tudorache lavinia licenta

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR"FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE

BRAŞOV

LUCRARE DE LICENŢĂ

Absolvent:TUDORACHE LAVINIA NICOLETA

Conducător ştiinţific:Lector univ. dr. PUȘCAȘU ION

BRAŞOV2011

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR"FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE BRAŞOV

SPECIALIZAREA: FINANŢE ŞI BĂNCI

CREANȚE ȘI OBLIGAȚIIUNI FISCALE

Absolvent:TUDORACHE LAVINIA NICOLETA

Conducător ştiinţific:Lector univ. Dr. PUȘCAȘU ION

BRAŞOV2011


C U P R I N S

I N T R O D U C E R E..........................................................................................................................1

1. TITLUL CAPITOLULUI 1 (HEADING 1).....................................................................................21.1 SUBTILU CAPITOLUL 1 (HEADING 2)..................................................................................................2

1.1.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3).......................................................................................................21.1.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3).......................................................................................................21.1.3 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3).......................................................................................................2

1.2 SUBTILU CAPITOLUL 1 (HEADING 2)..................................................................................................31.2.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3).......................................................................................................31.2.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3).......................................................................................................3


2.1.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3).......................................................................................................42.1.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3).......................................................................................................4



3.1.1 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3).......................................................................................................63.1.2 Titlu subcapitol nivel 3 (Heading 3).......................................................................................................6


B I B L I O G R A F I E.........................................................................................................................8

A N E X E.............................................................................................................................................9


CAPITOLUL 1. ASPECTE TEORETICE

1.1. APARIȚIA ȘI EXECUTAREA CREANȚELOR ȘI OBLIGAȚIIUNILOR FISCALE

Scurt istoric privind apariția și evoluția procedurilor de colectare a impozitelor și taxelor

Asemenea tuturostatelor europene, apariția și evoluția taxelor și impozitelor pe

teritoriul țării noastre se caracterizează ca fiind un proces complex și de durată ce a început cu

destrămarea comunei primitive, apariția proprietății private și scindarea societății în clase

sociale, dezvoltarea forțelor de producție și a relațiilor marfă-bani, apariția statului și crearea

aparatului de stat destinat să rezolve diferențele dintre clase și să apere ntelesele celor mai

puternici din punct de vedere economic.

După informaţiile istorice, satele se grupau în jurul unui centru (regiuni), constituind

un organism administrativ autonom numit „territorium” care era condus de un consiliu

(Ordo), format din delegaţi („curiales”) ai satelor numiţi „magistri vicorum” sau „principe

locorum”.

La dispoziţia oraşelor şi satelor din Dacia se încasa impozit asupra pământului

(capitatio terrena, stipendium, iugatio censul) care varia în funcţie de natura terenurilor,

impozit pe cap de locuitor (capitaţia), impozit pe case, taxe asupra moştenirilor (vicessima

hereditatum, 5% din valoarea bunurilor din masa succesorală), dare pentru vânzarea sau

eliberarea sclavilor (vicessima libertatis 4%), contribuţii în natură şi transporturi ale

locuitorilor.

După formarea principatelor Moldovei şi Munteniei, judeţele, ţinuturile, oraşele şi

satele au fost organizate după anumite reguli, iar activitatea administrativă la nivel local

includea întreţinerea drumurilor, îngrijirea izlazurilor şi a pădurilor comunale şi alte servicii.

Comuna reprezintă o grupare a populaţiei de pe un anumit teritoriu care are vechi

tradiţii în ţara noastră, în primele aşezări rurale sub forma satelor. În perioada respectivă

existau sate (domneşti) pe care domnii puneau stăpânire şi reprezentau o parte a patrimoniului

domnesc, sate boiereşti pe care domnii le dăruiau boierilor, sate mânăstireşti formate prin

dăruirea lor de către domn mânăstirilor şi sate libere.

1


În Moldova, ţinuturile erau administrate de un pârcălab care exercita autoritatea

administrativă, judecătorească şi militară. În Muntenia judeţele erau sub administrarea unui

judeţ care îşi avea originea în judecătorii care au existat în Dacia după colonizarea romană.

Pe lângă ţinuturi, în Moldova se constituiau „ocoale”, formate din mai multe sate

grupate în jurul unui târg, iar în Muntenia satele se grupau în cadrul unei unităţi administrativ

teritoriale cu denumirea de plasă.

Oraşele formate din secolele XII şi XIII aveau organizare autonomă, organe de

conducere, administrau bunurile proprii. Organele de conducere ale oraşelor repartizau

impozitele între locuitori (cisla), judecau procesele între locuitori.

Oraşele sau târgurile aveau o conducere aleasă dintre locuitori denumită sfatul. În

Transilvania sfatul era format dintr-un anumit număr de membri (de regulă 12), în Muntenia

conducătorul sfatului se numea judeţ şi în Moldova şoltuz (membrii sfatului se numeau

pârgari).

Dintre veniturile de natură locală ce se încasau la nivelul oraşelor şi târgurilor sunt

cunoscute, din anul 1612, darea numită „banii judeţului”, din anul 1627 darea

specială‚ „cheltuiala oraşului Bucureşti”. În aceeaşi perioadă se încasau alte impozite locale,

cum sunt „zlotul”, din anul 1635, ce reprezenta un impozit pe „case”, „galbenul”, „fumăritul”

impozitul pe case sau gospodării, „zlotul”, „pârcălabia” din Moldova şi „vama domnească” în

Muntenia.

Impozitele se percepeau în monede diverse, iar perceptorii se numeau după monedele

în care încasau impozitele zlotaşi, taleraşi, ortaşi. Judeţele în Muntenia, ţinuturile în Moldova

şi comitatele în Transilvania au constituit forme ale organizării administrativ teritoriale ce

grupau populaţia de pe un anumit teritoriu şi necesitau mobilizarea unor resurse băneşti în

vederea acoperirii cheltuielilor organelor de conducere şi pentru realizarea unor atribuţii ce le

reveneau pe plan social şi cultural.

Domnitorul putea să dispună de veniturile colectivităţilor locale şi să perceapă alte

dări şi impozite de la locuitori. Până la Regulamentele Organice, în Ţările Române cerinţele

generale nuerau delimitate de cerinţele locale iar finanţele locale erau incluse în cadrul

finanţelor generale.

Regulamentele Organice fiind primele reglementări de natură administrativă din

Muntenia (1 iulie 1831) şi Moldova (1 ianuarie 1832) prevedeau modul de administrare al

localităţilor şi descentralizare a unor acţiuni la nivel local.

