Click here to load reader

io rafii lexicale

  • View
    0

  • Download
    0

Embed Size (px)

Text of io rafii lexicale

22 Funeriu Ionel, Biografii lexicale.inddDescrierea CIP a Bibliotecii Naionale a României FUNERIU, I. Biografii lexicale. ed. a II-a / I. Funeriu - Timioara :
Brumar, 2019 ISBN 978-606-726-174-5
Editor: Robert erban Coperta: Loredana Tîrzioru Layout: Larisa Pleca Tehnoredactare: Alina Guuleac
Editura BrumaR 300050 Timioara, str. A. Popovici 6 tel.: 00 744 787 959 e-mail: [email protected] www.brumar.ro
I. Funeriu
Biografii lexicale
io rafii lexicale
Chiar în loc de prefa
Cititorul poate fi nedumerit vzând acest titlu cu adverbul chiar plasat la începutul su. E, aceasta, o reacie a mea la unele sintagme convenionale precum cea atât de rspândit: În loc de prefa. De ce? Pentru c, citind asemenea „introduceri“, constai c ele sunt prefee în toat regula: docte, explicative, pedagogice i, în genere, plicticoase. Nu toate, dar cele mai multe. Eu voi evoca în rândurile urmtoare câteva întâmplri potrivnice, de natur smi tempereze elanul etimologic; dar, tocmai pentru c miau fost defavorabile, întâmplrile trite mau ambiionat s scriu aceast carte, ba chiar s scot o a doua ediie îmbogit i, sper, ameliorat. Sunt pregtit, aadar, s înfrunt, în continuare, represaliile criticii.
La facultate învei tu s vorbeti româneasca? No tii deacas? În anii ’60 ai secolului trecut, eram primul tânr,
din micul târg de provincie unde mam nscut, care sa îndreptat spre filologie dup absolvirea liceului. Aa era peatunci: puini ajungeau la facultate, înc i mai puini la filologie. Concurena era mare, 7–8 pe un loc. Cei mai muli se îndreptau ctre politehnic, unde erau subvenionai pe parcursul studiilor de „Fabrica de mobil Rsritul“ din comun.
Cine a trit la ar tie cum funcioneaz „ageniile de pres“ peacolo. Oamenii se cunosc între ei,
6 7
vorbesc unii despre alii cu admiraie sau cu invidie i numai rar cu indiferen. Unii laud, alii acuz, nimeni nu scap de judecata public. Se tie totul despre toi i chiar mai mult decât atât. Rezultatele de la admiterea la filologia timiorean se afiaser pe la sfâritul lui septembrie, cam pe vremea când începea culesul viilor. Inutil s spun c, reuind eu la examen, fceam tirea zilei. Acolo, la vie, în timpul culesului, comentariile la breaking news funcionau mai ceva ca la pro tv. Prinii mei erau i ei la cules. Un vecin deal nostru, pizma i ranchiunos de felul lui (fiul su czuse în acel an la sport), se adreseaz tatlui meu:
– Las, las, Petre, am auzit noi c ai dat cinci mii de lei la un dascl de la Timioara (el pronuna Cimioara) ca si bage feciorul la facultate. ial meu ar fi intrat, da’ eu nam banii ti; i apoi, chiar dac ia avea, na fi aa de prost s dau atâta bnet ca s învee al meu… ce? s vorbeasc românete? Har Domnului, o face de la trei ani!
Tata era un om înelept i cu umor, un fel de Moromete ardelean; îl ascult calm (mama fierbea) i pe un ton aezat:
– Cinci mii, zici? M, omule, pe ce lume trieti? Crezi tu c domnii i mari de la Timioara se uit la cinci mii de lei? Douzeci de mii iam numrat în palm i abiaabia mi lo bgat! De Crciun îi tai iun porc gras caa neam îneles înc din primvar.
Cum se întâmpl în asemenea împrejurri, unii chiar lau crezut (dei s ai 20000 pe vremea aia…), alii au gustat replica socratic, mai puin mama care nu prea tia de glum. Cei mai muli au îneles îns împunstura din vorbele tatlui meu i au început sl
7
ia în trbac pe „agresor“. Atinsn orgoliu, nevasta acestuia, prinzând din zbor chestia cu învatul românei, contraatac:
– Auzi tu, ce facultate e asta de limba român? Ce fac ia acolo, înva s vorbeasc românete? No tiu deacas? Or fi mui, surzi, or fi bâlbâii? S fi mers al tu la medicin dacl ducea capul sau la matematic. Da, da, ai auzit bine, la matematic, acoloi greu, frate, nu toci vorbe fr rost de dimineaa pân seara. La român nu la da peal meu nici dear fi pe gratis. Marei grdina ta, Doamne…, s te duci tu pân la Timioara ca s învei românete!
