaptă cu nerăbdare deschiderea acestei scoli, vor aduce curând un însămnătoriu număr de scolari.”Preluarea şcolii de la posesor presupune un inventar alcătuit din trei bănci. Ioan Moga urmăreşte atragerea locuitorilor din satul Ivăneşti „spre a da pe fiii lor la sco(a)lă, însă din cauză că sânt fo(a)rte mici în număr şi într-o stare foarte mizerabilă, încât cea mai mare parte din fiii locuitorilor din acest sat au fost întrebuinţaţi până acum la plugurile d(umi)s(ale) posesorului de aice fiind datori, precum şi câţiva ce au stat pe lângă casă au zis că nu pot deocamdată că le trebuie spre agiutorare la nevoile ce au la strângere de pe câmp.” Cursurile şcolare sunt frecventate de şase elevi, urmând ca după strângerea recoltei numărul lor să se ridice la 20, „şi pentru că au mai rămas

13 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 229/1859, f. 20 14 Ibidem, f. 12 15 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 74/1861, f.1 16 Ibidem, f. 5 17 Ibidem, f. 10-12 18 Ibidem, f. 22 19 Ibidem, f. 40 20 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 56-58 21 Ibidem, f. 88 22 Ibidem, f. 195v; V.A.Urechia, op. cit., p. 114 23 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 91 Is

tori

e

Lohanul nr. 12 8din acest sat, au făgăduit că-i vor da cât de curând. Satele răzăşăşti megieşite au tot plecarea spre a da pe fii lor la sco(a)lă, dar le pune p(i)edică însămnătoare cfartirul năeţilor .”1La 1 noiembrie 1858 efectivele elevilor se ridică la 22.2

Salariul profesorului Ioan Moga era plătit din câştiul moşiei datorat de posesorul Petrache Dobre. Sămeşia şcoalelor şi a milelor a solicitat la 13 ianuarie 1859 să-i dea 337 lei şi 20 de parale la 23 aprilie 1859 (Sfântul Gheorghe) din câştiul moşiei fixat la 859 lei.3

Casa şcolii din Ivăneşti era gata la 17 iulie 1858. Se păstrează devizul din 8 iulie 1858 cu materialul folosit pentru construirea localului de şcoală ( o casă).4Reprezentanul Secţiei a I-a din cadrul Ministerului cultelor intervine pe lângă cel a Secţiei a II-a cu privire la raportul Comitetului de inspecţie din Huşi privitor la satul Ivăneşti unde „şcoala nu este gata, fără sală, fără îngrăditură şi fără bucătărie, că la Stănileşti şcoala n-are geamuri, nici cuptor în bucătărie nici masă şi scaune pentru profesor”.5 Prezidentul tribunalului din Huşi găseşte la şcoala din Ivăneşti zece elevi dintr-un total de 24, semnalizează localul de şcoală neterminat şi forţarea participării copiilor la muncile câmpului de către posesor (4 iunie 1859).6Observăm informaţiile contradictorii din documentele epocii cu privire la situaţia localului de şcoală.

Raportul inginerului şi revizorului districtelor Iaşi şi Fălciu din 7 iulie 1860, înaintat Ministerului cultelor, demonstrează că „arătata şcoală este în totul gata, rămâne ca în unire cu administraţia acestui district a Fălciului să facem preţăluire după formele ce să cer”, iar la 6 iunie 1860 „s-a desăvârşit ţăr(ă)monia sfinţirii bisăricii cu hramul Sf(ântul) Neculai ace(a) moşie”.7 Lemnul rămas de la biserica veche este folosit la construirea localului de şcoală, combinat cu lemn proaspăt tăiat din pădure.8

Paharnicul Petrachi Dobre, de origine bulgară, probabil din Huşi, este la 1858 posesorul moşiei Ivăneşti.9 Posesorul moşiei Ivăneşti arăta Ministerului la 12 martie 1859 situaţia existentă, astfel din noiembrie 1858 „au pus în lucrare facere(a) comodităţilor trebuitoare scoalei înfiinţată pe această moşâie, după cerire(a) d(umneavoa)s(tră), afară numai di clopoţăl, fiind că în târgul Huşi răzâdenţa acestul district nu să găsăsc de vânzare asămine(a) clopote”. Achiziţionarea clopoţelului se face din Iaşi.10

Prin suplica din 21 iulie 1859 Ioan Florescu face cunoscută dorinţa sa de transfer la Ivăneşti şi pe cea a profesorului Ioan Moga la Preuţeşti în locul suplicantului.11

Profesorul Ioan Florescu, strămutat de la şcoala din satul Preuţeşti, districtul Suceava, primeşte şcoala din Ivăneşti de la „ecs profesorul” Ioan Moga în „cea mai tristă poziţâie, lipsind cele mai multe obiecte necesare; aşa că nu e cu putinţă a începe cursul”(vezi raportul din 5 octombrie 1859). Casa care deservea ca local de şcoală este lipsită de bagdadie, s-a întrebuinţat scândură de fag verde la podirea încăperilor, îi lipsea un rând de geamuri, uşile sunt crăpate, sunt necesare două sobe, iar la celelalte două lipseau „tacâmurile”, lipsea o tablă, sunt necesare patru bănci pentru înfiinţarea clasei a II-a.12 Nerespectarea contractului şi planului de construcţie a localului de şcoală din Ivăneşti şi lipsa băncilor necesare, deşi s-au confecţionat şase bănci la 29 februarie 1860, se constată şi la 11 martie 1860.13

Prin raportul din 30 august 1860 profesorul Ioan Florescu sublinia situaţia şcolii: „Zidirea casei de sco(a)lă se află cu totul

1 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 196/1858, f. 1-2 2 Ibidem, f. 6 3 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 196/1858, f. 7 4 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 196/1858, f. 8 – 9; V.A.Urechia, op. cit., p.114 5 Ibidem, f. 22 6 Costin Clit, op. cit., p. 291 7 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 250/1858, f. 1 8 Ibidem, f. 44 9 Ibidem, f. 8, respectiv 44 10 Ibidem, f. 18 11D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 169/1858, f. 301-302 12 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 250/1858, f. 26-26v, respectiv 44 13 Ibidem, f. 68, respectiv 72

ruinată de ploi şi în islazu şi aşa de lipsită de cele necesare, încât persoanele ce o vizitează căinează viaţa sa”.14

Raportul profesorului Ioan Florescu din 14 octombrie 1859 evidenţiază imposibilitatea continuării cursurilor şcolare şi inexistenţa condiţiilor de locuire.15 Neîndeplinirea lipsurilor de posesor, lipsa lemnelor şi a cărţilor împiedică continuarea cursurilor şcolare cu clasa a II-a, „cea mai mare parte din elevi, au părăsit şcoala”, dintr-un număr de opt elevi pregătiţi pentru clasa a II-a au rămas doi, iar la clasa a I-a din zece elevi au mai rămas cinci. În perioada rece şcoala nu este frecventată de elevi.16

Profesorul Ioan Florescu, conform raportului din 20 noiembrie 1859, a „întrebuinţat diverse sârguinţe şi propagande de a atrage inimile locuitorilor din acest sat, ba chiar şi acelor de prin satele megieşite, de a da pe fii lor la scoală, arătându-le totodată şi folosul ce pot căpăta de la ea.” Rezultatele sale şi covingerea părinţilor pentru frecventarea şcolii de copii sunt nule odată cu sosirea frigului, copii „neavând haine şi încălţăminte” părăsesc şcoala. Apar divergenţe între profesorul Ioan Florescu şi posesor, cel din urma face afirmaţii, precum „în această sco(a)lă se învaţă şerlatanii ” iar „religia e în părăsire”.17 Prin suplica din 16 aprilie 1860 posesorul Petrache Dobre se tângueşte guvernului: „Profesorul de la scoala publică de pe această moşie, departe de a se conforma la instrucţiile cei sânt date pentru a insufla pe lângă învăţătură şi morala necesarie la tot omul şi departe de a se păzi de necuviinţi ce ar putea revolta spiritul liniştit a locuitorilor şi îi po(a)rtă cu feliuri de sofisme şi rău chip sufletesc până acolo de a se revolta asupra aşăzământului ţării”, cerând în acelaşi timp strămutarea profesorului Florescu. Cercetarea conflictului cade în sarcina iconomului Ioan Râşcanu care refuză cu eleganţă la 3 mai 1860.18

Nefrecventarea cursurilor şcolare se datorează în opinia profesorului Florescu, exprimată prin raportul din 28 aprilie 1860, „din cauza d(umi)sale posesorului, căci de la fondarea acestei scoli, nici într-un timp n-au mai vizitat-o şi nici cel puţin au îndemnat pe locuitori de a da pe fiii lor la ea; ci din contra au aruncat cuvinte despreţuitoare în fiinţa lor, asupra ei, zicând: că în această scoală se învaţă latinii, etc. că cu modul acesta să-i poată ave(a) d(umnea)lui în locul său”. Profesorul s-a „silit prin diverse propagări atât în biserică cât şi în particular de a contrazice cuvintele cele brutale exprimate de către acest posesor şi totodată a le atrage inimile lor către ea.” După ridicarea efectivelor la 31 de elevi „posesorul văzând că locuitorii îşi dau copiii lor la ea şi nu-i mai dă d(umi)sale la bătut popuşoi, la pluguri etc., apoi au început în timpul iernii a nu trimite lemne pentru încălzire, a nu face un număr de bănci ce necesita, a nu repara sobele şi a le pune tacâmuri…”Examenul din iunie 1860 s-a desfăşurat în prezenţa delegatului Ministerului cultelor „unde în fiinţa sa şi a locuitorilor săteni s-a finit examenul cu un Nº de 31 elevi”. În lunile iulie şi august părinţii nu-şi pot lăsa copii la şcoală „din cauză că sunt mizeri cu totul şi prin urmare i-au întrebuinţat la munca câmpului, încât şcoala stă acum în nefuncţiune (vezi raportul din 15 iulie 1860).“19

Prin introducerea predării Ceaslovului şi Psaltirii „s-a văzut un mare îndemn pentru locuitorii săteni, iar mai ales pentru răzăşi de a da pe fii lor la şcoală”. Condiţiile de studiu sunt deplorabile la 18 ianuarie 1860: existau trei bănci deteriorate, copii stau în picioare, se practică plata argatului de către profesor din octombrie 1859, cu 25 de lei lunar.20

Cererea profesorului Ioan Florescu din 22 septembrie 1860, reflectă suferinţele şi lipsurile sale timp de doi ani, statutul de victimă şi nu de profesor, lipsa lemnelor în mijlocul iernii, oferirea adăpostului de către locuitori, situarea şcolii în centrul satului „în islaz” fără sobe, lemne, argat şi elemente de progres, intervenţia Ministerului cultelor pe lângă Prefectură, nefuncţionarea şcolii în cea mai mare parte a iernii, aprovizionarea de către posesor cu

14 Ibidem, f. 84 15 Ibidem, f. 30 16 Ibidem, f. 35; Vezi şi D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 196/1858, f. 19 17 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 250/1858, f. 44 18 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 196/1858, f. 32 19 Ibidem, f. 37 20 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 250/1858, f. 58 Is

tori

e

Aprilie 2010 9 „câte un car de dărmături cu condiţia să ajungă o săptămână ”(lemne), dorinţa de transfer ca profesor la Şcoala publică din Vaslui, la clasa a II-a. „Înaltul guvern m-a trimis aice, şi dar ca Român trebuie să sufăr orice nenorocire pentru binele comun”, conchide în cele din urmă.1 Cererea de „strămutare” sau posibilitatea demisiei sunt reluate de profesorul Florescu.2

Profesorul Costache Arapu soseşte la şcoala din Ivăneşti la 25 octombrie 1860. Cataloagele clasei a III-a sunt necesare la 3 noiembrie 1860. Şcoala este frecventată la 1 decembrie de 21 de elevi şi zece eleve (12 elevi şi zece eleve în clasa a I-a, şase elevi în clasa a II-a şi trei elevi în clasa a III-a).3

Raportul profesorului Costache Arapu din 1 februarie 1861, menţionează frecventarea şcolii de 25 elevi şi zece fete. Dintre elevi patru nu au mai venit la şcoală din cauza reticenţei părinţilor. Raportul din 1 martie 1861 atestă 22 de elevi; 13 în clasa a I-a, şase în clasa a II-a şi trei în clasa a III-a.4 Frecventarea cursurilor şcolare a încetat în totalitate, conform raportului din 18 iulie 1861, enumerându-se printre cauze: lipsa mijloacelor materiale ale părinţilor, folosirea copiilor la strângerea recoltei. Aflat în imposibilitatea desfăşurării activităţii didactice, profesorul s-a retras la Prut unde face „feredei pentru repararea sănătăţii struncinate”.5

Deschiderea cursurilor şcolare la 1 septembrie 1861 cu 15 elevi presupune şi sfinţirea apei de preot.6 Ministerul aduce la ştiinţa judeţului din satul Ivăneşti demisia profesorului Costache Arapu din 23 octombrie 1861 şi rânduirea în locul său a profesorului Petru Pavlovu,7 al cărui raport din 29 octombrie 1861 înregistrează începerea şcolii cu zece elevi.8

Scoposeni Prefectul Dimitrie Nica răspunde Ministerului cultelor la 15

august 1860: „La depeşa Nº 8835 se răspunde că după încredinţarea luată de la subprefect, care se prilejise a fi în camera de primirea depeşei, scoala nu este la Scoposeni, că exposesorul D(umnealui) Hristodur Esarhu e cu domiciliul la Putna. Dară de odată ce se înfiinţează scoala în casa de posesie, care nu poate fi mai bine ocupată pe când sânt locuitorii actuali posesori”.9Ministerul face cunoscute prefecurii că exposesorul moşiei Scoposeni nu a făcut şcoală şi s-a scris subprefectului de ocol ca împreună cu G(h)eorg(h)e Buţă „să cerceteze împregiurarea ce au împiedicat facerea acelei scoli”, fără a se primi un răspuns în acest sens.10

Referatul din 27 septembrie 1860 oferă unele informaţii, conform cărora „D(omnul) Hristodulo Esarhu, fostul posesor al moşiei Scoposeni, neclădind încăperile pentru scoala la care era obligat prin contract, i s-au făcut invitare încă de la 5 sept(embrie) ca până în termen de 15 zile să dea dovezi că a început clădirea, căci de nu se va mijloci la Ministeru(l) Lucrărilor Publice a clădi o asămine(a) casă pe conta D(umi)s(ale) fostului posesor, însă până acum nu a mai răspuns”.11

Potrivit raportului din 27 septembrie 1860 a profesorului Ioan Joldescu, rânduit la Scoposeni, la sosirea sa nu a găsit şcoala „făcută” de posesorul moşiei, accentuează buna sa înţelegere cu locuitorii şi menţionează existenţa în sat a unor case cu două odăi în care a locuit posesorul, lipsa ferestrelor şi a gardului şi necesitatea reparaţiilor acestora.12Profesorul Ioan Joldescu a fost rânduit la şcoala din Scoposeni la 7 septembrie 1860. Odată sosit, constată lipsa localului de şcoală clădit, începe cursurile şcolare în două odăi ce au servit ca locuinţă posesorilor cărora Ministerul le-a dat ordin pentru a le repara, însă posesorii pretind de la profesor 20

1 Ibidem, f. 64 2 Ibidem, f. 94 3 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 196/1858, f. 51 4 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 50/1861, f. 1-2 5 Ibidem, f. 7 6 Ibidem, f. 10 7 Ibidem, f. 12 8 Ibidem, f. 14 9 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 284/1859, f. 8 10 Ibidem, f. 13 11 Ibidem, f. 20 12 Ibidem, f. 22

de galbeni pentru odăi „zicând că nu au îndatorire prin contract nici de a clădi case de şcoală, nici a de ţine scoală întru acele odăi, ci numai a purta de grijă de scoală” (vezi raportul din 28 aprilie 1861).13

Cursurile şcolare din Scoposeni sunt deschise de profesorul Ioan Joldescu la 1 octombrie 1860.14

Raportul profesorului Ioan Joldescu din 28 noiembrie 1860 evidenţiază inexistenţa condiţiilor necesare studiului, lipsa băncilor, existenţa ferestrelor din hârtie, lipsa gardului din jurul şcolii, iar cel din 21 ianuarie 1861 ne arată opoziţia posesorului faţă de asigurarea lucrurilor necesare bunului mers al şcolii, inexistenţa scaunului şi mesei pentru profesor, confecţionarea băncilor şcolare din lemn de plop verde, lipsa tabelei de exerciţii, suplinită de un „banc de scris la nisip”, ferestrele din hârtie şi uşile în stare proastă.15 La 23 martie 1861, plângându-se de posesor susţine că „ograda şcolii nu e alta decât ocolul vitelor dumilosali, care stau zi şi noapte în uşă”, lipsa porţii şi existenţa gardului „dărâmat”.16

Prefectul Dimitrie Nica aminteşte Ministerului la 22 august 1861: „Dupre strămtorirea ce s-au făcut posesorilor moşiei Scoposenii au făcut obiectele trebuitoare pentru scoala din acel sat precum serveşte de dovadă adiverinţa profesorului zisei scoli, pe care cu respect vă prezint în original spre informare şi deplinirea oficiei Nº 3708”. Adeverinţa a fost eliberată la 20 iulie 1861.17La 22 septembrie 1861 profesorul Ioan Joldescu comunică Ministerului prin raportul său, neglijenţa manifestată la repararea caselor de şcoală, casele neîngrijite, sobele ruinate, casa descoperită în care plouă, gardurile ruinate şi neaprovizionarea cu lemne,18aspecte reluate şi în raportul din 19 octombrie 1861.19Prefectul D. Miclescu trimite Ministerului la 23 noiembrie 1861 în original, adeverinţa profesorului din 19 noiembrie 1861, de constatare a reparaţiilor efectuate.20Starea proastă a localului de şcoală, neefectuarea reparaţiilor, atitudinea posesorilor, constituie tematica rapoartelor trimise Ministerului până în mai 1863.21

Pentru elevii Getu Timofte, Constandiniu Vasile, Ouatulu Lupul şi Sardariu Matei, care „merită de a învăţa ob(i)ectele clasei a doua”, profesorul Ioan Joldescu cere Ministerului, la 22 septembrie 1861, oferirea gratuită a cărţilor necesare.22Cărţile necesare pentru urmarea cursurilor şcolare din clasa a II-a nu puteau fi procurate de părinţii lipsiţi de mijloace financiare, motiv pentru o nouă intervenţie a profesorului Ioan Joldescu pe lângă Minister, la 19 octombrie 1861.23Intervine în favoarea elevilor Constandiniu Pavel şi Getu Timofti la 12 mai 1862.24

Stănileşti Constantin Lascăr susţine înfiinţarea şcolii din Stănileşti la

1859 sub conducerea profesorului Al. Bucur.25 Ştefan Plugaru preia informaţiile eronate ale inspectorului şcolar Constantin Lascăr, privind anul înfiinţării şi primul profesor, sugerând ocuparea postului după Al. Bucur de profesorul Irimia Donea „în anul şcolar 1863-1864.”26 Irimia Busuoic, directorul şcolii din Stănileşti din 1 noiembrie 1926, funcţiona şi la 1942, în lucrarea Monografia satului Stănileşti, prezentată în cadrul inspecţiei speciale din 9 ianuarie 1942, susţine deţinerea conducerii şcolii de Irimia Donea între 1859-1874 (?), urmându-i Al. Bucur între 1874-1879. Al. Bucur, în nici un caz, nu a putut fi primul profesor al

13 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 65/1861, f. 28 14 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 284/1859, f. 37 15 D.A.N.I.C., M.C.I.P.-Moldova, dosar 65/1861, f. 1, respectiv 3 16 Ibidem, f. 28 17 Ibidem, f. 32-33 18 Ibidem, f. 38-38v 19 Ibidem, f. 42 20 Ibidem, f. 52-53 21 Ibidem, f. 70-71, 73, 76, 78 22 Ibidem, f. 36 23 Ibidem, f. 46 24 Ibidem, f. 56 25Const. Lascăr, op. cit., p.10 26 Ştefan Plugaru, Istoricul Şcolii Stănileşti, judeţul Vaslui, în „Lohanul” Revistă cultural-ştiinţifică, Huşi,, Anul III, nr. 2(8), aprilie 2009, p. 29 Is

tori

e

Lohanul nr. 12 10şcolii din Stănileşti.1

Primul profesor repartizat la şcoala din Stănileşti a fost Pandele Brădescu, născut la Bârlad în anul 1839, în vârstă de 19 ani, fiul lui Ioan Brădescu, admis la clasa preparandală la 10 septembrie 1857,2aflat la 23 iunie 1858 pe lista preparanzilor recomandaţi pentru a fi profesori săteşti.3 A fost numit la 12 iulie 1858 iar „casa de şcoală a fost gata în anul 1858”.4Raportul profesorului Pandele Brădescu din 26 august 1858, pune în evidenţă primirea decretului şi oficiei de deplasare în satul Stănileşti, contactul cu satul unde „diîndată au şi păşit, după care, înfâţişându-ne cu adresa Onorab(ilului) Ministeriu cătră posesorul a acelui sat [şters] d(umnea)lui spătar(ul) Niţă Hasnaş,”mulţumirea posesorului Niţă Hasnaş pentru înfiinţarea şcolii, primirea claselor de şcoală, cu excepţia mobilerului neconfecţionat la acea dată, promisunea confecţionării mobilierului în trei – patru zile, stabilirea sa în una din odăile casei de şcoală şi atitudinea locuitorilor care arată „destulă bucurie şi mulţumire”.5

Raportul profesorului Pandele Brădescu din 9 septembrie 1858, oferă informaţii despre începuturile şcolii din Stănileşti. Astfel, după instalarea sa la Stănileşti, Pandele Brădescu începe cursurile cu un număr de 15 elevi. Copii preotului, dascălului, fruntaşilor şi chiar a unor locuitori din sat cunosc alfabetul, „însă scris de mână”, iar copii în vârstă de 5-7 ani, cu părinţi săraci, nu au cunoştinţe. Mobilierul şcolii este alcătuit din opt bănci, un scaun şi o „tabelă pe picioare pentru descrierea literelor”.6

Cererea profesorului Pandele Brădescu din 2 aprilie 1859 reflectă neachitarea lefii cuvenite pe o perioadă de trei luni.7 În acest sens se adresează D(imitrie) Sturza spătarului Ioan Hasnaş, posesorul moşiei Stănileşti, la 4 aprilie 1859: „În conta câştiului ce aveţi a da pentru posesia acei moşii la termenul de 23 april(ie) anul curent 1859, Ministeriul acesta al cultului şi al Instrucţiei Publice cu Onor vă pofteşte să binevoiţi a slobozi suma de şapte sute no(u)ă şi cinci lei”.8

Muncile câmpului au ca urmare deschiderea şcolii din Stănileşti la 1 noiembrie 1859 şi nu la 1 octombrie 1859, data fixată pentru acest eveniment (Vezi raportul din 3 noiembrie 1859).9

De la 15 elevi, cât avea şcoala la 9 septembrie 1858, efectivele se ridică la 39 de elevi la 16 decembrie 1858, dar „cei mai micuţi şi sărmani nu frecventează scoala din cauza timpului iernii, unii mai mari din cauza treburilor”. Frecvenţa şcolară este asigurată de 30 de elevi, cu care profesorul Pandele Brădescu a format clasa a I-a Elementară, alcătuită din Secţiunea I începătoare şi Secţiunea II.10 La începutul anului şcolar 1859/1860 întâlnim clasa a I-a (12 elevi) şi clasa a II (10 elevi). Printre elevi regăsim pe Mihail Jomir, născut la 1851 la Stănileşti, fiul pitarului Ion Jomir, proprietarul moşiei Săratu, statornicit la Stănileşti, intrat în şcoală la 1858; Costache Pruteanu, născut la 1851, fiul iconomului G(h)eorg(h)e Pruteanu, preotul satului Stănileşti, intrat în şcoală la 1859; Alecu Pruteanu, fiul aceluiaşi preot; Ioan Smeu, fiul dascălului Zaharia Smeu; Grigore Hasnaş, născut la 1850, fiul spătarului Niţă Hasnaş.11

Ioan Dumbravă şi prezidentul municipalităţii Huşi găsesc la 4 iulie 1859 în şcoala de la Stănileşti 20 elevi prezenţi dintr-un toatal de 39.12

Raportul directorului Institutului preparandal din 23 septembrie 1859, către Minister, referitor la numirile şi transferurile personalului didactic, consemnează: „D(omnul)

1 Costin Clit, O monografie în manuscris a şcolii din satul Stănileşti în „Cercetări istorice”Revista profesorilor de istorie din judeţul Vaslui, Anul III, nr. 5, februarie 2009, p.16-17 2 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 28; 3 Ibidem, f. 19v 4 Ibidem, f. 195; Vezi şi V.A.Urechia, op.cit., p. 114 5D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 5 6 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 187/1858, f. 1 7 Ibidem, f. 10 8 Ibidem , f. 14 9 Ibidem, f. 15 10 Ibidem, f. 10 11 Ibidem, f. 16 12 Costin Clit, op. cit., p. 291

Brădescu Pandele să se strămute de la satul Stănileşti, ţinut(ul) Fălciului, suplent la Herţa, în locul său să vină Movileanu George”.13 Prefectul Ioan Mârza raporta Ministerului, la 12 octombrie 1860, lipsa profesorului Pandele Brădescu „fiind dus de un timp la Iaşi, nu s-a mai întors.”14

Îi urmează Ieremia Donea, atestat şi la 28 octombrie 1860.15Ieremia Donea raporta Ministerului la 18 septembrie 1860: „La 3 septem(brie) a anului present Dum(nealui) subprefectu(l) a acestui ocol a invitat toţi locuitorii spre a se aduna la scoala din citatul sat, unde a şi făcut sfinţirea apei, iar la finitu le-a făcut un cuvânt prin care s-au sfătuit spre aşi da copii la scoală”.16

La sosirea sa, localitatea Stănileşti număra aproximativ 300 de locuitori, potrivit raportului din 5 noiembrie 1860. Cea mai mare parte a locuitorilor sunt reticenţi faţă de frecventarea cursurilor şcolare de copiii lor. Intervenţia profesorului Ieremia Donea şi a posesorului Niţă Hasnaş nu fac decât obţinerea unei amânări până la finalizarea muncilor câmpului. Se propune plata unei amenzi în cazul nefrecventării cursurilor şcolare.17

Prin raportul din 21 martie 1861, profesorul Ieremia Donea se plângea Ministerului de stadiul de pregătire al elevilor, nepregătiţi pentru clasa a II-a deoarece „în timp de şapte luni de zile i-am învăţat numai 12 pagini”, motivul fiind lipsa cărţilor necesare studiului.18

Raportul din 28 noiembrie 1860 atestă confruntarea locuitorilor din Stănileşti cu o epidemie de râie de nouă luni de zile, de care s-au molipsit şi satele megieşe. Se cere intervenţia „fizicului” (medicului) ţinutal.19

Redăm cea mai mare parte a suplicii obştii locuitorilor satului Stănileşti din 24 aprilie 1862, potrivit căreia „cu mare bucurie am aşteptat venirea unui professor la şcoala înfiinţată pe această moşie a clerului, luminându-ne prin învăţătura sa fii şi fiicele clasei aceştii nenorocite şi au fost purure(a.) Domnule director,Dumnezău ca cel puternic, negreşit că au […] ruga măcar a unora din acest popor de 200 la număr şi insuflând sfântul din în sâncera inimă acestui Onorat director de au trimis bun profesor pe dumnealui P(andele) Brădescu la anul 1859 şi s-au statornicit numai a învăţa copii fără să fie ocupat cu altile particulare. Pe vreme(a) de atunci (a) D(umnealui) Director, copii sătenilor erau ca sălbaticii, nu ştie ce este profesorul, fugeau de el. Dumnealui Brădescu văzând inimă bună asupra copiilor de ţăran s-au ocupat învăţându-i cu cuvântul, i-au vânat cu duhul blândeţilor, de în scurt timp ş(i-)au îndistulat şcoala de copii şi fete, las(ă) că copii adunase mulţi în şcoală, dar să sârguia ziua şi noaptea cu ei învăţându-i de se bucura părinţâi lor şi oricare naţâi, fiind du(misa)le ca o adivărată mamă. La bisărică îi duce(a) regulat, la casâle părinţilor îi trimite tot regulat. În anul 1860 în sămestru(l) de iarnă, luna octombrie, ne-am văzut unul Irimia Doni(a) invitându-să că a fost rânduit de profesor la satul Măcăreşti şi pentru că-i aproape de părinţi şi de rude a făcut schimb cu d(omnul) Brădescu. Am gândit Domnule director că şi acesta va fi ocupat ca cealalant. Nu, dom(nule) director că tocmai când era timpul cel mai nimerit a stărui între copii, atunci mai vârtos se ocupă făcând lucruri pentru vânare(a) animalelor, se ocupă făcând voiagiuri pe la rude, până când copii au părăsit şcoala, vâzându-se săraci de învăţătura acum pe anul al 2 le s-a ocupat cu vânătoare(a) iarăşi când trebuie a să zăbovi cu copii, fiind timpul iernii, pentru că iarna sântem liberi, iar vara sântem acoperiţi cu feliurite nevoi”. Sătenii reclamă subprefecţilor de ocol regularea schimbării profesorului Irimia Donea. Suplica este semnată de Toader Căruţoiu, Gheorghe Popa, Toader Munteanu, Ioan, Vasâle Pândariu, Lupu Rotaru, Andronache Sălitră, Vasâle Pruteanu, Anton Oancea, Ioan Sandu Ţifu, Niţă Anton, Vasâle Munteanu, Andronache Cărugioi, Gheorghe Gheucă, Ioan Oancu, Ioan Sălitră, Neculai Bugeag, Dumitru Sandu, Niţă Tudosă, Gheorghe Armănu, Vasâle, Ioan Coşug, Costache Prodan şi Niţă Oistan(?). Suplica este întărită de Lazăr Răci, Neculai Sandu, Costandin (?), judeţii

13D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 169/1858, f. 316v 14 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 187/1858, f. 32 15 Ibidem, f. 36 16 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 64/1861, f. 8 17 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 187/1858, f. 42 18 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 64/1861, f. 1 19 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 187/1858, f. 56 Is

tori

e

Aprilie 2010 11satului, şi vornicul Gavril Capşu. Menţionăm şi aplicarea peceţii satului.1

Profesorul Irimia Donea, prin raportul din 25 iunie 1863, atrăgea atenţia Ministerului despre necesitatea facerii din nou a trei sobe şi două hogeacuri în şcoală şi împotrivirea posesorului.2

Văleni Copii din satele Viltoteşti, Văleni şi Dodeşti învăţau în satul

Băseşti, pe la 1830, sub îndrumarea dascălului Gh. Balaur, Ceaslovul şi şi Cântările bisericeşti, urmându-i Anton Buză şi Gh. Codrescu ca îndrumători.3

Lista lămuritoare asupra deschiderii şi rânduirea profesorilor la şcolile săteşti, întocmită la 1858, oferă câteva informaţii, potrivit cărora: „Casa de sco(a)lă nu este, nefiind prevăzută în contract, însă sco(a)la se ţine după declaraţia D-sale posesorului din 17 Mart(ie) 1857 în o casă locuitore(a)scă din satu, dar pe care acum nu voieşte a o mai da”. Profesorul sătesc a fost numit în noiembrie 1858 cu decretul nr. 11961, fiind absolvent al Seminarului din Huşi.4

Vicoleni Teodor Dabija a sosit la şcoala din Vicoleni în virtutea

decretului 454 din 18 ianuarie 1862 şi a început a funcţiona de la 1 februarie 1862 cu un efectiv de 15 elevi, realităţi care rezultă din raportul său înaintat directorului Ministerului la 12 iunie 1862. 5

Prefectul Dimitrie C. Nica aminteşte directorului din Minister, la 9 februarie 1862, rânduirea şi instalarea ca profesor a lui Teodor Dabija la şcoala de pe moşia Vicoleni. Teodor Dabija, profesorul Şcolii publice din Vicoleni cere la 26 ianuarie 1862 posesorului moşiei, un servitor şi lumânări, care la rândul său „a răspuns că prin contract îi obligat a da un argat dintre volnicei slujbaşi ai moşiei, iară acum fiind ridicaţi de la posesori, de aceea ro(a)gă pe onor(atul) Minis(ter) să binevoiască al îndatori de ai da lumânări şi servitorul necesar”. Teodor Dabija face cunoscută la 21 martie 1862 necesitatea unui „ornicu de părete, clopotu şi sigilu”,6 iar la 30 septembrie 1862 nevoia hărţilor Dacia şi Europa.7

Pentru perioada 1 februarie- 1 octombrie 1862 nu i se plătise „onorariul” până la 2 octombrie 1862.8

Prefectul Dimitrie C. Nica informa Ministerul la 23 decembrie 1862 de jalba profesorului Teodor Dabija înaintată subprefectului ocolului Prut „cum că nu vroeşte să îndatorească pe locuitori ai da un servitor conform regulamentului comunal.”Prefectul vede în regulament „numai conservarea scoalei de cătră judeţu, eră nu şi tocmirea unui servitor necesar”.9

Anexă 1858 oct(ombrie). Jurnal Avându-se în privire că cea mai importantă legiuire pentru

ţară este acea prevăzută de secţia I, Lit(era) a, din regulamentul şcolar unde prin § 14 se legiueşte înfiinţarea de şcoli elementare pentru a înzestra pe fiii locuitorilor cu cunoştnţe neapărat trebuitoare stării lor şi a forma din ei gospodari buni şi oameni cu frica lui Dumnezeu.

Avându-se în privire că prin § următoriu sub Nº 16 se prevăd acum de odată formarea unor asemene(a) şcoli, câte una în fiecare ocol, prin urmare în număr de 63 şi se vor aşeza în satele cele mai înpoporate din centrul ocoalelor.

Avându-se în privire că pentru a se face un început şi a se da un exemplu numai puţin în privire(a) celor prevăzute de acelaşi § 16 pentru moşiile clerului, pe lângă măsurile luate pentru clădirea de case de şcoală pe la toate moşiile clerului, atât pământene cât şi cele închinate, Subscrisul a izbutit până acum a deschide la 1 septembrie contenitu un număr de 25 şcoli săteşti pe la osebitele

1 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 64/1861, f. 9, respectiv 12 2 Ibidem, f. 20-21 3 Const. Lascăr, op. cit., f. 9 4 V.A.Urechia, op.cit., p. 115 5 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 36/1862, f. 6 6 D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 36/1862, f. 2, respectiv 5 7 Ibidem, f. 11 8 Ibidem, f. 13 9 Ibidem, f. 25

moşii, care acum se şi găsesc toate funcţionând. Avându-se în vedere că pentru târgurile din nou înfiinţate

dupre lista primită de la Ministerul de finansu pe lângă adresa Nº 6661 din anul curent 1858, s-au făcut mijlocire la Ministerul din lăuntru prin adresa Nº 7012 pentru a se executa pe proprietari a înfiinţa şcolile cerute de acelaşi § 16 pe temeiul declaraţiilor păstrate în arhiva Ministeriului din partea unor asemene(a) feţe.

Având în privire că în urmarea celor de mai sus supuse numai pentru înfiinţarea şcolilor de ocoale nu se găsesc încă luate măsuri de aproape.

Subscrisul recomendează prin aceasta secsiei reaspective a înainti de îndată următoarele lucrări.

1) Să se ordoneze tuturor administraţiilor ca să chivăcească pentru fiecare ocol satul cel mai potrivit în care s-ar pute(a) aşeza şcoala elementeră conform celor prevăzute de mai sus citatul § Nº 16 după care Administraţia să raporteze atât de numele satului cât şi de numărul fălcilor şi a populaţiei lui precum şi numele proprietarului.

2) Îndată ce se va primi asemene(a) ştiinţă să se facă şi de o parte îndemnare proprietăţii a pune în lucrare case de şcoală, iar Administraţia se va recomenda a executa asemene(a) lucrări aşa încât până la 1 septembrie anul viitoriu 1859 toate asemine(a) case să se găsască gata înpreună cu mobilaţia trebuitoare după anume plan.

3) Pentru pregătirea unui anume plan se va pune în însărcinare(a) arhitectului Costanovici recomenduindu-se a prevede(a) toate trebuinţele unui aşăzământ destinat pentru şcoală.

4) Un asemene(a) plan după ce se va pregăti, se va supune aprobării Sfatului spre încuviinţare, cerându-se totodată dizlegare şi de cătră cine urmează a se plăti lefile profesorilor şi cheltuielile scoalilor.

5) Secţia respectivă va ave(a) osebită îngrijire pentru mânarea şi [….] tuturor lucrurilor cerute până la definitiva înfiinţare şi deschidere a unor asemine(a) şcoli de ocoale în întreg numărul de 63 prevăzut de mai sus citatul § 16.

<ss> Dimitrie A. Cantacuzino D.A.N.I.C., M.C.I.P. – Moldova, dosar 193/1858, f. 1-2

Din istorie învaţă cine poate Prof. Valeriu Neştian - Iaşi Continuare din pagina 1.

ltele sunt insidios comandate de cercuri internaţionale interesate a difuza neadevăruri şi calomnii cu orice preţ; fie pentru a culpabiliza drastic, fără drept de apel,

anumite acte reprobabile ale unor„extremişti de dreapta“, fie pentru a justifica persecuţiile perpetue împotriva legionarilor. O cunoaştere reală a faptelor şi personalităţilor implicate în Mişcarea Legionară nu se poate obţine nici din lucrările unor duşmani interni („dizidenţi“) ai Legiunii, dezinformatoare, tendenţioase .

Adevăratul curs al unei istorii frământate şi contrariante, îndeosebi pentru elitele intelectuale şi politice actuale, credem că trebuie restabilit prin explicarea substratului inteligibil format din înlănţuirea firească de la cauză la efect a faptelor.

Pentru ce a avut loc o anume acţiune legionară? Care au fost reacţiile ei în tabere diverse? Şi invers, ce gen de acţiuni au întreprins forţele opuse şi cum s-au apărat de ele purtătorii de cămăşi verzi? Teroarea, actele de violenţă fost au ele unilaterale, doar dinspre dreapta radicală? Care este distribuţia reală a responsabilităţilor în conflicte şi şocuri, spontane sau deliberate, şi care e tributul de vieţi omeneşti plătit de legionari şi de contralegionari? Fără asemenea conexiuni intime din cadrul tranziţiilor produse la un moment dat, orice discuţie pe această temă este sterilă, superfluă, manipulatorie.

În altă ordine de consideraţiuni, pentru menţinerea unei linii de corectitudine şi claritate, trebuie operată o distincţie precisă când e abordată problema legionară:

AIs

tori

e

Lohanul nr. 12 12

a. Mişcarea Legionară – ca fenomen sufletesc, spiritual, moral, cu vaste implicaţii sociale şi de ordin cultural;

b. Mişcarea Legionară Garda de Fier, Partidul „Totul pentru Ţară“ - ca fenomen politic (formaţiune politică).

Fondatorul Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938) stabilea: „Mişcarea Legionară, înainte de a fi o mişcare politică, teoretică, financiară, economică etc. este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt să iasă un erou“ (în sens de persoană care se distinge prin curaj, prin abnegaţie deosebită în împrejurări grele sau în muncă).

Iar Horia Sima (1906-1993), urmaşul său de drept, indica: „Mişcarea Legionară aşează educaţia pe planul întâi al preocupărilor sale. Toate celelalte activităţi ale ei pot să-şi înceteze ritmul, să dispară chiar la un moment dat, dacă sunt împiedecate să se manifeste. Singură, activitatea educativă nu se stinge niciodată (…), ea explică însăşi raţiunea de a fi a Mişcării: formarea omului nou“ (în accepţie creştină, neotestamentară).

De aceea, piatra unghiulară de la care ea porneşte este omul, nu programul politic. Mai întâi reforma omului şi apoi reforma programelor politice. Lucru pe care numeroşi istorici, analişti politici, critici şi persoane neavizate sau de rea credinţă îl escamotează, deformând esenţialul. Anume, fundamentul ei creştin şi naţionalist.

Bucuria resimţită de români prin realizarea unităţii naţionale la 1918 fu umbrită de apariţia pericolului ateo-comunist la frontiera orientală a ţării. După căderea Rusiei în mâinile bolşevicilor, întreaga Europă Centrală era expusă să suporte aceeaşi soartă. De aceea, în vara anului 1919, armata română a fost nevoită si ducă lupte înverşunate pe Tisa împotriva forţelor dictatorului roşu Bela Kun, care stăpânea Republica Sovietică Ungară, zdrobindu-le în cele din urmă. Un an mai târziu, mareşalul Pilsudski înfrângea pe Vistula trupele bolşevice care invadaseră Polonia. Tulburări asemănătoare la Bremen şi în Bavaria.

În urma acestor două campanii militare, din Sudul şi Nordul Carpaţilor, căile de penetraţie a comunismului spre Europa Centrală au fost tăiate. Clica bolşevică de la Moscova, trebui să amâne pentru mai târziu planurile ei de cucerire a bătrânului nostru continent. Dar pentru România ameninţarea persista. De peste Nistru, veneau neîncetat agenţi sovietici, trimişi cu misiunea de a provoca tulburări în interiorul patriei noastre şi de a antrena masele populare într-o acţiune revoluţionară împotriva statului român. Profitând de situaţia confuză ce caracteriza perioada postbelică, comuniştii voiau să împingă ţara într-un război civil.

Iaşul, vechea capitală a Moldovei, părea comisarilor

1 Fundaţia profesor „George Manu“, (www.fgmanu.ro) [G.F.] 2 Almanachul P.A.S. (Pagini agicole şi sociale), 1925, p. 60. [G.F.]

bolşevici cel mai favorabil teren pentru declanşarea insurecţiei. Acest oraş suferise teribil în timpul războiului, când un număr apreciabil de refugiaţi s-au masat acolo. El fusese şi cel mai expus propagandei comuniste, întrucât de-a curmezişul lui se scurgeau în debandadă trupele ruseşti din Moldova, care treceau apoi dincolo de Prut şi Nistru, atinse de febra roşie.

Chiar în acest oraş, în care bolşevismul contamina toate păturile sociale, de la muncitori până la intelectuali de elită, apăru tânărul student anticomunist Corneliu Zelea Codreanu, fervent naţionalist.

El se născuse la Iaşi (în 13 septembrie 1899), îşi petrecuse copilăria şi făcuse mai multe clase primare şi secundare la Huşi, unde tatăl său, Ion Zelea Codreanu (originar din Bucovina, având strămoşi pădurari) era profesor de liceu. Casa

acestuia se afla pe strada Gării, pe locul unde astăzi este noul Spital municipal Huşi. Corneliu Codreanu urmase o parte a studiilor secundare la Liceul Militar de la mănăstirea Dealului, participase ca voluntar în campania militară ofensivă a armatei române din Valea Oituzului; ca după aceea să intre în Şcoala Militară de Infanterie din Botoşani, absolvită cu gradul de sublocotenent şi să-şi termine liceul la Huşi.

În martie 1919, el adună vreo 20 de colegi de şcoală de la „Cuza Vodă“ în pădurea Dobrina, pentru a se hotărî ce-ar fi de făcut „dacă vin bolşevicii peste noi“. Decizia lor tinerească? Retragerea în munţi, constituirea acolo a unui „centru de rezistenţă” armată, pentru a hărţui mereu şi mereu duşmanii crucii, ai neamului, pentru a întreţine spiritul de libertate în sânul românimii. Fapt realmente împlinit, parţial, peste trei decenii, de către viitoarea generaţie.

Episodul din pădurea Dobrina e apreciat drept punctul de plecare, germenul de unde se va naşte Mişcarea Legionară.

În toamna lui 1919, Corneliu Codreanu pleacă la Iaşi şi se înscrie la Facultatea de Drept. Majoritatea tineretului universitar alunecase spre stânga politică. Teoriile marxiste erau la modă, propagate de la înălţimea catedrelor, de înşişi profesorii, care le socoteau „ultimul cuvânt al ştiinţei şi al progresului“. Cine vorbea de patrie, naţiune, Dumnezeu, era cotat „retrograd“, „anacronic“. Ca, de altfel, şi-n anumite medii intelectuale din prezent!

Manevraţi de agenţi comunişti, internaţionalişti, muncitorii manifestau pe străzi, strigând: „Jos Armata!“, „Jos Regele!“, „Trăiască Uniunea Sovietică!“. În locul tricolorului românesc se arbora prin întreprinderi steagul roşu cu steaua, secera şi ciocanul.

Corneliu Codreanu făcu să eşueze greve şi manifestaţii antipatriotice la Nicolina sau Fabrica de ţigarete Iaşi, destructură organizaţia studenţească pro-comunistă şi înfiinţa „Asociaţia studenţilor creştini“, de factură naţionalistă.

Antibolşevismul său şi al aderenţilor lui duse inevitabil la antisemitism. Agitaţiile studenţeşti din centrele universitare, cu inerente excese, intră în centrul interesului public.

Tensiunea dintre români şi alogeni s-a accentuat după primul război mondial, datorită participării făţişe şi provocatoare a minorităţilor (nu generalizăm!) la agitaţia şi propaganda bolşevică. Altminteri, e un fapt uşor de verificat şi pentru perioada postbelică 1944-1960…

Înainte de prima conflagraţie mondială, A. C. Cuza, profesor de economie la Universitatea ieşeană, înfiinţaseră Partidul Naţionalist-Democrat, sub deviza „România a românilor“. Un punct din programul său specifica: „Luarea de măsuri în vederea apărării cu deosebire în direcţia atragerii tineretului studios.“ Între timp, avusese loc greva generală studenţească ce-a cuprins toate

Corneliu Zelea Codreanu

Carte poştală contemporană1 Zelea Codreanu, tatăl2

Isto

rie

Aprilie 2010 13

centrele universitare, declanşată la 10 decembrie 1932, pentru obţinerea de revendicări economice şi politice. Această formă de protest colectiv dură aproape un întreg an de învăţământ!

O încercare de „răzbunare“ faţă de injustiţiile şi persecuţiile la care erau supuşi studenţii naţionalişti români de către autorităţile vremii, a reprezentat-o „complotul“ studenţesc din octombrie 1923, sfârşit cu arestarea fruntaşilor acestuia şi depunerea lor la închisoarea Văcăreşti. Procesul ce urmă dădu câştig de cauză „complotiştilor“.

Revenit în Iaşi, Corneliu Codreanu organizează la Ungheni, în 8 mai 1924, cea dintâi tabără de muncă, cu studenţi şi liceeni, în vederea confecţionării de cărămizi pentru Căminul Cultural Creştin ce se construia la Râpa Galbenă (demolat de comunişti la mijlocul anilor ’70).

Dar acţiunile poliţieneşti represive se înteţesc. În urma unei altercaţii, Corneliu Codreanu împuşcă, la 24 octombrie 1924, pe şeful poliţiei ieşene, C. G. Manciu, apropiat Puterii liberale a timpului. La proces, Codreanu este achitat, pe motiv de „legitimă apărare“. Opinia publică românească îşi manifestă aprobarea faţă de sentinţa Tribunalului de la Turnu Severin. La Iaşi, susţinători înflăcăraţi ai cauzei tineretului de dreapta erau, în afară de A.C. Cuza, profesorii universitari Ion Găvănescul (1859-1949), Corneliu Şumuleanu (1869-1937); iar în Bucureşti, savantul N. C. Paulescu (1869-1931), filozoful Nae Ionescu (1890-1940).

Diferende se ivesc şi în cadrul L.A.N.C. Astfel că, retrăgându-se din Ligă, Corneliu Codreanu înfiinţează la 24 iunie

1 A.C.-Cuza.info (lancierii.wordpress.com) [G.F.] 2 ostasul.wordpress.com [G.F.]

1927 Legiunea „Arhanghelul Mihail“, în Iaşi, pe strada Florilor, nr. 20 (locuinţa socrilor săi). Iniţial l-au urmat foştii săi camarazi de închisoare („Văcăreştenii“), câţiva studenţi ieşeni şi persoane mai vârstnice, vechi combatanţi ai Ligii.

Toţi s-au pus sub protecţia Icoanei Arhanghelului (de la Văcăreşti) adusă din altarul bisericii Sf. Spiridon, unde fusese lăsată cu trei ani în urmă.

Patru linii brăzdează noua structură organizatorică: 1. Credinţa în Dumnezeu; 2. Dragostea fraternă; 3. Încrederea în misiunea asumată; 4. Cântecul.

Primele cuiburi (organizaţiile de bază ale Legiunii) se creează la Iaşi, Bucureşti, Cluj. Întâiul legământ legionar este depus la Focşani. La 1 august 1927, apare oficiosul Legiunii, publicaţia „Pământul Strămoşesc“, cu textul programatic al lui Ion I. Moţa, „La Icoană“. Se constituie şi „Frăţia de Cruce“, organism educativ pentru elevi.

Reacţia altor formaţiuni politice, a guvernului liberal, a fost, bineînţeles, negativă dintru început. Ostilitatea înverşunată a multor elemente alogene se conjugă, întrucât nu de puţine ori cei ce împărtăşeau crezul românismului creştin dezavuau puternic intenţiile antinaţionale ale acestora.

La 12 aprilie 1950 (Duminica Floriilor) este „oficializată“ Garda de Fier, organizaţie politică de combatere a comunismului. Inamicii Legiunii înlocuiesc actualmente numele de Mişcarea Legionară şi de legionari, cu acelea de „Gardă de fier“ şi „gardişti“, dându-le conotaţie peiorativă, adesea ironică.

Sub pretextul unor acte violente, extremiste, Ion Mihalache, ministrul Internelor în guvernul naţional-ţărănesc, dizolvă Legiunea „Arhanghelul Mihail“ (nu Arhanghelului!) şi Garda de Fier. Totuşi, Corneliu Codreanu este ales deputat de Neamţ, la alegerile parţiale din 31 august 1931. Semnul electoral: gardul de fier, simbol al gratiilor de închisoare.

În urma unei intense campanii de presă stângistă, în martie 1932 Garda de Fier este dizolvată a doua oară, de către guvernul Iorga - Argetoianu. La alegerile generale din iulie 1932, cu toate acestea, Corneliu Codreanu câştigă mandatul de deputat la Cahul (Basarabia).

Guvernul liberal I. G. Duca, instalat cu sprijin occidental, în preajma alegerilor parlamentare din decembrie 1933 dizolvă Legiunea, închide circa 12.000 de legionari, pentru a împiedica succesul lor electoral, maltratează şi ucide pe alţi câţiva. Între cei arestaţi: Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr. La 29 decembrie 1933, Nicadorii (studenţii Nicolae Constantinescu, Ion Caranica, Doru Belimace) au ucis pe peronul gării Sinaia pe I. G. Duca. Apoi, ei se predau autorităţilor. Prigoana antilegionară atinge apogeul. La procesul răsunător din anul următor îndreptat împotriva căpeteniilor verzi, sunt condamnaţi, la muncă silnică pe viaţă, numai cei trei făptaşi, nedovedindu-se alte implicaţii. Lumea însă e bulversată de actul lor reprobabil.

La 20 martie 1935, e format legal partidul „Totul pentru Ţară“, expresie politică a Mişcării Legionare, sub şefia generalului

3 Fundaţia profesor „George Manu“, (www.fgmanu.ro) [G.F.]

A. C. Cuza1

Văcăreştenii2

D-l General

Gh. Cantacuzino-Grăniceu, preşedintele Partidului

„Totul pentru Ţară“

Corneliu Zelea Codreanu decorând pe şeful Partidului

„Totul pentru Ţară“, eroul G-ral Cantacuziono

Grănicerul3

Isto

rie

Lohanul nr. 12 14

Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul (1869-1937). După moartea sa, conducerea partidului fu încredinţată inginerului şi avocatului Gheorghe Clime (1989-1939). În locuinţa din Bucureşti a generalului, de pe strada Gutenberg, nr. 3, a fost primul sediu central al Mişcării, până la construirea Casei Verzi din Bucureştii noi.

În iulie 1936, Decemvirii (cei zece bărbaţi, legionari) l-au omorât pe Mihai Stelescu, un fruntaş al Mişcării care complotase cu Poliţia de Siguranţă pentru asasinarea lui Corneliu Codreanu. Acţiunea lor violentă, dezaprobabilă, fu condamnată de instanţele judiciare la fel ca aceea a Nicadorilor.

In noiembrie 1936, au plecat în Spania, pentru a lupta în războiul civil împotriva comuniştilor atei, de partea trupelor naţionaliste ale generalului Franco, Ion Moţa (1902-1937) şi Vasile Marin (1904-1937), doctori în drept, personalităţi de marcă ale Mişcării. La 13 ianuarie 1937, la Majadahonda, aproape de Madrid, sunt ucişi pe front. Trupurile lor aduse în ţară au fost depuse într-un mausoleu special (distrus ulterior), în cadrul unei procesiuni impresionante din Capitală. O parte considerabilă a opiniei publice româneşti fu pozitiv sensibilizată de „jertfa pentru Cruce şi Neam“ a celor doi. La Majadahonda se înalţă astăzi un monument impunător, inaugurat la 13 septembrie 1970.

În vederea alegerilor parlamentare programate pentru decembrie 1937, Corneliu Codreanu încheie „pactul de neagresiune“ electorală cu Iuliu Maniu, cu partidul liberal dizident al lui Gh. Brătianu, „Uniunea agrară“ condusă de Constantin Argetoianu şi cu un partid evreiesc.

Scrutinul avu loc pe 20 decembrie 1937. Guvernul liberal al lui Gh. Tătărăscu pierde alegerile. Partidul „Totul pentru Ţară“ obţine 15,58%, rezultat care îl pune în poziţia o treia, după P.N.L. şi P.N.Ţ. Însă Regele Carol al II-lea dă o „lovitură de teatru“ şi aduce la putere Partidul Naţional Creştin al lui Octavian Goga şi A. C. Cuza. Pentru ca, consecinţă a „dejunului miliardarilor“ obedienţi cercurilor politice şi financiare apusene, la 10/11 februarie 1938 să instaureze dictatura regală, prin intermediul guvernului patriarhului Miron Cristea.

Printr-o circulară din 21 februarie 1938, Corneliu Codreanu anunţă că partidul „Totul pentru Ţară“ nu mai există. Se declanşează a cincea prigoană antilegionară, cu un „tacâm“ deja experimentat. Fondatorul Legiunii e arestat sub pretextul unei scrisori insultătoare adresate lui Nicolae Iorga, demnitar regal. Pe 17 aprilie este condamnat la 6 luni închisoare pentru ultragiu. În luna mai, camarila regală ordonă parchetului militar un alt proces faimos sub învinuiri grave: răscoală, pregătiri de război civil, complot militar, înţelegere cu state străine, uneltiri, trădare. Este condamnat la 10 ani temniţă grea.

E purtat prin închisorile Doftana, Jilava, Râmnicu Sărat. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938, este scos din acest ultim penitenciar şi transportat împreună cu Nicadorii şi Decemvirii spre Bucureşti. În pădurea Tâncăbeşti, toţi 14 au fost strangulaţi. Versiunea oficială de atunci? Tentativă de evadare de sub escortă. „Aşadar, de la Dobrina la Tâncăbeşti!“

Cum consideră şi oameni de înaltă valoare morală, Corneliu Codreanu (denumit „Căpitanul“) a fost o personalitate harismatică, român de mare credinţă şi sacrificiu. De această părere sunt şi Dumitru Stăniloae, filozoful Nae Ionescu, inegalabilul duhovnic de

1 © Noua Dreaptă (www.codreanu.ro) [G.F.]

la Sâmbăta de Sus Teofil Pârâianu, gânditorul Emil Cioran (dezicerea lui silită, de după război, pare a fi pe cât de zgomotoasă pe atât de formală!), poetul Aron Cotruş etc.

Pe 21 septembrie 1939, premierul Armand Călinescu, care ordonase direct prigonirea tineretului naţionalist-creştin şi asasinarea lui Codreanu şi a camarazilor săi, este împuşcat de o echipa de legionari condusă de avocatul Miti Dumitrescu. Drept represalii, sunt imediat lichidaţi făptaşii crimei. Iar a doua zi, sunt executaţi, din ordin guvernamental, câte trei „gardişti“ din fiecare judeţ. Trupurile lor fură lăsate la răspântii, pentru a fi văzuţi de populaţie… În aceeaşi „noapte a răzbunării“ sunt exterminaţi, fără sentinţe, tot din dispoziţia autorităţilor, 252 de legionari închişi în lagărele de la Miercurea-Ciuc, Vaslui, puşcăria Râmnicu Sărat, Spitalul Militar Braşov. Teroarea de stat făcea atunci legea. Cenzura şi starea de asediu împărăţeau. Cele mai numeroase victime erau: tineri intelectuali, studenţi, scriitori, publicişti, preoţi, ofiţeri, muncitori.

E simptomatic că despre aceste masacre se declară că nu-i „corect politic“ să se vorbească prea mult. Ca şi despre asasinarea, în 1860, a prim-ministrului celui dintâi guvern al Principatelor Unite, Barbu Catargiu, despre hecatomba din timpul răscoalei ţărăneşti din 1907, despre sângeroasele represalii asupra tipografilor manifestanţi la 13 decembrie 1918 sau asupra ceferiştilor grevişti de la Griviţa, în februarie 1933. Cât despre atentatul din Senat, pus la cale de Max Goldstein la 8 decembrie 1920, cu scopul de a-l ucide pe Regele Ferdinand, în care-şi pierd viaţa Episcopul Unit de Oradea, Radu Demetriu şi ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu, ori despre atrocităţile comise de românofagi împotriva conaţionalilor noştri din Basarabia şi Bucovina de Nord, în 1940-1941, s-a instituit un adevărat tabu după 1944. De ce oare?!?

Încă după arestarea lui Codreanu s-a format în clandestinitate un Comandament de prigoană, care era mereu schimbat, pentru că poliţia aresta tot timpul pe cineva din el. În acest Comandament a intrat şi Horia Sima. Originar din Mândra (lângă Făgăraş), el a fost unul dintre studenţii cei mai buni ai lui Nae Ionescu, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran. A funcţionat ca profesor de filosofie şi de limba şi literatura română la Caransebeş. Intrând în Legiune în luna octombrie 1927, ulterior devine şeful legionar al regiunii Banat.

Între 1938 şi 1940, luptă asiduu împotriva dictaturii carliste. Dar, cum divergenţe în Mişcare începuseră deja, diferenţe de vederi, acum, se vor manifesta pe faţă în ceea ce priveşte strategia pe care trebuia s-o urmeze Legiunea pe viitor. Horia Sima şi grupul său promovau o poziţie dură, radicală. Principalul lui opozant, Constantin Papanace (1904-1984), macedonean din Grecia, emigrat în Dobrogea, licenţiat în finanţe, căruia i s-au alăturat mai târziu avocatul Ilie Gârneaţă (1898-1971), unul din fondatorii Mişcării Legionare, o vreme conducătorul organizaţiei „Ajuto-rul Legionar“, avocatul Mille Lefter, comandantul „Basarabiei legio-nare“, erau pentru „darea la fund“ a Legiunii. După război, ei militau în exil pentru transfor-marea Mişcării într-un partid social-creştin. De partea lor trecu şi Vasile Iasin-schi (1898-1978), farmacist, ex-locote-nent-comandant al Mişcării.

Nu este o no-utate existenţa dife-renţelor, contra-

2 www.zelea-codreanu.com [G.F.]

Funerariile legionarilor Ion Moţa şi Vasile Marin1

Masacrul elitei legionare2

Isto

rie

Aprilie 2010 15

dicţiilor, supărărilor în istoria spirituală şi politică. Păstrând proporţiile, totdeauna au existat diviziuni şi în Biserica Creştină. Exemplele nu trebuie căutate printre rânduri, deduse, presupuse. Ele se găsesc la lumina zilei, ca stări mai mult sau mai puţin normale. „Partidele“ şi-au făcut apariţia în creştinism foarte devreme. Bunăoară, Ierusalimul şi Antiohia marchează două grupe de creştini de la început. Disputele dintre Sf. Pavel şi Sf. Petru sunt notorii. Nu mai spunem de cele contemporane nouă… Ele ar putea fi socotite unde ale aceluiaşi râu sau râuri care se varsă, la urma urmelor, în acelaşi fluviu! Dacă fiinţează adevărul şi iubirea…

Reîntors din Germania (primul exil), Horia Sima coordonează încercarea de reconciliere cu Carol al II-lea şi reintrarea în politica ţării a Mişcării Legionare. În vara lui 1940, a fost numit ministru al Cultelor şi Artelor în guvernele lui Gh. Tătărăscu şi Ion Gigurtu, pe scurt timp. Pentru ca acestea să pară credibile, în optică regală, la Berlin şi Roma, vizavi de pretenţiile teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei.

După alungarea lui Carol al II-lea (şi a amantei sale, Elena Lupescu - Wolf), Forul Legionar, la propunerea lui Corneliu Georgescu (1902-1945), avocat, unul din fondatorii Legiunii, îl declară pe Horia Sima „urmaş al Căpitanului“ şi Comandantul Mişcării Legionare. Investire contestată de unii fruntaşi „gardişti“, printre care şi tatăl lui Corneliu, profesorul Ion Zelea Codreanu, care, socotindu-se frustrat, se retrage la Huşi (conducerea Mişcării fu râvnită, în timp, de Carol al II-lea, de Al. Vaida Voievod, de generalul Antonescu, de Constantin Papanace ş. a.).

Considerabile deosebiri de vederi grevează colaborarea cu generalul Ion Antonescu, în „Statul Naţional - Legionar“ proclamat la 14 septembrie 1940. „Rebeliunea“ ori „puciul armat“ aruncă Legiunea într-o nouă prigoană. Horia Sima e nevoit să ia calea exilului. Refugiat în Germania, este ţinut în lagăr şi apoi în închisoare, până în august 1944. În 24 august 1944 e eliberat şi se angajează să continue lupta antibolşevică, de neacceptare a ocupării României de către sovietici. Formează la Viena „Guvernul Naţional Român“ şi paralel, „Armata Naţională Română“ anticomunistă, pusă sub comanda generalului Platon Chirnoagă. După sfârşitul războiului, peregrinează în ţări occidentale, căutând să antreneze opinia, publică de acolo în sprijinul cauzei libertăţii româneşti. Se stabileşte în Spania, unde obţine statutul de refugiat politic. Predă ca profesor la Universitatea din Barcelona. Publică peste 20 de lucrări de doctrină şi istorie politică, memorialistică. Supus la numeroase agresiuni propagandistice - între altele, Securitatea, care încercase în 1954 să-l răpească, înteţea adversităţile dintre „simişti“ şi „antisimişti“ de la distanţă, pentru a-l compromite – a fost considerat de autorităţile comuniste de la Bucureşti, „inamicul public nr. 1“. Nu foarte diferit era socotit şi după 1989.

A murit la Augsburg, în, Germania, în noaptea de 24/25 mai 1993 şi este înhumat lângă Barcelona, într-un loc mai discret, pentru a contracara eventuale profanări ale mormântului său, de care s-au „bucurat“ majoritatea căpeteniilor legionare.

