LAVINIA COMAN

ŞCOALA DE ARTĂ

ÎN „EPOCA DE AUR”

Din amintirile unei directoare de liceu PR

EVI

ZUAL

IZAR

E

© 2019. Casa de Editură GRAFOART®

Toate drepturile rezervate.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

COMAN, LAVINIA

Şcoala de artă în „Epoca de Aur” : amintirile unei directoare de liceu / Lavinia Coman ; ed.: Matei Bănică. - Bucureşti : Grafoart, 2019

ISBN 978-606-747-088-8

I. Bănică, Matei (ed.)

37

EDITURA MUZICALĂ GRAFOART

Bucureşti, str. Braşov nr. 20

LIBRĂRIA MUZICALĂ GEORGE ENESCU Bucureşti, piaţa Sfinţii Voievozi nr. 1

TEL. : 0747 236 278 (07-GRAFOART) ; 021 315 07 12

E-MAIL : GRAFOART1991@GMAIL.COM COMENZI ON-LINE : WWW.LIBRARIAMUZICALA.RO

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

Lavinia Coman

ŞCOALA DE ARTĂ ÎN „EPOCA DE AUR” Din amintirile unei directoare de liceu

Editura Muzicală

GRAFOART

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

7

Preambul

Sunt peste treizeci de ani de când am ieşit pentru ultima oară pe uşa Liceului de artă George Enescu. Era luni, 3 septembrie 1987, la orele 12:30. Formalitatea simbolică de predare-primire a direcţiei se consumase în cabinet, iar eu mă îndreptam către sediul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, unde aveam audienţă la secretarul de stat Iosif Tripşa. Mă însoţea Doina Florişteanu Paron, directoarea cu pionierii. Fără să-mi spună o vorbă, m-a invitat în maşina ei şi m-a condus pe străduţe cotite până la poarta ministerului. Drumul era scurt, dar Doina simţise nevoia să fie alături de mine, spunându-mi, prin gestul ei, că nu sunt singură. Audienţa fusese programată cu o săptămână în urmă, iar evenimentul schimbării de conducere se produsese, iată, înainte de întrevederea noastră. Aveam un memoriu scris, unde răspundeam cu argumente şi date concrete la cele 12 puncte din ultima reclamaţie anonimă. Acum, post festum, memoriul devenise inutil. Totuşi, i l-am înmânat tovarăşului ministru, cu minime explicaţii orale. Nu prea mai era loc de comentat. A fost o întrevedere scurtă cu un demnitar aflat în încurcătură, fiindcă nici el n-avea ce să-mi explice. L-am scos din situaţia jenantă cu câteva idei pe care le-am lăsat ca proiecte de dezvoltare a şcolii pe termen scurt şi mediu. Ne-am despărţit zâmbind. Nu ne-am mai întâlnit vreodată. Apoi m-am dus în vecinătate, la conservator. Aici l-am vizitat pe decanul Liviu Brumariu. Am discutat conţinutul normei mele didactice pe anul 1987/1988 şi l-am asigurat că îmi voi folosi cunoştinţele de organizare dobândite pentru realizarea unor proiecte frumoase la conservator. M-am apucat imediat de lucru. Începeam un capitol nou de viaţă.

Lăsasem în urmă şase ani şi jumătate de muncă şi luptă, de fericire şi agonie. Mecanismul psihologic de autoapărare a funcţionat la mine într-un fel special. M-am aruncat în noile ocupaţii, probabil, cu setea de a mă reinsera în viaţa muzicală

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

9

Semnale

Aventura mea a început într-o dimineaţă mohorâtă de martie a anului 1981. Sau ceva mai devreme, însă eu nu aveam de unde să ştiu… Fapt e că în acea zi, la ora 8 fix, eram convocată în biroul şefului cel mare. Petre Brâncuşi, rectorul Conservatorului Ciprian Porumbescu din Bucureşti, activist de forţă al C.C. al P.C.R. în domeniul educaţiei şi al culturii socialiste. Sosit la cabinet cu câteva minute înaintea mea, îşi aranja servieta sub birou. Tot aplecându-se şi revenind pe scaunul său, debita fragmente de propoziţii, în şoaptă, după cum îi era stilul:… „o problemă la liceul Enescu… s-au făcut trei propuneri de director, Oprea, Iliuţ şi Coman… Coman, prima propunere… facem o încercare, nu merge – te întorci – norma rămâne aici, cu jumătate de program, leafa de la noi, indemnizaţia de la liceu… ” Mă uitam la dânsul siderată, dar şi uşor amuzată. Gimnastica asta cu servieta pe sub birou îl ajuta să-mi vorbească evitându-mi privirea. Îl ascultam respectuoasă şi aşteptam urmarea. Se făcuse deodată o linişte profundă în mintea mea. Am rămas în tăcere, blocată de surpriză, multă vreme după ce am ieşit din audienţă. Nu eram îngrijorată. În primul rând, aveam cel puţin un bolovan în dosarul de cadre. Unchiul meu, fratele mamei, inginerul constructor Gheorghe Neculau, fost director de succes mulţi ani la ARCOM, rămăsese definitiv în Germania, cu familie cu tot, deoarece fusese trimis în judecată, în lipsă, şi condamnat la închisoare pe viaţă.1 Peste un asemenea lucru, cerberii de la cadre nu aveau cum să treacă. Iar despre liceul de muzică nu ştiam aproape nimic. Am luat întâmplarea ca pe un

1 Pe această temă există cel puţin un articol, intitulat Reparaţiile tranziţiei. Foşti sabotori ai economiei naţionale sunt achitaţi, în ziarul postdecembrist România Liberă din 25 martie 1995.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

13

În goana calului, în acea primă zi m-am lămurit care sunt organele de conducere ale liceului care tocmai devenea al meu. Iată cum mi-am reprezentat iniţial schema de conducere a unităţii şcolare. În mod perfect demagogic, forţa conducătoare era considerată Adunarea Generală a Oamenilor Muncii. Hotărârile privind mersul şcolii erau luate prin vot de către toţi salariaţii, care alcătuiau adunarea generală. Tot prin vot deschis, aceasta îşi alege reprezentanţii în Consiliul de Conducere, care trebuia să-i cuprindă pe director şi pe cei doi directori adjuncţi, reprezentanţi ai personalului didactic, reprezentanţi ai Comitetului P.C.R. şi ai celor trei organizaţii, reprezentanţi ai comitetului sindical, ai organizaţiei U.T.C., ai organizaţiei de pionieri, ai comitetului cetăţenesc de părinţi, specialişti, în număr total de 41 de membri. Consiliul de conducere trebuia să aprobe componenţa biroului executiv şi să valideze componenţa nominală a acestuia, conform legii. Biroul executiv era format din cei trei directori, secretarul comitetului de partid, preşedintele comitetului sindical, secretarul organizaţiei U.T.C., comandantul organizaţiei pionierilor, care era un cadru didactic tânăr din şcoală, reprezentantul comitetului cetăţenesc de părinţi. Acest consiliu asigura conducerea executivă a şcolii, a activităţilor curente, altfel spus, era un fel de conducere operativă. Am înţeles că astfel se exercita „puterea locală” pe terenul strict al şcolii, precum şi legătura directă cu forurile superioare. Foarte curând am aflat şi schema organizatorică a acestor foruri. Tot din mers şi tot pe pielea proprie.