La vremea aceea eram prea necopt ca s îneleg mare lucru din întâmplare. Abia mai târziu – cunoscând eu atâia ini care, dac vorbeau românete acas sau cu vecinii, se credeau experi în lingvistic – am dat peste o droaie de „profesori“ care ne predau lecii de dicie i de ortografie, de gramatic sau de etimologie i de câte altele! C, vorba aia, dac tot vorbesc românete…
Prima lecie de etimologie, dup trei ani de facultate În vacana din anul al IIIlea, citesc în cotidianul
„Flacra roie“ din Arad un articol despre hrnicia colectivitilor din Covsân. Îmi atrage atenia începutul, când autoarea creia iam uitat numele gsete cu cale s ne lmureasc originea (etimologia) cuvântului Covsân. Ne asigur c e motenit din lat. cova, care ar însemna „groap, adâncitur, peter“. Tocmai ddusem examenul de istoria limbii române cu profesorii Ionel Stan i Vasile Fril, tob de carte amândoi i exigeni pân la Dumnezeu. Erai pe jumtate profesor dac treceai examenul la tia.
8 9
Primisem nota 9, c 10 era pentru profesori, miau explicat ei. „Visam materia“, cum ziceau studenii pe vremea aceea, aa c nu mia fost prea greu smi dau seama c ziarista bate câmpii. i, aa cum îi st bine unuia i tânr, i nelinitit: „pac la gazet!“. Nu tiu prin ce minune, un fragment din scrisoarea mea apare dup câteva zile la rubrica „Pota redaciei“. Explicam acolo c v latin între dou vocale dispare în toate cuvintele româneti motenite din latin. Am probat cu lat. ovum care a devenit rom. ou, cu lavatrina > latrina > latrin, am punctat cu rom. bou din bovem (bos, bovis), regretând, glume, c vorbai masculin (cu sexul era problema, c la bou nu se pune), i am demonstrat c un o accentuat devine oa în condiii similare (mola > moar, costa > coast). Nam uitat s spun un cuvânt bun despre slavul covsit, despre tc. kovata i despre „triascn veci prietenia românoturc“, exact cum citisem cu o sear înainte pe o pancart la Telejurnal. Am adugat, en passant, dar cât am putut de doct, o alt vorb bun despre sufixul in/ân i, ca s se îneleag bine cei cu –inul final, iam ludat i pe colectivitii din Lalain i Belotin… apoi, devenind deodat sobru, am sfârit prin a conchide c nimic, dar absolut nimic, nu probeaz soluia etimologic a tovarei ziariste. Mai trec câteva zile i gsesc, la aceeai rubric, binevoitoarele cuvinte ale unui anonim din redacie care m sftuiete patern smi vd eu de examenele mele i s nu m grbesc s dau lecii pân nu obin mai întâi diploma de profesor. Dup care îmi ureaz succes la restanele din toamn. Nu iam mulumit c naveam de ce: eram integralist. Dar nu trec nici dou zile i tot satul afl c am
9
rmas corigent tocmai la limba român, pe care ei o cunosc atât de bine, iar vecinii îmi plâng de mil c am pierdut bursa i c la restanele din toamn, tii cum e, poi rmâne repetent. Am suportat cu stoicism vorbele lor, mama îns…
A doua lecie de etimologie dup ali doi ani Nu mam învat minte. Dup doi ani de la
întâmplare, m vd repartizat profesor la coala general din Birchi, judeul Arad. Aa era peatunci: te duceai unde te trimitea statul socialist. Tocmai m abonasem – obligaie sindical – la sptmânalul „Gazeta învmântului“. Citesc întrunul din numere amnunte despre o anchet iniiat de acad. Iorgu Iordan cu tema: „ce înseamn s fii tocilar“. Erau încurajai tinerii profesori s spun ce cred ei despre subiect i s relateze întâmplri din experiena lor de foti studeni în msur s identifice noiunea de „tocilar“ în accepia ei de atunci. Academicianul relata c pe vremea lui tocilarii obineau nota 5 sau 6, nu mai mult. Scriu i eu un text la gazet în care zic un cuvânt despre învatul mecanic, pe de rost, din vremea noastr, când tocilarii iau 10 repetând ca papagalul ce scriseser la curs; nu uit si „gratulez“ pe profesorii care tocmai asta apreciaz. Povestesc apoi, aa cum nea încurajat Iorgu Iordan s facem, despre o coleg de facultate care, pentru examenul de fonetic, tocise „la disperare“ clasificarea sunetelor româneti i nu reuea si dea de capt. În anii aceia se înva la bibliotec. Din când în când mai fceam câteo pauz verificândune unii pe alii, s ne dm seama cum stm. Întro asemenea pauz, o coleg m testeaz s vad dac stpânesc subiectul