Mergând mai departe pe firul evenimentelor, credem necesar a se sublinia, în spiritul adevărului obiectiv, contribuţia legionară, cu un preţ de sânge deloc neglijabil, la abdicarea lui Carol al II-lea şi la investirea generalului Ion Antonescu, refuzat de celelalte partide, în funcţia de „Conducător al Statului Român“. Cum de

altfel acesta a şi declarat la simulacrul de proces din mai 1946: „Horia Sima reprezenta baza politică a ţării în acele momente, ţara se manifesta pentru Mişcarea Legionară“.

Succesorul lui Corneliu Codreanu a angajat Legiunea la guvernare şi din nevoia urgentă de completare a cadrelor de conducere decimate de prigoana carlistă. În scurta ei prezenţă în conducerea treburilor statului, de 4 luni şi 9 zile, România ciuntită teritorial a înregistrat o redresare sensibilă pe numeroase planuri. Iar Mişcarea a reuşit să-şi mărească cu câteva sute de mii numărul aderenţilor şi simpatizanţilor („septembriştii“ ). După cifrele oficiale, aproximativ 50% din populaţia majoră rurală, 30% din cea urbană, dintre care 15% funcţionari publici, au intrat „la îngrămădeală“ în Mişcarea Legionară în acel răstimp, îndeosebi în „Frăţiile de Cruce“, pepiniera Legiunii. Ceea ce a asigurat continuitatea biologică a Mişcării, în ciuda imenselor pierderi suferite sub regimul antonescian şi cel comunist. Să recunoaştem, multe din aceste elemente (intruse?) erau de calitate moral-profesională redusă. Aşa se şi explică stângăciile, greşelile, abuzurile, excesele săvârşite în vremea regimului autoritar „naţional“. Pentru a ne da seama de amploarea, legionarismului din acel interval, cuvine-se a da un exemplu: grandioasa manifestare din 8 noiembrie 1940 de la Iaşi, proclamat „Oraş legionar“, la care au participat, alături de familia regală, Conducătorul Statului, alte oficialităţi importante din ţară şi de peste hotare, circa 100.000 de cămăşi verzi.

Ziarul „Cuvântul“ deveni oficiosul Mişcării Legionare. Un episod controversat din acest răstimp îl constituie

asasinatele de la Jilava. Din perspectivă „gardistă“, ele s-au produs pe fondul zvonurilor tot mai insistente cum că principalii autori morali şi fizici ai măcelurilor antilegionare anterioare, depuşi la închisoarea Jilava în aşteptarea procesului, urmau să fie făcuţi scăpaţi de către unii din anturajul antonescienilor. Dar şi pe fondul şocului pricinuit prin săpăturile de dezgropare de la movila din interiorul penitenciarului, unde erau înmormântaţi cei 14 legionari de frunte suprimaţi în noaptea Sf. Andrei 1938. Însă cele 65 de persoane împuşcate acolo nu aparţineau „elitei intelectuale şi politice a Românimi“, cum pretinde isterica propagandă „antigardistă“. În afara câtorva generali, ofiţeri superiori direct implicaţi în oribile hecatombe precedente, a lui M. Moruzo, ex-director al Serviciului Secret de Informaţii, a ministrului liberal al Justiţiei, Victor Iamandi, restul au fost jandarmi, poliţişti, informatori ai Siguranţei, şefi de servicii secrete criminaloide, care cu mâna lor au ucis. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că trebuiau să fie omorâţi, la rândul lor, fără sentinţe judecătorească!

În cazul asasinării aproape concomitente a lui Nicolae Iorga şi V. Madgearu de către un comando, în cap cu ing. Traian Boeru (de la Institutul Naţional al Cooperaţiei) - infamă de care conducerea Mişcării s-a delimitat, a condamnat-o imediat – dar a afectat grav, pentru un timp nedeterminat, imaginea Legiunii. Aşa cum de pildă, Inchiziţia şi Indexul s-au repercutat negativ asupra Bisericii Catolice.

Din pă-cate, segmentul de legionari „neînduplecaţi“ nu voieşte să re-cunoască nicio-dată o serie de erori, extre-misme, violenţe comise. Or, nea-sumarea lor con-ştientă şi res-ponsabilă, auto-absolvirea de vinovăţie, justi-ficările sui generis, ba chiar tentaţia de a face apologia lor, sunt atitudini repudiabile, contraproductive, în răspăr cu pocăinţa creştină purificatoare.

Generalul Ion Antonescu şi Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, vice-preşedinte al Consiliului de

Miniştri, octombrie 1940 [G.F.]

Cuvântul, ziar al Mişcării Legionare

Isto

rie

Lohanul nr. 12 16După dramaticele evenimente din 21-23 ianuarie 1941,

aproximativ 500 de legionari de vază s-au refugiat în Germania, unde au fost de îndată internaţi în lagărele Buchenwald, Dachau, Berkenbruch, Saxemhausen, Rostock (actualmente supravieţuitorii primesc, pentru aceasta, în exil, indemnizaţii de la statul german!). În ţară, se operează circa 10.000 de arestări, între care peste 200 de preoţi legionari. Au loc procese, condamnări, execuţii, deportări, după toate rigorile legii represive. Dar, fără suferinţă, sacrificii, prigoane, Legiunea n-ar fi dăinuit!

În clandestinitate, în timpul războiului din Răsărit, activitatea legionară din interior este condusă, succesiv de: preotul Vasile Boldeanu, Liliana Protopopescu (soţia ex-ministrului prof. ing. Ioan Protopopescu), prof. Iosif I. Costea, dr. Ovidiu Comşa, prof. dr. Gheorghe Manu (1903-1963), un mare specialist în fizica nucleară, Horaţiu Comaniciu care orientă o „ramură“ verde spre ţărănişti. Alţi legionari, precum tatăl lui Corneliu Codreanu, se dădu de partea lui Antonescu.

Studente din Cetăţuile de Fete salutând cortegiul cu prilejul reînhumãrii Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu

(30 Noembrie 1940)1 Reorganizare puternică e semnalată în rândul „Frăţiilor de

Cruce“, al „Cetăţuilor“ (organizaţia feminină), al Corpului Muncitoresc Legionar şi al studenţimii naţionaliste. Educaţia şi autoeducaţia aveau prioritate. Funcţionau ilegal posturile de radio: „Clandestinul Legionar“, „Legionarul“, „Reînvierea Legionară“, cu emisiuni difuzate până în luna martie 1944. Arestările curg lanţ. Aiudul era plin de legionari. Aşa l-a găsit invazia bolşevică, aşa a rămas până la amnistia din vara lui 1964. 200.000 de ani, mulţimea anilor „român absoluţi“, după expresia inspirata a lui Petre Ţuţea.

O dată ce ţara fu predată pe mâna sovieticilor, la 23 august 1944 singura formaţiune politică ce se păstră combativ pe „linia de onoare“ antibolşevică a fost Mişcarea Legionară. Membrii ei activi se pregăteau pentru o luptă pe viaţă şi pe moarte în munţii ţării. În septembrie 1944, prof. Constantin Stoicăriescu şi în octombrie 1944, prof. Nicolae Petraşcu (1907-1968), „Comandant legionar general al Mişcării“, împreună cu alţi „gardişti“ de creştet, venind în ţară cu un avion german, au fost lansaţi cu paraşutele în zona Aradului. Au luat legătura cu dr. Nistor Chioreanu (1907 - 1998), ajutorul său din România, cu avocatul Radu Mironovici (1899-1979), unul din fondatorii Legiunii, „Comandat al Bunei Vestiri“, cu avocatul Valeriu (Vică) Negulescu (1905 - 1959), între altele fost preşedinte al echipei de fotbal bucureştene „Unirea Tricolor“ (antrenată de vestitul Fane Cârjan, legionar), ş.a.; dar şi cu generalul Gh. Avramescu, comandantul Armatei IV-a Române (cuscrul ex-ministrului legionar de Externe Mihail Sturdza) şi general Ion Carlaonţ, Comandantul Militar al Capitalei, în vederea desfăşurării de misiuni antisovietice în spatele frontului. Din cauza trădări ale anumitor agenţi dubli şi a contextului intern şi internaţional nefavorabil, acţiunile proiectate au fost abandonate. Reprezentanţii partidelor istorice, care au fost contactaţi în acest sens, nu s-au arătat convinşi şi solidari întru aceasta!… Radio „Donau“ din Viena, sprijinea propagandistic lupta poporului nostru împotriva ocupaţiei bolşevice.

La 6 august 1945, N. Petraşcu dădu o circulară, contestată de

1 www.miscarea.net [G.F.]

mulţi legionari militanţi, prin care dispuse încetarea oricărei activităţi ilegale, depunerea armelor, ieşirea din clandestinitate. Ea e justificată de trebuinţa salvării cadrelor, scoaterea din închisori a celor depuşi acolo, împiedicarea deportărilor planificate în Siberia.

E un „armistiţiu“ încheiat între Teohari Georgescu, ministrul de Interne, după ce Ana Pauker ceruse ex-muncitorilor legionari (şi numai lor!) să intre în partidul comunist. Lucru aspru criticat de faimosul emisar al Moscovei, Andrei Vîşinski. Nu puţini au dat curs apelului stângist, sub varii pretexte şi motive…

La jumătatea lunii octombrie 1945, Petraşcu e arestat. Însă, tot la finele anului 1946 şi începutul lui 1947, se trece la reorganizarea parţială a Mişcării, perioada de „pacificare“ fiind folosită deja pentru refacerea legăturilor dintre oameni şi recrutarea de noi cadre gata de sacrificiu.

În principal, această acţiune organizatorica se încheie la 14/15 mai 1948, când au fost arestaţi aproximativ 15.000 de legionari, majoritatea covârşitoare alcătuită din fedecişti (membrii „Frăţiilor de Cruce“, conduse de legendarul Constantin Oprişan), Corpul Studenţesc de sub comanda lui Gh. Brahonschi, „Cetăţuile“ coordonate de Titi Găscă (Liliana Nicolescu, 1912-1939 şi Mihaela Nicoară, dar şi a ilustrei Ioana Cantacuzino, preşedinta „Doamnelor legionare“).

Procesul-farsă al „Marii trădări naţionale“ se desfăşură cu mult tam-tam, în „buna tradiţie“ a proceselor staliniste, în toamna lui 1948. Deoarece pusese la cale rezistenţa activă antisovietică, ulterior va fixa conduita corespunzătoare a deţinuţilor legionari, în pofida „reeducărilor“ de la Piteşti, Gherla Canal, Aiud, de neagră amintire. N. Petraşcu fu condamnat la muncă silnică pe viaţă, H. Sima, la moarte în absenţă. Examenul la care a fost atunci supusă această rezistenţă, mai ales prin asprimea şi durata lui, au trezit, inevitabil, şi nemulţumiri repercutate asupra lui Horia Sima, a lui Nicolae Petraşcu, a altor lideri „gardişti“. Ele se adăugau la loviturile extreme administrate de Securitate. Replica dată de personalităţile legionare care n-au „căzut sub vreme“, n-au încheiat „pactul cu diavolul roşu“, prezintă o varietate de reacţii, revelând profiluri sufleteşti, morale, drame personale vrednice să constituie un tablou exemplar al jertfei umane.

În rezistenţa armată dintre anii 1944 şi 1958 (1960), legionarii formează vârful de lance în cele mai numeroase arealuri, din Obcinile Bucovinei până în Banat, şi din Maramureş până în pădurea Babadag. Ei n-au fost oameni politici (politicieni, partizani de partid), ci ostaşi ai patriei. Bunăoară, în Bucovina, încă din vara anului 1944, când bolşevicii au invadat-o parţial, în centrele de rezistenţa şi de luptă figurează la loc de cinste Ovidiu Găină, Gavril Vatamaniuc, Petru Baciu, Gh. Unguraşu, Constantin Cenuşe ş.a.m.d. Grupul „Vrancea“, de sub ascultarea preotului Ştefan Karcu, ex-şeful legionar al judeţului, era condus de fraţii Ion şi Cristea Paragină, de Gheorghiţă Bălan.

În Banat, acţiona avocatul Spiru Blănaru şi cei 12 camarazi de luptă; în Dobrogea, Nicolae şi Dumitru Fudulea, Gogu Puiu, Nicolea Ciolacu.

În Apuseni, printre combatanţii maiorului Nicolae Dabija, erau implicaţi „gardişti“ de nădejde. Pe versanţii Făgăraşului, „haiducii Muscelului“ de sub „bagheta“ colonelului Gh. Arsenescu sau fraţilor Arnăuţoiu, includeau nenumăraţi legionari destoinici; iar Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia avea în componenţa sa „cămăşi verzi“ viguroase.

Nu este secret pentru nimeni, astăzi, că cel care a coordonat ani mulţi lupta armata anticomunistă, în special din zona Făgăraşului, a fost legionarul Ion Gavrilă Ogoranu (1923 - 2007), „Voievodul rezistenţei naţionale din Carpaţi“. Mănăstirile erau cotate, de aparatul represiv, „focare“ de „banditism legionar“, Sâmbătă de Sus, Lainici, Vladimireşti, (prin stareţa Veronica, maica Mihaela, pr. Ioan Iovan), Polovraci, Tismana, Râşca, Cozia, Prislop, Rarău, „beneficiind“ de titlu de „nobleţe“ (alături de Biserica „Ilie Gorgani“, din Bucureşti). Arsenie Boca, Justin Pârvu, monahul Atanasie Al. Stefănescu, Arsenie Papacioc, preotul greco-catolic Ioan Duca Joldea – să nu uităm pe mitropolitul Visarion Puiu (1879 - 1964) sau pe Teofil Ionescu, pe arhimandrit Valerian Trifa (1914 - 1983), din exil! - sunt notorii.

De asta ofensiva împotriva mănăstirilor, respectiv contra călugărilor şi călugăriţelor, culminată prin Decretul nr. 410 din 1959.

Legionarii organizaţi în reţele din jurul munţilor n-aveau program politic articulat, n-aveam conducere unică, era lipsă de unitate. Slăbiciuni? Da şi nu, pentru că în aceasta consta punctul Is

tori

e

Aprilie 2010 17

forte: erau greu de distrus! În ce priveşte scopul scontat, rezistenţa armată miza pe iminenţa unui nou război mondial…! Apoi, Legiunea se „dă la fund“, activitatea propriu-zisă, în ţară, desfăşurând-se în jurul unui nucleu (cerc restrâns) în condiţii de maximă conspirativitate.

Centrul organizatoric şi acţional îl ocupă de-acum înainte Vestul Europei, Brazilia, Argentina, America de Nord. Legionarii se risipesc pe trei continente (ne referim la cei ce nu abandonară crezul verde). La sfârşitul războiului, Austria, Germania occidentală, Franţa, Italia, Spania lui Franco oferă găzduire provizorie.

După 1945, au apărut „Comitete româneşti“ legionare de asistenţă la Salzburg, Miinchen, Koln, Hanovra, Freiburg, Roma etc., ajutate fiind şi de Misiunea Catolică. Tribunalul Internaţional de la Nurnberg absolvă Mişcarea Legionară de învinuirea de fascism/nazism. Se editează publicaţii de inspiraţie „gardistă“, „Dacia“ , „Vestitorul“, „Chemarea“, „Exil românesc“, cărţi, broşuri. Se derulează acţiuni de reorganizare.

În perioada 1949-1954, se desfăşoară colaborarea (militară, informativă) cu SUA şi Franţa, iniţial la Innsbruck, ce constă din filiere terestre spre ţară, instruirea şi paraşutarea de echipe de legionari ce trebuiau să consolideze mişcarea de rezistenţa. Cea mai importantă echipă a fost condusă la Al. Tănase, capturată de organele Securităţii, membrii principali fiind executaţi în 1953.

„Triumviratul“ dizident Papanace – Gârneaţă – Iasinschi, adânceşte în 1954, ruptura dintre „simişti“ („briganzi“) şi „Codrenişti“ („mexicani“). Datorită situaţiei internaţionale nefaste, Horia Sima dizolvă în iunie 1956, structurile legionare din exil, păstrându-se un rudiment organizatoric, publicaţia "Vestitorii" şi Circulările Comandantului. Traian Puiu (1913 - 1990), avocat, secretarul general al Mişcării, e răpit la Viena, în 1958, de către agenţi ai poliţiei politice comuniste din R.P.R., şi transportat ilegal în ţară, unde va „popula“ gulagul roşu.

Dar la 29 aprilie 1958, Horia Sima dispune relansarea, „în forţă“ a activităţii exilului legionar. Emisiunile în limba română de la Radio Naţional Spania, coordonate de poetul şi publicistul Horia Stamatu (1912 - 1983), joacă rol de porta-voce a poziţiei dreptei radicale. La 13 septembrie 1971, se inaugurează în cadru festiv impozantul Monument Moţa – Marin, un loc de pelerinaj şi reculegere pentru legionarii din lumea întreagă. În anul următor, o nouă reorganizare a forţelor legionare din bejenie - secretar general al Legiunii este desemnat avocatul, scriitorul şi publicistul Nicu Iancu (1910-1989) şi se constituie Corpul „Vechea Gardă“. În 1975 ia naştere Senatul Legionar.

„Declaraţia de principii şi politică generală a Mişcării Legionare“ e făcută cunoscut, cu prilejul Semicentenarului

1 Fundaţia profesor „George Manu“, (www.fgmanu.ro) [G.F.]

Legiunii. Cu aceeaşi ocazia, aniversară e scos albumul consistent „Legiunea în imagini“, cu aportul nepreţuit al prof. Traian Borobaru, secretarul particular al lui Horia Sima. Periodicele „Sentinela“, „Opinii“, „Carpaţii“ (fondată de poetul Aron Cotruş), „Ţara şi Exilul“, dau mărturie, continuităţii, reconsiderări, limpeziri. Legătura cu ţara nu se pierde nicicând, în ciuda contextul!

Evenimentele din decembrie 1989 au luat prin surprindere Mişcarea. Prima măsură întreprinsă de aceasta a fost trimiterea în patrie, în explorare, în luna ianuarie 1990, a comandantului legionar ajutor, avocat Victor Corbuţ (1914 - 1994), cetăţean american, ex-prefectul judeţului Fălciu (1940-1941). El a găsit o grupă ce acţiona clandestin dinainte de '89, condusă de prof. Mircea Nicolau (n. 1916), fost Comandant legionar al Capitalei în ilegalitate, şi Luca Dumitrescu (†1993). Raportul întocmit de Corbuţ a fost pozitiv. Mircea Nicolau primeşte însărcinare de la Horia Sima (în cadrul unei întâlniri la Budapesta) de organizare. Pentru a contracara psihoza de spaimă în rândul populaţiei intoxicată de propagandă legionarofobă, Horia Sima dă declaraţii „pacifiste“, de neimplicare în acţiunile de revoltă ce se desfăşurau în ţară. Aceasta şi pentru a nu se periclita regruparea şi reorganizarea Mişcării. În paralel, se înfiinţează Uniunea Democrat Creştină, de orientare „gardistă“, ce va cădea, curând, pe mâinile unor persoane controversate cu legături cu Securitatea. Horia Sima recomandă, de asemenea, legionarilor intrarea în Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat.

Neînţelegeri, sciziuni, provocări, infiltrări, sunt semnalate la diverse nivele. Elemente anti-Sima: Duiliu Sfinţescu, dr. Şerban Milcoveanu, dr. Ioan Zeamă, Tache Funda, Gh. Brahonschi, Petre Vălimăreanu (directorul publicaţiei antisimiste de la Freiburg, „Vatra“), Puiu Atanasiu, grupul de la „Câmpul Românesc“ din Hamilton, Canada – în genere, macedoneni –, coordonator, Nicolae Iliescu, profesor în SUA. Beneficiind de mass media „interesată“, în exterior şi interior, pentru compromitere, dezbinare, lentă dispariţie.

„Mişcarea pentru România“ a lui Marian Munteanu, alte partiduleţe-fantomă autointitulate „legionare“ erau antrenate în acest joc „enigmatic“.

De cealaltă parte, au fost create în special de legionari vârstnici mici formaţiuni, Noua Românie Creştină, schimbată cu denumirea în Pentru Patrie, ce funcţionează şi azi; mulţi ani fu preşedinte prof. Constantin Iulian, originar din Vaslui. Iniţial, şeful acestui partid a fost mai susamintitul Nistor Chioreanu, ajutat de avocatul Virgil Mateiaş (1909-1995), devenit preşedinte după decesul lui Chioreanu.

Horia Sima recomandă crearea unui „Grup de Comandă“, în vederea realizării unei cvasi-unităţi legionare în ţară. Dar disensiunile interlegionare se accentuează. După moartea lui Horia Sima, totuşi, se constituie „Fundaţia Gheorghe Manu“, ce editează, din 1998, revista „Permanenţe“. Ea este considerată „ramura autentică a Mişcării“, menită să asigure continuitatea, actualitatea doctrinară, politică, biologică a Legiunii.

(Va urma.)

Monumentul Moţa – Marin de la Majadahonda, Spania1

Isto

rie

Lohanul nr. 12 18

„Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” Ion Gavrilă Ogoranu - Făgăraş

Ion Gavrilă Ogoranu luptător în munţi, împotriva comunismului. S-a angajat ca luptător anticomunist încă din facultate, la Cluj şi la Braşov, astfel încât întreaga viaţă şi a dedicat-o rezistenţei armată anticomunistă, conducând şapte ani Grupul Carpatin Făgărăşan. Pentru lupta sa a fost condamnat de instanţele comuniste în contumacie la zeci de ani închisoare şi, la urmă, de două ori la moarte. Timp de 29 de ani, organele securităţii nu au putut să-l captureze. Abia în 1976 este prins, fiind salvat de la execuţie la intervenţia directă a preşedintelui american, Nixon.

Scurt istoric al rezistenţei

armate anticomuniste din România entru români, totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât şi ca regim politic. În partidul comunist din România,

înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puţini membri, mai toţi fiind de origine etnică străină.

Partidul Comunist a fost impus la guver-nare de armata sovie-tică şi apoi de forţa ce-lor mai declasaţi indi-vizi din societatea ro-mânească.

Românii au ieşit din ce-al doilea război mondial ca popor în-vins şi tratat ca atare, şi de sovietici, şi de de-mocraţiile apusene, iar jertfele poporului îm-potriva Germaniei na-ziste au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel şi a celorlalte ţări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost pece-tluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă înainte de termina-rea războiului.

Odată cu impune-rea la cârma ţării a unui guvern comunist, con-dus de Petru Groza, în 1945 a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie şi şi-au dorit puterea şi traiul bun pe spinarea semenilor lor.

Dacă în România, teroarea a fost mai fără milă şi nedreptăţile mai strigătoare la cer decât în celelalte ţări vecine, dacă a existat un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea ţara care prin aşezarea ei geografică eram în cel mai înalt grad rupţi de apus, neavând graniţă decât cu ţări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă şi antonesciană, în care poporul a fost dresat să fie supus, înfricoşat şi obligat să

1 Sursa: Neambun (upload.wikimedia.org)

execute tot ce i s-a ordonat. Trebuie amintit că în două rânduri (1938 şi 1941), alegătorii erau duşi să voteze pe faţă, „da“ sau „nu“, în coloane, însoţiţi de jandarmi cu baioneta la armă.

România a devenit repede ţara de batjocură pentru Ana Pauker, Luka László, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Pantelei „Pantiuşa“ Bodnarenko, Alexandru Nicolschi, Valter Roman, Vincse şi Pavel Aranici.

Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au aplecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste tot cuprinsul ţării.

Şi totuşi în această mlaştină a disperării s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe pământul ţării noastre. Acţiunea a fost organizată de Armata Română, de ofiţeri, cum a fost locotenentul Motrescu, şi a continuat în acest colţ de ţară prin Cenuşe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.

Rezistenţa armată s-a întins apoi în toţi munţii României. În toamna anului 1944 şi iarna ce a urmat, au fost lansate în ţară, de germani, grupuri de paraşutişti cu misiunea de a acţiona la un moment favorabil împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesfiinţat intrând în legalitate, altele, necunoscute regimului, au rămas în munţi, până în 1948, când au devenit active. Aşa a fost grupul de la Sâmbăta de Sus -Făgăraş, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane şi Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.

Însuşi fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată, imediat ce şi-a dat seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.

În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere şi în ajutor apusean, speranţe zadarnice. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu.

În 1947, exista o înţelegere între toate forţele anticomuniste, din care făceau parte Partidul Naţional-Ţărănesc (ing. Pop), Partidul Naţional Liberal (ing. Bujoi), Mişcarea Legionară (prof. Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din armata română, organizaţiile studenţeşti şi alte forţe.

S-a format şi un Comandament Unic al Rezistenţei. În toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (condus de generalul Nicolae Rădescu) despre această realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în România.

Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltrate de agenţi sovietici cu funcţii înalte, ca Harold „Kim” Philby, Anthony Blunt şi alţii), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat şi, în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări”, finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi (autorul acestor rânduri fiind inclus printre cei acuzaţi).

În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici, studenţi, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice rezistenţă. Au rămas doar un număr mic de nearestaţi, poate 20%, dintre cei decişi să se încadreze în rândurile rezistenţei armate, care, fie că nu erau cunoscuţi de regim, fie că au reuşit să se eschiveze de la arestare. Din aceşti puţini rămaşi, s-a format rezistenţa armată din România, atât cât s-a putut.

Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe întreaga ţară până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria

P

Ion Gavrilă Ogoreanu, elev1

Isto

rie

Aprilie 2010 19României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri şi doar din puţine victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinse revoluţiile de la 1848, învinşi în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ţinut conştiinţa naţională trează, prin ele am supravieţuit prin veacuri şi stăm astăzi pe pământul ţării.

Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină, a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări.

Numărul exact al grupărilor de rezistenţă armată anticomunistă nu se cunoaşte exact. În arhivele Securităţii nu există un inventar complet, ci doar tabele parţiale, tot altele de la an la an. Un studiu istoric pe această temă nu s-a făcut. Fundaţia Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă a numărat peste 200 de grupuri.

Un grup înarmat de rezistenţă anticomunistă, trebuia să aibă următoarele caracteristici:

1. Un număr de doi sau mai mulţi luptători (189 - în banda Victor Lupşa - Vrancea, 250 - în banda Vasile Dunca – Maramureş etc) hotărâţi să se opună cu arma conducerii comuniste, pentru a o dărâma.

2. Un număr de oameni de sprijin al luptătorilor, care ajungea până la ordinul miilor, oameni ce au dat adăpost, hrană şi informaţii grupurilor de luptători.

3. Un sector muntos sau păduros, în care să acti-veze, şi un număr de locali-tăţi unde să-şi exercite influ-enţa asupra populaţiei.

4. Forţe ale Securităţii şi Miliţiei, de la un pluton până la o armată de multe batalioane sau regimente, cu tehnică de luptă, care au acţi-onat după toate regulile răz-boiului, împotriva grupului, câteva zile, câteva luni, sau ani în şir (20 de ani în munţii Bucovinei).

5. Un număr de câţiva luptători din grup ucişi, sau prinşi răniţi în ciocnirile cu forţele Securităţii.

6. Un număr de câţiva dintre luptători sau dintre sprijinitori ucişi în anchete la Securitate.

7. Neapărat unul sau mai multe Iude, care i-au vândut, pentru bani sau avantaje materiale, pe luptători, pentru ca aceştia să fie prinşi vii sau răniţi.

8. Un proces sau mai multe procese publice sau secrete în care s-au dat zeci, sute sau mii de condamnări (cazul zonei Făgăraş), dintre care multe la moarte şi confiscarea averii.

9. Execuţii ale celor condamnaţi la moarte în locuri dosite, aruncarea cadavrelor în gropi comune, necunoscute până în ziua de azi, sau execuţii fără condamnare, în locuri publice, pentru a înspăimânta populaţia (la Câmpeni, a rudelor episcopului Valerian Trifa).

10. Uciderea celor condamnaţi la închisoare în afara Penitenciarului, în condiţii necunoscute.

11. Instalarea unui regim de teroare asupra familiilor, sprijinitorilor şi populaţiei din localităţi (bătăi, chinuri, confiscarea averii, familii distruse, alungarea din case, strămutarea lor forţată, copii neprimiţi la şcoli, servicii militarii în unităţi de pedepsire de muncă forţată, sate întregi dislocate în Bărăgan, (de exemplu satul Segacea din munţii Apuseni.)

12. Arogarea dreptului de viaţă, libertate sau moarte, de către câţiva ofiţeri de Securitate, care puteau face în sectorul lor orice crimă şi fărădelege, fără a da socoteală nimănui.

1 Sursa: Vintilă Barbu (upload.wikimedia.org)

Grupuri de rezistenţă armată Grupurile cele mai cunoscute, conform documentelor din

arhiva securităţii sunt: În Banat: col. Ion Uţă, Spiru Blănaru, comandor Petru

Domăşneanu, Nicolae Popovici (Gheorghe Ionescu), Petru Ambruş, Ion Tănase, Dumitru Işfănuţ (Sfârlogea), Vernichescu, Nicolae Doran, Liviu Vuc;

În Munţii Apuseni (Alba): Dr. Iosif Capotă, Teodor Şuşman, col. Nicolae Dabija, fraţii Macavei, Ştefan Popa, Maxim Sandu, fraţii Spaniol;

În Hunedoara: Lazăr Caragea, Petru Vitan; În Rodna: Leonida Bodiu (organizaţia Cruce şi Spadă) În Vâlcea: Gheorghe Pele, Şerban Secu, Ion Jijie; În Craiova: generalul Ion Carlaonţ, Marin Dumitraşcu; În Gorj: cpt. Mihai Brâncuşi; În Dobrogea: Gheorghe Fudulea, Gogu Puiu, Nicolae

Ciolacu, Nicolae Trocan, fraţii Croitoru; În Crişul Alb: Gligor Cantemir, Ion Luluşa, Adrian

Mihuţ; În Maramureş: Vasile Popşa, Ilie Zubaşcu, Gavrilă

Mihali-Ştrifundă, Ion Ilban, Nicolae Pop, Vasile Dunca, „banda“ de preoţi greco-catolici;

În Vrancea: fraţii Paragină, Victor Lupşa; În Bârlad: Constantin Dan;

În Huşi: Emanoil Balbuzan, Ioan Chirilă, Dumitru Ochiu (organizaţia Inimi Albastre alcătuită din 10 combatanţi şi un lt. col. care ţinea legătura cu generalul Arsenescu. După destrămarea acestui grup prin prinderea şi condamnarea la moarte a ofiţerului, Balbuzan acţionează şi în Garda Albă, prin agentul de legătură dintre Iaşi şi Huşi Eugen Neamţu. În Huşi avea ca şef de grupă la Garda Albă pe Ioan Chirilă);

În Bacău: Vasile Corduneanu;

În Cluj: Gheorghe Paşca, Alexandru Podea, Pop, maior Emil Oniga, Cornel Deac;

În Suceava: Silves-tru Hazmei;

În Munţii Făgăraş: - la sud: colonel Gheorghe Arsenescu, fraţii Petru şi Toma Arnăuţoiu, Apostol; - la nord: Dumitriu (Gheorghe Ionel), Făină, Ion Cândea şi Grupul Carpatin Făgărăşan.

Într-un raport al Securităţii a fost dată cifra de 1300 de astfel de grupări. În arhiva Securităţii nu se găsesc date despre grupurile paraşutate de puterile vestice în România, decât ceea ce a apărut în presă cu prilejul procesului din noiembrie 1953, necunoscându-li-se numărul.

Între grupurile de rezistenţă din munţi, se numără şi grupul făgărăşan, la început sub numele de banda Haşu, banda Haşu-Gavrilă, banda Gavrilă. Ei s-au numit Grupul Carpatin Făgărăşan.

Grupul Carpatin Făgărăşan Era prin 1947. Câteva sute de făgărăşeni gata de a se

opune cu arma stăpânirii comuniste impusă de Armata Roşie. Era vremea când Braşovul urma să se numească Oraşul Stalin, din raionul Stalin, din regiunea Stalin, unde era instalat la Securitate (care încă mai avu scurt timp denumirea de Siguranţa statului) consilierul sovietic Alexandru Filipov, ajutat de colonelul de securitate Coloman Ambruş, căpitanii Ernest

Harta mişcărilor armate anticomuniste din România, 1948–19691

Isto

rie

Lohanul nr. 12 20

Deitel, Izu Averbuch (Auerbach), Moritz, Francisc Gergely, Alexandru Nagy şi alţii cu nume de aceeaşi rezonanţă, dar şi de colonelul Gheorghe Crăciun, căpitanul Ion Cârnu, Stelian Alexandrescu şi Stoica. Cei dintâi comandau, iar ceilalţi executau treburile murdare.

Ion Gavrilă Ogoranu era încadrat într-o organizaţie condusă de tânărul inginer Gheorghe Toader, şef de promoţie a Politehnicii din Bucureşti. Se aflau în legătură cu rezistenţa militară din garnizoana Făgăraş, prin cpt. Sabin Mare, precum şi cu organizaţia studenţilor şi muncitorilor din Braşov, prin Gheorghe Jimboi şi fraţii Alexandru şi Ion Fulicea. Se cunoştea existenţa la vremea aceea a unui comandament unic pe ţară al tuturor forţelor anticomuniste. La Sâmbăta de Sus se afla, cu domiciliu obligatoriu, prof. Nicolae Petraşcu, secretar al Mişcării Legionare, iar în Recea se afla generalul în rezervă Vasile Mitrea.

La arestările din 1948, au fost închişi cei mai mulţi dintre studenţii făgărăşeni activi în mişcare, între care Iancu Morar, Moise Bărcuţean, Ion Ivan, Gheorghe Peptea, Gheorghe Bulgăr, Octavian Tomuţa, Octavian Crişan, Octavian Popa, Aurel Nuţiu, Nelu Muntean. Dintre cei arestaţi atunci urmau să fie ucişi în închisoare: ing. Gheorghe Toader, dr. Petru Săbăduş, Gheorghe Jimboi şi muncitorul Ion Fulicea. De asemenea au fost arestaţi majoritatea fraţilor de cruce de la Liceul Radu Negru, în frunte cu Victor Roşca. În timpul arestărilor de la Braşov a fost împuşcat şi ucis în stradă, în plin oraş, studentul Isac.

Trebuie amintit că arestările din 1948 au fost făcute de comisari ai Siguranţei, Poliţiei, şi ofiţeri ai Jandarmeriei, care la mai puţin de un an urmau să fie la rândul lor arestaţi şi condamnaţi.

Puţinii studenţi şi elevi scăpaţi de arestare au pus bazele grupului de rezistenţă de pe versantul nordic al munţilor Făgăraş.

În partea răsăriteană a judeţului Făgăraş, s-a organizat grupul „Vultanul”, sub conducerea învăţătorului Pridon, din Părău, căpitan în rezervă, fost voluntar în armata română în primul război mondial. Alături de el se afla studentul Marcel Cornea, învăţătorul Ioan Boamfă şi tânărul Ioan Buta. Fraţii de cruce Ion Mogoş şi Niculae Mazilu, ieşiţi din închisoare, au adunat într-o organizaţie tinerii din satele din jurul Făgăraşului şi, prin Victor Ioan Pică, au reînfiinţat frăţia de la Liceul Radu Negru.

Au urmat apoi ani lungi de înfruntări cu forţele regimului: Miliţie, Securitate sau chiar cu armata activă. În cele 146 dosare de urmărire ale Securităţii apar menţionate 108 acţiuni întreprinse împotriva grupării, iar dintre membrii ei au căzut pe rând, după cum urmează: primul ucis în luptă în noiembrie 1950, a fost studentul Marcel Cornea, în satul Părău, şi a fost

prins rănit studentul Gilu Radeş. A urmat în decembrie, feciorul Toma Pirău (Porâmbu), căzut în luptă în satul Ileni, în şura lui Dumitru Cornea. În Sărata, a fost împuşcat învăţătorul Ion Cândea, iar în ajunul Crăciunului, mor vânduţi, luptând, elevii: Ion Mogoş şi Niculae Mazilu în satul Pădureni, judeţul Timiş, în casa lui Traian Muraru. Sunt prinşi răniţi într-o ciocnire în Râuşor elevul Silviu Socol, ţăranul Gheorghe Arsu, studenţii Gheorghe Duminecă şi Nicolae Stanciu din Aluniş, Olt. Toţi aceştia, împreună cu plutonierii Partenie Cosma, Dumitru Cornea, Traian Muraru, învăţător Pridon, căpitan activ Traian Monea au fost condamnaţi la moarte anul 1951. Sute de oameni au fost arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de închisoare. A fost arestat şi studentul Mihai Maga, a pierit fără urmă sublocotenentul Frâncu.

Pleacă dintre noi în străinătate căpitanul Sabin Mare, cu angajamentul că se va întoarce paraşutat. Sunt ucişi în condiţii necunoscute, membrii grupului de paraşutaţi, lansat la Sărata, Făgăraş: Constantin Săplăcan, Ilie Puiu, Wilhelm Spiendler, Mathias Bohn şi Gheorghe Bârsan. În legătură cu ei sunt condamnaţi la moarte şi executaţi fraţii de cruce Mircea Coman şi Serafim Ilisie.

În 1951, în decembrie, este rănit grav, căzând în mâinile Securităţii, luptătorul Dumitru Moldovan din Lisa, Făgăraş, fiind prins şi tatăl său, Vasile Moldovan, apoi Petru Novac, tatăl lui Nelu Novac.

În februarie 1952, în satul Voievodeni, este vândut şi ucis Andrei Haşu (Baciu), conducătorul de fapt al grupului. Spre finele anului 1952, în Poiana Sibiului, este ucis în luptă, lt. „Dumitriu”, pe numele real Gheorghe Ionele din Arieşeni, Alba, iar a doua zi de Crăciun este prinsă în Avrig, Lenuţa Făină.

Timp de doi ani n-a mai murit nimeni din grup. Au rămas 11 persoane, venind şi Ioan Pop din Lisa în rândurile grupării. În 1953, a murit sau a fost prins căpitanul Sabin Mare, alături de Gavrilă Pop.

La 6 august 1954, cad în luptă cu forţele Securităţii la Obreja, Alba: Gheorghe Şovăială şi Gelu Novac. La 20 august, cade în mâinile Securităţii la Avrig, grav rănit, elevul Ion Ilioi iar preotul greco-catolic Ioan David şi cumnatul său Candid Bărdaş sunt prinşi răniţi, în Porumbacu de Jos. În Porumbacul de Sus, este prins dr. Constantin Cismaş.

În iunie 1955, Remus Sofonea, grav rănit şi Laurean Haşu hotărăsc să se sinucidă pentru a nu cădea vii în mâinile Securităţii. Laurean Haşu nu moare, ci e salvat şi vindecat de prof. Olimpiu Borzea.

Sunt prinşi prin vânzare, pe rând, în anul 1955, studenţii Ion Chiujdea şi Laurean Haşu, elevii Ioan Novac şi Victor Metea, iar în primăvara anului 1956 Ioan Pop. Aceştia, împreună cu prof. Olimpiu Borzea şi dr. Nicolae Burlacu, sunt condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava în noiembrie 1957,

Ion Gavrilă Ogoranu în tinereţe Colonelul Arsenescu L. Haşu

Isto

rie

Aprilie 2010 21

mai puţin ultimii doi, cărora li s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. Victor Metea, care a refuzat să facă cerere de recurs şi graţiere, drept pedeapsă, a mai fost ţinut viu în lanţuri, până în aprilie 1958. Dr. Pompiliu Stanciu a murit în arestul Securităţii, în condiţii suspecte.

Niciunul dintre ei nu a căzut mort în luptă în munţi. Răniţi au fost, dar morţi, nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare. N-au fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populaţia din regiune, care i-a ajutat şi ocrotit. Peste 1.000 de familii au avut de suferit în urma răzbunării Securităţii. Dintre acestea amintesc: familiile: Borzea din Viştea de Jos, Bucelea din Viştea de Sus, fraţii Elisabeta Malene şi Remus Budac din Cârţa, fam. Vasile Mureşan din Dăişoara, Bârsan din Retiş, Aroneasa, Comşa, Gavrilă, Iftim din Cincu, Aurel Dăişorean din Merghindeal, Ieronim Mihai din Bărcut, Ieronim Albu din Crihalma, Gheorghe şi Ion Buta din Jibert, medicii Gheorghe Brescan şi Vasile Munteanu, Ion şi Nicolae Grecu din Şoarş, sute de familii din toate satele din Ţara Oltului, care se găseau ca bănuiţi în arhivele Securităţii. Nu trebuiesc uitaţi sutele de ciobani din Argeş şi Muscel, nici pădurarii din zona Făgăraş.

Caracteristic pentru toţi aceşti oameni e declaraţia preotesei Valeria Raita, dată la Securitate: „Declar că niciodată nu voi fi în stare să-i vând pe Metea şi pe Gavrilă, care-mi sunt dragi ca şi copiii mei“.

Nu doar ei au făcut rezistenţa anticomunistă. Înaintea lor au fost preoţii ortodocşi sau uniţi cu Roma, în frunte cu Arsenie Boca, stareţul Mănăstirii Sâmbăta, preot David Ion din Scorei, Stanislav Axente din Lisa, Dascălu din Arpaş, Bălescu din Ucea de Sus, Moldovan din Recea, Raita şi Motoc din Săsciori, Coriolan Buracu din Făgăraş, şi alţii care au luat calea închisorilor sau a Canalului.

Aceeaşi atitudine demnă au avut-o intelectualii din regiune, în special profesorii şi învăţătorii. Lista lor începe cu prof. Nicolae Petraşcu, Virgil Mateiaş, Romulus Ursu, Valer Literat, Mihai Novac, Săbăduş, notarul Moise Câlţea. Ei au fost în acel colţ de ţară un dram de demnitate creştină şi naţională, un picur de speranţă în viitor. „I-am întrebat“, scrie unul din martori, într-o declaraţie în arhiva Securităţii, „dacă ei mai cred într-o cădere a regimului comunist din ţară. Mi-au răspuns: ce nu e cu putinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu“.

Rezistenţa făgărăşană, ca de altfel întreaga rezistenţă anticomunistă pe ţară, lucru ce reiese din documentele de atunci, a avut trei caracteristici:

1. Caracter naţional, indiferent de cine a fost iniţiată şi constituită, militari, legionari, ţărănişti, intelectuali, studenţi, elevi, ţărani, muncitori, preoţi, scopul rezistenţei era salvarea româniei de regimul comunist, sau măcar salvarea demnităţii poporului român. Drapelul sub care se lupta era tricolorul. Toţi aveau conştiinţa că reprezintă adevăratul stat român, şi nu cel impus cu forţa de Armata Roşie şi consilierii sovietici. În acuzaţiile ce li s-au adus şi pentru care au fost condamnaţi era şi

aceea că şi-au însuşit atribute ale statului român. Adevărat, aşa a fost. Cu această conştiinţă s-a luptat şi s-a murit! De asemenea aveau conştiinţa că reprezintă adevărata armată română, şi nu cea silită să cânte pe străzi, „O, Moscova, patria mea”.

2. Al doilea caracter a fost cel creştin. Luptând pentru neamul românesc, au luptat cu credinţa că luptă pentru prezenţa lui Hristos în sufletul neamului nostru, pentru valorile creştine, pentru adevăr şi dreptate, pentru ca neamul nostru să rămână creştin aşa cum a fost în cei 2000 de ani.

3. Caracter monarhic, luptam pentru o Românie regală, cu o constituţie democratică, în care să se prevadă: drepturi, obligaţii şi libertăţi pentru toţi cetăţenii ţării, de orice neam şi de orice stare socială.

Tactica şi strategia Grupului

Carpatin Făgărăşan Aveam la dispoziţie cel mai compact masiv muntos din

România, lung de 100 Km. şi lat de 60 Km. fără căi de comunicaţie, împădurit.

Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („…pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi locotenentul Alexandru Moritz.)

Ne-am extins activitatea pe o suprafaţă cât mai mare: toţi munţii Făgăraşi şi Perşani, pădurile de pe Ardeal, până la Racoş, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, pentru a dispersa forţele trimise împotriva noastră. Nu ne-am construit un punct central de rezistenţă, greşeală ce-au făcut-o majoritatea grupurilor din ţară, chiar cele conduse de militari, unde, odată descoperit centrul de rezistenţă, Securitatea aducea atâtea forţe, încât putea să distrugă grupul. Cât timp nu era zăpadă, eram peste tot şi nicăieri, tot timpul în mişcare.

Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.

Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în câteva caiete, cu titlul „Brazii”, şi-n câteva testamente. O parte din ele au ajuns în mâinile Securităţii, altele s-au pierdut. Câteva se află în dosarele Securităţii, dactilografiate sau fotografiate. De altfel, toate dosarele au fost microfilmate, ceea ce înseamnă că mai există încă o arhivă, microfilmată.

După Revoluţie, am rescris istoria acelor ani din memorie, în trei volume, sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, ultimul volum în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară.

În prefaţa volumului al treilea, am spus că, pentru a scrie o istorie a grupului, pe lângă amintiri, e nevoie de documentele Securităţii.

Astăzi le avem. Nu toate. La C.N.S.A.S a sosit de la Securitate dosarul operativ 846.873, înregistrat aici sub nr. 770. Sunt în total 124 de volume, ce cuprind 49.890. file. Din acest număr 30 volume au fost alcătuite de Miliţie, restul de Securitate. Tot aici se mai află un dosar penal, format din 16 volume, cuprinzând procesul din 1957 şi condamnarea luptătorilor la Sibiu. Se mai găsesc câteva dosare provenite de la regionalele Securităţii, altele decât cea din regiunea Stalin. Nu se află dosarul cu evenimentele din 1950 şi cu procesul din oraşul Stalin din iulie 1951, cu pronunţarea a 17 condamnări la moarte. Nu se află informaţii despre paraşutaţii de către puterile apusene în anii 1950-1953, decât în măsura în care a fost

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganul, Săptămâna Mare, 1954

Isto

rie

Lohanul nr. 12 22nevoie, pentru condamnarea grupului nostru ca spioni ai imperialiştilor americani, englezi şi francezi. Nu se află nici o referire la modul cum a fost arestat şi anchetat autorul acestor rânduri, şi nici despre urmărirea sa, ulterioară. Nu se află dosarele cu legăturile noastre externe, despre avionul american venit să ne ajute în 1951, ci doar informaţii în urma cărora am fost acuzaţi de legături cu imperialiştii, pentru a fi condamnaţi pentru spionaj şi trădare. Cândva, când dosarele nu vor mai fi în mâna celor ce le-au alcătuit, se va face lumină completă în istoria rezistenţei anticomuniste.

Materiale care se află în dosarele studiate la C.N.S.A.S. Ca volum de pagini scrise, sunt notele informative ale

diferiţilor informatori. De altfel trebuie ştiut că orice acţiune desfăşurată de Securitate a avut la bază o informaţie, adevărată sau falsă, despre noi. Cum au fost recrutaţi şi cine au fost informatorii?

Primii informatori ai miliţiei şi securităţii au fost vechii agenţi ai jandarmeriei, poliţiei şi siguranţei. Stăpânii s-au schimbat, dar uneltele au rămas. În multe cazuri au rămas şi stăpânii. Jandarmii au devenit miliţieni, comisarii şi ofiţerii au devenit ofiţeri de Miliţie şi Securitate, tot atât de zeloşi şi de slugarnici ca şi înainte, ba chiar mai mult. Ca exemplu, îl dau pe plutonierul de Miliţie Gheorghe Mureşan, care a trimis la moarte şi închisoare sute de oameni. De altfel lucrurile s-au petrecut la fel şi în eşaloanele superioare: şeful Siguranţei antonesciene, Eugen Cristescu, condamnat la moarte odată cu mareşalul, n-a fost trimis în faţa plutonului de execuţie, ci cocoţat la Direcţia Securităţii, unde şi-a adus aportul, la distrugerea „duşmanilor regimului”. Că, după un timp, când nu au mai avut nevoie de ei, au fost arestaţi şi condamnaţi şi ei la rândul lor, acest lucru face parte din morala comunistă.

De obicei, într-un fel, informatorii nu erau numai informatori, ci erau oameni tari, mai ales în sate şi oraşe, care puteau dispune de semenii lor, pentru satisfacerea propriilor lor interese. Erau cunoscuţi de toată lumea, şi ei voiau ca oamenii să le ştie de frică. De multe ori se poate vorbi chiar de dinastii de informatori. Iată un caz pe care-l cunosc bine: informatorul nr. 1 a fost primar în timpul stăpânirii maghiare, trimiţându-şi consătenii la închisoare, mai zelos decât jandarmii maghiari. După Unire, n-a păţit nimic, s-a înscris în Partidul Liberal şi a fost tot primar. S-a purtat la fel cu sătenii, de data aceasta cu ajutorul jandarmilor români. Nr. 2, fiul primului, a fost mare şi tare în timpul dictaturilor carlistă şi antonesciană. Se lupta să ajungă primar. Pe pâra lui au fost ridicaţi consăteni şi trimişi din post de jandarmi în post de jandarmi, cu mâinile legate. Nr. 3, fiul nr. 2, a fost un zelos agent al Securităţii, făcând pâri mincinoase la adresa consătenilor. Doi oameni pârâţi de el au murit în urma bătăilor primite de la Securitate. Nr. 4, fiul nr. 3, a ajuns ofiţer de Miliţie şi apoi de Poliţie.

Altă categorie de informatori erau cei care prin funcţia lor aveau tangenţă cu noi. Pădurarii, paznicii de vânătoare, vânătorii din magazine, paznicii de câmp şi din sate, ciobanii, cabanierii, medicii, farmaciştii, postaşii, hornarii, învăţătorii, preoţii, vânzătorii, medicii veterinari etc, care erau obligaţi să-şi ia angajamentul că vor raporta tot ce au observat. Erau instruiţi în acest sens şi uteciştii şi pionierii, în şedinţele lor de îndoctrinare comunistă. Uneori copiii şi-au vândut părinţii şi vecinii, cu pasiune. O categorie aparte de informatori erau chiar membrii familiilor noastre, colegii de şcoală, prieteni şi sprijinitori de-ai noştri.

Noi am sfătuit întotdeauna pe oamenii noştri să nu refuze propunerea Securităţii de a deveni agenţi, pentru a nu fi arestaţi, şi să-şi ia angajamentul că ne vor vinde. Era singura modalitate, de a scăpa de arestare şi de chinurile din beciurile Securităţii. Pe ei i-am sfătuit să dea informaţii despre noi, lipsite de importanţă. În multe cazuri, le spuneam noi ce să declare Miliţiei şi Securităţii pentru a fi crezuţi şi pentru a-i deruta. Spera oare Securitatea că va obţine rezultate astfel? Aveau puţine speranţe, dar se mulţumeau cu ce se realiza. Trebuie spus că asupra oamenilor noştri şi în general asupra populaţiei se făceau ameninţări mari şi chiar se recurgea la ele. Bunăoară: „vă vom duce cu toată familia, de nu va mai şti nimeni de voi!”, „te

vom ucide în bătaie la Securitate!” , „ai o fată sau o soţie, o vom lua-o la Securitate, şi câinii îşi vor bate joc de ea!”. Cu toate acestea nu am fost vânduţi.

Există în istoria grupului nostru însă, doar câteva cazuri, când sprijinitorii noştri, terorizaţi şi îngroziţi, au cedat: fratele lui Toma Pirău, Ion Gălbingea, şi mai târziu, prof. Ion Grovu, care a vândut ultimul grup dintre noi.

S-a vorbit mult după revoluţie despre publicarea listei cu numele informatorilor Securităţii. În cazul nostru, ar fi cel puţin, o mare greşeală. Nu faptul că ai iscălit un angajament te face vinovat. La vremea aceea refuzul de a fi informator era egal cu chinuri şi cu urmări foarte grave, arestare, deportare sau moarte. Majoritatea oamenilor noştri de sprijin au trebuit să iscălească un astfel de angajament. Nu poate fi socotit cineva informator dacă a declarat informaţii lipsite de valoare, ca de exemplu „Părinţii lui Metea Victor au fost la biserică”, sau dacă au spus lucruri pe care Securitatea le ştia, ca de ex. am văzut-o pe mama lui R. cu haine cernite, deci ştie că fiul ei e mort. Informator îl socotim pe acela a cărui informaţie a ucis sau a produs un rău cuiva. Sunt zeci de mii de pagini în cazul nostru, conţinând informaţii care nu ne puteau face nici un rău. Oamenii le-au dat din cauza fricii sau anume ca să deruteze Securitatea. Ar fi o crimă ca numele adevărat al autorilor acestora să figureze într-o listă oarbă a informatorilor.

Şi, cu toate acestea, au fost oameni care au refuzat pe faţă să-şi ia un angajament. Un paznic de vânătoare a spus: „eu am fost angajat să ocrotesc vânatul, nu să vânez oameni”. Unui condamnat la 15 ani i se promite eliberarea, dacă promite că-l va preda pe nepotul lui. „Să-mi vând eu sângele meu? Ce vreţi să faceţi din poporul acesta?”

Adevăraţii informatori, au fost aceia care, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, pentru bani sau alte beneficii, şi-au trimis consătenii la arestare, condamnare sau moarte, ca bunăoară cei ale căror informaţii au dus la 17 condamnări la moarte, zeci de condamnări la închisoare, familii distruse, gospodării arse din temelii, informaţii răsplătite cu câte 1000 de lei de informator. Informatori vinovaţi au fost şi cei care s-au răzbunat pe semenii lor, pârându-i că au legătură cu cei din munţi, fără să fie adevărat. Pe vremea aceea nu puteai să te răzbuni pe cineva mai crunt, decât pârându-l că are legătură cu aceştia (ca bunăoară cel care s-a răzbunat pe vecinul său, Octavian Lazea, declarând că mama lui Gavrilă a fost văzută la acesta cu o traistă de merinde, lucru complet neadevărat. Cei doi au fost arestaţi, bătuţi şi aruncaţi în nesimţire pe marginea drumului).

În dosare se găsesc pe lângă informaţii, rapoarte, telegrame, procese verbale, note, dispoziţii, hotărâri etc precum şi activitatea trupelor de Securitate împotriva noastră din timpul anilor 1950-1956 şi chiar de mai târziu. Nu am găsit consemnate acţiunile de mai mică amploare ale Miliţiei şi Securităţii din anii 1948 şi 1949. De asemenea se găsesc consemnate doar acţiunile din regiunile Stalin şi Sibiu, şi numai tangenţial amintite cele din regiunea Argeş, deşi ne-am ciocnit în multe rânduri cu trupele din regiunea Argeş (ca de exemplu în 1951 în Piscul Netorului, în 1952 pe muntele Moldoveanu şi în 1954 la Izvoarele Topologului.)

Două acţiuni, şi anume cele de mai mare amploare din vara anului 1951 şi din 1952, nu sunt consemnate, ultima deloc, iar prima de abia tangenţial amintită. Cauza? Ultima se pare că a fost condusă de Nicolae Ceauşescu pe când era general la armată. De altfel din loc în loc, în volume, se găsesc file albe (chiar scris cu cuvintele “filă albă”, înlocuind desigur ceva ce a fost extras).

Efectivul acţiunilor a variat de la grupa de patru până la zece ostaşi, până la plutoane şi mai la urmă regimente, când grupul nostru carpatin nu mai era numit „bandă”, ci a devenit „inamicul”. Deşi s-au folosit permanent avioane şi elicoptere, ele nu sunt decât parţial amintite.

Desfăşurarea acţiunilor este consemnată amănunţit, unele chiar foarte amănunţit, fiind trecute chiar şi numele câinilor care au participat la acţiune.

În total am numărat 108 acţiuni ale miliţiei şi securităţii, repartizate astfel pe ani:

16 acţiuni în 1950 Isto

rie

Aprilie 2010 23 7 acţiuni în 1951 15 acţiuni în 1952 23 acţiuni în 1953 25 acţiuni în 1954 18 acţiuni în 1955 4 acţiuni în 1956. Desfăşurarea ciocnirilor cu grupul nostru sunt consemnate

destul de aproape de adevăr. De obicei sunt introduse elemente care să le scuze insuccesele: de exemplu se prezintă un număr mai mare de bandiţi, se trec mai puţine forţe ale Securităţii, armamentul blocat, acţiunile s-au petrecut seara când întunericul avantaja bandiţii; şi bineînţeles au găsit totdeauna ţapi ispăşitori, din vina cărora noi n-am fost distruşi şi ei au avut pierderi. Ofiţerii incompetenţi au fost daţi afară sau înaintaţi Tribunalului Militar.

În ce priveşte adevărul şi minciuna din dosare: unele piese din dosar sunt adevărate, aşa cum sunt prezentate, altele sunt cosmetizate, cu scuze şi elemente favorabile lor, altele sunt denaturate în parte sau complet, pentru ca vina să cadă total asupra noastră. În sfârşit, unele sunt în totalitate inventate cu bună ştiinţă, pentru ca organele să-şi justifice ineficienţa în faţa forurilor superioare. Un astfel de caz este cel al licenţiatei Elena Şofariu, a cărei viaţă a fost distrusă de Securitate, bănuită a avea legături cu grupul nostru, fata neavând însă nici cea mai mică legătură cu noi.

Aici consemnez un mare noroc pentru grupul nostru făgărăşan. În majoritatea grupurilor din ţară, nu mai trăieşte nimeni dintre cei ce pot confirma cât adevăr şi câtă minciună se află în dosarele Securităţii. În grupul nostru făgărăşan au supravieţuit şi mai trăiesc destul de mulţi din cei ce au trăit acele evenimente şi le pot judeca (luptătorii Ion Ilioi şi Gilu Radeş, Olimpiu Borzea, Ion Grecu, Victor Ioan Pică, Dumitru Moldovan, autorul acestor rânduri şi alţii. Până de curând au trăit dr. Nicolae Burlacu, înv. Elisabeta Malene, şi preotul Victor Dâmboi.). Trebuie spus că în volumul dosarelor, documentele nu sunt aşezate după niciun criteriu logic, nici cronologic, nici tematic. În multe cazuri cuprinsul volumului nu corespunde titlului de pe copertă. Pentru sistematizarea enormului material ce l-am scos din arhive, am adoptat pe cât posibil ordinea cronologică, cu anul, luna şi data când a fost emis documentul. Astfel se face ca un document să nu aibă legătură tematică cu cel de dinaintea lui sau cu următorul document. Am consemnat fiecare document cu data, volumul, fila de unde provine şi autorul documentului. În unele cazuri, din neatenţie, am uitat să trec, unul sau două din aceste repere, şi mi-ar fi trebuit un timp enorm să repar greşeala.

Scopul tipăririi volumelor lui Ion Gavrilă Ogoranu

1. Să dovedesc că amintirile din cele trei volume publicate sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” nu au fost nişte povestiri, ci realităţi crude, la care autorul şi ceilalţi amintiţi în carte au participat efectiv.

2. Să dovedesc că prin curăţia idealurilor pentru care am luptat, prin dăruirea de care am dat dovadă, prin păstrarea liniei de onoare şi morală creştină ce-am adoptat-o, prin tactica şi strategia pe care le-am folosit, prin acţiunile de luptă la care am participat, prin jertfele pe care le-am adus, prin efectivele forţelor duşmane care au acţionat asupra noastră, prin influenţa pe care am avut-o asupra zonei din sudul Transilvaniei, grupul nostru carpatin de eliberare naţională poate fi aşezat cu cinste alături de celelalte sute de grupuri de rezistenţă anticomunistă din România.

3. Toate cele de mai sus le pun în faţa istoricilor, să judece, să cântărească şi să se pronunţe dacă într-adevăr a existat o rezistenţă armată anticomunistă în România.

4. M-a interesat mai puţin numele informatorilor şi ofiţerilor care au făcut poliţie politică şi au acţionat asupra noastră. M-am oprit cu drag la chipurile luptătorilor, la sufletul lor curat, la cei ce şi-au jertfit pe altarul patriei tinereţea, libertatea, şi la urmă viaţa, fără a pretinde nimic pentru sine. Asupra acelora care nu au nici până astăzi, nici cruce, nici mormânt. Am adus în faţă de asemenea, chipurile oamenilor din

acest colţ de ţară, care au venit alături de noi, şi împreună am scris o pagină, de istorie, frumoasă, credem noi. Nu o istorie rece şi savantă, a forţelor de producţie, a conflictelor de interese, a centrelor de influenţă interne sau externe, a teoriilor seci inventate de oameni, ci a istoriei vii a poporului nostru, o istorie care suferă, care plânge, care speră luptă şi se zbate să supravieţuiască, ce-şi apără credinţa în Hristos, nevoile şi neamul, demnitatea celor înfrăţiţi cu râurile şi ramurile, pe scurt a acelor ce-au făcut şi vor face fapte istorice. A acelor care murind, au lăsat prin testament, ţării, cuvintele: Mamă ţară, iartă-ne că am cutezat să luptăm şi să murim pentru tine!

Testament Alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărăşan în primăvara

anului 1954, în muntele Buzdugan (ciorna acestui testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei Is

tori

e

Lohanul nr. 12 24româneşti.

În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Scrieri: Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc,

vol. I, Editura Marineasa - Timişoara, 1995 Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc

,vol. II, Editura Marineasa - Timişoara, 1996 Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc,

vol. III împreună cu Lucia Baki Nicoară - Editura Marineasa - Timişoara, 1999

Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. IV - Editura Mesagerul de Făgăraş, 2004

Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. V - La pas prin Frăţia de Cruce - Editura Mişcării Legionare, 2006

Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. VI -Episcopul Ioan Suciu în faţa furtunii, Editura Viaţa Creştină, Cluj 2006,

Ion Gavrilă Ogoranu, Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc vol. VII - Rezistenţa anticomunistă din Munţii Apuseni, Editura Marist, Baia Mare 2007,

Ion Gavrilă Ogoranu, Întâmplări din lumea lui Dumnezeu - Editura M.C., 1999,

Ion Gavrilă Ogoranu, Amintiri din copilărie, Editura Marineasa - Timişoara, 2000,

Ion Gavrilă Ogoranu, Anamaria Ciur, Iuda - roman, Editura Marist, Baia Mare 2008.

P. S. În 1955, atunci când multe dintre grupările de rezistenţă

au fost fărâmiţate de trădări ori de ciocnirile cu jandarmii, Ogoranu s-a refugiat în localitatea Galţiu, din judeţul Alba, în casa văduvei unui fost coleg de liceu, Ana.

Ion Gavrilă Ogoranu a stat ascuns 21 de ani, până în 1976, când a fost arestat la Cluj, pe strada Sindicatelor. Deşi era condamnat la moarte, nu a fost executat. Nixon i-a prezentat lui Ceauşescu o listă de români de care SUA se interesa. Numele lui Ogoranu era pe acea listă, iar de atunci, Securitatea l-a lăsat în pace. Bădia Ogoranu a fost preşedintele Partidului Pentru Patrie. Cu toate că avea lucrarea de diplomă pregătită încă din 1948 („Agricultura la munte“), abia după 1990 a primit recunoaşterea oficiala a anilor de studenţie. „Eu, care eram decorat şi răsplătit în străinătate, să nu am parte de recunoaştere aici, în ţara mea…“, şi-a mărturisit el, în final, frământarea. Senatul USAMV Cluj a decis să-i acorde lui Ion Gavrilă-

Ogoranu diploma de inginer agronom onorific, cu specializare în agricultură, pe baza examenelor promovate în perioada 1944-1948 şi a activităţii în slujba poporului român. Ogoranu a mai primit şi medalia „Ad Gloriam Agriculturae“ şi, în mod simbolic, foaia sa matricolă.