Fişa şcolii

Chiar a doua zi, am fost convocată, la orele 8 dimineaţa, la inspectoratul şcolar al sectorului 1, care avea sediul la Şcoala Generală nr. 3 din Bulevardul Nicolae Titulescu. În sala de festivităţi, am participat la prima mea şedinţă cu directorii de unităţi şcolare din sector. Eram adunaţi vreo 200 de oameni, iar la prezidiu se găseau tovarăşul Goiceanu, inspectorul şef de sector şi tovarăşa

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

15

Integrare din mers.

Ritmul de lucru era ameţitor. Succesiunea evenimentelor se petrecea în avalanşă. Totul era nou şi neaşteptat. Pasul imediat a fost făcut prin numirea directorilor adjuncţi. Ca şi numirea mea, desemnarea lor a fost elaborată în spaţiile oculte ale puterii, la nivel destul de înalt. De pe o zi pe alta, cu minime ceremonii făcute în câte o pauză, în cancelarie, au fost instalaţi doamna Valeria Constantinescu, o minunată profesoară de limba română şi domnul Hagighian, profesor de istorie în pragul pensionării. Pentru profilul coregrafie a fost desemnată doamna Magdalena Bălan, profesoară de dans istoric, care avea funcţia de secretar al organizaţiei de bază P.C.R. de la acest profil. Aşa s-a întregit echipa de directori, cu care am făcut repede un grup de lucru eficient. Ne-am orientat din mers şi ne-am potrivit pasul în ritmul rapid al vieţii de fiecare zi. La momentul respectiv, dintre noii directori nu ştiam pe nimeni. Cu doamna Bălan de la balet m-am înţeles foarte bine. Avea o bună capacitate de a conduce grupele de elevi în numeroasele participări la spectacole festive de protocol înalt etc. Dar colectivul de la coregrafie n-a primit-o cu plăcere şi niciodată nu a acceptat-o cu adevărat. Totuşi, oamenii aceştia funcţionau, cu toţii, în virtutea unei discipline care m-a uimit. Aşa erau educaţi, acesta era stilul de lucru consacrat. Prin urmare, de voie, de nevoie, s-au supus şi au lucrat mai departe în parametrii ordinii şi ai disciplinei şcolare, fără multe comentarii. Am fost uimită să-i văd atât de diferiţi sub acest aspect, de colegii lor de la muzică, harnici şi motivaţi dar cârcotaşi, mofturoşi, cu toane etc. E adevărat, nu toţi erau aşa, dar ajungeau două grupuri gălăgioase ca să producă o atmosferă de neîncredere, suspiciune şi nesiguranţă.

Aşadar, încă din prima săptămână, cu echipa formată, ne-am încadrat în program, astfel încât să cuprindem problemele prioritare. Imediat, am ţinut o şedinţă de lucru cu cei din Principate, tot la orele 8 dimineaţa, la convocarea şi în prezenţa inspectorului general Jinga şi a celor de la sector. Apoi am mers în

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

28

1) funcţia de selecţie a valorilor;

2) de participare la un dialog universal al valorilor;

3) funcţia de a educa publicul (pedagogia artei).

În sediul Lemnea am avut o nouă întâlnire cu ofiţeri de la circulaţie, care mi-au cerut să facem, în cadrul orelor de dirigenţie, discuţii cu câte un reprezentant al Miliţiei pe teme de circulaţie, iar problemele dezbătute cu elevii să fie prezentate şi în lectoratele cu părinţii.

La 20 mai 1981, aproape o lună după intrarea mea în liceu, asistam la o şedinţă cu directorii la Liceul I.L. Caragiale, în care tovarăşa instructor de partid Comăniţă ne transmitea următoarele sarcini prioritare, pe care eram obligaţi să le includem în planurile de activitate:

- Întărirea şi perfecţionarea activităţii organizaţiilor de partid din liceu; îndrumarea cu atenţie a organizaţiilor U.T.C. şi de pionieri, pentru încheierea anului de învăţământ cu rezultatele cele mai bune; intensificarea meditaţiilor şi consultaţiilor, lichidarea mediocrităţii.

- Desfăşurarea concursurilor de treaptă; cei ce nu vor reuşi la treapta a II-a şi la facultate vor fi încadraţi în producţie; diriginţii să ştie situaţia lor exactă.

- Organizarea activităţii politico-educative la închiderea anului de învăţământ politico-ideologic al cadrelor didactice şi al elevilor; să sprijinim U.T.C.-ul în acest sens; apoi, pe parcursul verii, în tot timpul vacanţei, vom dezbate în continuare teme de interes politic.

- Consiliile profesorale să fie sprijinite pentru a-şi face datoria de a imprima mai multă disciplină în şcoală; să se observe comportamentul cadrelor didactice, să se combată bârfa, relaţiile neprincipiale.

