Universitatea din PitestiFacultatea de Teologie Ortodoxa,,Sfanta Mucenita Filoteea”Sectia: Teologie Pastorala

LUCRARE DE LICENTA

Întâia epistolă către CorinteniIstoria şi comentariul textului

COORDONATOR ABSOLVENTPr.conf.univ.dr.Ghe.Pufu Puiu Diaconescu

Piteşti 2003

Cuprins

1.Introducere.

a.Viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Pavel p.4

b.Activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel în Corint p.13

c. Epistolele lui Pavel şi tradiţia epistolară paulină p.16

2.Tratare.

a.Despre oraşul Corint p.22

b.Motivele scrierii Epistolei I Corinteni. p.23

c.Scopul Epistolei. p.30

d.Timpul şi locul scrieii. Destinatarii. p.31

e.Autenticitatea Epistolei. p.32

f.Integritatea şi unitatea Epistolei p.33

g.Cuprinsul şi importanţa Epistolei. p.33

3.Nedumeriri exprimate de corinteni

a.Despre raportul dintre căsătorie şi feciorie p.35

b.Despre idolotite p.37

c.Despre ţinuta pe care trebuiau să o aibă la cult p.39

d.Despre harismele şi virtuţiile teologice p.43

e.Despre învierea trupurilor p.50

f.Despre colectă p.56

4. Concluzii p.59

Bibliografie

2

EPISTOLA -I- către CORINTENI

INTRODUCERE:

a.Viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Pavel

Neîndoielnic, Sfântul Apostol Pavel este unul dintre cei care ne-au dat

mărturia cea mai completă cu privire la învăţătura Mântuitorului nostru Iisus

Hristos. Toţi ceilalţi L-au cunoscut direct, L-au urmat un număr de ani, L-au

ascultat şi I-au preluat mesajul ducându-l până la ,,capătul lumii.” Spre deosebire

de toţi cei 12 Sfinţi apostoli, cu excepţia bineînţeles a lui Iuda, Pavel n-a făcut parte

dintre adevăraţii Apostoli şi totuşi el poartă până astăzi urmele de ,,apostol” şi nu

fără justificare.

Cel pe care noi îl numim Sf .Apostol Pavel se chema de fapt Saul şi s-a

născut în oraşul Tars din Cilicia, o provincie romană din Asia Mică situata între

Licaonia, Pamfilia şi Capadocia, pe o axă ce ar străbate Ciprul, Egiptul şi Marea

Roşie. Aşadar, Saul s-a născut în afara Ţării Sfinte, dar era evreu din evrei, din

seminţia lui Beniamin şi dintr-o familie de farisei devotaţi. ,,Eu sun israelit din

urmaşii lui Avraam, din seminţia lui Beniamin”.(Romani 11,1); ,,Evreu din evrei,

după lege fariseu”.( Filip.3,5).

Îşi va invoca frecvent originea pur israelită în focul disputelor religioase de mai

târziu, deşi astfel n-a făcut decât să atragă şi mai multă ură asupra sa. Conforma

Tradiţiei, părinţii lui Saul ar fi locuit mai întâi la Roma, dobândind cetăţenia

romană. Ei respectau însă cu stricteţe Tara şi şi-au circumscris fiul în ziua a opta.

Nu cunoaştem cu precizie anul naşterii lui Saul. Teologii îl plasează între 5-15

d.Hr. Ştim că a fost trimis de timpuriu la Ierusalim, la şcoala unui mare învăţător,

Gamaliel (Fapte 22,3) Fernand Conte notează: ,,Fără îndoială a frecventat în

tinereţe universitatea, teatrul, stadionul şi gimnaziul din oraşul natal, unde

3

influenţa greacă este preponderentă”. Saul cunoştea într-adevar bine cultura şi

filosofia greacă, dar nu numai atât: el s-a numărat printre cei mai buni şi mai plini

de zel ucenici ai lui Gamaliel, fiind renumit pentru cunoaşterea Legii şi considerat

aproape un lider de generaţie printre farisei. Va mărturisi şi acest lucru mai târziu

pentru a sublinia autenticitatea convertirii sale: ,,spoream în iudaism, mai mult

decât mulţi cei care erau de vârsta mea în neamul meu fiind mult râvnitor al

datinilor mele părinteşti”( Galateni 1,14). Totuşi pentru evrei tocmai faptul că era

un aşa de bun cunoscător al Legii I-a agravat situaţia după convertire. Saul va fi

considerat un mare trădător, inamicul numărul unu al iudaismului şi această

etichetă nu s-a schimbat până astăzi.

,,Tradiţia susţine că Saul era înrudit cu arhidiaconul Ştefan, primul mucenic

şi că la şcoala lui Gamaliel l-ar fi avut coleg pe Barnaba. Aceste afirmaţii nu se pot

proba, deşi colegialitatea ar putea explica sprijinul constant pe care Barnaba I l-a

dat lui Pavel, în anii după convertire. Saul provenea dintr-o familie nobilă cu o

stare socială proeminentă, ceea ce-l diferenţiază de primii Apostoli.” 1

Oricum bine se ştie, în anul 36 când membrii Sinedriului declanşează prima

mare prigoana în Ierusalim, Saul s-a aflat în fruntea prigonitorilor. Acest lucru arată

că arhiereul iudeu se baza pe elemente tinere extrem de zeloase pentru a lupta cu

creştinii: ,,Saul pustia Biserica, intrând prin case şi târând pe bărbaţi şi pe femei îi

preda la temniţă.”(Fapte 8,3). El păzise hainele celor care l-au ucis cu pietre pe

Ştefan, iar după fuga şi împărţirea Apostolilor prin Samaria, în anul 38, acest tânăr

fariseu fanatic a hotărât să extindă prigoana şi a cerut împuterniciri de la arhiereu

pentru a face curăţenie în sinagogile din Damasc.

,,Pe drumul Damascului, Saul se întâlneşte cu Hristos şi se converteşte subit.

Episodul, de un rar dramatism, este relatat o data de Luca şi de trei ori de Pavel,

cu diferenţe interesante faţă de întâia relatare. Astfel, această întâlnire de pe

drumul Damascului este unul dintre momentele cele mai puternic menţionate în

Noul Testament”2

4

Ne aflăm în anul 38, pe drumul ce lega Ierusalimul de Damasc. Saul cu

împuterniciri de la arhiereu nu călătoreşte singur, ci cu însoţitori. Era un prigonitor

recunoscut al creştinilor, iar comunitatea din Damasc intrase deja în alertă. Iată

relatarea lui Luca: ,,Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină

din cer, ca de fulger l-a învăluit deodată / Şi căzând la pământ, a auzit un glas,

zicându-i: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? / Iar el a zis: Cine eşti Doamne? Şi

Domnul a zis: Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu

piciorul în ţepuşă./ Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti

să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să

faci./ Iar bărbaţii care erau cu el pe cale, stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar

nevăzând pe nimeni./ Şi s-a ridicat Saul de la pământ, dar deşi avea ochii deschişi

nu vedea nimic. Şi luându-l de mână l-au dus la Damasc/ Şi trei zile a fost fără

vedere; şi n-a mâncat, nici n-a băut”(Fapte9,3-9)

La douăzeci de ani după convertire, pe treptele fortăreţei din Ierusalim, Pavel

va oferi o relatare clară a chemării sale. Acum aflam o serie de detalii interesante:

evenimentul a avut loc la amiază, Iisus nu s-a caracterizat drept ,,Hristos”,ci

drept ,,Nazarineanul” (adaptând astfel numele pe care I-l dădeau prigonitorii) şi

contrar relatării iniţiale –se afirma că însoţitorii au văzut lumina dar nu au auzit

glasul: ,,Dar pe când mergeam eu…împreună cu mine” (Fapte 22,6-11).

,,Discrepanţa dintre relatările lui Luca şi ale lui Pavel este interesantă: au

văzut însoţitorii lumina sau au auzit glasul? Dacă au văzut lumina, de ce nu au orbit

şi ei precum el? Dacă au auzit glasul, de ce nu s-au convertit? Înţelegem astfel că

transformarea spirituală şi efectele fizice resimţite de Saul au avut loc pe parcursul

răpirii la cel de-al treilea cer. Însoţitorii săi au observat un aspect al slavei lui

Dumnezeu, mult atenuat, care nu le-a afectat corpul fizic, ci doar I-a uluit. Este

foarte probabil ca lumina să fi avut sunet, sau sunetul să fi avut lumina. Totuşi, e

greu de înţeles de ce Luca pretinde că martorii au auzit glasul dar n-au văzut

lumina; în timp ce Pavel susţine exact invers”3.

5

În anul 60, la 22 de ani de la producerea evenimentului, Pavel se afla în

Cezareea, în tribunalul local, dinaintea regelui Agripa, a surorii acestuia, Berenice

şi a Porcius Festus. Apostolul nu fusese adus acolo pentru a fi judecat (căci ceruse

deja judecata Cezarului), ci din pricina curiozităţii lui Agripa. Cu acest prilej el

povesteşte din nou momentele chemării sale. Relatarea conservă aceleaşi

circumstanţe descrise cu doi ani înainte, pe treptele fortăreţei din Ierusalim, dar

adaugă şi pilda cu piciorul şi ţepuşa, conţinută în naraţiunea lui Luca. Aflăm acum

că Iisus a vorbit în evreieşte; iar mesajul său este mult mai amplu conţinând şi

porunca propăvăduirii la neamuri. Totuşi Pavel nu a primit această poruncă pe

drumul Damascului, ci abia trei ani mai târziu la Ierusalim. Din raţiuni strategice, el

comasează mesajele lui Hristos şi chiar îl redă mai prudent pe al doilea ca să nu-l

mânie pe regele Agripa: ,,Am văzut-o, rege, la amiază în calea mea, o lumină în

cer, mai puternică decât strălucirea soarelui strălucind împrejurul meu şi a celor

ce mergeau împreună cu mine./ Şi noi toţi cazând la pamant, eu am auzit un glas

care-mi zicea in limba evreiasca: Saule, Saule, de ce ma prigoneşti? Greu iţi este

sa loveşti cu piciorul in tepusa./ Iar eu am zis: Cine eşti Doamne?iar Domnul a

zis: Eu sunt Iisus pe care tu îl prignesti./ Dar scoală-te şi stai pe picioarele tale.

Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor si martor, si al celor

ce ai văzut si al celor întru care Mă voi arata Ţie./ Alegându-te pe tine din popor şi

din neamurile la care te trimit,/ Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la

întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui Satana la Dumnezeu, ca să ia iertare

păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit prin credinţa în Mine”.(Fapte26,13-18).

Martorii sunt unanimi în atestarea orbirii lui Saul, după întâlnirea cu Hristos

pe drumul Damascului. Este o tipica orbire de iniţiere sau orbire de transformare,

metanoică. Iisus o anunţase clar, cu activa ani mai înainte: ,,Spre judecata au venit

în lumea asta ca cei care nu văd să vadă şi cei care văd să fie orbi”(Ioan

9,39).Saul nu era destinat să rămâna orb, ci să fie vindecat de orbire.

6

Anania, un ucenic din Damasc, are o vedenie de la Domnul: ,,Şi Domnul a

zis câtre el: Sculându-te mergi pe uita care se chema Uita Dreapta şi caută in casa

lui Iuda pe un om din Tars, cu numele Saul; că, iată, se roagă./ Şi a căzut în

vedenie pe un bărbat anume Anania intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca

sa văd iaraşi.”(Fapte9,10-11).

Saul fusese dus de mână până la Damasc, dar toata comunitatea creştina îl

ştia drept prigonitor, astfel că Anania se temea. A fost nevoie de o insistenţă

speciala din partea lui Iisus: ,, Mergi fiindcă acesta îmi este vas ales, ca sa poarte

numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel;/ Căci eu ii voi

arata câte trebuie să pătimească El pentru numele Meu”.(Fapte9,15-16). Silit,

Anania vine şi îl numeşte pe Saul frate, îi precizează că a fost trimis de Iisus şi îşi

pune mâinile peste el: ,,Si îndată au căzut de pe ochii lui nişte solzi; şi a văzut

iaraşi şi, sculându-se, a fost botezat,/Şi luând mâncare, s-a întărit: şi a stat cu

ucenicii din Damasc câteva zile” (Fapte 9,18-19).

Evenimentul a rămas înregistrat şi în relatarea lui Pavel însuşi, făcută 20 de

ani mai târziu, pe treptele fortăreţei din Ierusalim:,, Iar un oarecare Anania, bărbat

evlavios, dupa Lege, mărturisit de toţi iudeii care locuiau în Damasc,/ Venind la

mine şi stând alături mi-a zis: Frate Saule, vezi iaraşi/ Şi eu în ceasul acela l-am

văzut./ Iar el a zis; Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales mai înainte pe tine ca să

cunoşti voia Lui şi să vezi pe cel drept şi să auzi glas din gura Lui;/ Ca martor vei

fi lui, în faţa tuturor oamenilor, despre cele ce ai văzut şi ai auzit/ Şi acum ce

zăboveşti? Sculându-te botează-te şi spală-ţi picioarele, chemând numele

Lui”( Fapte 22,12-16).

,,Cecitatea lui Pavel durase trei zile, perioadă în care a rămas în post negru. E

de remarcat că prin actul lui Anania el a primit impoziţia mâinilor, adică Duhul

Sfânt, înainte de ceremonia propriu-zisa a botezului. După câteva zile petrecute

împreuna cu creştinii, Saul isi începe propăvăduirea în sinagogile Damascului, spre

stupefacţia iudeilor, care nu mai ştiau ce să creadă. El practica aşa zisa predică

7

apostolică , atestată în cuvântarea lui Petru de la Cincizecime şi în cuvântarea lui

Ştefan: dovedea faptul că Iisus este Hristos, Mesia, pe baza textelor sfinte ale Torei,

Proorocilor şi Psalmilor. Acest tip de predică, foarte frecvent în Biserica primară,

se adresează comunitatilor evreieşti, cunoscătoare ale Sfintei Scripturi ( Ulterior,

când Apostolii vor vorbi neamurilor păgâne) şi uneori ne-evreilor ,, temători de

Dumnezeu”, adică ne-evreilor care aderaseră la mozaism-şi ei cunoscători ai Sfintei

Scripturi. Ulterior, când Apostolii vor vorbi neamurilor păgâne strategia predicii se

va schimba. Va apare o noua predica, pe care o putem numi paulină, deoarece

Pavel a fost maestrul ei. Modelul aceleia îl constituie cuvântarea din areopagul

Atenei”4.