(Preluare după articole apărute în Wikipedia România, în

luna februarie 2010). Trasee comerciale, trasee ale

civilizaţiei şi spiritualităţii

Istoria comerţului, istoria comunicării popoarelor

Ec. Aurel Cordaş - Huşi (continuare din Lohanul nr. 11, februarie 2010) Lumea Nouă Trăsături ale economiei, civilizaţiei şi spiritualităţii europene premoderne

ână în sec. al XIV-lea economia ţărilor europene se caracterizează, ca pondere, printr-o economie naturală („economie în care produsele muncii sunt

destinate satisfacerii necesităţilor de consum ale producătorului şi nu pentru schimb”), precum şi prin apariţia unor elemente ale economiei moderne în Europa de V.

In zona Occidentală a Europei, după sec. XI au loc o serie de inovaţii şi invenţii tehnice (moara hidraulică, cârma scufundată în apă, plugul şi potcoava de fier, atelaje moderne, acces la geamul de sticlă şi busolă etc.) care determină o dezvoltare a economiei. Evoluţia şi diversificarea diviziunii sociale a muncii, în timp, duce la apariţia atelierelor manufacturiere de construcţii navale (Veneţia), postăvării şi mătase (Florenţa, Veneţia) ş.a.

Se perfecţionează instrumentele de credit, prin înfiinţarea băncilor în Italia, Spania, Portugalia, Germania. Perioada clasică a Renaşterii (1350-1550) a însemnat transformări importante în trecerea la o economie precapitalistă şi acolo unde sunt maturizate condiţiile, de trecere la un tip de economie capitalist. Se pun bazele comerţului mondial, sunt încurajate ştiinţa, cultura, progresul în general.

Europa depindea de importurile din Asia, cu precădere din India. Piperul, de exemplu se importa nu numai ca ingredient pentru gătit ci mai ales pe post de conservant, alături de sare, pentru carne, fiind o parte importantă a economiei europene. În plus puterea europeană însemna bani şi teritorii. Să nu uităm că importurile din Asia veneau pe Drumul Mătăsii, sau pa alte rute până ajungeau la M. Mediterană.

În economia medievală europeană se va implica pozitiv comerţul italian. Datorită problemelor geopolitice extrem de tulburi dintre bizantini şi musulmani; relaţiile economice dintre Europa şi Asia Mică au fost diminuate la maxim. Mai clar exprimat, Imperiul Otoman, întemeiat de turcii din N.V. Asiei Mici (Anatolia), a început să se extindă după anul 1453, înglobând Constantinopolul (a cărui nume a fost schimbat în Istanbul, după cucerirea sa, în 1453), iar în jurul anului 1550 se întindea din Ungaria până la fluviul Eufrat la E., iar în S. până în deşertul Sahara.

Se ştie că ascensiunea Turciei a pus capăt vechiului şi clasicului drum comercial. Deci comerţul cu mirodenii era monopolizat de musulmani, aşa că era imperios necesar ca europenii să caute alte drumuri pentru a se putea aproviziona cu

P

Isto

rie

Aprilie 2010 25

cele necesare din Orient. În prima parte se ,,pune pe picioare” o cale comercială pe

la N. Mării Caspice spre Asia şi India. Mai târziu după destrămarea Imperiului Arab, se reia vechiul drum comercial spre India, fie pe la M. Roşie prin strâmtoarea Bab-el-Mandeb (Poarta lacrimilor), de unde se traversează M. Arabiei spre India, fie prin Golful Persic se traversează strâmtoarea Ormuz şi se ajunge tot în M. Arabiei şi de aici în India.

Marile Descoperiri Geografice care au debutat la sfârşitul sec. al XV-lea; descoperirea Americii de către Cristofor Columb (1492) şi a drumului spre India de către Vasco da Gama, au drept urmare faptul că italienii nu mai deţin comerţul cu produse orientale. (V. Mircea – op. c.).

Expediţiile de explorare a noilor teritorii, relaţiile comerciale intense, influenţa în creştere a finanţelor şi comerţului cu implicaţii directe în îmbogăţirea şi întărirea clasei de mijloc a făcut ca Biserica şi aristocraţia să-şi piardă din influenţă şi privilegii.

Renaşterea constituie pasajul istoric de trecere către timpurile moderne. Artele în Renaştere au reînviat idealurile clasice ale Antichităţii, încercând să îmbine realitatea cu idealul antic de frumuseţe şi naturaleţe a figurii, adaptând subiecte de inspiraţie biblică la regulile concepţiei şcolilor umaniste.

În Italia, Papa fiind cel mai mare patron al artelor, alături de dinastii celebre, precum Medici la Florenţa, Visconti şi Sforza la Milano şi Este la Ferrara au determinat continuarea picturii de madone şi sfinţi. Au rămas în istoria artelor şi a lumii datorită talentului, harului dumnezeesc, cei mai mari dintre cei mari, artişti precum: Leonardo da Vinci (Mona Lisa, Cina cea de taină ş.a.), Michelangelo (Crearea lui Adam etc), Rafael, Tiţian, Correggio etc.

În contrast cu arta italiana, pictura olandeză nu se baza pe studiul Antichităţii sau pe cercetările în domeniul ştiinţelor naturii, ci mai mult pe studiul vieţii de toate zilele, detalii executate cu precizie, echilibru şi culoare eclatantă (Bosch, P. Brugel cel Bătrân, F. Hals, Vemeer ş.a.).

În Spania, Velasquez a servit curtea regală şi pe toţi cei aflaţi în graţiile zeiţei Fortuna şi nu numai.

Regii, prin Academia Franceză de Artă creau moda în Franţa. Cei mai importanţi reprezentanţi ai barocului clasic au fost N. Poussin şi C. Lorain. Primul picta peisaje ideale, al doilea aborda genul peisajelor eroice şi picta tablouri cu scene mitologice.

În Anglia, ţara celui mai mare imperiu colonial al vremii, vârfurile aristocraţiei erau bogate şi puternice. Aceştia erau

1 Edward R. Shaw – Discoverers and explorers, New York, 1900; (http://www.gutenberg.org/files/22116/22116-h/22116-h.htm#chap3) [G.F.] 2 Ibidem 3 Ibidem

prezentaţi de regulă într-o imagine idealizată, plini de eleganţă (Anthonis van Dyck ş.a.).

Pictorul flamand P. P. Rubens era un anticlasicist convins. Avea apetenţa în operele sale pentru formele opulente şi nuduri planturoase.

Perioada premodernă a cunoscut un timp de avânt cultural, cu inspiraţie din Antichitate. În Italia şi Anglia au fost create opere literare de prim rang. În secolul XIII-XIV, trei mari poeţi au făcut istorie: D. Alighieri, F. Petrarca şi G. Bocaccio. Mare putere economică, Anglia a devenit şi o mare putere culturală în timpul reginei Elisabeta I (1533-1603). Amintim doar pe marele W. Shakespeare autorul unor celebre drame istorice, comedii (Visul unei nopţi de vară), tragedii (Macbeth, Romeo şi Julieta).

În Franţa absolutistă, ca şi în pictură, totul se învârte în jurul curţii regale de la Versailles. Amintim pe Moliere cu marile creaţii: Avarul, Bolnavul închipuit, Mizantropul.

Spania Ştim deja că europenii erau dependenţi de importurile din

Asia, din Orient. Mai ştim că ei au căutat o altă rută comercială care să-i ocolească pe turci şi să ajungă în India. Astfel au pornit, coborând, de-a lungul coastei de E. a Africii şi apoi pe la Capul Bunei Speranţe, au brăzdat Oceanul Indian şi au ajuns în Insulele Mirodeniilor. Lua ceva timp de finalizat o aprovizionare pe această rută. Un alt traseu ar fi fost posibil de realizat prin V. pentru a ajunge în patria mirodeniilor.

Astfel spaniolii aveau convingerea că vor ajunge în Orient dacă vor naviga spre V. În acest sens exploratorul genovez Cristofor Columb obţine finanţarea călătoriilor sale din partea Spaniei. În anul 1492 acesta a plecat cu 3 corăbii spre V. Efectuează o escală în insulele din Marea Caraibilor, apoi ajunge în San Salvador, Cuba (1492, botezată iniţial Huana, în onoarea lui Juan, moştenitorul regelui Spaniei), San Domingo. Navigatorul a crezut că erau în insulele din apropierea Asiei şi le-a numit Indiile de V.

În cele 4 călătorii ale sale spre insulele din M. Caraibilor a ajuns pe insula Hispaniola, insulă pe care astăzi se află Republica Haiti (1492) şi Republica Dominicană (1493). În călătoriile sale, Cristofor Columb a mai descoperit insulele Antile (1499), continentul american, ajungând în Panama pe la anul 1506. Ar fi nedrept faţă de voinţa, credinţa, curajul marelui navigator care a fost Cristofor Columb să nu amintim şi să nominalizăm şi alte teritorii descoperite de acesta, care împreună formează astăzi America Centrală şi Indiile de V. Aceste sunt: Bahamas (1492), Insulele Virgine (1493), Antigua şi Barbuda (1493), Jamaica (1494), Trinidad Tobago şi Grenada (1498), Honduras, Martinica, Nicaragua şi Costa Rica (1502), Belize (1504), Guatemala (1524).

Cristofor Columb, deşi nu a descoperit Asia are marele merit de a ,,lega” emisfera estică de cea vestică, adică ,,Lumea Veche” de ,,Lumea Nouă.” Astfel europenii au adus în ,,Lumea Nouă” care cu roţi, fier, cai, porci, grâu etc. şi s-au întors în

Cristofor Columb1 Vasco da Gama2 Ferdinand Cortez3

Isto

rie

Lohanul nr. 12 26

Europa cu cartofi, ananas, avocado, roşii, porumb, fasole pitică, vanilie, tutun, alune, cacao, curcani ş.a.

În anul 1519 o altă flotă de 5 corăbii spaniole comandate, de această dată, de Ferdinand de Magelan, porni tot spre V., renunţând la drumul spre E. ,,închis” de portughezi, care ca orice negustor care se respectă, nu suportau concurenţa, ca să găsească mult râvnitele insule cu mirodenii. Flota spaniolă condusă de Magelan a traversat Oceanul Atlantic între Africa şi Brazilia (America de S.) şi se îndreaptă spre S. Ajunge la un canal îngust (strâmtoarea Magelan), situată între S. Patagoniei (,,ţara oamenilor cu picioare mari”) şi Ţara de Foc (numită astfel din cauza unor focuri aprinse noaptea). După o perioadă de furtuni corăbiile plutesc pe ape liniştite (Oceanul Pacific). Se continuă ,,drumul” spre V. plutind circa 100 de zile fără să se vadă pământ. În anul 1521, marinarii văzură iarăşi uscatul. Era un grup de insule izolate, pe care le numiră Filipine, în cinstea fiului lui Carol Quintul, regele Filip al II-lea al Spaniei.

Zeiţa norocului Fortuna îl părăseşte pe marele navigator Magelan. Acesta a fost omorât de băştinaşi în anul 1531. Supraveţuitorii plecară mai departe şi descoperiră Insulele Mirodeniilor (Insulele Molucce), zăriră insula Borneo şi ajunseră în Timor (Indonezia de astăzi). Traversară Oceanul Indian, fără să vadă coasta nordică a Australiei care va fi descoperită pe la anul 1700 de către Compania Olandeză a Indiilor Orientale şi în final au ajuns în Spania. (H. W. v. Loon – op. c.).

La începutul sec. al XVI-lea Hernnando Cortez finanţat de spanioli a cotropit poporul aztec din Mexicul de astăzi, fiind confundat cu un zeu, aşteptat în religia aztecă. Iar Francesco Pizzaro a ajuns în centrul imperiului incaş, aflat în inima Munţilor Anzi (Peru) în anul 1532. Aceşti conchistadori (cuceritori) spanioli au fost uimiţi de comorile de aur şi argint precum şi de luxoasele oraşe, piramide, temple, statui construite de aceste popoare.

Corăbiile pline cu metale preţioase din Mexic şi Peru au traversat Atlanticul şi au ajuns în Spania. O mare parte din aurul şi argintul adus de spanioli din America de S. a fost folosit la fabricarea monedelor. Bogăţiile ,,Lumii Noi” i-au făcut puternici pe regii Spaniei. Literatura de specialitate afirmă că în perioada 1500-1600, rezervele de aur şi argint au crescut de circa 8 ori, provocând inflaţie, ceea ce a diminuat averile celor bogaţi şi nu numai.

Astfel se deschide pentru Spania o perioadă de faimoase descoperiri ce durează aproximativ 100 de ani. Reamintim faptul că navigatori sub steag spaniol au trecut în Oceanul Pacific fiind explorate Mexic din America Centrală şi Peru, Chile, din America de S.

În Africa spaniolii aveau următoarele colonii: Marocul spaniol, Insulele Canare, Rio de Oro, Siera Leone.

1 Ibidem 2 http://knol.google.com

Prima colonie europeană, a fost construită de spanioli la St. Augustin, statul Florida (S. U. A.) în anul 1565. În anul 1769 spaniolii colonizează California.

Inchiziţia (poliţia politică de respectare a dogmelor religioase) alături de problemele geo-politice şi economice apărute după cheltuirea acestor rezerve monetare fac imposibil de păstrat comerţul oceanic şi colonial.

Olanda, Anglia şi Franţa vor lua locul Spaniei şi Portugaliei.

Portugalia Portugalia, ca şi Spania, ar fi dorit să

urmeze traseul comercial al italienilor, însă principalul obstacol îl reprezentau musulmanii şi chiar italienii care îşi vedeau profiturile puse în pericol. Din această cauză portughezii vor încerca să caute drumul spre India, pornind de-a lungul coastei de V. a Africii.

Exploratorul portughez Vasco da Gama a ajuns la portul indian Calcutta (1498), ocolind continentul african punând bazele primului Imperiu colonial portughez şi astfel portughezii pentru o perioadă de timp monopolizează comerţul cu produse orientale (mirodenii, răşini, perle, mătase, aur, ş.a.).

În anul 1500, navele conduse de Pedro Cabral au ajuns pe coasta Americii de S. Această expediţie a permis Portugaliei să pretindă teritoriul de azi a Braziliei. Imperiul portughez din Africa era compus, la început din: Insulele Madeira, Guineea portugheză, Angola. Iniţial prin sec. XIV-XVI situaţia geo-politică la nivelul formării imperiului colonial portughez se prezenta astfel: Capul Verde (1445), Siera Leone (1461), Sao Tome şi Principe (1470), insulele fiind botezate în onoarea Sfinţilor Toma şi Anton, de ziua cărora au fost descoperite. Insula ce purta numele Sf. Anton a fost mai târziu redenumită în onoarea prinţului moştenitor al coroanei portugheze Joao, prinţ care mai târziu a devenit rege.

Navigatorii portughezi au descoperit că aurul care ajungea în centrele comerciale din Orientul Mijlociu pe rutele caravanelor ce traversau Sahara, ar fi provenit din Ghana de astăzi. Ştim că, datorită rezervelor de minereu aurifer în ţări precum Ghana, Benin, Guineea şi Togo aceste teritorii au rămas cunoscute în istorie drept Coasta de Aur a Africii. Exploratorul şi negustorul de sclavi Nuno Tristao a ajuns în anul 1446 în Guineea - Bissau de astăzi. Portughezii ajung primii în Senegal (1500), cedează zona Olandei (1600), iar Olanda o va pierde în favoarea Franţei (aproximativ 1700).

Spania şi Portugalia vor deţine supremaţia în comerţul european şi mondial timp de un secol, adică între 1492-1600. Marile călătorii spre V au fost posibile şi ca urmare a acumulării cunoştinţelor tehnice, geografice , astronomice ş.a.

În primele două secole de după cucerirea Americilor de către spanioli şi portughezi, europenii au dezvoltat economia capitalistă. Această realitate economică a fost posibilă prin acumularea de capital, datorată exploatării forţei de muncă a populaţiilor locale.

Olanda În decursul sec. XVI spaniolii şi portughezii au dominat

comerţul cu Orientul însă olandezii, englezii şi francezii căutau să descopere un nou drum spre Orient, altul decât ce stăpânit de spanioli şi portughezi.

Această rută trecea prin Oceanul Îngheţat de N., prin N. Canadei, sau prin NE Europei, prin N. Siberiei actuale. S-au descoperit, cu această ocazie, părţi din America de N., parte din Canada, parte din N Rusiei. Astfel s-a stabilit o legătură între Rusia şi Anglia prin Marea Albă.

Investitorii privaţi din aceste ţări au dezvoltat mijloace prin care să se obţină capitaluri suplimentare, să se reducă riscurile tranzacţiilor şi să-şi sporească veniturile, cu ajutorul băncilor, al societăţilor pe acţiuni, burselor de valori şi companiilor comerciale. Toate aceste instituţii au dat naştere

Francesco Pizzaro1 Pedro Alvarez Cabral2

Isto

rie

Aprilie 2010 27

sistemului capitalist. Investitorii aveau nevoie de instituţii prin care să cumpere şi să vândă acţiuni, obligaţiuni (valori mobiliare), efecte de comerţ (cambii, bilet la ordin, cecuri), mărfuri fungibile (exemplu cereale), valute străine, devize şi de aceea în anul 1608 s-a deschis la Amsterdam o bursă de valori.

Bursa de valori, prin acţiuni speculative atrage importante capitaluri, resurse băneşti necesare finanţării activităţii economice. În plus, aceste burse de valori ,,dirijează” fluxurile fondurilor nou acumulate, create, spre ramurile productive cele mai eficiente. Deci bursele de valori pot ajuta mecanismele de acumulare, concentrare a fondurilor necesare activităţii economice.

În cadrul mecanismelor producătoare de fonduri băneşti suplimentare, necesare dezvoltării, sporirii activităţii econo-mice, prin emisiunea de acţiuni, sau împrumuturi de obligaţiuni şi tranzacţiile acestora pe piaţa bursieră, trebuie amintită funcţia de emisiune a creditului. Pentru ca emisiunea de mijloace băneşti prin intermediul creditului să contribuie efectiv la creş-

1 Harvard University, Baker Library, Harvard Business School, W308328_1 (http://ids.lib.harvard.edu) [G.F.] 2 AllPosters.com (www.allposters.com) [G.F.] 3 © Bettmann/CORBIS (www.corbisimages.com) [G.F.] 4 History of Holland (www.historyofholland.com) [G.F.] 5 New Castle, Delaware Community History and Archaeology Program (http://nc-chap.org/chap/couturier) [G.F.]

terea economică, se impun însă o serie de condiţii restrictive, pline de riscuri. astfel ca în final să se poată constitui sursele pentru rambursarea creditelor la termen. Nerealizarea condiţiilor, intervenţia factorilor de ordin subiectiv determină ca suplimentarea mijloacelor băneşti în circulaţie să nu-şi atingă scopul şi să degenereze într-un dezechilibru economic, uneori, cu urmări incalculabile, inflaţie, criză.

Guvernul a acordat Companiei Olandeze a Indiilor Orientale (de E.) monopolul asupra comerţului olandez în Oceanul Indian, evident în dauna comerţului portughez. Mai târziu guvernul olandez a oferit aceleaşi companii comerciale dreptul de a face comerţ şi în Ocenul Atlantic.

În sec. XVII olandezii deţineau supremaţia, alungându-i pe portughezi din preţioasele insule ale mirodeniilor (ins. Molucce). Olandezii au descoperit Australia, Noua Zeelandă, Ceylon, ins. Formosa şi S. Africii.

Ştim că pentru prima dată, în anul 1524 exploratorul italian Giovanni Verazzano, aflat sub pavilion francez a vizitat

golful New York. După mai bine de 80 de ani, când Compania Olandeză a Indiilor de V. l-a trimis pe Henry Hudson să ia măsuri ca olandezii să controleze viitorul New Amsterdam. În anul 1613, Compania Olandeză a Indiilor de V. a decis să-şi exploateze mica posesiune americană, în special din cauza numeroaselor animale cu blană care îi populau pădurile virgine.

Iniţial, oraşul New York de astăzi a fost locul unui punct comercial olandez pe insula Manhattan. Administratorul general olandez Peter Minuit a cumpărat teritoriul de la indieni în anul

Bursa din Amsterdam, situată pe râul Amstel şi realizată de

Hendrick de Keijser1 Indiile Olandeze de Est din Amsterdam,

portul şi şantierul naval2

Giovanni Verazzano3 Peter Minuit4 Peter Stuyvesant

Portret atribuit lui Henri Couturier, 16605

Isto

rie

Lohanul nr. 12 28

1626 pentru suma de 60 de florini şi l-a colonizat sub numele de New Amsterdam (Noua Olandă).

În anul 1664, colonia olandeză New Amsterdam, condusă de Peter Stuyvesant s-a predat armatei britanice sosite pe 4 nave şi a fost redenumită New York. Regele Angliei din acea vreme, Charles al II-lea i-a dăruit noua colonie fratelui său, Ducele de York. Era sfârşitul New Amsterdam-ului şi naşterea New York-ului.

Timp de 200 de ani olandezii au făcut comerţ cu Asia şi au guvernat insule ce aparţin Indoneziei de astăzi. Imperiul colonial olandez avea colonii în America de S., Guiana Olandeză, Asia, Indonezia.

Franţa Franţa şi Anglia revendicau fiecare pentru sine toate

teritoriile descoperite în America, pe motiv că în anul 1497, Giovanni Caboto (J. Cabot) care naviga sub pavilion englez atinsese ţărmurile Americii de N., iar peste 37 de ani, Giovanni da Verazzano care arborase culorile franceze cercetează aceste ţărmuri.

Primul explorator care a văzut viitorul New York a fost Giovanni da Verrazano. A plecat în 1523 la ordinele lui Francis I, aparent în căutarea traseului comercial de N-V către Indii. Obiectivul era în realitate căutarea posibilităţi de stabilire a unei colonii franceze în Americi. Vizita sa a fost scurtă, aproape imediat o furtună l-a obligat să se îndrepte spre largul mării.

Însă francezii descoperă vărsarea fluviului Sfântul Laurenţiu şi întemeiază colonia Noua Franţă. Apoi au coborât din regiunea Marilor Lacuri, pe valea fluviului Missisippi, până la Golful Mexic, unde au ridicat un şir de forturi. J. Cartier cere pentru Franţa regiunea de pe ambele maluri ale fluviului Sf. Laurenţiu în anul 1535.

Istoria colonizării Canadei este legată de fluviul St. Lawrance (Sf. Laurenţiu), care se întinde pe 1000 km., de la Marile Lacuri până la coasta de est. Samuel Champlain care a condus expediţia franceză din America de N., în 1603, este recunoscut ca fondatorul Canadei franceze, el punând şi bazele oraşului Quebec în anul 1608.

În anul 1682, exploratorul francez Robert Cavalier, cavaler de La Salle a revendicat bazinul fluviului Mississipi în numele Franţei şi l-a botezat Louisiana, după numele regelui său, Louis (Ludovic).

În ,,Lumea Nouă”, francezii s-au axat pe comerţul cu blănuri, deoarece aceste mărfuri erau căutate pe pieţele din Europa şi China.

După mai multe războaie între Franţa, Anglia şi coloniile

1 NNDD tracking the entire word (http://www.nndb.com) [G.F.] 2 Newfoundland and Labrador Heritage Web Site Project (www.heritage.nf.ca/exploration/sebastian.html ) [G.F.]

acestora, francezii au fost nevoiţi ca, în anul 1736, să cedeze Luisiana Spaniei şi Canada Angliei. Şi astfel rezultatul muncii, perseverenţei, curajului, riscurilor de tot felul a marilor exploratori, Cartier, La Salle, Marquet şi ale altora încă, era pierdut pentru Franţa.

Imperiul colonial francez, deţinea locul al doilea după cel englez. Teritoriile deţinite au fost organizate în protectorate (guver-nare proprie, sub autoritatea metropolei) şi cuprindea, în Africa: Maroc, Algeria, Tunisia, Africa Occidentală Franceză, Africa Ecuatorială Franceză, Madagascar, în Asia, Indochina, în Oceanul Pacific, insulele Tahiti şi Noua Caledonie, în America de S., Guiana Franceză.

Colonii aparţinând Spaniei şi Franţei + Noua Anglie (1607) + Noua Olandă (1626) + Noua Suedie (1638) + … = (S. U. A.)

Anglia a intrat foarte devreme în cursa pentru întemeierea unor colonii în ,,Lumea Nouă,” finanţând expediţia navigatorului Giovanni Caboto, care a ajuns în Newfoundland în anul 1497, iar în Noua Anglie, în anul 1498 (America de N.).

Se ştie că exploratorii spanioli au debarcat în S. continentului de astăzi în 1593. Francezii au explorat S. şi N. (Canada de astăzi). Ne mai amintim, cu ajutorul literaturii de specialitate, că olandezii au întemeiat aşezări (Noul Amsterdam, cunoscut mai târziu ca New York, 1626); francezii au construit câteva colonii (La Nouvelle Orleans, New Orleans de astăzi, 1718, urmat de stabilirea acestora în Canada); spaniolii colonizează California (1769) după ce se aşezaseră în Florida (Sf. Augustin), mai devreme, adică pe la anul 1565.

În anul 1585, englezii au pus bazele primei colonii din America de N., colonie care nu a supravieţuit din cauza lipsei de mâncare şi a iernilor deosebit de aspre. Cu toate acestea, urmaşii lor din Virginia au fost mai norocoşi şi şi-au stabilit colonia în Jamestown, în 1607. În anul 1620, ,,Părinţii Pelerini” au sosit în Noua Anglie la bordul vasului Mayflower, ceea ce a dus la întemeierea cu succes a unei noi colonii.

Coloniştii englezi au reuşit cu greu să întemeieze coloniile: Plymouth, Massachusetts (1620); Maryland (1634) şi Pennsyvannia (1681). Aceştea au luat New York, New Jersey, Delaware de la olandezi în anul 1664, la un an după ce englezii începuseră să colonizeze Insulele Caroline. Henri Hudson a descoperit intrarea în Golful Hudson (Canada). Englezii şi-au concentrat eforturile în zona golfului Hudson şi coasta Oceanului Atlantic.

În Europa (,,Lumea Veche”) Franţa şi Anglia, de pe la 1689 şi până pe la 1763, au fost mereu în război pentru stăpânirea Indiei şi a Americii de N. Flota englezească a fost mereu victorioasă. Înfrângerea Franţei de către Anglia, în anul 1763 a asigurat Angliei controlul politic asupra celor 13 colonii franceze. Ştim, deja, că atunci când s-a semnat pacea (1763), francezii au pierdut toate pământurile de la est de Mississippi în favoarea Marii Britanii.

Tulburările politice cauzate de modul de guvernare britanic, materializate printr-un Război de Independenţă între Anglia şi coloniile sale a durat şapte ani (1775-1783) şi a culminat cu recunoaşterea independenţei Statelor Unite ale Americii de către Marea Britanie, prin semnarea în 1783 a Tratatului de la Versailles. În timpul Războiului Revoluţionar (de independenţă), membrii Congresului semnară, deja, în anul 1776 ,,Declaraţia de Independenţă” Constituţia Statelor Unite adoptată în 1787 este cel mai vechi , şi încă valid, exemplu de document de acest fel din lume. Constituţia nu a fost niciodată contestată sau anulată; la început, cuprindea şapte amendamente, număr care s-a mărit la 26 în ziua de astăzi.

Giovani Gabotto1 Sebastian Gabot2

Isto

rie

Aprilie 2010 29

În anul 1803, S.U.A. a cumpărat (15 milioane dolari) un vast teritoriu ce aparţinuse până atunci Franţei. Luisiana acoperea cca. 2 milioane de km2. Şi se întindea de la râul Mississipi în E, până la Munţii Stâncoşi în V şi de la Golful Mexic în S până la viitoarele frontiere canadiene în N. Exemplificăm doar câteva state care au făcut parte din ,,Achiziţia Luisiana”: Missuri, Mississippi, Minnesota, Mineapolis, Dakota, Colorado ş.a. Noul teritoriu aproape că a dublat suprafaţa S.U.A şi a transformat Statul American într-o mare putere.

Spania cedează Florida, contra cost, S.U.A. în 1819. La origine, California a fost un teritoriu declarat că aparţine Spaniei de către Juan Cabrillo (1542). Regiunea a rămas sub dominaţia Spaniei până în anul 1820, când a devenit provincie a Mexicului.

Mexicul de N a fost cu timpul încorporat în Statele Unite, începând cu Revoluţia din Texas, care s-a materializat cu anexarea statului Texas (1845), anexare care a declanşat Războiul Mexicano-American (1846-1848). Armata americană este învingătoare şi o dată cu semnarea Tratatului de la Guadelupe Hudalgo (1848), Mexicul a cedat aproape tot statul New Mexico, Utah, Nevada, Arizona, California, şi Colorado. Practic, toată suprafaţa la N. de la Rio Grande şi deşertul Sonoran (7 state) au fost preluate de S.U.A. Înfrângerea Mexicului a făcut din S.U.A. puterea dominantă în America de Nord.

În anul 1876, ministrul de externe al S.U.A., W.H. Seward, a cumpărat de la Rusia, Alaska (,,ţară mare”) un teritoriu plin de gheţari, munţi, lacuri şi mlaştini pentru 7,2 milioane de dolari americani. Peste ani în regiune s-a descoperit aur şi alte bogăţii.

În ciuda faptului că Anglia şi-a pierdut coloniile din S.U.A., ea avea cel mai puternic imperiu colonial la cumpăna veacurilor Teritoriul imperiului a fost organizat în, dominioane (aveau guvernare proprie şi autonomie în cadrul imperiului), Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de S., India; colonii (depindeau direct de metropolă), Egipt, Sudan, Somalia Britanică, Uganda, Africa Orientală engleză, Rhodesia de N. şi S., Botsuana, Nigeria etc. în Africa, iar în Oceania statele Borneo şi Noua Guinee. (M. Nancu – Istorie universală).

Experienţa istorică a arătat că ţările cu ieşire la mare sunt mai bogate decât vecinii lor mai puţin norocoşi d.p.v. geografic. Deşi costul controlului rutelor maritime este enorm, puterile maritime dobândesc uriaşe pârghii nu numai financiare dar şi politice. Altfel spus cine deţine monopolul comerţului într-o

1 History Department at the University of San Diego (http://history.sandiego.edu) [G.F.] 2 EMS Explorers Resource Hub (http://emsexplorers.pbworks.com) [G.F.]

zonă geografică, are acces direct şi imediat la bogăţie, implicit la securitate economică, socială, politică, militară.

Bibliografie selectivă T. Ambrose – Despoţi şi dictatori,

de la Nero la Saddam Hussein, Ed. Litera, Bucureşti, 2009.

C. S. Brown – Istoria lumii de la Bing Bang până în prezent, Ed. Litera, Bucureşti, 2009.

A. Barnea şi colab. – Istorie, Ed. Corint, Bucureşti, 2004.

I. Constantinescu - Studiul Noului Testament, Ed. Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002.

O. Drâmbă – Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I-II, Bucureşti, 1984.

C. Daniel – Civilizaţia feniciană, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979.

G. Friedman – Următorii 1oo de ani: previziuni pentru secolul XXI, Ed.

Litera, Bucureşti, 2009. P. Gaudin – Marile religii, Ed. Orizont, Bucureşti, 2000. Z.V.I. Kuzscin – Istoria Orientului Antic, Ed. Lumina,

Chişinău, 1990. K. M. Kolobova – Cum trăiai vechii greci, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1962. A. Lynch – Construcţii monumentale, Ed. Litera

Internaţional, Bucureşti, 2008. J. Levy – Secrete ale istoriei: Forţe ascunse care au modelat

trecutul, Ed. Allfa, Bucureşti, 2006. W. von Loon – Istoria omenirii, Ed. Venus, Bucureşti, 1991. A. Milard – Exploratori şi negustori, Ed. Litera Internaţonal,

Bucureşti, 2008. V. Mircea – Istoria economiei moderne, Ed. Fundaţiei

Universitare ,,Dunărea de Jos” – Galaţi, 2001. H.C. Matei – Civilizaţia Orientului Antic, Ed. Albatros,

Bucureşti, 1990. P. Montet – Egiptul pe vremea dinastiei Ramses, Ed.

Eminescu, Bucureşti, 1973. M. Nancu – Memorator de istorie universală, Ed. Booklet,

Bucureşti, 2004. G. Popa – Istoria culturii şi a civilizaţiei, Ed. Cugetarea, Iaşi,

1997. *** – Marea istorie ilustrată a lumii – lumea antică, Ed.

Litera Internaţional, Bucureşti, 2008. *** – Marea enciclopedie – statele lumii: Asia de E. şi de S.,

Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, America de N. şi de S., America Centrală şi Indiile de V., Africa de N. şi de V., Ed. Litera, Bucureşti, 2009.

*** – Marea enciclopedie a cunoaşterii – societate şi economie, religie şi filozofie, artă şi literatură, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2009.

Juan Cabrillo1 Samuel Champlain2

Isto

rie

Lohanul nr. 12 30

Restituiri monografice: tradiţii şi obiceiuri de altădată în comuna

Stănileşti, judeţul Vaslui Prof. Ştefan Plugaru - Huşi Arta populară1

ovezile despre practicarea ţesutului în vechime, încă de pe vremea dacilor, sunt reprezentate de greutăţile de lut ars (fusaiole), descoperite de arheologi pe

cuprinsul comunei Stănileşti, utilizate la războiul de ţesut. Un produs folosit în realizarea hainelor era lâna. Aceasta era

obţinută de la oile proprii, tunse cu foarfeca specifică în luna mai, fiind prelucrată de către gospodinele satului în mai multe etape, ce cuprindeau o perioadă mare de timp.

Vara, lâna adunată era spălată în apă fierbinte, nu clocotită, avându-se grijă ca usucul să iasă bine din ea. Era apoi clătită în apă rece şi pusă la uscat pe garduri, la soare. Când era bine uscată, se aduna şi se punea în saci, aşezaţi în podul casei sau în cămară. O dată cu încheierea muncilor agricole, în iarnă, urmau alte faze de prelucrare a lânii.

Scărmănatul se efectua cu mâna de către gospodină, ajutată de fiice sau surori; în lipsa acestora erau chemate câteva rude sau vecine, volumul de muncă fiind foarte mare. Odată sfârşit scărmănatul, urma pieptănatul, când lâna era sortată pe categorii, după calitate, în vederea utilizării la confecţionarea de ţesături.

Torsul se făcea cu ajutorul furcii şi al fusului de tors. Caierul de lână era legat de furcă cu o sfoară. Se putea toarce fie cu furca fixată în brâu, fie din mers, prilej pentru gospodine de a se vizita şi a mai discuta „noutăţile” din sat.

După tors urma răşchiratul, în care firele erau făcute girebii cu ajutorul răşchitorului de lemn (care avea forma literei Y). Se trecea apoi la vopsirea lânii cu ajutorul culorilor obţinute din plante. Astfel, culoarea galbenă era obţinută din fierberea foilor de ceapă, cea albastru închis prin fierberea frunzelor de nuc, negrul din coajă de arin etc.

După vopsire, firele erau depănate cu vârtelniţa. Se putea trece apoi la ţesutul lânii. Din lână se făceau postavul, din care se confecţionau obiecte de îmbrăcăminte sau covoare pentru acoperit noaptea sau drept acoperământ al patului în timpul zilei.

Procesul de prelucrare, de transformare al plantei în produsul finit, fuiorul, era – cum afirmam mai sus – unul complex, necesitând o muncă imensă, povestită însă cu plăcere şi încântare de bătrânele satelor.

Cânepa era semănată, de obicei, în capetele ogoarelor agricole. Planta nu era tăiată ci smulsă din pământ cu totul – flori, tulpină şi rădăcină. Rădăcinile, separate de restul plantei, erau lăsate pe câmp, iar tulpinile, legate laolaltă, erau puse la topit, în baltă, unde rămâneau sub pari şi pietre care ţineau fixate mănuşile de cânepă. După o săptămână, uneori mai mult, cânepa era scoasă, pusă la uscat şi transportată acasă.

Odată uscată cânepa era meliţată cu meliţoiul, adică partea lemnoasă a plantei era sfărmată, după care era dată la meliţică, o unealtă mai mică, cu ajutorul căreia erau alese şi îndepărtate resturile de lemn, iar firele de cânepă erau desfăcute unele de altele, fiind apoi înnodate în spirală la un capăt spre a nu se amesteca şi formând astfel fuioare. 12 fuioare alcătuiau o pită (chită în termen popular).

Pentru că nu toate firele erau bine desfăcute, se trăgeau apoi la raghilă, operaţie îndeplinită altădată de ţiganii lingurari care se aflau în zonă. Resturile de fir rămase se numeau canură, fiind apoi trase prin piepteni speciali, pentru a se obţine câlţii. Fuiorul era

1 S-au utilizat informaţii din lucrarea fostului învăţător al şcolii Pogăneşti, Nicolae T. Mocanu, Monografia comunei Stănileşti, 1905, Bucureşti, cât şi mărturii ale unor sătence din satele comunei Stănileşti.

utilizat la ţesutul pânzei pentru cămăşi, din câlţi se urzea o pânză mai groasă pentru pantaloni, iar din ultima categorie, canură, se confecţionau saci. Pentru pânza de cămaşă, cearceafuri, feţe de pernă, feţe de masă, şerveţele, fuiorul de cânepă pentru urzeală era pus la fiert, spălat bine cu apă clocotită şi leşie.

Periatul fuioarelor se făcea pe vreme neguroasă, pentru a nu fi rupte firele. Odată încheiat procesul, fuioarele erau înnodate în spirală la ambele capete. Resturile rămase (,,pâşâşele”) erau la rândul lor adunate pentru a fi folosite.

Fuioarele periate, pâşâşele, câlţii, erau apoi adunate în caiere şi puse la tors pe furcă. Furca reprezintă o unealtă din lemn, lungă de circa 1 m şi 20 cm., având legată la capătul superior o aţă care slujeşte la fixarea caierului, aşezat pe lungimea furcii, la partea superioară. Pe acesta era aşezată o bucată de hârtie (,,cojeică”), trecându-se apoi la torsul caierului. În nopţile lungi de iarnă, femeile satului se adunau, pe rând, la câte una dintre ele, făcând o ,,şezătoare de tors”, iar dacă torceau toate pentru una era ,,o clacă de tors”.

Odată toarsă pe fuse, cânepa era pusă pe răşchitor, băţ din lemn, lung de 2 m - 2 ,50 m, având la un capăt o crăcană, iar la celălalt un băţ aşezat orizontal. Firul era depănat în cruciş, formându-se herbe de câte 3; 10 herbe reprezentau o jighiuţă proastă în timp ce 20 de herbe alcătuiau o jighiuţă bună.

După tors şi răşchiat, gospodina trecea la fiertul tortului, care era luat şi înmuiat într-un vas (baniţă) cu apă călduţă. Peste un rând de tort erau puse, alternativ, un rând de făină de porumb şi unul de cenuşă. Deasupra era aşezat un leşier peste care se punea cenuşă. Se turna apoi apă fierbinte până când tortul căpăta o culoare alb-gălbuie.

Tortul era apoi scos, întors şi opărit din nou. Era scos când femeia considera că are culoarea dorită, pus în apă caldă în care fuseseră stricate câteva ouă şi se turnase grăsime topită pentru a aluneca mai bine firul şi a uşura astfel munca gospodinei.

După fierbere şi uscare tortul se depăna. La această operaţie era utilizată vârtelniţa compusă din fus, aripi şi fofeze. La capătul superior al fusului erau aşezate, la orizontală, aripile în capetele cărora erau introduse fofezele, pe direcţie verticală. Acestea erau curbate în afară şi aveau câteva crestături pentru a putea ţine firele.

Fusul era susţinut la rândul său prin două scânduri orizontale, legate prin patru cuie.

Letca reprezenta un alt instrument util gospodinei. Era compusă dintr-un scaun, respectiv o scândură groasă, orizontală, în care – vertical – erau fixate două bucăţi de lemn care la partea superioară aveau două găuri în care se învârtea fusul. Fusul era o vargă din fier, având un capăt fixat într-un mănunchi de lemn, lung de 10 cm.

Tortul era depănat, de pe scul era trecut pe mosoare, ţevi mari, făcute din lemn.

Câcăricul punea în mişcare fusul letcei, pentru a nu se mai întrebuinţa palma. Era alcătuit din două scânduri groase, orizontale, legate împreună cu două stinghii. Pe aceste scânduri se aflau fixate

2 Şcoala Bania (www. scoala8bania.scoli.edu.ro) [G.F.]

D

Meliţă şi năboinic2

Etno

graf

ie

Aprilie 2010 31

două lemne verticale. În două dintre acestea era aşezat grindeiul cu roata, în celelalte două, fusul unei letce. Roata era făcută dintr-o bucată de lemn, cu un jgheab pe margine, sau din două cercuri, legate împreună printr-o plasă de sfoară.1.

Odată depănate firele de pe scule pe mosoare, începea urzitul, adică fabricarea propriu zisă a pânzei de casă cu ajutorul războiului de ţesut.

Inul, semănat o dată cu cânepa şi prelucrat în acelaşi mod, era cultivat pentru confecţionarea de cămăşi, feţe de masă, ştergare, perdele, mult mai fine în raport cu cânepa sau lâna. Seminţele de in, separate de tulpină, erau utilizate în parte pentru a fi semănate anul următor, iar altă parte era utilizată de femeile ce se ocupau cu descântecele pentru prepararea de leacuri, pentru vindecarea de boli3.

Pentru o perioadă de timp s-a practicat şi creşterea viermilor de mătase, din gogoşile cărora se obţinea borangicul. Informaţiile pe cale le avem se referă la şcoală, unde învăţătorii perioadei interbelice, iar mai apoi profesorii şcolii (prin anii 1980 - 1989) se specializaseră în dezvoltarea culturii viermilor de mătase. Absenţa duzilor, ale căror frunze asigurau hrana viermilor, impunerea de la „centru”, au făcut ca rezultatele să fie slabe, iar cultura desfiinţată. Din borangic se făceau cămăşi fine, baticuri, ştergare4.

Pentru a ţese cânepa, lâna şi inul la războiul de ţesut, gospodina trebuia să aibă cunoştinţe temeinice. Operaţia torsului propriu-zis era precedată de urzitul firelor, învelitul sulului cu urzeală, năvăditul. Se făceau iţele cu ajutorul unei scânduri speciale, se năvădea prin iţe, prin spată, se aşeza brâgla, se punea în ea spata, se fixau tălpigele, de care se legau aţele războiului5.

Cercetarea etnografică efectuată pe teritoriul comunei ne-a impresionat prin bogăţia de ţesături din lână cu simboluri străvechi. În special, se remarcă ţesăturile decorative care încă mai împodobesc interiorul tradiţional al unor locuinţe ţărăneşti cum ar fi scoarţe, lăicere, macaturi, cuverturi, ştergare, prostiri de perete, de pat, feţe de pernă, feţe de masă, perdele. Nu lipsesc nici ţesăturile de bumbac şi borangic. Ele se diversifică, în funcţie de utilitatea lor, în ţesături pentru uzul zilnic, folosite în camera de locuit, şi ţesături decorative, folosite în camera de curat, păstrate pentru ocazii deosebite.

Ţesăturile de interior au avut – actualmente rolul lor în cadrul manifestărilor existenţiale fiind unul mult redus – un rol important în viaţa satului de odinioară. Fetele care se pregăteau de măritiş îşi confecţionau şi aranjau cu multă migală zestrea, ştiut fiind că după aceste ţesături vor fi apreciate ca femei harnice şi gospodine. Odinioară, pe lângă munca în gospodărie, femeile se îndeletniceau cu ţesutul cânepii, inului, borangicului şi bumbacului, din mâinile lor ieşind operele de artă care ne impresionează astăzi. Tradiţiile de odinioară nu se mai păstrează

1 N. T. Mocanu, op. cit., p. 64-65. 2 www. scoala8bania.scoli.edu.ro [G.F.] 3 Informator Borş Pena (Pogăneşti) 4 Informator Armănuţă Valeria (Stănileşti) 5 Ion Vlăduţiu, op. cit., p. 332 – 333.

astăzi decât într-o foarte mică măsură. Dacă în anii ‘70 din secolul trecut fetele, ajutate de mame îşi mai pregăteau încă zestrea, respectiv câteva ,,leghicere”, valuri de pânză din bumbac, prosoape, şervete, perne, saci din canură de cânepă, astăzi modernitatea europeană le-a înlocuit cu carpete şi covoare ,,persane”, produse aiurea şi comercializate ca provenind din lumea arabă. Există şi mirese care mai etalează la nuntă o zestre autentică, dar care provine din zestrea mamelor şi chiar a bunicelor, lucruri bine conservate, îngălbenite însă de vreme. Acum câteva decenii nici o fată nu se putea mărita dacă nu ştia să ţeasă, să coasă şi să croiască hainele.

În trecut viaţa femeilor era foarte aspră. Un călător străin prin Ţările Române în secolul al XVIII-lea relata că: ,,Am văzut deseori femei care purtau un copil pe spate, ţinând un altul la piept, ducând un al treilea de mână, având pe cap o oală cu lapte pentru bărbatul ce era la păpuşoi şi care, cu toate acestea, torceau pe drum. În afară de aceasta toate femeile mai posedă şi arta de a coase tot felul de desenuri pe cămăşile, ştergarele şi lăicerele lor”6.

Odinioară, la nuntă, zestrea era jucată atât la casa miresei cât şi a mirelui de flăcăii satului, după ce era cercetată cu atenţie de fetele prezente la gătitul miresei, şi transportată în căruţe ai căror cai purtau la urechi ca podoabă năfrămi de bumbac cu motive stilizate, cusute cu arnici roşu şi negru de către mireasă, viitoarea nevastă. O zestre bogată asigura fetelor de măritat peţitori tineri, buni gospodari ai satului.

În aşteptarea peţitorilor… Ladă de şi cu zestre. Între ţesăturile folosite la ocazii deosebite, la ceremonialuri,

se remarca ştergarul, utilizat la obiceiurile legate de naştere, nuntă sau înmormântare. La nuntă, de exemplu, naşii, socrii şi fiecare nuntaş primea un ştergar când se dădeau darurile şi se închinau paharele. Astăzi, de regulă, asemenea ştergare poartă numai naşii şi socrii.

Anterior nunţii, un lăicer din zestre se aşeza lângă o măsuţă, în faţa căreia îngenuncheau mirii pentru a-şi lua iertăciunea de la părinţi, înainte de a pleca la cununie. Lăicerul se păstra în zestre ca simbol al căsătoriei. De asemenea, costumul în care era îmbrăcat mirele se păstra în sipet pentru a fi îngropat cu el.

Între ţesăturile produse în gospodăria ţărănească tradiţională de-a lungul timpului se individualizează – prin valoare – scoarţele de perete şi lăicerele. Lăicerul se ţesea din lână albă şi neagră, sau vopsită în culori vegetale. Cele mai simple ornamente, prezente şi astăzi, erau vergile late, numite poduri si cele înguste, gene. Podul se ţesea de 15 cm lăţime iar genele de 2,5 cm. Lungimea era de 3 m iar lăţimea de 86 cm. Dacă lăicerele ţesute în lână alb cu negru erau utilizate în camera de locuit, cele din lână vopsită în culori vegetale, mai scumpe, erau păstrate în camera curată. Vopseaua era extrasă din plante din care se obţineau culorile galben, verde, portocaliu, vişiniu.

6 Apud Paul H. Stahl, Meşterii ţărani români şi creaţiile lor de artă,

Letcă (adunător) de făcut ţevi pentru războiul de ţesut2

Ladă de zestre [G.F.]

Etno

graf

ie

Lohanul nr. 12 32

Lăicerul La ţesutul lăicerului se dădea firul de lână cu suveica şi apoi

se bătea cu pieptenele de lemn sau de fier, pentru a fi bine îndesită ţesătura care imita, ca aspect, scoarţa de copac. Alesul cu mâna a motivelor decorative pe lăicer şi scoarţe era completat de baterea şi îndesirea firelor cu aceaşi unealtă (pieptenele).

Cele mai frecvente motive de alesătură erau stelele (fofeze), steluţe şi brazi, romburi şi stele, posmagi, merişoare. Între ele, pomul şi bradul sunt străvechi simboluri cu semnificaţii diverse 2.

Macatul, alt tip de ţesătură din lână dar şi cu urzeală din bumbac, se executa în patru sau cinci iţe, purtând numele de pichire. Acest tip de ţesătură se utiliza la confecţionat cuverturi de pat, la acoperit laiţe sau se folosea în jurul pereţilor. Tot din acest material se făceau feţe şi dosuri de plapumă. Macatul în patru iţe, în cadrel din lână albă şi neagră, se folosea şi la confecţionat traiste. Lâna pentru traiste era în culori naturale, nu se vopsea ca să nu iasă culoarea în ştergare când mergeau femeile cu hrană la munca câmpului.

Picherea în patru iţe se ţesea în cadrel şi în ozoare. Exista şi o altă tehnică, în foiuri. Cunoscută era năvădeala în 10 foi şi 2 iţe, în 14 foi şi 2 iţe cu motiv flori, din lână vişinie şi bumbac alb. Alt motiv era ţesut în 2 iţe şi 16 foi, în 21 foi şi 2 iţe, cu motiv bujori şi fundiţe, sau frunza de vie şi floare rotundă. Motivul stele se ţesea în 22 foi şi 2 iţe, iar brazi şi steluţe în 17 foi şi 36 iţe.

Pichere - motiv cu flori. Portul popular În trecut, îmbrăcămintea ţăranilor era una simplă, lucrată în

casă. Pentru confecţionarea vestimentaţiei, în perioada medievală, în funcţie de anotimp erau folosite diferite materiale: inul, cânepa, pielea tăbăcită, blănurile. Portul are o evoluţie ca şi celelalte fenomene de artă, după cu însuşi Miron Costin observa acum câteva secole acest lucru: ,,Şi aşa dovedind numele numele neamului acestui, cum vedem de istorici mari, şi mărturia ţărilor împregiur, ne trage rândul a pomeni de portul, care acum portul stătătoriu ca numele şi ca limba nu este; ci neam de la neam cu vremea şi-au schimbat”3. Totuşi, portul popular a rămas – în linii mari – acelaşi, veacuri la rând, primind, când şi când, înfiltraţii orăşeneşti prin felurite piese vestimentare uzate ale locuitorilor din târguri (în cazul nostru târgul Huşi).

Portul ţărănesc avea, ca cea mai răspândită piesă, cămaşa, atât la femei cât şi la bărbaţi. Lungimea ei varia, uneori ajungând ceva mai jos de brâu, alteori până la glezne. La bărbaţi era numai până sub genunchi.

În general aspectul hainelor era sărăcăcios, trădând viaţa plină de lipsuri pe care o duceau ţăranii. Dacă materialul din care era lucrată haina era aspru, în schimb culorile de arnici şi mătase cu care se înfloreau hainele femeilor şi cojoacele ţăranilor le înveseleau înfăţişarea, iar măiestria şi gustul ţesătoarelor le dădeau o aparenţă sărbătorească, optimistă, de bunăstare chiar 4.

Inegalitatea dintre oameni nu este mai discrepant relevată decât de straiele pe care aceştia le poartă. Boierii, proprietari de pământuri, desfăşurau un lux fără limite, îmbrăcând cele mai

Editura Enciclopedică română, Bucureşti, 1969, p. 83. 1 Institutul de Memorie Culturală (cimec.ro) [G.F.] 2 Emilia Pavel, Scoarţe şi ţesături populare din judeţul Vaslui, zona Iaşi, în Acta Moldaviae Meridionalis, XXV-XXVII, vol. II, 2004- 2006, Editura Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2007, p. 145. 3 Paul H. Stahl, p. 86. 4 Al.Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977, p.78.

frumoase şi luxoase haine, călătorind în trăsuri elegante şi veselindu-se la ospeţe bogate, în total contrast cu hainele din postav ale ţăranilor noştri.

Conducătorii obştii se deosebeau, la rândul lor, de consăteni; de exemplu, vatamanul era îmbrăcat cu o haină lungă până mai jos de genunchi, nădragi largi, strânşi în obiele iar în picioare încălţa tradiţionalele opinci; de asemenea purta toiag şi căciulă 5. Rari erau cei care îşi permiteau să poarte cizme din piele tăbăcită, cu toc înalt de circa 4 cm şi talpă din piele tare, bătută în ţinte din lemn.

Ţăranii purtau căciulă, pieptare, cojoace, pantaloni, centuri, iar în picioare, de regulă, încălţau opinci din piele sau din coajă de copac. Opinca era pusă peste obiele, învelitoare din benzi de ţesătură din lână care apărau piciorul.

Centura din piele era un element deosebit al vestimentaţiei bărbăteşti, fiind prevăzută cu cataramă din fier, bronz, argint aurit sau din os, având pe suprafaţa sa diferite aplice6. Centura avea forma unei fâşii din piele cu lăţime variabilă, de la 2 cm până la 4-5, pe suprafaţa căreia erau prinse câteva obiecte: un cârlig, cute, amnar, cuţit cu teacă.

Producerea şi reparaţia vestimentaţiei se făcea în cadrul gospodăriei, fiind utilizate războaiele de ţesut, ace din fier sau din os, tocuri din os sau lemn pentru păstrarea acelor, foarfece şi cuţite din fier. Influenţa târgului a făcut ca, în special la sfârşitul sec. XIX - începutul secolului XX, tot mai mulţi săteni, sub influenţa modei aduse în sate de către funcţionari, să îşi comande îmbrăcămintea la croitoresele din târgul Huşilor.

Hainele bărbăteşti la începutul secolului XX Minteanul se făcea din ,,sumani” sau ,,şăiac”. Şăiacul, înainte

de a se întrebuinţa, se colora în negru sau albastru. Coloratul se făcea de către bulgăriţele din Huşi, care – după afirmaţia lui N. T. Mocanu – jupuiau lumea, luându-le între 1 leu şi 1,50 lei pe cot.1 Pentru confecţionarea acestei tip de haină existau oameni specia-lizaţi (,,abageri“) atât prin satele comunei, cât şi în oraşul Huşi.

Minteanul avea ,,o croială plăcută pentru cei obişnuiţi dar foarte nepotrivită pentru talie. Gulerul şi pe dinainte cât şi de o parte şi alta are desene frumoase, bătute din găitan albastru şi la mijloc nişte funduri roşii. Din cauza acestor desene, costul de cusut al unui mintean este foarte mare: 15 lei. Minteanul se poartă vara ori peste cămaşă ori peste ilic, iar iarna şi peste cojocel”.

Ilicul era făcut din acelaşi material ca şi minteanul şi, de regulă, de acelaşi meşter. Nu era – în fapt- decât un mintean fără

5 Ibidem, p. 282. 6 O asemenea cataramă de secol XIX a fost descoperită în gospodăria familiei Iancu Fănică din Pogăneşti, afându-se în prezent în colecţia autorului. 7 www. qualitativeschool.ro [G.F.]

Lăicer1

Ilic şi cămaşă bărbăteşti7

Etno

graf

ie

Aprilie 2010 33mâneci. Se purta peste cămaşă vara, şi peste flanelă ori cojocel toamna şi iarna. Cusutul unui ilic costa între 8- 10 lei.

Pantalonii ,,de şăiac” prezentau caracteristici specifice prin felul lor deosebit de croială. Erau foarte largi sus, la bată, iar de jur împrejur aveau o sumedenie de creţi, aşezaţi în aşa fel că se acopereau unii pe alţii.O pereche de pantaloni costa, de cusut, pe vremuri, 3 lei. Aceste trei tipuri de haine erau împrumutate de la bulgarii din Huşi, erau cunoscute sub numele generic de ,,haine bulgăreşti”, fiind purtate de majoritata sătenilor.

Cei mai săraci locuitori ai satelor purtau un costum împestriţat, în locul minteanului îmbrăcau un ,,antereu bumbăcit”, care era o haină făcută dintr-un material de proastă calitate, stofă şi vată combinate. Această haină se cumpăra din târg gata făcută şi costa între 3 şi 5 lei, durata de rezistenţă fiind de aproape un an.

Pantalonii din materie sau de ,,fotă”, cum li se mai spunea, erau făcuţi de croitori specializaţi, largi şi împodobiţi la buzunare cu ,,găitane negre”, fiind o modă de ,,influenţă asiatică”. Pantalonii de acest tip costau 6 - 8 lei, şi cum un om rupea 3 - 4 perechi de pantaloni într-un an, cheltuielile se ridicau la suma de 18 - 32 lei.

Când adolescentul ajungea la vârsta de 18 ani (era de acum flăcău), purta brâu, de care nu se mai despărţea până la moarte. Brâurile erau din lână, confecţionate manual de către femei din sat. Se colorau, de obicei, în roşu. Erau rare cele colorate în verde sau alb. După ce se încingea brâul, peste el se încătărăma o curea.

Bărbaţii satului şi oamenii în vârstă purtau ciubote sau cizme. Ciubotele erau făcute din piele de vacă, de către cizmarii din oraş. Costau 11 lei, iar cele cu căpută 12 lei.

Botforii erau cizme din piele subţire, ,,franţuzească”, cu creţi mulţi şi formă regulată, având toc (călcâi) foarte înalt. Acestea erau purtate, în special, de către flăcăi, fiind foarte scumpe, între 30 şi 40 lei. Botinele (ghetele) erau obiecte de încălţăminte pe care bărbaţii le purtau foarte rar.

,,Jumeteţi” (pantofii) se purtau vara. Cei bărbăteşti erau făcuţi din piele groasă, iar cei pentru femei din piele subţire. O pereche de pantofi costa, la comandă, 7- 8 lei.

Tot în timpul verii locuitorii purtau un tip de încălţăminte ,,sprintenă” numită iminei (papuci). Aceştia erau făcuţi din piele mai groasă, cusuţi cu aţă şi având o singură talpă. Costau 4 - 5 lei.

Opincile erau încălţările cele mai simple şi mai ieftine, fiind confecţionate de aproape fiecare sătean. Majoritatea locuitorilor purtau opinci iarna, când era frig şi zăpadă, dar şi în timpul muncilor agricole, în afară de prăşit.

,,Surtucul, jachetul sau spenţerul”. Gospodinele locuitorilor care creşteau oi lucrau singure ,,săiacul” din lână neagră sau sură, îl învăleau cu ,,claca”, ori o trimiteau la ,,pive” în judeţul Bacău şi apoi îl dădeau la croitor pentru lucru. Surtucul din acest material se croia pe talie, se încheia bine şi se lucra fără podoabe (ornamente). Lucratul nu costa decât 4 - 5 lei, şi avea o durată de rezistenţă de 7 - 8 ani.

,,Jaletca” (vesta) era făcută tot din ,,săiac”, după modelul celor din oraş, ca de altfel şi pantalonii.

Iarna, capul era acoperit cu o căciulă din blană de miel, purtată rotundă, felie sau ciobăneşte; vara se acopereau cu pălării din pâslă sau din împletituri de paie. Acoperământul capului era un semn al bogăţiei, cu cât era mai scump cu atât reflecta averea celui ce îl purta.

Hainele femeieşti Asemeni costumului bărbătesc şi costumul femeiesc a suferit

influenţa corupătoare a oraşului. Doar femeile în vârstă mai purtau,

1 Nicolae T. Mocanu, op. cit., passim.

la începutul secolului XX, o îmbrăcăminte care amintea de tradiţionalul port popular al zonei, piesele costumului fiind confecţionate în casă.

Iarna, piesele vestimentare cu care se îmbrăcau femeile erau: Caţaveica. Pe vreme de iarnă, unele femei bătrâne purtau o

haină lungă până dedesuptul genunchilor, alcătuită din două părţi: faţa şi blana. Faţa era confecţionată din material adus de la oraş, un fel de postav subţire. Blana era obţinută din lâna oilor din sat. Caţaveica era făcută de meşterii blănari din partea locului şi foarte rar în oraş. O caţaveică costa ,,cu una alta” 20 - 25 lei şi dura între 8 şi 10 ani.

Polca a fost, la rândul ei, o haină purtată de aproape toate femeile satului, bătrâne sau mai tinere, care trebuiau să o aibă numaidecât în garderobă. Polca era făcută dintr-un material cumpărat din oraş, de regulă negru, alcătuit din lână neagră şi dintr-un fel de pânză albă, cunoscută în comerţ sub numele de ,,americă”. Pe la mâneci şi pe la ,,dinainţi” se împodobea cu şuviţe din catifea.

Ilicul, era croit ca şi polca de iarnă, dar fără mâneci: faţa era făcută din lână adunată de sătence şi numai ,,astariul” din americă era cumpărat de la târg. Ilicul era purtat numai de femeile în vârstă.

Multe din femeile bătrâne, chiar şi cele mai tinere, purtau fustă din cadril, făcută din lână colorată cu roşu şi negru, şi ţesută în ,,cadril” de către sătence.

Caţaveica din blană de vulpe era purtată de femeile locuitorilor mijlocaşi, în timpul sărbătorilor de iarnă. Era cumpărată din oraş cu sume ce variau între 25 - 60 lei.

Jacheta. Urmând exemplul dat de nevestele funcţionarilor, care se îmbrăcau după ,,modă”, fetele gospodarilor fruntaşi purtau la sărbători jachete cumpărate din târg, de calitate inferioară, însă foarte scumpe, cu preţuri cuprinse între 20 - 30 lei, care însă nu durau mai mult de o iarnă-două.

Îmbrăcămintea de vară. Vara, femeile măritate cât şi

codanele satelor puteau fi cunoscute ca fiind sătence doar după trăsăturile feţei şi după grai; după port, ai fi putut jura, fără teamă de păcat, că sunt ,,târgoveţe” în toată puterea cuvântului.

Bătrânele purtau o haină numită polcă de vară, făcută din cit, de multe ori necăptuşită. Acest tip de haină era confecţionat de către ţărăncile din sat, pricepute în arta cusutului.

,,Blusa sau şandru”, era tot un fel de polcă, dar mai liberă, făcută din cit,

care se purta mult prin partea locului, atât iarna cât şi vara. Citul era un material de slabă calitate dar scump, confecţionarea lui costa îndoit, căci era lucrat numai de croitoresele evreice din oraş. O bluză costa 21,50 - 31,50 lei şi nu ţinea mai mult de două luni.

Pentru a fi elegante la sărbători femeile aveau haine din lână ori mătase, ,,rochie, talie, matine”, făcute în oraş, la modă, de croitorese anume tocmite. Aceste haine erau foarte scumpe, ,,ruina unei gospodării” şi durau puţin. Curelele de încins, mănuşile, pălăriile, cortelele (umbrele) prinseseră şi ele a invada satele comunei.

Pestelca se făcea din cit. Sunt femei care poartă şi astăzi pestelci de lână, frumos ţesute, după un desen specific, ales de fiecare în parte.

În privinţa încălţămintei, femeile bătrâne purtau atât iarna cât şi vara papuci (iminei) ,,cu o talpă” şi ,,colţuni“ (ciorapi), făcuţi în casă şi coloraţi cu vopsele vegetale, obţinute din plante.