- Să se desfăşoare activităţi privind cunoaşterea legilor. PRE

VIZU

ALIZ

ARE

31

Vacanţe muzicale la Suceava

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

41

Adrian Dieterle, Ilinca Dumitrescu, Lavinia Coman şi

Nicolae Coman, după un concert la Conservator PRE

VIZU

ALIZ

ARE

54

ani din capitală, adică de la un nivel inferior de competenţă faţă de liceul de artă. Profesoarele Nica, Zaharescu, Glodeanu sau Bârseanu erau directoare ori simple profesoare la cele cinci şcoliţe de muzică. Nu predaseră în viaţa lor instrumentul la nivel liceal. Niciuna nu era absolventă de conservator la secţia instrumentală ! Întreaga problematică a unui liceu le depăşea, însă controlul a fost ordonat în felul acesta pervers, tocmai ca să fim umiliţi de colegii noştri cu o calificare inferioară celor inspectaţi. Era o chestiune de competenţă care se punea în discuţie, dar noi nu puteam deschide gura. În fond, multe din problemele semnalate erau reale, însă criticii noştri n-aveau nici un fel de viziune şi nici o expertiză pentru a percepe corect ce se întâmplă în procesul de învăţământ de la noi. Am primit papara, ne-am însuşit criticile şi am mers înainte. Singurul aspect la care am ripostat, a fost cel cu ţiganii. Cu tot calmul pe care mi l-am impus, am răspuns că nu pot fi respinşi de la educaţia muzicală specializată copii cu aptitudini muzicale demonstrate, doar pe criteriul etniei. Liceul de artă, am arătat în concluzie, nu va face o astfel de discriminare.

Un concurs tematic la pian

La 14 decembrie am asistat la o primă competiţie organizată în liceu, de catedrele de pian. A fost un concurs de tehnică, la care au venit elevi de la gimnaziu şi liceu. Mi-am rupt din timpul zilnic de muncă şi am urmărit, alături de comisie, cât am putut de mulţi elevi. Astfel, la clasa a VI-a, s-au prezentat 17 candidaţi. După aprecierea mea, cei mai performanţi au fost Ene Cătălin de la clasa Cameliei Pavlenco, Rogacev Valeriu de la Ludmila Popişteanu, Vlădescu Dan de la Zoica Popescu. Au primit premiul I Rogacev Valeriu şi Vlădescu Dan, premiul II Dobre Ioana, Ene Cătălin, Romila Fernanda, Marinescu Liviu, premiul III Fapas Constantina, Solomon Andreea şi Coman Mugur.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

55

La o audiţie internă a catedrei de pian principal

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

75

Muzică Coregrafie

Clasa I 3 clase -

Clasa a II-a 3 clase -

Clasa a III-a 2 clase -

Clasa a IV-a 3 clase 2 clase

Clasa a V-a 4 clase 2 clase

Clasa a VI-a 4 clase 2 clase

Clasa a VII-a 4 clase 2 clase

Clasa a VIII-a 4 clase 2 clase

Clasa a IX-a 2 clase 1 clasă

Clasa a X-a 4 clase 1 clasă

Clasa a XI-a 2 clase + 1 seral 1 clasă + 1 seral

Clasa a XII-a 4 clase + 2 seral 1 clasă + 1 seral

Clasa a XIII-a 2 seral -

___________________________________________

Total 44 clase total 16 clase

Total general pe complex 60 de clase

Liceul de Artă George Enescu avea la cele două profiluri ale

sale 1950 de elevi, organizaţi în 60 de clase. Din analiza

comparativă, rezultă, faţă de anul şcolar precedent, o scădere a

cifrei de şcolarizare cu 93 de elevi şi 4 clase mai puţin. Îngrijorător

era faptul că scădea la jumătate numărul de elevi la intrarea în ciclul

liceal. Aici era o pierdere semnificativă şi un semnal de trend

descendent pentru viitor. Având aprobată oficial fişa de

organizare, am purces împreună cu diriginţii şi cu şefii de catedre,

la completarea efectivelor fiecărei clase, la numirea noilor diriginţi

şi apoi la normarea cadrelor didactice. S-au rezolvat probleme

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

77

La Conservator, după un concert al Ilincăi Dumitrescu

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

83

O sărbătoare perpetuă

Acum, când îmi citesc cu atenţie agendele din acea perioadă, îmi apar cu claritate câteva linii conducătoare obsesive, direcţii de acţiune permanentă, pe care şefii de la toate palierele puterii ni le impuneau, când ne convocau pentru transmitere de sarcini. Una din obsesii aş putea s-o numesc „serbarea continuă”. Întregul sistem de învăţământ trebuia să fie antrenat în pregătiri pentru diverse evenimente politice. Spre exemplu, eram obligaţi să trimitem la inspectorat, încă de la începutul anului şcolar, programele de pregătire pentru evenimentele mai mult sau mai puţin apropiate: Festivalul Naţional Cântarea României, cu toate fazele până la cea naţională, aniversarea a 35 de ani de la proclamarea republicii, sărbătorirea zilei de naştere a Tovarăşului Ceauşescu, pe 26 ianuarie etc. Pentru toate acestea se pregăteau elevi din toate şcolile. Dar noi, ca liceu de artă, aveam angajamente suplimentare, ca de exemplu, să furnizăm spectacole şi concerte pentru programe TV, să dăm concerte săptămânale la Casa de Cultură Fr. Schiller, Înfrăţirea între Popoare, la Casa Corpului Didactic, Casa de Cultură a M.A.I, să oferim momente muzicale şi coregrafice la congrese, conferinţe naţionale, vizite ale unor conducători din străinătate. De asemenea, aveam pregătite momente coregrafice pentru revelionul tineretului. Un număr cu impact formidabil era creat de formaţia Greieraşul a Danielei Tudorancesu, despre care am mai amintit. Peste tot unde apărea, Daniela cu mormolocii ei preşcolari făceau furori. Această profesoară merită respectul nostru, fiindcă a reuşit să ţină activă echipa Greieraşului pentru mulţi ani, cu o mână de adevărat profesionist, fără să facă valuri sau presiuni în rândul părinţilor, cum s-a mai întâmplat, din păcate, la alte grupe de educaţie muzicală cu preşcolarii. Avem în vedere că era o activitate benevolă, nenormată, prestată de profesori şi susţinută moral de părinţii celor mici.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

101

Opoziţii, contestaţii, reclamaţii

O zicere populară plină de umor arată că nici o faptă bună

nu rămâne nepedepsită. Aşa s-a petrecut şi în cazul nostru. Şcoala

se înscria, vizibil pentru opinia publică, pe o linie a succesului. În

grupul mic dar virulent al contestatarilor de serviciu, aşa ceva nu

era de tolerat. Reclamaţiile anonime curgeau ritmic către toate

forurile. Însă trebuia şi o acţiune pe faţă, spectaculoasă. Momentul

potrivit s-a găsit la adunarea generală P.C.R. a organizaţiei nr. 2,

din Principate, din 25 octombrie. Pe ordinea de zi figurau

materialul comisiei diriginţilor, un plan de măsuri al comisiei

prezentat de şefa acestei comisii, Alexandra Vasiliu; ca urmare a

inspecţiei ce avusese loc cu o săptămână în urmă, se hotărâse ca

profesorii cu absenţe nemotivate să fie pedepsiţi cu prima

sancţiune din statutul personalului didactic. După expunerile

planificate, discuţiile au fost deschise de secretara comitetului de

partid pe liceu Ecaterina Andronic. Atitudinea ei sobră şi hotărâtă,

ca de obicei, m-a surprins cu finalul, în care făcea un apel deschis

la sinceritate în adunarea generală. N-am înţeles dedesubturile

decât mai târziu şi doar în mică măsură. Adevărul e că, „pe sub

masă”, în semiobscuritate, se dădea o luptă acerbă. Cati Andronic

fusese mereu tovarăşa de necazuri a oamenilor din Principate.