Nu ştim exact cât a propăvăduit Pavel în Damasc, probabil doi ani, dar ştim

că atât argumentele, cât şi exemplul său personal au avut rezultate notabile, întărind

mult comunitatea creştină. Saul îşi creează chiar discipoli. Atunci înteleg iudeii că

acest fost fariseu foarte învăţat este un adversar redutabil. Ei hotărăsc să-l

asasineze: ,,Şi după ce au trecut destule zile, iudeii s-au sfătuit să-l omoare./ …Şi

ei păzeau porţile şi ziua şi noaptea ca să-l ucidă”.( Fapte 9.23-24). Aceasta este

prima încercare de anihilare fizică a lui Saul şi este de remarcat că ea nu are

caracter oficial, ci este organizată ca o acţiune de strada. Tragem concluzia că

evreii din Damasc erau profund divizaţi în ceea ce-l priveşte pe Saul, iar adversarii

lui nu puteau miza pe condamnarea oficială.

De altminteri planul asasinilor este trădat, iar ucenicii îl salvează spectaculos

pe noul apostol: ,,Şi luându-l ucenicii lui noaptea, l-au coborât peste zid, lăsându-l

jos într-un coş” (Fapte 9,25). Şaisprezece ani mai târziu, într-o epistolă catre

locuitorii Galatiei, Pavel pare să indice că nu a fugit prea departe şi că, după câtva

timp, s-a reîntors:,, m-am dus în Arabia şi m-am întors iaraşi în

Damasc”(Gal.1,17).

Oricum ştim sigur că după trei ani de la chemarea lui, Saul pleacă la

Ierusalim, spre a-i întâlni pe capii Bisericii, Petru şi Iacob-fratele Domnului:,,Apoi,

8

după trei ani, m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ca să-l

cunosc pe Chefa şi am rămas la el 15 zile / Iar pe altul din Apostoli n-am văzut,

decât numai pe Iacob, fratele Domnului”(Gal.1,18-19).

Sosirea lui Saul la Ierusalim este un moment extrem de important şi de

dramatic al istoriei creştine. Faptele Apostolilor ne mărturisesc că ucenicii s-au

temut de la început de el, crezându-l iscoada. Numai intervenţia lui Barnaba, care-i

cunoştea activitatea din Damasc, i-a deschis uşa comunităţii creştine. Odată admis

ca propăvăduitor, lui Saul i s-a recomandat să predice ,,eleniştilor”(probabil iudei

grecizaţi)- desigur din cauza solidei sale culturi. Ivirea lui în templu şi prin sinagogi

a produs însă o reacţie fulgerătoare: ,,eleniştii” hotărăsc să-l omoare. Este a doua

tentativă de asasinat consemnată într-un timp relativ scurt, aşadar putem deduce că

pe numele lui Saul exista un ordin secret de exterminare, emis de una din

autorităţile iudaice, poate chiar de arhiereul ce se considera de bună seamă trădat.

De altfel, Apostolii vor lua o hotărâre radicala, expediindu-l în grabă pe tânărul

fariseu la Cezareea şi apoi în localitatea sa natală, Tars, unde din pricina poziţiei

sale sociale nimeni n-ar fi îndrăznit să-l asasineze.

Hristos Însuşi I-a poruncit lui Pavel să plece grabnic din Ierusalim, arătându-

I-Se în Templu. Cu aceeaşi ocazie l-a investit drept Apostol al neamurilor, după

cum va mărturisi el in anul 58:,, Şi s-a întâmplat, când m-am întors la Ierusalim şi

mă rugam în Templu, să fu în extaz,/ Şi să-l văd zicându-mi :Grăbeşte-te, şi ieşi

degrabă din Ierusalim, pentru că nu vor primi mărturia ta despre Mine,/ Şi eu am

zis: Doamne, ei ştiu că eu duceam la închisoare şi băteam, prin sinagogi, pe cei ce

credeau în Tine,/ Şi când se varsă sângele lui Ştefan, mucenicul Tău, eram şi eu de

faţă şi încuviinţam uciderea lui şi păzeam hainele celor care îl ucideau./ Şi a zis

câtre mine: Mergi, ca Eu te voi trimite departe, la neamuri”(Fapte 22,17-21).

Astfel, ceea ce dintotdeauna li s-a părut iudeilor o blasfemie, ceea ce va duce la

stingerea creştinismului printre evrei, propăvăduirea câtre neamuri, a fost o porunca

a lui Iisus Hristos data mai întâi robului Său Petru, şi apoi, iată robului său Pavel.

9

E.E.Ellis susţine ca Saul ar fi rămas în Tars aproape zece ani. Totuşi

cronologiile sunt foarte nesigure acum. Conform Galateni 2,1, între martiriul lui

Ştefan şi anul 50 d.Hr., anul conciliului de la Ierusalim, ar fi trecut 14 ani. Astfel

martiriul lui Ştefan poate fi datat în anul 36 d.Hr. Dacă menţinem cronologia pe

care am adaptat-o până acum şi considerăm că miracolul de pe drumul Damascului

a avut loc în anul 38 d.Hr., atunci înseamnă că Saul s-ar fi reîntors la Ierusalim în

anul 41, iar după două săptămâni s-ar fi refugiat în Tars. Nu putea rămâne acolo

mai mult de patru ani, până în anul 45, deoarece majoritatea teologilor plasează în

anul 46 începutul călătoriei sale misionare ( data pe care o recomandă coroborările

cu alte izvoare istorice). Aşadar, cândva, prin anul 45 d.Hr., la iniţiativa şi prin

efortul personal al lui Barnaba, Saul fu adus din Tars în Antiohia, o zona unde se

propăvăduia acerb.5

Este începutul unei perioade de strânsa colaborare între Pavel şi Baranaba.

Strategia din Antiohia a fost atât de eficientă, încât a creat o comunitate exemplară.

Acolo a apărut numele de creştin:,,Şi în Antiohia, întâia oara, ucenicii s-au numit

creştini” (Fapte11,26). Saul şi Barnaba au predicat un an de zile. În urma unei

proorociri a fratelui Agabus, în Antiohia se organizează prima mare colectare de

ajutoare pentru săraci. Aceasta colectă salvează de la foamete comunitatea creştina

din Iudeea. Iar ajutoarele au fost aduse la Ierusalim de Saul şi Barnaba.,,Iar

Barnaba şi Saul, după ce au îndeplinit slujba lor, s-au întors de la Ierusalim la

Antiohia, luând cu ea pe Ioan, cel numit Marcu” (Fapte12,15) .Pavel avea pe

atunci cam 40 de ani, iar o lucrare apocrifa numita ,,Faptele lui Pavel si ale

Teclei”ne oferă o surprinzătoare descriere fizica a sa, acceptata astăzi de aproape

toţi teologii:,,un om mic de statura, cu păr nu prea bogat, cu picioarele strâmbe,

destul de sănătos, cu sprâncene care se împreunau, cu un nas oarecum coroiat, dar

plin de graţie, uneori avea înfăţişarea unui om, iar alteori avea faţa unui înger”. Iată

personajul care avea să cucerească lumea în numele lui Hristos.

10

b. Activitatea misionară a Sfântului Pavel în Corint

Nici Tradiţia, nici Faptele Apostolilor nu ne indică din ce pricină a plecat

Pavel din Atena, dar e posibil să fi plecat din cauza succesului limltat al

propăvăduirii. Apostolul s-a îndreptat câtre Corint, loc ce va dobândi o importanţă

aparte în istoria creştinismului. Conform lui E.E.Ellis, va sta acum aproape doi ani

în Corint. Majoritatea teologilor cred că Pavel a ajuns acolo în anul 51, deoarece la

Corint, el a găsit iudei din Roma, recent izgoniţi de decretul împăratului Claudiu

(care fusese promulgat în anul 50). De astfel, a stat la unul dintre aceşti iudei,

Acvila, refugiat împreuna cu soţia sa Priscila. Acvila şi Priscila erau făcători de

corturi, ca şi Paul. Ei lucrau împreună şi se întreţineau vânzându-şi produsele.

Acvila şi Priscila vor rămâne prieteni devotaţi ai Apostolului. Peste 8 ani,

când se vor întoarce la Roma, ei vor fi invocaţi de Pavel drept persoane foarte

dragi. Problema este ca nu ni se relatează despre convertirea lor; Aşadar, în Corint,

e posibil ca Pavel să-i fi aflat deja creştinaţi. Astfel se conturează ipoteza unei

evanghelizări la Roma chiar înainte de anul 50, ipoteză aproape certa, devreme ce

Claudiu i-a exilat nu numai pe evrei, ci şi pe creştini. Mai mult încă, ştim că

romanii, la data aceea, îi asimilau pe creştini, evreilor; prin urmare deducem ca în

Roma se formase o comunitate iudeo-creştină, poate prin propăvăduirea adepţilor

lui Iacob, fratele Domnului, poate spontan, prin deplasarea meşteşugarilor creştini

din Palestina ori din alte Provincii deja evanghelizate.

În Corint, Pavel apelează la strategia binecunoscută: propăvăduieşte sâmbăta

în sinagoga iudeilor şi elinilor temători de Dumnezeu. Din Macedonia sosesc Sila şi

Timotei, aducând veşti despre Bisericile de acolo ( inclusiv despre Biserica din

Tesalonic). Reacţionând la aceste veşti, Pavel redactează cele două Epistole câtre

tesalonicieni considerate epistolele sale timpurii şi după unii teologi, primele scrieri

11

ale Noului Testament. În epistole ,Sila este numit Silvan. Ambele scrieri au trei

teme majore comune: întărirea în credinţa după modelul apostolic (Pavel le

reaminteşte permanent tesalonicienilor de modul cum a supravieţuit şi de ceea ce a

propăvăduit) eshatologia (există precizări importante referitoare la Anticrist, în II

Tesalonicieni 2, 1-2 si la Parusie); îndemnuri practice pentru realizarea vieţii

creştine ( I Tesalonicieni 5, 15-22) unde găsim câteva porunci pauline celebre:

,,Rugaţi-vă neîncetat”, ,, Duhul să nu-l stingeţi”, Proorociile să nu le dispreţuiţi”;

Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine”; ,,Feriţi-vă de orice înfăţişarea a răului”).

Pasajele eshatologice arată clar că Pavel credea la ora respectivă în realizarea

grabnica a Parusiei. Se pare ca aceasta a fost credinţa tuturor Apostolilor şi a

primelor comunităţii creştine. Este interesant de urmărit, în scrisorile pauline, cum,

pe măsura trecerii timpului, tema eshatologica se diminuează, apoi pe măsura

apropierii martiriului, venim cu aceeaşi artă şi convingere.

La Corint, în anii 51 şi 52, Apostolul şi-a dedicat întregul efort propăvăduirii:

,,Pavel era prins cu totul de cuvânt, mărturisind iudeilor ca Iisus este Hristosul”

(Fapte 18,5).Totuşi sinagoga rezista si răspunde cu hule. Atunci Pavel ia din nou

hotărârea de a-şi schimba strategia evanghelizării, adresându-se non –evreilor: ,,Si

stand ei împotriva si hulind, el scuturându-si hainele a zis câtre ei: Sângele vostru

asupra capului vostru! Eu sunt curat. De acum înainte mă voi duce la neamuri.”

( Fapte18,6).Se observa aşadar că Apostolul apela la neamurile păgâne ca la o

alternativa. Deşi el însuşi va mărturisi că Hristos îi poruncise în Ierusalim, într-o

vedenie, să propăvăduiască păgânilor, Pavel a dat întotdeauna întâietate evreilor,

propăvăduind pentru păgâni mai ales când predica pentru evrei devenea imposibilă.

De altfel, cuvintele sale nu cădeau aproape niciodată în gol. La Corint de

pildă, o parte din iudei, în frunte chiar cu Crispus, mai marele sinagogii, s-a

convertit, Pavel se mută în locuinţa lui Titus Iustus, care nu era evreu din naştere,

dar frecventa sinagoga ( era un ,,cinstitor/ temător de Dumnezeu”, iar casa lui se

afla lângă sinagoga deci foarte bine plasată). Evanghelizarea paulina începe să aibă

12

mare succes printre locuitorii Corintului. Iisus însuşi I se arata lui Pavel: ,,noaptea

în vedenie”, întărindu-l: ,,Şi Domnul a zis lui Pavel, noaptea în vedenie: Nu te

teme, ci vorbeşte şi nu tăcea,/ Pentru că Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna

pe tine, ca să-ţi facă rău. Căci am mult popor în cetatea asta” (Fapte 18,9-10).

Pavel propăvăduia în forta un an şi jumătate.

,,Pe vremea când Galion era proconsulul Ahaiei (probabil în anul 52), iudeii

se revoltă din nou împotriva lui Pavel şi îl târăsc la judecată. Este important de

menţionat, pentru onestitatea comunităţii evreieşti din Corint, că de astă dată nu s-a

apelat la minciuni, ci acuzaţiile au vizat exact ceea ce deranja sinagoga: demersul

religios al Apostolului. Iudeii protestau, pur şi simplu, împotriva învăţăturilor

evanghelice. Totuşi, onestitatea acuzaţiilor a însemnat, totodată, şi slăbiciunea lor;

deoarece proconsulul nu era absolut deloc interesat de disputele religioase

evreieşti”6

Prin urmare, evreii nu au nici o şansa să obţină condamnarea lui Pavel. Nici

măcar show-ul public montat prin baterea lui Sostene ( noul conducător al

sinagogii) dinaintea tribunalului nu l-a clintit pe Galion ( despre care Tradiţia

susţine că era fratele lui Seneca). Astfel, Pavel îşi continuă nestingherit

propăvăduirea.