Conform reglementărilor din anul 1832, veniturile oraşelor din Principatul Valahiei se

mobilizau la „Casa Oraşului” pentru a acoperi cheltuielile de gospodărie comunală.

2


Evoluția legislativă a procedurii de colectare a taxelor

și impozietelor

Legea nr. 555/1856 de instruire a perceptorilor

Acestă lege dispune că impinirea (executarea) contibuțiilor directe și

a altor diferite taxe fiscal, se va efectua exclusive de către agenții speciali

numiți perceptori, în virtutea unui titlu legalmente dobândit. Atribuțiile

perceptorilor constau în următoarele operațiuni: lucrări pregătitoare,

împlinirea contribuțiilor și urmărirea contribuabililor întârzietori.

Legea nr. 661/1923 pentru unificarea contribuților directe și

pentru înființarea impozitului pe venit global

Legea face vorbire despre faptul că impozitele directe existente se

înlocuiesc de la 1 aprilie 1923 cu următoarele: impozitul pe veniturile

proprietăților agricole/clădite, impozitul pe veniturile valorilor mobiliare,

impozitul pe veniturile comerciale și industrial, impozitul pe salarii,

impozitul pe veniturile din profesiuni neimpuse la celelalte impozite și

impozitul progresiv pe venitul global.

Legea nr. 3600/1938 privind unificarea procedurii fiscale

Această lege dispune în sensul că toate interacțiunile la legile fiscal

se vor constata și judeca potrivit acestei legi.

Decretul nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru

realizarea creanțelor statului

Legea dispune că urmărirea restanțelor și majorărilor din impozite,

taxe și alte venituri bugetare, datorate de populație s epoate face și prin

scoaterea în vânzare a bunurilor imobiliare aparținând restanțierului.

Decretul nr. 18/1952 penru stabilirea impozitelor și taxelor

locale

Această lege stabilește taxele și impozitele percepute de sfaturile

populare, respectiv: impozitul pe clădiri, impozitul pe terenurile situate în

orașe, taxe asupra mijloacelor de transport, taxe asupra animalelor, taxe

forfetare pentru folosirea centrelor publice de desfacere.

Legea nr. 9/1972, legea finanțelor

3


Legea are în vedere ”dezvoltarea multilaterală și în ritm susținut a

întregii economii naționale, pe baza programului stabilit de Partidul

Comunist Român, fapt ce necesită perfecționarea continua a formelor și

metodelor de organizare, conducere și planificare.

Legea nr. 25/1981 privind impozitele și taxele locale

Această lege reglementează impozitele și taxele locale.

O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare

Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 a fost abrogate de O.G. nr.

61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare, acre la rândul ei a fost

abrogate de Legea nr. 147/2004.

1.2. Dispoziții procedurale cu privire la organele fiscale

1.2.1. Competența organelor fiscale

Organele fiscale au competență generală privind administrarea creanțelor fiscale,

exercitarea controlului și emiterea normelor de aplicare a prevederilor legale în materie

fiscală. În cazul impozitului pe venit, prin Hotarâre a Guvernului se poate stabili altă

competeţă specială de administrare. De asemenea, impozitele, taxele şi alte sume care se

datorează, potrivit legii, în vamă sunt administrate de către organele vamale.

Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au

competenţă generală în ceea ce priveşte administrarea, exercitarea controlului şi emiterea

normelor de aplicare cu privire la creanţele fiscale ce se cuvin bugetului general consolidat,

care, potrivit legii, sunt date în competeţa lor de administrare.

În cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României

printr-un sediu permanent, competența revine organului fiscal pe al cărui teritoriu se

realizează în intregime sau cu preponderență, cifra de afaceri. De asemenea, începând cu data

de 1 ianuarie 2007 se înființează, în cadrul Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, Serviciul de administrare a contribuabililor nerezidenți în cadrul

Activității de metodologie și administrare a veniturilor statului, organ fiscal competent petru

administrarea contribuabililor nerezidenți.

4


Serviciul de administrare a contribuabililor nerezidenți are următoarele atribuții

principale:

a) Înregistrarea fiscală a contribuabililor nerezidenți, stabiliți în spațiul comunitar, care

au dreptul să solicite înregistrarea directă potrivit reglementărilor în vigoare în domeniul

contribuțiilor sociale.

b) Înregistrarea în scopuri de TVA a persoanelor impozabile nestabilite în România, dar

stabilite în spațiul comunitar care nu și-au desemnat un reprezentant fiscal.

c) Organizarea și gestionarea Registrului contribuabililor nerezidenți ca parte a

Registrului contribuabililor.

d) Organizarea și gestionarea dosarului fiscal al contribuabililor nerezidenți

e) Primirea, prelucrarea și gestionare declarațiilor fiscale

f) colectarea obligațiilor fiscale de plată principale și accesorii

g) Efectuarea inspecției fiscale

h) Soluționarea contestațiilor

i) Emiterea și eliberearea certificatelor și a altor documente solicitate de contribuabili.

Referitor la competența organelor fiscale, față de faptul că legea permite acordul

supracompetenței, în sensul că, cu acordul organului fiscal care deține competența teritorială,

precum și al contribuabilului în cauză,un alt organ fiscal poate prelua activitatea de

administrare a acestuia.

1.2.2. Actele emise de organele fiscale

Actul administrativ fiscal este o specie a actului administrativ, astfel cum acesta este

reglementat de legea contegiosului administrativ, Legea Nr. 554/2004.

Soluția fiscală individuală anticipată este actul administrativ emis de Ministerul

Finanțelor Publice în vederea soluționării unei cereri a contribuabilului, referitoare l

reglementarea unor situații fiscale de fapt viitoare. Din această definiție legală rezultă în mod

expres caracteristicile soluției fiscale individuale anticipate, în sensul că:

soluția fiscală individuală anticipată este un act administrativ fiscal cu regim juridic

stabilit de codul de procedură fiscală și legea contegiosului administrativ;

actul administrativ fiscal este emis de Ministerul Finanțelor Publice;

actul administrativ fiscal are ca scop soluționarea unei cereri a acontribuabilului (din

punct de vedere al viitoarei operațiuni, persoana solicitantă nu are încă calitatea de

contribuabil).

5


Având în vedere că soluția fiscală individuală anticipată este un act administrativ fiscal

în practică pot apărea cel puțin două probleme:

1. Poate fi atacat de către contribuabil, în fața instanței de contegios administrativ acest

act administrativ fiscal?