Acum era camaradul meu cel mai puternic, aliatul meu pentru

binele tuturor. Dezertase din gaşca opozanţilor de profesie şi nu

mai era de acord cu ideile şi procedeele lor. Cati ştia multe, dar

nu-mi spunea nimic, ca să nu mă enerveze. Bine făcea. Aşa că am

asistat, în şedinţă, la demonstraţia cârtitorilor. Colegul Florin

Nemeş începe prin a spune că se simte vizat de apelul la sinceritate

al tovarăşei secretare Andronic. Apoi repetă ceea ce mai susţinuse

în şedinţe anterioare: propune ca o parte din acţiunile importante

ale şcolii să fie preluate de activităţile Ministerului Educaţiei, care

presupun scoaterea de la cursuri a elevilor; parte din participările

la spectacolele din afară să fie refuzate şi să se accepte numai acelea

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

108

Secţia coregrafie

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

113

Controale şi concerte

Din notele zilnice consemnate în caietele mele, rezultă că în cea mai mare parte a timpului, liceul de artă s-a aflat sub diferite forme de control instituţionalizat. Era o monitorizare permanentă, implicită şi neoficială, cu declanşarea semipermanentă de controale tematice sau, uneori, frontale. Cu alte cuvinte, ne duceam viaţa între un control şi altul; nu pleca bine o comisie, că se anunţa o nouă comisie. Astfel, în acele zile de vacanţă de iarnă, noi aveam control în şcoală din partea C.C. al P.C.R., M.E.I., C.C. al U.T.C., I.S.M.B. Membrii comisiei se numeau Bartoş, Mihalache, Stoica, Luca, Râpeanu. Erau nume celebre şi temute la acea vreme. Partea bună a controlului era că tovarăşii au avut bunăvoinţa să participe, invitaţi de noi, la un program muzical în sala de concerte. Programul era organizat pentru directorii adjuncţi cu munca educativă a pionierilor. Era un medalion George Enescu, deschis de colegul meu Grigore Constantinescu, printr-o prezentare a vieţii şi activităţii maestrului. A urmat un film creat de I. Flechtenmacher, despre Liveni şi meleagurile moldovene de unde se trage marele muzician român. Apoi s-a desfăşurat următorul program pe care l-am prezentat eu însămi. Elevul Bilciurescu Dinu din clasa a VII-a şi profesorul Adrian Tomescu au cântat Balada pentru vioară şi pian. Cantabile şi Presto s-a auzit în interpretarea flautistului Mihai Maxim din clasa a X-a şi a profesoarei Sorina Dobrescu. Clementina Ristea din clasa a X-a a prezentat Toccata din Suita pentru pian op. 10 în re major. Raluca Bucinski din clasa a X-a a cântat la xilofon o parafrază pe teme din Rapsodia I, acompaniată de Cristian Niculescu din clasa a XII-a. În încheiere, Sorin Graţianu din clasa a VII-a a cântat la pian Joc ţigănesc de Tudor Ciortea, reprezentant de seamă al generaţiei postenesciene de compozitori români. Întâlnirea s-a încheiat cu un film despre concursul Lira de aur de la Suceava, ediţia 1983, film creat de Nicolae Corjos. În holul de marmură a fost amenajată o expoziţie cu partituri, documente şi imagini din opera şi activitatea maestrului George Enescu. Sigur că

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

120

29 martie 1984

Otopeni. Vreme însorită, lume multă. Odată trecută graniţa,

scriu câteva rânduri Ralucăi, încercând să îndulcesc puţin şocul

veştii că în următoarele două săptămâni (deşi e vacanţă), nu mă pot

ocupa de ea pentru că voi fi departe, la concurs, cu o altă fetiţă.

(Raluca, eleva mea din clasa a III-a, e un copil foarte inteligent şi

foarte hotărât să nu mă împartă cu nimeni. Într-adevăr, aveam să

„gust” din plin revolta, frustrarea, gelozia ei, o bună perioadă după

întoarcerea din călătorie. Nici succesul repurtat, nici fluturele

diafan pe care-l strecurasem în scrisoare, nici micile daruri aduse,

nimic n-a îmblânzit-o !). Revin la barieră şi o rog pe una din

mămicile ce ne însoţiseră plecarea, să transmită plicul la şcoală,

secretarei. În „limb” se vorbeşte mult, fetele ciripesc fleacuri, poate

de emoţie…

Zbor lin timp de două ore şi jumătate. La urcare în avion,

primul rând de fotolii a rămas neocupat până în ultimul moment,

când a apărut domnul ambasador Aninoiu, cu suita. Ne aflăm chiar

în spatele lor. După noi s-a aşezat echipa naţională de handbal. Îi

recunosc pe antrenorul Nedef şi pe fostul portar, Penu. Tot

drumul, Zoe mă dăscăleşte să-l abordez pe domnul ambasador.

Avem nevoie disperată de ajutor în Paris. Nu ştim cum ne vom

transborda din Orly la Gare d’Austerlitz. În zumzetul aparatelor şi

al săgeţilor vesele care zboară fără încetare între fetele noastre şi

handbalişti, mă frământ, luptând cu timiditatea mea proverbială.