În anul 52, se pare că Duhul Sfânt I-a permis Apostolului să lucreze şi în

provinciile elenizate ale Asiei Mici. Pe acestea, Pavel le va păstra pentru

următoarea călătorie misionară, deoarece acum voia să se întoarcă în Ierusalim. Îl

însoţesc pe drumul de întoarcere Priscila şi Acvila- nu avem informaţii despre

restul grupului paulin. Cei trei s-au întors în Chencrea(s), un port în apropierea

Corintului situat spre sud-vest. ( La Chencrea, Acvila şi-a tuns părul, ca urmare a

unei făgăduinţe). Direcţia era Siria, dar Pavel face o escală la Efes.7

c. Epistolele lui Pavel şi tradiţia epistolară paulină

13

Cronologic vorbind, literatura creştina începe pentru noi cu epistolele

Apostolului Pavel. În acestea sunt incluse, cu siguranţa, elemente preexistente, care

pot fi definite cu uşurinţă drept ,,forme preliterare” (Ph.Vielhauer): este vorba de

scurte mărturii de credinţa în moartea şi învierea lui Hristos ( de exemplu

1Tes.4,14) sau de enunţurile de tip analog destinate probabil să servească la

catehizarea noilor convertiţi, cum ar fi cel referitor la tradiţia despre moartea şi

învierea lui Iisus, pe care Apostolul Pavel declară că a primit-o şi a transmis-o la

rândul său (1 Cor.15,3-5). Alte formule aveau probabil o anumită funcţie în context

liturgic, cum sunt imnurile pe care unii au crezut că le-au descoperit în Epistola

câtre Filipeni (2,6-11) sau în (1. Timotei 3,16). Pe de alta parte însă este extrem de

dificil să li se determine cu exactitate forma originară; în plus, cu greu se poate

vorbi în aceste cazuri de fenomene literare. Formulele de credinţă care pot fi

considerate documente în sine şi producţii individuale vor apare abia spre sfârşitul

secolului al III-lea; iar ca enunţuri oficiale, vor apare şi mai târziu.8

Genul Epistolar

Cele mai vechi documente creştine conservate într-o formă independentă

sunt epistolele Apostolului Pavel. Într-o epocă în care transmiterea orală a

mesajului creştin era predominantă, scrisoarea înlocuia comunicarea orală atunci

când expeditorul şi destinatarul erau la distanţă unul de celălat. Primele scrisori

creştine n-au fost scrise pentru posteritate, ci pentru a servi unor exigenţe de

moment. Una singura, ce datează de la începuturile creştinismului, este adresată de

câtre o persoana alteia: epistola a treia a Apostolului Ioan; următoarea, păstrata

14

până azi, este aceea a lui Ignatiu de Antiohia, adresata lui Policarp. Una dintre

epistolele autentice ale Apostolului Pavel este adresata atât unei persoane (lui

Filimon), cât şi bisericii care se reuneşte în casa lui; celelalte sunt destinate unor

biserici sau unor grupuri de biserici, cum este şi cazul epistolelor câtre Coloseni şi

Efeseni, al 3. Corinteni, 2. Ioan, ca şi al celor şase scrise de Ignatiu şi al epistolei

lui Policarp din Smirna. Epistolele câtre Timotei şi Tit par să fie scrise de o

persoană ( Pavel) şi trimise alteia, dar acest cadru e fictiv. 9

Prima epistola a lui Clement este transmisă în realitate de câtre o biserică

alteia. Alte ,,epistole” de la începuturile creştinismului sunt mai degrabă tratate ce

conţin unele elemente formale ale epistolei şi vizează mai mulţi destinatari (Evrei,

Iacov, 1Petru si 2 Petru, Iuda, Barnaba; 2 Clement este o omilie care nu are nimic

dintr-o epistolă). În Apocalipsa lui Ioan se găsesc şapte scrisori adresate

comunităţii creştine din Asia Mica (cap.2-3), dar acestea sunt în realitate mesaje

profetice; Apocalipsa are mai degrabă un cadru epistolar ( 1,4-6; 22,21) corelat

probabil cu intenţia de a fi citită în timp ce se oficia liturghia. În sfârşit, două

scrisori pot fi citite în Faptele Apostolilor ( 15,23-29;23, 26-30).

Aceasta varietate de forme şi funcţii corespunde celei pe care o avea

scrisoarea în lumea elenistica. A. Deissmann face o distincţie între scrisorile

propriu-zise, destinate comunicării imediate şi având un caracter privat, şi epistole,

în care forma epistolară este doar un artificiu şi serveşte ca suport pentru tratarea

unui subiect destinat unui public larg; el introduce în prima categorie epistolele lui

Pavel şi 2 Ioan şi 3 Ioan, iar în cea de-a doua Pastoralele, Epistola câtre Evrei,

epistolele lui Iacov şi Iuda, 1 Petru şi 2 Petru . Această clasificare a avut o mare

influenţă (eventual modificată: scrisoare propriu-zisă-scrisoare-literara), dar astăzi

este socotită prea rigida. În prezent sunt preferate clasificări mai articulate, care ţin

cont şi de vechile tratate de epistolografie (în manualele din epoca elenistica erau

menţionate 21 de tipuri distincte de scrisori, mai târziu 41) si care evita opoziţia

dintre două mari categorii în favoarea unui spectru de posibilitati. W. Doty, de

15

pilda pune la baza clasificării sale distincţia între scrisori ,,mai personale” (în

cadrul unui raport imediat între autor şi adresant) şi ,,mai puţin personale” ( ce

presupun un raport mai formal şi mai distant), împărţindu-le apoi şi pe ultimele în

mai multe categorii. D.E.Aune se distinge între scrisori private sau documentare

(menite să menţină contactul cu familia sau cu prietenii, să comunice informaţii, să

formuleze cereri); scrisori oficiale (scrise de un guvernator ori de un reprezentant al

său, aflaţi în exerciţiul funcţiunii) şi literare (conservate şi transmise prin canale

literare, cum ar fi epistolarele). De altfel, aproape orice gen de scriere putea fi

turnat intr-o forma epistolara. 10

Prin urmare, elementele formale tipice pot conferi aspect epistolar unor

scrieri foarte diverse; după cum am văzut, aşa se întâmpla în mod frecvent în

creştinismul antic. Să facem o scurta analiză a acestor elemente: ele sunt formule

fixe care permit un spectru limitat în variaţiuni şi care se găsesc mai cu seama la

început şi la sfârşit. Scrisoarea începe cu un prescript ( praescriptum), format din

trei elemente: numele expeditorului ( superscriptio), cel al destinatarului (

adscriptio) şi un salut ( salutatio), exprimat de obicei prin infinitivul chairein

(subânţelegându-se legi), la care se poate adăuga o urare de sănătate ( formula

valetudinis). O formă alternativă de prescript este: de la A câtre B, fără salutări.

Aceste trei elemente puteau fi amplificate adăugând la cele două nume indicaţii de

rudenie, de exemplu, sau titluri, iar salutului nişte adverbe. La sfârşitul scrisorii

apare o frază de încheiere, de genul ,,ai grijă de tine ca să fii ferit de necazuri”,

substituită mai târziu de o formulă prin care se transmiteau salutările altora şi/ sau

se cerea adresantului să salute nişte cunoştinte comune; la final se găsea deseori

erroso/ errosthe (să fii/ să fiţi sănătoşi), urmat frecvent de data. Textul scrisorii era

ritmat de formule care introduceau diverse tipuri de comunicări, de pilda ,,am

primit scrisoarea ta", ,”află că", ,, după cum ţi-am scris”, ,,mă minunez”, ,, te rog”

şi aşa mai departe. 11

16

Pavel, creatorul epistolei apostolice, model pentru epistolele creştine antice

ulterioare, adoptă şi modifică aceste convenţii. La el, salutatio are forma

fundamentală ,,har vouă şi pace “, în care la tradiţionalul salut ebraic shalomse se

adăuga cuvântul grec charis , cu o semnificaţie teologică (trimite la lucrarea lui

Hristos). Forma simplă se gaseşte în 1.Thelasonicieni 1, 1; în celelalte epistole ea

se amplifică prin cuvintele ,,de la Dumnezeu Tatăl (Nostru) şi de la Domnul Iisus

Hristos “. Pavel amplifică menţionarea propriului nume ca expeditor prin titlul de

apostol, care poate fi ulterior dezvoltat prin referiri la originea şi la semnificaţia sa

(Rom.1,1-6), şi eventual, prin nume de colaboratori asociaţi la expediere (1

Cor.1,1:Sostene; 2Cor.1,1: Timotei; 1 Tes.1,1: Silvan şi Timotei). Chiar şi

menţionarea destinatarilor poate fi dezvoltată ( 1 cor. 1,2; Rom.1,7). Urmează un

preambul prin care se aduc mulţumiri pentru starea comunităţii destinatarilor

( Rom.1, 8-17; 1Cor.1,4-9; în mod semnificativ lipseşte în Epistola câtre

Galateni ,pentru că e scrisoare de dojană), care se deschide cu ,,Mulţumesc lui

Dumnezeu” sau cu ,, Binecuvântat este Dumnezeu”. În încheiere Pavel, pune

saluturile ( 1Tes. 5,26; 1 Cor.16.19-20), dar înlocuieşte tradiţionala formulă de

salut cu o urare. Cea mai veche forma a ei apare în 1 Tesalonicieni 5,28: ,, Harul

Domnului Nostru Iisus Hristos să fie cu voi”; caracteristice pentru formulele sale

de salut sunt şi îndemnul la schimbul reciproc de sărutări sfinte ( 1 Tes.5,26;1

Cor.16,20), care trimite la o lectură a epistolelor în contextul liturghiei comunitare,

ori amintirea faptului că salutul este autograf ( 1 Cor. 16,21; Gal.6,11; Filim.19). În

textul epistolei, Pavel adoptă deseori formulele convenţionale semnalate mai sus.

Când trece de la introducere la cuprins sau când începe să dezvolte în interiorul

epistolei paragrafe noi, Pavel are o predilecţie speciala pentru o formulă de tipul

,,voiesc să ştiţi” ( Gal. 1,11; Filip.1,12), ,,nu vreau ca voi să nu ştiţi” ( 2

Cor.1,8;Rom.1,13) şi pentru o formulă prin care cere ceva, de obicei folosind

parakalo ( 1Cor,10;4,16;16,15). 12

17

Fireşte, epistolele lui Pavel sunt mult mai lungi şi mai complexe decât cea

mai mare parte a scrisorilor private scrise pe papirus şi ajunse până la noi. Pavel

dezvoltă teme teologice şi etice, şi pentru a-şi atinge ţelurile polemice şi

apologetice, foloseşte din plin resursele retoricii. Întotdeauna însă e vorba de

scrisori referitoare la situaţii concrete faţă de care apostolul considera necesară

intervenţia sa de la distanta, şi, de asemenea, ele au funcţia de a dezvolta şi

punctele de vedere doctrinale. Epistola câtre Romani este în parte o excepţie; dar

aici Pavel se adresează unei comunităţii pe care n-a fondat-o el şi face o expunere

organică a temelor fundamentale ale evangheliei sale. Această trăsătura este impusa

însă de o situaţie bine determinată: Pavel vrea să desfăşoare o misiune în Occident

şi vrea să fie primit şi susţinut la Roma. În acest caz avem în faţa ochilor nu un

tratat sub forma de scrisoare, ci o scrisoare autentica, în care o anume tematică este

amplu dezvoltată în cadrul unor exigenţe reale strâns legate de contextul

comunicarii.13

18

Tratarea Epistolei

Despre orasul Corint

Corintul era unul din cele mai populare orase ale lumii vechi. El ajunsese la o

mare inflorire datorita asezarii sale intre doua mari si traficului sau comercial cu

Occidentul si Orientul. Bogatia si prosperitatea sa au atras însă nu numai admiraţia,

ci şi invidia altor cetăţi din antichitate. Intrând în conflict cu Roma, Corintul a fost

distrus în întregime de către consulul L.Julius Cezar care l-a transformat în colonie

romana. Rapida refacere şi înflorire a Corintului n-au adus însă cu ele numai

belsugul, cultura şi civilizatia, ci şi luxul, desfrâul, mizeria. Corintul devenise unul

dintre cele mai vestite locuri de desfrânare şi unul dintre cele mai mari centre

sclavagiste din Imperiul Roman. Din cei aproape 6000000 locuitori, câţi număra

Corintul în veacul apostolic, peste 400000 erau sclavi, iar majoritatea celorlalţi era

lipsită cu desăvârşire de orice mijloace de producţie şi de orice drepturi politice. În

Corint se afla cel mai renumit templu al zeitei Venus-Afrodita, ale cărei preotese,

peste 1000 de ierodule, ridicaseră prostituţia la rangul de cult religios şi se

desfrânau uneori chiar în văzul trecătorilor. La ierodule se adăugau alte sute şi mii

de curtezane, care le făceau o concurenţă funestă în restul oraşului şi care duceau

mai departe procesul de destrămare morală a vieţii de familie şi a vieţii politice.14

Corintul a fost devastat de mai multe ori de către barbari începând din veacul

IV după Hristos, a fost cucerit de către francezi în 1205, a fost cedat apoi

veneţienilor şi trecut apoi, rând pe rând, de la un stăpân la altul.

Corintul de azi este un oraşel cu totul deosebit, clădit la oarecare depărtare de

vatra vechiului oraş.

b.Motivele scrierii Epistolei I către Corinteni.

19

Este adevărat, că comunitatea creştină din Corint prezintă şi alte aspecte tot

atât de complexe şi de variate. Unele se refereau la viaţa bisericească, altele la

ţinuta morala, iar altele la preocupările duhovniceşti ale corintenilor.Cunoaşterea

lor explică însăşi motivul scrierii epistolei.

Apostolul părăseşte Corintul în vara sau toamna anului 52 însoţit de Acvila şi

Priscila, ei îndreptându-se spre Efes.

Acvila şi Priscila rămân aici, în timp ce Sf. Pavel porneşte mai departe pe

mare, debarcând la Cezareea Palestinei. De aici el se duce la Ierusalim la praznic şi

apoi se înapoiază în Antiohia încheind astfel a doua călătorie misionară. După ce

zăboveşte o vreme în Antiohia, Sf. Pavel porneşte din nou spre Tars, Derbe, Listra,

Iconiu şi Antiohia Pisidiei, revede Galatia, străbate Frigia şi ajunge la Efes.

Aici şi în împrejurimi se opreşte el timp de mai bine de trei ani, desfăşurând

o bogata activitate misionară(Fapte XVIII,23).

De la plecarea sa din Ahaia trecuseră aşadar, aproape patru ani încheiaţi(52-

54).

În tot acest timp el urmărise cu grija de parinte dezvoltarea Bisericii din

Corint şi primise aproape numai veşti bune despre starea şi propăşirea ei. Aceste

veşti erau aduse de călătorii creştini din Corint care vizitau pe Apostol la Efes şi-l

informau despre mersul comunităţii din capitala provinciei Ahaia.

Din cuprinsul epistolei aflăm, mai intâi, că nu mult după plecarea Sf. Pavel

din Ahaia au sosit în Corint şi alţi predicatori ai Evangheliei. Unii dintre aceştia

erau însufleţiţi de un înalt zel misionar, dar alţii erau mânaţi de preocupări cu totul

străine de duhul adevăratului apostolat creştin.

Între cei dintâi se numara iudeul Alexandrin Appolo, care a sosit la Corint

venind din Efes. El era însă doar un catehumen începător, căci cunoscuse numai

botezul lui Ioan.

20

Constatând. această mare lipsă în pregătirea lui catehetică şi apreciindu-i

râvna şi cultura, Acvila şi Priscilla l-au luat la dânşii şi i-au completat catehizarea,

spre a-l face apt pentru misiune.