2. Este obigatorie indeplinirea procedurii prealabile?

Cât privește prima problemă considerăm că acest act administrativ fiscal nu poate fi

atacat în fața instanței de contegios administrativ pentru motivele următoare: contribuabilul

dobândește calitatea de persoană vătămată în situația în care un act administrativ îi vatămă

drepturile și interesele legitime; în speșă, soluția fiscală individuală anticipată, deși constituie

un act administrativ fiscal, nu vatămă nici un drept sau interes legitim a contribuabilului

deoarece în situația de fapt supusă soluționării este viitoare și teoretică.

Precizăm că atunci când vorbim de faptul că soluția fiscală individuală anticipată nu

poate fi atacată în fața instanței de contengios administrativ, nu avem în vedere faptul că nu se

poate introduce o astfel de acțiune, ci avem în vedere faptul că acțiunea va fi respinsă va fi

respinsă de o persoană lipsită de interes.

Referitor la cea de-a doua problemă, precizăm că în măsura în care contribuabilul

dorește să introducă acțiune în justiție având în vedere prevederile legii contegiosului

administrativ, considerăm că acesta trebuie să îndeplinească procedura prealabilă obligatorie.

1.2.3 Acordul de preț în avans

Acesta este actul administrativ fiscal emis de Ministerul Finanţelor Publice în vederea

soluţionării unei cereri a contribuabilului referitoare la stabilirea condiţiilor şi modalităţilor în

care urmează a fi determinate, pe parcursul unei perioade fixe de timp, preţurile de transfer în

cazul tranzacţiilor efectuate între persoane afiliate, astfel cum sunt definite în Codul fiscal.

Definiţia legală a acordului de preţ în avans relevă următoarele caracteristici:

acordul de preţ în avans este un act administrativ fiscal;

este emis de Ministerul Finanţelor Publice;

actul administrativ fiscal este emis având la bază o cerere a contribuabilului;

condiţiile şi modalităţile de determinare a preţurilor de transfer au în vedere o

perioadă fixă de timp, care va fi determinată de contribuabili;

stabilirea preţurilor de transfer se realizează doar între persoanele afiliate astfel cum

sunt acestea definite de Codul Fiscal.

6


Actul administrativ fiscal- acordul de preț în avans este opozabil și obligatoriu pentru

organele fiscalenumai dacă operațiunea fiscală realizată a respectat termenii și condițile

srabilite în cererea adresată organului fiscal pentru emiterea acordului de preț în avans.

Procedura de emitere a actului administrativ este delimitată de lege, acesta dispune că,

prin cerere, contribuabilul propune conținutul soluției fiscale individuale anticipate sau al

acordului de preț în avans, după caz.

Termenul pentru emiterea unui acord de preț în avans este de 12 luni în cazul unui acord

unilateral, respectiv 18 luni în cazul unui acord bilateral sau multilateral, după caz. Procedura

referitoare la emiterea soluției fiscale individualeanticipate și a acordului de preț în avans va fi

aprobată prin hotărâre a Guvernului.

1.2.4. Regimul juridic al actului administrativ fiscal

Spre deosebire de vechea lege a contenciosului administrativ, dreptul pozitiv cu privire la

contenciosul administrativ definește în mod expres actul administrativ ca fiind ”actul

unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea

executării sau a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stigând raporturi

juridice; sunt asimilate actelor administrarive, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate

de autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică,

prestare servicii publice, achiziții publice.

Având în vedere definiția legală de mai sus , considerăm că există acte administrative

propriu-zise și acte juridice asimilate actelor administrative.

Caracteristicile actului administrativ asimilat (contractele administrative) sunt

următoarele:

este un act juridic, adică o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce

efecte juridice;

este un act juridic bilateral , adică reprezintă vionța coordonată a două părți;

una dintr părțile acordului este o autoritate publică;

obiectul acestor acte constă în punerea în valoare a bunurilor propietate publică;

regimul juridic al actului administrativ asimilat este stabilit de noua lege a

contenciosului administrativ, dar și de alte legi.

Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului în mod obligatoriu,

deoarece , de principiu, din momentul comunicării acesta începe să producă efecte juridice.

Acest lucru este reglementa prin aticolele nr.44 alin. (2)C.proc.fisc (stabilește modalități de

7


comunicare a actului administrativ fiscal) și articolul nr.45 C.proc.fisc. ( opozabilitatea actului

administrativ fiscal).

1.2.5. Dovedirea situației de fapt fiscale

În dovedirea situației de fapt fiscale, continuabilul are sarcina de a proba actele și

faptele care au stat la baza declarațiilor sale și a orcărei cereri adresate orgnului fiscal. În

continuare orgabul are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau

constatări proprii.

Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să

o estimeze. În aceste caz trebuie avute în vedere toate datele și documentele care au relevanță

pentru estimare. Estimarea constă în identificarea acelor emelemente care sunt cele mai

apropriate situației de fapt fiscale.

Organele fiscale au dreptul și obligația să administreze următoarele probe: solicitarea

informațiilor de orice fel, din partea contribuabilor, expertize de specialitate, înscrisuri și

efectuarea de cercetări la fața locului.

Ori de cîte ori consideră că este necesar, organul fiscal poate solicita prezența

contribuabilului la sediu său pentru a da informații și lămuri necesare stabilirii situației fiscale

a acestuia. În cazul în care solicitarea se va face în scris aceasta va cuprinde în mod

obligatoriu: data, ora, locul la care contribuabilul este obligat să se prezinte, baza legală a

solicitării, scopul solicitării, documente pe care contribuabilul este obigat să se prezinte.

1.3. Nașterea crențelor și obligațiilor fiscale

Legea dispune în mod expres că nașterea creanțelor fiscale și a obilgațiilor fiscale are

loc în momentul în care se constituie baza de impunere. Făra îndoială că la nivel principal și

sintetic lucrurile se prezintă în felul acesta, însă din punct de vedere procedural nu este

suficient ca o persoană fizică sau juridică să fie proprietarul unui bun sau să obțină un impozit

ci acesta trebuie: să se înregistreze fiscal, să conducă evidența contabilă și să depună la

organul fiscal declarații fiscale.

Creanţele fiscale reprezintă drepturile patrimoniale ce rezulă din raporturile de drept

material fiscal constând în:

8


creanţe fiscale principale: dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor

şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea

TVA , dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie

venituri ale bugetului general consolidate;

creanţe fiscale accesorii: dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor de

întârziere.

