Nr. 15 (2011). Repere etnografice româneşti

187

INSTRUMENTALIZAREA DISCURSULUI DESPRE SAT ŞI ŢĂRAN

ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ DIN PERIOADA COMUNISTĂ.

STUDIU DE CAZ: REVISTA ROMÂNIA PITOREASCĂ

Gabriel -Cătălin Stoian

The Manipulation of the Speech on Village and Peasant in the Romanian Press during

Communism. A Case Study: the Journal România Pitorească (Abstract)

The paper presents some aspects of the Romanian national-communism in the 'seventies,

focusing on the official image of the Romanian rural society and peasantry in a journal

published starting from 1972, România Pitorească (printed in five languages). The purpose

was a touristical one, aiming to present Romania as an idyllic destination of the Western

Tourist. The determinations of this propaganda system emphasized the paradisiac, archaic and

mythical character of the Romanian village and landscapes. Of course, this cultural policy has

to be integrated in the frame of the global process of turisticization, but with the typical

ingredients of the Ceaușescu's ideology from that period.

Key words: Communism, ideology, manipulation, village, peasant, România Pitorească

§ 1. Considerații introductive

Apariţia revistei România pitorească în 1972, în pofida unei origini interbelice

autoproclamate postrevoluţionar de către redactorii ei, se înscrie în seria publicaţiilor

propagandistice menite să ajute la construirea comunismului umanist, dar şi a unei imagini

idilice a ţării, în noile raporturi pe care România le are cu Occidentul, raport în care rolul unei

destinaţii turistice ieftine, mirifice (prin peisaj), mitice (mitul epocii de aur- satul pur,

încremenit în tradiţii) este tot mai pregnant.

Publicul-ţintă a fost fost format din români (1. tineri educaţi, dornici să afle despre

noi destinaţii turistice şi să călătorească; 2. persoane angrenate în oganizarea activităţilor

turistice), dar şi din turişti (sau potenţiali turişti) străini – concomitent cu ediţia în limba

română s-au tipărit şi ediţiile în limbile engleză, franceză, germană, rusă.

România pitorească a fost revista care a completat oferta de publicaţii pentru copii şi

tineri, din care au mai făcut parte: Arici Pogonici, Luminiţa, Cutezătorii, Racheta

Cutezătorilor.

Prin specificul ei, revista prezintă interes atât pentru cunoaşterea unor transformări

ale localităţilor rurale începând cu anii 1970, cât şi asupra modului în care ideologia

comunistă a impregant discursul privind folclorul şi cultura populară.

Pentru studiul de faţă am analizat conţinutul a 27 de reviste – 3 din 1973 şi colecţia

ORMA. Revistă de studii etnologice şi istorico-religioase

188

completă din anii 1976 şi 1977. Deşi nu se poate vorbi de o reprezentativitate statistică,

numerele din 1973 sunt relevante pentru surprinderea unui moment esenţial în evoluţia

mediului rural din România – declararea prin lege a satelor turistice, practic începutul

turismului rural organizat şi recunoscut de stat.

Iniţiativa a avut drept urmare modernizarea accelerată a unor localităţi rurale,

modificări ale ale structurii şi fucţionalităţii locuinţelor, profilelor ocupaţionale, contextelor de

performare a obiceiurilor etc.

Perspectivei oferite de dezvoltarea turistică i se adaugă o alta – a marelui program de

sistematizare rurală care deja începuse să fie aplicat în România (deşi legiferat de-abia în

1974). Obţinem astfel un tablou complex al frontului de luptă ideologică reprezentat de

viitorul satelor româneşti, o luptă între adepţii conservării şi cei ai modernizării. În paginile

revistei predomină viziunea puristă ale celor îndrăgostiţi de un sat ideal, pur, frumos, un sat

model aflat în antiteză cu urâţenia modenităţii:

În spatele lor casele sunt de o frumuseţe atât de veche , încât zău, că era nevoie de

cele câteva locuinţe urâte , cu pretenţii urbanistice, ca să ne dăm seama şi mai bine

de diferenţă. Vă plimbaţi pe deasupra anilor înspre milenii uitate şi totuş istraniu de

apropiate nouă; propria nostră fiinţă. (N. Păduraru, în rubrica Traseul lunii - art.

Valea Uzului , nr. 8/1973, p.5).