Activitatea misionara a lui Apollo la Corint a avut însă şi unele rezultate

neaşteptate : anumiţi creştini au fost captivaţi atât de mult de cunoştinţele sale

biblice şi filozofice şi de talentul său oratoric, încât îl socoteau mai presus decât

orice alt misionar creştin şi-l cinsteau ca pe apostolul lor preferat. Preţuirea lor

pentru persoana lui Apollo mergea atât de departe, încât, cu toate că fuseseră

catehizaţi şi convertiţi la creştinism de către Sf.Pavel îşi ziceau cu emfaza „ai lui

Apollo”. Ei se considereau chiar un fel de elită intelectuală între ceilalţi credincioşi,

un fel de grupare aleasă a înţelepţilor. De aceea Sf.Pavel combate cu toata asprimea

atitudinea admiratorilor lui Apollo şi-i chemă la ordine, arătându-le preocupările

lor, constituie o nesocotire a Crucii lui Hristos şi o ştirbire a păcii şi unităţii

Bisericii.15

În Corint au venit de asemenea şi câţiva predicatori iudaizanţi care

renunţaseră la legea mozaică şi la prescripţiile rituale ale iudaismului, dar

păstraseră încă o vie şi ascunsă ostilitate faţă de persoana şi activitatea Sf.Pavel.

Plini de invidie faţă de succesele lui misionare aceştia-i contestau apostolatul şi

declarau că recunosc ca autentică numai autoritatea Sf.Petru şi a celor 12 apostoli ai

Mântuitorului. Sf.Petru nu fusese în Corint şi nu contribuise cu nimic la

întemeierea sau propăşirea Bisericii de acolo. Era deci greşită atitudinea acelora

care se intitulau « ai lui Petru » .sau a acelora care se intitulau « ai lui Apollo »

(ICor.I,12 ;III,21).

Ca să combată aceste două tendinţe greşite, alţi corinteni relevau

demonstrativ numele şi autoritatea Sf.Pavel. Imitând procedeul celorlalţi ei se

deosebeau numindu-se « ai lui Pavel ». Spectacolul acesta era apoi întregit şi de a

patra tendinţă greşită a corintenilor care, spre a putea duce şi după convertire o

viaţă liberă se socoteau ca ei aparţin nemijlocit lui Hristos, ca ar fi uniţi cu El

21

printr-o legătură mai intimă şi mai directă decât aceea care trece printr-un apostol.

Această atitudine era cea mai primejdioasă căci adâncea ruptura sufletească ântre

credincioşi, favoriza slăbirea moravurilor şi a credinţei şi putea duce curând la o

adevarată schismă şi chiar la erezie. De aceea Apostolul o combate cu cea mai

necruţătoare asprime, dând pe faţă toată falsifitatea concepţiei din care izvora şi

toată ipocrizia acelora care au iniţiat-o şi care o susţineau.16

Între cele patru tendinţe nu se arătase încă nici o deosebire de credinţă, iar

legătura dragostei şi unitatea bisericească deşi grav ameninţate încă nu fuseseră

sfărâmate. Toate nesocoteau însă destul de grav îndemnul evanghelic la smerenie,

la pace şi la iubire frăţească, toate tulburau liniştea Bisericii şi-i primejduiau unitate

Apostolul este indignat de faptul că, cu tot efortul sau, cu toată stăruinţa lui

de a schimba modul de gândire al corintenilor, de a-i face maturi în gândire, de a

schimba laptele cu bucatele tari, aceştia au rămas tot trupeşti, şi copii în gandire :

„Sunteţi tot trupeşti, câtă vreme este între voi invidie şi ceartă şi dezbinări” (I

Cor.3,1-30) 17

La baza dezbinărilor din Corint stăteau mai puţin motive de ordin ideologic

şi mai mult motive de ordin personal, stătea îndeosebi păcatul mândriei. Fiecare se

considera superior celuilalt. De aceea, Sf. Apostol Pavel le atrage atenţia

corintenilor asupra câtorva adevăruri menite să-i smerească. Biserica este o creaţie

divină la formarea căreia misionarii n-au un merit deosebit.

Ei sunt doar nişte « iconomi ai tainelor lui Dumnezeu » (4,1), nişte

instrumente, nişte slujitori ai planurilor lui Dumnezeu. În plus, ei nu au nimic de la

ei înşisi, şi prin urmare, nimic care să le aparţină, iar toate darurile şi lucrarea lor

vine de la Dumnezeu.

Ştiind că este acuzat că nu şi-a îndeplinit datoria, Apostolul ţine să precizeze

că lucrarea fiecăruia o apreciază după cuviinţă numai Mântuitorul Hristos ,care

cunoaşte cele ascunse ale fiecăruia. Nu oamenii îl judeca în această privinţă şi nici

el nu îndrăzneşte să se judece (să îşi aprecieze munca), ştiind cât de subiectivă este

22

aprecierea omenească. Apoi el face o paralelă între asemenea creştini satisfăcuţi de

ei înşişi, siguri de mântuire şi admiraţi de semenii lor, şi adevăraţii Apostoli, care în

comparaţie cu cei dintâi, îndura pentru Hristos nu numai foame, sete, bătăi,

pribegie, osteneli, ocări, huliri, prigoane şi primejdii de moarte, ci şi dispreţul

lumii, în toate arătând răbdare, blândeţe şi prisos de bunătate întru smerenie

desăvârşită.18

Combaterea dezbinărilor şi a certurilor pentru întâietate în Biserica se încheie

cu un apel la smerenie, la ascultare fiască şi la pace. Apostolul face apel la dreapta

judecată şi la inima corintenilor, arătându-le dragostea lui de părinte şi dându-se pe

sine pildă vie de urmat întru toate « Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci va

povăţuiesc ca pe nişte fii ai mei iubiţi »

(4,14).19 Corintenii credincioşi catehezei apostolice şi supuşi sfaturilor Apostolului

Pavel au scos aşadar, din cuvintele sale,urmatoarele învăţături:

-Să deteste orice rivalitate şi orice dezbinare între creştini.

-Să fugă de orice mândrie deşartă şi orice pretenţie de întâietate.

-Să-şi împodobească sufletul cu smerenia, cu pacea şi cu dragostea frăţească.

-Să păstreze neştirbită legătura cu Hristos şi cu Biserica Sa cea Sfânta,

ferindu-se de păcat şi arătându-se vrednici de harul divin primit prin Botez, faţă de

care nici talentele, nici cunoştinţele şi nici strădaniile noastre nu au valoare pentru

mântuire.

-Să facă din slujirea dezinteresată a Evangheliei lui Hristos, ţinta suprema a

tuturor gândurilor, vorbelor şi faptelor lor, iar această slujire să se arate în zidirea şi

întărirea necontenita a Bisericii.20

Al doilea motiv este natura morală. Din cuprinsul celor două epistole surori,

aflăm că unii creştini din Corint fuseseră contaminaţi, înainte de convertire de

fermentul desfrâului caracteristic lumii păgâne şi ca chiar după Botez căzuseră în

păcatele şi viciile de altădată (1Cor.V,1 ; II Cor.V,20).

23

Pentru îndreptarea lor Apostolul mai scrisese corintenilor o epistola în care-i

îndemna să se ferească de desfrâu şi le ceruse să rupă orice legătură cu creştinii

desfrânaţi (I Cor.v,9), dar această epistolă, pe care Biserica n-o mai posedă, nu şi-a

atins scopul. Sf. Pavel află ceva mai grav: nu se luase nici o măsură împotriva unui

creştin care trăia în concubinaj cu mama sa vitregă, deşi incestul era faptă de ocară

chiar de la păgâni (I Cor.V,1). Apostolul Pavel condamna pe incestuos dar nu

singur, ci împreună cu întreaga Biserica « Adunându-vă voi în numele Domnului

nostru Iisus Hristos, împreună cu duhul meu, l-am dat Satanei » (95,3-4). « L-am

dat Satanei spre nimicirea trupului, ca sufletul să se mântuiască în ziua

Domnului »(5,5) 21

Pedeapsa are rol pedagogic, iar nu distructiv. Cel păcătos este excomunicat

pentru un timp pentru a-şi da seama de gravitatea greşelii şi a se pocăi .

Alţi creştini din Corint scandalizau pe fraţi participând fără nici o rezervă la

mesele şi la festivităţile păgânilor, fie mâncând alimente oprite de conştiinţa altora,

fie nesocotind înfrânarea recomandată de Biserica şi căzând în patima lăcomiei de

mâncare şi de băutură ( I Cor. VI,12). Sfântul Pavel se vede silit să intervină şi în

această privinţă, spre a pedepsi pe cei răi şi spre a preîntâmpina întinderea răului.

Al treilea motiv care-l îndeamnă să scrie epistola îl găsim în dorinţa Sf.Pavel

de a pune rânduială şi în relaţiile civile ale creştinilor din Corint. Apostolul aflase

cu mâhnire că unii corinteni se învrăjbeau pentru felurite pricini şi că, în loc să se

împace iertându-şi greşelile ori să apeleze la arbitrajul forurilor bisericeşti,

recurgeau cu uşurinţă la judecata tribunalelor păgâne (I Cor. VI,1-11). O astfel de

comportare, precizează Apostolul, denotă doua lucruri:

1. În primul rând desconsiderarea demnităţii de creştin : « Oare nu ştiţi că

sfinţii vor judeca lumea ?…Nu ştiţi că vor judeca şi pe îngeri ? »(6,1-3) 2. În al

doilea rând denotă lipsa unei profunde converti.

Pentru ca un adevărat creştin nu se preocupă de cele trecătoare, ci, spune Apostolul

« suferă mai degrabă paguba decât să vină la judecata. » (6,7) şi îmbrăţişează cu

24

iubire pe toţi oamenii inclusiv pe vrăjmaşi. Acest lucru este cu atât mai rău când

înşişi creştinii nedreptăţesc, ori nedreptatea, alături de desfrânare şi idolatrie, aduce

inevitabilul pierderea Împărăţiei lui Dumnezeu « Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor

moşteni Împărăţia lui Dumnezeu ? Nu va amăgiţi, nici desfrânaţii, nici închinătorii

la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici

beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moştenii Împărăţia lui Dumnezeu »

(4,9-19) 22

Al patrulea motiv al trimiterii epistolei stă în dorinţa corintenilor de a

cunoaşte învăţătura Apostolului despre legitimitatea şi morala căsătoriei, despre

foloasele fecioriei, despre divorţ, despre recăsătorirea celor văduvi, despre situaţia

căsătoriilor mixte şi despre sclavie, atâtea probleme care nu fuseseră lămurite de

către Sf. Pavel în catehezele sale orale şi care preocupau acum pe cititor.

Al cincilea motiv al scrierii epistolei este dictat de alte abateri în viaţa

Bisericii din Corint : unii creştini scandalizau pe fraţi pin atitudinea lor prea liberală

cu privire la idolotite, în timp ce alţii se abţineau cu frică de la orice contact cu

păgânii, izolându-se în chip exagerat de restul lumii (I Cor.V,9-13).

Al şaselea motiv al scrierii epistolei stă în nevoia asigurării sfinţeniei

adunărilor religioase, care nu se mai desfăşurau totdeauna cu solemnitate şi cu

evlavia cuvenită. Apostolul aflase că femeile creştine din Corint , uitându-şi

menirea, manifestau o exagerată emancipare şi libertate în adunărila religioase (I

Cor.XI,3-16) ; că la agape se produceau unele neorânduieli cu prilejul aşezării la

mese şi servirii alimentelor (ICor.XI,17-22) ; că la sfintele slujbe şi îndeosebi la

săvârşirea Sfintei Euharistii unii creştini se arătau lipsiţi oarecum de respectul

cuvenit celor sfinte şi primeau cu nevrednicie înfricoşata Taina (I Cor.XI,23-24) ;

că în adunările obşteşti pentru cateheză şi rugăciunea, folosirea harismelor se făcea

uneori cu neorânduială, dându-se preferinţă acelora care zideau mai puţin Biserica

şi neglijându-se folosul cultivării virtuţiilor teologice şi îndeosebi folosul iubirii

creştine pentru desăvârşirea morală şi viaţa cea veşnică (I Cor.XII,1-XIV).

25

Al şaptelea motiv stă în dorinţa Sf. Pavel de a completa catehizarea

corintenilor cu privire la dogma învierii morţilor, pe care câţiva – după câte aflase -

o contestau, neputând-o înţelege cu raţiunea (I Cor.XV,1-58). În legătură cu

credinţa în învierea morţilor, Sf. Pavel expune şi dogma Învierii Mântuitorului, pe

care se întemeiază întreaga Evanghelie.

Al optulea şi ultimul motiv este îndemnul Sf. Pavel pentru organizarea

colectei pentru fraţii din Ierusalim şi din Iudeea (I Cor.XVI,1-4) şi dorinţa de a

înnoi legăturile directe cu corintenii. În acest scop, el le trimite câteva informaţii

despre activitatea sa misionară (I Cor.XVI,5-9), şi despre colaboratorii săi în

predicarea Evangheliei şi-i roagă să cinsteasca pe toţi aceia care se ostenesc în

ogorul Bisericii şi să rămână statornici în credinţă în solidaritatea frăţească şi în

dragoste (I Cor.XVI,10-18) 23

c.Scopul Epistolei.

Epistola I către Corinteni a fost scrisă din oraşul Efes, în cursul anului 56.

Epistola este adresată înainte de toate ,,bisericii lui Dumnezeu, care este în Corint”.

Biserica în general este adunarea tuturor acelora, care s-au ataşat cu credinţa de

Domnul Iisus Hristos. Ea se atribuie lui Dumnezeu, este a lui Dumnezeu pentru ca

toţi credincioşii trebuie să ştie ca, numai aparţin vreunui om sau unui grup de

oameni, care obişnuiesc să se adune într-un loc oarecare, ci aparţin lui Dumnezeu

Însuşi Biserica, către care se adresează apostolul îşi are sediul în Corint. Ea este

trimisă de Sf.Pavel şi în numele lui Sostene, care devenise prietenul şi ucenicul său

şi care se afla lânga el când a compus-o. Poate că a fost scrisă chiar de Sostene,

după dictarea Sf.Pavel. La sfârşit Sf.Pavel a adăugat cu mâna sa salutarea şi

binecuvântarea finală, ca o garanţie pentru autenticitatea întregii scrieri ( I

Cor.XVI,21-24).24

26

d.Timpul şi locul scrierii . Destinatarii.

Scopul urmărit de Sf. Apostol Pavel în epistola sa este următorul : să

nimicească de la început germenii oricăror disensiuni, abateri şi îndoieli şi să

întărească unitatea, credinţa, nădejdea, dragostea şi sfinţenia tinerei comunităţi din

Corint. Epistola este dusă la Corint de către Stefanas, fortunat şi Ahaic (I

Cor.XVI,17).Ceva mai înainte Sf. Pavel trimisese la Corint pe ucenicul său Timotei

cu instrucţiuni speciale pentru a face bună rânduială în toate şi stăruise pe lângă

Apollo să vină la Corint, când va avea prilej (I Cor.XV,12). Apostolul s-ar fi putut

duce personal la Corint, dar nu voia să viziteze pe corinteni mai înainte de

îndreptarea situaţiei să nu fie cumva nevoit a pedepsi prea aspru pe cei vinovaţi (I

Cor.XVI 7-9 ; IV,18-21).