Obligaţia fiscală este o obligaţie juridică deoarece ea defineste conţinutul unui raport

juridic, ce ia naştere între stat şi persoanele determinate de lege- contribuabilii- raport juridic

al cărei izvor este legea, executarea fiind asigurată în caz de neexecutare, prin intermediul

constrângerii statului.

Dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care,

potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Potrivit art. 72 alin. (1) C. pr. fisc., orice persoană sau entitate care este subiect într-un

raport juridic fiscal este obligată să se înregistreze fiscal. Finalitatea instituirii acestei

obligaţii o reprezintă întocmirea registrului plătitorilor de impozite şi taxe – registrul

contribuabililor.

Persoanele care au obligaţia de a se înregistra fiscal, potrivit Codului de procedură

fiscală, sunt următoarele: persoanele juridice care nu au calitatea de comerciant (asociaţii,

fundaţii, culte religioase, asociaţii de proprietari etc.), asocierile şi alte entităţi fără

personalitate juridică (asociaţii familiale, societăţi civile), contribuabilii care deschid filiale şi

sedii secundare în străinătate, persoanele juridice străine care îşi desfăşoară activitatea în

România prin intermediul unui sediu permanent, altul decât o sucursală, persoanele fizice care

au calitatea de angajator, etc.

Verificarea fiscală are drept scop verificarea modului în care contribuabilul respectă

legislaţia fiscală într-o anumită perioadă sau în câteva perioade fiscale. Verificarea fiscală este

exercitată de organul fiscal şi/sau de un alt organ cu atribuţii de administrare fiscală, în

limitele competenţei acestuia, la faţa locului şi/sau la oficiul acestora.

Verificarea faptică- se aplică în cazul controlului fiscal la faţa locului şi constă în

observarea directă a obiectelor, proceselor şi fenomenelor, în cercetarea şi analiza activităţii

contribuabilului, are sarcina de a constata situaţiile care nu sunt reflectate sau care nu rezultă

din documente.

Verificarea documentară- se aplică atât în cazul controlului fiscal cameral, cât şi al

celui la faţa locului şi constă în confruntarea dărilor de seamă fiscale, documentelor de

9


evidenţă şi altei informaţii prezentate de contribuabil cu documentele şi cu informaţiile

referitoare la acesta de care dispune organul care exercită controlul fiscal.

Verificarea totală – se aplică în cazul controlului fiscal la faţa locului asupra tuturor

actelor şi operaţiunilor de determinare a obiectelor (bazei) impozabile şi de stingere a

obligaţiilor fiscale în perioada de după ultimul control fiscal. Verificarea totală este una

documentara şi, în acelaşi timp, faptică a modului în care contribuabilul execută legislaţia

fiscală.

Verificarea parţială - se aplică atât în cazul controlului fiscal cameral, cât şi al celui la

faţa locului şi constă în controlul asupra stingerii unor anumite tipuri de obligaţii fiscale,

asupra executării unor alte obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală dintr-o anumită perioadă,

verificându-se, în tot sau în parte, documentele sau activitatea contribuabilului.

Verificarea tematică - se aplică atât în cazul controlului fiscal cameral, cât şi al celui

la faţa locului şi constă în controlul asupra stingerii unui anumit tip de obligaţie fiscală sau

asupra executării unei alte obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală, verificându-se documentele

sau activitatea contribuabilului.

Verificarea operativă - se aplică în cazul controlului fiscal la faţa locului, observându-

se procesele economice şi financiare, actele şi operaţiunile aferente, pentru a constata

autenticitatea lor, pentru a depista şi a preveni încălcarea legislaţiei fiscale. Verificarea

operativă se face inopinat, prin verificare faptică şi/sau documentară. Dacă se constată vreo

încălcare a legislaţiei fiscale, iar verificarea circumstanţelor necesită mai mult timp,

materialele se transmit subdiviziunilor respective ale organului cu atribuţii de control fiscal

pentru efectuarea unui control fiscal prin alte metode tehnice.

Verificarea prin contrapunere - se aplică atât în cazul controlului fiscal cameral, cât şi

al celui la faţa locului şi constă în controlul concomitent al contribuabilului şi al persoanelor

cu care acesta are sau a avut raporturi economice, financiare şi de altă natură, pentru a se

constata autenticitatea acestor raporturi şi a operaţiunilor efectuate.

Declaraţia fiscală este documentul care se depune, în mod obligatoriu, la organele

fiscale, de către persoanele stabilite prin lege şi care conţine, în principiu, o declarare a

obligaţiilor fiscale ori a bunurilor sau veniturilor din a căror deţinere decurg obligaţii fiscale,

ale subiectului de la care emană declaraţia.

Declaraţia fiscală se depune la registratura organului fiscal competent sau se comunică

prin poştă cu confirmare de primire. Declaraţia fiscală poate fi transmisă prin mijloace

electronice sau prin sisteme de transmitere la distanţă.

10


Decizia de impunere este actul administrativ fiscal, emis de către organul competent şi

care cuprinde obligaţia fiscală de plată, ce cade în sarcina contribuabilului, desemnat prin acel

document, având obligaţia de a îndeplini toate condiţiile de formă pentru această categorie de

acte. În plus aceasta trebuie să cuprindă şi următoarele: tipul de impozit, taxă , contribuţie sau

altă sumă datorată bugetelor publice, baza de impunere și cuantumul impozitului datorat de

către contribuabil pentru fiecare perioadă impozabilă.

Decizia de impunere produce efectul juridic de individualizare a unei creanţe fiscale

iar în ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor fiscale , pe baza ei se porneşte executarea silită. Pe

baza şi cu ajutorul datelor cuprinse în deciziile de impunere se întocmesc registrele de

evidenţă a contribuabililor denumite „ roluri fiscale”.

Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor

fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării

prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, dupa caz, a bazelor de

impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plata şi a accesoriilor aferente acestora.

Indiferent de tipul inspecţiei fiscale desfăşurate, generala în cazul verificării tuturor

obligaţiilor fiscale sau specială atunci când se verifică una sau mai multe obligaţii fiscale

organele de control urmăresc trei obiective şi anume:

verificarea modului de determinare a obligaţiei fiscale. Acest obiectiv presupune

analizarea modului de stabilire a bazei impozabile şi a aplicării cotelor corecte prevăzute de

Codul fiscal;

verificarea conformităţii dintre evidenţele proprii ale contribuabilului controlat cu

declaraţia fiscala. În aceast obiectiv este inclusă concordanta dintre evidenţa proprie şi

declaraţie şi modul în care declaraţiile au fost depuse şi eventual rectificate;

identificarea faptelor ce contravin legislaţiei fiscale în general şi aplicarea sancţiunilor

contravenţionale sau sesizarea organelor de cercetare penală în cazul în care se apreciază că

au fost săvârşite infracţiuni.