Când avionul se pregăteşte să aterizeze, după ce am zărit, în poziţie

oblică, le Tour Eiffel, în disperare, mă adresez sfinxului din faţa

mea. Mă prezint, încep să-i turui la ureche că mergem la concurs

în Spania, că nu avem bani, că suntem pentru prima oară la Paris,

că purtăm răspundere, bagaje… Din fericire, domnul ambasador

înţelege imediat şi e o persoană foarte amabilă. Când am atins

pământul, avem deja asigurarea că microbuzul ambasadei ne va fi

pus la dispoziţie.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

126

1. Salvatore Spano (Italia) 9,04 2. Daniele Alberti (Italia) 8,97 3. Valentin Schiedermeyer (R.F.G.) 8,31 4. Andrea Bonotto (Italia) 8,25 5. Valentina Sandu (România) 7,97 6. Alberto Baldrini (Italia) 7,88 7. Silvana Sokolova (Jugoslavia) 7,84 8. Sandra Stojanovic (Jugoslavia) 7,78 9. Renato Balsadona (Italia) 7,69 10. Lorenzo Govoni (Italia) 7,64 11. Vittorio Fabrini (Italia)7,43 12. Christine Gobelin (Franţa) 7,28 13. France D’Aliberi (Franţa) 7,25 14. Jose Luis Gomez (Spania) 7,22

S-a înserat. Ne întoarcem la Hostal pe variante ocolitoare.

Pentru Zoe şi pentru mine e o perpetuă sursă de amuzament

reacţia fetelor la tot ceea ce văd în vitrine. Ajunse acasă, în timp ce

le hrănim, purtăm lupte şi pe al doilea front : Zoe cu Didi care

atacă puternic adolescenţa, iar eu cu telefoanele pentru Cătălina, de

la Pino din Torino !

Bilanţul zilei : Valentina merge mai departe, Cătălina s-a

oprit. Pentru ea, concursul s-a terminat. Valentina şi Cătălina sunt

invitate de Salvatore Spano, primul clasat, la o plimbare de seară.

A fost foarte drăguţ, spun fetele la întoarcere, felul în care a

consolat-o pe Cătălina. Datorită lui, fata n-a stat în hotel să-şi

plângă de una singură necazul.

Cu ultimele forţe, înainte de somn, deschid romanul lui

Ramón Pérez de Ayala, purtat în bagaj de la Bucureşti.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

139

Luiza Borac – J. Haydn: Sonata în mi bemol major, partea I – frumos, în mişcare un pic cam agitată.

Myriam Biosca – Fr. Chopin: Poloneza op. 26 nr. 1, urât.

Masaki Jasuda - Cl. Debussy: Preludiu, frumos fără bravură (simt că sunt obosiţi, de aceea cântă toţi un pic mai palid decât în concurs).

Salvatore Spano – E. Dohnany: Rapsodia, ca focul !

Pascale le Corre – I. Strawinski: Petruşka, mai bine decât în concurs.

Stephane Piccard – Cl. Debussy: Sonata pentru vioară şi pian, nespus de frumos.

11 aprilie

Zi de cumpărături. O asist pe Luiza, căci eu nu prea am cu ce cumpăra. Ba da, vreau o baterie pentru ceasul electronic. A trecut un veac până m-am lămurit că trebuie să cer una pilla. Cu Luiza am mare tevatură.Vrea să cumpere tot ce vede, iar pe de altă parte, nici să nu intre prea tare în premiul Mostacci. Cu alte cuvinte, vrea şi sătulă şi cu slănina-n pod ! Până seara ne acoperim cu pachete, dar ea plânge cu lacrimi cât bobul, că n-a cumpărat casetofonul dorit pentru Silviu, fratele ei. E şi o descărcare nervoasă, cred, după atâta încordare. Facem bagaje. Tristeţea plecării, drum la gară. Adio, Barcelona !

13 aprilie

Din drumul atât de lung nu mi-a rămas decât scena penibilă de la Port Bou: după ce flirtase cu fetele tot drumul, cavalerul teuton V.S. deţinătorul premiului trei, fiindu-i foame, desigur, şi-a cumpărat un imens sandviş pe care l-a ingurgitat cu savoare, într-un colţ, sub privirile hămesite ale fetelor. Căci toate, cu

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

144

prin hotărârea unanimă a adunării generale, alcătuită din 300 de colegi ai săi. În final, la despărţire, i-am urat domnului procuror să nu mai aibă parte de asemenea cazuri.

Am avut şi câteva întâlniri concrete cu B. De două ori ne-am încrucişat drumurile în faţa decanatului, la Conservator. Venise să se înscrie la doctorat. Nu s-a înscris, în schimb, a ţipat la mine pe holuri că i-am nenorocit viaţa şi o să dau socoteală pentru asta. Ultima dată, eram în tramvai. A sărit de pe scaun şi m-a atacat violent cu vorbe urâte şi ameninţări. Noroc că am coborât după două staţii. Era jigărit şi disperat. Regret nespus că nu şi-a găsit un rost în afara învăţământului. Nu înţeleg de ce, poate nici n-a căutat. Se ştie că orice filarmonică din România are nevoie acută de violoncelişti.

Educaţia antireligioasă ca laitmotiv

Între timp, în capitolul privitor la pregătirea politico-ideologică a personalului didactic, revenea ciclic ideea educaţiei ateist-ştiinţifice, în realitate fiind vorba despre antrenarea spiritelor tinere în formare pentru lupta agresivă împotriva oricărei forme de credinţă religioasă. Astfel, într-una din întâlnirile lunare obligatorii, Nicolae Vinţanu de la catedra de ştiinţe sociale a facultăţii de medicină ne vorbea în februarie 1984 despre religie. Etimologic, noţiunea vine de la relegare - a lega, şi înseamnă legătura dintre Dumnezeu şi om. Între ştiinţă şi religie, susţinea el, există o opoziţie fundamentală. Religia îl obligă pe om să cunoască fără să cerceteze, în vreme ce ştiinţa îmi permite să cunosc numai în măsura în care cercetez, experimentez şi verific. În zilele noastre, afirma propagandistul, opoziţia dintre ştiinţă şi religie se adânceşte, de vreme ce într-un interval de 5 - 6 ani adevărurile ştiinţifice descoperite se dublează.

Mi-aş permite să observ că, după mai mult de trei decenii de când au fost emise public astfel de afirmaţii, după datele pe care

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

162

verificau modul de predare şi, îndeosebi, modul de selectare a

valorilor. Acesta este, cred, unul din punctele nodale în educaţia

muzicală de performanţă. Să nu lucrăm empiric, să avem repere,

modele înalte, să avem de la cine învăţa, să preluăm idei, să ne

obişnuim să conceptualizăm munca noastră la clasa de instrument,

care e, în majoritate, o muncă practică, aplicativă, iată câteva lucruri

de fond care ne-au îmbogăţit, ne-au fortificat şi ne-au dat curaj să

luptăm în continuare pentru rezultate cât mai bune. Iar profesorii

de la conservator au beneficiat de elevi din ce în ce mai bine

pregătiţi, preluaţi şi conduşi de ei, mai departe, spre marea

performanţă. Consider că abandonarea acestei legături organice

care se crease, a condus după anul 1989 la slăbirea şi degradarea

domeniului nostru. Comunicarea profesională a şcolii cu

Conservatorul a redevenit, în ultimele decenii, o afacere

particulară, nereglementată de nimeni în mod legal şi transparent.