Epistola este menită aşadar să înlocuiască predica orala a Apostolului. De

aceea Sf. Pavel uzează într-însa de toată autoritatea sa apostolică, mustrând cu

severitate pe cei rătăciţi, pedepsind cu asprime pe incestuos, încurajând cu răbdare

pe cei buni, lămurind cu înţelepciune problemele de cult, de morală şi de dogma şi

aratând cu stăruinţă corintenilor toată grija, toată dragostea şi toată încrederea sa de

părinte.25

e.Autenticitatea Epistolei.

27

Autenticitatea epistolei –I- către Corinteni este una din cele mai sigure. Ea se

întemeiază pe argumente interne şi argumente externe. Principalele argumente ale

criticii interne sunt: caracterul strict paulin al limbii, stilului şi ideilor; armonia

doctrinară cu celelalte scrieri pauline, precum şi cu restul cărţilor Noului

Testament; concordanţa informaţiilor pe care le cuprinde cu datele istorice din

cartea Faptele Apostolilor (IV 17-19 ; XVI, 5- Fapte XIX, 2,21) ; tonul viu şi

natural al discuţiei, sfaturilor şi polemicii care arată fără îndoială temperamentul şi

personalitatea Sf. Pavel.

Aceste argumente interne sunt confirmate apoi de mărturiile unanime aflate

din abundenţă în scrierile Părinţilor Apostolici, ale Apologeţilor, ale vechilor

Părinţi şi scriitori bisericeşti şi ale tuturor manuscriselor biblice care cuprind

epistolele Sf. Pavel. La anul 96 Clementul Romanul scrie corintenilor „Citiţi

Epistola Fericitului Pavel !”; Epistola este apoi citată de către Sf. Policarp, de către

Epistola către Diognet, de către Varnava, de către Învăţătura celor 12 Apostoli, de

către Sf. Ignatie, de către Pastorul lui Herma, de catre Sf. Iustin Martirul, de catre

Tartian Asirianul, de catre Clement Alexandrinul, precum si de ereticii Marcion,

Vasiliade, Valentin si numerosi alti eretici si gnostici.26

f. Integritatea, unitatea si textul Epistolei

28

Integritatea şi unitatea Epistolei I-a către Corinteni sunt recunoscute de către

toate Bisericile creştine. Variaţiile de stil indicate de câţiva critici extremişti în

sprijinul ipotezei interpolării unor versete sau pentru scindarea epistolei în

fragmente care ar fi aparţinut iniţial altor epistole în fragmente care ar fi aparţinut

iniţial altor epistole pauline, ori ar fi alcătuit epistole aparte, sunt cu totul fireşti

într-o scriere cu preocupări şi teme atât de variate. De aceea toate încercările de a

se ataca integritatea sau unitatea epistolei au fost părăsite.

g.Cuprinsul şi importanţa Epistolei.

Epistola I către Corinteni are o deosebită importanţă, căci prin ea avem o

icoană fidelă a primei biserici creştine, cu toate curentele din mijlocul ei, viaţa ei

religioasă şi morală. În ea vedem o comunitate creştină proaspăt convertită

dominată încă de înţelepciunea păgână şi care cerea Apostolilor o predică bazată pe

retorică şi nu pe învăţătura mântuirii. Şi viaţa lor morală decurge tot din această

concepţie filozofică: avantaje materiale, mândrie, desfrânare.

Sfântul Pavel le spune, în cuprinsul epistolei învăţătura despre înţelepciunea

divină care a mântuit lumea prin jertfa crucii Domnului Hristos şi care a dat

naştere la o nouă morală manifestată prin modestie personală, jertfă, abnegaţie şi

slăvire a lui Dumnezeu.27

Prin caracterul ei multilateral epistola cuprinde diferite învăţături dogmatice,

morale, de cult şi pastorale. Astfel că probleme dogmatice avem: răsplata faptelor

omului şi mai ales ale misionarilor printr-o judecată severă de către Dumnezeu

29

( III, 11-15) nu este vorba despre purgator; preotul ca administrator sau slujitor al

sfintelor taine ( IV,1) ; instituirea Sfintei Euharistii de Domnul Iisus Hristos (XI,

23-30) ; despre harisme şi existenţa ierarhiei bisericeşti ( XII, 28-30) ; învierea

morţilor bazată pe învierea Mântuitorului (XV,20); schimbarea celor vii la Parusia

Domnului.

Probleme morale : despre păcatul desfrânării(VI, 15-19) ; despre căsătorie şi

divorţ (VII,2,10-11) ; feciorie ( VII, 25-27 ;38) ; virtutea dragostei şi superioritatea

ei ( XIII).

Probleme liturgice : pregătirea deosebită a creştinilor pentru primirea Sfintei

Euharistii ( XI,27-29) ; întrebuinţarea harismelor pentru folosul Bisericii (XII);

retribuirea slujitorilor altarului (IX, 9-13); modestia şi smerenia la cult (XI, 4-5);

serbarea Duminicii ( XVI,2). În legătura cu problemele disciplinare se aminteşte

despre excomunicare (V, 3) şi existenţa forurilor de judecată bisericească ( VI, 2-

5).

De altfel această epistolă, spune un exeget, este aşa de importantă şi amplă,

încât fiecare frază cuprinde o învăţătură dogmatică, morală sau de cult

Nedumeriri exprimate de corinteni

a. Despre raportul dintre căsătorie şi feciorie.

30

Corintenii i-au trimis Apostolului nostru prin delegaţii lor şi o epistola în care

cereau lămuriri cu privire la viaţa în feciorie şi cu privire la căsătorie. Apostolul

ţine să le dea răspunsul cuvenit la întrebările pe care le-au pus. El scrie: „dar

despre cele ce mi-aţi scris frumos este pentru om să nu se atingă de femeie.”.

Se pare că unii corinteni mai zeloşi, reacţionând faţă de corupţia generală,

puneau la îndoială curaţia vieţii conjugale înseşi şi propuneau indirect evitarea

oricăror relaţii cu femeile. Apostolul nu îi contrazice, însă nici nu generalizează

concluzia lor, având în vedere rosturile înalte pentru care a fost instituită căsătoria:

ajutorul reciproc, naşterea de fii şi ferirea de desfrâu „Bine este omului să nu se

atingă de femeie, însă din cauza desfrâului fiecare barbat să-şi aibă femeia lui şi

fiecare femeie să-şi aibă barbatul ei”( 7, 1-2 ).28 Apostolul le spune că îi vrea pe

toţi asemenea lui, îndeosebi pe aceia necăsătoriţi sau pe văduvi, însă cine nu poate

să ducă o astfel de viaţă, să se căsătorească. Este acelaşi sfat, sfatul evanghelic al

fecioriei, pe care îl dădea Mântuitorul Apostolilor, care întrebaseră dacă este bine

să fie omul singur. A nu se atinge de femeie înseamnă nu numai a rămâne

necăsătorit ci şi a-şi păstra starea de feciorie. Pentru a întelege bine aceste cuvinte

trebuie să notăm că Apostolul nu scrie ca negaţia este obiectivă, pe când negaţia e

subiectivă.

Majoritatea celor care formulau astfel de întrebări erau oameni căsătoriţi. De

aceea, referindu-se la aceştia, îndeosebi la aceia care, sub pretextul vieţuirii unei

vieţi alese, doreau să se despartă de soţiile lor. Apostolul le reamintise cuvântul

Domnului, după care este interzis soţilor să se despartă de soţiile lor, pentru orice

motiv, în afară de desfrâu . „Celor căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul :

Femeia să nu se despartă de bărbat ; iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată,

sau să se împace cu bărbatul său ; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia” ( 7, 10-

11) .

31

Cuvintele acestea trebuie să fi fost motivate de obiceiul rău al corintenilor.

Apostolul le pune însă acestora în vedere ca, chiar Domnul S-a exprimat împotriva

divorţului29.

Despărţirea soţilor era interzisă chiar în cazul în care unul dintr ei era păgân.

Daca, însă, soţul necredincios doreşte să se despartă tocmai pentru acest motiv de

credinţă el este liber să o facă (7,15). Mântuirea trebuie pusă deasupra tuturor

legăturilor trecătoare.

Apostolul vorbeşte despre feciorie şi despre raportul dintre căsătorie şi

feciorie „Despre feciorie n-am porunca de la Domnul, vă dau însă sfatul

meu…”(7,25). « Domnul », parafraza Teofilact, „n-a legiferat nici n-a poruncit

ceva despre feciorie, ci a spus că cine poate să înţeleagă, să înţeleagă”

« Fecioara »., zice Apostolul, „de se mărită nu greşeşte. Numai că unele ca acestea

vor avea de suferit în trupul lor,” (7,28) ,adica foame , boli, etc. Principial nici aici

Apostolul nu a recomandat starea feciorească ca un bun, care ar fi superior

căsătoriei. Acestea le revelez din nou împotriva exagerărilor acelor exegeţi, care fac

apologia celibatului. Deci, fecioria e superioară căsătoriei, dar nu e obligatorie, ci

numai un sfat pentru cine e chemat spre ea. Aceste cuvinte fac aluzie, spune

Icumenius, la grijile şi durerile pe care le presupune viaţa conjugală.30

Căsătoria nu trebuie considerată ca ceva moral nou. Ea este dimpotrivă moral

bun, şi de aceea, de vrea cineva să se căsătorească, s-o facă. Chiar şi fecioara, de se

mărită nu face nici o faptă rea . Sfatul de mai sus de a rămâne necăsătoriţi l-a dat

numai din consideraţii speciale. Ar vrea să-i cruţe de nevoile, pe care le vor avea

dacă se vor căsători.

b.Despre idolotite

32

Idolotitele erau acele alimente jertfite idolilor, care nefiind totdeauna

consumate în întregime de foc, erau aduse pentru a fi consumate la mesele comune,

date în cinstea idolului respectiv.

Consumarea unor astfel de idolotite era considerată participarea la cultul

idolesc şi un mod de comuniune mistică cu idolul. Astfel de jertfe, însoţite de mese

comune, se aduceau cu ocazia marilor sărbători ale statului şi împăratului, dar şi cu

ocazia sărbătorilor particulare din viaţa fiecărui om.

Când astfel de alimente erau aduse jertfă cu ocazia marilor sărbători, în mari

cantitati, şi nu erau consumate de foc şi de meseni, erau puse în vânzare pe piaţă.

Pentru a angaja indirect, pe toţi cumpărătorii la un act de idolatrie colectivă,

preoţii păgâni vizitau măcelăriile şi depozitele de alimente şi săvârşeau asupra

alimentelor anumite slujbe, dedicându-le astfel zeilor. În această situaţie se punea,

deci întrebarea dacă creştinii pot participa la mesele la care se consumau idolotite şi

dacă pot să cumpere alimente asupra cărora se săvârşiseră aceste slujbe

păgâne.Unii creştini, mai puţin iniţiaţi în doctrina creştină, de teama de a nu se

intina, evitau cumpărarea unor asemenea alimente şi se abţineau întru totul de la

astfel de participări, pe când alţii, ştiind că idolii nu au existenţă reală, cumpărau

alimentele, ba chiar participau fără reţineri, chiar la ospeţele sacre ale

compatrioţilor lor păgâni, scandalizând întreaga Biserică prin conduita lor liberală.

Pentru rezolvarea acestei probleme,Apostolul stabileşte două principii :

a.Idolotitele nu produc nici pângărirea reala, pentru motivul că zeii păgânilor

sunt inexistenţi.

b.Orice fapta permisă poate deveni nepermisă dacă scandalizează pe alţii prin

săvârşirea sau prin consecinţele ei.

De aici rezultă datoria fiecărui creştin de a renunţa la orice drepturi în folosul

colectivităţii din care face parte . În atitudinea lor faţă de idolatrie, Corintenii sunt

îndemnaţi să urmeze în primul rând exemplul Apostolului, care făcând o paranteză

în care vorbeşte despre drepturile misionarului creştin, se dă pe sine exemplu de

33

urmat întru toate. Apostolul predicase cuvântul Evangheliei fără să aştepte ajutor

material din partea nimănui. În timpul liber confecţiona corturi pentru a-şi procura

cele necesare.

În atitudinea lor de abţinere de la anumite bucate, Corintenii sunt îndemnaţi

în al doilea rând să ia aminte din viaţa luptătorilor din arene. De dragul premiului,

aceştia se supun la tot felul de osteneli şi privaţiuni.

În sfârşit al treilea exemplu este luat din istoria poporului Israel. Acest popor

s-a bucurat de multe binefaceri din partea lui Dumnezeu :a fost din robie, condus şi

hrănit în chip minunat, însă, pentru că nu a avut întotdeauna comportare

corespunzatoare, a fost pedepsit ( 10,1-11) : « Acestea s-au făcut pildă pentru noi,

ca să nu poftim la cele rele cum au poftit aceia ».

Idolotitele puteau fi consumate în case particulare, cu condiţia de a nu sminti

pe cei slabi. Dacă li se atrăgea atenţia de cineva că sunt idolotite, este vorba de cei

slabi în credinţă, să renunţe la ele. Trebuie să facem totul spre slava lui Dumnezeu,

şi fără a tulbura pe cineva ci spre folosul şi mântuirea tuturor.

c.Despre ţinuta pe care trebuiau să o aibă la cult

Creştinii din Corint se adunau în anumite case, unde se săvârşea Sfânta

Euharistie şi se rosteau rugăciuni.

Apostolul Pavel află cu mâhnire că unele femei din biserica locală, abuzând

de libertatea dobândită prin botez şi înţelegând greşit egalitatea lor cu bărbaţii îşi

îngăduiau o ţinută exterioară nepotrivită sexului lor şi manifestau în adunări o

emancipare care dădea naştere la comentarii defavorabile din partea celorlalţi

membrii ai comunităţii.

34

Află că la agape se produceau unele abuzuri neconforme cu caracterul şi

scopul acestor reuniuni frăţeşti. Ca neorânduielile de la agape se răsfrângeau uneori

şi asupra slujbei sfintei Euharistii. În acest context el vine cu următoarele lămuriri

şi sfaturi :

a.Femeile au aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri cu bărbaţii. Totuşi în

adunările de cult, femeile sunt datoare să aibă capul acoperit şi să asculte în tăcere,

păstrând modestia pe care le-o recomanda revelaţia divină, ordinea firii şi buna

cuviinţă.

În Corint maxima „toate îmi sunt îngăduite” ( 6,12 si 10,23) devenise

pretextul unor abuzuri de libertate. Pentru femei această maximă devenise motivul

participării lor la agape şi la sfintele slujbe fără valul său mahramă impusă de

obiceiurile vremii, iar unele dintre ele îşi îngăduiau să ia cuvântul în biserică,

trecând peste prerogativele rezervate de creştinism numai bărbaţilor şi îndeosebi

ierarhiei bisericeşti. Atitudinea acestor femei trăda o greşită înţelegere a libertăţii

creştine şi o greşită aplicare a învăţăturii evanghelice despre egalitatea religioasă

dintre bărbat şi femeie. Ca să curme răul din rădăcini şi să restabilească sfinţenia

întrunirilor bisericeşti, Sfântul Pavel porunceşte femeilor să-şi acopere capul când

iau parte la adunările de cult şi să păstreze tot timpul tacerea si modestia potrivită

sexului lor şi practicii celorlalte Biserici. În sprijinul acestei porunci Apostolul

invocă două argumente principale : revelaţia divină (11,3-6) şi buna cuviinţă ( 11,7-

16).,,Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul

femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos :Dumnezeu.’’