Fetele şi nevestele purtau iarna fie papuci cu colţuni sau cioboţele (ghete); vara, aproape toate încălţau pantofi cu vârf de lac. Drumul până în marginea oraşului îl făceau desculţe, cu pantofii în mână. La prima fântână întâlnită se opreau, îşi spălau picioarele şi se încălţau. Odată ,,târguielile” făcute, pe drumul de întoarcere pantofii erau scoşi din picioare şi puşi în traistă, pentru a ,,ţine” cât mai mult.

Ţărancu cu broboadă verde Pictură de Ioan Andreescu

Etno

graf

ie

Lohanul nr. 12 34

În zilele lucrătoare femeile umblau cu picioarele goale, când mergeau prin vecine îşi luau un fel de semi - papuci, numiţi târâiţi sau plesniţi.

Pentru ,,îmbrobodit capul” iarna se folosea, şi se utilizează şi astăzi, broboada. Aceasta este o bucată pătrată de material, neagră, mai groasă sau mai subţire. Multe erau de proastă calitate, după o purtare îndelungată din negre cum erau la cumpărare se făceau albastru - vinete. Era cumpărată din ,,târg”, costa circa 3 lei şi dura 1 an. Broboadele se purtau mai mult de babe şi de femeile gospodine.

Un alt acoperământ al capului, mai puţin purtat, era casânca. Acestea erau procurate din comerţ, fiind de culori diferite şi împodobite cu flori în colţuri. O casâncă costa 4 lei şi dura circa 2 ani.

Tulpanul era foarte răspândit, mai ales printre femeile bătrâne, dar numai pentru ,,legatul capului”. Un tulpan costa 80 de bani.

Barişul era purtat de fete şi neveste în zilele de sărbătoare. Culorile preferate erau negrul şi cafeniul. Un bariş costa 4 - 6 lei şi, purtat numai la sărbători, ţinea circa doi ani.

Şalul. Deşi foarte rar, se mai întâlneşte şi astăzi prin lăzile de zestre ale femeilor în vârstă. Iarna, mai ales, în timpul călătoriilor, femeile purtau înfăşurate pe cap şi în jurul gâtului câte un şal mare, de regulă negru ori maro.

Fanşoneta - berta (bereta) era purtată de fetele tinere şi cu dare de mână. Costa între 8 şi 12 lei.

Batista sau ,,dermeaua” se făcea din ,,hosă” de calitate mai bună ori mai proastă, cumpărată din târg, 30- 40 de bani una, plus 10 bani ,,tivitul” sau ,,trasul la maşină”. Pe partea care venea în faţă, la frunte, se cusea o ,,tasma”, împletită cu mărgele mici, de culoare neagră, roşie, albastră etc.

Batistele le purtau numai fetele mari şi nevestele. Îndeosebi, nevestele aveau un mod deosebit de a se îmbrobodi cu această batistă, numit ,,legat de modă”. Numai cele măritate aveau dreptul de a umbla ,,legate de modă”, sau cum se mai zicea, cu ,,capul legat”. Batista se purta mai mult vara şi în zile de lucru. Fetele mari umblau cu capul descoperit.

În ,,Descrierea Moldovei” Dimitrie Cantemir consemna că: ,,Ele (femeile moldovence - n.n.) nu socotesc nimic mai de ocară decât să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve şi se socoteşte fărădelege să descoperi la vedere capul unei femei. Dimpotrivă, fetele socotesc că e ruşine să-şi acopere capul chiar şi cu pânza cea mai subţire, căci ele socotesc că a umbla cu capul gol e semnul curăţeniei”1. În aceeaşi perioadă, spre deosebire de femeile măritate care îşi împleteau părul în cosiţe, care se răsuceau în jurul capului şi se acopereau cu un conci, fetele purtau părul despletit de-a lungul spatelui, iar la capete împleteau pamblici roşii de mătase2. Cămaşa era compusă, la femei, din două părţi: stanîi

1 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Hyperion, Chişinău, 1992, p. 126. 2 Lilia Zabolotnaia, Femeile în Moldova medievală (sec. XVI-XVII), în Revista de istorie a Moldovei, nr. 4, octombrie-decembrie 2007, p.81.

(talia) şi poalele. Talia era făcută din pânză ţesută în casă, poalele din americă cumpărată de la oraş.

Bărbaţii purtau numai albituri făcute în casă, copii – şi de casă şi de cit.

Viaţa satului românesc, implicit a satelor care fac obiectul studiului nostru, era organizată în vechime după ritmuri specifice, care se concretizau în existenţa umană prin cele patru momente fundamentale, care marcau începutul, apogeul şi dispariţia fiinţei umane: naşterea, botezul, căsătoria şi moartea, care se aflau sub semnul unor credinţe şi practici magice, anterioare creştinismului. În cele ce urmează vom face o prezentare a acestora, a modului cum se derulau, apelând, pe alocuri, la mărturia scrisă, plină de farmec şi aducere aminte a unui martor al vremurilor apuse, învăţătorul Nicolae T. Mocanu.

Vinotecile - sanctuare de patrimoniu şi comori ale Universului

Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie – Huşi Moto: Viţa-de-vie, vinul şi vinotecile fac parte din marea

comoară a naturii şi a omului. Jaqus Cousteau, membru titular al Academiei Franceze şi

candidat la Premiul Nobel Vinoteca Colegiului Naţional Agricol „Dimitrie

Cantemir“ din Huşi, devenită în timp Vinotecă Naţională a podgoriei româneşti, aspiră la patrimoniul cultural universal.

acă definim podgoria ca cea mai generoasă creaţie şi bogăţie a naturii, vinul este produsul acesteia, ca „îngemănat dar al creaţiei, culturii şi civilizaţiei“, cum

spunea Goethe. Dintre binefacerile oferite cu generozitate de natură şi divinitate, podgoria, vinul, lăcaşurile în care se păstrează vinurile şi vasele în care se învecheşte, constituie un izvor nesecat de faimă, inspiraţie şi creaţie. Ele s-au afirmat de milenii spre încântarea tuturor generaţiilor. Construirea acestor lăcaşuri şi vase în care se păstrează vinul au constituit o adevărată ştiinţă şi iscusinţă din vechi timpuri. Au început de la simplele hrube săpate în panta dealurilor, ajungându-se până la construirea unor depozite frigorifice la suprafaţa solului. Acestea s-au numit – în genere – pivniţe, pivniţe-vinoteci, sau simple colecţii, unde vinurile se păstrează îndelung, până la atingerea apogeului calitativ şi după aceea se comercializează ca vinuri vechi de vinotecă sau se păstrează în institute de cercetări şi învăţământ pentru studiul „cazierului“, adică evoluţia şi comportamentul vinurilor şi a celor

Război de ţesut [G.F.]

Emblema Vinotecii Şcolii Viticole din Huşi dezvelită la

a 75-a aniversare din 22-23 octombrie 1983, în care se evidenţiază cele două reconstrucţii ale vinotecii după cele două războaie mondiale care au distrus tot tezaurul de vinuri, care ar fi împlinit un secol

D

Etno

graf

ie

Aprilie 2010 35

aproape 4000 de componente ale sale. Şi unele şi altele se vând la preţuri colosale, dar cele mai

preţuite sunt aşa-zise vinuri istorice, foarte vechi şi renumite, constituind un gen de muzeu pentru nobleţea vârstei lor. Ultimul vin de Chateau, d’Yquem s-a vândut în 2000 la circa 1,5 miliarde de franci francezi. Lui Goethe, la sărbătorirea celor 75 de ani i s-au dat 12 sticle de vin, vechi de 75 de ani, care au costat şi costă 2.000 milioane mărci. Este unicul om din lume decorat cu asemenea vin, de o asemenea vechime şi valoare.

Vinoteca este o colecţie de vinuri ce se înnobilează în eternitatea timpului, devenind un sanctuar şi tezaur, „comoară-aurar“ a uneia din cele mai mari bogăţii ale globului pământesc, viţa de vie şi produsul său. Aici, vinurile vechi constituie bunuri de patrimoniu cultural naţional şi fac parte din trezoreria ţării respective

Acad. oenolog V. D. Cotea în 1978 şi acad. Radu Cernătescu (1982), rectorul Academiei de Arhitectură din Bucureşti, defineau pivniţa-vinotecă veche a Şcolii de Viticultură din Huşi (construită în 1936), dublată şi modernizată în 1982 şi vinoteca nouă, con-struită în 1975-1978, ca cele mai moderne şi cu cea mai frumoasă arhitectură din construcţiile româneşti de specialitate, templu închinat lui Bacchus. Ambele sunt nişte mari şi rare atracţii arhi-tectonice ce captează privirea oricui, văzându-le sau vizitându-le.

Acad. prof. Manea Mănescu, prim ministru al României, le-a declarat „un Panteon al Podgoriei Huşi“, apreciind cu termeni şi mai elogioşi aceste colecţii. Exteriorul acestor obiective este deosebit de încântător, încât pot face parte şi din comoara de arhitectură românească.

Interiorul captivează, de la frontonul de la intrare, până la grinzi şi spaţiile dintre stelajele columnare, care sunt „pictate“ cu cele mai valoroase citate şi aforisme din antichitate până în zilele noastre, de la istorici până la oenologi. De aceea, vinotecile noastre sunt vizitate de mari personalităţi şi demnitari de stat, care îşi înnobilează spiritul cu cele redate în citate. Nu întâmplător, pivniţă-vinotecă a Şcolii a fost vizitată din 1908 de la A. D. Xenopol, V. Pârvan, până la Nicolae Iorga şi Constantin C. Giurescu, sau Ion Simionescu, Simion Mehedinţi şi cunoscutul degustător naţional, Păstorel Teodoreanu.

„Instituţiile în care se pregătesc cadrele ce sfinţesc via şi

vinul cu cerneala exigenţei apostolilor lor, zămislesc «împărtăşania» care dezleagă limba şi inspiraţia, ajutând la ca mai înaltă expresie a vieţii intelectuale.“ (G. Călinescu).

„Vinul dintr-o vinotecă constituie o supremă realizare a

civilizaţie, ridicat la cel mai înalt grad de perfecţiune a omului asupra naturii.“ (Ernest Hemingwey, laureat al Premiului Nobel).

Nu întâmplător la Olimpiada şcolilor viticole, din 1989, de la

Huşi, s-a cântat „Oda Bucuriei“, în faţa „Crezului Vinotecilor şi Degustătorilor“, „pictat“ pe fundalul vechii vinoteci (compus de Păstorel Teodoreanu în 1927 şi publicat în 1928). Tot aici trebuie amintit citatul cu care au încheiat reprezentanţii Ministerului Educaţiei Naţionale sărbătorirea celor 75 de ani de existenţă a Şcolii, în 1983: „Vinoteca Liceului Viticol din Huşi este staţie tranzit intre Pământ şi Olimp, Panteonul zeilor sufletului“; acad. V. D. Cotea şi N. .Pomohaci scriau: „Acest citat este atât de inspirat, încât trebuie să fie scris în dreapta antetului Şcolii pe orice hârtie sau plic de corespondenţă, cum se practică azi în toată lumea“.

Regina Maria, „mama răniţilor“ înainte de a-şi „croi“ o vie şi o vinoteca la Balcic, în România Mare, a vizitat toate podgoriile mari din Moldova şi a rostit o fraza nemuritoare: „Huşul este cel mai frumos oraş şi podgorie, din întreaga Moldova“.

Nicolae Iorga, ca prim ministru, în anul 1931, aflându-se la a patra sa vizită la Huşi a spus, (completând-o): „Huşul - oraşul şi podgoria sunt un vast amfiteatru viticol, circular şi natural, fără asemănare sau rival pe plan mondial“. (C. Hogaş, 1931).

Vinoteca Colegiului Agricol a fost, încă de la început înfăptuită de marii noştrii înaintaşi care, specializându-se în Apus, n-au găsit la nici o şcoală sau facultate – acolo – o vie didactică fără cramă, pivniţă şi vinoteca „deasupra“, considerând că : „Via unei şcoli este sora geamănă cu crama, pivniţa şi vinoteca. Numai amândouă înfrăţite constituie o lecţie de viaţă, completă, întreagă şi pentru învăţăcei“. (Gheorghe Gheorghiu, citându-l pe Ion lonescu de la Brad şi Gheorghe Asachi, P. S. Aurelian, Spiru Haret – preluatorii şi înfăptuitorii acestei idei din Apus).

Numeroasele mari lăcaşuri închinate produselor viei şi vinului din lume, (ca şi la Huşi), sunt declarate capodopere de arta, cultura şi civilizaţie (Andre Malroux, preşedinte UNESCO), şi au un statut special, care inspira pozitiv marile personalităţi, indiferent de calificarea lui. Aşa s-a exprimat generalul Eremia Grigorescu când a înfiinţat în 1912-1914 cea mai frumoasa crama pivniţa şi vinoteca din România, la Iveşti, în mijlocul a 300 de ha de vie, care arătau, ca o foaie de caligrafie. De la marele agronom Ion lonescu de la Brad - instruit în Franţa - s-a obişnuit ca în toate, marile podgorii şi ale lor pivniţe-vinoteci sa existe obligatoriu „Cărţi de aur“ sau „Cărţi de onoare, de reprezentare şi ilustrare“ ale acestor entităţi: vie-vinoteca numite şi „cărţi de neuitare“ a oricărui oaspete mare şi impresia sa despre o degustare a unor vinuri de mare onoare… „însoţite de a lor cântare - romanţare ca o binecuvântare“. (citat din C. Hogaş).

De altfel – se spune – că de la Aristotel, la Pasteur şi Păstorel în atmosfera din incinta unui lăcaş-vinotecă s-au plămădit cele mai variate, numeroase şi valoroase creaţii. În puţine lăcaşuri de cult sau de cultură se întâmplă aşa ceva atât de variat şi măreţ (acad. Andre Malraux - Franţa). La vinoteci este obligatoriu semnarea unei impresii mari, după vizitarea şi degustarea licorilor lor. Degustarea acestora trebuie făcută cu piozitate, cu har şi dar, de un valoros şi talentat „pahar…(.. nic)“. (A. D. Tudosie).

Vinoteca-pivniţă veche a Colegiului Naţional Agricol „Dimitrie Cantemir“ din Huşi [G.F.]

Basorelief înfăţişându-l pe Dimitrie Cantemir Oen

olog

ie

Lohanul nr. 12 36

Goethe, care la naştere, fiind debil şi muribund, a fost reînviat prin botez cu vin, (medicii spun frecţionat) a plămădit cele mai mari opere din lume înaripat de două fiinţe: vinul şi femeia – „marile mele muze, dintotdeauna“. Nu se poate uita că pe zidurile celei mai mari şi celebre pivniţe-vinoteci din lume, de la Johannisberg pe Rin, (de 25 km, pe trei niveluri, deci 75 de km) aparţinând prinţului Metternich (viitorul cancelar al Austriei), Goethe a scris: „Am primit 12 sticle cu cel mai scump şi bătrân vin, deodată cu vârsta mea (75 ani), pe care-l voi săruta, când ii voi degusta, ca pe cea mai scumpa muza a vieţii mele.“ (A fost şi este cel mai scump dar, pe care 1-a primit cineva vreodată, echivalat de O.I.V.V. Paris, cu 2000 milioane mărci). (Revue Vinicole Internaţionale, 1989, Paris).

Vinul oferit cuiva nu se bea ci se degusta, se „cântă“ , trecându-l prin poezia şi filosofia celor mai mari şi înălţătoare cugetări şi reuşite glume, din istorie şi oenologie, din iubire şi tehnologie, din umor, protocol şi amor etc. Numai atunci „te apropii cu demnitate şi cu plăcere spre pahar, cu un lung suspin – ca şi când ai vrea să săruţi mâna celei mai delicate doamne, care vrei să-ţi fie şi soţie“. (Anatole France). Azi marii oameni şi laureaţi ai Premiului Nobel declară că: „Marile opere, se înfăptuiesc şi în prezenta vinului, pentru că el inspira toate fibrele virtuţiilor creatoare ale valorilor“.

În vinoteca ţarilor Rusiei din Crimeia, Maxim Gorki, a scris o celebră maximă: „Trăiască făuritorii acestor licori mari şi rare, care ştiu sa prepare acest elixir, introducând în sufletele oamenilor veselia şi bunătatea, datorate unei imense cantităţi de soare concentrata într-o picătura de vin“.

În cea mai mare şi fastuoasă vinotecă a lumii „Cricova“ din Republica Moldova, care este proiectată să ajungă până la 400 de km lungime, (conform declaraţiilor oenologului Andrei Holostenco), Margaret Tathecher, primul ministru al Marii Britanii (Anglia) care vizitând-o în 1979, a declarat că a gustat cel mai „întineritor“ vin roşu de Purcari din viaţă (poreclindu-l „vin-cric“). (dispozitivul ridicător din trusa şoferilor). Iuri Gagarin, primul cosmonaut al Planetei a definit „vinurile şi pivniţa-vinotecă de la Cricova un adevărat miracol“. În această vinotecă, fondată la început din vinoteca lui Goebelss, luată captură de război în 1945, cu sticle vechi de zeci şi chiar sute de ani, în care vinurile moldoveneşti formează în juru-i un adevărat oraş, subteran, cu străzi şi străduţe circulare şi radiare de 18 km, în diametru, o colosală piramidă de bunuri dumnezeieşti“. Iuri Gagarin a scris: „Mai repede m-am desprins cu racheta de pe pământ, decât să plec din aceasta vinotecă celebră, unde, pentru medalierea acestor vinuri, mai trebuie adus aur şi de pe alte planete“.

Marelui scriitor Baudelaire, răspunde juraţilor din „Marele Proces Celebru“ ce i s-a înscenat, pentru că scria prea „direct

despre vin şi prea frumos despre femeile frumoase, dar cam despuiate“?!: „Cine ştie cum să deguste vinul bun, soarbe din el sclipiri de geniu şi picături de umor şi de amor.“ Pentru acest răspuns se spune că a fost iertat şi eliberat.

Marele medic A. Lusting, scrie la vizita şi degustarea vinurilor dintr-un „altar“ de cultură şi vinicultură: „Viaţa nu poate fi niciodată mai completă şi sănătatea mai deplină, decât gustând o picătură din aceste licori ce mor ca şi noi, dar după ce înviază «muribunzi» bărbaţilor mai vârstnici. Sănătatea nu poate fi completă niciodată fără un pahar de vin, chiar pentru bolnavii care nu au voie la aşa ceva, dar şi lor le trebuie 2-3 linguriţe, ca la împărtăşanie, iar celor zdraveni, maxim un pahar de vin de 100 de ml, seara, la masa dinainte de culcare“. Medicina modernă a stabilit că oamenii sunt atraşi de un păhărel de vin, ca de un magnet, pentru că acesta conţine – nebănuit – 4.000 de componente vitalizatoare, 1/3 din tabloul elementelor lui Mendeleev, 9/10 din buna dispoziţie şi numai 1/10 „indispoziţie“. De ce? Pentru că vinul băut cât, şi când trebuie, stimulează mintea şi munca, dar mai ales virtutea spirituală, vioiciunea, optimismul şi veselia. De aceea se spune că vinul completează cu generozitate patrimoniul universal al ştiinţei şi artei, ale operelor mari „neroase de timp şi în timp“.

Să pomenim aici pe cei mai vechi gustători de vinuri: Demostene şi Pericle sau Alexandru cel Mare, Cicero, Columella, Plinius, etc. Iată că, încă din antichitate se ţineau cursuri de pregătire culinară şi de degustare şi "rezistenţă" la vin. Alexandru cel Mare ca sa devină specialist în arta culinara şi în degustarea vinurilor a făcut cursuri de specializare, timp de 6 luni, la Persepolis. Când a încheiat cursurile a ţinut un discurs fulminant despre ce a învăţat: cum să pregătească mâncare, dar mai ales cum să deguste, să guste şi să bea vinul, ca să nu se îmbete. De aceea Alexandru cel Mare nu-şi alegea aghiotanţii decât dacă nu se îmbătau sau, dacă se îmbătau, să nu spună nici un secret. Pe esplanada Şcolii de la Persepolis, a ţinut un discurs în fata colegilor săi cursanţi, încheind cu o celebră maximă: „Atunci când sorbiţi din cupe vinul, aflaţi că beţi din puterea pământului şi energia soarelui, înnobilate prin seva viţei-de-vie cu înţelepciunea şi tăria Universului.“

Să nu-i uitam însă nici pe Goethe şi Kant, pe Mozzart, Wagner, Bach sau Bethoven, dar şi pe alţii, pentru că întotdeauna au fost foarte buni şi ponderaţi degustători, gustând vinul cu picătura şi degetarul ca să le inspire harul. Familia Strauss, creatorii înaripatelor şi inegalabilelor lor valsuri celebre, au fost inspiraţi de picătura de vin. Dar nici de Mihail Sadoveanu, despre care Păstorel şi prof. univ. D. Bernaz declarau la Iveşti, (1957) când scria, avea lângă călimara cu cerneala două pahare cu vin. Unul cu vin dulce de Cotnari şi altul cu un vin sec din Moldova ale căror miresme îi inspirau cu buchetele lor, ca o „tărie şi amintire a istoriei şi veşnicei Moldove“.

Dar să nu uitam să amintim printre genii şi pe marele nostru Luceafăr, Eminescu, căruia îi plăcea un pahar de vin, dar măsurat cu celebra sa expresie: „Puţin vin ascute mintea, mai mult o toceşte“, completându-l, zice-se, pe J. J. Rousseau, care susţinea la Montpellier, Franţa , în faţa celebrei statui a „Altoirii“ (reprezentată printr-o îmbrăţişare perfectă a unui bărbat cu o femeie, precum altoiul cu portaltoiul), care spunea: „În prea puţin vin nu poţi găsi adevărul sau iubirea, în prea mult le pierzi.“

Un alt mare om de ştiinţă scrie că: „Vinul e materie în mers spre spirit. El are ceva care aparţine naturii, deci lui Dumnezeu, şi

„Artera“ principală a vinotecii-pivniţă vechi

Vinoteca nouă, inaugurată în anul 1978 O

enol

ogie

Aprilie 2010 37

omul e îndrăgostit, de cel ce vrea sa guste un elixir, cu respect divin“. (Acad. Louis Orizet - Franţa.

Noi, trebuie să spunem vizitatorilor, ceea ce omul nostru politic, Nicolae Gh. Lupu scria: „Vă îmbii să gustaţi licoarea Huşilor, în aerul tonifiant al podgoriei şi să beţi un vin nectar la pahar şi sănătate de buchet la pachet, «visând» o doamnă frumoasă la piept.“

Să nu uităm de marii noştri huşeni, Mihai Ralea şi Victor Ion Popa, care considerau „vinul de Huşi, o carte de vizită şi de onoare, pe care o poate depune un neam la poarta veşniciei“. Dar şi Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Marin Preda, Constantin Ciopraga, Şerban Cioculescu, Fănuş Neagu, Octavian Paler, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, ş.a, care au rostit şi scris cu litere nemuritoare, cele mai frumoase impresii despre vinurile Şcolii din Huşi, servite şi însoţite cu o descântare ştiinţifico-romanţată, plină de desfătare . Dar nici de cele mai celebre maxime, citate, impresii, ce s-au scris pentru prima dată în România, în vinoteca veche a Şcolii noastre şi apoi în cea nouă, holuri şi laboratoare, de unde au fost copiate şi publicate sau scrise pe toate complexele vinicole ale judeţului Vaslui, ca Huşi, Berezeni, Bârlad, Murgeni şi la cele 9 concursuri de vinuri de la Vaslui. Ca şi de Cotnari până la Coteşti şi de la Murfatlar, Dealu Mare până la Sâmbureşti, Târnave şi Miniş. De aceea, Vinoteca şi Muzeul din şcoala noastră au fost considerate un altar al celebrelor cuvinte mari despre vinuri, ce încântă şi farmecă pe orice norocos vizitator. (acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei Romane).

Să încheiem cu „mireasa“ noastră, Busuioaca de Bohotin - Huşi, cea brunetă, frumoasă, isteaţă, tânără şi iubăreaţă, pe a cărei tinereţe se citeşte ceva şi din delicateţea blondelor (V. D. Cotea). Iar autorul susţine că „Busuioaca de Bohotin este ca o fată frumoasă, pe care, dacă o priveşti, te încălzeşte, iar dacă o şi săruţi, te îmbată.“ (A.D.T.).

Merită să o cântam pe aceasta „regina a noastră“ oriunde şi oricând, şi datorită faptului că ea a fost descoperită, lansată şi botezata în şcoala noastră de profesorii şi directorii noştri, în frunte cu C. Hogaş, T. Volcov, Gh. Bălţatu, dar mai ales de colegul lor prof. dr. ing. Avram D. Tudosie, sub bagheta acad. Valeriu D. Cotea, care i-au stabilit şi perfecţionat tehnologia de obţinere şi evoluţia pozitivă prin învechire îndelungată în vinotecă.

Acest celebru vin de B.B.H. din producţia anului 1975, (pivnicer Gh. Boboc) a fost premiat la ultimele două Concursuri Mondiale de Vinuri, de la Atena şi Paris, şi onorat metaforic, ca „Vin licoros şi maiestos, celebru şi solemn, muscat-aromat şi trandafiriu-colorat, a Huşilor vocaţie de talie planetară şi a Viticolei creaţie şi punere în circulaţie“.

Se cuvine încheiat cu maxima huşeanului Mihai Ralea: „B.B.H. este un vin atât de bun şi de rar, încât o sticlă foarte mică se destupă foarte rar şi în casele foarte mari“. Prof. Paul Popescu Neveanu rectorul Universităţii Bucureşti, a declarat-o ca: „Particula fundamentală a inspiraţiei inteligente“. Noi încheiem cu: „Busuioaca de Bohotin, înmoaie şi îndoaie şi inima miniştrilor şi chiar şi a femeilor şi artiştilor“. (A.D.T.)

Mândria şcolii huşene o constituie cele aproape 1000 de mari personalităţi care au vizitat, ajutat şi lăudat făclierii şcolii, marii ei dascăli şi apostoli, ca şi miile de absolvenţi care şi-au adus aportul la prosperarea meseriei în diverse sectoare de activitate. De la scoală noastră au plecat peste 10.000 de absolvenţi, din care 1.000 sunt licenţiaţi, iar dintre acestea 47 sunt doctori în ştiinţe şi cercetători, 29 cadre universitare, de la asistenţi la profesori universitari, decani şi academicieni.

La aceasta mare împlinire – sărbătorirea a 100 de ani de la înfiinţarea Vinotecii, adresez omagiul meu tuturor înaintaşilor şi urmaşilor care au „sfinţit“ aceasta instituţie, au pregătit atâtea cadre, au realizat acele licori , despre care se spune că „dacă bei un

stropşor devii voinic, iubitor şi nemuritor“. Toţi aceşti slujitori ai şcolii noastre, de la elev la profesor, merită respectul nostru, al tuturor, pentru ceea ce au făcut în trecut şi pentru ceea ce vor face în viitor, nepieritor…

Aici se cuvin citate unele câtorva din absolvenţii - discipolii Şcolii care s-au remarcat prin faimoase realizări: prof. ing. Gh. Boboc. Irimia Artene, Vasile. Onceanu, Traian Petrea, Eugenia Gaită.

Îi mulţumesc doamnei director adjunct, Viorica Neculau, pentru proiectele sale relevante în ridicarea prestigiului unor obiective ca Muzeul Viticol, vinotecile, fermele didactice, dorind eternizarea valorii lor şi pentru urmaşi.

Noi descoperiri arheologice în situl de la Bazga „Cetăţuie”,

comuna Răducăneni, judeţul Iaşi Arheolog Vicu Merlan Obiective pentru anul 2009: decopertarea integrală a

locuinţelor neolitice şi getice din Ş8, secţionarea valului de apărare mic din partea de vest a cetăţii şi săparea unei noi secţiuni Ş9, paralel cu Ş8/2008.

Cod sit: 98694.03 Autorizaţia nr. 209/2009 Realizări: S-a continuat săpătura în secţiunea Ş8/2008, pe

nivele, din stratul superior (getic) spre cel inferior (eneolitic): Ş8=11 x 11=110 m².

În 2008 s-a reuşit a se decoperta până la solul viu, o suprafaţă de circa 9 m², ajungându-se la -1,60 m.

Între carourile m3 şi m11/a-b, pe direcţia N-S şi caroul m11/a-d pe direcţia NE-SV au fost surprinse mai multe complexe de locuire şi ceramice. Astfel la m8-m10/d, sub căzăturile de perete ale locuinţei L13 pe latura de est, a fost descoperit un complex ceramic alcătuit din numeroase fragmente ceramice. Unele fragmente prezentau în apropierea buzei de vas un motiv alveolar înlănţuit, întrerupt de două aplice (tortiţe) laterale de 2-3 cm. Calitatea ceramicii este bună spre mediocră, fiind de culoare cărămizie. Chirpicii locuinţei L13 getice (La Tené) au grosimi nu prea mari (3-7 cm), cu amprente de nuiele, rar de pari. În interiorul locuinţei a fost descoperită şi o lutuială feţuită (2-4 cm), neregulată, uneori ondulată şi cu asperităţi pe partea inferioară.

Un alt complex ceramic, alcătuit din fragmente ceramice de la o amforă grecească de Rhodos (sec. V-IV î.H.), a fost găsit în C8-10/a-b între -0,40-0,60 m.

În caroul 10/d, din partea de nord-est a locuinţei L15 de provenienţă hallstatiană (tracică), la –0,75 –0,80 m a fost descoperită o platformă din lut ars, aproximativ ovală cu L = 98 cm şi l = 80 cm, cu o grosimea de aproximativ 7 cm. Era alcătuită dintr-o lutuială feţuită, arsă uniform la partea superioară, de 3 cm, plană, uşor concavă în zona centrală, cu marginile înclinate spre

Sala de protocol, apreciere şi degustare a vinurilor

a Colegiului Naţional „Dimitrie Cantemir“

Arh

eolo

gie

Lohanul nr. 12 38exterior şi substratul alcătuit din pietre mici şi mijlocii, din gresii sau calcar oolitic. Faţă de structura unei vetre vechi, platforma din lut ars nu prezintă spărturi poligonale sau crăpături, fiind uniformă pe întreaga suprafaţă, având o starea de conservare bună. Platforma ar fi putut fi folosită atât ca „masă” sau suport al olarului pe care se modelau lipiile sau vase ceramice sau ar fi putut avea un rol de masă de altar pentru anumite ofrande depuse în cadrul unui ritual.

Sub nivelul getic la m2/a-b/ –1,20 –1,40 m, a apărut o vatră de foc dezafectată, de factură cucuteniană (peste 5000 de ani), care a fost identificată sub un vas de provizii fragmentat. Vatra era extinsă pe o suprafaţă de 0,5 m², pe direcţia E-V, făcând parte din inventarul locuinţei cucuteniene L12.

Înlăturarea nivelelor arheologice de la partea superioară( Sânta de Mureş, La Tené, Hallstatt, Costişa) a permis surprinderea locuinţei cucuteniene L12, care se extindea spre nord până la m7/c. În colţul nord-estic al acesteia au fost găsite fragmentele ceramice ale unei amfore cucuteniene, iar sub chirpicul peretelui nordic (în interiorul locuinţei) doua vase fragmentate de tip crater, grosolane de mărime mijlocie spre mare şi un vas fragmentat cu gâtul prelung (circa 2/3).

Între m3 - m4 a fost identificat un mic „atelier” de prelucrat piesele din silex şi piatră (2 percutoare, aşchii şi deşeuri de debitaj, o piatră de tip nicovală şi un nucleu epuizat din silex).

De la m4 până la m8 au fost surprinsă locuinţa L14, descoperită încă din 2008 în Ş8 şi care se prelungeşte şi în Ş9/2009, iar în capătul nord-vestic s-au găsit câteva pietre plate înroşite. Aceasta a fost pusă în evidenţă printr-o masă de chirpici mici.

O nouă vatră de foc a fost descoperită la m5/-0,50 m, fiind de factură La Tené. Era amplasată în zona central sud-estică a locuinţei L14, fiind alcătuită dintr-un chirpic poligonal de culoare cenuşiu-albicios la suprafaţă şi cărămiziu în bază, fiind uşor friabil. În partea centrală prezintă o uşoară bombare (datorită depunerilor succesive de material argilos şi a feţuielilor repetate), ajungând o grosime de peste 10 cm, iar la margine 5 cm. Are o formă aproximativ dreptunghiulară cu L = 90 cm şi l = 65 cm.

Locuinţa L14 a fost surprinsă şi în Ş9, prin peretele vestic, până în zona mediană a acesteia, aflată în berna dintre Ş8-Ş9, lateral fiind identificat şi un complex alcătuit din fragmente de la un vas de provizii.

Între carourile 4-7/a-e, de la -0,40 la 0,80 m a fost surprinsă în Ş8, o nouă groapă menajeră (G20) de factură dacică (Sântana de Mureş), de formă aproximativ dreptunghiulară, fiind extinsă pe circa 8 m². În inventarul ei predomină pietre mari din gresie dură (fragmente de râşniţe, nicovale, etc.), oase mari de animale şi fragmente ceramice provenite de la cel puţin trei categorii de vase (străchini largi cu ø = 35 cm, h = 60 cm), plate cu două torţi laterale (imitaţii) cu o gaură în centru. Au forme uşor tronconice spre fund. Lateral dispun de incizii, două grupe a câte trei linii paralele pe o latură şi două pe cealaltă. Culoarea acestora este neagră, având în compoziţia pastei mici granule de nisip. S-au mai găsit şi fragmente de la o amforă dacică (urnă funerară), cu buza răsfrântă, fiind de calitatea bună, de culoare cenuşie. Aşa cum se prezintă urna avea următoarele caracteristic: Ø ( la mijloc) = 20 cm, Ø (fund) = 10 cm. Pe fundul gropi sub un fragment ceramic de bol, au fost găsite seminţe de grâu carbonizate (–0,80 cm).

La baza gropii solul era de culoare galben-albicios (loess nisipos cu carbonaţi), pigmentat cu fragmente mici de cărbuni.

Prin trasarea unei noi secţiuni Ş9, pe direcţia NV-SE (L = 12 m, l = 2 m) s-a urmărit surprinderea continuităţii spre vest a locuinţelor L12, L14 şi L15.

Locuinţa L15 (hallstatiană) a fost identificată sub locuinţa L14 (La Tené), în proporţie de 2/3, însă cealaltă parte se extinde spre N-NV, înspre malul abrupt, fiind surprinsă printr-o aglomeraţie compactă de chirpici negri şi cărămizii, de la –0,80 m până la 1,10 m, fiind de formă aproximativ cvasidreptunghiulară (E-V) cu următoarele dimensiuni: 4 x 6 = 24 m². Nivelul arheologic hallstatian are o uşoară înclinare dinspre est spre vest, dinspre valul de apărare estic spre interiorul cetăţii. Grosimea maximă a chirpicului de elevaţie se găseşte în partea de est, lângă val, unde stratul arheologic depăşeşte 0,5 m.

În Ş9/2009 între m1-m3 a fost depistată o groapă menajeră

(G21), care se continua şi spre sud şi vest în afara Ş9, ce se adânceşte de la –0,40 m (nivelul La Tené) până la -0,90 m, fiind de formă aproximativ dreptunghiulară la suprafaţă, iar printr-o adâncire concentrică, s-a restrâns treptat spre fund, luând astfel o formă aproximativ ovală.

Din inventar: oase de animale, fragmente ceramice din nivel, amestecate cu cele cucuteniene deranjate prin săparea gropii.

În nivelul inferior al locuinţei L12 cucuteniană, sub vatra de foc dezafectată a fost surprinsă o nouă groapă menajera (G22), de dimensiuni mici, având în inventar: piese din silex şi piatră, oase de mărimi variabile.

Valul de apărare estic Pe latura de est a sitului se află „valul mic” de apărare, care

se distinge ca o ridicătură de circa 1,5 m faţă de nivelul de călcare. A fost secţionat pe direcţia E-V, lăsându-se în zona maximei

înălţimii un martor de 1,5 m lăţime, restul fiind decopertat integral până la solul viu. Din valul iniţial(care avea probabil peste 50 m lungime, au mai rămas doar 10 m cu 2 m înălţimea maximă, restul fiind afectat de alunecările active de teren. Lăţimea valului variază: 10 m în zona centrală şi sub 6 m lateral.

Prin decopertările succesive, au fost surprinse următoarele nivele stratigrafice:

– un strat de călcare de 40 cm, de culoare galben-cenuşiu cu fragmente ceramice dacice;

– o manta de pietre (majoritatea plate sau dreptunghiulare, rar trapezoidale), pe o suprafaţă de peste 100 m² (neafectată de alunecările de teren din partea de nord şi nord-vest). Unele pietre din manta sunt înroşite;

– sub mantaua de pietre se găseşte (în zona centrală) un „sâmbure” argilos ars de culoare cărămizie, care are o grosime de circa 80 cm. „Miezul” cărămiziu al valului se extinde după direcţia de orientare a valului, respectiv NE-SV;

– în partea central-nordică a valului se conturează o fosă (Groapa G21), alcătuită din resturi de cenuşă şi cărbuni. Groapa are o formă aproximativă de sac, largă la suprafaţă (Ø = 1 m), restrângându-se treptat, ajungând la fund cu Ø = 40 cm. Se adânceşte de la -0,40 la -1,70 m (h = 1,30 m).

– la m10/f/ -0,50 m a fost descoperit un cărbune masiv cu Ø = 20 cm şi h = 40 cm, fiind păstrat în poziţie aproximativ verticală, ce pare a fi un rest de

la un par de palisadă (analogie cu cel descoperit la baza valului dinspre vest). Această rămăşiţă carbonizată forma baza împănată a unui par de palisadă, rămasă în urma incendiului ce a afectat valul estic al cetăţii.

În campania 2009 au mai fost descoperite: - un obiect de cupru Ş8/4c/ -0,90 m, cu nit şi gaură, puternic

oxidat, lucrat pe foiţă subţire (L = 3 cm, l = 0,8 cm); - foiţă de cupru descoperită la m10/a/ -0,60 m, puternic

oxidată (L = 1,5 cm, l = 1 cm); - fragment de sulă din fier la m8/a/ -0,60 m, cu urme de

oxidare (L = 9 cm, l = 0,5 cm); - fragment fusaiolă la m8/a/ -0,60 m, bitronconică cu Ø = 3,5

cm, h = 3 cm, de culoare cenuşie, cu cioburi pisate în pastă şi uşor friabilă.

- Cute din gresie la m7/b/ -0,60 m, pentru ascuţit piesele din os, piatră şi fier;

- Nicovală la m7/b/ -0,70 m, din gresie silicioasă dură, de formă cvasidreptunghiulară (L = 55 cm, l = 35 cm, gr = 4 cm).

- Nicovală înroşită la m7/a/ -0,70 m, cvasidreptunghiulară cu (L = 22 cm, l = 15 cm, gr = 7 cm).

- Râşniţă cvasicirculară la Ş8/m6/b/ -0,70 m, din gresie dură cu Ø = 30 cm, gr = 4 cm, ruptă în două în zona mediană, având partea albiată uşor concavă.

- Nicovală la Ş8/m8/b/ -0,40 cm, din gresie dură cvasidreptunghiulară, fasonată rudimentar, având L = 40 cm, l = 20 cm, gr = 6 cm.

- Fusaiolă bitronconică la m1/a/ -0,60 m, cu Ø(maxim) în zona centrală = 3 cm, h = 2,5 cm, de culoare cenuşie, descoperită în nivelul hallstatian fiind de culoare neagră, de calitate foarte bună. A

rheo

logi

e

Aprilie 2010 39- Dinte de urs păstrat foarte bine, descoperit în nivelul La

Tené (m1/a/ -0,60 m), cu L = 7 cm, l = 2,5 cm, gr. = 1,8 cm, cu zona activă uşor tocită pe o latură, iar pe cealaltă are un luciu (probabil uzură de folosinţă ca unealtă sau totem).

- Ac din os (m5/d/ -0,60 m) şlefuit cu Ø = 0,5 cm(bază) şi L = 4 cm, păstrat într-o stare bună.

- Obiect din fier (probabil de la un cântar), descoperit la m2/a-b/ -0,50 m, puternic oxidat. După formă se aseamănă cu un cântar cu cârlig, fiind alcătuit din două piese: un suport orizontal uşor arcuit cu L = 18 cm, l = 2 cm, care se subţiază spre ambele capete, şi o tijă cu Ø = 0,8 cm şi L = 22 cm. La capătul inferior are o arcuire care se subţiază sub forma unui cârlig, iar la partea superioară o alta arcuire care formează un arc de cerc cu o prelungire, înainte de subţiere şi capăt, ajungând la 1,5 cm (L = 2,5 cm). Obiectul este fragmentat în 6 bucăţi.

- Vârf de săgeată de tip scitic, fragmentat (m7/a/ -0,60 m), triunghiular, descoperit în nivelul La Tené, cu L = 3,5 cm, l = 0,7 cm. Are trei laturi plane ascuţite, cu vârful bine păstrat şi cu Ø la gaura de prindere = 0,5 cm. Corpul cilindric de la baza săgeţii se îngroaşă în dreptul celor trei laturi triunghiulare, dispunând şi de o mică gaură de fixare a suportului lemnos.

- vârf de săgeată fragmentar la m8/a/ -0,65 m de tip scitic, în trei muchii, ascuţite lateral. Capetele muchiilor sunt ascuţite spre partea inferioară, luând forma unui cârlig. Cele trei muchii sunt aplicate pe un corp cvasicilindric, în secţiunea rotund cu Ø (la bază) = 0,5 cm şi L = 2 cm. Vârful este confecţionat dintr-un aliaj de cupru şi plumb, având culoarea cenuşiu-negricioasă;

- Vârf de lance dublu ( m11/a/ -0,50 m), din fier oxidat, păstrat într-o stare bună spre mediocră. Baza prezintă o tăietura de circa 0,7 cm pe circa 2/3 din trunchiul lancei, iar la partea superioară o bifurcaţie cu doua vârfuri active. Un vârf se păstrează integral iar celălalt este rupt din vechime de la jumătate. Pe partea opusă tăieturii se distinge o gaură de fixare a materialului lemnos, care este „sudată” printr-un proces avansat de oxidare (rugină). L = 17 cm, Ø(bază) = 3,7 cm, l(trunchi) = 9 cm, Ø(bază)vârf bifurcaţie = 0,8 cm.

- Cuţit fragmentat puternic oxidat ( m11/a/ -0,60 m) cu baza triunghiulară (probabil pumnal), cu L = 14,5 cm, l = 3,5 cm, l(lama) = 1,6 cm. Suportul din fier prezintă găuri oxidate („sudate”) pentru fixarea mânerului din os sau lemn.

- Vârf de fier (sulă) (m11/a/ -0,60 m), puternic oxidat, doar cu vârful ascuţit ( L = 2 cm, Ø = 0,5 cm).

- Vârf de lance oxidat (m8/b/ -0,60 m), cu partea activă dreaptă şi gaură de înmănuşare întredeschisă. L = 6 cm, l(vârf) = 3,2 cm, Ø = 1,5 cm. Nu este exclus să fi fost folosită şi ca ostie de pescuit.

- Nicovală din gresie dură (m9/d/ -0,60 m) dreptunghiulară cu L = 30 cm, l = 17 cm.

S-au mai identificat şi câteva pietre, probabil de la o vatră de foc, pe latura de est a locuinţei L13.

Pentru nivelul cucutenian: – aşchie din silex de Prut (m5/d/ –0,65 m), cu urme de

cortex rulat, de culoare neagră-cenuşie. Sunt vizibile undele de la şocul de percuţie, iar lateral urme de uzură.

– Topor trapezoidal (m3/c/ -1,70 m) din şist negru, fragmentat, cu accident în zona mediană, exfoliat pe strate. A fot prelucrat pe o rocă rulată, de culoare neagră, adusă probabil din albia Prutului, de la peste 5 km distanţă. Feţele piesei sunt şlefuite iar laturile atent preparate (L = 8 cm, l(zona activă) = 4 cm, gr.= 1 cm).

– Fragment de nucleu (m1/a/ -0,70 m), din silex de Prut, calcinat, desprins dintr-un bulgăre mai mare ( L = 4,5 cm, l = 2,5 cm).

– Aşchie din silex de Prut cu urme de uzură descoperită în (m8/a/ –0,80 m) având L = 2,5 cm, l = 1,7 cm.

– Fusaiolă plată (m10/a/ –0,80 m) realizată dintr-un fragment ceramic bine ars, perforat intenţionat şi rotunjit (Ø = 4 cm, gr.= 1 cm)

– Aşchie din silex de Prut (m8/b/ -0,80 m) cu retuşe pronunţate, cvasidretunghiulară, de culoare neagră cu L = 3 cm şi l = 2 cm.

– Percutor din andezit (m3/a/ -1,30 m), cvasidreptunghiular, rotunjit la colţuri, cu urme de tocire la cele două capete ( L = 8 cm, l = 4 cm, gr.= 3 cm).

– Percutor confecţionat dintr-o gresie dură, de formă aproximativ ovală, tocit pe toate părţile. Are cele două feţe plate şi o latură dreaptă. L = 6,5 cm, l = 5,5 cm, gr.= 2 cm.

– Nucleu din silex de Prut (m4/a/ –1,50 m) de culoare neagră, neregulat, cu urme de calcinare (de la un incendiu).

– Aşchie calcinată descoperită la m3/a/ –1,40 m. – Fragment de aşchie (m4/b/ -1,40 m), cu urme de uzură

de culoare alb-lăptoasă, cu pigmentaţii albe. Secţiunea Ş9 – sârma din fier ( agăţătoare ruginită) (Ş9/m8/a/ –0,45 m),

păstrată totuşi într-o stare bună (L = 7,5 cm, Ø = 0,5 cm), fiind la unul din capete uşor curbată.

– Caia din fier (L9/m8/ -0,45 m), ruginită, dar păstrată în stare bună(miezul), cu capul plat uşor alungit şi cu „floare”. Dimensiuni: L = 3 cm, l (cap) = 1,3 cm, gr.= 0,6 cm.

– Fusaiolă bitronconică din lut ars (Ş9/m7/ -0,50 m) de calitate slabă, cu Ø = 2,5 cm, h = 2 cm.

– Toartă dublă cilindrică, de factură grecească (Ş9/m10/ –0,40 m) de la o amforă. Resturi de amforă au fost descoperite şi în berna dintre Ş8-Ş9 şi Ş8, nivelurile superioare La Tené.

– Cute cvasicilindrică (Ş9/m9/ -0,45 m) din gresie dură, fin şlefuită.

– Vârf de unealtă din fier (Ş9/m8/ –0,50 m) (ostie) cu gaură de înmănuşare scurtă, cu L = 7 cm, l (max.) = 2,5 cm, gr.= 2,5 cm, fiind ruginit dar păstrat într-o stare bună.

– Dorn din fier (Ş9/m8/ -0,50 m) folosit la perforarea obiectelor dure, păstrat într-o stare bună. L= 6,8 cm, l(cap) = 1,5 cm, gr.= 1,4 cm. Corpul dornului este aproximativ de formă pătrată, fiind rotunjit în zona capului. Vârful este ascuţit.

– Împungător din fier (Ş9/m8/ –0,50 m) puternic corodat ( până la exfoliere) în zona centrală. La partea superioară, jumătate din gaura de înmănuşare este ruptă din vechime. L = 9 cm, l(gaura) = 2 cm, gr.= 1,8 cm.

În concluzie, pe toată

durata campaniei 2009 efectuată în situl de la Bazga, au fost realizate săpături în secţiunea Ş8 (începută încă din 2008 în afara valului pe interiorul cetăţuii), iar apoi a fost secţionat valul estic

de apărare al cetăţii, care era placat cu pietre pe o lungime de peste 10 m. De asemenea s-au decopertat în întregime toate locuinţele surprinse în acest sector, după care s-a trecut la săparea alteia noi secţiuni Ş9, fiind evidenţiate şi resturile de locuinţe ce depăşeau limitele vestice ale Ş8.

Bibliografie selectivă: Vasile Chirica, Marcel Tanasachi, Repertoriul Arheologic

al judeţului Iaşi, vol. II, 1985. Vicu Merlan, Evoluţia habitatului preistoric în sectorul inferior al Jijiei, Lucrare de Licenţă, Suceava, 1995. Vicu Merlan, Florin Burtănescu, Alexandra Comşa, Un mormânt Iamnaja cu lespede de piatră la Chersăcosul, comuna Stănileşti, jud. Vaslui, în Arheologia Moldovei, 1998, 209-214. Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Văii Bohotinului şi Văii Moşnei, Iaşi, 2006. Vicu Merlan, Paul Salomeia, Răducăneni Bazga-Cetăţuie, judeţul Iaşi, în Cronica Cercetărilor Arheologice din România, 2005, 2006, 2007, 2008. Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Depresiunii Huşilor, Iaşi, 2008.

Vicu Merlan, Noi descoperiri arheologice în zona Huşilor, în Acta Moldaviae Merdionalis, XXVIII-XXIX, 2007-2008, Vaslui, p. 128-129.

Vicu Merlan, Paul Salomeia, Răducăneni, Bazga - Cetăţuie, jud. Iaşi, 2008, în Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Târgovişte, 2009.

Arh

eolo

gie

Lohanul nr. 12 40

Adnotări revuistice Prof. Lina Codreanu – Huşi

ucovina literară”, Suceava, nr. 1-2, ianuarie-februarie 2010. Număr dublu, nume cu greutate. Cronica literară e, ca de obicei, bogată

şi pune sub observare diferite tipuri de lectură: eseu, antologie poetică, poezie, roman, nuvelistică, istorie literară. Semnatarii comentează apariţiile editoriale recente: Ioan Holban are în atenţie eseul Carmeliei Leonte (Emil Botta între cabotinism şi damnare), Emanuela Ilie prezintă antologia poetică a lui Liviu Pendefunda (Ros lucis. Opera poetică), George Bodea analizează „nuvelistica lui Constantin Badersca”, Ion Roşioru – volumul poetului Traian Vasilcău (Epigraf) iar Helia Rimoga – romanul La răscruce de vremuri, de Scarlat Calimachi. Cronica de substanţă aparţine redutabilului critic literar clujean Constantin Cubleşan, care, pornind marginaliile critice asupra cărţii lui Theodor Codreanu – Istoria canonică a literaturii române, atenţionează: Cum trebuie şi cum nu trebuie scrisă o istorie a literaturii române. În partea a doua a revistei sucevene – alte cronichete semnate de Emil Nicolae, Viorel Dinescu, Ionel Savitescu, Constantin Blănaru, Ion Popescu-Sireteanu, Aurel Pop, Rodica Matiş, Mihai I. Crudu, Ionel Bota. Sper să nu fi omis pe vreun harnic şi de lăudat comentator al producţiilor editoriale recente.

La rubrica „Eminesciana” semnează D. Vatamaniuc şi Rodica Mureşan. Centenarul C. Noica este onorat cu opiniile (evocări, corespondenţă, amintiri) lui Ion Filipciuc şi Ioan Popoiu. Istoricul literar N. Georgescu luptă perseverent pentru reabilitarea unei re-scrieri corecte, pentru punerea în drepturi a „accentului” grafic care schimbă optica interpretărilor semantice ori critice. La 60 de ani, bucovineanului timişorenizat Adrian Dinu Rachieru i se conturează un emoţionant medalion literar din partea amicului ieşean Emilian Marcu. Subscriem cu empatie. „La mulţi ani!”, stimabile domn al culturii şi drag prieten, Adrian Rachieru! Asemenea, stimată doamnă Lucia Olaru Nenati!

Alexandru Ovidiu Vintilă propune dezbaterii teoria „dialogului intercultural”. Interviul consemnat de acesta cu scriitoarea Marta Petreu, la începutul revistei, poate fi o probă. O

sensibilă mărturisire de credinţă a poetesei, Mie, poezia mi-a salvat viaţa. Ce este pentru ceilalţi, nu ştiu”, nu pare susţinută de afirmaţiile imediate, când autoarea se arată intrigată de „atacurile” împotriva cărţii Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, răspunzând acid: contestatarii sunt „agramaţi”, „ignoranţi”. Chiar aşa?, ne mirăm noi. Se poate, totuşi, deoarece M. Petreu, redactorul-şef al revistei „Apostrof”, declară că n-are personalităţi culturale care s-o fi influenţat, nu are maestru/maeştri, nu e preocupată de cultura de masă, dar presupune, din „turnul de fildeş” al Domniei sale, că literatura română se îndreaptă „spre dispariţie”. S-o credem?

Ici-acolo, prefirate printre pagini, informaţii despre sărbătorirea lui Mihai Eminescu (160 de ani de la naştere) la Centrul Academic Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău (coord. acad. Mihai Cimpoi, preşedintele U.S. din Moldova şi Victor Crăciun, România) şi la Suceava, în diverse locaţii, „acţiuni cultural-artistice multiple şi variate”. Diferă doar numărul anilor de la naşterea poetului, dintr-o eroare „tiparnică”!

Proză scurtă sub semnătura lui Ioan Ţicalo, Emil Iliescu, Cristina Bî/ândiu, Gheorghe Paţa, probabil, secvenţe din viitoarele cărţi. Desigur, pagini de poezie.

„Dacia literară”, Iaşi, nr. 89 (2/2010); nr. 87 (1/2010).

Gătită-n „haine nouă”, revista se află la ceas aniversar (170 de ani de la apariţia din 1840, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu). Se cuvin omagii tuturor celor care au trudit prin vremuri, nu totdeauna faste, să menţină treaz interesul, să continue o tradiţie, să adauge valenţe literare ori să împrospăteze atmosfera intelectuală întru folosul actului de cultură, în general, şi al celui de literatură, în special.

Structurată pe 4-5 module, revista propune cititorului în „Ferestre luminate” reportaje despre ample acţiuni culturale (acad. Al. Zub, Vitralii băcăuane), dezbateri lingvistice despre cuvintele „a paşte” şi „locaţie” (Stelian Dumitrăscel), microstudii din cercetare (George Popa, Eminescu şi Heidegger, Nicoleta Dabija, Moses Gaster…), consideraţii critice de natură eminescologică (Constantin Cubleşan, Irina Georgescu, Daniel Corbu), dialoguri „la zi” (Matei Vişniec intervievat cu abilitate jurnalistică de Călin Ciobotari şi Carmen Veronica Steiciuc), poeme şi proză. Discutând cu C.V. Steiciuc despre „avantajele şi dezavantajele unui scriitor român la Paris”, Matei Vişniec devine personajul propriei poveşti de viaţă. Mărturisirile sunt captivante, căci scriitorul-personaj s-a afirmat în atmosfera de diasporă română din Franţa anului 1987 şi a devenit un nume prestigios în literatura europeană, îndeosebi ca dramaturg. Impresionează generozitatea şi calmul cu care observă

„B

Desene de Cristian Marcu

Rec

enzi

e

Aprilie 2010 41lumea, fără ranchiună, fără obsesii ori revendicări… Doar ici-acolo transpare amărăciunea că, deşi noi suntem animaţi de fascinaţia Occidentului, în Franţa, numele României „nu fascinează”, şi că există o dezavantajoasă „uluitoare confuzie între Budapest şi Bucureşti”. Rezolvarea acestor neclarităţi, disiparea complexelor noastre s-ar putea face, spune dramaturgul, „facilitând circulaţia culturii, imaginând evenimente culturale de natură să creeze pelerinaje culturale la noi”. Optimismul s-ar traduce simplu: „A mai rămas ceva în sufletul nostru care este interesant, important, frumos, nobil, generos, de natură să-i fascineze pe occidentali”. Să-l credem pe Matei Vişniec!

În cap. „Arca lui Noe” – evocări, apariţii editoriale, file dintr-un jurnal, cronici literare, plastice sub semnăturile acad. Al. Zub, jurnalistul Grigore Elisei, criticul de teatru Bogdan Ulmu, criticul de artă plastică Valentin Ciucă ş.a. Partea bibliofilului este rezervată prezentării altor noutăţi editoriale, fie recenzate, fie ca semnale editoriale şi, în finalul nr. 2 al revistei ieşene, o consistentă „bibliografie retrospectivă şi selectivă” a revistei „Dacia literară” (2000-2010). Binevenită pentru bibliografi şi nu numai.

„Dunărea de Jos”, Galaţi, nr. 97, martie 2010. Coborâm

spre malul stâng al bătrânului Danubius. Rubricile revistei întreţin interesul pentru atmosfera culturală zonală, împletind constant tradiţia şi modernitatea. De altfel, semnatarii sunt vârfuri ale intelectualităţii, care acoperă o paletă largă de interes cultural: expoziţii fotografice şi de documente, vernisaje expoziţionale, activităţi la Biblioteca „V.A. Urechia”, cronichete literare. Substanţa revistei constă în medalioanele lui Ioan Toderiţă din O antologie a literaturii gălăţene contemporane (Coriolan Păunescu – poet, prozator; Ion Grosu – epigramist; Teodor Parapiru – prozator, eseist…; Dan Plăeşu – dramaturg; Mitriţa Camară Velicu – cântăreaţă de muzică populară), reperele bibliografice despre Constantin Solomon adunate de Paul Ciobotaru precum şi prezentarea pictoriţei Maria Dunavăţu făcută de Corneliu Stoica, a scriitorului Dumitru Solomon des-prinsă de Virgil Guruianu din Dicţionarul General al Literaturii Române (Ed. Academiei Române) ori portretul lui Vasile Florea, „un pribeag din Buciumeni”, grafiat atent în evocarea eseistului Ionel Necula. Toate acestea denotă un lăudabil şi sporit interes pentru cunoaşterea şi promovarea valorilor spirituale din arealul gălăţean.

N-aş încheia fără a evidenţia Chestiuni cu dichis, un interviu cu întrebări abrupte, realizat de Sorin Atanasiu cu Viorel Ştefănescu. Întrebat cum devine cineva „critic literar”, „omul de litere” încearcă o definire a condiţiei acestuia: „Sincer, nu ştiu cum „devine”, lecturile nu fac decât să-l rafineze, dar cred că se naşte cu plăcerea de a (re)povesti o operă literară, sau de a glosa ceva convingător pe marginea ei, incitându-i şi pe alţii s-o citească…”

Aşteptăm cu interes (sentimental, fiind din această zonă) următoarele numere.

„Oglinda literară”, Focşani, nr. 99, martie 2010.

Întoarcem itinerarul revuistic pentru un popas pe malul Milcovului, unde revista se pregăteşte pentru jubileu: urmează al 100-lea număr. Drum lung şi nu lesne de parcurs, după cum notează „ispravnicul” revistei. Cu anticipaţie, adresăm felicitări redactorului şef Gheorghe Andrei Neagu, adjunctului Gabriel Funica şi întregului colegiu redacţional, editorilor şi colaboratorilor revistei „Oglinda literară”!

Amarele opinii ale prozatorului Nicolae Breban, asezonate cu atitudinea de frondă şi reproşurile direct rostite împotriva intelectualilor „subţiri” ai contemporaneităţii răzbat chiar din titlul siglelor, GDS şi CNSAS. Cărţile abia apărute beneficiază de cronici şi recenzii puse-n paginile revistei de către Theodor Codreanu (Ion Hadârcă, Pianul din abator), Florentin Popescu (Leontina Nedelcu, De ce să plâng?), Liviu Comşia, (Petru Popescu, Supleantul), Aura Christi (Nicolae Breban, Trădarea criticii), Angela Furtună (Ionuţ Caragea, universul poetic), Victor Martini (Adrian Marino, Viaţa unui om singur), Tudor Cicu (Gh. A. Neagu, Purtătorul de cruce), Marian Victor Buciu (Aura Christi, Casa din întuneric) etc. Nu e de neglijat pagina de semnal editorial (provocator de lectură, credem) constant şi cochet îngrijită de Gh.A. Neagu – Bibliopolis (15 cărţi!). Conchidem că se scrie mult, poate cu har creativ, poate mai puţin bine. Nu suntem noi în măsură să apreciem. Personal, spun că e de folos să se scrie (poezie, proză, dramaturgie, însemnări etc.) şi am convingerea că fiecare carte îşi are cititorii, măcar cititorul, pe care îi/îl aşteaptă cu stoicism într-o librărie, într-

o bibliotecă, într-o arhivă… Acum ori mai târziu. Nu e nicio surpriză răsfoirea unui cuprins foarte bogat, prea

dens, disociat în rubricaturi care să mulţumească pe toată lumea. Cred că dacă ar figura şi „sumarul”, ar mai fi nevoie de vreo două pagini. Dar, specificăm, ar fi util pentru cititor. N-avem spaţiu decât pentru spicuiri din pagini, şi, prin urmare, numim doar câteva aprecieri/observaţii critice asupra producţiei editoriale, cum, de altfel, am semnalat şi-n alte reviste literare. Suntem interesaţi de numărul jubiliar, că doar nu ne va lăsa chiar acum în aşteptare, nu?

Notă: E sigur că mai sunt multe reviste literare ori de ştiinţă

şi cultură care ar merita să fie recomandate cititorilor revistei. Acum, amintim doar: „Convorbiri literare” (Iaşi), „Revista Nouă” (Câmpina), „Axa” (Bucureşti), „Literatura şi arta” (Chişinău), „Argeş” (Piteşti), „Flacăra lui Adrian Păunescu” (Bucureşti), „Salonul literar” (Focşani), „Baaadul literar” (Bârlad), „Cafeneaua literară” (Piteşti) şi multe altele. Promitem să zăbovim data viitoare îndeosebi în arealul revuistic zonal, neuitând nici chiar „Lohanul”, revista noastră, însăşi de mare circulaţie prin atuul de a putea fi citită pe Internet.

Theodor Codreanu. Bibliografie

Atitudini civice, social-politice (continuare din numărul trecut)

Prof. Lina Codreanu – Huşi

alma jandarmului, în „Literatura şi arta”, săptămânal al U.S. din Moldova, Chişinău, nr. 5 (2425), 30 ianuarie 1992, p. 2 (Ideal – Unirea Principatelor Române).

Precizarea faptului că mecanismul dezbinării românilor de pe cele două maluri ale Prutului au ca sorginte „palma jandarmului”, sintagmă explicată prin „prelungirea propagandei românofobe” ce a dus la pierderea memoriei arheului etnic românesc de către basarabeni şi prin „vinovăţia pseudoromânilor din «vechiul regat»”, adică indiferenţa politicienilor români la situaţia basarabenilor. Reluat în „Naţiunea”, săptămânal al Uniunii „Vatra Românească”, Bucureşti, anul III, nr. 3 (80), ianuarie 1992, p. 9 (Cultura la răscruce).