Aceasta conduce la inechitate, la inegalitate de şanse privind

accesul la educaţia de mare performanţă a copiilor cu dotare

naturală deosebită. Implicit, nivelul de pregătire a scăzut dramatic,

iar cei din conservator se luptă să performeze cu tineri modest

pregătiţi în ciclurile precedente de învăţământ specializat. E mare

păcat că se întâmplă acest fenomen.

O ţară închisă

După cum am arătat până acum, liceul nostru era vizitat cu asiduitate. Primeam permanent vizite din cele mai diverse domenii şi din diferite părţi ale lumii. Cu toate acestea, problema contactelor cu străinii era tot mai sever reglementată. Am simţit de fiecare dată o tensiune uriaşă, supravegherea draconică a mişcărilor, atitudinilor, exprimărilor noastre. Un punct culminant al problemei a fost atins atunci când au fost publicate şi prelucrate în şedinţa cu directorii legea nr. 23 şi decretul nr. 408 privind secretul de stat. În paralel, documentele au fost dezbătute şi la

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

170

O sancţiune

În contextul general de înăsprire a regimului şi de economie dusă până la absurd, noi, cele trei directoare ne străduiam să facem faţă problemelor tot mai grele. Căutam să asigurăm direcţia corectă, să respectăm dispoziţiile, dar şi să facem în aşa fel încât să cuprindem în şcoală copiii apreciaţi cu şanse de dezvoltare în artă. Tensiunea creştea an de an, pe măsură ce acea cifră de şcolarizare fatidică se tot micşora. Sistemul tindea să ne comprime activitatea, cu toate că nu chiar atât de drastic ca la nivelul învăţământului superior. În conservator se petrecea un asasinat lent. Către finalul deceniului al optulea, ajunseseră să studieze aici 200 de tineri, la toate secţiile şi specializările. La admitere se dădeau câte 3 locuri la pian 4 la vioară, 5 la pedagogie muzicală, 1 la compoziţie. Şi cu toate acestea, părinţii continuau să-şi dea copiii la liceu, pentru o pregătire profesionistă în muzică. O mare presiune a fost şi la examenele de trepte din anul 1985. Au curs lacrimi, s-au consumat drame. Cu efectivele de clase constituite în urma treptei I, am pornit anul şcolar 1985/1986. În clasa a IX-a, o elevă de la pian nu s-a prezentat la şcoală. Nu-mi amintesc dacă s-au aflat sau nu motivele, dar fapt este că după o lună de cursuri, eleva lipsea. În aceste condiţii, împreună cu secretarele, după ce ne-am sfătuit cu juristul şi am consultat cu atenţie regulamentele, după ce am întrebat la serviciul personal al inspectoratului şcolar, am adoptat măsura de a chema la cursuri pe următorul candidat de pe lista concursului de admitere în treapta I. Am discutat telefonic cu omoloaga mea, directoarea de la liceul teoretic unde eleva respectivă era deja repartizată, am căzut de acord s-o aducem la liceul de artă, mutarea fiind posibilă timp de o lună după începerea anului şcolar. Mutarea s-a produs a doua zi după împlinirea termenului de o lună. N-a trecut o săptămână şi liceul nostru a luat foc. Ne-am pomenit cu un control de la minister şi inspectorat, cu declaraţii, interogări, telefoane de ameninţare etc. Depăşisem termenul cu o zi. Deşi mutarea se făcuse legal, printr-o mişcare de

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

179

Crimhilda Cristescu, Cristea Zalu, Irina Rusescu şi Lavinia Coman,

într-o comisie de examen, 1987.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

187

Etapele controlului sunt următoarele:

A) pregătirea (precizarea domeniului şi a problemelor ce vor constitui obiectivele controlului);

b) desfăşurarea propriu zisă;

c) finalizarea (valorificarea).

Cerinţele unui control eficient ar fi următoarele:

-să aibă obiective clare;

-să aibă caracter concret şi sistematic;

-să fie exigent;

-să asigure o cuprindere adecvată a obiectivelor şi a oamenilor;

-să se bazeze pe o pregătire prealabilă;

-să se ţină o evidenţă clară a principalelor probleme constatate, a măsurilor întreprinse pentru remediere.

Forme de realizare a controlului: observarea, discuţiile (individuale sau colective), asistenţa la lecţii şi alte activităţi instructiv – educative, analiza documentelor, aplicarea unor teste şi chestionare.

Evaluarea ca funcţie a controlului.

Evaluarea este procesul de comparare a rezultatelor obţinute cu obiectivele stabilite (evaluare calitativă), cu resursele utilizate (evaluarea eficienţei), sau cu rezultatele anterioare (evaluarea progresului).

Evaluarea se bazează pe analiza informaţiilor obţinute în activitatea profesorilor, elevilor, programului, unităţii în ansamblu şi constă în elaborarea unor aprecieri care sunt utilizate pentru adoptarea unor decizii. Etapele elaborării sunt: Culegerea şi organizarea informaţiilor, analiza şi prelucrarea lor, ţinând cont de existenţa unor instrumente de lucru, de dezvoltarea unor bănci de date referitoare la profesori, clase, elevi etc.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

193

Agenda interpretului muzical

Oricât de solicitantă ar fi fost munca de director, prin orice experienţe aş fi trecut, a rămas mereu măcar o părticică din mine pentru muzică. Aşa chinuită şi înghesuită cum era, părticica aceea făcea proiecte. E drept că, luată de iureşul faptelor cotidiene, între luna mai a anului 1982 şi luna martie a anului 1984 n-am putut avea nici o apariţie publică. Asta nu înseamnă că nu lucram, măcar cu picătura, la programe noi. După această pauză involuntară de concerte, am făcut parte cu mare plăcere şi cu mult interes din echipa care a ilustrat Portretul compozitorului Ştefan Niculescu, un concert realizat de maestrul însuşi la Conservator, la 27 martie 1984, în sala de concerte George Enescu. Am avut onoarea să cânt atunci ciclul său pentru pian solo Tastenspiel. A fost o experienţă extraordinară, pe care am evocat-o ulterior, în portretul – eseu Amintiri cu Ştefan Niculescu.11

Apoi, la 28 mai 1984 am cântat la Oradea, împreună cu Filarmonica dirijată de Miron Raţiu, Concertul pentru pian şi orchestră de Nicolae Coman, în primă audiţie absolută, precum şi Concertul nr. 2 op. 22 în sol minor pentru pian şi orchestră de Camille Saint Saëns. Evenimentul mi-a lăsat o amintire de neşters.