Obiectivele inspecţiei fiscale au în vedere stabilirea corectă a creanţelor fiscale şi

sancţionarea neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, în cadrul fiecarui obiectiv este

urmărită întocmirea documentului care constată creanţa fiscală şi obligă astfel pe fiecare

contribuabil să şi-o execute.

Rezultatul inspecției fiscale va fi consemant într-un raport scris, în care se vor

prezenta constatările inspecției din punct de federe faptic și legal. La finalizarea inspecției

fiscale , raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere care va cuprinde și

11

http://www.codfiscal2011.manager.ro/?cs=138307


diferențele în plus sau minus după caz, față de creanța fiscală existentă la momentul începerii

inspecței fiscale.

Raportul de inspecție fiscală se semnează de către organele de inspecție fiscală, se

verifică și se avizează de șeful de serviciu. După aprobarea raportului de către conducătorul

organului de inspecție fiscală, se va emite decizia de impunere de către organul fiscal

competent teritorial.

1.4. Executarea creanțelor și obligațiilor fiscale

Codul de procedură fiscală vorbește despre colectarea creanțelor fiscale, adică a

sumelor de bani pe care contribuabilii trebuie să le plătească cu titlu de taxe , impozite și

contribuții. În acest sens, colectarea constă în exercitarea acțiunilor care au ca scop stingerea

creanțelor fiscale.

În ceea ce nu privește, întrucât ne aflam pe tărâmul juridicului, iar drepturile se

execută și obligațiile se îndeplinesc, considerăm că riguros juridic ar fi să vorbim despre

executarea drepturilor de creanță fiscală, respectiv îndeplinirea obligațiilor fiscale corelative.

Colectarea constă în exercitarea acțiunilor care au ca scop stingerea creanțelor fiscale.

Colectarea creanțelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanță sau al unui titlu

executoriu.

Titlul de creanță este actul prin care se stabilește și se individualizează creanța

fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii.

1.4.1. Termenele de plata

Creanțele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau

de alte legi care le reglementează.

pentru diferențele de obligații fiscale principale și pentru obligațiile fiscale accesorii,

stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării

acestora, astfel:

a) dacă data comunicarii este cuprinsă în intervalul 1 - 15 din lună, termenul de plată este

până la data de 5 a lunii următoare;

b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16 - 31 din lună, termenul de plată

este până la data de 20 a lunii următoare.

pentru obligațiile fiscale eșalonate sau amânate la plată, precum și pentru accesoriile

acestora termenul de plată se stabilește prin documentul prin care se acordă înlesnirea

respectivă;

12


pentru creanțele fiscale, administrate de Ministerul Finanțelor Publice, care nu au

prevăzute termene de plată, acestea vor fi stabilite prin ordin al Ministrului Finanțelor

Publice;

pentru creanțele fiscale ale bugetelor locale care nu au prevăzute termene de plată,

acestea se stabilesc prin ordin comun al Ministrului Administrației și Internelor și al

Ministrului Finanțelor Publice;

contribuțiile sociale administrate de Ministerul Finanțelor Publice, după calcularea și

reținerea acestora conform reglementărilor legale în materie, se virează până la data de 25 a

lunii următoare celei pentru care se efectuează plata drepturilor salariale.

1.4.1. Plata creanțelor fiscale

Plățile către organele fiscale se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al

altor instituții autorizate să deruleze operațiuni de plată. Plata obligațiilor fiscale se efectuează

de către debitori, distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuție şi alte sume datorate bugetului

general consolidat, inclusiv majorări de întârziere.

Plata obligațiilor fiscale se face într-un cont unic, prin utilizarea unui ordin de plată

pentru Trezoreria Statului. Distribuirea sumelor din contul unic se face de organul fiscal

competent, distinct pe fiecare buget sau fond, după caz, proporțional cu obligațiile datorate.

Dacă un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe, contribuții şi alte

sume reprezentând creanțe fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate

datoriile, atunci se sting datoriile acelui tip de creanță fiscală principală pe care îl stabileşte

contribuabilul sau care este distribuită de către organul fiscal competent, după caz, stingerea

efectuându-se, de drept, în următoarea ordine:

a) sume datorate în contul ratei din luna curentă din graficul de plată a obligației fiscale,

pentru care s-a aprobat eşalonarea la plată, precum şi majorarea de întârziere datorată în luna

curentă din grafic sau suma amânată la plată, împreună cu majorările de întârziere datorate pe

perioada amânării, în cazul în care termenul de plată se împlineşte în luna curentă, precum şi

obligațiile fiscale curente de a căror plată depinde menținerea valabilității înlesnirii acordate;

b) obligațiile fiscale principale sau accesorii, în ordinea vechimii, cu excepția cazului în

care s-a început executarea silită;

13


c) sumele datorate în contul următoarelor rate din graficul de plată a obligației fiscale

pentru care s-a aprobat eşalonarea, până la concurența cu suma eşalonată la plată sau până la

concurența cu suma achitată, după caz, precum şi suma amânată la plată împreună cu

majorările de întârziere datorate pe perioada amânării, după caz;

d) obligațiile cu scadențe viitoare, la solicitarea contribuabilului.

Organul fiscal competent are obligația să comunice debitorului modul în care a fost

efectuată stingerea datoriilor, până la următorul termen de plată a obligațiilor fiscale.

Pentru creanțele fiscale administrate de autoritățile administrației publice locale, orice

plată făcută după comunicarea somației în cadrul executării silite va stinge mai întâi

obligațiile fiscale cuprinse în titlul executoriu.

1.4.2. Compensarea creanțelor

Compensarea

Prin compensare se sting creanțele administrate de Ministerul Economiei și

Finantelor Publice cu creanțele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de restituit

de la buget, pânaă la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc

atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor.

Creanțele fiscale administrate de unitățile administrativ-teritoriale se sting prin

compensarea cu creanțele debitorului reprezentând sume de restituit de la bugetele locale,

până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea

de creditor, cât și pe cea de debitor.

Compensarea se face de organul fiscal competent la cererea debitorului sau înainte de

restituirea ori rambursarea sumelor cuvenite acestuia.