Presa basarabeană invocă des, în ultimii ani, unele obstacole care stau în calea reunirii cu ţara, dincolo de cauzele de ordin economic, militar şi politic, imposibil de ignorat. Dacă există un puternic curent antiromânesc, faptul se datorează nu numai propagandei românofobe şi teribilului mecanism al deznaţionalizării, ci şi românilor înşişi. Afirmaţia din urmă e incomparabil mai dureroasă, de vreme ce vina românilor nu e în măsură să contracareze „binefacerile” aduse de ocupanţi. (…)

Fără credinţă în temeliile românismului, nu va putea exista nici România, fie ea Mică sau Mare. În schimb, va stărui amintirea palmei jandarmului, amintire la fel de rea ca şi dezmăţul general care face ca ţara să se prăbuşească sub ochii noştri. Căci nu numai basarabenii au pierdut memoria arheului etnic, ci şi mulţi dintre aceia care-şi zic români şi care în „deşteptăciunea lor”, merg spre Chişinău spre a le da lecţii de „europenism”, spre a-i avertiza pe „naivii” moldoveni despre românii „buni” şi „răi”, spre a face bişniţă cu butelii de aragaz şi televizoare color, spre a-i privi de sus că nu ştiu a vorbi româneşte ca pe malurile Dâmboviţei etc.…, etc. … Să te mai miri că autorii morali ai palmei jandarmului, politicienii de tot soiul, au privit Basarabia ca pe un fel de Siberie a României… Cine-l „reabilitează” pe Ceauşescu?, în „Naţiunea”, săptă-

mânal al Uniunii Vatra Românească, Bucureşti, anul III, nr. 3 (80), ianuarie 1992, p. 6 (Dilemele tranziţiei. De la stânga la dreapta). Reflecţii privind starea de drept a României postdecembriste. Autorul comentează faptul că „politicienii de azi” ruinează o ţară lăsată cu un nivel economic bun şi foarte bun, ceea ce va face ca populaţia sărăcită să-l reabiliteze pe Ceauşescu.

„Statul de drept” există din clipa când intră pe făgaşul

P

Rec

enzi

e

Lohanul nr. 12 42dezvoltării organice, ori România actuală agonizează aşteptând vane transfuzii din exterior, pe când politicienii demagogi şi afaceriştii lipsiţi de scrupule prosperă. A preluat guvernul actual o situaţie economică catastrofală de la vechiul regim? Nici vorbă de aşa ceva, numai că reforma a fost concepută nu după principiul organic prin noi înşine, ci prin alţii. Aşa se explică de ce proiectul Anghel Rugină a fost ignorat cu nonşalanţă şi asta fiindcă economistul se gândise, în primul rând, la soarta României şi nu la interesele oligarhiei financiare internaţionale. Grigore Vieru şi „unionismul” discordiei, în „Totuşi iubirea”,

Bucureşti, anul III, nr. 21 (90), 4-11 iunie 1992, p. 7. Glose în apărarea poetului Grigore Vieru, victimă a opiniilor lui N. Lupan, preşedinte al Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”, care-l categoriseşte drept antiunionist, conservator…

Rămâi uluit să ţi se spună că Grigore Vieru ar fi un antiunionist, un conservator, făcând – chipurile – jocul politicii promoscovite a lui Ion Iliescu şi Mircea Snegur. Nu zic că respectivii nu fac şi greşeli, dar e limpede că Nicolae Lupan nu înţelege hăţişurile politicii, intoleranţa sa fiind rodul unei poziţii partizane care nu ştiu dacă susţine adevăratele interese româneşti. Să nu uităm că Grigore Vieru este unul dintre candidaţii propuşi de Academia Română la Premiul Nobel. Sörös – ultimul „Mesia”, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul

III, nr. 22 (91), 11-18 iunie 1992, p. 11 (Cauza naţională). Interpre-tări critice la cartea lui George Sörös – Pentru o transformare a sistemului sovietic (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991), în care promovează conceptul de „societate deschisă”, care ar fi „un anticomunism”.

Ceea ce păstrează intact George Sörös din vechiul comunism este primatul internaţionalului asupra naţionalului. Este chiar baza ideologică a modelului de societate deschisă. De aceea, rămâne de neînţeles de ce vechile societăţile comuniste sunt catalogate drept „societăţi închise”, aşa cum misterioasă apare eticheta de anticomunism pentru noua formă de internaţionalism. Autorul nu-şi recunoaşte apartenenţa la vreo patrie: „Ca evreu ungur, n-am devenit niciodată un american adevărat”. (…) Sörös defineşte cu exactitate condiţia arhetipală a individului fără patrie, fără rădăcini istorice, dispus întotdeauna a fi adeptul unor teorii transnaţionale. Spioni în Parlament, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul III,

nr. 26 (95), 9-16 iulie 1992, p. 3. Notă la afirmaţia iresponsabilă, rostită în Parlament de către M. Bălănescu, privind presupuse „experienţe nucleare” în România anului 1985.

Comedia stânga-dreapta, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul

III, nr. 26 (95), 9-16 iulie 1992, p. 6. Constatarea comico-tragică a categorisirilor tradiţionale şi moderne, privind politicienii postdecembrişti.

Cândva, la dreapta se situau naţionaliştii. Acum, însă, cei care se consideră de dreapta (unii ezită între centru şi dreapta) sunt, pe faţă, adversarii naţionalităţii, ba chiar ai statului naţional…

Greşeala preşedintelui Iliescu, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti,

anul III, nr. 28 (97), 23-30 iulie 1992, p. 3 (Monitor). Consideraţii cetăţeneşti privind greşelile oamenilor politici ai vremii, respectiv Ion Iliescu şi Petre Roman.

Sigur e că tipul de om politic ilustrat de Ion Iliescu n-are nici o şansă de supravieţuire în societatea de factură semicolonială care ni se pregăteşte şi cu ajutorul domniei sale. Aici nu poate prospera decât ciocoiul nou. Prin contrast, preşedintele apare ca un „conservator”, un „necomunist” care s-a opune reformei, cum le place unora să spună. Sunt, probabil, aceleaşi motive pentru care a intrat în dizgraţia fostului regim, fiind trimis director la o editură. Dacă Ion Iliescu va fi din nou ales preşedinte, el va fi preferatul „nostalgicilor”, al acelora care mai cred în posibilitatea unei justiţii sociale, încredinţaţi că liderul a rămas un om cinstit, chit că, din nou, preşedintele nu va putea face nimic pentru ei.

Un defect al naţionalismului românesc, în „Totuşi iubirea”,

Bucureşti, anul III, nr. 29 (98), 30 iulie-5 august 1992. Sesizarea că ordinea socială şi economică pe care încearcă s-o instaureze politicienii se bazează tot pe frică şi neîncredere reciprocă.

Se-nţelege că toate formaţiunile politice consideră că trebuie reintrat în ordine, dar nu în cea abia abandonată, ci în

ceea ce se numeşte statul de drept. Uluitor e că acţiunile concrete ale partidelor, în majoritatea, produc efectul invers: accelerarea haosului. Cum se explică acest paradox? Ordinea vizată, conştient sau nu de partidele noastre politice continuă să se bazeze pe frică, ocultând spiritul constituţiei şi al legilor elaborate după revoluţie.

Pârloaga Europei, în „Vremea”, ziar de luptă naţională,

politică şi socială, Bucureşti, anul I, nr. 11, 28-29 august 1992, p. 1. Atenţionare asupra distrugerii sistemului de irigaţii, care situa România antedecembristă pe locul II în Europa, dar care, acum, au devenit mijloace de prosperare capitalistă pentru cei abili.

Cine călătoreşte prin ţară astăzi constată că România a devenit pârloaga Europei şi n-ar fi exclus să intrăm în ”Cartea recordurilor” cu asemenea mândreţe de faptă. Oricum, pârloagele din România nu-şi au originea în nevoia de „odihnă” a pământului, fiindcă nimeni nu-şi lasă ogorul vraişte când îl pândeşte foametea. E vorba de o gravă nevrednicie a guvernanţilor şi aleşilor poporului.

Obsesia d-lui Petre Roman, în „Vremea”, ziar de luptă

naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul I, nr. 10, 27-28 august 1992, p. 1. Comentarea acuzelor de conservatorism al românilor, exprimate de Petre Roman, politician de moment, aflat în campanie electorală.

E limpede că selecţia pentru cucerirea instituţiilor naţionale s-a făcut cu însutită grijă, nicicum pe criteriul competenţei şi al dragostei pentru acest neam. Publicaţiile care au sesizat şmecheria, au fost rapid împroşcate în fel şi chip. Iar „grija” de care vorbeam se răsfrânge în situaţia că românii sunt nereprezentativi în partea de sus a piramidei sociale, la drept vorbind, străini şi „minoritari” în propria lor ţară. Înţelegem, acum, obsesia d-lui Petre Roman: oricine se ridică împotriva abuzurilor noii pături superpuse este reacţionar, naţionalist criptocomunist.

Dezarmanta simplitate a cazului Adrian Păunescu, în

„Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul III, nr. 31 (100), 12-19 aug. 1992, p. 19 (Scenariul şi regia). Un portret complex al lui Adrian Păunescu, adesea acuzat de colaboraţionism, naţionalism şi chiar iubire nestăvilită pentru semenii şi poporul românesc.

Ca individ uman intrat în iureşul social sub semnul unui orgoliu uriaş, având acoperire într-un talent poetic şi jurnalistic ieşit din comun. Din acest punct de vedere, un portret „pitoresc” a realizat un alt mare orgolios al literaturii române, Eugen Barbu (…). Excesul de personalitate are o dublă faţă. Pe de o parte propulsează individul spre glorie, iar pe de alta, îl face vulnerabil, fiind supus greşelilor omeneşti. Fără îndoială, Adrian Păunescu a avut parte de ambele ipostaze.

Eminescu şi reîntregirea, în „Vremea”, ziar de luptă

naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul I, nr. 14, 2-3 septembrie 1992, p. 3. Dezbaterea problemei de reîntregire naţională, a unirii Basarabiei cu patria-mumă, ale cărei caracteristici le găseşte Th.C. în baza de idei a lui Eminescu.

Chestiunea basarabeană, cu mult mai complicată decât la 1877-1878, nu poate fi soluţionată decât eminescian, fiindcă revoluţia renaşterii româneşti şi-a asumat de la bun început gândirea poetului ca singura cale de salvare din marasmul pierderii identităţii etnice. Dacă basarabenii sunt consecvenţi cu ei înşişi, atunci orice abatere de la eminescianism (esenţa însăşi a românismului) înseamnă o concesie la continuarea slavizării şi desprinderii definitive de România.

Paradoxul extremelor şi destinul naţional, în „Totuşi

iubirea”, Bucureşti, anul III, articol publicat în trei numere consecutiv: (1), nr. 34 (103), 3-10 septembrie 1992, p. 1; (2), nr. 35 (104), 10-17 septembrie 1992, p. 2; (3), nr. 36 (105), 17-24 septembrie 1992, p. 7 (Labirint).

Nu e vorba să negăm existenţa unei puternice contraofensive naţionale. Dar fenomenul nu este decât o normală reacţie de apărare a fiinţei naţionale. Eminescu a spus limpede că naţionalismul e semn rău la un popor, e semnul marii primejdii ce-l paşte şi cine e bucuros oare că existenţa lui e pusă sub ameninţarea extincţiei spirituale sau chiar fizice? Naţionalismul românesc este defensiv în întreaga noastră istorie, dovadă că românii mereu au bătut în retragere, graniţele exterioare fiind populate tot de români (2, nr. 35).

Rec

enzi

e

Aprilie 2010 43Raţiunea unei candidaturi, în „Vremea”, ziar de luptă naţio-

nală, politică şi socială, Bucureşti, anul I, nr. 30, 24-25 septembrie 1992. Expunere de motive (trei raţiuni), care l-au determinat pe Th.C. să candideze pentru Camera Deputaţilor, pe listele P.U.N.R.

Propriu-zis, noi nu avem încă partide capabile, prin forţe proprii, să guverneze ţara şi s-o scoată la liman. De aceea e nevoie de concordia dintre partidele, care au programe politice apropiate (…).

Dacă nu trăim iarăşi drama „formelor fără fond”, mi-am zis că un partid care vizează unitatea naţională are datoria de a fi nucleul coagulant al tuturor formaţiunilor care năzuiesc spre o Partidă Naţională…

…e nevoie ca legile să fie oglinda tendinţelor fireşti de evoluţie a societăţii româneşti. Se impune, aşadar, primatul realităţii în faţa ideologiilor. Acest spirit a lipsit din norma vieţii parlamentare a ultimilor ani, chiar dacă legislatorii au pretins contrariul. …manevrele politicianiste de culise au frustrat oraşul Huşi şi fosta zonă a judeţului Fălciu – de un reprezentant în una din cele două camere ale Parlamentului. Plus de asta, foştii parlamentari vasluieni au fost ca şi inexistenţi în viaţa politică…

Partida naţională – o utopie?, în „Vremea”, ziar de luptă

naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul I, 26-27 septembrie 1992, p. 2. Comentarii ideologice privind divizarea direcţiei naţionale care se profila după decembrie 1989.

Din două izvoare vine astăzi incapacitatea naţionalilor de a se uni într-o coaliţie majoritară şi puternică, în stare să surclaseze interesele puterilor străine în România şi să canalizeze energiile naţiunii în crearea unui stat de primă importanţă în Europa: 1) Politicianismul, fază degenerată a vieţii politice…

2) …incapabil să depăşească politicianismul orgoliilor, naţionalismul ajunge la discreţia adversarilor neamului românesc, transformat fiind în unealtă antiromânească.

Ruşinea de a fi român, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul

III, serial din trei episoade: (1), nr. 36 (105), 17-24 septembrie 1992; (2), nr. 37 (106), 24 septembrie-1 octombrie 1992; (3), 38 (107), 1-8 octombrie 1992. Observaţii critice privind tendinţele contemporane ale „elitei” din Uniunea Scriitorilor, care neagă valorile, marginalizează pe unii scriitori, se converteşte şi impune o nouă direcţie spre des-naţionalizarea literaturii române.

2) A doua categorie de marginalizaţi sunt cei scăpaţi de sub control şi care, prin perseverenţă, au ajuns la o consacrare publică imposibil de ignorat… 3) O categorie aparte o constituie ezitanţii, cei care au iluzia că se poate trăi liber” în România, că e loc în cultura noastră şi pentru „modernişti” şi pentru „tradiţionalişti” (2, nr. 37).

4) În schimb, convertiţii până la capăt sunt cei din ultima categorie de intelectuali români, care se consideră „elite” ce nu şi-au trădat menirea (3, nr. 38).

Degringolada O.N.U., în „Vremea”, ziar de luptă naţională,

politică şi socială, Bucureşti, anul I, nr. 38, 6-7 octombrie 1992, p. 2. Sesizarea unor discriminări flagrante în politica internaţională: cazurile Golf, U.R.S.S., Iugoslavia şi chiar România.

Din nefericire, în ultimii ani, se observă o degradare tot mai accentuată a drepturilor O.N.U. şi ale Consiliului de Securitate. Principalul izvor al degringoladei îl constituie orgoliul de superputere al Statelor Unite ale Americii, imitat, în mod penibil, de unele state europene şi asiatice. „Jandarmul universal”, cum i se spune astăzi Americii, vrea să dicteze „fericirea” popoarelor şi, în consecinţă, O.N.U. şi organismele sale au devenit instrumente prost deghizate ale exercitării despotismului mondial.

„Vinovăţia” lui Mircea Eliade, în „Totuşi iubirea”,

Bucureşti, anul III, nr. 39 (108), 8-15 octombrie 1992, pp. 1, 5. Reacţie polemică la eseul lui Norman Manea, republicat dintr-o revista americană în revista „22” (începând cu nr. 6/1992), în care Mircea Eliade este acuzat de aderare la orientarea naţionalistă.

Şi care este vinovăţia lui Mircea Eliade? Ei bine, nu numai că Mircea Eliade nu şi-a făcut mea culpa relativ la „naţionalismul” său de tinereţe, dar îl consideră culpa fericită a vieţii sale! Şi asta în ciuda faptului că i s-a ivit o ultimă şansă de ispăşire – însemnările de jurnal. Norman Manea a citit cu atenţie cele câteva volume din Jurnalul lui Eliade şi a constatat că două pasiuni fundamentale i-au organizat întreaga viaţă sufletescă şi spirituală: cărţile şi România. (…) Dacă patima cărţilor mai e de înţeles pentru un cărturar (aici, Norman Manea se arată îngăduitor!), cealaltă parte rămâne scandaloasă: cum se poate ca

un om de valoarea lui Eliade să nu se vindece de nostalgia românismului, simţământ tribal şi „reacţionar”?

O lovitură de teatru?, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul

III, nr. 42 (111), 29 octombrie-4 noiembrie 1992, p. 7 (Labirint). Surpriza schimbării titulaturii şi programului Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina” în Partidul Naţional al Reîntregirii „Pro Basarabia şi Bucovina”, ale cărui argumente emise de Nicolae Lupan sunt contestate, punctual, de Th.C.

Înfiinţarea noului partid vine într-un moment postelectoral, deci absolut nefavorabil, când se manifestă tendinţa eliminării partidelor mici de pe eşichierul politic… În aceste condiţii, P.N.R.-ul riscă să fie un partid mort din faşă, iar desfiinţarea Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina” să echivaleze cu o lovitură de teatru sinucigaşă.

„Vinovăţia” românilor, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul

III – articol în serial: (1), nr. 43 (112), 4-11 noiembrie 1992, p. 7 (Labirint); (2), nr. 44 (113), 11-18 noiembrie 1992, p. 10 (Scenariul şi regia); (3), nr. 45 (114), 18-25 noiembrie 1992, p. 12 (Cauza naţională); (4), nr. 46 (115), 25 noiembrie-2 decembrie 1992, p. 11 (Labirint). Serie de articole în care autorul susţine ideea naţională, românismul.

… ne vedem siliţi să admitem că e o absurditate să te pretinzi român şi să lupţi, fără milă, pentru demolarea întregii spiritualităţi româneşti pentru a crea o alta abstractă şi internaţionalistă.

Din nefericire pentru apostolii antiromânismului, românii – aşa e în firea lucrurilor – nu pot şi nu vor putea fi niciodată europeni fără să fie, întâi de toate, români. Naţional şi universal sunt de neconceput separat. O vom repeta mereu, de e nevoie! (4, nr. 46).

Actorii reintră în scenă, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul

III, nr. 44 (113), 11-18 noiembrie 1992, p. 1. Aspecte social-politice sesizate pe scena unde „se joacă” (dez)interesele românilor de către diverşi actori, în preajma instalării unui nou guvern.

În clipa de faţă, România nu este o ţară stăpână pe propriul destin, dar răsturnarea din decembrie 1989 a renăscut speranţa că ar putea fi. În realitate, revoluţia a dat un nou câştig de cauză intereselor antiromâneşti şi s-a sperat că faptele vor recurge atât de bine, încât autohtonii vor suporta cu resemnarea mioritică ştiută, mulţi ani de aici încolo, condiţia de slugi. Se pare, însă, că o mare parte a românilor şi-au depăşit vechiul complex şi că nu mai sunt dispuşi a trăi după cum le cântă alţii.

Uimirile domnului Andrei Cornea în „Totuşi iubirea”,

Bucureşti, anul III: (1), nr. 47 (116), 2-9 decembrie 1992, p. 10; (2), în nr. 48 (117), 9-16 decembrie 1992, p. 10 (Cauza naţională). Articol de atitudine privind ideile lui Andrei Cornea (exprimate într-un articol din „22”, nr. 44/1992), internaţionalist postcomunist, susţinător al modelului de „societate deschisă”.

Partizanii drepturilor exclusive ale individului ignoră un fapt fundamental, şi anume că omul este zoon politikon (Aristotel), o fiinţă socială, iar colectivitatea cea mai armonioasă, în ansamblu, a fost dintotdeauna poporul evoluat în naţiune. Pentru a nu degenera în narcisism şi egoism devastator, individul are nevoie de un obstacol ontologic şi de-aici s-a născut binomul drept-datorie. Dreptul fără datorie este o enormitate, ca şi datoria fără drept. Or, datoria implică recunoaşterea dreptului celuilalt şi, deci, a unei colectivităţi. Andrei Cornea şi cei ca el nu apără, în fapt, drepturile individului ca atare, ci drepturile unor anume indivizi, care alcătuiesc, de vrem sau nu să recunoaştem, o colectivitate, care se vrea a fi „elita intelectualităţii disidente” şi care se iluzionează că noţiunea de patrie este un anacronism (1, nr. 47).

„Elitele” şi homosexualitatea, în „Vremea”, ziar de luptă

naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul I, nr. 91, 29 decembrie 1992, p. 7. Observaţii asupra riscului de pervertire a tineretului cu iluzia unei „societăţi deschise”, promovată de „elitişti”.

Marea bătălie se dă pentru pervertirea tineretului, foarte uşor de înşelat, căruia i se promite un paradis terestru al destrăbălării fără margini, într-o himerică „societate deschisă”, în care valorile familiale, naţionale, morale şi religioase tradiţionale nu mai au ce căuta.(…)

Recunosc că fac parte din categoria naivilor: am crezut întotdeauna că elita intelectuală înseamnă chiar elevaţie spirituală, că elita unui popor apără geniul şi demnitatea poporului din care a ieşit, că elita n-are dreptul să-şi R

ecen

zie

Lohanul nr. 12 44batjocorească ţara şi valorile naţionale, că aceeaşi elită trebuie să fie deasupra propriilor slăbiciuni omeneşti şi să nu le ofere ca modele de urmat.

Vânzătorii de utopii, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti, anul III, nr. 51 (120), 30 decembrie 1992, pp. 1, 10. Articol polemic privind utopiile lui Constantin Drăgan despre comunism, exprimate într-un număr anterior în aceeaşi publicaţie..

Anticomunismul nu e o utopie mai puţin hilară decât comunismul. Anticomuniştii de azi sunt la fel de convinşi, ca şi comuniştii de ieri, că menirea lor este să aducă mântuirea ţării, să coboare raiul capitalismului pe pământul patriei. Dar o veritabilă „mântuire” a unui popor este să nu-ţi propui nici o mântuire, ci să-i creezi condiţii să se dezvolte în mod organic, conform intereselor şi înclinaţiilor sale materiale şi spirituale. Avem nevoie de statul de drept, statul organic, în care să domnească justiţia, ordinea, meritul personal… (p. 10).

Carte de suflet Ion N. Oprea - Iaşi

u un „Cuvânt înainte“ de scriitorul Constantin Străchinaru şi alte cuvinte dăruite coperţii ultime de către editorul Ion Machidon de la editura „Amurg

sentimental“ Bucureşti, care ne-a oferit şi alte surprize potrivite cu opera scriitoarei la care mă refer, proza „Liniştea spaimelor“ de Elena Olariu ne încântă încă o dată.

Este micro-romanul trăirilor autoarei, ne atenţionează Constantin Străchinaru. Ca şi în alte materiale publicate în reviste ori cărţi, proză sau poezie, creaţii dramatice chiar, Elena Olariu foloseşte propria experienţă de viaţă publică, familială ori şcolară atenţionându-ne că evenimentele pe care le evocă sunt o permanentă coparticipare la ceea ce se întâmplă la noi în România, acum, când o Europă neconvingătoare dă atâta bătaie de cap, mai ales mulţimii din agricultură dar şi celor care trudesc în instituţiile statului. Mai ales a celor care sunt chemaţi să se ocupe de învăţământ şi cultură, de sănătatea omului nevoiaş.

Ion Machidon are dreptate. Lucrarea Elenei Olariu este o carte de suflet. Suflet şi viaţă. Faptă de viaţă. „Controlorul de la R.A.T.P.“, „Mărul de pe tejghea“, însăşi repetabilele „Globuri negre din brad“, „îngerul păzitor“ sunt evocări care îi lasă autoarei prilejul să se dovedească nu numai că are talent literar, o anumită topică care îi înnobilează expresia şi ne determină pe noi, cititorii să-i adâncim cutezanţele, dar reuşeşte, prin ceea ce scrie, să ne convingă că viaţa are atâtea dedesubturi, pe care numai un suflet sensibil ni le dezvăluie.

Lucrătoare la o revistă cu profil cultural-religios, „Vestea Bună“ – Răducăneni, Elena Olariu are avantajul cunoaşterii biblice şi de aici reuşita ei când scrie despre „Fiul ţărânei“, „Altfel de… osanale“, „Despre rugăciune şi post“, „Primenire“ etc.

Elevată în căutări, autoarea ne cucereşte şi pentru că această „Carte de suflet“, cu doar circa 100 de pagini, cuprindere, nu-i uită, ci ni-i prezintă, creându-le statui proprii, unor mari nume, cum au fost şi au rămas Eminescu sau Grigore Vieru, atât de mult şi pe nedrept contestaţi de atâţia neştiutori a operei şi sufletului lor.

Ca să-mi conving cititorii că această colegă a mea în publicistică -Elena Olariu - are nu numai măsură în totul ce scrie, o cunoaştere deplină a vârstelor, o mare ştiinţă în dezvăluirea şi scoaterea din anonimat a faptelor de viaţă, dar mai ales un talent în a face vorbele să se lege şi să ne încânte, îmi propusesem să vin cu exemple din proza ei, arătându-vă textele care sunt poezie a sufletului. Am renunţat a mai face acest lucru, nu atât pentru că m-aş fi lungit cu argumentele, dar mai ales pentru că această bucurie a descoperirilor să o aibă cititorul însuşi.

Citiţi, dragii mei, cartea Elenei Olariu, ea este nu numai ocazie pentru Liniştirea Spaimelor din noi, cât mai ales o Carte de Suflet! Dar în suflet stă Dumnezeirea.

Iar a sta internat într-un spital, suspectat şi apoi dovedit a fi infectat TBC, tu „jucându-te“ cu scrisul, după ce ai asistat şi participat ca tovarăşă de viaţă celui găsit şi operat de neocolon, maladie cu un înalt risc social şi familial – este chiar, într-adevăr, o mare Dumnezeire!

Arderea de tot Olariu Elena – Răducăneni, judeţul Iaşi

ihai Stoian, în una din scrierile sale afirma: învingătorii nu încearcă nici o părere de rău pentru învinşi. Dar, învinşii pot fi. La un moment dat,

învingători. La prima vedere aceasta certifică bucuria laureatului care,

deşi a participat la competiţie cu cel învins - şi frate de i-ar fi fost, în plin extaz nu vede sărătura lacrimilor ce brăzdează obrazul celuilalt… Poate rnândrie, poate egoism, poate o clipă de supraapreciere… cine ştie… Totul este ca, odată învingător, să nu te retragi din luptă. Ori să crezi că mereu, totul ţi se cuvine. Durerea celui învins se transformă în munte de forţă şi voinţă, în perseverenţă şi dorinţă de a se ridica de la pământ şi, vai celui cu care se va înfrunta; calculat până la jertfa de sine, mereu în gardă, perspicace, uneori nedemn de observat, învinsul luptă continuu.

Antrenat de voinţă lăuntrică şi dorinţă de a nu mai fi pe uitimui loc, învinsul, consumă şi ultima porţie de energie; nu se lasă furat de starea materiaiă care i se oferă pentru a renunţa, nu plânge, lamentându-şi eşecul, cunoaşte firea omulul, nu cade în stare de priveghere şi laşitate: lacrimile i s-au uscat de mult, sărătura acestora i-au lăsat urme adânci pe obraji, părul, înflorit de ghiocei, îl dau alura atletică, uşor de remarcat. Braţele, cândva moi, parcă fără viaţă, îi sunt pline de vervă şi siguranţa omului care ştie ce vrea, unde să lovească, mai muit ce să lovească. Pentru că, de cele mai multe ori, nu forţa pumnului e mai puternică ci tăria privirii, ascuţimea cuvântului şi forţa celor afirmate…

Învingătorii nu încearcă nici o părere de rău pentru cei învinşi.În plină glorie, mereu lăudaţi, linguşiţi chiar de unii, învingătorii împart în stânga şi în dreapta peşcheşuri fără să remarce că acestea într-o zi vor ajunge la fundul sacului, rămaşi singuri apoi, realizează - vai cât de târziu, că vocea străzii a fost doar pentru o zi sau… trei, după care totul a reintrat în normal. Singur şi ei, poate mai singur decât celălalt, învinşi amândoi însă, unul de joc, celălalt de societate, îşi ling rănile încercând să şi le cicatrizeze: cum la îndemâna românului, băutura este din plin, de pe vremea lui Burebista, celelalte droguri sunt delicatesuri. Numai dacă trimisul străzii mai speră ceva de la tine, cu siguranţă te va îndemna s-o apuci pe căi lăturalnice… Spre moartea albă. Că doar el nu pierde nimic!

Învinşii pot fi, la un moment dat, învingători… Precum lumânarea ce arde continuu, pe dinăuntru însă, învinsul renunţă la kilogramele supraponderate nu printr-un regim alimentar anume şi nici prin înfometare. Mereu pus în gardă, între consum interior şi voinţă nestăvilită, într-o ardere continuă, rănite sufletului său - cicatrizate acum, îl fac mai bun, mai serios, mai calm, calculat până la jertfa de sine, ştiind că mâine, într-o zi, vor ajunge, în sfârşit, pe podium. Acesta este visul lor, nu pot fi întorşi din drum, nu se lamentează pe umărul nimănui, nici nu stă la palavre lipsite de noimă, merge înainte, pe drumul drept, ocolişurile lăsându-i un gust amar… Dar, vai, nici în prietenia oamenilor nu mai are încredere…

Cu chipul senin, cu privirea caldă, cu mersul hotărât dar nu trufaş, uşor legănat parcă, cu gândurile plecate mereu spre lucruri înalte, aparent dezinteresat de lumescul zilelor acestea apocaliptice, învingătorul ştie că este privit, înţelege vorba celuilalt, nu întotdeauna favorabilă şi lasă lucrurile să decurgă aşa cum le-a hotărât destinul… Cine altcineva decât Dumnezeu prin Marea carte a Vieţii, îţi deschide sau închide drumul spre înălţare, cine altcineva decât învăţătura Supremă pe care ai avut darul să o primeşti prin Botezul de Foc, te face să renunţi la bunurile trecătoare ale acestei lumi, cum altfel decât iubind, iubind necondiţionat pe ceilalţi, să poţi uita toate gropile în care ai căzut, te-ai murdărit, ţi-ai scrijelit şi sângerat dar ai ieşit spălându-te de tină, cine ai putea să de întrebe întâlnindu-te, de ce te-ai schimbat atât de mult, de ce nu mai eşti cel de ieri, de ce nu eşti la fel cu ceilalţi, cum poţi trăi într-o astfel de lume?! Simplu: învingătorul, căutând adevărul, după ani şi ani de muncă, perspicacitate asiduă, credinţă neştirbită şi oarbă iubire, a găsit adevărata cale: Absolutul.

Şi nu mai are nevoie de nimic.

C

M

Rec

enzi

e

Aprilie 2010 45

Costăcheşti: Omagiu - tată şi fiică Ion N. Oprea – Iaşi

e ştie, din Comitetul Unirii pentru Moldova, înfiinţat la 30 mai/11 iunie 1859, din ţinuturile Tutova, Vaslui şi Fălciu au făcut parte şi Manolache Costache Epureanu, Grigore Cuza, George Sion, Dumitru Cerchez, Dumitru

Miculescu şi alţii. In casa lui Constantin Costache din Bârlad s-au întâlnit des,

pe ascuns, fruntaşii unionisti ai Moldovei - Manolache Costache Epureanu, Alexandru loan Cuza, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu, Iorgu Radu, iar când, după lupte şi lupte, la 24 ianuarie 1859, la Bucureşti s-a declarat Unirea Principatelor, prin dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza, oamenii Revoluţiei de la 1848 şi ai Unirii, toţi s-au alăturat domnitorului – drept sprijin. Manolache Costache Epureanu, Alexandru Romalo, Nicu Catargi ca miniştri, Constantin Costache, Gheorghe Lambrino ca prefecţi de judeţe, Emanoil Costin, Andrei V. Ionescu ca deputaţi, alţii - Costache Racliş, Grigore Cuza, loan Popescu, Panaite Chenciu ca susţinători entuziaşti în acţiunea de aplicare a reformelor preconizate…

Boierul unionist bârlădean Manolache Costache Epureanu din ministru cu diferite portofolii a ajuns chiar prim-ministru.

Vorbind despre ziarul „Bârladul“, fondat de ardeleanul Solomon Haliţa şi tecuceanul G. Ghimbăşanu, având colaborarea profesorilor Grigore Negură, C. Slobozeanu şi a altora, aminteam că la 19 octombrie 1898 ziarul lansa Lista de subscripţie pentru ridicarea la Bârlad a monumentului lui Manolache Costache Epureanu (1824-1880), eternizându-1.

Omagiu a descendentei acestuia este şi recentul volum „Principesa Elena Bibescu“ apărut la Editura „Vitruviu“, realizat de eruditul profesor universitar şi membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, valoros poet, eseist şi traducător - C.D.Zeletin, pe o întindere de vreo 850 de pagini.

Mare pianistă, originară din zona Bacăului, din care face parte şi biograful, principesa Elena Bibescu (1855-1902), muziciană virtuoasă, sprijinitoare şi propagatoare a artelor, o mare protectoare a lui George Enescu, faţă de care s-a comportat ca o mamă - căreia şi el i-a închinat întreaga lui operă până la Oedip, este scoasă din uitarea în care fusese lăsată, ca atâţia alţii, care au făcut ceva pentru România.

La peste un secol de la moartea prematură a marii pianiste, C. D. Zeletin face, prin aceasta, un act de mare dreptate, redându-ne-o ca pe un personaj de mare valoare.

Existenţa ei strălucitoare dar tragică, fiindu-ne prezentată în lanţul atâtor şi atâtor nume de primă mărime în istoria şi cultura română şi europeană.

Cartea este o mare lecţie de artă a descifrării, selecţiei şi prezentării faptelor culese din toate ungherele, pentru a ne fi redată nu numai eroina, ci şi pe tatăl său, alt uitat, Manolache Costache Epureanu, văr primar cu Costache Negri, prieten sincer, după cum spuneam, cu Alexandru loan Cuza, Vasile Alecsandri, Ion Ghica ş.a.

Rudă prin alianţă cu familiile Brâncoveanu, Cantacuzino, Filipescu, Caraman-Chimay - de Noailles, prietenă foarte apropiată şi cu regina Carmen Sylva - care şi ea 1-a protejat pe Enescu, spusele despre Elena Bibescu, continuate cu cele referitoare la fii ei, Emanoil şi Anton Bibescu, prieteni cu Marcel Proust, cartea este o adevărată antologie care face trimiteri interesante nu numai la oameni şi fapte, dar încântă citind genealogiile lor, istorie, muzicologie, multă literatură, medicină chiar, arhitectură, psihologie, o operă multidisciplinară, a imagisticii, care oferă cititorilor un dar din parfumul timpurilor, ci şi multe surprize, delectându-ne cu stilul ei alert, stăruitor uneori, cu reluări şi rememorări. Deşi cu multe capitole, cu trimiteri către oameni şi zone de interes, cartea este un mozaic care încântă, place, educă, face memorialistică cultă, la obiect, cum numai maestrul C. D. Zeletin încearcă şi reuşeşte de fiecare dată.

Colivia nicicând nu va fi cuib… Elena Olariu – Răducăneni, judeţul Iaşi „Vântură, Doamne, pleava lucrărilor noastre cu vântul

milostivirii tale“ (din Stihia la Vecernia Duminicii Fiului Risipitor).

trămutată, doar de dragul celor care-şi vor mutată natura în apartament sau să le cântă în seră, seara, după asfinţitul soarelui, pasărea, până ieri liberă, caută, caută

continuu să-şi dureze cuib. Rămasă fără pereche – oamenii nu vor înţelege nicicând rostuirea sufletească a păsărilor, acum îi venise sorocul ouatului. Şi colivia, în afară de vasul cu apă şi cutia cu seminţe nu mai avea decât o bară rece, metalică, de care cu picioruşele ciorchine, se prinse să nu care cumva să se dezechilibreze atunci când aceasta se balansa.

Plasa în care intrase instantaneu în timpul zborului era un fel de sită deasă în care erau prinşi peştii de către pescarii braconieri în timpul nopţilor întunecoase; atunci peştii, dezorientaţi de valurile tulburi ale apelor, se îndreptau care încotro, căzând singuri în capcană.

Acum venise rândul păsărelelor de colivie: braconieri tereştri, găsind un mijloc mulţumitor de venit din vânzarea sticleţilor, s-au şi apucat de treabă. Numai că aceştia, chiar şi prinşi, trebuiau să fie pereche. Nu oricine avea şansa de a le înţelege graiul, nu oricine le studiase viaţa, modul de existenţă şi de înmulţire şi nici cuibul acestora nu era într-o colivie din sârmă oţelită… Scorbura din tei, trecut de cincizeci de ani sau nuc a căror cepi, ca nişte răni, putreziră încet, încet, era un mijloc propice de amenajarea cuibului pentru familia de sticlete: unde mai pui că se şi hrăneau cu vermişorii şi minusculele insectele de sub coaja sfărâmată pic cu pic, mai târziu fiind folosită ca aşternut pentru estomparea zgomotelor la puişori. Iar pentru căldură, fire de iarbă uscată, cimbrişor sălbatic şi petale de cicoare înflorită.

Colivia nu va fi niciodată cuib. Singur, sticletele femelă, îşi adună forţele încercând să rupă cu pliscul o bucată din sârma oţelită. Mult mai rezistentă decât s-ar fi aşteptat, din urma efortului depus scăpă un ouşor drept în vasul cu apă. Din impactul cu fundul vasului acesta se sparse, apa îngălbenindu-se… Sughiţul de plâns al sticletelui se transformă într-un strigăt strident pe care nimeni, nimeni nu-l auzea. Şi nici înţelege…

Se aşeză cu picioruşele pe marginea vasului plin cu apă tulbure; nu-şi mai vedea chipul în limpezimea dinainte şi nici sfâşietoarea durere n-avea cui o spune… Colivia nu-i va fi niciodată cuib… Şi nici din ouăle sale nu voi ieşi puişori!…

Stăpânul. Atoateştiutor însă, nu lăsă disperarea micuţei să-i curme viaţa pentru că spre seară, Irinuca, fetiţa-prinţesă de la castel, îşi invită prietena să-i arate darul primit de la tati de ziua ei şi cum o ştia pe prietena sa, Celestina, oarecum mai modestă dar „enciclopedie“ la biologie, să-i spună ce fel de pasăre poate fi aceasta cu penaj atât de deosebit şi de ce era atât de speriată? Doar este pasăre de colivie!… Lui tati îi plăcuse mult penajul; voise altceva pentru prinţesă şi o cumpărase fără să întrebe ce soi este şi dacă are cumva un nume…

— Irinuca, spuse fetiţa de cum o văzuse, aceasta nu-i pasăre de colivie…!

— Imposibil!! A fost cumpărată de la un ambulant din piaţă! Cum să nu fie de colivie?! Uite şi tu, Celestina, cât este de mică şi ce penaj deosebit are!… Numai că este foarte speriată… De parcă n-a mai văzut oameni în jur…

— Aşa şi este! Aceasta este o pasăre care trăieşte în singurătatea codrului, având tovarăş de prietenie cântecul mierlei şi trilul privighetorilor. Acesta este, este…şi, punându-şi amândouă mâinile la frunte încercă să-şi amintească ce specie de pasăre şi cum se numea aceasta din colivie…Deodată, zărindu-i penajul împestriţat, exclamă:

— Acum ştiu! Este un sticlete! Este un sticlete! Dar, cum şi cine l-a pus în colivie?!…

— Haide. Celestina, să fim serioase! Noi fi eu enciclopedie, ştiu că nu-i papagal, dar nici sticlete nu-i…

Cum nici una nu cedă în privinţa speciei păsărelei din colivie, deodată amândouă amuţiră: ca un cunoscător al limbajului

SS

Lite

ratu

ră

Lohanul nr. 12 46omenesc, aceasta, iţiindu-se, le asculta pe fete. Cine ştie, auzindu-şi numele strigat - sticlete, în sinea-i crezu că poate o vor elibera.

— Stai, Celestina! Nu este sălbatică! Nu vezi că ne ascultă?… Noi suntem străini pentru ea, de aceea nu-şi află locul…

— Eu, continuă cealaltă, cred c-ar trebui s-o eliberăm! Priveşte la oul spart din vasul cu apă! Este obişnuită cu viaţa liberă unde-şi are cuibul în scorbura vreunui copac. Cu siguranţă, are şi pereche; poate de aceea şi se tot zbate în ghearele acestei colivii metalice…

Şi după ce-o mai observă o bucată de vreme, continuă: — Ce-ar fi s-o eliberăm! Îi spui tatălui tău adevărul: nu este

pasăre de colivie şi colivia nu-i va fi niciodată cuib sticletelui… — Vezi tu, continuă lrinuca mai puţin sigură pe ea. Tati a dat

o mulţime de bani pe ea… Cum s-o eliberez? — Este şi acesta un răspuns; imaginează-ţi însă că tu însuţi ai

fi într-o colivie de acest soi şi că, fiind răpită de braconieri ai fost vândută unui ambulatoriu de câştiguri rapide ce n-a ţinut deloc seama de plânsul sufletului tău… N-ar fi o minune cerească să te elibereze, fie el şi un necunoscut?!…

— Oare, gândi Irinuca, nu era mai bine dacă n-o aduceam să-i arăt pasărea? O fi invidioasă pe mine… Ce-i voi spune lui tati dac-o eliberez…?! După care reluă discuţia:

— Uite cum facem! Mergem cu colivia. Îi spunem lui tati ce-i şi cum după care el singur are să hotărască…

— Adică, o întrerupse Celestina, să faci un bine trebuie numaidecât să trâmbiţezi în stânga şi în dreapta?!… Oare nu cumva tu însuţi te afli într-o colivie Irina? Cea a părinţilor tăi! Nu cumva eşti precum boţul de aur care stă în vârful palatului de cleştar şi mănânci numai ce ţi se pune pe tavă!?…

Văzând-o întristându-se. Se apropie şi îmbrăţişând-o continuă:

— Irinuca, să poţi să înfrunţi obstacolele vieţii trebuie să spui adevărul! Să înfrunţi cu curaj nedreptăţile altora şi să întorci lucrurile aşa cum au fost şi să iubeşti necondiţionat!… Trebuie, aşadar, să ducem pasărea în piaţă, acolo de unde a cumpărat-o tăticul tău şi să-i dăm drumul… Ce va fi de ea după aceea… Dumnezeu cu mila…!

În toată această vreme, sticletele, cu urechiuşele ciulite, asculta interesantul dialog al celor două prietene, aşteptând să vadă ce întorsătură avea să-i aducă destinul, atunci când se prinsese în plasa braconierului, lăsase în cuibul din scorbură trei ouşoare acoperite cu pene şi puf smulte de pe corpul ei minuscul, gândul fiindu-i să-şi potolească un pic trupul cuprins de arşiţă: nu peste multă vreme avea să vină vremea clocitului şi atunci îi va aduce mâncare şi apă în plisc sticletele soţ.

Dar mai avea de făcut două-trei ouă şi de-abia atunci începea acest răsfăţ…

— Acum, îşi zise, numai de-ar hotărî fetele astea să mă elibereze cât mai degrabă!… Drumul îl cunosc şi cu ochii închişi şi ouăle, nu cred să se fi răcit…

Şi tot gândindu-se, şi tot ascultându-le pe Irinuca şi Celestina, deodată îşi zări chipul în oglinda apei pe al cărei fund de vas se depuse un fel de mucilagiu nisipos-cleios al oului său spart. Un fior îi străbătu trupşorul firav, agitându-se şi ţipând de mama focului. A mai pierdut un puişor…! Şi anul trecut, cucul îi aruncase două din ouăle depuse, fiind nevoită după aceea să-şi dureze alt cuib… Iar acum. altă năpastă! Ea însăşi căzuse victimă braconierilor…

Fetele observând agitaţia păsărelei din colivie, amuţiră: — Oare ne cunoaşte gândurile, zise Irinuca. Desigur, răspunse Celestina. Păsările, animalele chiar, deţin

un al şaselea simţ, pe care noi, oamenii l-am pierdut din păcate; de aceea simt pericolele din natură, cataclismele. Numai că fiind minuscule, nu ştiu să se apere, cad victime chiar, de multe ori pierzându-şi viaţa. Vezi, tu, lrinuca, s-ar putea ca această pasăre să aibă ouă, chiar pui pe undeva; de aceea se zbate şi ţipă… Şi după un moment de tăcere, continuă:

— Haide, calcă-ţi pe inimă şi dă-i drumul!! Are nevoie de prietenia noastră…

Privind lung la colivie Irinuca încet, timid parcă se apropie de portiţa acesteia, cu gând s-o deschidă.

Stai, ce faci! o întrerupse cealaltă. Păi, nu tu spuneai c-ar fi mai bine s-o eliberăm! Că nu este

pasăre de colivie ci doar un sticlete?! Acum, ce-ţi veni!… Desigur, îi vom da drumul! Dar nu aici, în cameră. Nu se va

putea orienta să iasă dintr-o cameră închisă. Mai ales că o vreme a fost ostatecă.

— Atunci? întrebă Irinuca Mai întâi, scoatem colivia afară, după care vei deschide

portiţa, lăsând-o singură să iasă. În această vreme, noi , de la distanţă vom observa-o. Să vedem dacă-şi va şti traiectoria…

Irinuca, cu strângere de mână parcă, prinse mânerul coliviei şi, urmată de Celestina, ieşiră. Aici, aşezând-o pe masa din grădină, deschise cu grijă uşiţa din sârmă oţelită după care se îndepărtă. Aşezându-se amândouă pe un şezlong, priviră atente spre sticlete.

Nevenindu-i să creadă că între oameni mai găseşti şi suflete alese, sticletele, privind în stânga şi în dreapta curţii sale provizorii, făcu câţiva paşi spre portiţă: fiind cald şi linişte afară, aceasta rămase aşa cum o lăsase fata. Se aşeză mai întâi pe tocul acestei uşiţi improvizate; nu-i venea să creadă că este liberă!

Se mai învârti un pic prin colivie, se mai balansa pe sârma pusă drept ramură de copac, îi simţi răceala de sub picioruşele ei şi aşa mici şi înroşite de cum se tot zbătuse să se elibereze, când deodată zări apa din vas: tulbure acum, aceasta îi aminti de oul scăpat fără voia ei şi, nici una, nici două, zbârrr! Afară.

— În sfârşit, liberă! îşi zise. Dar picioruşele, mai mult amorţite o săgetară până în vârful unghiilor şi fu nevoită se să aşeze pe cea dintâi ramură de copac. Aici, îşi ciuguli o bună bucată de vreme penele curcubitacee după care ridicându-şi căpşoru-i din care doi ochi mici, mici, le săgetau, le zări pe cele două fete.

— Trebuie să le mulţumesc! gândi. Scuturându-se şi ciripind piţigăiat, îşi luă având, îndreptându-se spre şezlong. Le privi pe amândouă deopotrivă după care, mai ciripi un pic, făcând câteva rotocoale în jurul acestora, după care, înarmată şi liberă tăie zarea în pieziş, zburând către înălţimi. O sete sufocantă îi usca gâtlejul minuscul dar trebuia să ajungă la cuibul care nu era la doi paşi; mai mult, simţi că nu peste multă vreme are să facă un nou ouşor. Atotputernicul voind să-i bucure sufletul cu viţa nouă pe care o v-a da în cuibul pe care şi-l va dura singură… Dacă nu-şi va găsi perechea. Oricum tot era mai bine decât în colivia care niciodată nu-i va fi cuib…

Elena Olariu – Răducăneni, judeţul Iaşi Măriei... Maria, Sara ori Estera – Maria tuturor timpurilor- îmbrăţişează sfâşâietor pământul, mâine semenilor bine să le fie... Din acelaşi parfum cu pământul- golită de pământul-pământ- trupul ei sfinţitor mlădiţă nouă răsare - Cuvântul- lumii mântuire s-aducă... Maria ori Sara sau Estera- mlădiţă din sămânţa lui David cu rouă cerească har nouă aduce pământul primenind...

Lite

ratu

ră

Aprilie 2010 47

Documente interzise Motto: Pe o carte de Eminescu nu

poţi citi decât ...tăcere (Grigore Vieru) Perechi de ochi - culori curcubitacee Înfloresc în grădini înmiresmate De iubire - Flori născute pe altarul jertfei de sine, Flori născute prin jurăminte divine, Flori născute, la rându-le să înflorească... În legea nescrisă a iubirii interzise Flori de cuvânt se nasc în miez de noapte Şi şoapte neplânse lăcrimează obrazul Fecioarei... Interzisă-i iubirea aceasta de lut Şi ofu-i pe veşnicie închis I-1 înţelege doar perechea cealaltă de ochi - Curcubeul nu vrut-a lumii s-arate; Documente interzise astăzi, şi ieri - Dintotdeauna... Doar floarea Cuvântului să-i vadă Prin vis şi să-şi plângă sorocul Nenunţii... Perechi de ochi în faţa altarului încremeniţi Răsar, petrec şi dispar - himere de vis Flori născute din jertfa supremă a Iubirii- Divinul să ierte păcatul de ieri şi de azi Legea nescrisă pe pergamentul din Sfântul Altar Să dăinuie, norodul Chivotul să-şi apere; Astfel Copacul cel Mare roadă multă va da La umbra-i liniştea minţii s-o aflăm Şi hrana duhovnicească...

Carmen Angheluş - Huşi

Totul la paritate cu totul un semn din care să cobori tu nepreţuită femeia de leac lady in red sămânţă violet care umple pământul apoi devii din ce în ce mai aceeaşi deşi îţi schimbi veşmintele (des) eşti uşor de recunoscut uşor de iubit într-ascuns de ascultat de întrebat de chemat esti exact femeia răsădită în parcul cu amoraşi din care unul mereu e lipsă din care lipsesc băncile şi mai ales lipseşte preţuirea celuilalt măcar s-o mimăm cu mutre posace uneori dar nu noi suntem obosiţi plictisiţi angoasaţi şi ne grăbim spre nicăieri spre nicicând... cât de mult aş fi putu iubi dacă ai fi avut răbdare să mă cunoşti.

Prof. Constantin Partene - Ghermăneşti

Ploaia Vara-i mult prea secetoasă, Cu dimineţi fără de rouă, Mică-i iarba pentru coasă, Tristă-i lumea că nu plouă. Veştedă-i frunza pe pomi, Se usucă toate cele, Trişti devin şi cei boemi, Trăim deja în vremuri grele. Merg acasă la Sauca, Văd pământul tot crăpat, Merele-au rămas cât nuca, Strugurii s-au stafidat. Căldura asta e cumplită. Ni-i dor de apă în şiroaie, Totul arde ca pe plită, Nici un nor n-aduce ploaie ! Vin cirezi flămânde-n sat, în nori de praf şi hărmălaie. Doar bătrâni sunt la rugat Ca să dea Domnul şi ploaie. Văd trecând cu mic, cu mare, Mulţi săteni cu-a lor copii. Efectiv, sunt arşi de Soare Şi cu suflete pustii. Plouă acolo, sus, în munţi Şi pe pădurile din deal, Căci aici, zic cei cărunţi. De-ar ploua, ar fi normal. Când vara este secetoasă Şi totul e lipsit de viaţă, Îmi spuneau bătrâni, la coasă Că-i bună şi... ploaia cu gheaţă ! Pentru cei din sud şi est (Şi ce spun nu-i veste nouă) „Viaţa-i bună“, căci în rest... Nu au nici rouă, dacă nu plouă. Prof. Adrian Talaşman – Huşi

Nepăsare Cineva m-a lovit cu un cuţit Peste nas… Eu nu l-am băgat în seamă. Altul, în noapte, m-a muşcat De obraz… Eu nu l-am băgat în seamă. Unul,ce ştiam că mi-i duşman, Mi-a spus să-mi omor frica… Eu nu l-am băgat în seamă. Şi, uite aşa am căzut… Nici ei nu m-au băgat în seamă. Eu nu m-am mai ridicat Şi de abia îi vedeam Cum urcau treaptă cu treaptă, An de an, tot mai sus Până ce a venit ploaia

Şi i-a aruncat peste mine: M-au îngropat… Nici atunci nu i-am băgat în seamă. Aprozarul

Zile şi nopţi de-ar fi să-mi spui Că jos, la aprozar, se vând mirese, N-aş crede, dar mai sigur aş fugi Departe de minciunile lumeşti. Zile şi nopţi de-ar fi să-mi spui Că jos, la aprozar, se vând războaie, N-aş crede, dar mai sigur m-aş înrola, În oastea călătoare, cu grad de general. Zile şi nopţi se tot repetă ciclic, Timpul este trezit puţin din somn Şi-aceeaşi voce mie-mi spune-ntr-una, Că jos la aprozar ieri s-a vândut minciuna, N-aş crede, dar… Petru Brumă – Huşi Românca

(preluare şi prelucrare după Ion Manu) Românca are-n ea de toate. Şi tocmai ăsta-i şarmul său... Românca, vorba românească, Românca-i dată naibi, zău ! Că poţi s-o dibui dintr-o mie, Din orice rasă pământeană- Ca dânsa cine se boieşte Şi-şi smulge părul din sprânceană? Sau se frizează pe la ceafă Ca să apară mai garsoană? Tot ea, când vrea, e la poruncă Bucătăreasă sau cucoană. Cu aţa taie mămăliga, Dar şi cu telul, maioneza. Ea-i soră bună cu Maneaua Da-i soră şi cu Marseillais (-a). E leneşă de-ngheaţă apa, Şi harnică de-aprinde focul, Şi blândă cum e mieluşeaua, Şi rea de-ţi dă în cap cu tocul... Românca trage-n jug acasă, Dar şi-n rivali cu revolverul. Ea ştie şi credinţă ce e, Dar ştie ce-i şi adulterul. În lumea plină de ispite, E Penelopă, e şi Evă. Cu patimă se dăruieşte, Dar şi cu ţâfnă intră-n grevă. Româncă ! sună ca ecoul Pierdut în peştera adâncă- Un nume rar care conţine Tot ce-i mai bun: Şi Rom şi Rică. Iar dacă romul de îmbată Atuncea încă, te trezeşte. Româncă ! Fii binevenită Pe globul ce ne-adăposteşte ! Po

ezie

Lohanul nr. 12 48 Anonim Speranţa

Eu sunt, mângâierea speranţelor de mâine, Eu sunt, lăcrimarea părerii de rău, Eu sunt, aurora dimineţii ce vine, Din ploaia de stele peste sufletul tău. Întinde-mi o mână s-ajung până la tine, Să trecem alături de rău şi de bine, Nimic nu-i aproape, nimic nu-i departe Nimic nu e viaţă, nimic nu e moarte. Să trecem dincolo de gânduri şi şoapte, Să ne amintim din clipele plăcute uitate, Cheamă-mă acum lângă tine să fiu, Să nu ştim regretul c-a fost prea târziu.

P.S. Poezie culeasă de Lucian Petrescu (Aceste versuri au fost găsite scrise pe afişierul Bisericii Catolice Sântul Anton din Huşi). Înv. Corneliu Lazăr

Cireşul — Măi cireşe, măi cireşe..! Primăvara-ţi leagă feşe Peste răni nevindecate Să-ţi aducă sănătate.

Mişună mii de albine Aducând balsamuri fine Ramurilor bandajate Cu feşe imaculate.

Raze ultraviolete Asistenţi-băieţi şi fete. Până când şi-un sanitar Ţi-a dat genunchii cu var

— N-a sosit încă momentul Ca să-ţi dai jos pansamentul? (Strigă piciul din cărare) Stai, nu-l da Dacă te doare.

Vine noaptea-bate vâ n t u l (Aşa cum şi-au dat cuvântul). Şi-i desfac încet bandajul, (Vai cât e de alb pavajul..!)

Ciucuri de chibrituri mii Strălucesc d i n gămălii Legănându-se sub soare. Când or să se-aprindă oare?

— Soare, soare! – strigă-o fată Hai, aprinde-te odată! Dă-mi şi mie o pereche S-o agăţ d u p ă ureche...

— N u mai fi aşa tăcut Ţi-am promis că te sărut! Cumva, dacă n u mă crezi, Dă-mi perechea, şi-ai să vezi!

N-am văzut, dar a m aflat

Că apoi s-au sărutat S u b cireş, în l u n a mai Vai, ce nuntă...! Ce alai..!

Vai ce focuri s-au aprins Vai ce hore s-au încins Vai ce vesele perechi Cu cireşe la urechi...! Dumitru Râpanu - Huşi

Epigrame

La Lohanul Şi acum, de bună seamă, Am un mare handicap : Eu m-apuc de epigramă, Voi cu mâinile de cap. Parlamentar De-aproape-o săptămână La senat, votând orbeşte, A făcut scurtă la mână Şi acum se odihneşte. Lui Florin Călinescu, afimând despre Monica Columbeanu că este „moldo-veancă şi atât” Un actor de trei parale, Un bufon pe nume …escu Personaj din Caragiale: Sinonim Brânzovenescu. Lui Dan Puric (originar din Buzău), spunând despre un moldovean că făcea duş ţinând căciula pe cap de teamă să nu-i fie furată Ai luat-o pe-arătură Ieri în monologul tău: Persoana de sub căciulă Făcea duşul la Buzău. Lui Mircea Geoană L-a lovit flacăra vie Când stătea lângă Băsescu, Plecată în Galaxie Din timpul lui Eminescu. Unui contestatar al lui Mircea Ionescu-Quintus (Universul larg) E uşor s-aduci acuza Într-un mod aşa injust… Însă, tipul are scuza Universului îngust.

Corneliu Văleanu – Iaşi

Epigrame Unui prieten al paharului Dând pe gât multe pahare Nu merge doar pe-o cărare, Soaţa-acasă într-un stres Îl caută prin GPS.

O nouă primăvară O nouă primăvară a sosit Cu vechile dureri iar ne-a găsit, Ca să le vindecăm, n-avem medicament, Deci le oferim cadou la Parlament. Darul noii societăţi În 20 de primăveri Românii au strâns numai dureri, Oferite,cum se ştie, De noua democraţie. Slogan electoral perpetuu Cu berea, micii şi cârnatul Se câştigă electoratul, Cum se termină votatul Dau la electori … ra…! Întrebare Ştim cum e la vârsta-a treia Şi bărbatul şi femeia, Unii-s slabi, alţii ca piatra, Cum vor fi la vârsta-a patra? Circ la Parlament În „strălucitul” nostru Parlament Sunt şedinţe de amuzament, Aleşii noştri fripturici Au rol de-a fi şi măscărici. Darul domnului Când pe lume am venit Domnu-aşa ne-a poruncit, Broasca s-o aibă femeia, Iar bărbatul e cu cheia. Petale de gând - Cvinarii

Numai de dragoste Dăruie-mi inima să fie numai a mea, Pe aleile iubirii să mergem împreună, Sub pomii înfloriţi să fim vrăjiţi de lună, Un murmur de izvor ne cânte lin din strună. Dăruie-mi inima să fie numai a mea. Ţi s-a-nălţat un templu să fii înveşnicită, Pioşi îndrăgostiţii ofrandă să-ţi aducă, În lume-ai fost creată spre a nu fi caducă Şi nici ca floarea ce-n soare se usucă. Ţi s-a-nălţat un templu să fii înveşnicită. Lumină din lumină-mi eşti în existenţă Şi rătăcit aş fi ca bobu-ntr-o genune De nu te întâlneam între minuni minune Ca visurile tale din haos să m-adune. Lumină din lumină-mi eşti în existenţă. Distruge totu-n mine, dar nu-mi lua iubirea, Învolburează-n suflet furtunile de dor, Dă-mi o pedeapsă aspră ca pentr-un muritor, Îmbracă-mă în haina de ultim cerşetor. Distruge totu-n mine, dar nu-mi lua iubirea. Biciue-mi inima, iubito, cu biciul de foc, Topeşte-o de vrei să fiarbă ca magma din soare, Fă-mi-o cenuşă s-o semene vântul pe-ogoare, Din ea să răsară floarea iubirii care nu moare. Biciue-mi inima, iubito, cu biciul de foc. Po

ezie

Aprilie 2010 49 Pe urmele lui Ştefan cel Mare

Inst. Mihaela Guţu – Huşi La Huşi, peste 100 de copii au adus în memoria timpului,

faptele de vitejie ale marelui domnitor Ştefan cel Mare, uniţi în cadrul unui proiect educaţional interjudeţean, intitulat sugestiv ,,Pe urmele lui Ştefan cel Mare”.

Iniţiatorul acestui proiect educaţional este Grădiniţa nr. 12 Huşi, director – inst. Aurelia Cociu, coordonator de proiect fiind doamna inst. Mihaela Guţu, în parteneriat cu: Grădiniţa nr. 12 Piatra Neamţ, reprezentată prin director – Paulina Boţu, Şcoala nr. 3 Huşi – director Petrică Baltag şi învăţătoare Otilia Cuceanu, Şcoala Ghermăneşti (com. Drânceni) – director Constantin Partene şi educatoare Ivoneta Iftimescu (Grădiniţa Râşeşti), Şcoala Arsura – director Vasile Dumitru şi educatoare Adina Partene.

Proiectul are ca scop influenţarea dragostei pentru istoria

neamului şi dorinţa de cunoaştere a altor meleaguri încărcate de istorie, meleaguri dominate încă de spiritul lui Ştefan cel Mare, aducerea la cunoştinţa copiilor a câtorva mari ctitorii ale marelui domnitor şi trăirea unor stări afective pozitive.

Proiectul a debutat în luna octombrie 2009 prin vizita celor de la Huşi la unitatea parteneră din Piatra Neamţ, unde s-au vizitat o parte din marile ctitorii ale domnitorului moldovean în zona Neamţului. Au avut loc interesante schimburi de idei, impresii, pornind de la prezentarea unităţilor partenere, apoi a zonelor geografice de unde fac parte unităţile partenere, a celor două judeţe, ale ctitoriilor realizate de către domnitorul Ştefan cel Mare în cele două judeţe.

Recent, la Grădiniţa 12 Huşi a avut loc o nouă activitate ,,Ctitorii ale Marelui Ştefan pe teritoriul Moldovei”, constând într-o expoziţie de lucrări plastice şi practice (machete) realizate de copiii de la Grădiniţa nr. 12 Huşi, urmată de o prezentare Power Point realizată de înv. Otilia Cuceanu a portretului lui Ştefan cel Mare, apoi copiii grupei mari –,,Piticot”, îndrumaţi de doamna Inst. Mihaela Guţu, au pus în scenă un mic episod din viaţa domnitorului - ,,Muma lui Ştefan cel Mare”, urmat de câteva dansuri populare prezentate de copiii grădiniţei, îndrumaţi de doamnele educatoare Mihaela Guţu, Veneţia Şerban, Angela Cocuz, Monica Ghiban, Claudia Hristea şi Cecilia Pisaltu, sub privirile admirative ale şcolarilor şi a celorlalte cadre didactice implicate în proiect.

Pe parcursul derulării activităţii, copiii au fost încărcaţi pozitiv de imaginile derulate, de felul cum au fost apreciate propriile lucrări, felul cum s-au descurcat în rolurile avute pe timpul acţiunii: de la actor, dansator, la simplu spectator.

În finalul întâlnirii s-au făcut aprecieri despre activităţi, despre derularea proiectului, despre necesitatea ducerii la bun sfârşit a acestuia, susţinându-se ideea că prin aceste proiecte nu vom cunoaşte doar istoria şi realizările înaintaşilor, ci ne vom cunoaşte pe noi înşine prin cele ce putem face pentru a pune în valoare abilităţile artistice ale copiilor şi nu numai.