În toamna aceluiaşi an, am trăit un alt moment artistic important. În primele zile ale lui Septembrie, am înregistrat la Radio România, în studioul de concerte Mihail Jora, materialul pentru un disc LP, care a apărut curând, realizat de casa ELECTRECORD. Titlul discului era Antologia muzicii româneşti pentru pian şi conţinea următorul program: Eduard Wachmann – Allegretto Scherzando; Iacob Mureşianu – Capriciul Cimpoiul; Mihai Burada – Cutia cu muzicuţe, Dansul pe sârmă, Concertul păsărilor; Tudor Ciortea – Joc ţigănesc; Dinu Lipatti - Nocturna în la minor; Paul

11 Eseul se găseşte în volumul Ştefan Niculescu. Portret în eterofonie, coordonat de Olguţa Lupu, Ed. Muzicală, Bucureşti, 2015, pp. 14-19.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

195

Virginia Manu, am prezentat liedurile La steaua de Nicolae Coman, Două imnuri bizantine de Doru Popovici, Si je te vois de Charles Koechlin, Invitation au voyage de Henry Duparc şi Gopak de Modest Mussorgski. În programul din 26 ianuarie 1987, la acelaşi Muzeu Obedenaru am cântat cu soprana Virginia Manu Povestea rozei şi Mugurii de Marţian Negrea, Cântec de Vasile Donose şi Două cântece de Nicolae Coman, iar cu basul Pompei Hărăşteanu, Codrule, codruţule de Dumitru Eliade şi Flaşnetarul de Franz Schubert.

În seara de muzică românească de la Studioul Ateneului Român, am cântat la 7 noiembrie 1987, împreună cu soprana Georgeta Stoleriu, trei cântece din ciclul Oglindiri de Nicolae Coman.

La 25 mai 1987, la reşedinţa ambasadorului Venezuelei la Bucureşti, în cadrul unui program muzical – coregrafic bazat pe muzică românească şi venezueleană, am cântat trei piese pentru pian de Mihai Burada ca fundal pentru un moment de dans realizat de un grup de copii de la coregrafie, în montarea profesoarei Alinta Vretos.

Desigur, toate aceste activităţi concertistice mi-au solicitat, la rândul lor, ore de studiu, preocupare, forţă psihică şi fizică. Acum nu prea îmi dau seama cum le-am putut face faţă, dar e sigur că pentru ele n-am sacrificat nici un moment din munca de la şcoală. Nici n-aş fi avut cum, căci nimeni nu m-ar fi lăsat să dispar din peisaj, fie şi pentru câteva minute.

O nouă reclamaţie anonimă

Aş vrea să reamintesc că în toţi anii petrecuţi la liceul de artă, au curs în permanenţă reclamaţiile adresate forurilor superioare. Cele mai multe erau anonime. Ţintele predilecte am fost noi, cele trei directoare, cu deosebire eu. Apoi era Valeriu Rogacev, reclamat că dezvoltă o adevărată industrie a meditaţiilor la vioară, atât în şcoală, cât şi acasă. În anonime apărea mereu şi profesoara

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

201

consemnate aceste lucruri. Am întrebat-o la ce activităţi metodice a participat şi cu ce contribuţie personală. Răspunsul era zero. Nu se vedea preocuparea de a explica elevului structura piesei lucrate, nu i se spunea nimic despre dezvoltarea secvenţială, elevul nu conştientiza mecanismul interior de construcţie a piesei, modul de circulaţie a temelor şi a motivelor. Lipseau indicaţiile specifice pentru studiul acasă. Profesoara nu ştia care este situaţia elevului la materiile de cultură generală. Cum am procedat după încheierea orei ? Am purtat o discuţie colegială, de la om la om, în care i-am prezentat toate observaţiile notate. Am primit unele răspunsuri, explicaţii, scuze, pe care le-am respins cu argumente concrete. I-am comunicat că primeşte calificativul satisfăcător, faţă de toate neajunsurile semnalate, pe care o rugam prieteneşte să le remedieze într-un timp cât mai scurt. Cred că m-am comportat discret dar cu fermitate şi am dovedit lipsă de cruţare faţă de gravele carenţe constatate în lucrul cu elevul. Cred că a înţeles mesajul, fiindcă ulterior am văzut o îmbunătăţire semnificativă a rezultatelor sale şi a modului de predare.

Despre folosirea abuzivă a forţei de muncă

Economii draconice erau impuse în anii 80 prin sistemul de organizare al tuturor domeniilor vieţii publice şi private. Am constatat atunci că se manifesta puternic din partea aparatului oficial voinţa de a maximiza eforturile angajaţilor şi de a minimiza cheltuielile. În cei peste şase ani trăiţi în şcoală, am văzut şi am simţit direct spirala reglementărilor tot mai severe pentru a realiza economii. Prin măriri succesive de sarcini, s-a ajuns, la sfârşitul anului şcolar 1986/1987, să se comunice normele de încadrare într-un stil inacceptabil, abuziv, imposibil pentru un învăţământ de calitate. Astfel, un post de profesor era prevăzut cu 20 – 22 de ore de predare săptămânal, pentru profesorii de muzică, desen şi educaţie fizică, norma era de 21 - 24 de ore săptămânal. La numărul de elevi dintr-o clasă, s-a prevăzut ca clasele de început, a IX-a şi a