Organul fiscal poate efectua compensare din oficiu ori de câte ori constată existența

unor creanțe reciproce, cu excepția sumelor negative din deconturile de taxă pe valoarea

adaugata fără opțiune de rambursare.

Compensarea creanțelor debitorului se va efectua cu obligații datorate aceluiași

buget, urmând ca din diferența rămasă să fie compensate obligațiile datorate altor bugete, în

următoarea ordine:

bugetul de stat;

fondul de risc pentru garanții de stat, pentru împrumuturi externe;

bugetul asigurărilor sociale de stat;

bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;

14


bugetul asigurărilor pentru șomaj;

fonduri comunitare, cum ar fi PHARE, ISPA, fonduri structurale și fond de coeziune.

Creanțele fiscale rezultate din raporturi juridice vamale se compensează cu creanțele

debitorului reprezentând sume de restituit de aceeași natură. Eventualele diferențe rămase

vor fi compensate cu alte obligații fiscale ale debitorului.

Organul competent va înștiința în scris debitorul despre măsura compensării luate

potrivit, în termen de 7 zile de la data efectuării operațiunii.

1.4.3. Restituirea creanțelor fiscale

Această modalitate de stingere a creanțelor se aplică în exclusivitate pentru creanțele

fiscale ale căror titular este contribuabilul.

Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: cele platite fară existența unui

titlu de creanță, cele platite în plus față de obligația fiscală, cele plătite ca urmare a unei erori

de calcul, cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, cele de rambursat

de la bugetul de stat, cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe

competente potrivit legii și cele rămase după efectuarea distribuirii.

Prin excepție, sumele de restituit reprezentând diferențe de impozite rezultate din

regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu

de organele fiscale competențe, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării

deciziei de impunere.

În cazul restituirii sumelor în valuta confiscate, aceasta se realizează conform legii, în

lei la cursul de referință al pieței valutare pentru euro, comunicat de Banca Naționala a

României, de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecatorești prin care se

dispune restituirea.

Dacă debitorul înregistrează obligații fiscale restante, sumele se vor restitui numai

dupa efectuarea compensării.

În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mică decat obligațiile

fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurența sumei de

rambursat sau de restituit.

În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decat suma

reprezentând obligații fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea pâna la

concurența obligațiilor fiscale restante, diferența rezultată restituindu-se debitorului.

15


Băncile supuse regimului de supraveghere speciala sau de administrare specială și

care efectuează plătile dispuse în limita încasărilor vor deconta zilnic, cu prioritate, sumele

reprezentând obligații fiscale cuprinse în ordinele de plată emise de debitori și/sau creanțe

fiscale înscrise în adresa de înființare transmisa de organele fiscale.

1.4.4. Sancțiunea neplății creanțelor fiscale

Prin decizia nr.5/2007 privind examinarea recursului în interiorul legii, declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la

aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din legea nr.82/1991, republicată și ale art. 21 alin. (4)

din Legea nr. 571/2003 privind aprobarea Codului fiscal, referitor la posibilitatea deducerii

taxei pe valoarea adăugată și a diminuării bazei impozabile la stabilirea impozitului pe profit

în cazul în acre documentele justificative cuprind mențiuni incomplete, inexacte sau care nu

corespund realității, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești nu

au un punct de vedere unitar.

Respecând prevederea din dreptul comun, dată de Codul Civil, potrivit căreia neplata

unei creanțe bănești dă dreptul creditorului la dobânzi. Codul de procedură fiscală stabilește în

mod expres că neplata creanțelor fiscale determină plata majorărilor de întârziere, însă într-un

cuantum diferit de dobânzile din materia civilăsau comercială. Cuantumul și regimul juridic

diferit se datorează interesului public proteguit prin această sancțiune fiscală.

Dreptul pozitiv român nu stabilește un regim juridic unitar pentru dobânzi, ci

legiuitorul a preferat să reglementeze situația dobânzilor pro rata. În materie civilă și

comercială regimul juridic al dobânzilor este stabilit de O.G. nr. 9/2000 privind nivelul

dobânzilor legale pentru obligații bănești.

Pentru neachitarea la termenul de scadentă de către debitor a obligațiilor de plată, se

datorează dupa acest termen dobânzi și penalități de întârziere.

Nu se datorează majorări de întarziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de

orice fel, obligații fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită,

cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum și sumele reprezentând echivalentul în lei al

bunurilor și sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei.

Dobânzile și penalitatile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparține creanța

principală.

Majorările de întarziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua

imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

16


În cazul în care în urma exercitării controlului sau analizării cererii de compensare s-a

stabilit ca suma ce urmeaza a se compensa este mai mică decat suma cuprinsă în cererea de

compensare, dobânzile și penalitățile de întârziere se recalculează pentru diferența rămasă de

la data înregistrării cererii de compensare.

Pentru obligațiile fiscale stinse prin procedurile de compensare prevăzute de actele

normative speciale, data stingerii este data la care se efectuează compensarea prevăzută în

actul normativ care o reglementează sau în normele metodologice de aplicare a acestuia,

aprobate prin ordin al Ministrului Finantelor Publice.

1.4.5. Executarea silită a creanțelor fiscale

În cazul în care debitorul nu-si plateste de bunavoie obligatiile fiscale datorate,

organele fiscale competente, pentru stingerea acestora, procedeaza la actiuni de executare

silita.

Organele fiscale care administreaza creanțe fiscale sunt abilitate să ducă la îndeplinire

măsurile asiguratorii și să efectueze procedura de executare silita.

Pentru efectuarea procedurii de executare silită este competent organul de executare în

a cărui raza teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind

organului de executare în a carui rază teritoriala își are domiciliul fiscal debitorul. În cazul în

care executarea silită se face prin poprire, organul de executare coordonator poate proceda la

aplicarea acestei măsuri de executare asupra terțului poprit, indiferent de locul unde își are

domiciliul fiscal.

Executarea silită se face de organul de executare competent prin intermediul

executorilor fiscali. Aceștia trebuie să dețină o legitimație de serviciu pe care trebuie să o

prezinte în exercitarea activității. Executorul fiscal este împuternicit în fața debitorului și a

țertilor prin legitimația de executor fiscal și delegație emisă de organul de executare silită. În

exercitarea atributiilor ce le revin, pentru aplicarea procedurilor de executare silita, executorii

fiscali pot:

a) să intre în orice incinta de afaceri a debitorului, persoana juridica, sau în alte incinte

unde acesta îsi pastreaza bunurile, în scopul identificarii bunurilor sau valorilor care pot fi

17


executate silit, precum si sa analizeze evidenta contabila a debitorului în scopul identificarii

tertilor care datoreaza sau detin în pastrare venituri ori bunuri ale debitorului;

b) să intre în toate încaperile în care se gasesc bunuri sau valori ale debitorului, persoana

fizica, precum si sa cerceteze toate locurile în care acesta îsi pastreaza bunurile;

c) să solicite si sa cerceteze orice document sau element material care poate constitui o

proba în determinarea bunurilor proprietate a debitorului.