Evoluţia şomajului în municipiul Huşi

Prof. Gianina Dogaru – Huşi Judeţul Vaslui este unul dintre cele câteva judeţe care an de

an a fost consecvent în ceea ce priveşte numărul mare al şomerilor, situându-se de fiecare dată pe un loc fruntaş în ceea ce priveşte rata şomajului. Rata şomajului la nivelul judeţului Vaslui este cea mai ridicată între toate judeţele regiunii Nord-Est. După cum se poate observa din diagrama de mai jos, tendinţa pentru judeţul Vaslui începând cu anul 2005 a fost una de creştere, deşi la nivelul regiunii a fost una de scădere. Desfiinţarea unor obiective industriale din judeţ, corelată cu implementarea defectuoasă a măsurilor de protecţie socială (salariile compensatorii oferite necondiţionat) a condus la un nivel al şomajului ridicat. Acest fenomen, numit de economişti „un rău necesar în cadrul economiei de piaţă” a devenit în cazul judeţului Vaslui, o problemă socială de mare amploare. Rata şomajului din judeţul Vaslui reflectă în general intensitatea declinului industriei, a procesului de restructurare industrială şi a implicaţiilor acestuia.

Trecerea de la economia centralizată la cea liberă de piaţă, fenomen numit tranziţie, este un proces inedit, complex, multidimensional cu evoluţii caracterizate de simultaneităţi temporale şi contradicţii structurale ce şi-a marcat prezenţa în municipiul Huşi mai ales prin restructurarea din cadrul activităţilor industriale. Între anii 1970-1980 au marcat crearea şi apariţia zonei industriale la marginea oraşului cu Fabrica de tricotaje „Moldotex”, Fabrica de Conserve, Fabrica de încălţăminte „Huşana”.

Anii următori lui 1990 şi mai ales după schimbarea politică din anul 1996 au accelerat fenomenul de restructurare şi de privatizare a acestor întreprinderi, fenomenul şomajului atingând acut aceste întrepriunderi.

Între anii 2002 - 2008 numărul persoanelor beneficiare de îndemnizaţie de şomaj, are fluctuaţii înregistrând un maxim 2003 de 1958 de persoane şi un minim în anul 2002 de 1323 de persoane. Această situaţie poate fi explicată prin înfiinţarea unor noi centre industriale de tipul IMM-urilor, înfiinţare favorizată de cadrul legislativ dar şi de „ ieşirea” din cadrul, din condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a avea statutul de şomer.

Evoluţia ratei şomajului în judeţele Regiunii Nord-Est

( P.I.D.U. - Huşi 2009) So

cial

Lohanul nr. 12 50

Etapele biruirii în lupta cu păcatul desfrânării

Protosinghel Veniamin Ilie – Brăila Înfrânarea şi urmarea lui Hristos

in toate veacurile, diavolul, ştim bine că a încercat prin orice formă să surpe pe omul cel zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, din invidie şi răutate. El

nu poate fi niciodată moştenitor al împărăţiei cereşti, asta determinându-l să poarte ură pe tot omul care are posibilitatea de a se mântui. Aceasta pentru că diavolul nu numai că a fost alungat din împărăţia lui Dumnezeu, din vremea când acesta era încă unul dintre îngeri, ci nu se mai poate învrednici de acest dar niciodată.

Începând din primele veacuri ale existenţei omului, încă de când acesta era în slava împărăţiei lui Dumnezeu, răutatea diavolului s-a arătat biruitoare, şi de aceea omul supunându-se învăţăturii diavolului, a pierdut cinstea sa de a fi împreună cu Dumnezeu în Raiul desfătărilor. Timp de aproape 5000 de ani omul a suferit din cauza stării în care a fost aruncat, datorită urmării îndemnului diavolului. Abia după atâtea veacuri Dumnezeu s-a milostivit spre zidirea mâinilor sale şi i-a trimis pe cineva, care să-l ajute pe om să se ridice din căderea sa, fiind lipsit de înţelepciune şi având nevoie de ajutor. Aşa s-a sălăşluit în lume lumina cea adevărată prin naşterea Fiului lui Dumnezeu, care s-a făcut şi El om, ca şi noi, despre care Proorocul Isaia spunea: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat.” (Matei 8, 17; Isaia 53, 4). Despre Iisus Hristos, tot proorocul Isaia spunea: „El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.” (Isaia 53, 5). Frumoasă tristeţe…!

Venirea lui Dumnezeu în lume a fost împlinirea tuturor prorocirilor referitoare la redobândirea mântuirii şi cinstei din care omul a fost aruncat dintru început pentru păcat. De aceea El s-a întrupat din pântecele unei Fecioare, care din fragedă vârstă a urmat poruncile lui Dumnezeu, slăvindu-l neîncetat şi trecând peste toate ispitele cu biruinţa înţelepciunii. Prin Cel ce s-a născut din Preacurata Fecioară şi de Dumnezeu Născătoare, avea să strălucească în întreaga lume Evanghelia mântuirii, ca toţi cei ce vor binevoi să o urmeze, să se înfrumuseţeze cu virtuţile şi cu păzirea ei. De aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos spunea: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-ţi ia Crucea sa şi să-mi urmeze Mie.” (Matei 16, 24). Prin aceste dulci cuvinte avea să arate că mântuirea este opţională şi nu obligatorie, pentru că definirea mântuirii este Sfânta Evanghelie, iar nu voia omului. De aceea, oricine voieşte să se mântuiască, ajunge la cuvântul Său, care zice: „luaţi jugul Meu asupra voastră” (Matei 11, 29) „căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei 11, 30). Aşadar, oricine voieşte să se mântuiască şi să ajungă la veşnicele locaşuri ale Împărăţiei lui Dumnezeu, trebuie numaidecât

1 Veche icoană rusească. Sursa: Pictures of the past (www.logoi.com) [G.F.]

să se lepede de sine, de patimile sale şi de toată pofta care contravine învăţăturii Sale, şi luându-şi jugul (crucea) acesta asupra sa şi să-l urmeze pe Mântuitorul prin modelul dat în Sfânta Evanghelie, plin de înţelepciune, râvni şi fără vicleşugul cu care diavolul, fiind unul dintre îngerii din Ceruri, a fost aruncat în focul cel veşnic. De aceea, noi, care voim să îl urmăm pe prea dulcele nostru Mântuitor, pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care pentru mântuirea noastră s-a jertfit şi a Înviat, trebuie să murim o dată cu El, faţă de patimile şi poftele cele rele ale noastre, şi împreună cu El să înviem spre viaţa cea veşnică, iar nu sălăşluindu-ne în păcate să urmăm îndemnul diavolului şi mergând la suferinţa veşnică în care acesta a fost aruncat, să fim chinuiţi pentru totdeauna.

Una dintre poruncile lui Dumnezeu este aceasta: „Să nu fii desfrânat” (Ieşire 20, 14). Despre călcarea acestei porunci avem datoria să vorbim cu mult mai mult în perioada postului, când trupul este mai invulnerabil în faţa ispitelor, când, datorită lipsei hranei celei pline de toată plăcerea, puterea omului de a nu ceda în faţa oricărui fel de ispită, creşte foarte mult. Patima desfrânării este una dintre călcarea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea spune Mântuitorul: „Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” (Ioan 14, 15). Cu alte cuvinte, nu este cu putinţă ca cineva să îl iubească pe Dumnezeu şi în acelaşi timp să-l slujească pe diavol când acesta îi dă porunca păcatului! Despre aceasta, Domnul nostru Iisus Hristos

spunea: „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona (păcatului).” (Matei 6, 24).

Despre păcatul desfrânării s-a scris în Dumnezeiasca Scriptură încă din primele veacuri ale existenţei omului pe pământ. De aceea a şi dat Dumnezeu legea ca nimeni să nu desfrâneze, pentru că păcatul, logic, prinsese rădăcini în trupurile şi practicile oamenilor. În diferite feluri Dumnezeu l-a pedepsit pe om pentru acest păcat, aceasta fiind spre a ne arăta nouă cât de mare este consecinţa de după plecarea din trup. Mulţi dintre creştini caută să se îndreptăţească pe sine cu tot felul de cuvinte, dar să nu-şi mărturisească păcatele lor. Iată ce ne spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor.” (Ioan 15, 22). Îndreptăţire pentru păcatul desfrânării nu pot avea creştinii, şi nici cei ce au cunoscut Legea lui Dumnezeu şi Biserica Ortodoxă. Nu este cuvânt de îndreptare prin care să se nege păcatul săvârşit, întrucât Legea s-a dat prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii

Părinţi, de către Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Săvârşirea păcatului desfrânării nu are nici un fel de

mântuire; însă, orice cădere poate aduce după sine şi ridicarea. De aceea, spune: „Cel drept cade de şapte ori şi tot se ridică.” (Pilde 24, 16). Iar Proorocul Iezechiel, spunea: „Toate faptele lui bune, pe care le va fi făcut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi făcut-o, şi pentru păcatele sale, pe care le-a săvârşit, va muri.” (Iezechiel 18, 24). O dovadă că Dumnezeu nu iubeşte pe cel desfrânat este lupta conştiinţei; pentru că oricine face păcatul, adună ruşinea, iar împăcarea cu propria-i conştiinţă se face foarte greu. Cu toate acestea, iată ce ne spune Domnul nostru Iisus Hristos: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însa toate sunt cu putinţă.” (Matei 19, 26). Mântuirea s-a dat pentru toţi care o voiesc; însă, cum am mai spus, opţional. Nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu! Nici iertarea păcatelor, nici îndreptarea din păcat şi întoarcerea la Dumnezeu, dar nici ridicarea fără cuget curat nu rămâne aşa, ci este urmată de o altă cădere. Oricine cade cu ideea că Dumnezeu este bun şi blând şi iartă, mai mare osândă îşi ia asupra sa, pentru că Dumnezeu iubeşte pe cel ce s-a ridicat din cădere, şi se mânie pe cel ce stăruieşte în cădere. El încearcă cu blândeţe, se mânie cu înţelepciune, şi totodată poate să sfârşească timpul în care s-ar fi putut pocăi omul pentru păcatele sale, prin

D

Iisus Hristos cheamă la El pe toţi cei împovăraţi1

Spir

itual

itate

Aprilie 2010 51

moarte cumplită. Dar, omul care are frica morţii şi a osândirii asupra sa, vede cât de ruşinoasă îi este fapta sa şi conştientizează cu cât mai mare este osânda pe care o va primi de la Dumnezeu, şi pune început bun de pocăinţă, prin hotărâre proprie şi bunăvoinţă. „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu.” (Iezechiel 33, 11).

Căutând cu înţelepciune la acest cuvânt al Scripturii, înţelegem că nu este nimic imposibil, iar cel ce voieşte să se întoarcă spre Dumnezeu de la orice fel de cală păcătoasă, află luminarea duhovnicească de la Duhul Sfânt şi reuşeşte să îşi poarte făgăduinţa şi să se mântuiască. Pentru că Dumnezeu nu voieşte ca omul să nu se mântuiască, mai cu seamă că pentru mântuirea omului s-a răstignit Iisus Hristos pe Cruce, iar prin Învierea Sa a dăruit viaţă tuturor care vor să-l urmeze şi să îl iubească pe El, păzindu-i poruncile şi învăţăturile Sale. Dacă Dumnezeu nu ar fi fost îngăduitor, zadarnică ar fi fost răstignirea Fiului Său, şi după cum ştim cu toţii, Dumnezeu nimic nu face în zadar, ci toate cu o rânduială le întocmeşte şi le săvârşeşte, şi nimic nu rămâne nefăcut din cele pe care acesta le rânduieşte. Firea omului este schimbătoare, Dumnezeu este neschimbător în hotărârile Sale! Omul hotărăşte să se lepede de păcat, dar cade, iar după o oarecare cădere, moare! Asta înseamnă că Dumnezeu îşi păzeşte hotărârile Sale, luate cu dreptate dumnezeiască şi mai presus de gândirea omenească, ceea ce înseamnă moartea păcătosului şi osânda veşnică. Dar, după cum aflăm şi în învăţăturile Apostolilor, dându-ne seama de câtă milostivire şi dragoste are Dumnezeu, mai putem să-l refuzăm când ne cheamă la El? Mai avem puterea să spunem că ne vom pocăi data viitoare? Oare, cine s-a răstignit pentru noi: diavolul care ne ispiteşte şi osândeşte, sau Hristos care s-a răstignit El, ca noi urmându-l să nu mai suferim veşnic, pentru că suferinţa noastră a purtat-o el? Pe cine se cuvinte să urmăm? Pe cel ce ne osândeşte, sau pe Cel ce ne iubeşte şi pentru noi a făcut atâtea minuni? Acestor întrebări sunt mulţi care vor răspunde cu evlavie şi cu credinţă în Dumnezeu; însă, mulţi vin spre Dumnezeu, şi puţini rămân în calea mântuirii. Aceasta pentru că spre Rai calea este strimtă şi fără de răutate, iar calea spre osânda veşnică este largă, plină de iniţiative, de viclenie şi de păcat. Pe ce cale trebuie să urmăm? Iarăşi, acestei întrebări vor răspunde în mare parte „pe calea mântuirii”, şi tocmai dintre cei ce vor răspunde aşa, vor fi mulţi care vor urma în continuare pe calea spre pierzare, pentru că a vorbi este lucru mare pentru oricare; însă, când vine partea importantă a săvârşirii celor folositoare şi pentru mântuire, mulţi se opresc şi chiar fără să recunoască înaintea lui Dumnezeu, merg pe calea lor murdară. Asta înseamnă că oricât de mult s-a ostenit Hristos pe cruce pentru mântuirea noastră, pentru unii dintre noi mai apreciabil este faptul că diavolul îi înşeală şi îi duce în foc veşnic, în chin şi în osândă fără de sfârşit. Pentru ce? Pentru că s-au spus trupului muritor, iar nu lui Dumnezeu care este veşnic şi care dă tuturor viaţa veşnică. Printre car dintre aceştia ne numărăm noi: printre cei ce vin, sau printre cei ce rămân; sau cu cei ce pleacă? Nu

vom afla aceasta decât dacă vom pune început, şi nu numai atât! Ci atunci când începutul îl vom fi pus cu foarte multă vreme în urmă, iar căderea nu s-a întâmplat de atunci de când am pus începutul spre mântuirea noastră! Aici trebuie să reamintim cuvântul Mân-tuitorului, care ne spune: „luaţi jugul Meu asupra voastră” (Matei 11, 29) „căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei 11, 30). Oare, să-i fie uşor unui om care s-a obişnuit cu păcatul? Oare, să-i fie aşa de uşor unui om care ani de zile a dat hrană poftelor sale prin păcate? Nicidecum vom răspunde, dacă nu avem nici măcar credinţă atâta cât este de mic un grăunte de muştar. Şi aici este bine să ne amintim ce a spus Mântuitorul Apostolilor săi: „De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi va asculta.” (Luca 17, 6). Şi iarăşi: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta;

şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei 17, 20). Totodată îmi aduc aminte de o întâmplare care a rămas în

istoria Bisericii Ortodoxe cu o însemnătate foarte mare. În vremurile de prigoană pentru Biserica lui Hristos, au năvălit păgânii într-o mănăstire şi au cerut părinţilor de acolo să părăsească pustia. Aceştia au refuzat şi s-au opus păgânilor care voiau să dobândească locul şi să-l strice. Păgânii au dat termen dreptslă-vitorilor ca în câteva zile să se mute cu tot cu munte dacă vor voi să rămână acolo. Aceştia, cu credinţă puternică s-au rugat în tot acest timp, cu post şi cu curate gânduri, şi când au venit păgânii au găsit muntele în altă parte şi s-au mirat de aceasta, venind şi ei la dreapta credinţă. Iată că Dumnezeu nu uită făgăduinţele Sale şi rânduiala pe care a lăsat-o acum 2000 mii de ani nu a schimbat-o, ci credinţa oamenilor a scăzut îngrijorător datorită păcatului. Crescând păcatul, credinţa şi puterea credinţei a pierit; însă, dacă credinţa creşte şi omul ia în mâinile sale armele virtuţilor, redobândeşte aceleaşi puteri care le-au avut Sfinţii Părinţi.

Mănăstirea Voroneţ – Judecata de Apoi [G.F.]

Capela Sixtină, Vatican – Judecata de Apoi de Michelangelo [G.F.] Sp

iritu

alita

te

Lohanul nr. 12 52Oare câţi dintre noi se vor întreba: „Ce să fac să mă

mântuiesc lepădându-mă de păcat?” Cred că foarte puţini. Cu mult mai uşor va veni omului lipsit de înţelepciune să întrebe: „Ce să fac să împac şi varza şi capra – şi pofta mea şi pe Dumnezeu?” Cei care vor răspunde aceste cuvinte vor da dovadă că nu au fost deloc atenţi la ceea ce s-a spus până acum, ci au participat numai cu trupul, nu şi cu inima, gândul şi voinţa. Pentru aceştia am vorbit zadarnic, pentru că orice s-ar face, tot în păcate vor rămâne, pentru că diavolul nu îi dezleagă uşor de lanţurile păcatelor pe cei pe care i-a prins în ghearele patimilor; însă, care vor avea credinţă cât un grăunte de muştar, şi vor avea credinţa şi voinţa de a se mântui, vor întreba: „Ce să fac să mă mântuiesc?”

Ştim cu toţii că între lumină şi întuneric nu este nici o comuniune, şi nici între Dumnezeu şi diavolul. Cu atât mai mult nu există plată şi răsplată asemănătoare pentru păcat şi virtute, şi totodată trebuie să fim conştienţi că nici cei ce merg pe calea păcatului nu vor ajunge la un loc cu cei ce merg în mântuirii, este destul de logic. Deci, ce va trebuie să facem? Oare, ar mai trebuie să ne întrebăm aceasta, după câte am vorbit până acum? Nu Hristos a făcut totul pentru noi şi pentru mântuirea noastră? Deci, iată că un lucru trebuie să-l facem, urmând învăţăturii Sale, când acesta zice: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-ţi ia Crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Pentru cei ce vor să-l urmeze pe Hristos, iată care este rânduiala lepădării de păcatul desfrânării:

Păcatul desfrânării îşi face singur rădăcini, printre hrana unora dintre cele 5 simţiri ale omului, cu păcate şi pofte, dar mai ales prin întinarea în momente de nepăsare, venind fără de veste şi focul cel greu al păcatului. Dar, pentru a şti să ne lepădăm de păcatul acesta, trebuie să cunoaştem toate cele necesare, în mare parte să le vorbim, iar în înţelepciunea duhovnicească să le înţelegem şi să le dezvoltăm prin curăţirea de orice spurcăciune.

Curăţirea simţurilor şi protejarea lor de întinăciunea desfrânării Curăţirea simţului vederii este

întâiul pas pentru a se curăţa omul de păcatul desfrânării. Prin vedere se hrănesc toate instinctele păcătoase ale oricărui om. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău este rău, atunci şi trupul tău e întunecat.” (Luca 11, 34). Prin vederea celor deşarte se naşte râvna deşertăciunii în trupul oricărui om, iar trupul întinat, spurcă şi sufletul şi aduce osânda veşnică prin patimi. În zilele noastre televizorul, calculatorul, ziarele şi revistele aduc o foarte mare luptă pentru cei ce le întrebuinţează în scopuri de necinste şi hrănire a patimilor. Însă, aşa cum cuţitul poate fi întrebuinţat pentru uşurarea unor necesităţi fireşti, precum hrana, tot aşa poate fi folosit ca o armă. Aşa şi aceste mijloace moderne pot fi folosite într-un mod folositor pentru a-l descoperi pe Dumnezeu şi mai ales pentru a da hrană duhovnicească fiecărui simţ omenesc, prin care se hrăneşte şi sufletul şi se udă şi floarea vieţii veşnice. În cuvântările Sfinţilor Părinţi aflăm că poarta prin care diavolul însămânţează toată spurcăciunea este ochiul. Dacă omul fereşte acest organ de la vederea celor deşarte, îşi protejează şi sufletul de căderea în păcat. Ispita întinării organului văzător este foarte mare, dar nu aşa de greu de biruit cum sunt alte patimi. Începutul oricărui păcat este foarte uşor de evitat, iar păcatul în sine devine mult mai împovărat şi greu de învins. De aceea, dacă omul reuşeşte să se abţină de la întinarea organului văzător, poate spune că a reuşit să biruiască o luptă cu potrivnicii săi. Vicleşugul diavolului se vede în măreaţa lui pricepere, atunci când vine pe

furiş, intră în casa sufletului pe fereastra prin care acesta este luminat înăuntru, şi după ce jefuieşte, lasă casa lipsită de toată bunătatea. Aici se înţelege ce s-a zis prin proorocul Iezechiel, referitor la omul căzut în patimi: „Toate faptele lui bune, pe care le va fi făcut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi făcut-o, şi pentru păcatele sale, pe care le-a săvârşit, va muri” (Iezechiel 18, 24). Aceasta ne face să înţelegem cu adevărat că omul care este jefuit de duşmanii săi, adică de diavoli, rămâne fără toată bunătatea pe care a agonisit-o cu osteneală şi tot la osânda veşnică va merge. De aceea trebuie multă luare aminte încă de când diavolul încearcă să arunce sămânţa păcatului în interiorul omului, ca focul, care după ce înfierbântă trupul, îl arde şi îl strică.

Alt simţ care prin întinarea sa atrage cu repeziciune păcatul desfrânării este simţul auzului. Dacă omul nu-şi păzeşte acest simţ de la auzirea vorbelor despre păcat şi dulceaţa amăgitoare a păcatului, aduce în interiorul său o luptă foarte mare. Creştinul care doreşte să se biruiască pe sine şi să nu lase păcatul desfrânării să-l cucerească şi să-l depărteze de Dumnezeu şi de darurile Sale, se fereşte de vorba cu orice om care nu are cugetul curat şi care gândeşte la cele deşarte; pentru că nimeni nu se poate numi pe sine puternic în lupta cu păcatul, şi de aceea biruitor se arată acela care nu lasă să-i pătrundă în interiorul său lupta ca pătimaşă. Prin auzire

pătrunde în interiorul trupului luptele desfrânării chiar de la prima auzire; pentru că diavolul nu stă degeaba, ci după ce omul aude despre săvârşirea unui păcat, diavolul începe să însămânţeze tendinţele de a săvârşi păcatele întocmai celor auzite, poate mai mici sau mai grave, ca până la urmă să se înrădăcineze patima şi să fie înlănţuit omul.

În învăţăturile Sfinţilor Părinţi aflăm că sărutarea pătimaşă este arvuna păcatului. Aici descoperim că prin păcatul desfrânării se spurcă şi simţul pipăitului. Întinarea acestui simţ spurcă şi inima şi trupul şi îl înrobeşte pe om păcatului. Prin pipăit se pune lanţul din care omul fiind prins în cursele diavolului, nu mai are scăpare, indiferent de puterea sa. Evitând spurcarea acestui simţ, ne apropiem şi mai mult de înfrânarea cea plăcută de Dumnezeu şi pe care a dat-o oamenilor prin poruncă. Un om care se sălăşluieşte în păcatul desfrânării, nu poate fi plăcut înaintea lui Dumnezeu. În primul rând pentru că păcatul desfrânării – al curviei şi al preacurviei – este unul dintre păcatele care nu spurcă numai un mădular al omului, ci tot

trupul său şi îl depărtează pe om de Dumnezeu. Iar în al doilea rând, omul desfrânat nu mai are cugetul ce-l avea când era aproape de Dumnezeu, oricând el se gândeşte la plăcerile sale, nu la cele viitoare. Sunt mulţi dintre noi care caută ale lor, fără să se gândească dacă face bine urmând îndemnurilor duşmanilor săi – diavolilor, sau dacă le este mult mai folositor să-i îndepărteze pe diavoli şi să nu primească sămânţa care înfloreşte şi creşte în trup păcatul desfrânării, rămânând aproape de Dumnezeu şi gata fiind să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, dacă ziua cea de pe urmă li s-a apropiat, despre care nu cunoaşte nimic şi fără de veste va veni, şi în ce stare îl va găsi pe om, în aceea va merge la Judecata de apoi, dând răspuns pentru toate câte a făcut în viaţa aceasta şi primind răsplată veşnică sau chinuri veşnice. De aceea, simţul pipăitului trebuie protejat cu foarte multă pricepere, ca nu cumva cel ce voieşte să păzească porunca lui Dumnezeu şi să nu desfrâneze, să cadă în capcanele diavolilor care sunt mult prea vicleni ca omul obişnuit să-şi dea seama de aceasta. De cele mai multe ori, cei ce cad în capcanele desfrânării, sunt acei care se lasă atinşi vicleneşte, considerând că prin atingere se naşte şi dragostea. Nicidecum! Dragostea se naşte în inima omului, precum omul are dragoste de părinţii săi, de fraţi şi de surori; iar, prin pipăit se naşte

Atotţiitorul Iisus Hristos Mântuitorul

Pictură de Tizian [G.F.]

Spir

itual

itate

Aprilie 2010 53patima curviei. Este una dintre tehnicile cele mai des folosite de diavol pentru al ispiti pe om şi al depărta de Dumnezeu, înrobindu-l prin arvuna păcatului. Cu toate acestea, această rădăcină a păcatului poate fi tăiată foarte uşor, prin neprimirea îndemnurilor diavolilor, care de cele mai multe ori sunt date tocmai prin oameni, indiferent de situaţie; pentru că dragostea creştinească nu are părţi de spurcăciune, şi aceasta este dragostea pe care Dumnezeu a poruncit-o creştinilor, iar nu dragostea cea pătimaşă, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (1 Corinteni 13, 5-8). Iată cum în aceste cuvinte Sfântul Apostol Pavel ne defineşte în mare parte virtutea dragostei în adevăratul sens al cuvântului. Descoperind noi toate acestea, fiecare trebuie să ne gândim numai la păcatele noastre şi să vedem unde este mădularul cel spurcat şi să-l curăţim; iar după cum spune Mântuitorul, nu este om care să nu caute cu ochiul sau cu gândul la femeie (sau femeia la bărbat) şi să nu săvârşească păcatul, spurcându-se ori în inima sa, ori în gândul său, iar acest păcat vine privind la cele deşarte. „Că oricine se uita la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. Iar daca ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul sa fie aruncat în gheena” (Matei 5, 28-29).

Şi iarăşi spune: „Şi dacă mâna ta cea dreapta te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău sa fie aruncat în gheena.” (Matei 5, 30). Aici ne amintim de încă una din felurile patimii desfrâului, şi anume malahia, care de asemenea se săvârşeşte prin spurcarea simţului pipăitului. Şi acest păcat se înrădăcinează în trup prin întinarea celorlalte simţuri de care am vorbit până acum. În cele mai multe cazuri, diavolul arunci sămânţa păcatului în sufletul omului prin vedere, pipăit, auzirea glasurilor despre păcat şi gândirea la cele deşarte. Dacă omul are unul dintre aceste simţuri spurcat de un oarecare diavol al curviei, lupta nu se poate depărta. Însă, dacă omul reuşeşte ca încă din început să lepede de la el întinarea acestor simţuri, patima nu mai are nici o putere, fiind lipsită de hrana ei, precum omul se lipseşte de orice putere dacă nu este hrănit la vremea sa, şi de asemenea, dacă este hrănit fără de vreme, oricând şi oricât, se lipseşte de puterea şi devine neputincios. Prin păcatul malahiei omul încearcă să-şi manipuleze organele sale şi să se înrobească păcatului, de unul singur. Pentru lepădarea acestui păcat am vorbit, şi de aceea este cel mai bine să ne protejăm înainte de a veni la noi ispita fierbinţelii. Această ispită este asemănată cu focul, pe care dacă nu pui lemn, arde câte puţin până se stinge şi rămâne numai cenuşa, amintindu-ne de cât de frumos ardea păcatul când era alimentat cu gândirea şi vederea celor pătimaşe, iar acum fiind numai spurcăciune neplăcută nici la vedere, nici la atingere. Iată şi care este partea pe care o vor lua aceştia, Sfântul Apostol Pavel de spune: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,” (1 Corinteni 6, 9). Sunt unii care spun că păcatul malahiei se deosebeşte de cel al desfrânării. Iată că nu este nici mai mic şi nici mai mare, întrucât nici desfrânaţii nu intră în împărăţia lui Dumnezeu, nici sodomiţii, nici malahienii. „Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.”(1 Corinteni 6, 11-12). Acestea toate ne aduc aminte de cuvântul rostit de Sfântul Apostol Ioan, care zice: „tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2, 16-17). Iar Sfântul Apostol Pavel, spune: „nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi?” (Romani 6, 16). „Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor.” (Romani 16, 18). Lepădarea de orice păcat este cu putinţă la tot creştinul care are în cugetul său dragostea faţă de Dumnezeu; însă, omului care este rob pântecului, rob al păcatului, toate sunt cu neputinţă. Şi dacă ar fi omul înţelept, nu ar înţelege că stăpânul său, pe care îl ascultă şi îl urmează, îl şi răsplăteşte pentru aceasta? De aceea Dumnezeu va da plată pentru orice creştin care păzeşte rânduiala firii şi a înfrânării, şi totodată

diavolul va da osândă celor ce-l urmează şi i se supun. Deci, câtă înţelepciune îi trebuie unui om să înţeleagă ceea ce este bine pentru el? Iată ce spune Proorocul Solomon: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.” (Pilde 1, 7). Pentru omul care îl iubeşte pe Dumnezeu şi îl ascultă pe El, frica nu este mai mare ca dragostea; însă, pentru păcătosul care nu se supune lui Dumnezeu, după cum spune Proorocul David „certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra” (Psalmul 140, 5), îi mustră pe ei cu dreptatea Sa dumnezeiască, pentru că nu voieşte moartea nimănui, ci să se întoarcă şi să fie viu. Însă, pentru cei ce nici această chemare nu le este spre mântuire, pentru că nu vor să o audă, înţelepciunea este departe de ei, şi de asemenea, mântuirea. Pentru omul care a săvârşit păcatul malahiei, deşi osânda iadului este tot aceeaşi cu a păcatului curviei, al desfrânării, al adulterului (concubinajului), din acesta se poate ridica mult mai uşor, prin ajutorul lui Dumnezeu, pentru că săvârşirea păcatului s-a făcut numai cu mintea, dar nu şi cu trupul în sine, care după ce s-a veselit de dulceaţa păcatului, din făţărnicia diavolilor, devine rob al acestuia chiar şi după ce păcatul îi devine lui mustrare, osândire, chinuri şi necazuri, boli şi suferinţe. Destul este ca noi să-l lăsăm pe diavol, din nepăsare, să arunce prima sămânţă a desfrânării şi să o sădească în inima noastră, pentru că după aceea ea creşte, fiind udată la rădăcină cu voinţa de a păcătui, şi aşa creşte şi îl înrobeşte pe om cum robeşte Edera orice casă lângă care creşte; însă, nu este cu neputinţă dezrobirea.

Aspecte esenţiale referitoare la

judecata critică, acuzatoare, superficială şi răuvoitoare

Prof. George Bianu – Bucureşti Pentru mulţi oameni, a-i judeca pe ceilalţi este o

obişnuinţă care face parte din firea lor şi din modul lor de a fi şi de a acţiona. Întâlnim această atitudine aproape peste tot în jurul nostru astfel încât, în zilele noastre, ea poate să le pară multora normală şi firească.

n realitate, acest gen de judecată declanşează o serie de fenomene nefaste – în primul rând, pentru cel care procedează în acest fel – şi, de asemenea, este extrem de

nedreaptă pentru cel sau cei pe care „îi ia în vizor”. Dacă ne gândim atent la acest subiect, vom descoperi că nu e nevoie să ai anumite calităţi sau înzestrări deosebite sau să faci vreun efort special ca să critici pe cineva. Pe de altă parte, pentru a judeca just trebuie să-ţi dezvolţi anumite calităţi şi aptitudini spirituale (inteligenţa, bunul simţ, compasiunea, simpatia, umilinţa etc.).

În cazul fiinţelor umane în care se trezeşte şi se amplifică starea demoniacă, judecăţile critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoitoare devin pe nesimţite o obişnuinţă care, printre altele, le face să se cufunde din ce în ce mai mult într-o stare de orbire spirituală.

„Acela care seamănă vânt, va culege apoi furtună” La modul general vorbind, judecata critică, acuzatoare,

superficială şi răuvoitoare este şi rămâne mai ales acea judecată ce este în mod preponderent defavorabilă şi care este orientată asupra cuiva sau asupra a ceva. O astfel de critică este, înainte de toate, dăunătoare şi nefastă mai întâi pentru fiinţa umană care o emite (în ipostaza de canal răutăcios) tocmai datorită proceselor de rezonanţă ocultă ce apar la scurt timp după aceea în universul fiinţei umane atunci când ea transmite astfel de judecăţi critice, acuzatoare, răuvoitoare şi otrăvitoare. Într-o asemenea situaţie este evident pentru cei iniţiaţi că Legea Dăruirii Oculte începe imediat să funcţioneze, dar de data aceasta exact de-a-ndoaselea. În această direcţie merită să ne amintim cuvintele pline de înţelepciune ale lui Iisus, care la un moment dat a spus: „Acela care seamănă vânt, va culege apoi furtună”. În lumina acestor revelaţii, ne putem da

ÎSp

iritu

alita

te

Lohanul nr. 12 54seama de tâlcul ascuns al acestor cuvinte pline de înţelepciune.

După cum ştim cu toţii, în cazul Legii Dăruirii Oculte, exact ceea ce le dăruim celorlalţi, sau celuilalt, ne dăruim totodată, în simultaneitate, exact aceeaşi stare şi nouă înşine. Prin urmare, este evident că în cazul în care o fiinţă umană manifestă judecăţi critice, acuzatoare, superficiale şi răutăcioase, declanşează totodată în universul ei lăuntric anumite procese de rezonanţă oculte, nefaste, care o vor afecta în simultaneitate, în egală măsură, astfel că tot răul pe care ea îl va canaliza direcţionându-l conştient sau inconştient către celălalt sau către ceilalţi prin intermediul judecăţilor ei critice, acuzatoare, superficiale şi răutăcioase va trece mai întâi chiar prin fiinţa ei şi în felul acesta (în mod inevitabil) o parte considerabilă din acele energii subtile toxice, malefice vor rămâne apoi şi se vor acumula în aura ei. Imediat după aceea, acele energii subtile nefaste vor începe să o afecteze într-un mod direct proporţional, devenind totodată pentru ea o sui generis hrană obligatorie pe care, vrând-nevrând, ea va trebui apoi să o consume până când o va epuiza.

Judecata critică, acuzatoare, superficială şi răuvoitoare deschide „poarta” către infern Dacă în răstimpul în care acea fiinţă umană este obligată să

se hrănească cu acea sui generis otravă subtilă ea va avea tendinţa să manifeste din nou şi din nou, datorită obişnuinţei, alte judecăţi critice, acuzatoare, superficiale şi răutăcioase, respectiva fiinţă umană va continua să devină (de fiecare dată) un canal de captare şi de emisie pentru acelaşi gen de energii subtile otrăvitoare, chinuitoare, nefaste ce vor deveni din nou şi din nou pentru ea o hrană obligatorie pe care, vrând-nevrând, ea va fi constrânsă să o înghită şi să se hrănească cu ea până la epuizarea acelor energii subtile nefaste. Totodată, în felul acesta vor apărea în universul ei lăuntric felurite procese de rezonanţă ocultă infernale, care îi vor diminua frecvenţa globală de vibraţie în sfera aurei ei. În felul acesta, fără ca acea fiinţă să-şi dea seama, vor începe să apară în ea, mai întâi pe nesimţite, unele rezonanţe malefice îngrozitoare care vor face să apară în microcosmosul fiinţei sale focare nefaste active de rezonanţă malefică ce o vor pune în contact cu cumplitele tărâmuri infernale. De îndată ce o asemenea fiinţă umană va face această greşeală (emiterea unor judecăţi critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoitoare), ea va fi totodată obligată să înceapă să suporte consecinţele nefaste, chinuitoare ale acţiunii sale. În cazul în care va fi apoi dezvoltată în timp o astfel de obişnuinţă nocivă, ne putem da seama cum o va afecta aceasta, ajungându-se ca într-o anumită etapă de regres ea să înceapă să manifeste astfel de judecăţi critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoitoare chiar împotriva ei înşişi.

Iată deci că, atunci când o fiinţă umană ignorantă şi inconştientă lunecă pe această pantă nebănuită a răului şi regresează apoi din ce în ce mai mult, ea trezeşte totodată şi amplifică în propriul ei univers lăuntric felurite rezonanţe nefaste, malefice care vor declanşa apoi un proces de intensificare a rezonanţelor malefice infernale în propriul ei univers lăuntric. Un astfel de joc periculos se va întoarce apoi chiar împotriva ei, făcând după aceea să apară în microcosmosul fiinţei sale stări de tulburare şi dezechilibre, care, la un moment dat, vor face să se declanşeze anumite boli sau afecţiuni a căror sămânţă chiar ea a semănat-o în fiinţa sa prin astfel de acţiuni prosteşti, distructive şi inconştiente.

Cel mai adesea, o astfel de critică (acuzatoare, superficială şi nedreaptă) evidenţiază lipsa discernământului spiritual, a inteligenţei, a bunului simţ, a intuiţiei, a înţelegerii profunde şi neputinţa de a ne identifica într-un mod obiectiv şi autentic cu celălalt. Dat fiind faptul că tot ceea ce le dăruim celorlalţi sau îi dăruim celuilalt, ne dăruim totodată nouă înşine, fără nicio excepţie, mai ales acest gen de judecată critică, acuzatoare, superficială şi răuvoitoare ce este direcţionată către anumite fiinţe umane, declanşează imediat în fiinţa umană care o manifestă şi apoi o transmite, procese oculte de rezonanţă nefastă, malefică.

E uşor să critici, dar este dificil să înţelegi corect Iată deci că a judeca într-un mod critic, acuzator, superficial

şi răuvoitor şi a înţelege într-un mod profund aşa cum se cuvine, sunt întotdeauna două manifestări în mod diametral opuse. Aproape întotdeauna fiinţa umană care reuşeşte să aibă o înţelegere justă şi o cunoaştere profundă nu judecă într-un mod critic, acuzator, superficial şi răuvoitor pe alte fiinţe umane. Aproape fără nicio excepţie se poate spune că judecăţile critice, acuzatoare,

superficiale şi răuvoitoare nu reuşesc să înţeleagă realitatea tainică a unei fiinţe într-un mod profund şi nu pot niciodată să atingă în felul acesta cunoaşterea inefabilă ce apare prin identificare, tocmai datorită declanşării de fiecare dată a proceselor de rezonanţă ocultă perturbatoare, nefaste care apar în felul acesta.

Întotdeauna, fără excepţie, identificarea şi cunoaşterea autentică ce face cu putinţă înţelegerea profundă, atât a celorlalţi, cât şi a realităţii proprii ce există în microcosmosul fiinţei, implică o angrenare atentă, lucidă, perseverentă şi metodică şi totodată presupune ca fiinţa umană respectivă să-şi fi trezit anumite calităţi lăuntrice şi unele valori specific umane, cum ar fi: compasiunea, inteligenţa, iubirea, simpatia, luciditatea, bunul simţ, discernământul, capacitatea de a se identifica cu ceilalţi şi empatia.

În schimb, la celălalt pol, judecata critică, acuzatoare, superficială şi răuvoitoare se complace în larvaritate, în ignoranţă, în egoism, în egocentrism, în lene, în orgoliu, în încăpăţânare, în absenţa iubirii, implicând totodată tendinţe haotice, lipsă de sens, superficialitate şi îndepărtare de Dumnezeu. Tendinţa de a manifesta judecăţi critice, acuzatoare, superficiale, pripite şi răuvoitoare nu implică niciodată niciun efort şi mai mereu se manifestă întocmai ca un impuls iraţional, aproape irezistibil şi nu presupune nicio dispoziţie sau înzestrare specială din partea fiinţei umane care la un moment dat se obişnuieşte să se manifeste doar în acest fel. Extrem de puţini sunt aceia care îşi dau seama că fiecare judecată critică, acuzatoare, superficială şi răuvoitoare, fără excepţie, declanşează apoi instantaneu în universul lăuntric procese de rezonanţă ocultă nefaste care, după aceea, prin repetare, devin obişnuinţe rele şi, în timp, vor face să încolţească şi să crească în grădina fiinţei lor felurite buruieni otrăvitoare, ciulini, spini şi neghină pe care, datorită tendinţelor haotice şi ignoranţei în care se complac, lor li se pare că le văd sub forma defectelor, a greşelilor şi a viciilor la anumite fiinţe umane cu care vin în contact.

Cei care judecă îi acuză pe ceilalţi de propriile lor defecte şi vicii De cele mai multe ori, astfel de fiinţe umane ce sunt orbite

din punct de vedere spiritual nu fac altceva decât să proiecteze, cu o mare putere malefică, asupra anumitor fiinţe umane propriile lor defecte sau vicii care deja există în universul lor lăuntric şi despre care ele nu îşi dau seama că deja le au şi că, într-o anumită măsură, aceste defecte chiar le deranjează. Datorită orbirii şi a larvarităţii în care se complac astfel de sărmane fiinţe umane proiectează apoi, în mod paradoxal, toate aceste defecte, mizerii şi vicii asupra celorlalţi, grăbindu-se imediat după aceea să îi acuze pe ceilalţi (de viciile, defectele şi mizeriile care sunt de fapt în ele) emiţând cu un aplomb cretin judecăţi critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoi-toare. Astfel de sărmane fiinţe ajung să-i considere pe nedrept pe ceilalţi cum că ei sunt în fel şi chip, exact aşa cum ele proiectează prin intermediul imaginaţiei lor nefaste şi dezlănţuite, văzând apoi în mod fals în ceilalţi propriile lor vicii sau mizerii interioare.

Tocmai de aceea, un faimos dicton al înţelepciunii afirmă: „Adeseori, tocmai cei perverşi, demonizaţi, răi, încăpăţânaţi, egoişti şi orgolioşi îi judecă pe ceilalţi într-un mod critic cu o mare răutate şi proiectează asupra lor cu putere propria lor răutate, propriile lor vicii şi propria lor perversitate, acuzându-i apoi cu mult aplomb (pe ceilalţi) că sunt exact aşa cum sunt chiar ei în realitate. Tocmai de aceea, exact ei simt nevoia să-i judece într-un mod critic şi răutăcios pe ceilalţi, considerându-i că sunt nişte mari perverşi, cu toate că în realitate marii perverşi sunt chiar ei, cei care îşi proiectează în mod paradoxal propriile lor mizerii şi perversităţi asupra acelora care nu au în ei deloc astfel de perversităţi.” În folclor există un proverb care spune: „Marele hoţ este cel mai adesea ferm convins că toţi ceilalţi care se află în jurul lui sunt cu toţii, fără excepţie, nişte hoţi”.

Nu e nevoie să fii inteligent ca să critici pe cineva! Tocmai datorită faptului că judecăţile critice, acuzatoare, su-

perficiale şi răuvoitoare sunt destul de des nişte reacţii instinctuale ce ajung să îmbine obişnuinţa cu absenţa anumitor înzestrări sau calităţi, pentru marea majoritate a fiinţelor umane ignorante, lar-vare, inconştiente, demoniace, orgolioase şi superficiale este mult mai uşor să judece într-un mod critic, acuzator, superficial şi răută-cios fie pe altul, fie pe ceilalţi, decât să-i înţeleagă într-un mod pro-fund, aşa cum trebuie. Tocmai din această cauză, foarte mulţi oa-meni ignoranţi şi larvari sunt tentaţi să îi judece într-un mod critic, acuzator, superficial şi cu rea voinţă pe ceilalţi. Sp

iritu

alita

te

Aprilie 2010 55Pentru a înţelege cât mai bine aceste aspecte iniţiatice vă

oferim în cele ce urmează un citat plin de înţelepciune din Noul Testament în care sunt redate cuvintele divin inspirate ale lui Iisus: „Nu judecaţi niciodată (într-un mod critic, acuzator, superficial şi răuvoitor, n.n.) pentru a nu fi după aceea voi înşivă judecaţi în acelaşi fel. Luaţi aminte că întotdeauna exact în modul în care voi îi veţi judeca (într-un mod critic, acuzator, superficial şi răuvoitor, n.n.) pe ceilalţi, exact în acelaşi mod veţi fi voi înşivă judecaţi după aceea. Luaţi aminte că întotdeauna cu ce măsură îi veţi măsura voi pe ceilalţi, exact cu aceeaşi măsură vi se va măsura apoi şi vouă tot ceea ce veţi face. Rămâi acum o clipă şi gândeşte-te de ce oare eşti tu atât de pornit şi îndârjit ca să priveşti paiul ce se află în ochiul fratelui tău? Ai remarcat tu vreodată până astăzi bârna ce deja se află în ochiul tău? Întreabă-te oare de ce vrei tu să mergi la fratele tău şi să-i spui: «lasă-mă să îndepărtez acest pai din ochiul tău»? Oare tu nu vrei să observi niciodată bârna ce deja se află în ochiul tău? Ipocritule, îndepărtează mai întâi bârna ce se află în ochiul tău şi apoi vei putea vedea totul suficient de clar pentru a merge să îndepărtezi apoi paiul din ochiul fratelui tău.” (Matei VII, 1-5)

Atunci când privim cu multă atenţie în jurul nostru, ne putem da seama că, adeseori, ceea ce le tulbură pe multe fiinţe umane nu sunt situaţiile, evenimentele sau alte fiinţe umane, ci tocmai jude-căţile critice, acuzatoare, superficiale şi răutăcioase pe care le manifestă cu privire la astfel de situaţii sau cu privire la anumite fiinţe umane.

În fiecare judecată, fiinţele umane ar trebui să-l imite pe Dumnezeu Fiinţele umane sunt chemate şi chiar îndemnate să-L imite

întotdeauna pe Bunul Dumnezeu în toate judecăţile lor. Dat fiind faptul că întotdeauna, fără excepţie, Dumnezeu este un judecător plin de înţelepciune, bun şi drept, tot aşa şi fiinţele umane sunt chemate şi chiar îndemnate să-i judece întotdeauna, fără nicio excepţie, pe ceilalţi oameni cu bunătate, compasiune, înţelepciune şi dreptate. Ei trebuie să facă întotdeauna aceasta, recunoscând în permanenţă că, fără excepţie, judecata finală Îi aparţine în totalitate doar lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, fiinţelor umane li se cere să dea întotdeauna dovadă de mult bun simţ, de înţelepciune, de bunătate, de discernământ atunci când îi judecă pe ceilalţi oameni, în nu contează ce situaţii. Trezirea capacităţii de a face aceasta cu multă bunătate, compasiune şi înţelepciune, exact aşa cum trebuie, este şi rămâne un semn important de adevărată maturitate lăuntrică şi de bun simţ.

Un aforism la care este bine să reflectaţi: „Ce este fiinţa umană, în permanenţă cuprinsă în supergiganticul macrocosmos în care cu toţii trăim şi existăm? Ea este un minuscul nimic faţă de Misteriosul Infinit care ştie în permanenţă totul şi poate totul, îmbrăţişând fără încetare tot şi toate cele ce există. Fiecare fiinţă umană este şi rămâne întotdeauna un minuscul tot în miniatură (microcosmos) în cadrul supergiganticului tot ce a fost creat de Dumnezeu cel Infinit, Veşnic şi în cea mai mare măsură Misterios. Chiar şi atunci când (deocamdată) nu intuieşte aceasta, fiecare fiinţă umană există ca un sui generis mediu (canal) de comunicare sau, altfel spus, ca un pod între nimicul aparent şi Marele Tot (macrocosmosul). Realitatea copleşitoare a acestei revelaţii poate fi intuită, pătrunsă şi asimilată numai de cei puţini prin experienţă lăuntrică, directă şi inefabilă.”

Iisus a avertizat oamenii într-un mod clar şi ferm cu privire la pericolele inerente ce apar de îndată ce fiinţele umane judecă într-un mod critic, acuzator, pripit şi superficial fie pe ceilalţi, fie pe celălalt, într-o manieră în care nu numai că greşesc, dar totodată anticipează într-un mod caricatural judecata Dumnezeiască finală. Având în vedere acest aspect, fiinţele umane trebuie să dea dovadă de fiecare dată de bun simţ, de compasiune, de prudenţă şi este necesar să nu uite că, de fapt, orice judecată critică, acuzatoare, superficială şi nefastă ce este emisă de oameni este aproape întotdeauna provizorie şi totodată poate să fie mai mult sau mai puţin greşită. Tocmai de aceea, atunci când deocamdată nu ne putem abţine să emitem judecăţi faţă de ceilalţi în anumite situaţii, trebuie să facem aceasta dând dovadă de mult bun simţ, umilinţă, luciditate, detaşare, înţelepciune, compasiune şi bunătate, urmărind pe cât posibil să ne manifestăm de fiecare dată într-o justă şi inspirată perspectivă divină.

După faptă, şi răsplată La ora actuală, în cadrul religiei creştine, omul zilelor noastre

respinge într-un mod direct şi uneori chiar vehement ideea că, într-o bună zi, atunci când va părăsi definitiv această lume (prin aşa-zisa moarte), va trebui totuşi să dea socoteală pentru viaţa sa, pentru faptele sale rele, pentru acţiunile răuvoitoare, pentru alegerile sale greşite, pentru intenţiile sale nefaste şi pentru deciziile sale care l-au făcut să păcătuiască. Din mărturiile excepţionale ce există la ora actuală, se ştie că multe dintre fiinţele umane care au avut întâlniri cu îngerii de lumină atunci când s-au aflat în stări de moarte clinică, de îndată ce s-au aflat faţă în faţă cu îngerul de lumină, acesta le-a pus o întrebare esenţială: „Ce-ai făcut cu viaţa ta?!”.

Pierderea deplină a credinţei şi a convingerilor ce existau anterior referitor la viaţa ce urmează după aşa-zisa moarte, combinată cu erodarea ideii de responsabilitate morală ce a apărut pe baza interpretărilor populare (în mod preponderent materialiste) ale teoriilor psihologice şi psihanalitice au contribuit la amplificarea şi apariţia unei stări de indiferenţă morală şi la pragmatismul din ce în ce mai accentuat ce există în zilele noastre. Din nefericire, la ora actuală, problemele morale, în măsura în care contează, sunt raportate numai la momentul prezent şi cel mai adesea sunt considerate ca fiind legate de fericirea personală. Ideea că ele ar putea fi totuşi raportate într-un mod transcendent la dimensiunea dumnezeiască sau că într-o bună zi (atunci când părăsesc definitiv această lume) oamenii vor fi chemaţi spre a fi determinaţi să accepte responsabilitatea pentru aceste decizii morale în prezenţa îngerului de lumină care este un mesager al lui Dumnezeu Tatăl cel Atotştiutor, Atotputernic şi Atotvăzător, este privită de mulţi dintre ei ca fiind o anatemă (osândire, pedepsire de către Biserică).

Totuşi dincolo de aparenţele care sunt cunoscute şi accesibile pentru fiinţa umană modernă, acest aspect este adevărat. Judecata indirectă a îngerului de lumină, cât şi aceea a lui Dumnezeu, sunt şi rămân de fiecare dată inevitabile după ce părăsim definitiv această lume. O astfel de judecată dreaptă ne aşteaptă atunci în mod inevitabil pe fiecare dintre noi. În faţa tendinţei moderne de a contesta sau de a lua în derâdere existenţa judecăţii viitoare cu care vom fi astfel puşi faţă în faţă, există o responsabilitate şi mai mare şi mai stringentă de a păstra şi de a aprecia aşa cum se cuvine aceste revelaţii care ne privesc pe noi, oamenii.

Judecata înţeleaptă pune accent pe împlinirea voinţei divine În Biblie, în textul Noului Testament, accentul este pus pe o

înţeleaptă judecată ce face parte din natura cea misterioasă a lui Dumnezeu Tatăl şi din activitatea Sa esenţială. Întocmai precum în revelaţiile ce sunt prezente în Vechiul Testament judecăţile pline de bunătate, înţelepciune şi iubire ale lui Dumnezeu nu sunt limitate la viitor, ci ele operează deja în viaţa fiinţei umane, chiar în vremea prezentă. O astfel de judecată divină este asociată chiar şi în prezent cu Iisus Christos, care manifestă deja judecăţile Tatălui Ceresc (Dumnezeu). Lumina cea tainică a cuvântului lui Dumnezeu străluceşte deja în această lume, prin intermediul revelaţiilor pline de înţelepciune ale lui Iisus şi ele sunt un sui generis far călăuzitor în experienţa morală a omului, ce este revelat în mod suprem de Dumnezeu Tatăl (prin intermediul cuvintelor lui Iisus Christos). Prin urmare, judecata critică, acuzatoare, pripită, superficială şi răuvoitoare a oamenilor atunci când deja este în acţiune (fiind proiectată asupra semenilor lor), reprezintă o eroare, iar prin astfel de fapte rele ei arată într-un mod indirect că „iubesc întunericul şi nu lumina dumnezeiască”.

Atunci când nu se pot totuşi abţine şi emit unele judecăţi referitoare la semenii lor, oamenii nu trebuie să piardă niciodată din vedere că întotdeauna, fără excepţie, temeiul unor astfel de judecăţi va trebui să fie răspunsul fiinţei umane faţă de realizarea Voii revelate a lui Dumnezeu. Prin urmare, atunci când oamenii nu se pot totuşi abţine şi se simt îndreptăţiţi să-i judece pe semenii lor, o astfel de judecată a lor va trebui să includă neapărat aproape întreaga gamă a experienţelor umane, aproape toate gândurile pe care acea fiinţă se presupune că le-a avut, precum şi toate intenţiile, cuvintele şi faptele pe care le-a săvârşit până atunci. O astfel de judecată cât mai justă a oamenilor va fi de o asemenea natură, încât va trebui să permită luarea în considerare a gradului diferit de cunoaştere a Voii lui Dumnezeu şi va trebui, prin urmare, să Sp

iritu

alita

te

Lohanul nr. 12 56implice o măsură diferită a capacităţii acelei fiinţe umane de a o împlini. Abia o astfel de judecată, care ia în considerare toate aceste aspecte despre care am vorbit aici, începe să fie o judecată ce se aseamănă într-o anumită măsură cu judecata ce este cu desăvârşire dreaptă, totală, imparţială şi plină de înţelepciune a lui Dumnezeu Tatăl. Ştiind toate acestea, merită să ne întrebăm: oare câte fiinţe umane de pe această planetă sunt la ora actuală capabile să manifeste o astfel de judecată ce se apropie asimptotic de judecata cea perfectă a lui Dumnezeu Tatăl?

Nu judecaţi, pentru a nu fi judecaţi! În lumina acestor revelaţii, putem în sfârşit să înţelegem

profunzimea şi înţelepciunea sfatului lui Iisus, care a spus: „Nu judecaţi niciodată (într-un mod critic, acuzator, superficial şi răuvoitor, n.n.) pentru a nu fi după aceea voi înşivă judecaţi în acelaşi fel. Luaţi aminte că întotdeauna exact în modul în care voi îi veţi judeca (într-un mod critic, acuzator, superficial şi răuvoitor, n.n.) pe ceilalţi, exact în acelaşi mod veţi fi voi înşivă judecaţi după aceea. Luaţi aminte că întotdeauna cu ce măsură îi veţi măsura voi pe ceilalţi, exact cu aceeaşi măsură vi se va măsura apoi şi vouă tot ceea ce veţi face. Rămâi acum o clipă şi gândeşte-te de ce oare eşti tu atât de pornit şi îndârjit ca să priveşti paiul ce se află în ochiul fratelui tău? Ai remarcat tu vreodată până astăzi bârna ce deja se află în ochiul tău? Întreabă-te oare de ce vrei tu să mergi la fratele tău şi să-i spui: «Lasă-mă să îndepărtez acest pai din ochiul tău»? Oare tu nu vrei să observi niciodată bârna ce deja se află în ochiul tău? Ipocritule, îndepărtează mai întâi bârna ce se află în ochiul tău şi apoi vei putea vedea totul suficient de clar pentru a merge să îndepărtezi apoi paiul din ochiul fratelui tău.” (Matei VII, 1-5).

Privind toate acestea dintr-un punct de vedere fundamental se poate spune că în realitate nu există justificare pentru fiinţa umană fără „fapte” (adică fără ascultarea atentă, umilă şi rodnică a lui Dumnezeu). O astfel de ascultare profund creatoare şi binefăcătoare ce implică să realizăm de fiecare dată Voia Tatălui Ceresc reprezintă temeiul pentru prezenţa fiinţei umane în ipostaza „celui drept” atunci când ea se află înaintea lui Dumnezeu. Este important să ne dăm seama că de fapt o credinţă chiar puternică în Dumnezeu fără fapte bune (sau, altfel spus, ce nu este însoţită aproape întotdeauna de fapte bune) este falsă, deoarece nu este cu putinţă să existe o credinţă puternică în Dumnezeu care să nu ne „încorporeze” totodată într-o enigmatică stare de comuniune cu El, cu toate implicaţiile radicale pe care acest aspect le prezintă pentru caracterul moral al aceluia care crede în Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, justificarea ce nu duce la sfinţire se dovedeşte că nu este nicidecum justificare. Altfel spus, fiecare dintre noi trebuie să dovedim fără încetare obârşia noastră nu numai prin aspiraţia frenetică, dar şi prin îndrăzneala noastră de a deveni şi de a fi sfinţi. Atunci când, la un moment dat, Iisus a fost întrebat: „Ce să facem ca să împlinim faptele care îi sunt plăcute lui Dumnezeu?”, Iisus a răspuns: „Fapta cea mai importantă pe care Dumnezeu v-o cere este aceasta: să credeţi cu tărie de nezdruncinat în El şi să-L iubiţi.”

„Aceluia căruia i s-a dăruit mult, apoi mult i se va cere” Prin urmare, realizarea Voii lui Dumnezeu pentru fiecare

dintre noi implică să recunoaştem, să acceptăm şi să respectăm poruncile Sale, legile Sale şi binele Său. A crede cu o tărie de nezdruncinat în Dumnezeu înseamnă, înainte de toate, să manifestăm intenţii binefăcătoare şi să facem apoi de fiecare dată faptele bune pe care Dumnezeu le cere. Faptele bune, ce se bazează întotdeauna pe intenţii benefice clare şi ferme, ale celor puri şi drepţi nu sunt niciodată acte întâmplătoare de bunăvoinţă. Ele sunt şi chiar rămân fapte bune prin intermediul cărora misiunea cea enigmatică a lui Dumnezeu în sfera acestei planete (Pământ) va fi ajutată, iar în felul acesta noi devenim „canale” tainice în şi prin care Dumnezeu se manifestă. Toate aceste fapte bune ale unei fiinţe umane vor face să se manifeste atât în universul ei lăuntric, cât şi prin ea, harul lui Dumnezeu care acţionează astfel în sfera umană, anihilând de fiecare dată răul şi promovând fără încetare binele dumnezeiesc. Există un germene de adevăr în afirmaţia plină de

înţelepciune: „O cunoaştere din ce în ce mai amplă şi profundă a lui Dumnezeu ce ni se oferă se îmbină apoi cu toate şansele şi darurile divine pe care le merităm şi implică să manifestăm o responsabilitate mult mai mare.”

Nu vă grăbiţi să judecaţi! În privinţa tuturor judecăţilor pe care le manifestă, fiecare

fiinţă umană este chemată să-L imite cât mai mult şi în permanenţă pe Dumnezeu Tatăl. Altfel spus, aşa cum Dumnezeu Tatăl este în permanenţă un perfect judecător, mereu drept, absolut imparţial, plin de înţelepciune, plin de compasiune, plin de bunătate, plin de iubire şi bun simţ, tot aşa şi oamenii care sunt înclinaţi să-i judece pe semenii lor, atunci când nu se pot abţine să emită judecăţi despre ceilalţi, trebuie să fie foarte atenţi şi să-şi dea seama că fiecare judecată pe care o manifestă implică totodată o mare responsabilitate şi tocmai de aceea li se cere ca întotdeauna, fără excepţie, să îi judece pe semenii lor cu bunăvoinţă, cu bun simţ, cu imparţialitate, cu responsabilitate, cu compasiune, cu îngăduinţă, fiind animaţi de spiritul unei stări de dreptate. Ei trebuie să-şi dea seama că, dincolo de aparenţe, judecăţile lor nu pot fi niciodată perfecte, pline de înţelepciune, complete şi pe deplin obiective.

Tocmai de aceea, ei trebuie să se abţină să emită judecăţi critice, acuzatoare, pripite, superficiale şi răuvoitoare, care pe deasupra nu pot fi definitive. Atunci când sunt tentaţi să emită judecăţi critice faţă de semenii lor ei trebuie să ştie că de fiecare dată (fără excepţie) o astfel de judecată (critică, acuzatoare, superficială şi răuvoitoare) îi expune să suporte implicit consecinţele pe care le merită. Tocmai de aceea, fiecare dintre cei care sunt tentaţi să emită astfel de judecăţi (critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoitoare) trebuie să-şi amintească imediat că acela care „seamănă în felul acesta «vântul» pe care implicit îl dirijează către aproapele său, va culege imediat după aceea în fiinţa sa furtună, iar ulterior va trebui să suporte (la momentul potrivit) «furtuna» pe care o va merita din partea semenilor săi, care vor fi tentaţi la rândul lor să acţioneze exact aşa cum el a acţionat cândva şi l-a judecat (într-un mod critic, acuzator, superficial şi răuvoitor) pe semenul său”.

Fiinţei umane i se cere să dea întotdeauna dovadă de mult discernământ, de înţelepciune, de profunzime şi să nu se pripească niciodată în a judeca într-un mod critic, acuzator, superficial şi răuvoitor, mai ales atunci când se simte tentată să condamne feluritele situaţii morale. O astfel de reuşită este un semn de adevărată maturitate lăuntrică, de înţelepciune şi de bun simţ. De mai multe ori în Biblie fiinţa umană este avertizată într-un mod clar şi categoric cu privire la consecinţele la care se expune atunci când îi judecă pe ceilalţi într-un mod critic, acuzator, superficial, pripit şi răuvoitor, fiind tentată să anticipeze judecata dumnezeiască finală. Tocmai de aceea, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că, în realitate, orice judecată umană este provizorie şi de cele mai multe ori ea poate fi parţială, în lumina judecăţii viitoare cea cu adevărat plină de înţelepciune a lui Dumnezeu.

La un moment dat, Iisus ne pune într-un mod ferm în gardă împotriva tuturor „judecătorilor improvizaţi” critici, acuzatori, superficiali şi răuvoitori ce îşi arogă dreptul de rosti fel şi fel de astfel de judecăţi împotriva aproapelui lor, fără a beneficia de majoritatea aspectelor de care Dumnezeu dispune. Tocmai de aceea Iisus ne avertizează să nu judecăm pentru că, afirmă el: „Exact cu ce judecată veţi judeca, cu aceiaşi judecată veţi fi judecaţi şi voi, şi cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi măsură vi se va măsura apoi şi vouă.” (Matei 7;1-2 Luca 6;37) .