Primul argument se bazează pe asemănarea raportului dintre bărbat şi femeie

cu raportul dintre Hristos şi Biserică şi cu raportul dintre Dumnezeu Tatăl şi

Dumnezeu Fiul. Această ordine ierarhică arată că deşi femeia este egală bărbatului

în privinţa harului transmis prin Sfintele Taine şi deşi face parte, ca şi el, din Trupul

tainic al lui Hristos ea ocupă rangul al doilea în organizarea exterioară a vieţii

bisericeşti. La cult femeile sunt datoare să renunţe la orice pretenţii de întâietate şi

35

la orice preocupări mondene de cochetărie şi să-şi impună totdeauna o ţinută

cuviincioasă, aşa cum stă bine femeilor cu adevărat evlavioase.

Al doilea argument are caracter raţional. Puterea lui de convingere se

întemeiază pe bunul simţ al corintenilor şi pe respectul datorat obiceiului general.

Sfântul Pavel aminteşte destinatarilor epistolei sale că însăşi natura care a dat

femeii podoaba părului, ne învaţă că bărbatul, regele creaturilor pământeşti, trebuie

să-şi tundă părul şi să stea cu fruntea sus, iar femeia să-şi lase părul lung şi să-şi

acopere capul în adunările publice.31

b.Agapele şi Sfânta Euharistie să se săvârşească în linişte şi cu decenţa

cuvenită : creştinii care participau la agape sunt datori să alcătuiască o singură masă

de dragoste frăţească, să pună bucatele în comun, să se aştepte unii pe alţii şi să se

ferească de orice exces de mâncare şi băutură. După cum le arată chiar numele,

agapele erau mesele comune organizate de creştini pentru manifestarea dragostei

frăţeşti între dânşii. Ele însoţeau oficierea Sfintei Euharistii, fie precedând-o fie

urmând-o. Se ţineau de obicei seara, când toţi creştinii se întorceau de la lucru.

Uneori se prelungeau toată noaptea . În zilele de sărbătoare se organizau dimineaţa.

După cum observa Sf. Ioan Gura de Aur, caracterul lor era şi religios, şi social. Din

punct de vedere religios, agapele aminteau ultima cină luată de Domnul cu ucenicii

Săi, simbolizau ospăţul ceresc al celor aleşi şi alcătuiau o impresionantă şcoală de

dragoste , de servire şi de solidaritate între credincioşi. Din punct de vedere social,

ele erau un mijloc admirabil pentru înpuţinarea bogăţiei unora, pentru uşurarea

sărăciei altora şi pentru înfrăţirea practică a creştinilor şi catehumenilor din aceeaşi

localitate. Săracii şi călătorii erau primiţi cu preferinţă.32

Uneori erau primiţi şi necreştinii care simpatizau Biserica şi intenţionau să

devină creştini. La Corint după informaţiile comunicate marelui Apostol Pavel,

patru abuzuri întunecau atmosfera duhovnicească a agapelor. În loc să alcătuiască o

singură masă creştinii se împărţeau pe grupuri distincte, după legăturile de rudenie,

de prietenie, de starea sociala, sau de preferinţa personală, aducând şi aici spiritul

36

de dezbinare cultivat de cele patru formaţiuni combătute de Apostolul la începutul

epistolei şi nimicind frumuseţea simbolică a acestor întruniri. În loc să pună laolaltă

bucatele şi să lase a fi împărţite frăţeşte tuturor celor de faţă, fiecare consuma,

singur sau cu grupul său, ceea ce-şi adusese de acasă, dând dovadă de egoism şi de

jignitoare lipsă de dragoste faţă de ceilalţi membrii ai comunităţii.

În loc să se aştepte unii pe alţii, primii sosiţi se aşezau la mese şi începeau să

mănânce, lăsând fără mâncare pe săracii care veneau de la lucru mai târziu şi care

nu-şi puteau aduce alimente proprii.

În loc să se conformeze sobrietăţii agapelor şi să păstreze cumpătarea,

anumiţi creştini mâncau şi beau peste măsură , aratând o condamnabilă lipsă de

respect faţă de solemnitatea unor asemenea adunări şi mai ales faţă de Taina Sf.

Euharistii, care se săvârşea în legătură cu agapele.

Aceste abuzuri nu puteau fi tolerate. Ele trebuiau combătute fără cruţare, ca

orice ştirbire a unităţii Bisericii, a iubirii de aproapele, a egalităţii creştine şi a

virtuţii cumpătării. Mustrarea Apostolului şi-a atins scopul, căci epistola următoare

nu mai face nici o menţiune despre aceste abuzuri şi dezordini .

De la problema comportării în timpul agapelor, Sfantul Apostol Pavel trece

la aceea a atitudinilor creştinilor faţă de Sf.Euharistie : « Ca Domnul Iisus, în

noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi mulţumind, a frânt şi a zis : Luaţi,

mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; aceasta să faceţi pentru

pentru pomenirea Mea . Asemenea şi paharul după cină , zicând: Acest pahar este

legea cea nouă ântru sângele Meu; aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre

pomenirea Mea » (11,23 ) 33

Cuvintele acestea exprimă, mai întâi faptul, că pâinea pe care o ţinea în

mâinile Sale a fost prefăcută între timp de fapt, în Trupul Său. În linia a doua el,

spune că pâinea se frânge în ……, ca moartea trupului său ca moartea trupului Său

este iminentă. Cuvintele ,,pentru voi ne spun apoi că moartea Sa va fi o moarte

37

substitutorică, adică o moarte pe care o va suferi El în locul nostru, şi totodată una

sacrificială, adică spre binele şi folosul nostru. 34

Aceste cuvinte ne arată că la Cina cea de Taina, Domnul a prefăcut cu

adevărat pâinea dospită în însuşi trupul Sâu, iar vinul în sângele Său, rostind pentru

fiecare o rugăciune specială, a împărtaşit apoi cu fiecare din elementele euharistice

pe ucenici.

Domnul a instituit Sfânta Taina a Euharistiei nu pentru ca credincioşii din

Corint nu ar fi ştiut încă nimic despre aceasta, ci pentru că vroia să le atragă din

nou atenţia lor asupra momentului înâlţător al instituirii ei pentru a le arata cât de

sfânt şi solemn acel moment şi a-i face să înţeleagă că au îndatorirea să se poarte cu

toată cuviinţa ori de câte ori se celebrează Sfânta Euharistie.35

d. Despre harismele si virtutiile teologice

Pe lângă harul divin, care se conferea credincioşilor prin Sfintele Taine şi

este absolut necesar, alături de credinţa şi faptele bune, pentru mântuire, anumiţi

oameni au fost învredniciţi de Dumnezeu cu daruri speciale numite harisme ,

necesare pentru edificarea spirituala a semenilor lor şi pentru impresionarea

păgânilor în vederea îmbrăţişării mesajului evanghelic.

Harismele nu se confundă cu harul. Ele au acelaşi izvor ca şi harul pe Duhul

Sfânt ( I Cor. 12,4-6 ;11) dar nu au aceleaşi însuşiri şi urmări ca harul.

Ele nu pot exista independente de har si presupun existenta harului în

sufletele credincioşilor şi sunt „rodiri” ale lui.

Harismele au un caracter personal şi sunt netransmisibile ; ele nu sunt absolut

necesare pentru mântuire, ci numai uşurează drumul care duce câtre ea. Harismele

nu au pecetea permanenţei şi nu se dau cuiva ca răsplată pentru un anumit mod de

38

viata, ci sunt opera iconomiei nepătrunse ale lui Dumnezeu, sunt date pentru un

anume scop şi pentru un anumit tip.

Dăruirea cuiva cu o harismă nu echivalează cu ridicarea sa într-o anumită

treaptă ierarhica în biserică. Aceste daruri duhovniceşti au fost promise de

Mântuitorul Însuşi, în răstimpul dintre Înviere şi Înălţare

Sfântul Apostol Pavel ne-a lăsat patru liste în care sunt enumerate harisme : I

Cor.12,8-10 ; 12,28-30 ; ROM.12,6-8; Efeseni 4,11; însă acestea nu epuizaseră

bogaţia şi varietatea lor. Nu toţi oamenii au aceeaşi harismă şi nici cei ce au aceeaşi

harismă n-o au în mod egal.

În afară de harismele obişnuite, sunt menţionate în mod deosebit cele

extraordinare, care făceau o impresie cu totul aparte. Între acestea aminteşte :

a.Cuvântul înţelepciunii adica harul de a expune sistematic adevărurile de

credinţă creştină ( I Cor. 2,6-15 ; 13-20).

b.Cuvântul cunoştinţei, adică harul de a face înţeleasă aceste adevăruri cu

ajutorul analogiilor deja cunoscute ( I COR. 2,1-5 ; 3,1-3 ; 7,1-2 ; 9,8 ; 15,25-30).

c.Credinţa făcătoare de minuni, adică virtutea încrederii depline în

Dumnezeu, care răsplăteşte pe aleşii Săi cu puterea de a face lucruri minunate (I

Cor. 13,2).

d. Darul tămăduirilor, adică harul vindecării bolilor prin rugăciuni sau prin

atingerea de cel bolnav.

e. Prorocia, adica darul de a explica cuvântul lui Dumnezeu şi uneori de a

prevesti viitorul ( Cor.14,3).

f. Deosebirea duhurilor, adică harisma de a deosebi originea şi natura fiecărei

harisme, de a elimina pe cele neadevărate şi păgubitoare.

g. Glosolalia sau vorbirea în limbi necunoscute în prealabil ( I Cor.13,1;

14,14-16; 19-27).

h. Tălmăcirea limbilor, adică harul înţelegerii şi tâlcuirii limbii vorbite de

glosolal ( I Cor.14,27-28)

39

Un loc aparte între harisme îl ocupă cele legate de răspândirea şi organizarea

Bisericii printre neamuri (apostolia) şi cele legate de hirotonie cu întreită ei misiune

de a sfinti, organiza şi conduce. Între acestea amintim :

Harisma apostoliei sau apostolatului era darul predicării cu zel deosebit a

cuvântului lui Dumnezeu printre neamuri şi al întemeierii de comunităţi creştine.

Această harismă au avut-o Apostolii Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel şi

ucenicii acestora. Harisma păstoririi, harisma de a fi păstori şi de a fi dascăli,

conducători sunt prezentate ca specifice ierarhiei.36

Calea cea mai înaltă spre Dumnezeu n-o constituie însă harismele, ci iubirea

creştină, cea mai mare dintre virtuţi. Corintenii socoteau că harismele constituie

calea cea mai înaltă care duce spre fericirea cerească. Nimic mai fals decât o astfel

de concepţie. Mai presus de darurile duhovnicesti, după care râvneau atât de mult

creştinii din Corint, rămâne de-a pururi o cale mult mai înaltă, mai sigură şi mai

acceptabilă care duce la desăvârşirea, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.

Aceasta este doamna virtuţilor, corelarul învăţăturii evanghelice şi esenţa

creştinismului însuşi. Pentru lauda ei, Apostolul scrie una dintre cele mai frumoase

pagini din istoria universală alcătuite vreodata în cinstea vreunei virtuti. Cuvintele

sale, ca forma, sunt distribuite, poetic, în trei strofe. Prima strofă ( 13,1-3)

subliniază necesitatea şi superioritatea iubirii creştine în comparaţie cu harismele.

Sunt amintite aici, pentru exemplificare, numai câteva harisme: glosolalia,

proorocia, cuvântul înţelepciunii, cuvântul cunoştinţei, credinţa facătoare de

minuni, darul ajutorării şi făcerii de bine. Strofa a doua ( 13,4-7) enumera şapte

însuşiri formulate pozitiv şi opt însuşiri formulate negativ ale iubirii. Este

prezentată drept izvor al tuturor virtuţiilor şi scut împotriva tuturor păcatelor şi

răutăţilor. Strofa a treia (13,8-13) arată indisolubilă legătură dintre credinţa,

nădejde şi dragoste, în viaţa aceasta pământească; se subliniază apoi veşnicia

iubirii, în raport cu celelalt virtuţi, în viaţa cerească, precum şi superioritatea celor

trei virtuţi teologice faţă de darurile duhovniceşti. Sfântul Apostol Pavel spune

40

credincioşilor din Corint că iubirea creştină, temeiul şi plenitudinea tuturor

virtuţilor, întrece în strălucire toate harismele, că fără ea chiar darurile celei mai

mari sunt nefolositoare pentru mântuire, că numai ea dă valoare acţiunilor, vorbelor

şi gândurilor noastre şi că doar ea este menită să rămână de-a pururi în fiinţa,

păstrându-şi actualitatea şi desăvârşindu-se necontenit şi în veacul de acum şi în cel

ce va să vină.

După dogmatica paulină credinţa nu este menită să constituie un mod veşnic

de cunoaştere a realităţii supranaturale. Funcţiunea ei este legată numai de starea

noastră pământească. Atunci când omul se va muta din locuinţa aceasta slabă şi

întunecoasă, în care adevărul dumnezeiesc pătrunde numai pe măsura priceperii şi

receptivităţii sale, credinţa va înceta şi va fi înlocuită cu viziunea directă. Tot atunci

va înceta şi nădejdea. Ea se apropie de pe acum de fericirea cerească, dar acestă

fericire nu este accesibilă pe pământ decât într-o infimă măsură. Când ne vom

apropia cu totul de Dumnezeu, rolul şi funcţiunea nădejdii vor înceta cu

desăvârşire, făcând loc posesiunii depline a fericirii după care omul suspină în

aceasta viaţă.37

După cuvintele Sfântului Pavel credinţa şi nădejdea sunt superioare

harismelor, căci fără ele nu ne putem apropia de Dumnezeu, dar sunt trecătoare în

raport cu viaţa viitoare, ca tot ce este legat de starea cea nedesăvârşită de pe

pământ. Locul meu îl va lua experienţa lor directă şi veşnică. Numai iubirea nu va

înceta niciodată. Ea preface credinţa şi viziunea în adorare şi în ascultare. Ea

schimbă nadejdea în izvor de slavă şi fericire. Ea uneşte încă din această viaţă cu

Dumnezeu. Ea nu are limită nici în timp, nici în intensitate. Mereu durează, mereu

creşte, mereu se desăvârşeşte. De aceea Sf. Pavel nu vede în iubirea creştină o

virtute obişnuită, ci calea cea mai de presus de fire pentru apropierea noastră de

Dumnezeu, iubirea desăvârşită şi desăvârşirea însăşi.