Executorul fiscal poate intra în încaperile ce reprezinta domiciliul sau resedinta unei

persoane fizice, cu consimtamântul acesteia, iar în caz de refuz, organul de executare poate

cere autorizarea instantei judecatoresti competente potrivit dispozitiilor Codului de procedura

civila.

În absenta debitorului sau dacă acesta refuză accesul, executorul fiscal poate să

pătrundă în acestea în prezența unui reprezentant al poliției ori al jandarmeriei sau a altui

agent al forței publice și a doi martori majori.

Executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis

potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare competent în a cărui rază

teritorială îsi are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie

titlu executoriu. Titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este

scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent

ori în alt mod prevăzut de lege. Executarea silită începe numai după ce organul fiscal a

transmis debitorului înștiințarea de plată prin care i se comunică acestuia suma datorată, iar

după înștiintare au trecut 15 zile de la comunicare. Înștiintarea de plată este act premergator

executării silite.

Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc creante fiscale, se

transmit în termen de cel mult 30 de zile de la emitere spre executarea silita.

Reguli privind executarea silită:

Executarea silita se poate întinde asupra tuturor veniturilor si bunurilor proprietate a

debitorului, urmaribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectueaza numai în

masura necesara pentru realizarea creantelor fiscale si a cheltuielilor de executare.

Executarea silita se desfasoara pâna la stingerea creantelor fiscale înscrise în titlul

executoriu, inclusiv a dobânzilor, penalitatilor de întârziere ori a altor sume, datorate

sau acordate potrivit legii prin acesta, precum si a cheltuielilor de executare.

18


Contestația la executare silită. Persoanele interesate pot face contestație împotriva

oricărui act de executare efectuat cu încalcarea prevederilor Codului de Procedură Fiscală de

către organele de executare, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească

un act de executare în condițiile legii. Contestația poate fi făcută și împotriva titlului

executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o

hotarâre data de o instanță judecătorească sau de alt organ jurisdicțional și dacă pentru

contestarea lui nu există o alta procedură prevazută de lege.

În cazul respingerii contestației contestatorul poate fi obligat, la cererea organului de

executare, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când

contestatia a fost exercitată cu rea-credinta, el va fi obligat și la plata unei amenzi de la 50 lei

la 1000 lei.

1.4.6. Darea în plată a creanțelor fiscale

Legea privind concordatul preventiv şi mandatul ad-hoc (nr.381 din 10 decembrie

2009) prevede că firmele aflate în dificultate financiară pot apela la o cale amiabilă de

rezolvare cu creditorii, cu privire la modalitatea în care acestea îşi pot achita datoriile. Legea

nu permite, însă, ca această procedură să poată fi aplicată şi în cazul în care creditorul este

Statul.

Pentru clarificare, Ministerul Finanţelor Publice a emis Ordinul nr.20/2010 pentru

modificarea şi completarea Procedurii privind stingerea creanţelor reprezentând impozite,

taxe şi alte venituri datorate bugetului de stat şi/sau a creanţelor reprezentând contribuţii

sociale administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin trecerea în proprietatea

publică a statului a unor bunuri imobile proprietate a debitorilor. Potrivit Procedurii,creanţele

reprezentând impozite, taxe şi alte venituri cuvenite bugetului de stat şi/sau creanţele

reprezentând contribuţii sociale administrate de Ministerul Finanţelor, cu excepţia celor cu

reţinere la sursă şi a accesoriilor aferente acestora, denumite în continuare creanţe fiscale, se

pot stinge prin dare în plată.

Procedura de dare în plată constă în cedarea de către debitorul persoană juridică, în

schimbul obligaţiilor sale restante faţă de creditorul fiscal, a unui bun imobil, care trece din

proprietatea sa în proprietatea publică a statului ca urmare a unei solicitări de preluare în

administrare. Această procedură se aplică şi în situaţia în care executarea silită este

suspendată, potrivit legii.

19


Debitorul persoană juridică, proprietar al unor bunuri imobile, poate cere organului

fiscal competent la care acesta este înregistrat fiscal stingerea unor creanţe fiscale prin darea

în plată a acestor bunuri.

Cererea se depune la organul fiscal competent, inclusiv la direcția regională vamală,

incepand cu ziua imediat urmatoare scadentei, inclusiv in perioada in care s-a inceput

executarea silita asupra bunurilor imobile pentru care se solicita darea in plata.

Atunci când Comisia de evaluare trebuie să se pronunţe, respectiv să accepte această

solutie, ea are de stabilit eficienţa aplicării acestei modalităţi de stingere a creanţelor fiscale.

Evaluarea rezultă din compararea creanţelor fiscale stinse prin această modalitate, la care se

adaugă eventualele cheltuieli de amenajare-refuncţionalizare, cu cheltuielile necesare unei noi

construcţii sau achiziţii.

Procedura precizează că la data întocmirii procesului-verbal pentru trecerea în

proprietatea publică a statului a bunului imobil, în cazul bunului imobil sechestrat, încetează

măsura de indisponibilizare a acestuia, precum şi, dacă este cazul, calitatea de administrator-

sechestru a persoanelor desemnate, conform legii.

La data intocmirii procesului-verbal, instituţia publică ce a solicitat preluarea în

administrare primeşte bunurile imobile în custodie de la debitor sau, după caz, de la

administratorul-sechestru, prin semnarea procesului-verbal încheiat în acest sens. Aceste

dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul debitorilor persoane juridice la care s-a

instituit administrarea specială în perioada de privatizare, precum şi al debitorilor persoane

juridice pentru care s-a deschis procedura insolvenţei, cu avizul administratorului special sau

al administratorului/lichidatorului judiciar, după caz.

Stingerea creanţelor fiscale se va face la valoarea cea mai mică dintre valoarea stabilită

prin evaluare şi valoarea de inventar evidenţiată în contabilitatea persoanei juridice debitoare,

stabilită pe fiecare bun imobil în parte.