10 11
i se mir c nu m încurc în hiul terminologic: grad de apertur, fricative, africate, velare, palatale .c.l.; îmi zice cu obid: „mare tocilar mai eti, eu m chinui de dou zile i mereu le încurc“. M supr calificativul, dar îi explic totui secretul terminologiei: t, d i n sunt dentale pentru c limba atinge dinii; b, m, p sunt bilabiale pentru c la rostirea lor particip cele dou buze (bi = doi + labia = buze); s, z, j, sunt fricative pentru c aerul „se freac la ieire“ (cf. lat. fricare), a e vocal deschis pentru c deschizi gura mare când o rosteti, i este închis pentru c abia deschizi gura când o spui („oare de ce îi cere ORListul, la consultaie, s zici a, nu i?“, am întrebato) .a.m.d. În nici 20 de minute, colega mea a îneles totul i nu lea mai încurcat. Am formulat i concluzia necesar: „etimologia a rezolvat totul“ i am încheiat scrisoarea ca rspuns la solicitarea lui Iorgu Iordan… Mare eveniment, mare la coala din Birchi: textul meu a aprut la gazet i sa bucurat de un succint comentariu din partea redaciei. Cineva îi arat directorului articolul. Acesta citete ceam scris i pe dat „m pedepsete“ s fac o comunicare la Cercul pedagogic teritorial cu titlul Explicarea etimologic a terminologiei tiinifice la colarii din clasele VVIII. Ceea ce am i fcut. Îmi amintesc c am impresionat auditoriul când am coborât cu explicaiile pân la originea mitologic a tendonului lui Ahile. Am încheiat cu îndemnul adresat tuturor profesorilor, fie ei de biologie, matematic sau geografie, s explice etimologic termenii noi, fiindc astfel vor fi înelei mai bine i se vor întipri pentru mult vreme în memoria elevilor. Am încheiat
11
triumfal, pledând pentru aliana între discipline (termenul transdisciplinaritate a aprut mai târziu): „cum s vorbeti despre marile descoperiri geografice dac nu tii undei America (geografie), când i cine a descoperito (istorie), ce consecin a avut (economie, cultur), dac nava descoperitorilor era cu pânze (tehnic), i, în sfârit, dac nu tii c tocmai de la cpitanul corabiei, Columb, provine numele statului Columbia (lingvistic, etimologie)“ etc. Sancta simplicitas! Ce eroare din partea mea! S ceri unor oameni nepregtii filologicete s fac etimologie i s mai crezi i co nimeresc. Întro zi, aflu de la un elev mai rsrit dintra VIIIa c profesorul de rus (chiar directorul meu), citindule lor un text, d el peste cuvântul i, urmând îndemnul meu din comunicarea evocat, le spune colarilor: „vedei, copii, muzica, în limba român, provine din limba rus“… Acuma, drept s spun, era cam greu pe vremea aceea s zici c nui chiar aa. Te temeai mai mult de primar decât de director… Atept eu o zi când îl gsesc în toane bune, îl iau deo parte ii explic, între patru ochi, c muzica „pornete“ de la muzele grecilor i c termenul e rspândit în aproape toat Europa, ajungând întrun târziu i în Marea Rusie, prin urmare „nare cum“. Nu sa suprat…, aa mi sa prut, dar la inundaiile din mai 1970, aflândum la Svârin, pe cellalt rm al Mureului, nam putut trece apa spre Birchi. i atunci mia rspltit tiina etimologic, cum se pricepea el mai bine: mia tiat patru zile din salariu. i, odat cu asta, i gradaia de merit, pentru absene nemotivate de la „procesul de învmânt“.