Cel dintâi şi cel mai însemnat aspect al iubrii creştine cu caracter religios,

referindu-se, cum s-a arătat, la atitudinea omului faţă de Dumnezeu, Creatorul,

41

Stăpânul şi Binefăcătorul tuturor. Cel de-al doilea aspect, deopotrivă de important,

are caracter social, privind atitudinea omului faţă de semenii săi de pe pământ.

Personificând-o în chip poetic, Sf. Pavel atribuie iubirii şapte însuşiri

formulate pozitiv şi opt însuşiri formulate negativ. Însuşirile formulate pozitiv sunt:

îndelung răbdarea în raport cu semenii, iertarea celor ce greşesc, blândeţea,

amabilitatea faţă de cei slabi, bucuria pentru aflarea şi triumful adevărului,

încrederea în aproapele, speranţa în biruinţa finală a binelui şi a dreptăţii

individuale şi obşteşti.

Cele opt însuşiri ale iubirii creştine formulate negativ aşa cum le aminteşte ca

exemplificare Sf. Apostol Pavel sunt: lipsa pizmei sau a invidiei pentru fericirea

sau succesul altuia; lipsa îngâmfării, a căutarii de slava deşartă şi a fariseismului

sau a ipocriziei morale şi religioase; lipsa trufiei sau a ambiţiei deşarte, adică a

încrederii nejustificate în meritele şi talentele personale; lipsa oricărei necuviinţe,

adică oricărei vorbe, atitudini sau fapte care ar putea jigni sensibilitatea sau onoarea

cuiva; lipsa oricărui egoism, adică a oricarei lăcomii şi a oricărei păgubiri a

intereselor celorlalţi membrii ai societăţii; lipsa oricărei mânii, adică a oricărui

prilej de ceartă şi neînţelegere între oameni; lipsa oricărui gând de răutate, adică a

oricarei cauze de provocare sau de întreţinere a răului în lume; lipsa oricarei

aprobări sau încurajări a nedreptăţii, adică lipsa oricărui fel de cooperare la naştere,

la creşterea, sau la menţinerea unor stări nedrepte în structura orânduielilor

sociale.38

Glosolalia este fenomenul supranatural al vorbirii de către cineva sub

inspiraţia Sf. Duh a unor limbi necunoscute mai înainte. Acest fenomen a fost

profeţit de către profetul Ioil şi s-a împlinit întocmai la Cinzecime.

Fenomenul “vorbirii în limbi” s-a repetat în veacul apostolic la puţin timp

după Cinzecime, în Cezareea Palestinei, în Efes şi în Corint.

42

În Corint această harismă era peste măsură preţuită iar Apostolul Pavel

considera necesar să arate rostul ei şi raportul dintre ea şi virtuţiile teologice ( I

Cor. 12,4-10, 28-30;14,1-33).

În legătură cu glosolalia, Sfântul Pavel dă următoarele detalii:

1.Glosolalul vorbea sub inspiraţia Duhului Sfânt, în extaz (I Cor.14,2,15).

Trebuie, însă, precizat că nu şi în stare de inconştienţă.

Şi în cazul acesta ca şi în toate celelalte cazuri de inspiraţie divină,

personalitatea glosolalului nu se anuleaza, ci din contra, puterile sale spirituale sunt

întărite pentru a putea recepta adevăruri la care nu poate ajunge pe cale naturală.

Cel ce graieşte în limba străină se edifică duhovniceşte în primul rând pe sine ( I

Cor.14,4). 39

2.Limbile străine vorbite de glosolali erau înţelese în mod firesc doar de

străini, dar nu şi de localnici. Aşa se face că la Cinzecime iudeii din părţile

Ierusalimului, cunoscători doar ai limbii aramaice, neânţelegând pe Apostoli, îi

considera „plini de must”. Având în vedere acest fapt Sfântul Apostol Pavel

îndemna pe glosolalii din Corint ca în lipsa străinilor să tacă ( I Cor. 14,28). În

acest caz glosolalul grăia în taină doar pentru sine. Conştient că este instrument al

revelaţiei făcea din glosolalie un mijloc de a convorbi cu Dumnezeu, o rugăciune

( I Cor.9,2).40

3.Pentru a traduce în limba localnicilor cele spuse de glosolal într-o limbă

străină, era nevoie de un alt harismatic, de cel cu darul tălmăcirii (I Cor.14,27).

Glosolalul nu avea întotdeauna şi harisma tălmăcirii, de aceea Apostolul Pavel îl

indemna pe acesta „să se roage ca să şi tălmăcească” (ICor.14,13)41

43

4.Scopul glosolaliei ca şi al celorlalte harisme, era de a impresiona pe cei din

afara Bisericii, pentru a îmbrăţişa mesajul evanghelic, „vorbirea în limbi este un

semn nu pentru cei credincioşi, şi pentru cei necredincioşi” (I Cor.14,22). Cu toate

acestea ea nu trebuie practicată oriunde şi oricum, ci „cu cuviinţa şi cu rânduială”

( I Cor.14,40).42

5.Fără a dispreţui această harismă, pentru progresul spiritual al comunităţii,

Apostolul considera că este mai de dorit „a grăi cineva cinci cuvinte cu înţeles, ca

să-i înveţe şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor.14,19) 43

Rolul harismelor a fost pe de o parte de a dovedi mesianitatea şi dumnezeirea

Domnului Iisus Hristos , iar pe de altă parte de a zidi biserica, a ajuta la răspândirea

credinţei printre neamuri şi deci, la înfrăţirea popoarelor prin acelaşi Duh în

Hristos, făcând din toţi un corp al bisericii, o mare familie condusă de părintele ei.

Prin aceasta se arată că biserica este de la început organizată în cler şi popor, în

pastor şi păstoriţi, conlucrând toţi la zidirea şi unitatea Bisericii fiecare cu darul pe

care l-a primit. Toţi sunt indispensabili, toţi sunt folositori, toţi să lucreze uniţi,

organizaţi, şi în ascultarea de păstori, spre zidirea întregii Biserici şi spre slava lui

Dumnezeu.

e. Despre învierea trupurilor

În capitolul XV Apostolul vrea să vorbească despre altă problemă care este

nu mai puţin importantă pentru credinţa şi mântuirea noastră. În prima parte a

epistolei el afirma că oamenii prin înţelepciunea lor nu puteau să înţeleagă planurile

lui Dumnezeu, prin jertfa pe cruce a Mântuitorului. În ultima parte susţine

învăţătura despre învierea trupurilor, bazându-se pe predica Mântuitorului Hristos,

44

răstignit şi preamărit, respingând părerile filosofilor păgâni, care aveau o vagă idee

despre înviere.

Ultima problemă dezbătută de Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către

Corinteni are carcter eshatologic. Expunerea ei îmbracă forma unei cateheze despre

certitudiea învierii morţilor şi despre natura trupurilor omeneşti în viaţa viitoare.

Data fiind importanţa doctrinei pe care o lămureşte, această cateheză are o

nepreţuită valoare documentară.

Dogma învierii trupurilor celor adormiţi întru Domnul făcuse obiectul

predicii pauline în Corint, în cursul anilor 51 şi 52. Apostolul neamurilor

combătuse multe obiecţii şi lămurise multe nedumeriri în legătură cu ea.

Prima întrebare la care răspunde Apstolul este « dacă este posibil să învieze

trupurile ? ».

Argumentele aduse pentru învierea trupurilor sunt legate îndeosebi de

învierea trupului Mântuitorului Hristos.

Înainte însă de a sistematiza argumentele folosite de către Sfântul Apostol

Pavel pentru dovedirea posibilităţii învierii morţilor, trebuie să precizăm că toţi

membrii comunităţii creştine din capitala Ahaei credeau din toată inima şi fără nici

o rezervă în minunea învierii Domnului nostru Iisus Hristos, văzând într-însa

dovada supremă a dumnezeirii sale şi temeiul eliberării omului din osânda

păcatului şi robia diavolului. Dar ei se opreau aici, socotind că Iisus Hristos a putut

birui legăturile morţii, întrucât era Fiul lui Dumnezeu şi pretindeau că oamenii nu

ar putea fi readuşi din putreziciune la viaţă, întrucât sunt simple creaturi. Aceştia

admiteau pentru creştini, doar renaşterea sau învierea baptismală, de care s-ar

bucura în viaţa viitoare, numai sufletele. Din această cauză cateheza paulină se

începe cu enumerarea principalelor dovezi istorice despre învierea Domnului şi se

continuă după aceea cu expunerea altor argumente derivate, la care se adaugă

câteva analogii din lumea înconjurătoare. Prin urmare, răspunsul Sfântului Apostol

45

Pavel la întrebările privind posibilitatea învierii morţilor constă din expunerea

sistematică a următoarelor argumente principale:

a. Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este un fapt istoric, mai presus de

orice îndoială « Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe

care aţi şi primit-o, în care staţi, prin care vă şi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa cum v-am

binevestit-o » (15, 1-2) Argumentul este istoric şi tradiţional. Apostolul nu

comunică printr-însul cititorilor o învăţătură nouă, ci le reaminteşte învăţătura

tradiţională pe care le-a predicat-o oral când i-a convertit, învăţătură pe care ei au

primit-o şi pe care o păstrează cu fidelitate. Totodata el le arată că mântuirea este

condiţionată de păstrarea intactă a acestei învăţături, ca orice ştirbire sau alterare a

ei este ce natura să-i îndepărteze cu totul de calea mântuirii.44

b.Învierea Mântuitorului, spune în continuare Apostolul, demonstrează în

chip evident posibilitatea învierii morţilor : „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a

inviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este învierea morţilor ? Dacă nu este

învierea morţilor, nici Hristos nu a înviat ;iar dacă nu a înviat Hristos, zadarnică

este atunci propovăduirea noastră, zadarnică însă şi credinţa voastră”(15,12-14) .

Acest argument are caracter logic : cititorii epistolei trebuie să înţeleagă că , dacă

învierea morţilor ar fi imposibilă, credinţa creştină ar fi deşartă, Apostoliiar fi încă

sub osânda păcatului, morţii ar fi fără nădejde de iertare, iar suferinţele pentru

Hristos nu ar avea nici un sens. Tăgăduirea învierii morţilor respinge deci, în ultima

analiza, însăţi învierea Mântuitorului iar atitudinea lor nimiceşte tote temeiurile

dogmaticii şi moralei creştine.45

c .Învierea lui Hristos, Mântuitorul lumii constituie începutul şi garanţia

vieţii noastre « Dar acum Hristos a înviat din morţi, S-a facut începătura celor

adormiţi . Căci deoarece moartea a venit prin om, prin om şi învierea morţilor .

46

Căci precum toţi mor în Adam, aşa toţi vor fi făcuţi vii în Hristos” (15,20-28).

Acest argument este o concluzie a celor anterioare : între învierea Mântuitorului şi

învierea oamenilor se află o dependenţă absolută indisolubilă. Cel ce admite pe cea

dintâi, trebuie să o admita şi pe cea de-a doua, aşa cum prin cea mai elementară

logică, cel ce tăgăduieşte una, o tăgăduieşte şi pe cealaltă.46 Prin învierea Sa,

Domnul S-a făcut pârgă sau începătura celor adormiţi . Cel ce zice <<începătură>>

se gândeşte la cel ce inaugurează şirul şi la aceea sau la acelea care vor urma după

Dânsul. Cel ce zice pârgă presupune ca roadele următoare vor fi de acelaşi fel, din

aceeaşi categorie.

d. Înşişi corintenii adeveresc credinţa în posibilitatea învierii trupurilor când

practică botezul pentru cei morţi « Astfel ce vor face cei ce se botează pentru cei

morţi ? Dacă morţii într-adevar nu înviază, pentru ce se mai botează pentru ei ?

( 15,29) ». Argumentul este ad hominem. Proba scoasă chiar din conduita

Corintenilor nu constituie o dovadă propriu-zisă pentru confirmarea posibilităţii

învierii mirtilor ci un procedeu retoric pentru reducerea la tăcere şi ruşinarea

acelora care o tăgăduiau cu vorba, dar o marturiseau cu fapta.

e. Conduita Apostolilor care-şi expun viaţa pentru Evanghelie şi oroarea

tuturor creştinilor faţă de nihilismul epicureic, confirma credinţa Bisericii în

învierea morţilor “Pentru ce noi să ne primejduim în tot ceasul ? În toate zilele mor,

o spun, spre lauda voastră pe care o am în Iisus Hristos, Domnul nostru. De m-am

luptat ca un om cu fiarele la Efes, ce folos am? Dacă morţii nu invie, „să mâncăm şi

să bem, că mâine vom muri”. Nu vă înşelaţi : vorbele rele strică obiceiurile bune”

(15,30-33). Argumentul are caracter moral : suferinţele şi primejdiile înfruntate de

Apostoli şi de ceilalţi propăvăduitori ai dreptei credinţe, pentru Hristos şi pentru

Evanghelie ar denota o curată nebunie, dacă viaţa omului s-ar sfârşi în clipa morţii

trupului.

47

Pericopa referitoare la posibilitatea învierii se încheie cu porunca : „Treziţi-

vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi, căci unii nu au conştiinţa de Dumnezeu ; spre

ruşinare v-o spun” (15,34). Prin aceste cuvinte, Apostolul îndemna pe toţi

corintenii să-şi însuşească adevarata înţelepciune, cea duhovnicească, despre care

le-a vorbit la începutul epistolei, să-şi ducă viaţa asemenea unor oameni care ştiu că

Dumnezeu există cu adevarat şi ca după moarte exista o înviere şi o dreaptă

judecată.47

A doua întrebare la care răspunde Apostolul se referea la modalitatea

readucerii la viaţă a trupurilor descompuse prin moarte ( 15,35-54). Pericopa

consacrată lămuririi acestei preocupări eshatologice începe cu enunţarea celor două

întrebări principale ale scepticilor din Corint „Dar va zice cineva : Cum înviază

morţii ? Şi cu ce trup vin ?”.

Răspunsul Apostolului este polemic şi apologetic şi îmbraca forma unui nou

argument în sprijinul dovedirii posibilităţii învierii trupurilor : „Nebun ce esti !

Ceea ce semeni tu nu capată viaţă dacă nu moare” ( 15,34-54) Argumentul invocat

pentru lămurirea modalităţii învierii trupurilor are caracter natural. Puterea lui de

convingere se bizuie pe analogia plantelor. Exemplul fusese folosit de Mântuitorul

pentru ilustrarea necesităţii jertfei Sale pe cruce în vederea mântuirii neamului

omenesc : „Amin, amin grăiesc vouă; bobul de grâu, cazând în pământ, de nu va

muri, rămâne singur , iar de va muri, multă roada aduce”( Ioan 12,24). Germinaţia

plantelor spune Apostolul deşi se face în virtutea unor legi naturale, constituie un

act de creaţie divină. Tot un act de creaţie divină va fi şi învierea. Analogia nu

implică, însă, identitatea. Cele două moduri de creaţie rămân distincte şi diferite.48

În sfârşit Apostolul răspunde celei de-a treia întrebări, referitoare la modul în

care vor fiinţa trupurile după înviere.