Sp

iritu

alita

te

Aprilie 2010 57

Secretele comportamentului uman Alex Ionescu – Bucureşti Dacă vreţi să scoateţi mierea, nu răsturnaţi stupul Moto: „ Fiecare om care îmi iese în cale îmi este superior

într-o anumită privinţă. De aceea învăţ de la fiecare trecător.” Emerson

oi merge pe acest drum o singură dată, deci nu mă voi da în lături de la orice binefacere pe care pot să o aduc, sau orice lucru amabil pe care îl pot

rosti. Dacă amân sau neglijez să fac astfel, nu voi mai avea această şansă, căci nu voi mai trece pe aici.” - proverb

După cum se afirmă în tradiţiile spirituale, comportamentul nostru faţă de ceilalţi ar trebui să fie jalonat de cinci reguli de bază: non-violenţa, adevărul, non-posesivitatea, non-furtul şi înfrânarea. Chiar dacă sunt multe persoane care află de aceste aspecte, nu sunt prea multe cele care urmăresc să le aplice. De fapt, aceste rigori sunt doar nişte simple repere care să ne ajute să ne manifestăm cu adevărat ca nişte fiinţe umane, să manifestăm, în comportamentul nostru faţă de ceilalţi, lumina scânteii divine pe care o purtăm, să ne exprimăm de la nivelul sufletului, dând la o parte, cu ajutorul acestui cod moral, tot mărăcinişul construit de propriul ego, de propria minte, în ceea ce priveşte relaţionarea cu exteriorul. Ce ne spun aceste rigori, de fapt? Că ... nu are sens să fim violenţi faţă de ceilalţi pentru că nu aceasta este natura luminii divine, că trebuie să manifestăm adevărul pentru că el este lumina, să nu dorim mai mult decât ne trebuie şi să nu furăm de la ceilalţi pentru că nu vom străluci mai tare decât lumina pe care deja o avem în noi şi ... să avem control în manifestarea propriei naturi, arătând astfel supremaţia conştiinţei, a luminii din noi, asupra materiei şi energiei.

De respectarea legilor rutiere răspunde poliţia rutieră, de respectarea legilor administrative răspunde fiscul, de respectarea diferitelor legi în cadrul societăţii răspund anumite foruri, dar de respectarea acestor minime reguli cine răspunde? Răspunsul este simplu şi la îndemâna oricui: conştiinţa fiecăruia. Dumnezeu a lăsat o deplină libertate fiinţei umane, astfel că respectarea acestor rigori ţine doar de conştiinţa fiecăruia. Prin nerespectarea lor în timp, de-a lungul vremurilor, la nivel de mase au apărut multiplele sisteme de legi pentru toate domeniile, în diferitele societăţi. Iar toate aceste sisteme de legi au grijă ca, de fapt, fiinţa umană să revină la respectarea acelor minime rigori sau să nu le încalce, în niciunul din domeniile de manifestare exterioară. În ceea ce priveşte comunicarea interumană, din cele cinci reguli, nerespectarea non-violenţei şi a adevărului sunt cel mai uşor resimţite şi sancţionate de orice fiinţă umană. Fiecare dintre noi simţim când cineva ni se adresează pe un ton nepotrivit şi ne supărăm când nu ni se spune adevărul. Dar şi dacă ni se spune adevărul într-un mod nepotrivit, fără ca celuilalt să îi pese de ceea ce simţim, iarăşi nu ne este bine. La începutul secolului XX, Dale Carnegie a pus bazele unui curs practic de comunicare interumană care respectau, dintr-un bun simţ al relaţionării cu oamenii, aceste norme morale (fără a le expune într-un mod explicit). Una din lucrările desprinse din acest curs este „Secretele succesului. Cum să vă faceţi prieteni şi să deveniţi influent”.

Lowell Thomas, în introducerea la ediţia originală a volumului citat, a realizat o scurtă incursiune asupra modului în care a apărut acest fenomen educaţional: «Ce vor adulţii să studieze? Iată o întrebare importantă şi, pentru a răspunde, Universitatea din Chicago, Asociaţia Americană a Educaţiei Adulţilor şi Şcolile Unite YMCA au efectuat un sondaj de opinie pe o perioadă de doi ani. Sondajul a evidenţiat faptul că interesul fundamental al adulţilor este dirijat către sănătate. A mai dat la

iveală că pe locul al doilea în topul intereselor se află capacitatea sporită de a comunica cu ceilalţi. Nu vor să devină oratori, nici să asculte discursuri pompoase despre psihologie; vor sugestii simple, care pot fi aplicate imediat în afaceri, în contacte sociale şi acasă. (...) Căutând un manual, autorii sondajului au descoperit că nu fusese scrisă niciodată o carte de acest tip, care să-i ajute pe oameni să îşi rezolve problemele cotidiene în relaţiile cu ceilalţi. Frumoasă treabă! Sute de ani se scriseseră volume erudite ce aveau ca subiect greaca, latina şi matematicile superioare – subiecte care nu-l interesau nici cât negru sub unghie pe omul obişnuit. Dar nu exista nici măcar un rând scris despre subiectul despre care el era însetat să ştie mai multe, simţind o adevărată dorinţă pentru supraveghere şi sprijin în această direcţie. »

În continuare vom reda fragmente din lucrarea lui Dale Carnegie, aşa cum a fost ea scrisă, referitor la modalităţile armonioase de interacţiune cu oamenii, modalităţi care sunt în spiritul celor expuse în primul paragraf al articolului.

Cum să vă comportaţi în lume – tehnici fundamentale 1. „Dacă vreţi să scoateţi mierea, nu răsturnaţi stupul” Principiul nr. 1 – nu criticaţi, nu condamnaţi şi nu vă plângeţi. Critica este zadarnică pentru că îl plasează pe individ în

defensivă şi de obicei îl face să lupte pentru a se justifica. Critica este periculoasă pentru că răneşte orgoliul personal, lezează sentimentul de importanţă şi stârneşte ranchiuna.

B. F. Skinner, psiholog american care a trăit în secolul XX, a dovedit prin experienţele sale că un animal recompensat pentru bună purtare va învăţa mult mai rapid şi va reţine cu multă uşurinţă ceea ce învaţă, decât un animal pedepsit pentru greşeli. Studii ulterioare au arătat că aceleaşi concluzii se pot aplica şi în cazul oamenilor. Resentimentele provocate de critică pot demoraliza angajaţii, rudele şi prietenii, fără a ameliora situaţia care le-a provocat.

George B. Johnston din Enid, Oklahoma, era responsabil cu protecţia muncii la o companie de inginerie. Una din răspunderile sale era aceea de a verifica dacă angajaţii săi poartă căştile de protecţie când lucrează pe teren. El a declarat că ori de câte ori s-a confruntat cu cazuri în care muncitorii nu purtau căştile, i-a avertizat cu toată autoritatea investită prin lege că trebuie să respecte regulamentul. Ceea ce obţinea era o supunere posacă şi adesea, după ce el pleca, lucrătorii îşi scoteau căştile. Atunci s-a hotărât să se poarte altfel. În următoarea ocazie în care a surprins nişte muncitori fără căşti de protecţie, i-a întrebat dacă îi incomodează sau dacă nu li se potrivesc. Apoi, pe un ton glumeţ, le-a amintit că acea cască era proiectată ca mijloc de protecţie contra insultelor şi le-a sugerat să le poarte permanent la serviciu. A obţinut astfel o respectare mai atentă a regulamentului şi a evitat orice resentiment sau reacţie emoţională.

Dacă vrem să provocăm resentimente care vor dăinui zeci de ani (...) ajunge să ne complacem în a face cea mai neînsemnată critică – indiferent de cât de justificată ni se pare. Când avem de-a face cu oamenii trebuie să reţinem că nu ne aflăm în faţa unor făpturi logice. Ne aflăm în faţa unor făpturi emoţionale, clădite din prejudecăţi şi conduse de vanitate şi mândrie.

2. Marele secret al comportamentului uman Principiul nr. 2: fiţi drepţi şi sinceri în aprecieri! Unul din cei mai mari oameni de afaceri americani, cu un

salariu de mai bine de 1 milion de dolari pe an, era Charles Schwab – primul preşedinte al Companiei Americane de Oţel, fondate în 1921. Schwab nu avea pe atunci decât 38 de ani. Schwab spune că a fost plătit (cu 3000 de dolari pe zi) în mare parte pentru capacitatea sa de a colabora cu oamenii: «cred că puterea mea de a trezi entuziasmul oamenilor cu care lucrez este cel mai preţios capital al meu şi sunt convins că unicul mijloc de a descoperi ce e mai bun în oameni este prin aprecieri şi încurajări.»

Diferenţa între apreciere şi linguşeală este următoarea: prima este sinceră, cealaltă este din vârful buzelor. Ralph Waldo Emerson, eseist american din secolul al XIX-lea, afirma: «Folosiţi ce limbaj vreţi, dar nu exprimaţi niciodată altceva decât ceea ce simţiţi cu adevărat.»

„V

Psih

olog

ie

Lohanul nr. 12 583. Cine e în stare de asta are lumea la picioare. Cine nu, e condamnat la singurătate Principiul nr.3: stârniţi în ceilalţi o dorinţă vie! Aproape în fiecare vară mă duc la pescuit pe râul Maine. Mie

unuia îmi plac foarte mult căpşunile cu frişcă, dar mi-am dat seama că, dintr-un motiv bizar, peştilor le plac râmele. Deci când merg la pescuit nu mă gândesc la ce vreau eu, ci la ce vor ei. Nu am pus în cârlig căpşuni cu frişcă.

Deci, unica modalitate de a-i influenţa pe ceilalţi este de a vorbi despre ceea ce vor ei şi a le arăta cum pot să îşi îndeplinească dorinţele. Orice acţiune pe care aţi întreprins-o din clipa în care v-aţi născut a fost motivată de faptul că voiaţi ceva anume. Ce ziceţi de ocazia în care aţi donat o sumă însemnată Crucii Roşii? Da, nu există excepţie de la regulă. Aţi dat acei bani pentru că aţi dorit să daţi o mână de ajutor; doreaţi să faceţi ceva frumos, altruist, de esenţă divină. Dacă nu aţi fi preţuit acel sentiment mai mult decât vă preţuiaţi banii, n-aţi fi făcut donaţia.

În excepţionala sa carte „Arta de a influenţa conduita umană”, Harry A. Overstreet spunea: «Motorul acţiunii noastre este o dorinţă fundamentală pe care o resimţim şi cel mai bun sfat pentru cei care pretind să convingă, în afaceri, acasă, la şcoală sau în politică este: mai întâi de toate, stârniţi în ceilalţi o dorinţă vie. Cine e în stare de asta, are lumea la picioare. Cine nu, e condamnt la singurătate. »

Mâine veţi dori probabil să convingeţi pe cineva să facă ceva. Înainte de a vorbi, luaţi-vă răgazul de a vă răspunde la întrebarea: „Cum pot să trezesc în acest om dorinţa de a face acest lucru?” Această întrebare ne va împiedica să ne mai pripim în discuţii mărunte şi zadarnice despre propriile noastre dorinţe.

Henry Ford ne dă în final unul dintre cele mai bune sfaturi în arta delicată a relaţiilor interumane. El a spus: «Dacă există vreun secret al succesului, el rezidă în capacitatea de a înţelege punctul de vedere al celuilalt şi de a vedea lucrurile atât din perspectiva acestuia, cât şi din a dumneavoastră.»

Vorba dulce, mult aduce Se spune că faţa pe care o arătăm vieţii, aceea ne-o arată şi ea

nouă, ca într-o oglindă. E doar un feedback de care trebuie să fim conştienţi. Nu trebuie să ne supărăm că, spre exemplu, de cele mai multe ori dăm peste vânzătoare care nu au chef să ne servească, iar prietenul nostru întotdeauna are parte de o servire amabilă şi îndatoritoare, sau că se ţipă la noi fără niciun motiv, iar un amic are parte numai de vorbe frumoase şi cadouri. În tot ceea ce ni se petrece, zilnic, este prezent „pedagogul” de la şcoala vieţii care dă filă după filă din cartea noastră, a fiecăruia, şi care urmăreşte să ne înveţe nu regulile de gramatică sau matematici speciale ci ... cum ar vrea Dumnezeu să trăim. Doar suntem copiii lui, nu?Ce?Aţi uitat? Şi întrucât nu trăim în peşteri ci suntem nevoiţi să interacţionăm cu mulţi oameni în fiecare zi, cel mai bine ar fi ca această interacţiune să fie impregnată cu o aromă suavă şi luminoasă ca de primăvară, nu cu un cenuşiu aspru şi rece de iarnă. Formule standard precum: „mă scuzaţi că vă deranjez”, „aţi avea amabilitatea să...”, „vă rog frumos...”, „dacă nu vă supăraţi...”, „mulţumesc” sunt mici dovezi de politeţe care ung roţile maşinăriei monotone a vieţii de fiecare zi şi, pe deasupra, sunt dovezi de necontestat ale educaţiei noastre. Dale Carnegie a predat cursuri şi a scris cărţi care să înveţe oamenii sau să le readucă aminte despre acest mod frumos de a interacţiona unii cu ceilalţi. Redăm mai jos câteva modalităţi de a ne înfrumuseţa existenţa, printr-o interacţiune armonioasă cu semenii.

Şase modalităţi de a deveni agreabil (Extras din cartea lui Dale Carnegie: „Secretele succesului. Cum să vă faceţi prieteni şi să deveniţi influent”). 1. Faceţi aşa şi veţi fi primit cu braţele deschise pretutindeni – Manifestaţi un interes sincer faţă de cei din jur! De ce să citiţi într-o carte cum să vă faceţi prieteni? De ce să

nu studiaţi tehnica celui ce a reuşit să-şi facă cei mai mulţi prieteni din lumea întreagă? Cine e el? S-ar putea să-l vedeţi mâine trecând pe stradă. Când vă apropiaţi destul încât să-l observaţi, începe să dea din coadă. Dacă vă opriţi să-l mângâiaţi, o să sară în sus de bucurie ca să vă demonstreze cât de mult vă place. Şi ştiţi bine că

îndărătul acestor manifestări de afecţiune nu sunt motive ascunse, nu vrea să vândă proprietăţi imobiliare şi nici să vă ia în căsătorie. V-aţi gândit vreodată că singurul animal care nu trebuie să muncească pentru a supravieţui este câinele? Găina cloceşte ouă, vaca dă lapte, canarul cântă. Dar câinele îşi câştigă existenţa numai dăruindu-ţi iubire.

Când ducele de Windsor era Prinţ de Wales a avut planificat un turneu în America de Sud şi, înainte să plece, a petrecut luni întregi învăţând spaniola, ca să poată ţine discursuri în limba ţării; şi sud-americanii l-au iubit pentru asta.

În doar două luni puteţi să vă faceţi mai mulţi prieteni interesându-vă sincer de soarta lor – mult mai mulţi decât aţi putea obţine în doi ani străduindu-vă să-i faceţi pe alţii să se intereseze de soarta dumneavoastră. (...) Oricine poate obţine atenţia, timpul şi chiar cooperarea celor mai solicitate persoane doar prin manifestarea unui interes sincer faţă de ele. Dacă vrem să ne facem prieteni, atunci trebuie să fim dispuşi să îi ajutăm pe ceilalţi – asta cere timp, energie, altruism şi înţelepciune.

Alfred Adler afirma: „acela care îşi pierde orice interes în semenii săi şi îi loveşte cât mai mult posibil, se va izbi în viaţă de cele mai mari obstacole. În aceşti oameni prinde rădăcini resentimentul eşecului şi mulţi vor deveni nişte rataţi.”

Prin urmare, pentru ca ceilalţi să arate un interes sincer faţă de noi, trebuie mai întâi ca noi să manifestăm un interes sincer faţă de cei din jur (n.n.).

2. O cale simplă de a lăsa o primă impresie favorabilă – Zâmbiţi!! Preţul unui surâs: Nu costă nimic, dar oferă mult. Îi

îmbogăţeşte pe cei care îl primesc, fără a-i sărăci pe cei care-l oferă. Nu trăieşte decât o clipă, dar amintirea lui supravieţuieşte uneori o eternitate. Nimeni nu e atât de bogat încât să se poată descurca fără el şi nimeni atât de sărac după ce i-a cunoscut avantajele. Aduce fericirea în cămine, cultivă bunăvoinţa într-o afacere şi este parola prieteniei. Poartă odihna celor obosiţi, speranţa celor descurajaţi, lumina soarelui pentru cei trişti şi este cel mai bun antidot al Naturii pentru necazuri. Totuşi, nu poate fi cumpărat, cerşit, împrumutat sau furat, căci nu serveşte la nimic până nu este dăruit.

3. Numele cuiva este pentru el cea mai dulce muzică ce-i poate mângâia auzul. Dincolo de ceea ce ar putea fi la prima vedere acest principiu

– o tendinţă de a măguli orgoliul celuilalt, el ne invită la a acorda un profund respect fiinţei celuilalt (n.n.).

Mulţi oameni nu pot reţine nume pentru simplul fapt că nu investesc timpul şi energia suficiente pentru a se concentra, a-şi repeta şi a-şi întipări definitiv acele nume în memorie. Apoi îşi confecţionează scuze: sunt prea ocupaţi. Dar nu au, probabil, pe cap mai multe decât Frank D. Roosevelt; el şi-a folosit o parte din timp pentru a memora numele mecanicilor auto cu care a venit măcar o dată în contact. (...) De asemenea, Napoleon al III-lea, împăratul Franţei şi nepotul marelui Napoleon, se lăuda cu faptul că, în ciuda tuturor îndatoririlor sale regale, ţinea minte numele fiecărei persoane cu care se întâlnea.

Toate acestea cer timp dar, după cum spunea Emerson, „bunele maniere se clădesc din micile sacrificii”. Numele individualizează, creează unicitatea fiecăruia dintre noi.

4. Învăţaţi să conversaţi cu uşurinţă – Fiţi un bun ascultător. Încurajaţi-i pe ceilalţi să vorbească despre ei înşişi! Care este secretul misterios al unei întrevederi de succes? În

opinia lui Charles W. Elliot, decanul universităţii Harvard în perioada 1869-1909, „nu există niciun secret magic al unei întruniri de afaceri fructuoase... E foarte important să acordaţi atenţie exclusivă persoanei care vă vorbeşte. Nimic nu măguleşte mai mult decât asta.” Dar reamintim primul principiu – este important ca această atenţie pe care o acordaţi să fie sinceră! (n.n.)

Dacă vreţi să ştiţi cum să-i faceţi pe oameni să vă ocolească, să râdă de dumneavoastră pe la spate, şi chiar să vă dispreţuiască, iată reţeta: nu zăboviţi niciodată ascultându-i pe ceilalţi. Vorbiţi necontenit despre dumneavoastră. Dacă vă vine o idee în timp ce Ps

ihol

ogie

Aprilie 2010 59vorbeşte cineva, nu-l aşteptaţi să termine: interveniţi brusc şi întrerupeţi propoziţia exact la mijloc.

Oamenii care vorbesc doar despre ei înşişi, se gândesc doar la ei înşişi. Şi „cel ce se gândeşte doar la persoana sa”, spune dr. Nicholas Murray Butler – preşedintele Universităţii Columbia la începutul secolului XX şi laureat al premiului Nobel pentru pace (n.n.), „este iremediabil prost crescut. Nu are educaţie, indiferent de câtă instrucţie (studii) ar beneficia.”

Deci, dacă aspiraţi la statutul de bun vorbitor, fiţi un ascultător atent. Arătaţi-vă propriul interes, dacă vreţi să deveniţi interesant. Puneţi întrebări la care ceilalţi vor răspunde cu plăcere. Încurajaţi-i să vorbească despre ei înşişi şi despre împlinirile lor.

5. Cum să treziţi interesul în ceilalţi – modelaţi-vă discursul în funcţie de interesele interlocutorului dumneavoastră! Toţi cei care l-au vizitat vreodată pe Theodore Roosevelt erau

uimiţi de vastitatea şi diversitatea cunoştinţelor sale. Indiferent dacă musafirul era cowboy, maestru de călărie, politician din New York sau diplomat, Roosevelt avea mereu replica pregătită. Cum reuşea? De fiecare dată când avea să primească pe cineva, Roosevelt se culca târziu şi citea despre subiectul care ştia că îl interesa pe oaspetele său cel mai mult.

Să discuţi respectând interesele ambelor părţi e profitabil pentru toată lumea. Howard Z Herzig, director în domeniul comunicaţiilor, şi-a subordonat întraga activitate acestui principiu. Când a fost întrebat ce profit a avut, domnul Herzig a răspuns că nu doar că a primit răsplată de la fiecare persoană în parte dar, în general, fusese recompensat prin aceea că îşi îmbogăţea existenţa de fiecare dată când vorbea cu cineva.

6. Cum să câştigaţi simpatie instantaneu – Faceţi în aşa fel încât interlocutorul dumneavoastră să se simtă important şi fiţi sinceri în ceea ce spuneţi. Acest principiu al comportamentului uman este foarte vechi –

a fost predicat de Zoroastru, Confucius, Lao Ze, Buddha, Iisus – acesta l-a formulat sub forma unei învăţături: „poartă-te cu ceilalţi, aşa cum ai vrea ca ceilalţi să se poarte faţă de tine.” Nimeni nu doreşte o linguşire ieftină, dar oricine ar dori să audă o apreciere sinceră. Charles Schwab, primul preşedinte al Companiei Americane de Oţel, afirma: „aprobaţi cu însufleţire şi lăudaţi din belşug!” Cum? Când? Unde? Răspunsul este: mereu, pretutindeni.

Ceea ce se întâlneşte de multe ori este că adeseori cei ce dispun de cea mai nefondată justificare pentru un sentiment de împlinire îşi alimentează ego-urile cu un torent de agitaţie inutilă şi vanitate care provoacă dispreţ. Cum spunea şi Shakespeare: „...omul, trufaşul om/ În pânza de păianjen a puterii / ...Greşeşte atât de mult faţă de ceruri/ încât şi îngerii îi plâng trufia.”

Nu trebuie să aşteptaţi până când deveniţi ambasador în Franţa (...) ca să puneţi în practică această filozofie a aprecierii. Va face minuni pentru dumneavoastră aproape în fiecare zi. Adevărul de necontestat este că aproape toţi oamenii cu care ne întâlnim simt că ne sunt superiori într-o anumită privinţă şi o cale sigură spre inima lor este aceea de a-i face să înţeleagă, cu tact şi subtilitate, că le recunoşti sincer importanţa.

În loc de încheiere... Manifestând un interes sincer faţă de cei din jur, zâmbind,

reţinând numele celor cu care venim în contact, fiind un bun ascultător şi încurajându-i pe ceilalţi să vorbească despre ei înşişi, modelându-ne discursul în conformitate cu interesele interlocutorului şi făcând în aşa fel încât interlocutorul să se simtă important, fiind sinceri în ceea ce spunem adică, cu alte cuvinte, respectând cele şase modalităţi indicate de Dale Carnegie în lucrarea menţionată, cu siguranţă vom reuşi să ne bucurăm şi să ne îmbogăţim împreună cu ceilalţi, prin interacţiunea armonioasă reciprocă. Iar astfel, vom reuşi să respectăm şi să omagiem într-un mod simplu energia fundamentală care scaldă şi susţine acest univers, cea a iubirii. (n.n.)

Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre vâltori,/ unde nu ajung sorii,/ te-avânţi să culegi printre umbre/ bălaiul surâs al comorii. (Lucian Blaga – Iubire)

Apariţii uluitoare şi miracole

contemporane ale Fecioarei Maria Prof. Paul Matei - Bucureşti

na dintre cele mai cunoscute apariţii uluitoare ale Fecioarei Maria a avut loc în 1917 la Fatima, în Portugalia, unde s-a produs cel mai mare fenomen

supranatural declanşat în ultimele sute de ani pe această planetă. Puţini, în schimb au auzit măcar despre miracolul apariţiei mariale de la La Salette, un sătuc pierdut din Isère, Franţa. Motivul este în bună măsură, ca şi în cazul celui de-al treilea secret de la Fatima, legat de mesajul Fecioarei, care de data aceasta nu s-a sfiit să îi încondeieze pe ierarhii Bisericii pentru pierderea credinţei şi rătăcire. Revelaţiile Fecioarei fiind jenante, s-a preferat trecerea lor sub tăcere, spre „liniştea Bisericii“.

Mesajul transmis de Fecioara Maria la La Salette Contrar altor apariţii, precum cele de la Garabandal (despre

care vom vorbi în acest articol), sau de la Fatima, la La Salette Fecioara li s-a arătat copiilor fără a fi însoţită de îngeri, transmiţându-le un mesaj foarte cuprinzător, şocant prin duritatea sa, care ne apare ca o veritabilă dezvoltare a Apocalipsei Sfântului Ioan: „Căci iată Vremea vremilor, Sfârşitul sfârşitului. Biserica va fi întunecată, omenirea va rămâne fără grai. Dar iată-i pe Enoh şi pe Ilie insuflaţi de Duhul lui Dumnezeu. Ei vor predica cu ardoarea lui Dumnezeu [...]. Nenorocirea va veni asupra locuitorilor Pământului! Ei vor avea parte de războaie sângeroase şi de foamete, de ciumă şi de boli contagioase. Vor veni ploi cu o grindină înfricoşătoare pentru animale; tunete vor zgudui oraşele, cutremure vor înghiţi ţări întregi; se vor auzi voci în văzduh; oamenii vor ajunge să se dea singuri cu capul de pereţi, pe de o parte îşi vor dori moartea, pe de altă parte moartea le va fi un supliciu, sânge va curge în toate părţile. [...] Enoh şi Ilie vor fi martirizaţi. Roma cea păgână va dispărea. Foc din cer va coborî şi va arde trei oraşe. Întregul univers va fi cuprins de teroare.

Iată că vremea stricăciunii şi a pustiirii începe. Iată Fiara cu slujitorii ei, iată-l pe regele întunericului, care îşi spune Salvatorul lumii. El se va ridica plin de orgoliu în văzduh, pentru a urca până la ceruri. Va fi însă doborât de suflarea dumnezeiască a Arhanghelului Mihail şi va cădea. Pământul, care vreme de trei zile va fi într-o frământare şi prefacere continuă, îşi va deschide pântecele încins şi plin de flăcări. Împreună cu toţi ai săi, Satan se va prăvăli în hăurile veşnice ale iadului. Apoi, apa şi focul vor purifica Pământul şi vor mistui toate lucrările orgoliului omenesc. Şi totul va fi astfel reînnoit“.

Regăsim în tulburătorul mesaj divin de la La Salette multe elemente comune cu cele din alte profeţii ale Fecioarei. În plus, în cartea sa „Dezvăluirea Secretului de la La Salette“, Michelle Corteville reproduce un alt mesaj divin, din 1846, descoperit de el într-un dosar prăfuit din arhivele Vaticanului, în timp ce studia pentru teza sa de doctorat: „Va veni un pontif pe care nimeni nu-l aşteaptă. Va fi luat pe sus. Vor vrea să îl omoare. Dar nu i se va putea face nimic.“ Nu ne aflăm în faţa unei profeţii vaporoase şi enigmatice a lui Nostradamus, cu 10 sau 20 de semnificaţii posibile, ci în faţa unei fraze afirmative, clare, precise, despre un Papă „pe care nimeni nu-l aşteaptă“ şi care va face obiectul unei tentative de asasinat: „va fi luat pe sus, vor vrea să îl omoare“. Şi această prevestire datează din secolul al XIX-lea! Îl recunoaştem cu uşurinţă pe Ioan Paul al II-lea, primul Papă care nu a fost italian din 1523, care ar fi putut să cadă ucis de Ali Agca la 13 mai 1981, dată aniversară a apariţiei Fecioarei la Fatima. În mod semnificativ, exact în momentul în care Ali Agca a tras, Papa s-a aplecat dintr-o dată spre o fetiţă care flutura în aer o fotografie a Fecioarei de la Fatima, ceea ce l-a salvat. Dacă Fecioara de la La Salette ne-a oferit informaţii atât de precise cu 150 de ani înainte, trebuie încă de pe acum să luăm foarte în serios prevestirea despre vremurile din urmă şi întoarcerea profeţilor Ilie şi Enoh.

U

Spir

itual

itate

Lohanul nr. 12 60Adevărul despre ce s-a petrecut la La Salette Există la La Salette ceva misterios, ceva care nu poate fi

cuprins de mintea omenească. Dacă atunci când este vorba despre Lourdes, se simte forţa rugăciunilor şi mai ales profunzimea meditaţiilor şi a rugăciunilor aproape palpabile, la La Salette, totul pare învăluit în taină, fiind mai impersonal şi mai misterios în acelaşi timp. Prezenţa divină este mai ascunsă, locul fiind lipsit de fervoarea pelerinilor, de parcă i-ar îmbia la rugăciune numai pe cei cu vocaţia retragerii. Această biserică ridicată în vârful muntelui nu este decât prelungirea vizibilă a unei lumi de taină, ferită de privirile profanilor.

Profeţiile pe care Fecioara le-a făcut aici sunt foarte tranşante, astfel că preoţii, incomodaţi de ele, nici nu au consemnat în prospectele pentru pelerini ceva despre mesajul său apocaliptic. Aceste prospecte conţin informaţii doar despre faptul că Fecioara le apăruse, cu o coroană de trandafiri pe cap, celor doi mici păstori, cărora le-a cerut să nu spună prea multe despre această apariţie...

La Lourdes, la Paris, la Tre Fontane, scopul apariţiei Fecioarei este întotdeauna clar afişat fie pe altar, fie pe pereţii sanctuarului. La La Salette nu există nimic, în afara acestei fraze scoase din context pentru a culpabiliza ţăranii: „dacă recoltele se strică, este din cauza semenilor voştri“. Localnicii le reproşează preoţilor bisericii că nu spun tot adevărul despre ceea ce s-a petrecut şi că împiedică orice vizită oficială pentru a distrage atenţia. Roger Riviere, ghidul local, chiar afirmă: „Papa Ioan-Paul al II-lea a fost convins de consilierii săi să renunţe la hotărârea de a efectua un pelerinaj la La Salette, oficial din motive de securitate, dar neoficial din motive ideologice, pentru a nu înspăimânta miliardul de catolici care urmează îndeaproape deplasările sale şi care ar fi putut afla adevăratul mesaj de la La Salette.“ Se subînţelege că preoţii modernişti au făcut totul pentru a-l împiedica pe îndrăzneţul Ioan Paul al II-lea să viziteze La Salette aşa cum vizitase toate celelalte locuri în care Fecioara se arătase în viziuni, ceea ce ar fi atras, de facto, atenţia întregii prese mondiale asupra mesajului apocaliptic. Se ştie că Papa avea la început o devoţiune deosebită pentru Fecioară şi că a străbătut locuri chiar mai puţin cunoscute. Şi iată că pur şi simplu, responsabilii bisericii de la La Salette par să facă totul pentru a disimula adevăratul mesaj al Fecioarei Maria.

La Salette a devenit un semn al controversei Un capitol întreg din cartea lui Michelle Corteville despre

miracolul de la La Salette a fost consacrat pentru a evidenţia caracterul supranatural al apariţiei şi echilibrul psihologic al celor doi copii, în special cel al Melaniei, care a fost atât de împroşcată cu noroi de ierarhii francezi ai bisericii.[...] Se subînţelege, mesajul Fecioarei, tabu pentru catolici, a fost înăbuşit pentru că este incomod, neplăcut şi stânjenitor pentru ierarhi. Altfel, ce motiv ar exista pentru a fi aruncat un astfel de văl asupra acestei apariţii dumnezeieşti de către preoţii moderni, şi chiar de către preoţii de la La Salette, cei care administrează acest sanctuar? Ce anume deranjează atât de tare? Chiar supranaturalul? Cei doi copii şi-au descris viziunea prin cuvintele „O femeie din lumină“ care avea la gât o cruce pe care Hristos îşi mişca uneori faţa. Ei au relatat de asemenea că, de câte ori Iisus Îşi cobora capul, de atâtea ori îl ridica şi deschidea ochii pentru a-i privi.

Acuzaţia părintelui Bourmaud a rămas fără răspuns şi reprezintă ceva foarte grav. Părerea ierarhilor Bisericii este că ceea ce s-a petrecut atunci, în urmă cu 160 de ani, nu trebuie întotdeauna cunoscut de credincioşi, nici măcar în zilele noastre, căci ei ar putea pune întrebări stânjenitoare.

Tabloul acestei femei mai luminoase chiar decât Soarele, dar a cărei lumină dumnezeiască nu orbeşte, descrierea bunăvoinţei ei, a lacrimilor care i se prelingeau pe chip, căzându-i apoi în pliurile robei şi pe pământ, a mesajului său (de neînţeles pentru copii, dar teribil de clar pentru adulţi), toate acestea, dublate în plan concret de ţâşnirea unui izvor exact în locul în care ea a apărut, rămân coerente şi perfect corelate cu toate celelalte apariţii mariale, trecute şi viitoare. La La Salette, totul pare trist: mesajul este întristător, Fecioara este plină de compasiune şi plânge foarte mult în faţa copiilor, iar biserica este sumbră. Doar peisajul este magnific, şi un mister impalpabil şi dramatic pluteşte în aer, căci chiar şi pietrele de pe pământ par să păstreze pentru totdeauna amintirea lacrimilor vărsate de Fecioara Maria.

„Adevăratul secret“ de la La Salette este unul prea puţin ştiut de public: micuţa vizionară Melanie a trăit un calvar din cauza

mesajului. Studiul redactat de abatele Joseph Grumel, intitulat „Apocalipsa Maicii Domnului, secretul de la La Salette“, cuprinde următorul pasaj semnificativ: „La Salette a devenit un semn al controversei. O demonstrează încă şi astăzi. Actualii capelani ai sanctuarului păstrează o tăcere ipocrită asupra «secretului» încredinţat Melaniei, va să zică asupra esenţei mesajului, care ar putea fi intitulat «Apocalipsa Maicii Domnului». Acest text, care ar fi putut părea enigmatic altădată, a devenit un adevăr arzător, istoria şi timpul confirmându-i prevestirile în cea mai mare parte. De altfel, oricine cunoaşte Sfânta Scriptură poate să recunoască stilul vechilor profeţi, de la Iisus şi până la Apostoli, şi să confirme vechile previziuni despre tulburarea adusă lumii de târfa Babilonului: distrugerea şi dispariţia aşa-zisei noastre civilizaţii.“

La La Salette Vaticanul trece sub tăcere mesajul Fecioarei, dar recunoaşte autenticitatea apariţiilor La La Salette avem un amestec contradictoriu: pe de o parte,

Vaticanul trece sub tăcere mesajul Fecioarei, pe de altă parte, i-a recunoscut autenticitatea şi a permis construirea nu doar a unei simple biserici, ci chiar a unei bazilici. Aceasta arată că fenomenele supranaturale (vindecări spontane) care au avut loc aici, au fost analizate cu grijă, în pofida unei puternice opoziţii interne. De altfel, majoritatea previziunilor Fecioarei s-au împlinit, aproape la virgulă, aşa după cum subliniază această scrisoare în care episcopul Zola dă permisiunea de tipărire:

„Având în mâini manuscrisul Secretului de la La Salette de ceva timp, sunt martor al îndeplinirii previziunilor pe care le conţine; şi pot susţine aceasta acum în faţa lui Dumnezeu. Sunt încredinţat, aşadar, de autenticitatea revelaţiei datorită virtuţilor cunoscute ale preafericitei păstoriţe, dar şi prin asentimentul în acest sens al mai multor episcopi, şi mai ales prin îndeplinirea predicţiilor.

Chiar atât de încredinţat fiind, a trebuit să lupt împotriva propriilor mele judecăţi, care mă îndemnau să mă opun publicării Secretului. Atâta timp cât Preasfânta Fecioară şi-a manifestat voinţa în faţa Melaniei şi i-a permis să dezvăluie profeţia în anul 1858, eu, ca simplu om, nu mai puteam să-i interzic publicarea.“

La La Salette, secretul este dat Melaniei. La Fatima, secretul este dat Luciei. La Garabandal, secretul este dat Conchitei. De ce această nevoie ca Fecioara să încredinţeze secretele acestor copii clarvăzători, dându-le o dată anume pentru a le revela? Fără îndoială, pentru că, în inocenţa lor, aceşti copii nu puteau altera mesajul şi, în plus, pentru a atrage atenţia oamenilor, astfel încât să nu uite niciodată nici de La Salette, nici de Fatima, nici de Garabandal.

Iată cum prezintă tânărul Maximin decorul revelaţiei : „Pe 19 septembrie 1846, am văzut o Doamnă frumoasă. Noi

nu am spus niciodată că a fost Sfânta Fecioară, ci am vorbit întotdeauna despre o frumoasă Doamnă. Nu ştiam atunci dacă era Sfânta Fecioară sau o altă persoană. Acum însă, cred cu convingere că era Sfânta Fecioară“.

Secretul încrediţat Melaniei de către Fecioara Maria la La Salette Mărturia în manuscris a Melaniei este mai completă.

Cuvintele Fecioarei, pe care le reproducem mai jos, sunt usturătoare mai ales pentru preoţi, acuzaţi de toate relele, o acuzaţie care va apărea sistematic şi la Fatima, în Portugalia, şi la Garabandal, în Spania, şi la Akita, în Japonia:

„Melanie, ceea ce îţi spun acum nu va rămâne un secret pentru totdeauna; vei putea să îl faci public în 1858.

[În această parte, profeţia se referă la preoţi] Preoţii, slujitorii Fiului meu, datorită vieţii lor rele, datorită

necuviinţei lor şi a lipsei de credinţă în săvârşirea sfintelor taine, datorită iubirii de arginţi, onoruri şi plăceri, au devenit o cloacă a necurăţiilor. Da, faptele rele ale preoţilor cer răsplată pe măsură şi pedeapsa divină atârnă deasupra capetelor lor. Nenorocirea îi paşte pe acei preoţi şi pe acele persoane care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu şi care, prin păgânismul lor şi prin viaţa lor rea Îl răstignesc din nou pe Fiul meu! Păcatele celor care s-au consacrat anterior lui Dumnezeu strigă la cer şi cer pedeapsă şi iată că pedeapsa este la uşa lor, căci nu mai este acum aproape nicio fiinţă care să implore compasiunea şi iertarea pentru poporul său; nu mai sunt suflete generoase, nu mai există nimeni care să-I ofere Eternului sufletul său imaculat drept chezăşie pentru semenii săi. Sp

iritu

alita

te

Aprilie 2010 61[În această parte, profeţia se referă la Dumnezeu] Dumnezeu va lovi aşa cum nu a mai făcut-o până acum.

Nenorocirea va veni peste locuitorii Pământului! Dumnezeu îşi va revărsa întreaga mânie şi nimeni nu va putea să se sustragă de la responsabilitatea atâtor mârşăvii adunate. Căpeteniile, conducătorii poporului lui Dumnezeu au părăsit rugăciunea şi pocăinţa şi diavolul le-a întunecat minţile, ei au devenit acele stele rătăcitoare pe care balaurul cel de demult le va trage după sine cu coada pentru a le nimici. Dumnezeu îi va îngădui şarpelui să semene vrajbă printre guvernatori. Toate comunităţile şi toate familiile vor suferi sufleteşte şi trupeşte: Dumnezeu îi va lăsa pe oameni în seama propriului lor discernământ şi va revărsa asupra lor pedepse care se vor succeda mai mult de treizeci şi cinci de ani. Lumea este în pragul celor mai teribile calamităţi şi al unor mari evenimente. Oamenii vor fi mânaţi cu un toiag de fier şi vor bea din potirul mâniei lui Dumnezeu.

[În această parte, profeţia se referă la Papă] Vicarul Fiului meu, suveranul pontif Pius al IX-lea, să nu mai

părăsească Roma după anul 1859; dar, dacă va fi ferm şi generos şi dacă va lupta cu armele credinţei şi ale iubirii, atunci eu voi fi alături de el. Să nu se încreadă în Napoleon. Are un suflet prefăcut şi, când va vrea să fie totodată Papă şi împărat, îndată Dumnezeu îl va părăsi; el este vulturul care, dorind mereu să ajungă mai sus, va cădea sub sabia de care a vrut să se servească pentru a obliga poporul să i se supună.

[În această parte, profeţia se referă la Italia] Italia va fi pedepsită din cauza trufiei sale de a se răzvrăti

împotriva stăpânirii Domnului Dumnezeu; şi ea va fi lăsată pradă războiului, sângele va curge din toate părţile, bisericile vor fi închise sau profanate, preoţii şi credincioşii vor fi prigoniţi, vor fi ucişi şi chiar vor muri de o moarte crudă. Mulţi dintre ei îşi vor pierde credinţa, iar numărul celor care vor abandona adevărata credinţă va fi mare; printre aceştia vor fi chiar şi episcopi. Papa va trebui să se ferească de făcătorii de minuni, căci a venit timpul în care cele mai uimitoare miracole se vor petrece, pe pământ şi în văzduh.

[În această parte, profeţia se referă la diavol] În anul 1864, Lucifer împreună cu un mare număr de demoni vor

veni din infern: ei vor aboli credinţa puţin câte puţin, chiar în preoţi sau călugări, fiinţe care şi-au consacrat viaţa lui Dumnezeu. Demonii îi vor orbi într-o asemenea măsură încât, în lipsa graţiei divine, spiritul diavolesc al îngerilor căzuţi le va pătrunde fiinţa; mai multe curente religioase îşi vor pierde în întregime credinţa şi vor duce la pierzanie multe suflete. Cărţile rele vor împânzi pământul şi spiritele tenebrelor vor răspândi peste tot nepăsarea pentru tot ceea ce înseamnă slujirea lui Dumnezeu. Ei vor avea un foarte mare impact asupra naturii, vor exista chiar aşa-zise biserici puse în slujba acestor spirite. Unele persoane, chiar şi preoţi, vor fi purtate dintr-un loc în altul de către aceste spirite rele, ele nemaifiind ghidate de spiritul dumnezeiesc al Evangheliei, care este spiritul umilinţei, al milosteniei şi al râvnei pentru slava lui Dumnezeu. Vor fi înviaţi unii dintre cei morţi şi unii dintre cei drepţi.

[În această parte, profeţia se referă la pierderea credinţei din cauza preoţilor] Tot felul de aşa-zise minuni se vor produce peste tot, pentru

că adevărata credinţă s-a stins şi pentru că o lumină înşelătoare şi falsă se revarsă asupra lumii. Nenorocirea îi paşte pe prinţii bisericii, care nu se preocupă decât să adune bogăţii peste bogăţii, să îşi impună autoritatea şi să stăpânească plini de orgoliu. Vicarul Fiului meu va avea mult de suferit, deoarece, pentru o vreme, Biserica va fi supusă unor mari persecuţii; va fi vremea întunericului, Biserica va trece printr-o criză cumplită. Sfânta credinţă în Dumnezeu va fi uitată şi fiecare individ va vrea să se conducă el însuşi şi să fie superior semenilor săi. Vor fi abolite autoritatea civilă şi ecleziastică, ordinea şi dreptatea vor fi călcate în picioare; nu se vor vedea decât crime, ură, gelozie, minciună şi discordie, fără iubirea pentru patrie sau pentru familie.

[În această parte, profeţia se referă la un atentat la viaţa unui Papă] Sfântul Părinte va suferi mult. Voi fi alături de el până la sfârşit

pentru a-i primi sacrificiul. Răuvoitorii vor atenta de multe ori la viaţa sa, fără a reuşi să-i curme zilele, dar nici el şi nici succesorul său, care nu va domni pentru mult timp, nu vor vedea triumful Bisericii lui Dumnezeu.

[În această parte, profeţia se referă la separarea Bisericii şi a Statului] Guvernele civile vor avea toate aceleaşi intenţii, de a aboli şi

de a face să dispară orice principiu religios, pentru a face loc materialismului, ateismului, spiritismului şi tuturor viciilor. În anul 1865, urâciunea pustiirii se va instala în locurile sfinte. În mănăstiri, florile Bisericii vor putrezi şi Demonul se va face rege al sufletelor. Cei care sunt în fruntea comunităţilor monastice să fie preveniţi şi să aibă grijă pe cine primesc în obşte, pentru că Demonul îşi va folosi întreaga sa abilitate malefică pentru a introduce în ordinele religioase persoane care s-au dedat păcatului, căci haosul şi atracţia faţă de plăcerile carnale vor fi răspândite pe întreg pământul.

[În această parte, profeţia prevesteşte războaiele civile] Franţa, Italia, Spania şi Anglia vor fi în război. Sângele va

curge pe străzi, francezii se vor bate cu francezii, italienii cu italienii, apoi va izbucni un război general care va fi înspăimântător. Pentru un timp, Dumnezeu nu va mai vrea să audă nici de Franţa, nici de Italia, pentru că Evanghelia lui Iisus Hristos va fi complet nesocotită de oameni. Cei răi îşi vor desfăşura întreaga lor răutate. Omorurile şi masacrele se vor face până în pragul bisericilor.

[În această parte, profeţia descrie Apocalipsa] Încă de la prima lovitură a spadei sale fulgerătoare, munţii şi

pământul întreg vor tremura de spaimă pentru că fărădelegile şi crimele oamenilor vor fi strigătoare la cer. Parisul va fi ars, iar Marsilia înghiţită. Mai multe oraşe vor fi zdruncinate şi înghiţite de cutremurele de pământ, se va crede că totul este pierdut, nu se vor vedea decât omucideri, nu se vor auzi decât zgomotul armelor şi blasfemiile. Cei drepţi vor suferi mult, penitenţele şi lacrimile lor vor urca până la cer şi tot poporul lui Dumnezeu va cere iertare şi milă, vor cere ajutorul şi intervenţia mea. Atunci Iisus Hristos, printr-un act de justiţie şi de mare compasiune pentru cei drepţi, va porunci îngerilor Săi ca toţi duşmanii Săi să fie daţi morţii. Dintr-o lovitură, prigonitorii Bisericii lui Iisus Hristos şi toţi oamenii dedaţi păcatului vor pieri şi pământul va fi pustiit. Atunci se va face pacea şi reconcilierea lui Dumnezeu cu oamenii. Iisus Hristos va fi slujit, adorat şi slăvit. Compasiunea şi iubirea vor înflori peste tot.

[În această parte, profeţia se referă la timpul păcii] Noii regi vor fi braţul drept al Sfintei Biserici, care va fi

puternică, umilă, evlavioasă, săracă, zeloasă şi va urma virtuţile lui Iisus Hristos. Evanghelia va fi predicată peste tot şi oamenii vor face progrese mari în credinţă pentru că va fi unitate printre lucrătorii lui Iisus Hristos şi oamenii vor trăi cu frica lui Dumnezeu. Această pace printre oameni nu va fi lungă, 25 de ani de recolte bogate îi vor face să uite că păcatele lor sunt cauza tuturor suferinţelor care apar pe pământ.

[În această parte, profeţia se referă la un precursor al Anticristului] Un precursor al lui Anticrist, cu trupele sale din mai multe

naţiuni va lupta împotriva adevăratului Hristos, singurul Mântuitor al lumii; el va vărsa mult sânge, dorind să distrugă credinţa în Dumnezeu, pentru a fi el însuşi privit ca un Dumnezeu. Pământul va fi lovit de tot felul de plăgi, printre care ciuma şi foametea, care vor fi generale; vor fi o serie de războaie până la ultimul război, care va fi declanşat de cei zece regi ai Anticristului, care vor avea toţi acelaşi ţel şi vor fi singurii care vor conduce lumea. Înainte să se petreacă aceasta, va fi un fel de pace înşelătoare în lume. Oamenii nu se vor gândi decât cum să se distreze; cei răi se vor deda la tot felul de fapte păcătoase; dar copiii Sfintei Biserici, copiii credinţei, cei care mă urmează cu adevărat, vor crede în iubirea de Dumnezeu şi în virtuţile pe care le preţuiesc cel mai mult. Fericite vor fi sufletele umile conduse de Duhul Sfânt! Voi lupta alături de ele până când vor ajunge la maturitate.

[În această parte, profeţia se referă la răzbunarea naturii] Natura cere răzbunare pentru distrugerile oamenilor şi ea

freamătă de spaimă în aşteptarea a ceea ce trebuie să i se petreacă acestui pământ mânjit de crime. Să tremuri, Pământule, şi tremuraţi voi, cei care v-aţi făcut o profesie din a-L sluji pe Iisus Hristos, şi care în sinea voastră vă adoraţi doar pe voi înşivă, căci Dumnezeu vă va pune în mâinile duşmanilor Săi, pentru că locurile sfinte sunt Sp

iritu

alita

te

Lohanul nr. 12 62întinate; multe mănăstiri nu mai sunt casele Domnului, ci păşunile lui Asmodel şi ale alor săi.

[În această parte, profeţia se referă la Anticrist] Vor veni acele timpuri când se va naşte Anticristul dintr-o

evreică, o falsă fecioară care va fi în comuniune cu şarpele cel de demult, cu Necuratul; tatăl său va fi episcop; la naştere, va profera blasfemii, într-un cuvânt, va fi diavolul încarnat; va scoate strigăte înspăimântătoare, va face minuni, se va hrăni doar cu necurăţii... va avea fraţi care, chiar dacă nu vor fi ca el, demoni încarnaţi, vor fi copii ai răului; la doisprezece ani, se vor face remarcaţi prin biruinţele îndrăzneţe pe care le vor repurta. Curând, ei vor fi fiecare în fruntea unei armate, asistaţi de legiunile infernului.

[În această parte, profeţia se referă la schimbarea anotimpurilor] Anotimpurile se vor schimba, pământul nu va mai produce

decât fructe rele, astrele îşi vor pierde mişcările regulate, Luna va reflecta doar o slabă lumină roşiatică; apa şi focul vor provoca globului pământesc mişcări convulsive şi oribile cutremure de pământ, care vor înghiţi munţi, oraşe etc.

[În această parte, profeţia se referă la decăderea Vaticanului] Roma îşi va pierde credinţa şi va deveni sălaşul Anticristului.

Demonii aerului împreună cu Anticristul vor face mari minuni pe pământ şi în văzduh, iar oamenii vor deveni tot mai perverşi. Dumnezeu va avea grijă de slujitorii săi fideli şi de oamenii de bună credinţă; Evanghelia va fi propovăduită peste tot, toate popoarele şi toate naţiunile vor putea cunoaşte adevărul.

[În această parte, profeţia se referă la divina chemare a Fecioarei] Adresez o chemare urgentă Pământului; îi chem pe cei care

sunt adevăraţii ucenici ai Dumnezeului celui viu care stăpâneşte în Ceruri, îi chem pe adevăraţii slujitori ai lui Hristos care s-a făcut om, singurul şi adevăratul Mântuitor al oamenilor; îi chem pe copiii mei, adevăraţii mei devoţi, cei care mi s-au dăruit mie pentru ca eu să-i conduc la divinul meu Fiu, cei pe care îi port, ca să zic aşa, în braţele mele, cei care trăiesc în comuniune cu mine; în sfârşit, îi chem pe apostolii vremurilor din urmă, fidelii ucenici ai lui Iisus Hristos care au trăit în dispreţul lumii şi al propriei lor persoane, în sărăcie şi în umilinţă, în desconsiderare şi în tăcere, în rugăciune şi post, în curăţie şi comuniune cu Dumnezeu, în suferinţă şi necunoscuţi de lume. A sosit timpul ca ei să iasă la iveală şi să vină să lumineze pământul. Veniţi şi ridicaţi-vă, copiii mei dragi; sunt cu voi şi în voi, dacă credinţa este lumina care vă luminează în aceste zile ale nenorocirii. Fie ca zelul vostru să vă facă însetaţi de slava şi onoarea lui Iisus Hristos. Luptaţi, copii ai luminii, voi, puţinii care sunteţi; căci iată, vine Vremea vremilor şi Sfârşitul sfârşitului.

[În această parte, profeţia se referă la profeţii Enoh şi

Ilie] Biserica va fi întunecată, omenirea va rămâne fără grai. Dar

iată-i pe Enoh şi pe Ilie insuflaţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Ei vor predica cu ardoarea lui Dumnezeu şi oamenii de bună credinţă vor crede în Dumnezeu şi multe suflete vor fi mângâiate; ele vor face mari progrese prin puterea Duhului Sfânt şi vor condamna greşelile diabolice ale Anticristului.

[În această parte, profeţia se referă la Apocalipsă] Nenorocirea va veni asupra locuitorilor Pământului! Ei vor

avea parte de războaie sângeroase şi de foamete, de ciumă şi de boli contagioase. Vor veni ploi cu o grindină înfricoşătoare pentru animale; tunete vor zgudui oraşele, cutremure vor înghiţi ţări întregi; se vor auzi voci în văzduh; oamenii vor ajunge să se dea singuri cu capul de pereţi, pe de o parte îşi vor dori moartea, pe de altă parte moartea le va fi un supliciu, sânge va curge în toate părţile. Cine va putea birui, dacă Dumnezeu nu va scurta timpul încercărilor? Cu sânge, lacrimi şi rugăciuni, Dumnezeu se va lăsa înduplecat. Enoh şi Ilie vor fi martirizaţi. Roma cea păgână va dispărea. Foc din cer va coborî şi va arde trei oraşe. Întregul univers va fi cuprins de teroare şi mulţi vor fi înşelaţi, pentru că nu L-au adorat pe adevăratul Hristos care trăia printre ei.

[În această parte, profeţia se referă la vremurile din urmă, la cele trei zile de prefaceri şi la Sfântul Arhanghel Mihail] A venit timpul; Soarele se întunecă; credinţa este singura care

va supravieţui. Iată că vremea stricăciunii şi a pustiirii începe. Iată Fiara cu slujitorii ei, iată-l pe regele întunericului, care îşi spune Salvatorul lumii. El se va ridica plin de orgoliu în văzduh, pentru a urca până la ceruri. Va fi însă doborât de suflarea dumnezeiască a Arhanghelului Mihail şi va cădea. Pământul, care vreme de trei zile va fi într-o frământare şi prefacere continuă, îşi va deschide pântecele încins şi plin de flăcări. Împreună cu toţi ai săi, Satan se va prăvăli în hăurile veşnice ale iadului. Apoi, apa şi focul vor purifica Pământul şi vor mistui toatelucrările orgoliului omenesc. Şi totul va fi astfel reînnoit: Dumnezeu va fi slujit şi slăvit.“

Mesajul de la Fatima a fost o confirmare a celui de la La Salette Din câte am putut vedea până acum, acest text este într-

adevăr asemănător cu textul secretului de la Fatima, atât cât l-a explicat părintele Malachi Martin. De asemenea, este similar cu mesajul de la Akita. Regăsim aceleaşi teme, aceleaşi avertismente, şi înţelegem că ierarhii Bisericii nu au putut să suporte criticile tranşante la adresa lor, dar nici aceste prevestiri de o mare limpezime ale unui eveniment apocalipitic de natură celestă. Dacă analizăm apariţiile Fecioarei de la Fatima, Garabandal, Akita şi Betania, mesajul este esenţialmente identic cu cel de la La Salette.

Într-o lucrare foarte mică, dar cu totul deosebită, „Secretul de la Fatima dezvăluit în 17 ianuarie 1963“, un fascicul de doar 48 de pagini scris de abatele Aithofer, confesorul unei stigmatizate, acesta afirmă că puţini au înţeles mare lucru din mesajul dezvăluit micuţei Melanie. Astfel, conştient de dificultatea multora de a înţelege mesajul divinei apariţii, acest preot nu a încetat să se roage Fecioarei, cerându-i să-l lumineze asupra „textului-fluviu al secretului de la La Salette“. Abatele Aithofer consemnează în cărticica sa: „Fecioara a binevoit să-mi răspundă la toate întrebările pe care i le-am adresat prin intermediul sufletului său privilegiat, a cărui identitate nu sunt autorizat deocamdată să o dezvălui. Acest document a fost adus la cunoştinţa a 25 de persoane pe 2 decembrie. Într-un anume fel, Preasfânta Fecioară l-a semnat atunci ea însăşi, obţinând de la divinul său Fiu un miracol euharistic extraordinar, care a fost săvârşit asupra a trei ostii (ostia este împărtăşania sau pâinea euharistică), care au fost picurate cu preţiosul sânge în momentul sfinţirii, şi aceasta în prezenţa a 25 de martori. Astfel, ea a dorit să se adreseze inimilor copiilor săi aflaţi în pericol, înainte să fie prea târziu.“

În esenţă, Fecioara a explicat în 1962, prin intermediul acestei stigmatizate, că mesajul de la Fatima a fost, într-adevăr, o confirmare a celui de la La Salette, „căci de când oamenii şi clerul au mărit cloaca necurăţiei... Biserica se află la o răscruce: ori va merge spre pierea sa, ori îşi va regăsi calea pe care nu ar fi trebuit să o părăsească niciodată. [...] Satan va face totul pentru ca oamenii să nu afle acest mesaj“.

Practic, la Fatima omenirea a primit esenţa mesajului de la La Salette. Pentru cei care vor explicaţii suplimentare, celebra stigmatizată italiană Tereza Musco a lăsat o adevărată comoară, în jurnalul său intim (de la vârsta de 8 ani!!!). La data de 3 ianuarie 1952, ea şi-a notat viziunea Fecioarei, care i-a vorbit despre Fatima cu 8 ani înainte de 1960, anul în care al treilea secret revelat sorei Lucia de către fecioară trebuia făcut public:

„Vreau să-ţi spun că lumea este pervertită. Am apărut în Portugalia, unde am lăsat mesaje, dar nimeni nu m-a ascultat; am apărut la Lourdes, la La Salette, dar foarte puţine inimi împietrite s-au înmuiat. Ţie însă vreau să-ţi spun atâtea lucruri care îmi mâhnesc Inima. [...] Acum o să-ţi vorbesc despre cel de-al treilea secret pe care i l-am încredinţat Luciei, la Fatima. Pot să-ţi spun că el a fost deja citit, dar nimeni nu a suflat o vorbă despre el.“

Gabriel Roschini (unul dintre cei mai reputaţi mariologi ai secolului XX) povesteşte că Fecioara Maria i-a prezis Terezei Musco călătoria Papei Paul al VI-lea la Fatima. Fecioara i-a spus Terezei, cu anticipaţie, că acesta va invita toată lumea la rugăciune şi la penitenţă, dar a încredinţat-o că Papa nu va îndrăzni nicidecum să le vorbească despre secret, pentru că este „înspăimântător“:

„Omenirea“, i-a explicat Terezei într-o viziune Fecioara Maria, „se îndreaptă vertiginos spre un mare dezastru... Populaţia este din ce în ce mai rătăcită... Focul şi fumul vor învălui întreaga lume. Valurile oceanelor vor deveni foc şi vapori. Valurile înspumate se vor ridica, vor acoperi Europa şi vor transforma totul

Spir

itual

itate

Aprilie 2010 63într-o lavă de foc, milioane de adulţi şi copii vor pieri în acest foc, şi cei rari care vor scăpa îi vor invidia pe cei morţi. Pentru că în orice parte vor privi, nu vor vedea decât sânge, morţi şi ruine, în lumea întreagă.“

În aceste condiţii, dată fiind gravitatea mesajului, chiar dacă omeneşte putem înţelege o parte dintre motivele pentru care Vaticanul a păstrat tăcerea asupra celui de-al treilea secret de la Fatima, astăzi a sosit vremea ca cel de-al treilea secret încredinţat Luciei să fie făcut cunoscut tuturor.

Apariţiile Fecioarei Maria la Garabandal, în Spania Părintele Malachi Martin a rezumat situaţia actuală în in-

terviul său din 1998: „Întrucât secretul de la Fatima nu a fost reve-lat în 1960, Fecioara a apărut la Garabandal, în Spania, pentru a-l face public în modul său propriu [...] Vedeţi, dacă Vaticanul ar re-vela secretul, bisericile s-ar umple imediat de credincioşi în ge-nunchi.“ Şi pentru a pregăti decorul, tot Sfântul Arhanghel Mihail a fost trimis în Spania, exact ca şi la Fatima. Amintiţi-vă că tot Sfântul Arhanghel Mihail este cel care va înfrunta legiunile de în-geri răzvrătiţi într-o bătălie care nu a avut loc încă, şi totuşi este mai celebră decât toate. Acest paradox este extraordinar! Deci, când Fecioara apare în compania Arhanghelului Mihail, aceasta se poate interpreta: „Atenţie, nu-i de glumă!“. Şi la Garabandal, apariţia sa a lăsat o amprentă de neşters, chiar dacă evenimentul nu a fost recunoscut de Vatican. Dar acesta nu va recunoaşte niciodată apariţia de la Garabandal, aşa cum nu va dezvălui nici întregul conţinut al celui „de-al treilea secret“. Roma i-a interzis, de asemenea, timp de zece ani misticului Padre Pio să mai apară în public! Prea mult supranatural i-a jenat întotdeauna pe marii prelaţi gătiţi în veşmintele lor pline de panglici. De exemplu, cu ocazia călătoriei sale la Fatima, Papa Paul al VI-lea a umilit-o în public pe sora Lucia, o vizio-nară autentică aflată în comuniune aproape permanentă cu Dumnezeu, care îi ceruse cu umilinţă să fie primită în audi-enţă... Cât despre preoţii moderni, pentru ei miracolele nu există decât pe hârtie. De aceea, faptul că Arhanghelul Mihail ar putea merge în persoană la Fatima sau la Garabandal pentru a pregăti copiii să „o vadă“ pe Fecioara Maria, pulverizează în-treaga teologie absconsă care le este pre-dată la seminar. Această posibilitate nu a fost niciodată explicată în cărţile lor de dogmatică. Iar la Garabandal, Fecioara s-a manifestat din plin: supranaturalul a fost acolo înmiit. Este extraordinar faptul că numeroase scene au fost fotografiate şi filmate – e drept, cu tehnica anilor ’60 – dar totuşi au fost imortalizate. Imaginile cu copiii intrând spontan în extaz sunt de-a dreptul uluitoare!

Apariţiile îngerului Dar să spunem câteva cuvinte despre Garabandal. Acest sătuc

uitat de lume, aflat în mijlocul „ţării nimănui“ – aşa cum Fecioara ne-a obişnuit deja – cuibărit pe o colină la 500 m altitudine şi în care sălăşluiau doar vreo 70 de suflete (precum Nazaretul odinioară) – se găseşte la 4 ore distanţă de Bilbao, în nord-vestul Spaniei. Locuitorii erau agricultori sau crescători de vite, iar caprele stăteau în casă laolaltă cu oamenii. Nu exista telefon şi nici televiziune. Viaţa se legăna alene între slujbele de duminică şi ritmurile păstoritului. În ziua de duminică, 18 iunie 1961, patru fetiţe de 11-12 ani, Jacinta, Mari-Cruz, Conchita Gonzales şi Mari-Loli Mazon, s-au dus să se joace pe o potecă străjuită de meri. Deodată, s-a auzit un zgomot ca un tunet. Fetiţele privesc cerul şi nu văd niciun semn de furtună. Atunci, ele se sperie şi o iau la fugă. Câteva clipe mai târziu se opresc şi, liniştindu-se, reîncep să se joace. Între timp, Conchita cade brusc în genunchi. Celelalte fetiţe o privesc, încearcă să o ridice şi, nereuşind, decid să meargă să o anunţe pe mama ei că a făcut o „criză de nervi“. Dar imediat, cad şi ele în genunchi, când descoperă ceea ce Conchita văzuse deja:

îngerul. Cele patru povestesc entuziasmate că el era „îmbrăcat cu un veşmânt albastru, lung, fără centură... Aripile roz, luminoase, erau destul de mari, foarte frumoase. Chipul său era nici alungit, nici rotund, nasul era foarte frumos, ochii negri, iar tenul era mat. Mâinile erau foarte fine, unghiile tăiate, picioarele invizibile. Părea să aibă opt sau nouă ani. Atât de tânăr, şi totuşi dădea impresia unei forţe invincibile!“. Îngerul dispare fără să spună nimic.