12 13
Trecutau ani, ca nouri lungi – înc vreo 10… Rsfoiesc linitit în biroul meu de cercettor
ziarul „Drapelul rou“. Îmi cade privirea pe un cuvânt evocativ despre acad. Iorgu Iordan, care tocmai confereniase în Aula Magna a Universitii. Articolul era semnat de Vasile ., un domn cu mustaa în furculi i cu mare trecere la cucoane. Decan la Filologie. Purta o plrie cu boruri largi, „Mexicanul“ lau botezat invidioii. Preda sintaxa limbii române de vreo 30 de ani, îi cam trecuse vremea, dar se inea verde. i ce scrie sintacticianul nostru despre academicianul moldovean care tocmai împlinise 90 de ani? C profesorul i academicianul Iorgu Iordan, „o personalitate tiinific recunoscut «în ar i peste hotare», nea lsat o oper întins, de mare valoare teoretic i practic“. i încheie cu o formulare nominal: „Ani muli, dar rodnici“. Nu m pot abine, le citesc colegilor concluzia apodictic i ne extaziem, in corpore, admirând noul tip de raport adversativ descoperit de V.. dup ase lutri de sintax la Universitatea timiorean: „muli, dar rodnici“. Uit întâmplarea, vine vremea avansrilor, prepar dosarul (ce comar!), depun candidatura. Directorul institutului, Ion Iliescu1, m încurajeaz: „de acord, felicitri, noi cunoatem activitatea dumneavoastr
1 Autor al unui studiu despre folclorul mineresc; acest fapt, adugat omonimiei nefericite cu tii dumneavoastr cine, lar putea induce în eroare pe cititor cu privire la identitatea directorului nostru. Pentru a risipi o ipotetic i regretabil confuzie (pentru ambii), precizez: este vorba de Ion Iliescu (n. 1929), titularul Catedrei de estetic de la Universitatea din Timioara.
13
rodnic, aprobm dosarul“ ii depune semntura pe prima fil. Rsuflu uurat: în sfârit, dup 12 ani… A doua zi, decanul nostru – pe care un binevoitor îl informase cât îi admirasem sintaxa – m invit în biroul lui, afieaz o suspect bunvoin i, regretând, chipurile, verdictul final, îmi tempereaz avântul: „eti tânr, tovare, nai vechimea“. „Aa e, cum zicei, tovare decan: ani puini, dar…“ i m opresc brusc s nui stric sintaxa.
Înc o experien din care nam învat c tcereai de aur.
Cum am ajuns ho de buzunare Suntem în 1988. Se lucra dup plan. Micul
nostru colectiv de stilistic de la Filiala din Timioara a Academiei era condus de Eugen Dorcescu. Primim drept „sarcin de plan“ s redactm o istorie a limbajului poetic din secolul al XIXlea. eful (în fapt, prietenul) Eugen m abordeaz imi spune: ai fcut un doctorat pe teme prozodice. Ceai zice s elaborezi o monografie despre versificaia lui Macedonski? Cad de acord asupra subiectului i ce constat? Ediia lui Adrian Marino e plin de erori filologice. Numi vine s cred. Le notez pe toate i ajung la aproape 1000, mai mari i mai mici. Mai întâi dau vina pe neglijenele poetului. Nici asta nu pot crede, pentru c în articolele sale despre tehnica versului, Macedonski vitupera la alii greeli pe care le gseam cu zecile i în opera sa. Încerc s le îndrept în timpul lecturii i constat c, îndreptândule, prozodia, dar i ideaia sun brusc macedonskian în urma micilor mele intervenii. Augustin Z.N. Pop, caremi fusese referent la doctorat, îmi faciliteaz accesul la manuscrisele
14 15
poetului. Constat c sunt impecabile. M apuc i scriu o carte de textologie analizând fiecare greeal în parte. Intenia mea era profilactic. Finalitatea era, pe de o parte, s îndrept erorile din poemele lui Macedonski în vederea unei ediii ne varietur, iar, pe de alta, s atrag atenia contiinei filologice asupra riscurilor la care se poate expune un editor… dac pân i Adrian Marino a clacat de atâtea ori. Citisem excelentele sale monografii despre viaa i opera lui Macedonski imi prea cumva ru de ceea ce urma s scriu. Pe la începutul crii relev meritele incontestabile ale criticului în exegeza macedonskian i art c editarea e partea vulnerabil a unei opere de anvergur, demn de stima noastr (ceea ce susin i azi). Chiar dac eminamente critic, studiul meu pstreaz un ton urban de la un capt la cellalt. Orice cititor de bun credin poate s constate singur acest lucru. Am pstrat tonul blând chiar dac unele erori afectau serios ideaia, iar altele reprezentau grave gafe filologice.