În primul rând ca trupurile înviate se vor deosebi de cele prezente „Se

seamănă întru stricăciune, înviază slava; se seamănă întru slăbiciune, înviază trup

duhovnicesc” (15,37-50) Din aceste cuvinte reies următoarele: în primul rând, prin

48

înviere va fi readus la viaţă nu un alt trup, ci însuşi trupul cu care omul a vieţuit pe

pământ; trupul va fi nu numai înviat, ci şi prefăcut, schimbat, transformat, prin

aceea ca în locul însuşirilor vechi, el va dobândi altele noi: neamuri, slava,

nepătimire şi putere.

Trupurile înviate nu vor mai fi pământeşti şi fireşti, ci cereşti şi duhovniceşti,

asemenea trupului Mântuitorului de după învierea Sa din morti; trupurile nu vor

mai depinde de principiul vital de natură inferioară, moştenit de Adam, ci de

principiul superior de viaţă duhovnicească dobândită în Hristos. Prin înviere se vor

şterge definitiv deci, toate urmările păcatului originar, şi oamenii vor fi restituiţi

integral în starea de desăvârşire şi de veşnica şi negrăită fericire.49

În rândul al doilea toate trupurile nu vor fi la fel, se vor deosebi trupurile

drepţilor de trupurile celor păcătoşi şi tot aşa se vor deosebi trupurile celor drepti

între ele: „Pentru că sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti. Şi alta este

strălucirea lunii şi alta a stelelor, căci se deosebeşte stea de stea în

strălucire”(15,42-60)

Şi încă o precizare importantă: cei morţi, la Parusia Domnului, vor învia întâi

, iar cei vii care se vor afla în viaţa , în acel moment, nu vor întâmpina pe Domnul

cu aceleaşi corpuri, ci se vor transforma într-o clipă, prefăcându-se în corpuri

spiritualizate. Astfel încheie Apostolul, şi păcatul şi moartea au fost biruite de

Domnul Hristos.50

f.Despre colectă

49

Epistola se încheie cu un epilog, prin care Apostolul îndeamna pe corinteni

să strângă ajutoare pentru biserica din Ierusalim, greu încercată. Ajutoare se strâng

în ziua întâi a saptămânii, adică Duminica. Dovada că ea se serba când se făcea

colecta în cadrul cultului.

„În ziua întâi a săptămânii (Duminica) fiecare dintre voi să-şi pună deoparte

strângând cât poate , ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni”

Aceasta se face pentru ,,cei sfinţi’’ .Sfinţi se numeau, în vremurile de atunci toţi

creştinii pentru viaţa lor sfântă, pe care o duceau. Din versetul 3 şi tot aşa şi din

Epistola către Romani ( 15, 26) se desprinde, că această colecta era destinată pentru

creştinii sărmani din Ierusalim. Aceştia sărăciseră foarte tare pentru motivul, că din

dragoste faţă de cei sărmani, cei bogaţi îşi vânduseră averile lor şi preţul acestora îl

puseseră la dispoziţia apostolilor, ca să fie împărţit între cei sărmani. Pentru a le

veni în ajutor creştinilor sărmani din biserica mamă din Ierusalim, Apostolul nostru

împreună cu Barnaba puseseră la cale încă din vara anului 44 d. H. facerea unei

colecte în Antiohia Siriei, pe care au adus-o şi au înmânat-o presbiterilor din

Ierusalim ( Fapt. Apost. 11,27,12,25).51 În sinodul apostolic din Ierusalim din anul

51 d.H. apostolii şi-au exprimat dorinţa ca apostolul nostru şi Barnaba să-şi

amintească şi pe viitor de creştinii sărmani din Ierusalim. Potrivit acestei dorinţe

Apostolul nostru i-a îndemnat şi pe cititorii noştri, ca să participe la o colectă care

se face pentru creştinii sărmani din Ierusalim. Când le-a vorbit pentru prima dată,

despre această problemă noi nu ştim. Poate le-a spus aceasta încă în Epistola Sa, pe

care le-a adresat-o (5,9), dar pe care noi, de mult, nu o mai avem. Din cele ce ni le

spune, aici, se desprinde, că Apostolul nostru a dispus, ca în bisericile din Galatia

creştinii în fiecare zi întâi a săptămânii să pună ceva din veniturile lor la o parte, ca

colectă, pentru creştinii sărmani din Ierusalim. ,,Ziua întâi a săptămânii’’ era ziua

de Duminica cum s-a chemat ea mai târziu.

50

Apostolul nu a dat această dispoziţie chiar atunci, când a scris Epistola către

Galateni, adică în primăvara anului 55 d.H.ci a dat-o cu alta ocazie mai târziu când,

nu ştim. La fel Apostolul doreşte, ca să se facă colecta şi în Corint. Fiecare să

strângă în zilele de Duminică câte ceva. În felul acesta colecţionarea nu le va cădea

prea greu şi va avea un rezultat foarte satisfăcător, dar fiecare să dea numai atât, cât

binevoieşte Apostolul dorind, ca atunci când va sosi în mijlocul lor, colecta să fie

deja gata.

„Iar când voi veni, pe cei pe care ii veţi socoti, pe aceia îi voi trimite cu

scrisori să ducă darul vostru la Ierusalim” 52

Deocamdată Apostolul le poate spune, numai atât, că îndată ce va veni în mijlocul

lor, dacă colecta va fi gata, şi îşi vor putea alege din mijlocul lor delegaţi, pe care îi

voi trimite către biserica din Ierusalim dându-le scrisori recomandate. Aşa fiind

obiceiul Apostolului nostru, va trebui să zicem, ca datina de a da credincioăilor

scrisori de recomandare către alţi creştini, care traiău în localităţi îndepărtate,

datează încă din timpurile apostolice. Dintre toate scrierile Apostolului nostru de

felul acesta, ni s-a păstrat numai una singura : ,,epistola către Filimon”. << Ci voi

veni la voi, când voi trece prin Macedonia, căci prin Macedonia trec>>.Apostolul

are de gând să treacă mai întâi pri Macedonia, ca să viziteze bisericile de aici, fără

însă, a se reţine în Macedonia timp mai îndelugat. Din Macedonia va veni apoi ţn

Corint. Aici va petrece timp mai îndelungat, se poate întâmpla să petreaca şi iarna

viitoare, adică iarna anului 57-58 d.H. În orice caz intenţia sa era îndreptată spre

Capitala Imperiului Roman. « Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei.Vă îmbrăţişează

mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor ».

Bisericile din Asia sunt bisericile din provincia romană Asia, cu capitala la

Efes. Perechea creştină Acvila şi Priscila, trimit deosebit de multe salutări

cititorilor. Ei locuiseră mai întâi în Corint şi aveau acolo mulţi cunoscuţi. În prezent

locuiau în Efes şi în casa lor se adunau foarte mulţi credincioşi de aici. În final

Apostolul le trimite salutări cititorilor din partea tuturor fraţilor din Efes, iar în

51

semn de salutare frăţească le spune cititorilor să se sărute unul pe altul cu sărutare

sfântă. Sărutarea sfântă este deosebită de sărutarea cea profană şi păcătoasă.

Apostolul le doreşte în final cititorilor ca asupra lor să se revarse graţia

Domnului Iisus Hristos, adică toate binecuvântările creştinismului, pe care nimeni

nu le învredniceşte, ci care ne vin în mod gratuit. Îi asigura apoi de toata dragostea

Sa. Dragostea este întemeiată în Domnul Iisus căruia I s-au ataşat şi în voia Căruia

trăiesc cu toţii. În final scrie: “Amin!” Aceasta era formula de încheiere a

rugăciunilor. Amin! Însemnând: Aşa să fie. 53

Cu aceasta Epistola se înalţă la rangul unei rugăciuni, pe care Apostolul

nostru o adresează cerului pentru binele şi fericirea cititorilor.

. CONCLUZII

Prin propăvăduirea sa orala sau scrisă, Sfântul Apostol Pavel face deplin

dovada ca învăţătura creştina va schimba faţa lumii şi a societăţii omeneşti şi va

oferi persoanei umane un nou temei şi orizont al existenţei sale, proiectând sub

specia eternităţii şi a iubirii ( I Cor.13) comportamentul uman şi oferindu-i un

model de desăvârşire care se va realiza , mai cu seamă în plan spiritual. Modelul de

52

desăvârşire oferit creştinului de Sfântul Apostol Pavel este Iisus Hristos Însuşi. Dar

acest model este realizat mai întâi în persoana Apostolului, care face astfel dovada

că urmarea lui Hristos, nu este un lucru greu şi imposibil. În consecinţă, îndemnul

Sfântului Pavel, în ce priveşte urmarea lui Hristos, sună astfel : ,,Fiţi următori ai

mei precum şi eu sunt al lui Hristos ’’(I Cor.11,1).54

Propăvăduirea cuvântului Evangheliei de către Apostolul neamurilor şi de

către misionarii lui este în aşa fel realizată, încât extinderea noii învăţături ne apare

ca o necesitate nu numai în epoca, ci de-a lungul tuturor secolelor. De o astfel de

lucrare depinde însuşi cursul istoriei omenirii.

Bibliografie

1 *** .Biblia sau Sfânta Scriptura , Editura Institutului Biblic şi de misiune

al Bisericii Ortodoxe române , Bucuresti, 1994

2.Pr.Prof.Dr. Sabin Verzan ,, Sfântul Apostol Pavel’’, Editura Institutului Biblic şi

de misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1996.

3.Pr.Conf. Univ.Dr. Pufu Gheorghe, Curs de Noul Testament, Editura Universitatii

Pitesti,1998.

4.Pr.Prof.Dr. I. Constantinescu ,, Studiul Noului Testament’’, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1981

5.Pr.Prof.Dr. Gheorghiu, Curs de exegeză Epistola I Corinteni, Cernauti 1932

6.Pr.Prof.Dr. C.Cornitescu ,, Studiul Noului Testament ‘’, Editura Institutului Biblic

şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti 1997

53

7.Iosif Olariu, Epistolele Sf. Apostol Pavel către Ioan, Corinteni, Galateni şi Evrei,

Caransebeş , 1910

8. Radu Diac, Viaţa Sf. Apostol Pavel, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002

9. Vasile Gheorghiu, Introducere în cărţile Testamentului Nou, Cernăuţi, 1904

10. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi creştine greceşti şi

latine. De la Apostolul Pavel la Constantin cel Mare, Editura Polirom, Bucureşti,

2001

11.Pr. Dr. Ioan Mircea, Dictionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic si

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1995

54

Note Bibliografice

1. Radu Diac, Viata Sf. Apostol Pavel, Buc., 2002, p.12

2. Idem, p. 133. Idem, p. 164. Idem, p. 225. Idem, p. 246. Idem, p. 287. Idem, p. 308. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi crestine grecesti si

latine. De la Apostolul Pavel la Constantin cel Mare, p. 159. Idem, p. 1610.Ibidem11.Idem, p. 1712.Ibidem13.Idem, p. 1814.Pr. Conf. Unv. Dr. Ghe. Pufu, Curs de Noul Testament, p. 6715.Ibidem16.Idem, p. 6817.Ibidem18.Idem, p. 7019.Ibidem20.Idem, p. 7221.Dem, p. 7322.Idem, p. 75

55

23.Idem, p. 7624.Pr. Prof. Dr. C. Cornitescu, Studiul Noului Tesatment, p. 15725.Idem, p. 16026.Idem, p. 16227.Idem, p. 16828.Idem, p. 16929.Pr. Prof. Dr. V. Gheorghiu, Curs de Exegeza, epistola I catre Corinteni, p. 5630.Ibidem31.Idem, p. 6332.Idem, p. 6433.Pr. Prof. Dr. I. Constantinescu, Studiul Noului Testament, p. 9334.Idem, p. 9535.Idem, p. 9836.Idem, p. 10237.Pr. Prof. Dr. V. Gheorghiu, op. cit. p. 11438.Idem, p. 11639.Idem, p. 11840.Idem, p. 11941.Idem, p. 12142.Idem, p. 12343.Idem, p. 12544.Pr. Conf. Univ. Dr. Ghe. Pufu, op. cit. p. 20145.Idem, p. 20346.Idem, p. 20547.Pr. Prof. Dr. C. Constantinescu, op. cit. p. 17648.Ibidem49.Dem, p. 18050.Ibidem51.Pr. Prof. Dr. V. Gheorghiu, op. cit. p.13252.Ibidem53.Idem, p. 13554.Pr. Prof. Dr. Sabin Verzan, Sfantul Apostol Pavel, p. 34

56

57

58

59

60

61

1 Radu Diac, Viata Sf. Apostol Pavel, Buc.,2002, p.122 Idem, p. 133 Idem, p., 164 Idem, p. 225 Idem, p.246 Idem, p. 287 Idem,p. 308 Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi crestine grecesti si latine. De la Apostolul Pavel la Constantin cel Mare, p.159 Idem, p. 1610 Ibidem11 Idem, p. 1712 Ibidem13 Idem, p. 1814 Pr. Conf. Univ. Dr. Ghe. Pufu, Curs de Noul Testament15 Ibidem16 Idem, p. 6817 Ibidem18 Idem, p. 7019 Ibidem20 Idem, p. 7221 Idem, p. 7322 Idem, p. 7523 Idem, p. 7624 Pr. Prof. Dr. C. Cornitescu, Studiul Noului Testament p.15725 Idem, p. 16026 Idem, p. 16227 Idem, p. 16828 Idem, p. 16929 Pr. Prof. Dr. V. Gheorghiu, Curs de Exegeza, Epistola I catre Corinteni, p. 56 30 Ibidem31 Idem, p. 6332 Idem, p. 6433 Pr. Prof. Dr. I. Constantinescu, Studiul Noului Testament, p. 9334 Idem, p.9535 Idem, p. 9836 Idem, p. 10237 Pr. Prof. Dr. V. Gheorghiu, op. cit. p.11438 Idem, p. 11639 Idem, p. 11940 Idem, p. 11941 Idem, p. 12142 Idem, p. 12343 Idem, p. 12544 Pr. Conf. Univ. Dr. op. cit. p. 20145 Idem, p. 20346 Idem, p. 20547 Pr. Prof. Dr. C. Cornitescu, op. cit. p. 17648 Ibidem49 Idem, p. 18050 Ibidem51 Pr. Prof. Dr. V. Gheorghiu, op. cit. p. 13252 Ibidem53 Idem, p. 13554 Pr. Prof. Dr. Sabin Verzan, Sfantul Apostol Pavel, p. 34