Când îşi revin, fetiţele se privesc una pe cealaltă fără să înţeleagă nimic şi se grăbesc spre sat, pentru a se ascunde. Mai întâi vor să se refugieze în biserică, dar nu îndrăznesc să intre, aşa încât se ascund în spatele capelei şi încep să plângă. Ceilalţi copii le întreabă ce s-a petrecut şi, treptat, vestea se răspândeşte. Bineînţeles, povestea ia amploare până când se ajunge la un înger mare cât un avion. Puţini săteni le dau crezare. Totuşi, îngerul revine trei zile mai târziu, pe 21 iunie. De data aceasta, cele patru fetiţe sunt urmărite de către curioşi, printre care şi preotul satului. Îngerul apare brusc şi imediat urmăritorii sunt şi ei proiectaţi în supranatural: ei remarcă, spre exemplu, că chipurile lor au devenit albe, aproape strălucitoare, iar capetele sunt răsturnate pe spate brusc, ca şi cum cineva i-ar fi tras brusc de păr.

Îngerul anunţă apariţia Fecioarei Maria Atunci, fetele încep să umble fără să clipească şi fără să-i

vadă pe martorii apariţiei, ceea ce din punct de vedere practic este uimitor. Un alt fenomen neobişnuit: mişcările lor sunt perfect coordonate, ca într-un spectacol. Îngerul, la fel de tăcut, dispare, dar revine a doua zi. Mulţimea din jurul fetiţelor creşte neîncetat, iar scepticii îşi fac o plăcere deosebită din a dovedi celorlalţi că nu este vorba decât despre o mare mascaradă. Dar, de îndată ce îngerul soseşte, fetele „dispar“, sunt purtate într-o altă lume, în extaz. Medicii le ciupesc, le trec flăcări prin faţa ochilor, le împing etc., fără ca vreuna dintre ele să reacţioneze în vreun fel. Ele intrau atunci într-o stare cataleptică. Într-unul dintre documentele filmate, trei medici încearcă să o ridice pe Jacinta, fetiţa înaltă de un stat de palmă şi necântărind mai mult de 30 de kilograme. Nici gând să reuşească! În acea stare, fetiţa era grea ca o stâncă. În schimb, mai târziu, când erau împreună cu Sfânta Fecioară, fetiţele se ridicau una pe alta pentru a ajunge să o îmbrăţişeze, ca şi cum nu ar fi fost mai grele decât un pisoi, aşa cum se vede în unele fotografii de epocă. Evident, întreaga regiune îşi dădea deja întâlnire cu fetiţele şi peste 200 de persoane vedeau „luminozitatea“ Arhanghelului, care rămânea uneori câte două ore. Când ieşeau din starea de extaz,

fetiţele credeau că aceasta nu a durat mai mult de două minute. Îngerul nu spunea niciodată nimic, doar se mulţumea să surâdă şi le modifica percepţia temporală. În fine, pe 1 iulie, el le-a vorbit pentru prima oară şi le-a întrebat: „Ştiţi de ce vin eu la voi?“. Fetele l-au privit înmărmurite. „Pentru a vă anunţa că mâine, duminică, Sfânta Fecioară vă va apărea sub înfăţişarea de Fecioară a Carmelului“.

Îngerul li se arătase mai întâi mai multe zile fetelor doar pentru a le obişnui cu viziunile şi pentru a atrage atenţia satului. În ziua anunţată de către Arhanghelul Mihail, Garabandal număra mai mulţi curioşi decât locuitori.

Este una dintre rarele apariţii angelice din istoria umanităţii în care un înger anunţă un miracol dinainte, menţionând şi ziua precisă. Este deci, într-un fel, o reluare a evenimentului de la Fatima, unde Arhanghelul Mihail oferise, de asemenea, copiilor taina împărtăşaniei (aşa cum se prezintă în filmul lui Daniel Costelle). În acelaşi timp, este poate prima dată când un înger face un miracol public cu ocazia unei apariţii a Sfintei Fecioare. Arhanghelul Mihail s-a ţinut de cuvânt: a doua zi, spre ora şase seara, Fecioara a apărut însoţită de doi îngeri. Primul era Mihail, dar „celălalt nu ştim cine era; el era îmbrăcat precum Arhanghelul Mihail şi îi semăna ca un frate geamăn“. Fratele Paul Marie Sp

iritu

alita

te

Lohanul nr. 12 64remarcă, în lucrarea sa, „Des apparitions de Garabandal“ („Apariţiile de la Garabandal“) că „nu se poate vorbi despre autosugestie. Pe de o parte, fetele nu auziseră niciodată despre apariţiile de la Fatima, iar pe de altă parte, reprezentările moderne ale Fecioarei Carmelului, foarte numeroase în Spania, nu seamănă deloc cu viziunile fetelor. Ea este reprezentată de obicei îmbrăcată în brun, cu un voal alb sau negru, precum carmelitele sau, uneori, este îmbrăcată în roşu şi poartă un voal alb sau albastru. Din acest punct de vedere, viziunea lor este perfect originală, şi, totodată, este conformă cu vechile reprezentări ale Fecioarei Carmelului din iconografia tradiţională, pe care fetele nu aveau de unde să le cunoască“. În plus, în 1961 satul era izolat de lume şi nu dispunea încă de telefon sau de electricitate.

Sunetul suprem al actului creator divin

Ing. Dan Bozaru – Iaşi Ştiinţa actuală ne prezintă începuturile lumii, actul

creator propriu-zis, ca fiind Marea Explozie Iniţială (Bing Bang), recunoscând însă şi limitările acestei concepţii tributare dogmei materialiste; în primul rând, discontinuitatea în punctul de origine al exploziei şi unele atribute ale acesteia, care nu pot fi explicate decât prin acceptarea unei Realităţi Divine Supreme care a generat aşa-zisa „explozie”.

n termenii tradiţiei spirituale însă această extraordinară şi aproape inimaginabilă „explozie” este asimilată în mod firesc şi unui sunet suprem şi primordial, care trebuie să

îmbrace şi el caracteristicile aparent antagonice ale Totului, ale Întregului. Astfel, sunetul iniţial şi suprem, Sunetul Divin Primordial, este în realitate identificat cu însuşi Logosul Divin Creator, Cuvântul Suprem al Începutului din Evanghelii (Ioan, 1-1) care, în transcendenţa lui ce cuprinde sintetic infinite potenţialităţi creatoare, semnifică Liniştea şi Tăcerea Divină Absolută. Din această perspectivă, materia ulterior obiectivată ne apare precum un mit sau, oricum, lipsită de veracitatea esenţei divine primordiale, infinit de subtile şi atotcuprinzătoare. Pentru ca acest act al creaţiei să subziste, nu este însă de ajuns ca Fiinţa Divină Supremă să-l manifeste o dată, la începuturi, după care să-l abandoneze; este ca şi cum ne-am închipui că, suflând o singură dată în flaut, acesta va continua să cânte singur în eternitate, în timp ce noi ne-am putea preocupa de alte lucruri. Fiind însăşi esenţa şi raţiunea de a exista a acestei Creaţii, Divinul participă continuu, fără încetare, la actul creator care este perfect şi armonios conceput ca o inefabilă muzică divină eternă şi plină de iubire.

Epopeea muzicală a fiecărui om Sintetizând la nivel microcosmic ideea şi particularităţile

acestei „muzici divine universale”, umanitatea a utilizat muzica în toate timpurile şi epocile cunoscute pentru a vindeca, a calma, a relaxa şi a consola suferinţele şi durerile omeneşti şi pentru a ridica sufletul uman către înălţimile divine. Pentru un suflet aflat în căutarea Adevărului, aceasta a devenit un fel de „filosofie naturală a transfigurării”, deoarece el trebuia să alchimizeze „cadavrul lumii”, după spusele Sfântului Apostol Toma, „în nectarul nemuririi şi al cunoaşterii supreme”. Această veritabilă transmutaţie se realizează însă treptat, deoarece adeptul porneşte de la o bază energetică „sonoră”, altfel spus, de la o vibraţie particulară relativ joasă care – transpusă în termeni muzicali – ar apărea, de pildă, ca o partitură obositoare, plină de disonanţe şi stângăcii armonice. „Epopeea muzicală” a fiecărui individ începe de fapt de la stadiul de fetus, pentru care lichidul amniotic reprezintă spaţiul oceanic şi matriceal în care şi prin care el comunică cu exteriorul. Limbajul utilizat este precum o undă, o maree, o mişcare continuă aparent fără de sfârşit, prin care se naşte

o dorinţă insaţiabilă de a cunoaşte şi de a participa. Din perspectivă ontologică, acesta este eternul început divin creator, reeditat în mic, mereu şi mereu în cazul fiecărei fiinţe umane încarnate, ce trece astfel prin stadiul incipient al devenirii macrocosmice. Tot ceea ce se transmite iniţial fetusului aflat în sânul materiei amniotice ajunge la acesta într-o formă alterată de filtrul materiei, al limitelor corporale şi al destinului acelui spirit încarnat. Este ca şi cum am asculta o muzică divină, celestă dar, simultan, peste aceasta s-ar suprapune zgomote puternice de ciocane lovind fierul, motoare ambalate, voci amestecate, aşa încât se mai pot auzi doar frânturi ale acelor armonii divine perfecte, care totuşi vor continua să existe în eternitate. Toate aceste „impulsuri” sonore diferite reprezintă caracteristici individuale ale Sunetului Divin Suprem şi , întrucât sunetul reprezintă în fapt o energie subtilă având o anumită frecvenţă de vibraţie, aceste energii subtile sonore se vor combina la nesfârşit pentru a găsi „formula melodiei perfecte” şi nemuritoare a sufletului pe deplin realizat spiritual. Dacă fiecare ,,impuls” corespunde unei anumite ,,melodii” individuale, atunci înseamnă că toate semnalele sau pulsiunile neurofiziologice, toate stările şi sentimentele umane, emoţiile, percepţiile, dorinţele individului alcătuiesc un ansamblu complex, înţeles ca ,,muzica” proprie corpului său. Astfel, fiecărei respiraţii, fiecărei tendinţe sau necesităţi umane îi corespunde, am putea spune, o melodie aparte, uneori chiar o întreagă simfonie sau doar simple acorduri armonice subtile, prefigurări în plan uman ale energiilor subtile ale vibraţiilor sonore universale, deoarece fiecărei astfel de pulsaţii din existenţa omului îi corespunde un sunet, o culoare, o plantă, un organ etc.

Corpul şi psihicul fiinţei umane sunt ,,modelate” de vibraţiile sonore Aşadar, vibraţiile sonore care însoţesc practic orice tip de

manifestare macro sau microcosmică, fie că sunt audibile sau nu urechii umane, influenţează în cel mai înalt grad activitatea şi viaţa oricărei fiinţe. Studiile şi experimentele ştiinţifice efectuate au confirmat faptul că urechea, ca organ al percepţiei auditive, nu îşi asumă doar funcţia acestei percepţii vibratorii, ci are, de asemenea, capacitatea de a selecţiona sunetele înconjurătoare, astfel încât vibraţiile sonore adiacente sunt receptate de toate celelalte părţi ale corpului, influenţându-le corespunzător. Dacă aceste vibraţii subtile sonore prezintă anumite caracteristice benefice, atunci întregul corp şi chiar creierul fiinţei umane, acolo unde sunt prelucrate şi ,,traduse” toate tipurile de informaţii, vor fi profund stimulate şi energizate. Intuind acest adevăr, binecunoscutul compozitor şi interpret american de muzică electronică Steven Halpern afirma într-unul din interviurile sale: ,,Corpul nostru posedă un anumit număr de canale energetice subtile care sunt, am putea spune «programate în avans», prin intermediul cărora noi identificăm şi recunoaştem toate senzaţiile agreabile care ne apar. Astfel, unele combinaţii melodice şi ritmice prezintă o clară acţiune biologică, determinând organismul nostru să se confrunte cu o stare mai armonioasă şi mai bună decât alte tipuri de trăiri”. Deloc întâmplător, Steven Halpern este unul dintre autorii de muzică electronică ce îşi corelează adecvat armoniile sonore cu acţiunea directă a acestora asupra psihismului uman, evidenţiind în acest mod cât se poate de clar efectul terapeutic al muzicii. Acest fapt a încurajat realizarea anumitor experimente bazate pe utilizarea undelor sonore, experimente efectuate asupra fiinţei umane chiar din primele stadii de dezvoltare embrionară. La maternitatea din Pithiviers (Franţa), de pildă, pe durata mai multor săptămâni, femeile însărcinate au ascultat vocea suavă a unei cântăreţe profesioniste; ele şi-au ameliorat în mod evident starea lor fizică şi psihică, iar copiii născuţi aveau membrele superioare foarte bine dezvoltate, fiind de asemenea mai calmi şi mai bucuroşi, acomodându-se mai uşor diverselor situaţii cu care se confruntau. Într-adevăr, fetusul percepe în ansamblu undele sonore exterioare care o înconjoară pe mamă; audiţia repetată a unui concert de muzică clasică sau a unui fragment instrumental inspirat ales poate rămâne în memoria copilului aflat chiar şi în primele stadii ale dezvoltării sale, cu efecte benefice notabile asupra capacităţilor sale viitoare.

Î

Spir

itual

itate

Aprilie 2010 65

Ultima frontieră – călătoria în timp este un salt în non-timp

Zoltan Marosy – Cluj Napoca Posibilitatea de a călători în trecut şi, de ce nu, în viitor a

fost multă vreme privită ca simplă fabulaţie a unor autori mai mult sau mai puţin talentaţi. Astăzi însă este studiată cu toată atenţia de parapsihologie. Nici fizica nucleară nu a rămas insensibilă.

ncă de pe la jumătatea secolului al XX-lea, Einstein însuşi a făcut descoperiri semnificative în acest domeniu. Dar totul a fost păstrat în mare secret pentru generaţiile

viitoare, mai lucide poate, mai înţelepte... Până atunci trebuie totuşi să ne pregătim. Iar umanitatea nu poate înţelege incursiunile în timp până nu cunoaşte adevărată natură a timpului. Coranul descrie călătoria pe care a făcut-o profetul Mahomed împreună cu arhanghelul Gabriel în spaţii subtile ale Cerului şi Infernului. Sunt relatări despre salturi succesive în diferitele lumi ale astralului, salturi care se făceau instantaneu. Cu toate că întregul drum a durat destul de mult, la întoarcere Mahomed a constatat că în lumea fizică trecuseră doar câteva minute. Aşadar cel care studiază Coranul are o certitudine: călătoria în timp este o modalitate de cunoaştere, o şansă de a întâlni îngerii şi arhanghelii. Cartea sacră a Islamului nu este singulară, asemenea istorisiri se regăsesc şi în epopeea lui Ghilgameş, mult mai veche decât Coranul şi Biblia. În miturile sumeriene, eroul Ghilgameş întâlneşte numeroşi zei în drumul său către nemurire. Ei îl poartă aproape un an prin locuri misterioase, iar la întoarcere realizează că au trecut doar câteva zile. Nimic mai mult decât poveşti? În câteva tratate, secrete în mare parte, sunt pomenite tehnici clare şi concrete prin care poţi să înveţi cum să călătoreşti în timp.

O trăire de neuitat Majoritatea oamenilor au tendinţa de a ridiculiza acest

subiect, pentru că celor care cunosc explicaţia ştiinţifică şi o prezintă le lipseşte veriga spiritualitate. Parapsihologia, în schimb, tratează foarte serios aceste realităţi şi caută să clarifice anumite aspecte ale călătoriilor temporale. Spontane sau nu, acestea sunt întotdeauna precedate de un sentiment viu şi deosebit al întregirii fiinţei.

Relatări ale unor persoane diferite prezintă asemănări şocante în privinţa sentimentelor şi a trăirilor extrasenzoriale. Simpla neîncredere nu schimbă adevărul etern, ci doar îl acoperă, amâna acceptarea sa. Iar pentru moment se dovedeşte semnificativ studiul comportamentului celor care se confruntă cu asemenea fenomene.

La începutul anilor ’60 un grup de turişti a vizitat Rievaulx Temples – nişte clădiri din secolul al XVIII-lea, foarte aproape de Mănăstirea Rievaulx din Yorkshire, Anglia. Lisa, o adolescentă din grup, se bucura de seara aceea de vară şi discuta cu o doamnă mai în vârsta, în timp ce se plimbau în jurul clădirilor. „Dintr-o dată m-am simţit de parcă eram înfăşurată în vată”, îşi aminteşte Lisa. „Nu mai puteam auzi ce îmi spunea prietena mea, cu toate că desluşeam ca prin ceaţă mişcarea buzelor ei. Părea că înaintăm amândouă cu încetinitorul şi eram conştientă că nu mai era nimeni în jur, cu toate că, în urmă cu doar câteva clipe, o parte din membrii grupului fuseseră cu noi. Nu se auzea niciun sunet, cu excepţia unui bâzâit uşor şi a unui zgomot ce aducea cu tropăitul potcoavelor de cal. O trăsură urcă spre clădiri pe drumul din spatele nostru. Un bărbat şi o femeie îmbrăcaţi în haine de epocă (ulterior, din descrierile ei s-a dovedit că era moda secolului al XVIII-lea) au trecut în linişte pe lângă noi, ţinându-se de mâna, ca şi când nu ne-ar fi văzut.

Aproape imediat a fost ca şi cum vraja s-ar fi rupt şi tovarăşa mea mi-a propus într-un mod cum nu se poate mai pământesc şi

mai real să mergem să luăm ceaiul. Ea nu văzuse şi nu simţise nimic neobişnuit, dar eu cu siguranţă aveam nevoie de ceaiul acela, ca să-mi revin din starea în care mă aflam.” Această relatare simplă este nesemnificativă pentru unii, însă ascunde un indiciu foarte important.

Călătoria în timp necesită o anumită pregătire a fiinţei prin schimbarea nivelului său de vibraţie. Practicanţii Laya relatează deseori asemenea stări în care simt aerul vătuit, iar un soi de energie îi delimitează parcă de mediul înconjurător. Este ca şi cum acest fluid invizibil produce în asemenea momente o alunecare în non-timp a întregii fiinţe. Starea de pace care apare în meditaţiile profunde este fundalul care permite subiectului să intre în legătură cu profunzimile sale într-un mod ce nu se poate face în starea normală de conştiinţa. Un om în meditaţie profundă trece printr-o etapă în care nu mai percepe timpul şi trecerea sa. Acest sentiment este viu şi trăirea în sine nu se uită. Iar aceste trăiri sunt aceleaşi, chiar dacă subiectul este sau nu familiarizat cu procesul de translaţie temporală sau de meditaţie profundă. O uşă se deschide indiferent dacă cel care apăsă pe clanţă este gazda sau o alta persoană. Se deschide atunci când există cheia potrivită. „Nu există spaţiu, timp, nu există înainte, nu există după.” J. A. Wheeler.

Apare un sunet subtil Civilizaţia occidentală cunoaşte şi defineşte timpul drept

durată, proces, drept calcul pentru „cât timp“ sau „în cât timp“. Această viziune este în conexiune cu privitul în fugă pe cadranul ceasului. Mulţi cercetători de renume confirmă în zilele noastre acest adevăr. Astrofizicianul rus Kozyrev a propus chiar o teorie revoluţionară. „Timpul – spune el – este o formă subtilă şi misterioasă de energie. Energia subtilă a timpului nu se propagă precum undele luminoase, ci se manifestă şi se propagă instantaneu“. Practicanţii care se angrenează în meditaţii intense au deseori senzaţia că trăirile lor sunt instantanee şi apar pe fundalul unui sunet subtil. Intim uniţi cu acesta sunt purtaţi uneori în diferite călătorii subtile temporale. Sunetul intens şi dens învăluie în acel moment întreaga fiinţă, amplificând intuirea unora dintre tainele energiei timpului.

Deloc întâmplător regăsim acel sunet puternic, sub forma unui bâzâit prelung, în descrierile celor mai mulţi dintre cei care au avut experienţa unor călătorii temporale. Faptele şi relatările există, contestarea lor nu foloseşte la nimic. Chiar dacă ştiinţa nu are încă termenii obiectivi în care să descrie şi să analizeze asemenea fenomene, merită să ia în considerare acest gen de experienţe şi să le supună unei atente cercetări.

Uneori călătoriile în timp survin brusc; singurul avertisment este adesea doar o înfiorare a pielii şi o senzaţie de transformare psihică şi mentală. De altfel cele mai multe revelaţii, indiferent dacă sunt de natură spirituală sau ştiinţifică, survin brusc, precedate de stări asemănătoare. Aceste senzaţii au vestit, de pildă, cea mai faimoasă dintre toate călătoriile în timp – cea care urma să devină cunoscută sub titlul „Fantomele de la Trianon”, călătoria a două doamne erudite, Moberley şi Jourdain din Anglia, în primii ani ai secolului trecut. Ele se plimbau în parcul palatului Versailles, lângă locul numit „micul Trianon”, când au avut un brusc şi foarte intens sentiment de apăsare. S-a lăsat deodată o linişte mormântală. Un bărbat a trecut alergând pe lângă ele. Purtă haine din secolul al XVIII-lea şi le-a vorbit într-o franceză arhaică. Imediat ele au văzut o femeie blondă purtând un costum din aceeaşi epocă. Cercetările ulterioare asupra vestimentaţiei, precum şi asupra modului în care arăta parcul le-au demonstrat celor două femei că ele s-au confruntat cu o proiecţie în timp.

Secretul meditaţiei Uneori liniştea ce se revarsă asupra celor care meditează este

resimţită ca o apăsare, mai ales atunci când aceştia intră într-o stare profundă fără a avea o pregătire sau practică suficientă. În unele cazuri prima pătrundere în necunoscut e însoţită de o senzaţie de disconfort sau chiar de temeri care se destramă imediat ce practicantul se angajează ferm în meditaţie. În descrierea unor stări de introspecţie, de reîntoarcere către esenţă apar inevitabil formulări de genul „linişte profundă” sau „tăcere interioară”.

Pentru o persoană nepregătită par de temut din cauza imensităţii şi măreţiei care se regăseşte după ce cade vălul iluziei.

Î

Para

norm

al

Lohanul nr. 12 66Dincolo de diferenţele de limbaj relatarea celor două femei care au avut experienţa spontană a unui salt în timp comparată cu relatarea celui care practică asiduu Laya pune în evidenţă similitudini greu de neglijat. Cea mai importantă deosebire rămâne faptul că cel care se confruntă cu stări profunde de meditaţie nu se limitează la urmărirea desfăşurării temporale.

Cheia călătoriilor temporale se regăseşte în capacitatea fiinţei de a rezona cu o frecvenţă stabilă a timpului. Această este în strânsă legătură cu percepţia energiei timpului. Frecvenţele înalte de vibraţie a energiilor noastre permit perceperea timpului ca un flux continuu de „momente prezent“. Cuanta de energie devine astfel o cuantă de timp. Fizica cuantică este cea care permite o intercorelare profundă între ştiinţă şi spiritualitate.

Cele mai multe descrieri ale proceselor care apar în intimitatea materiei studiate prin fizica cuantică se apropie simţitor de conceptele redescoperite în scrierile din vechime. Ei nu aveau aparatele şi dispozitivele actuale, se pare însă că nici nu le erau necesare, deoarece aveau altă metodă de studiu – meditaţia profundă. De altfel, cele mai mici unităţi de măsură a timpului au fost găsite în scrierile vedice, fără să fie înţeleasă necesitatea lor. După mult timp fizicienii au constatat că anumite particule subatomice aveau o durată de viaţa măsurabilă cu acele unităţi. La fel ca în antichitate, şi maeştrii actuali vorbesc despre timp şi spaţiu în termeni care par extraşi dintr-o carte de fizică: „Dacă vorbim despre experienţa uluitoare a energiilor spaţiului şi timpului în meditaţie, intrăm deja într-o dimensiune total diferită… şi din nou remarcăm că aceasta nu rămâne statică, ci devine un continuum beatific, viu, în care energiile timpului şi ale spaţiului sunt armonios integrate”, spune Lama Govinda. „Spatiul-timp este un concept cu o valabilitate limitată… Nu există spaţiu, timp, nu există înainte, nu există după. Întrebarea ce se va întâmpla în viitor este lipsită de înţeles. Aceste considerente relevă faptul că respectivele concepte de spaţiu-timp nu sunt primare, ci secundare în structura teoriei fizicii.” – fizicianul J. A. Wheeler.

Cele două relatări par să se completeze şi să se dinamizeze una pe alta. Aşa ar putea arăta o discuţie între un cercetător contemporan, cunoscător al celor mai îndrăzneţe teorii ale fizicii, care a trăit experienţa de non-timp sau dincolo de timp. În fond orice călătorie în timp este un mic salt prin non-timp. Starea de non-timp este podul care face trecerea între două momente de timp care în mod normal nu sunt legate unul de altul. Este ca şi cum am vrea să trecem un râu de pe un mal pe celălalt, dar trebuie să urcăm întâi podul pentru a ne afla undeva între cele două maluri. Experienţa mistică se produce în momentul în care acesta se menţine într-o stare perfectă de meditaţie între „cele două maluri”. Atunci el este conştient de trecerea timpului, dar o vede doar ca pe o modificare permanentă a faţetelor aceluiaşi adevăr.

Momentul iluminării spirituale „Timpul, spaţiul şi cauzalitatea sunt precum ochelarii prin

care este văzut Absolutul… În Absolut nu mai există în realitate nici timp, nici spaţiu, nici cauzalitate”, afirmă Swami Vivekananda. Este ca atunci când urmărim un film. Povestea cinematografică ne incită şi ne preocupă, câteodată suntem aproape identificaţi cu evenimentele prezentate sau chiar trăim o dată cu ele sentimentele personajelor, dar undeva, în forul interior, suntem conştienţi că este doar un film şi nimic mai mult… Dacă menţinem vie această stare în conştiinţa noastră, chiar şi când suntem în „realitate“, vom constata cu uimire că filmul vieţii noastre se derulează într-o riguroasă ordonare a timpului. Momentul iluminării spirituale risipeşte această iluzie, dezvăluind natura adevărată a timpului, ca parte din esenţa nesfârşită a lui Dumnezeu. „În lumea spirituală aproape că nu există diviziuni temporale cum ar fi trecutul, prezentul şi viitorul, întrucât ele s-au contractat acolo într-un moment extatic singular al prezentului etern în care viaţa divină freamătă în adevăratul ei sens… Trecutul şi viitorul sunt ambele topite în acest moment beatific prezent de iluminare.” D.T. Suzuki

Pescuitul Ec. Marian Nedelcu – Huşi Începem astăzi un capitol care dorim să fie cât mai pe placul

cititorilor revistei Lohanul şi anume Pescuitul. Pentru unii această ocupaţie a însemnat un mijloc de existenţă începând încă de la apariţia omului şi a evoluat până în zilele noastre deoarece peştele a fost şi este o componentă importantă în alimentaţia omului. Tehnica pescuitului a cunoscut progrese, de la pescuitul cu mâna la ostie, cârlig, capcane (oboare) şi plase.

Astfel, începutul cercetărilor ihtiologice s-a pierdut în timp şi nu poate fi localizat cu precizie. Cunoaşterea ştiinţifică a peştilor începe cu Aristotel (384-322 î.e.n.) care descrie cu precizie 260 de specii de peşti. Observaţiile privind biologia şi anatomia peştilor sunt valabile şi azi.

Peştele este un animal vertebrat, craniat, ce trăieşte în mediu acvatic. El respiră oxigen dizolvat în apă. Se cunosc aproximativ 29.000 de specii de peşti.

Ştiinţa ce se ocupă cu studiul peştilor se numeşte ichtiologie. Peştii sunt cei mai puţin dezvoltaţi dintre craniate.

În teritoriul românesc primele atestări privind bogăţia mare a apelor în peşti valoroşi aparţine poetului Ovidiu în lucrarea „Halieutica”.

Creşterea peştelui a apărut ca o necesitate firească pentru societatea umană aflată în expansiune numerică şi transformare socială, iar perfecţionarea uneltelor şi metodelor de pescuit a condus la realizarea unor capturi mai mari decât consumul imediat, ceea ce i-a determinat pe oameni să gândească posibilitatea stocării peştelui viu, la început pentru perioade scurte, probabil în oboare realizate la malul râului sau a bălţii şi apoi pentru perioade mai lungi în mici braţe ale râului care puteau fi izolate, în bălţi mici şi apoi în râmnice, heleştee şi când s-a inventat roata cu zbaturi, în iazurile construite în special pentru mori.

Primele atestări privind creşterea peştelui apar în China şi Japonia. În Europa, documentele atestă apariţia preocupărilor de a creşte peşte încă dinainte de era noastră.

Sunt numeroase referiri la pescuit şi piscicultură în documentele oficiale din secolele XIV-XIX pe teritoriul actual al României.

Alexandru cel Bun întăreşte fiilor lui Ivan Vornicul la 3 iunie 1439 mai multe sate din care unul “pe Iubăneasa, la iaz“. Ştefan cel Mare întăreşte lui Mihail Logofatul la 18 februarie 1445 “iazul de la Jelioara uscată”. Se menţionează în documente “iazul lui Pancu la 13 iunie 1456“. Călătorul rus Reicherstorfer a cunoscut Moldova în vremea lui Petru Rareş (1527-1538) şi descrie bogăţia mare “şi în heleştee şi bălţi cu peşti aleşi şi variaţi“. La 17 martie 1562 Ion Vodă dă mănăstirii Humor un sat pe Sitna, anume Feredeianii, “cu iaz şi cu mori“. Petru Schiopul întăreşte lui Petrişor veche sa ocina care trecea “pe din jos de heleşteul cel vechi pe care l-a făcut Sava în zilele lui Arbore.

De-a lungul istoriei dezvoltarea ştiinţifică a întocmit o clasificare a peştilor în funcţie de specii, familii zone etc. Articolul de astăzi descrie succint una din cele mai reprezentative şi anume aceea a Ciprinidelor.

Clasificarea familiilor de peşti:

1. Ciprinidele Ciprinidele cultivate industrial în România se încadrează din

punct de vedere sistematic în: încrengaturi, clase, ordine si familii Încrengătura: Vertebrata Subîncregătura: Gnathostomata Supraclasa: Pisces Clasa: Osteichthyes Subclasa: Actinopterigieni Supraordinul: Teleostei Ordinul: Cypriniformes Subordinul Cyprinoidei

Pisc

icul

tură

Para

norm

al

Aprilie 2010 67Familia Cyprinidae cuprinde:

– Cyprinus carpio Linnaeus (crap), – Hypophthalmichthys molitrix Valenciennes (crap

argintiu, singer), – Aristichthys nobilis Richardson (crap marmorat, novac), – Ctenopharyngodon idella Valenciennes (cosas),

Alte ciprinide:

– Tinca tinca Linnaeus (lin), – Mylopharingodon piceus Richardson (scoicar)

Cipriniforme:

– Silurus glanis Linnaeus (somn) (Ordinul Cypriniformes, Subordinul Siluroidei, Familia Siluridae)

– Carassius auratus gibelio (caras). – Cyprinus carpio L.(crap comun)

Crapul trăieşte în ape dulci, continentale, uneori în ape uşor

salmastre. Repartiţia geografică este extrem de extinsă, întâlnindu-se în toate continentele. În mod natural, crapul comun se întâlneşte în Europa, Asia, Africa şi lipseşte din America de Nord, America de Sud, Madagascar şi Australia, aici fiind aclimatizat în sec. XIX-XX. În România, crapul sălbatic se întâlnea în toate apele interioare până la altitudinea de 450 m. Condiţiile cele mai bune pentru reproducere şi creştere le ofereau bălţile permanente din zona inundabilă a Dunării şi Delta Dunării.

Crapul trăieşte în ape cu temperaturi cuprinse între 1 şi 35o C, se hrăneşte începând de la 5-9o C după unii autori sau chiar de la 3o

C după alţi autori, se reproduce la 16-18o C şi se dezvoltă optim în intervalul 26-27o C sau chiar 30o C. Ca urmare a cercetărilor efectuate intervalul termic optim de creştere a crapului este de 18-26o C, temperaturile mai mari conducând la situaţii care pot scăpa de sub control datorită în primul rând vitezei mari cu care se desfăşoară procesele chimice şi biologice din heleşteu, cu consum mare de oxigen. Aşa cum am mai menţionat, se pot înregistra mortalităţi în masă la temperaturi ale apei mai mari de 31oC. Reproducerea crapului are loc primăvara la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, la temperatura apei de 16-18oC. Crapul ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 3-4 ani în funcţie de climă, hrană şi calitatea mediului (oxigen, pH, minerale, substanţe organice etc.). Prolificitatea depinde de rasă, vârstă şi condiţiile de creştere şi este cuprinsă între 100.000-200.000 icre/kg greutate vie. Ovarul femelelor, în stadiul V de dezvoltare, reprezinta 18 – 22 % din greutatea corporala totala. Ovarul masculilor, în stadiul V de dezvoltare, reprezintă 12 – 15 % din greutatea corporală totala şi 1 cm3 de sperma are 18 – 24 mil. spermatozoizi.

Producţia de ciprinide la nivel mondial

Principala ţară

producătoare Nr.

crt Speciile

Număr de ţări produ-cătoare

Producţie (tone)

Ţara %

1 Cyprinus carpio (crap) 48 1.184.000 China 57

2 Hypophthalmichthys molitrix (sânger) 11 1.462.000 China 99

3 Aristichthys nobilis (novac) 9 694.000 China 98

4 Ctenopharyngodon idella (cosaş) 13 1.063.000 China 97

5 Carassius carassius (caras) 5 223.000 China 96

6 Alte specii 1.501.000 India 77

Total 6.127.000

Combinarea corectă a alimentelor – garanţia unei sănătăţi de fier

Dr. Mariana Sava - Bucureşti „Hrana ingerată este divizată în trei părţi. Partea

intermediară, grosieră, se elimină. Partea mijlocie se transformă în constituenţi corporali. Partea subtilă devine hrană pentru minte.” (Chandogya Upanishad VI.4.I)

„Eu sunt hrana. Eu sunt cel care mănâncă hrana. Eu sunt cel care îl înghite pe cel care mănâncă hrana. Eu devorez întregul Univers. Lumina mea este asemenea Soarelui.” (Taittiriya Upanishad II.9.6)

ieta corectă este esenţa oricărui tratament naturist. Alimentele pe care le consumăm pot amplifica, diminua sau chiar anula efectele altor terapii

(chiar şi influenţa vindecătoare a plantelor medicinale). Pe de altă parte, o dietă incorectă poate fi unul dintre principalii factori cauzatori de boală.

Ştiinţa străveche, Ayurveda ajută fiecare fiinţă umană să

descopere care este regimul alimentar care i se potriveşte cel mai bine, precum şi tot ceea ce este necesar din acest punct de vedere, pentru a preveni sau trata eventualele dezechilibre.

Eşti ceea ce mănânci Dietoterapia se bazează pe faptul că dobândim calităţile

hranei, cu alte cuvinte, suntem ceea ce mâncăm. Într-adevăr, putem observa şi singuri, dacă suntem atenţi, că alimentele pe care le mâncăm ne influenţează starea psiho-mentală din perioada ce urmează mesei respective. Este ştiut că marii consumatori de carne sau cafea sunt predispuşi la a manifesta mânie, agresivitate sau alte emoţii negative „fierbinţi”. Medicina iniţiatică tradiţională ayurveda cunoaşte de mii de ani faptul că regimul carnivor „supraîncălzeşte” sângele în timp ce regimul vegetarian este renumit pentru predispunerea la echilibru, calm şi linişte, care sunt manifestate deseori chiar şi în condiţii foarte stresante. Celebrul filosof iniţiat Omraam Mikhael Aivanhov spunea: „Mâncatul cărnii întreţine în corpul persoanei respective o legătură invizibilă a corpului cu lumea animală şi cred că individul ar fi înspăimântat dacă şi-ar putea vedea culorile urâţite ale aurei sale invizibile (n.n. – invizibile ochilor obişnuiţi, dar care deja la ora actuală poate fi parţial pusă în evidenţă graţie fotografiei în efect Kirilian, ecrane cu dicianină etc.), însoţit fiind de toate sufletele animalelor pe care le-a mâncat.”

Anumite alimente induc rezonanţe planetare Fiecare aliment are o rezonanţă astrală predominantă, care

favorizează inducerea unei întregi game de emoţii, sentimente, gânduri şi stări specifice vibraţiei planetare respective în fiinţa care îl consumă cu regularitate (minim 30 de zile). Spre exemplu, fiinţelor care doresc să devină mai iubitoare, mai senzuale, mai „venusiene” le-ar fi de un real folos consumul preferenţial de grâu, mere, cireşe, caise, piersici. Celor care vor să-şi amplifice puterea de emisie mentală, strălucirea, autocontrolul sau alte calităţi „solare”, le recomandăm un regim alimentar compus din orez preparat cu scorţişoară, nuci, anghinare, seminţe din floarea soarelui, măsline.

Consumă mai ales hrană produsă în regiunea în care trăieşti Tradiţia milenară ayurvedică ne aduce la cunoştinţă rolul

important în menţinerea sănătăţii pe care îl are consumul vegetalelor şi produselor lactate obţinute de la animalele care cresc în zona în care trăim. Este celebru printre gerontologi şi dieteticieni exemplul locuitorilor din zona Hunzo din nordul Indiei, care reuşesc frecvent să depăşească venerabila vârstă de 100 de ani (putând şi procrea până la 80 de ani) numai datorită consumului preferenţial de cereale decorticate, legume, fructe, ouă şi lapte, însă

D

Med

icin

ă na

tura

lă

Lohanul nr. 12 68toate acestea produse în regiunea lor. O dată în plus, a devenit evidentă în lumea medicală importanţa aplicării universale a principiilor acestui sistem multimilenar, care este medicina ayurvedică, la condiţiile de viaţă şi activitate din oricare parte a lumii. În ţara noastră, aceste aspecte sunt prezentate pe larg în cadrul cursului de Ayurveda organizat de ANM (Asociaţia Naţională pentru promovarea Medicinilor Neconvenţionale).

De ce este important să combini corect alimentele? Unul dintre principiile ayurvedice

de bază ale dieteticii se referă la combinarea corectă a alimentelor, atât în dieta generală, cât şi în cursul aceleiaşi mese. Valoarea acestui vechi principiu este recunoscută astăzi de către nutriţioniştii moderni, care au redescoperit ei înşişi (validând astfel vechile învăţături ayurvedice) existenţa unor compatibilităţi, respectiv incompatibilităţi alimentare. La baza acestora stau două aspecte esenţiale.

Primul aspect este cel al selectivităţii şi compatibilităţii secreţiilor enzimatice. Transformările chimice la care sunt supuse alimentele în cursul digestiei se efectuează în prezenţa unor enzime existente în secreţiile produse de glandele digestive. Compoziţia enzimatică a acestor secreţii este influenţată de natura alimentelor consumate. Spre exemplu, dacă ingerăm mai mult amidon (existent în cereale, cartofi) acesta va induce o creştere a concentraţiei de amilază în secreţiile salivară şi pancreatică (amilaza fiind enzima care descompune amidonul).

Al doilea aspect al compatibilităţii alimentare: alimentele, pentru a fi asimilate necesită timpi de digestie diferiţi. Fructoza şi glucoza din fructe nu suferă nicio degradare chimică prealabilă: sunt direct asimilabile. Zaharoza din trestia de zahăr necesită o hidroliză sub acţiunea unei enzime intestinale (zaharaza) pentru a fi absorbită. Amidonul suferă întâi acţiunea amilazei salivare, iar apoi şi a celei pancreatice, transformându-se în maltoză, care sub influenţa maltazei intestinale trece în glucoză simplă, care se poate absorbi. Astfel digestia amidonului este mult mai lungă decât cea a fructozei sau glucozei din fructe şi necesită şi mai multă „muncă” din partea organismului.

Grăsimile încetinesc digerarea oricăror alimente mâncate în cursul aceleiaşi mese. Astfel, proteinele „grase” (asociate cu grăsimi) sunt digerate mai lent decât proteinele „slabe” (neasociate cu grăsimi): brânza slabă se digeră mai lent ca brânza grasă.

Alimentele conţinând acizi necesită un timp de digestie prelungit, întrucât organismul trebuie în prealabil să-i neutralizeze.

De exemplu, fructele acide/acre se digeră mai lent decât cele semiacide sau dulci. Legumele verzi se digeră destul de repede întrucât nu au o concentraţie prea mare de proteine, lipide sau acizi.

Iată câteva consideraţii în legătură cu unele asocieri alimentare.

Asocieri indicate şi asocieri nerecomandate Amidon – acizi Digestia amidonului (cereale, cartofi)

debutează în cavitatea bucală sub acţiunea amilazei salivare. Acizii împiedică acest proces.

Amidon – proteine Proteinele necesită, pentru hidroliza lor, suc gastric (care este acid). Acest Ph acid împiedică activitatea amilazei salivare, care acţionează asupra amidonului într-un mediu mai alcalin (bazic). De exemplu, este de evitat, pe cât posibil, asocierea cerealelor sau cartofilor cu brânză, a pâinii cu iaurt.

Amidon – glucoză Este o asociere între două glucide cu timpi de digestie diferiţi. Nu vă grăbiţi să asociaţi deci, cerealele cu fructe!

Amidon – legume verzi Legumele verzi nu favorizează, dar nici nu îngreunează digestia amidonului. Sunt însă recomandate aceste asocieri, deoarece legumele verzi aduc vitamine, săruri minerale şi oligoelemente, care ajută utilizarea ulterioară în organism a compuşilor rezultaţi din degradarea amidonului.

Amidon – apă (Atenţie!) Apa poate dilua sucurile digestive,

încetinind digestia amidonului. Totuşi, hidroliza amidonului necesită o anumită cantitate de apă, care ar trebui, însă, să fie deja disponibilă în ţesuturi, deci să parvină organismului în afara mesei propriu-zise, graţie menţinerii unui echilibru hidric sănătos (minim 1,5 litri/zi).

Amidon – lapte Laptele necesită un mediu acid pentru a fi digerat, fapt care se opune degradării amidonului. În cazuri extreme, laptele mâncat cu pâine poate provoca chiar şi o indigestie.

Proteine – grăsimi Grăsimile inhibă secreţia sucurilor digestive, încetinind digerarea proteinelor. De evitat această asociere mai ales în cazul persoanelor obosite.

Proteine – legume verzi Este o asociere foarte bună. De exemplu: brânză albă cu praz sau ouă (nu maioneză care are grăsimile provenite din ulei) cu dovlecei.

Lipide – amidon Este compatibilă asocierea grăsimilor cu amidonul, de

exemplu cartofi fierţi, amestecaţi cu ulei sau unt uşor încălzit sau cu fulgi de ovăz sau alte cereale.

Lipide – legume verzi Este o asociere foarte recomandată. Lipide – Glucoză (fructoză) Lipidele încetinesc absorbţia

glucozei, care este una dintre cele mai rapide. (De aici şi folosirea ei ca substitutent de hrană în urgenţele medico-chirurgicale, când este administrată intravenos). În acest context se recomandă, de exemplu evitarea smântânii îndulcite.

Mic dejun Prânz Ora 17 Cină mere, pere, urdă cu unt

ouă, nuci, andive, ciuperci, salată de castraveţi şi lăptuci, salată de morcovi cu ţelină, ulei de măsline, şvaiţer

mere, stafide iaurt, castraveţi, varză verde, praz, dovlecei, brânză albă

struguri proaspeţi, iaurt, piersici, măsline, varză

caşcaval, praz, ridichi, spanac, salată de varză roşie, morcovi, cartofi la cuptor

prune uscate, pesmet cu unt

fasole verde, ouă, napi

căpşuni, miere, piersici, caise, lapte bătut (kefir)

smântână, dovlecel, conopidă, salată de sfeclă roşie, orez, migdale

banane, smochine şi curmale

Ştevie, brânză de vaci, pere, varză roşie

mere, germeni de grâu

ouă, vinete, gulii

gutui şvaiţer, mazăre

Respectarea compatibilităţii elimină posibilitatea autointoxicării În cazul asocierii de alimente incompatibile se pot declanşa

uneori fenomene de fermentaţie a glucidelor (generatoare de dioxid de carbon, acid oxalic, alcool – compuşi care produc balonări şi crampe abdominale, constipaţie sau diaree) sau procese de putrefacţie a proteinelor (rezultând hidrogen sulfurat, acid fenil propionic, indol, scatol, fenoli, alcooli, acid acetic – compuşi toxici pentru organism).

Aşa numitele regimuri omogene, bazate pe compatibilităţi alimentare, au darul de a uşura digestia, atât prin creşterea vitezei de absorbţie, cât şi prin diminuarea efortului organismului de a digera alimentele respective, precum şi de a suprima fenomenele M

edic

ină

natu

rală

Aprilie 2010 69fermentaţiei sau putrefacţiei intestinale. Se evită astfel producerea de toxine la nivelul tubului digestiv, prin a căror absorbţie are loc o autointoxicare progresivă a organismului, care poate genera diferite stări de boală.

În continuare, vă oferim câteva sugestii de meniuri bazate pe respectarea compatibilităţilor alimentare.

Diete ayurvedice pentru cele trei tipuri constituţionale fundamentale O dietă corect concepută din punctul de vedere al criteriilor

constituţionale poate fi uneori suficientă pentru a conduce, ea singură, însă într-un timp mai îndelungat, la vindecarea afecţiunilor de care suferiţi.

Tipul dezechilibrat la care predomină elementul aer – Vatta – este cel care suferă cel mai adesea de slăbire excesivă (emaciere), malnutriţie, boli consumptive (ex: tuberculoza). Focul lui digestiv este variabil, uneori digeră foarte uşor, alteori are dificultăţi în prelucrarea şi asimilarea hranei. Stările psihice negative care însoţesc bolile de tip Vatta sunt anxietatea, frica sau neliniştile de tot felul.

Tipul dezechilibrat la care predominant este elementul foc – Pitta – este tipul călduros, cu un apetit intens şi o digestie puternică.

În general suferă de arsuri la stomac sau în alte zone ale corpului. Acest foc digestiv îi poate cauza diaree, infecţii, boli febrile. Atitudinea negativă generatoare de boală se concentrează în cazul lui pe mânie, violenţă, criticism.

Tipul dezechilibrat la care predominant este elementul apă – Kapha – este cel care are digestia cea mai lentă, suferind adesea, după masă, de o senzaţie de greutate în stomac. Este predispus la obezitate, iar emoţiile negative care îl caracterizează sunt lăcomia şi ataşamentul.

Vă prezentăm într-un tabel sintetic alimentele cele mai indicate fiecărui tip de dezechilibru constituţional, care pot să reechilibreze şi să armonizeze fiinţele respective.

Tipul Vatta Tipul Pitta Tipul Kapha Fructe caise banane

cireşe grapefruit struguri ananas curmale smochine piersici

mere cocos pepene piersici prune dulci rodii stafide

mere caise cireşe afine prune uscate stafide rodii

Legume castraveţi cartofi dulci ridichi dovlecei ceapă gătită (călită, fiartă, dar nu prăjită), fasole verde morcovi

conopidă ţelină varză fasole verde castraveţi dovlecei cartofi salată verde ciuperci

varză ţelină conopidă salată verde ceapă crudă spanac usturoi ciuperci ridichi morcovi

Cereale grâu ovăz orez

grâu orez ovăz

orz porumb mei hrişcă

Produse animale

unt unt clarifiat (în sanscrită – ghee – fiert pentru elimi-narea apei şi a impurităţilor) lapte dulce iaurt kefir smântână

unt clarifiat lapte dulce unt nesărat

fără lactate (excepţie laptele de capră)

Uleiuri toate uleiurile comestibile (cel mai intens efect de armonizare îl are uleiul de susan)

anumite tipuri de uleiuri comestibile

fără ulei (exceptând uleiul de porumb, migdale sau de floare soarelui, în cantităţi mici)

Descendentul ne revelează latura relaţională a vieţii noastre

Zoltan Bartha – Cluj Napoca Centrul de Cercetări şi Aplicaţii Astrologice „Helios”

acă Ascendentul simbolizează latura individuală, imaginea personalităţii, în partea opusă, Descen-dentul ne revelează latura relaţională şi impor-tanţa pe care o au ceilalţi în viaţa noastră. Din

punct de vedere matematic, Descendentul se află în sectorul vestic al cerului fiind în analogie cu Zodia Balanţei.

Semnificaţia materială Descendentul ne oferă informaţii despre modul în care ne

construim relaţiile şi descrie cerinţele acestor relaţii în raport cu planeta guvernatoare a semnului respectiv. Sectorul descendental prezintă diferitele tipologii relaţionale şi arată ce fel de relaţii dorim să avem cu ceilalţi. Regăsim aici relaţiile de căsătorie, de amant-amantă, de aventură, toate tipurile de asocieri, contracte, relaţiile de profesor-elev, şef-subaltern, partener de afaceri, relaţiile de interes etc.

Semnificaţia spirituală Raporturile spirituale între două persoane se bazează

întotdeauna pe iubire sinceră, dăruire, fidelitate, respect etc. Dacă ne respectăm Descendentul şi ne conformăm viaţa relaţională în funcţie de cerinţele semnului descendental, folosind energia acestui loc într-un mod spiritual, rezultatele vor fi deosebite, deoarece ni se va revela misterul armoniei sufleteşti. Relaţiile care apar la acest nivel sunt de la suflet la suflet şi conduc spre o evoluţie spirituală comună, evoluţie care este mult mai rapidă decât cea individuală, deoarece se ştie că „unde-s doi puterea creşte”. În foarte multe situaţii, problemele relaţionale se datorează unor pretenţii nefondate, care nu sunt în concordanţă cu natura noastră descendentală, afectivă, astfel se justifică necesitatea unei analize atente a Descendentului, care poate deveni, aşadar, cheia de rezolvare a multor teste şi încercări relaţionale.

Influenţa planetelor aflate în sectorul descendental Planetele care se află pe descendent vor colora într-un mod

specific relaţiile noastre: Marte – relaţii pasionale şi dinamice. Venus – relaţii romantice şi pline de rafinament. Luna – dorinţa de relaţii profunde, pline de intimitate. Soarele – relaţii dominatoare şi impunătoare, dar cu multă

generozitate şi forţă paternă. Mercur – relaţii intelectuale unde comunicarea este pe prim

plan. Jupiter – relaţii profunde, spirituale, dorinţa de a evolua

împreună cu fiinţa iubită, relaţii bogate în evenimente. Saturn – relaţii grave, serioase, platonice, izolate, pline de

maturitate, devotate, fidele, care însă, dacă nu sunt integrate spiritual, pot conduce la dorinţa de singurătate, şi la greutate în exprimarea sentimentelor.

Uranus – relaţii nonconformiste, de prietenie şi amiciţie, relaţii de colaborare pentru proiecte de viitor.

Neptun – relaţii ideale în care domină proiecţia viselor, imaginaţia, relaţii spirituale cu multă poezie şi muzică.

Pluton – relaţii care ne transformă viaţa şi din cauza aceasta pot să apară destul de multe frici şi greutatea de a ne controla dorinţele, iar la nivel spiritual, Pluton determină relaţii în care transfigurarea şi autotransfigurarea joacă un rol important, continenţa sexuală, transmutarea şi sublimarea energiilor fiind o cerinţă necesară (stringentă).

D

Ast

rolo

gie

Lohanul nr. 12 70

Initium – substanţă extrem de toxică testată în premieră

mondială, pe români! Rebeca Păun – Bucureşti Numele provizoriu al produsului Initium este

ametoctradin. Acesta este un fungicid din clasa Pyrimidylamine/Triazolopyrimidine extraordinar de puternic. Aflăm că produsul este toxic pentru organismul uman, este carcinogen, reproductiv şi dezvoltă toxicitate, neurotoxicitate, şi toxicitate acută.

ncepând cu 31 decembrie 2009, România este membră a Comisiei Codex Alimentarius. Acest lucru a stârnit multe discuţii contradictorii, mai ales din cauză că în acest an,

conform Codexului, ţara noastră este obligată să folo-sească experimental un produs nou al companiei germane BASF, un fungicid care conţine o substanţă chimică extrem de toxică, numit Initium, care va fi utilizat în culturile de viţă de vie, cartofi, roşii, castraveţi şi ceapă. Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare Bucureşti, ne informează că un gram de Initium care este introdus în organism are nevoie de un an pentru a fi eliminat. Dacă îngurgitarea acestui produs se face zilnic, atunci el nu va mai putea fi eliminat niciodată din organism. Gheorghe Mencinicopschi merge până acolo încât spune că pentru a putea să-ţi faci seara un ceai de tei va trebui să iei reţetă de la medicul de familie, deoarece din toate produsele naturiste existente acum pe piaţă nu vor mai rămâne decât foarte puţine. Începând cu iulie 2005, directivele Codex-ului Alimentarius enunţate de către Directiva Europeană în ceea ce priveşte suplimentele alimentare trebuie aplicate sub ameninţarea sancţiunilor financiare. Iată în ce constau acestea:

Se intenţionează eliminarea oricărui supliment alimentar natural. Toate aceste suplimente vor fi înlocuite cu 28 de produşi de sinteză farmaceutică (prin urmare toxici), care vor fi dozaţi şi vor fi disponibili numai în farmacii, pe bază de prescripţie medicală. Magazinele noastre de produse naturiste şi suplimente alimentare vor mai avea pe raft numai 18 produse, cele care există pe lista Codex-ului. Tot ceea ce nu este pe listă (de exemplu coenzima Q10, glucosamine etc.), vor deveni ilegale. Adică, dacă le foloseşti, te duci la închisoare. Medicina naturistă (acupunctura, medicina energetică, ayurvedică, tibetană etc.) va fi progresiv şi insidios interzisă.

Agricultura şi alimentaţia animalelor vor fi reglementate conform normelor fixate de trusturile chimiei farmaceutice, care interzic din principiu aşa numita agricultură bio. În anul 2001, 12 substanţe chimice, despre care se ştie că sunt cauzatoare de cancer, au fost interzise în mod unanim de 176 de ţări, inclusiv de SUA. Codex Alimentarius aduce înapoi 7 dintre aceste substanţe interzise. Conform regulilor Codexului, aproape toate alimentele trebuie să fie iradiate. Acum nu avem decât să mâncăm roşii cu Initium, să aşteptăm să vedem dacă murim ca să ştie UE dacă fungicidul nemţilor este sau nu toxic.

Initium este un produs toxic criminal Faptul că nu s-au făcut publice date concrete cu privire la

efectele acestei substanţe asupra organismului uman, aşa cum ar fi fost normal să existe în orice raport de cercetare şi evaluare, este foarte îngrijorător. Având acest obiectiv, publicarea informaţiilor complete despre consecinţele pe Initium le-ar putea avea asupra sănătăţii oamenilor ar contraveni scopului pe care şi l-au propus. Pe de altă parte, în felul acesta nimeni nu poate fi făcut responsabil de efectele grave care ar putea să apară mai târziu la oameni în urma consumării alimentelor care au fost injectate cu Initium. Este foarte dubios faptul că raportul de evaluare pe care se bazează concluziile Autorităţii Europene pentru Siguranţa Alimentară (EFSA), nu

fusese analizat în mod independent şi de alţi cercetători – aşa cum o cer normele – la momentul la care aceştia au tras concluziile şi au dat recomandarea. Acest lucru este menţionat chiar în raportul respectiv: Deoarece raportul de evaluare nu a fost încă analizat şi de alţi cercetători, concluziile la care s-a ajuns în urma rezultatelor obţinute trebuie să fie considerate provizorii şi vor putea fi reconsiderate o dată cu finalizarea rapoartelor suplimentare, conform Directivei 91/414/EEC. Deci, din datele oficiale existente la ora actuală nu reiese decât că există această substanţă şi că ea va fi testată în România. În rest, trebuie să-i credem pe cuvânt pe cei de la EFSA că substanţa este inofensivă pentru corpul uman. Dar nu există dovezi clare pentru aceasta. Modalitatea extrem de facilă şi totodată criminală prin care s-au făcut aceste recomandări, pentru introducerea acestei substanţe în circuitul alimentar fără existenţa unor studii şi evaluări riguroase prealabile, este la fel de „ştiinţifică” precum vaccinarea oamenilor cu un vaccin netestat. Un vaccin îl mai poţi refuza... încă. Dar cum te fereşti de astfel de experimente criminale, în condiţiile în care legea cu privire la utilizarea acestei substanţe nu impune avertizarea consumatorilor...

Enervin şi Zampro - moarte cu linguriţa România este prima ţară din lume ce autorizează utilizarea

fungicidelor pe bază de Initium, care, potrivit companiei germane BASF, vor facilita cultivatorilor de viţă de vie obţinerea mai rapidă a unei producţii de calitate înaltă. Compania germană a indicat că în afară de produsul conţinând Initium pentru struguri, care va fi disponibil în România din 2010 sub numele de Enervin, a fost autorizată şi folosirea produsului Zampro, un fungicid pe baza de Initium pentru culturi speciale de cartofi, roşii, castraveţi şi ceapă. Produsele extrem de toxice pe bază de Initium (despre care compania susţine însă că ar avea un grad redus de toxicitate) se vor adăuga altora, cum ar fi recent lansatul produs Cabrio Top, un fungicid complex pentru struguri. Alături de Enervin, Cabrio Top urmează să devină un produs important în domeniul protecţiei strugurilor din România. Totodată, produsele pe bază de Initium urmează să fie omologate în Olanda şi Marea Britanie în prima jumătate a anului 2010, după care vor urma şi alte ţări europene. Aşadar, planul criminal de ucidere în masă a populaţiei planetare cu Initium se intenţionează a fi demarat chiar în România.

Experimentul Codex Alimentarius începe cu România! De la 31 decembrie 2009, Guvernul Boc a fost obligat să

înceapă implementarea Codexului, alături de alte 165 de state semnatare (95% din populaţia planetei). Codex Alimentarius este un pachet de norme după care se vor alimenta populaţiile ţărilor semnatare. Acesta porneşte de la principiul că Terra nu mai poate hrăni pe toată lumea în mod natural, ca atare se va trece la hrana artificială, din produse chimice, cea modificată genetic etc.

România este prima ţară din lume care va folosi în agricultură produse pe bază de Initium, furnizate de compania germană BASF şi care vor fi folosite pentru culturile de struguri, cartofi, roşii, castraveţi şi ceapă. Pentru publicul larg se spune că „beneficiile pe care le-ar aduce această substanţă sunt legate în primul rând de combaterea dăunătorilor, dar, totodată ea micşorează şi durata de obţinere a recoltei.” Conform cercetătorilor care combat Codex Alimentarius, folosirea produselor cu Initium sporeşte cu până la 65% rata riscului de cancer de colon. Această substanţă intră rapid în combinaţii chimice, devenind reziduală în organism. Aşa cum Initium ajută la creşterea rapidă a celulelor leguminoase, la fel de repede va conduce şi la mărirea tumorilor maligne.

În 4 decembrie 2008 se anunţa că primele ţări care vor testa noul produs Initium vor fi ţările din America de Sud. Europa era programată pentru 2011! Şi totuşi România este cea care introduce în premieră mondială acest produs? De ce? Probabil pentru că ţările din America de Sud au refuzat să îşi transforme cetăţenii în cobai!? De ce s-a oferit România să facă aceste teste? Cine a semnat pentru aprobarea acestui experiment în România? Cine a hotărât să transforme poporul român în cobai, fără a-i cere părerea ? Dacă acest experiment va avea loc, românii vor fi pur si simplu otrăviţi treptat, în masă.

Î

Dez

bate

re

Aprilie 2010 71

Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la care s-a votat reforma unirea necondiţionată a Basarabiei cu România. Unirea a avut loc la 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) şi a fost în fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare.

Sâmbătă 27 martie 2010, câteva sute de români de o parte şi de alta a Prutului au participat la Chişinău la mai multe

manifestaţii dedicate împlinii a 92 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Tinerii au organizat un marş pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, spre clădirea unde cândva a activat Sfatul Ţării, pe

strada Mateevici, unde în prezent este situat un bloc de studii al Academiei de Arte. Ulterior s-au deplasat în scuarul Teatrului de Operă şi Balet unde au susţinut un miting şi şi-au dat mâna în „Hora Unirii". În faţa statuii lui Ştefan cel Mare participanţi au rostit rugăciuneaTatăl Nostru şi au scandat mesaje unioniste, urmărind

prin acestea să sensibilizeze opinia publică şi mai marii ţării. S-a creat o rezonanţă patriotică naţională care pentru participanţi, indiferent din care parte a Prutului ar fi fost, a făcut să vibreze la unison o inimă de român. (Foto: prof. Vicu Merlan).

Lohanul nr. 12 72

Sponsori Adrian Dominte – Anta 95 SRL; Ing. Ioan Valeriu Ciupilan; Ing. Ştefan Catargiu; Serghei Bunescu – Speed SRL; Ing. Ioan Bordei – Vincon SA; Ec. Aurel Cordaş

nnnrrr... 111222 ––– rrreeevvviiissstttăăă cccuuullltttuuurrraaalll şşştttiiiiiinnnţţţiiifffiiicccăăă fffooonnndddaaatttăăă::: nnnoooiiieeemmmbbbrrriiieee 222000000777

Colectivul de redacţie: Redactor: Vicu Merlan Tehnoredactare: Gabriel Folescu (gabriel.ro@hotmail.com)

Referenţi ştiinţifici: Dr. Antonio Sandu (filozofie), prof. dr. ing. Avram D. Tudose (viticultură), dr. Doina Grigoraş (psihologie), dr. ing. Paul Şuşnea (mecanică), dr. George Silvestrovici (medicină generală), lect. univ. dr. Gabi Voicu (comunicare şi ştiinţe politice), ec. Aurel Cordaş (economie), ing. Teo Pop (management), Cristian Marcu (grafică).

Colaboratorii acestui număr: Prof. Costin Clit, prof. Valeriu Neştian, Ion Gavrilă Ogoranu, ec. Aurel Cordaş, prof. Ştefan Plugaru, prof. dr. ing. Avram D. Tudosie, prof. Lina Codreanu, Ion N. Oprea, Olariu Elena, Carmen Angheluş, prof. Constantin Partene, prof. Adrian Talaşman, Petru Brumă, înv. Corneliu Lazăr, Dumitru Râpanu, Corneliu Văleanu, inst. Mihaela Guţu, prof. Gianina Dogaru, protosinghel Veniamin Ilie, prof. George Bianu, Alex Ionescu, prof. Paul Matei, ing. Dan Bozaru, Zoltan Marosy, ec. Marian Nedelcu, dr. Mariana Sava, ing. Zoltan Bartha, Rebeca Păun, Cristian Marcu.

Puteţi citi revista şi pe www.lohanul.lx.ro Articole noi pot fi trimise la adresa de e-mail: isaiia2002@yahoo.fr sau C.P. 51, Huşi, jud. Vaslui, 735100. Contact tel. 0761997505, 0745894379.

Colaboratorii acestei reviste sunt direct responsabili de conţinutul articolelor trimise.