În cazul în care operaţiunea de transfer al proprietăţii bunului imobil prin dare în plată

este taxabilă, se datorează TVA corespunzătoare cotei de TVA prevăzute la art. 140 din Legea

nr. 571/2003 Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, aplicată la valoarea cea

mai mică dintre valoarea stabilită prin evaluare şi valoarea de inventar evidenţiată în

contabilitatea persoanei juridice debitoare, stabilită pe fiecare bun imobil în parte.

În cazul în care Comisia decide stingerea creanțelor fiscale prin trecerea bunurilor

imobile în proprietatea publică a statului, organul fiscal competent întocmeste un proces-

verbal pentru trecerea în proprietatea publică a statului a bunului imobil respectiv, prin care,

20


totodată, se actualizează nivelul creanțelor fiscale restante, precum și, dacă este cazul, nivelul

accesoriilor aferente acestora și al cheltuielilor de executare pânp la aceastp dată.

Procedura privind stingerea creanţelor reprezentând impozite, taxe şi alte venituri

datorate bugetului de stat şi/sau a creanţelor reprezentând contribuţii sociale administrate de

Ministerul Economiei şi Finanţelor prin trecerea în proprietatea publică a statului a unor

bunuri imobile proprietate a debitorilor a fost aprobată prin Ordinul ministrului economiei şi

finanţelor nr.486 din 15 iunie 2007; a fost modificată, în 2008, prin Ordinul M.E.F.nr.2142

din 11.07.2008 şi din nou modificată prin Ordinul M.F.P.nr.20/2010.

1.4.7. Cesiunea creanțelor fiscale

Cesiunea de creanţă este o modalitate de transmitere a obligaţiilor în formă

convenţională, prin care un creditor (cedent) transmite o creanţă a sa unei alte persoane

(cesionar), debitorul creanţei fiind obligat faţă de cesionar, odată cu îndeplinirea formalităţilor

de opozabilitate a acestei operaţiuni, fără a i se cere consimţământul.

Cesiunea de creanţă odată investită cu formulă executorie reprezintă un titlu

executoriu supus executării silite. Debitorul cedat are la îndemână împotriva cesionarului,

toate mijloacele de apărare pe care le putea opune cedentului, pe altă cale procesuală specifică

contestării executării, a cărei nulitate se poate constata pe alte căi.

Ca orice contract, cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească condiţiile generale de

validitate ale oricărui contract, de fond şi de formă. Cesiunea de creanţă, fiind un contract,

trebuie să îndeplinească atât condiţiile de fond pentru validitatea oricărui contract (capacitatea

de a contracta, capacitatea părţilor, obiect şi cauză), cât şi unele condiţii specifice operaţiunii

juridice realizate de părţi prin cesiune, cum ar fi: vânzare, donaţie, schimb, etc. Pentru

încheierea valabilă a contractului este necesar doar consimţământul părţilor, adică a

cedentului şi a cesionarului. În actuala reglementare, debitorul cedat având calitatea de terţ

faţă de acest contract, pentru validitatea cesiunii nu se cere consimţământul acestuia. Prin

urmare, se poate spune că cesiunea de creanţă este o excepţie de la principiul relativităţii

efectelor actului juridic, ea producându-şi efectele şi asupra debitorului cedat, care nu

participă la încheierea convenţiei.

În principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni, deci nu numai cele care

au ca obiect o sumă de bani, afară de cazul în care cesiunea creanţei ar fi interzisă prin act

normativ sau dacă prin natura ei este legată de persoana creditorului. Pot fi cesionate creanţele

născute dintr-o promisiune de vânzare, dintr-un contract de locaţiune, afectate de modalităţi,

21


chiar şi creanţele viitoare, din moment ce vânzarea bunurilor viitoare este permisă (art. 965

C.civ.). Există şi creanţe incesibile, de exemplu pensia de întreţinere, salariul până la

concurenţa unei anumite fracţii deoarece în limitele respective are un caracter de asigurare a

existenţei sau creanţele care au un caracter pur personal, etc. De asemenea, obligaţiile născute

din contracte sinalagmatice nu pot forma obiectul unei cesiuni, întrucât într-un asemenea

contract creditorul este în acelaşi timp şi debitor.

1.4.8. Insolvabilitatea

Creanțele fiscale urmărite de organele de executare pot fi scăzute din evidența acestora

în cazul în care debitorul respectiv se găsește în stare de insolvabilitate. Procedura de

insolvabilitate este aplicabilă în următoarele situații:

când debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;

când după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului rămân debite

neachitate;

când debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;

când debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut ori în alte locuri, unde

există indicii că a avut avere, nu se găsesc venituri sau bunuri urmăribile;

când, potrivit legii, debitorul persoana juridica îsi înceteaza existenta si au ramas

neachitate obligatii fiscale.

Pentru creanțele fiscale ale debitorilor declarați în stare de insolvabilitate,

conducatorul organului de executare dispune scoaterea creanței din evidența curentă și

trecerea ei într-o evidență separată. În cazurile în care se constată ca debitorii au dobândit

venituri sau bunuri urmăribile după declararea stării de insolvabilitate, organele de executare

vor lua măsurile necesare de redebitare a sumelor și de executare silită.

1.4.9. Insolvența

Agenția Națională de Administrare Fiscală şi unitățile sale subordonate, respectiv

compartimentele de specialitate ale autorităților publice locale, au obligația ca, pentru

recuperarea creanțelor fiscale de la debitorii care se află în stare de insolvență, să declare

lichidatorilor creanțele existente, la data declarării, în evidența fiscală pe plătitor. Cererile

22


organelor fiscale privind începerea procedurii insolvenței se vor înainta instanțelor

judecătoreşti şi sunt scutite de consemnarea vreunei cauțiuni.

1.4.10. Anularea creanțelor fiscale

În cazuri excepționale, pentru motive temeinice, Guvernul, respectiv autoritățile

deliberative la nivel local, prin hotărâre, pot aproba anularea unor creanțe fiscale.

În situațiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin

poştă, sunt mai mari decât creanțele fiscale supuse executării silite, conducătorul organului de

executare poate aproba anularea debitelor respective. Cheltuielile generate de comunicarea

somației prin poştă sunt suportate de organul fiscal.

Creanțele fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie a anului, mai mici de

10 lei, se anulează. Anual, prin hotărâre a Guvernului se stabileşte plafonul creanțelor fiscale

care pot fi anulate.

23

Documents

tudorache lavinia licenta