La apariia crii, redactorul Editurii Amarcord, Ion Nicolae Anghel, m îndeamn si expediez un exemplar domnului Marino. Îl rog s io trimit ca din partea editurii, pentru a nu se interpreta drept cinic un asemenea gest din partea mea. Profesorul meu din vremea studeniei, tefan Munteanu – fost coleg la Cernui cu temutul critic – m avertizeaz c voi avea parte de consecine drastice în urma scrierii mele. Atept fr team rspunsul (manuscrisele poetului îmi ddeau dreptate) i numi cred ochilor când domnul Anghel îmi arat scrisoarea. Citez din primele rânduri: „Multe i sincere mulumiri pentru trimiterea crii dlui I. Funeriu, cruia îi trimit, prin
15
dvs., toate felicitrile mele. i fr nicio ironie“. Ba mai mult, câteva rânduri mai jos scrie: „erorile sunt erori i este excelent c au fost corectate“. Iat un adevrat cavaler al fairplayului, miam zis. Iam artat o copie xerox a scrisorii lui tefan Munteanu i am exclamat cu admiraie: „acum îneleg, în sfârit, ce înseamn un intelectual autentic“ i m bucur c scrisoarea contrazice temerile profesorului meu. Adrian Marino a îneles c „o eroare nu devine greeal decât atunci când refuzi s o corectezi“ am adugat, citând vorbele lui Orlando Batista.
Cât de mult se poate înela omul! Dup aproape 20 de ani apare postum Viaa unui om singur, unde citesc: „Cineva (I. Funeriu) sa strduit s descopere în stil senzaional ieftin «o… mie de erori» în Ediia Macedonski, VianuMarino. Poate are, poate nu are dreptate. Nam citit cartea [iar] partea pur filologic era o oper de colaborare cu redactoarea crii între timp decedat. Mie numi aparine, efectiv, decât aparatul de note istoricoliterare […] Ar fi fost cu totul nedemn din partea mea s arunc întreaga responsabilitate (s.m.) pe umerii unei persoane ce nu se mai putea apra.“
Citesc i m întreb: cum poi s califici stilul unei cri drept senzaional ieftin, când declari negru pe alb c nai citit cartea? i apoi dac „toat responsabilitatea“ aparine doamnei Elisabeta Brâncu, m întreb din nou ca omul: „oare de ce a semnat doamna Brâncu ediia Macedonski cu pseudonimul Adrian Marino?“.
Trebuie s mai adaug, pentru a fi corect, c, mai spre sfâritul crii, A. M. îmi acord totui nite merite cu care m mândresc prietenilor: „Despre
16 17
atacul furibund i atât de personalizat împotriva ediiei Macedonski, am mai amintit. De belferi erudii, complexai i agresivi – ca i de pungaii de buzunare – trebuie s te pzeti totdeauna cu cea mai mare atenie“.
Adevrul umbl cu capul spart în România. Se mai îndoiete cineva?
Un instalator cu „hobbyceiuri“ lingvistice m pune la punct Acum câiva ani, un meter îmi repara ceva
în cas. Acesta, tiind c sunt profesor de limba român1, sa artat mirat, aproape revoltat, când ma auzit pronunând cuvântul bormain. Mia imputat pe un ton superior i cam didactic: „cuvântul stai nemesc, de ce nui spunei românete main de gurit?“. Pân la un punct omul avea dreptate, dar numai pân la un punct. Iam explicat c noi am preluat cuvântul de la nemi odat cu importul uneltei în sine, dar limba noastr la constrâns apoi s devin românesc introducândul în structurai gramatical de esen latin: la plural este bormaini(le), nu die Bohrmaschinen, la genitiv i dativ – bormainii, articulat – bormaina, bormainile, nearticulat – bormain, bormaini etc. Întrun cuvânt: termenul se comport asemenea oricrui element lexical neao. De altfel toate dicionarele limbii române îl înregistreaz la litera b, am continuat. Îi probez cu DEXul, care era peaproape i insist: „chiar dumneavoastr miai spus adineaori c yala ar trebui reparat, de ce nai
1 Cf. Introducerea teoretic, infra, p. 26 i urm.
17
zis românete: zvorul?“… Na fost prea încântat de explicaiile mele, de replic nici atâta. Norocul îmi surâde îns…

Search related