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

215

Despre fetele mele

Am spus deja că aveam în liceu un fragment de normă didactică, aferent funcţiei de director. Îmi revenea dreptul şi datoria să-mi constitui o mică clasă formată din trei elevi la pian. La începutul celui de al doilea an şcolar petrecut în liceu, am povestit deja că a apărut într-o bună zi vestita doamnă dirijoare Florica Avramescu, de mână cu o fetiţă încântătoare. Înscrisă în clasa I în urma testelor de aptitudini, Raluca Niculescu îmi prezenta o figură de copil deştept, curios şi posesiv. Mătuşa ei, doamna Florica Avramescu, îmi propunea să o primesc drept elevă. Am fost foarte încântată şi am primit imediat invitaţia. Raluca a început să devină parte din viaţa mea, dar nu orice fel de parte, ci una dintre cele prioritare. Am avut mare grijă şi m-am luptat pentru dreptul ei la cele trei lecţii săptămânale, pe care le făceam în biroul mic al directorului din Principate, imediat ce ea îşi termina orele de cultură generală. Şase ani a fost suflet din sufletul meu. M-am străduit să fiu aşa cum avea ea nevoie să fiu ca profesoară de pian şi mămică asociată. Sper că am reuşit câte ceva, cu toate că reacţiile ei erau măsurate, fără efuziuni, fără comentarii. Am parcurs amândouă multe audiţii şi examene, concerte, programe de protocol şi tot felul de prezentări publice. Ne-am străduit cât am putut, fiecare în parte şi amândouă împreună. După şase ani, din nefericire, viaţa ne-a despărţit. În urma plecării mele, a trecut la clasa lui Constantin Niţu, un minunat profesor şi părinte de copii talentaţi. Raluca a urmat liceul de muzică, dar, probabil, sub influenţa părinţilor, doi avocaţi cu renume, a ales calea specializării în drept. Drumurile noastre s-au despărţit. N-am mai ştiut ce face Raluca, decât pe calea unor informaţii generale. Au trecut treizeci de ani. De curând, am avut o reîntâlnire emoţionantă cu doamna Florica Avramescu. Raluca o însoţea. Astfel ne-am revăzut, după decenii. Am fost copleşită de emoţie. Nu ştiam deloc ce simte Raluca. Era logic să cred că timpul a creat o naturală

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

219

Luiza Borac într-un recital la Muzeul C. C. Nottara, 1987.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

225

Final de misiune

Am arătat cât de aglomerată a fost luna iulie a anului 1987, cu activităţi şi evenimente în şcoală. Tocmai ieşeam din controlul frontal ce fusese declanşat de o anonimă, când a apărut o nouă scrisoare nesemnată. Amplă, redactată cu multă râvnă, cuprindea 12 capitole în care se prezentau aşa zise nereguli şi încălcări ale normelor în instituţia noastră, fapte presupuse de care directoarele ar fi putut fi răspunzătoare direct. În plus, faţă de „producţiile” anterioare, era atacată tema gradului meu universitar. Se arăta că este inadmisibil ca în ierarhia din învăţământul superior, eu, ca persoană cu o funcţie de asemenea răspundere, să am doar gradul de asistent universitar. Aici autorii aveau dreptate, numai că promovările în învăţământ fuseseră blocate de către Elena Ceauşescu personal. Întregul sector era în răspunderea ei, iar savanta de renume mondial hotărâse că nu se mai face nici o avansare. Într-adevăr, în ultimii 15 ani ai funestei sale domnii, în Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti s-au avansat doar trei oameni: cei doi rectori şi secretarul comitetului de partid (aceştia s-au promovat pe ei înşişi chiar cu două grade, de la lector la profesor universitar. Fiindcă au putut ! Dosarul meu cu lista de lucrări tipărite şi concerte publice, cu documentele aferente în original, cântărea cinci kilograme. Dar aşa ceva nu avea pe cine să impresioneze.) În atare condiţii, cunoscute foarte bine de toată lumea, faptul de a-mi arunca în cap neajunsul că nu promovez pe scara gradelor universitare era de un cinism fără margini. Ca de obicei, forurile m-au chemat şi mi-au dat să citesc reclamaţia. Şefii erau exasperaţi. Aşa nu se mai putea. În consecinţă, deşi nu se confirma nimic din ce se reclama acolo, a fost luată hotărârea să se schimbe conducerea liceului George Enescu, cea care fusese confirmată abia cu câteva luni în urmă, de către adunarea generală. Voiau să liniştească apele. N-am comentat, n-am schiţat nici un gest de revoltă, pentru că şi eu eram sătulă până peste cap de aceste mizerii. Mi se urâse de aşa o viaţă. Mi-am văzut disciplinată de

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

230

corpului didactic şi să ridic prestigiul liceului pe care-l conduc; să menţin permanent o comunicare instituţională, dar şi personalizată, cu comunitatea profesorilor de muzică pe plan naţional şi internaţional; să fiu conexată cu segmentele „nemuzicale” ale sistemului educaţional; să lupt pentru a impune o atitudine civilizată a societăţii faţă de statutul cadrului didactic; să-mi tolerez duşmanii, adversarii, delatorii, detractorii demolatorii, să-i înfrunt demn, cu argumente, fapte şi documente; să descurajez atitudinile de ură, invidie şi răzbunare; să-mi formez o viziune de ansamblu, să am o perspectivă de durată medie şi lungă asupra evoluţiei şcolii muzicale româneşti; să muncesc pentru aceasta, fără oprire, atâta timp cât am viaţă de la Dumnezeu; să nu mă tem de critică, să încurajez atitudinile îndrăzneţe, să nu resping a priori nonconformismul; să încurajez gândirea divergentă şi iniţiativa creatoare a subordonaţilor; să accept opţiunile de viaţă minoritare, atâta vreme cât acestea nu dăunează dezvoltării sănătoase a copiilor; să-mi asum eşecurile cu îndrăzneală şi să învăţ din ele; să încurajez humorul sănătos şi ironia constructivă; să nu mă mir de nimic, căci totul este posibil.

Cum a fost posibil

Pentru a schiţa unele concluzii, este necesar să-mi conturez câteva observaţii de ordin general. După o trecere în revistă, trăgând linia, după adunările şi scăderile ce se impun, avem în faţă un fenomen paradoxal. Românii care au traversat anii optzeci au simţit acei ani ca pe o perioadă îngrozitoare sub toate aspectele vieţii în societate. Era sărăcie cruntă, lipsă cronică de alimente, nu se găseau mijloace de încălzire pe vreme de iarnă, era penurie de bunuri de larg consum. Nu aveam libertate de exprimare, de convingeri, de credinţă şi religie, de asociere, de comunicare necontrolată, de deplasare pentru studiu şi informare în afara ţării. Toate activităţile oamenilor erau monitorizate, dirijate, manipulate, supravegheate, amendate şi controlate politic, prin intermediul

PRE

VIZU

ALIZ

ARE