O poziţei fermă privind menţinerea nealterată a satelor răzbate din editorialele (din

pagina 3, rubrica intitulată Creion) lui Pop Simion , în care referirea la concret lipseşte uneori

cu desăvârşire. Ceilalţi autori au, în general, puncte de vedere moderate, în care alături de

idealizarea satelor, înţeleg necesitatea asigurării unui minimum de condiţii de confort pentru

turişti, militând pentru dezvoltare, dar controlată, care să nu afecteze imaginea de sat

tradiţional.

Redau mai jos un fragment dintr-un editorial al redactorului şef mai sus menţionat,

apărut în numărul 11/1973, în care se enumeră caracteristicile satului care îl aduc (în opinia

autorului) pe primul loc în preferinţele turistice:

Satul – univers turistic neexplorat.

Univers nepereche - puritate, echilibru, armonie climatică, vocaţia ospeţiei,

temperamentul eminamente solar al ţăranului, fluviu de originalitate specifică

(datini, mitologie, ritualuri străvechi), geniu popular (folclor, arte, meşteşuguri

tradiţionale, port), golful de zicere, cântec şi joc, într-un cuvânt, rostirea de sine a

ţăranului român, care fascinează şi încântă pe oaspetele de pe orice paralelă sau

meridian al globului. Nenumărate ecouri atestă că aşa stau lucrurile, motiv să fie

reevaluată – din unghi turistic – inestimabila avuţie pe care o constituie universul

sătesc – încă pur, încă autentic, încă nealterat! – al Românei de azi.

În acelaşi text, discursul devine exaltat, considerând satul turistic (a se citi satul

actual românesc) drept satul primordial, de la începuturile creaţiei lumii. În final este

exprimată şi opinia asupra amenajărilor turistice, autorul fiind mai degrabă în dezacord cu

acestea:

Satul turistic nu-i o invenţie, un patent de ultimă oră al cuiva. El, satul turistic există

(potenţial) de când lumea. În consecinţă noi NU FACEM sate turistice, noi le

conservăm, le ocrotim, le protejăm pe cele de totdeauna, le punem de acord cu

foamea de spaţiu pur a omului modern. Atât şi nimic mai mult. Des evocatele

“amenajări” trebuie abordate cu luciditate, măsură şi ponderaţiune, spre a nu strica

nici atâtica din farmecul, autenticitatea, caracterul rustic, specificul cutărei

Nr. 15 (2011). Repere etnografice româneşti

189

localităţi.

Opinia lui Pop Simion apare la patru luni după prevederea legislativă privind satele

turistice. În numărul 9/1973 însă, deci imediat după ordinul Ministerului Turismului (dacă

ţinem cont că o revistă se scrie cu câteva săptămâni înainte de a fi publicată) “România

pitorească” întâlnim o primă tratare pe larg şi asumarea temei.

În paralel, sunt prezentate şi aspecte din alte sate cu potenţial turistic, redactorii

ducând o muncă asiduă de promovare (adesea sub forma unui limbaj “păşunist” şi clişeizat).

Astfel, în paginile 14-15 aflăm ce sate au fost declarate experimental “sate

turistice”, prin ordinul nr. 744/16 iunie 1973 al Ministerului Turismului: HĂLMAGIU

(Arad), RUCĂR şi LEREŞTI (Argeş), FUNDATA-ŞIRNEA (Braşov), TISMANA (Gorj),

BOGDAN VODĂ (Maramureş), RĂŞINARI (Sibiu), VATRA MOLDOVIŢEI (Suceava),

MURIGHIOL şi SF. GHEORGHE (Tulcea), VAIDEENI (Vâlcea).

Urmează un îndrumar ce cuprinde indicaţii şi sugestii pentru organele administraţiei

locale şi familiile primitoare de turişti, din care de un mare interes antropologic (pentru a

înţelege anumite aspecte întâlnite în satele româneşti) sunt următoarele:

Arta de a fi gazdă trebuie să fie cunoscută de toţi cei care vor ca şi localităţile lor să

fie incluse în patrimoniul turistic rural românesc, ţinând cont că la noi se mai

păstrează încă satul originar, cu valenţele sale istorico-culturale seculare, cu o

populaţie ţărănească purtătoare de tradiţii, datini şi obiceiuri, cu un bogat şi variat

tezaur folcloric şi etnografic.

Constituirea unei echipe permanente de ghizi voluntari (de preferinţă elevi şi

studenţi, cunoscători de limbi străine), care să primească, după datini, şi să

însoţească grupurile de turişti pe durata şederii lor în localitate.

Organizarea unor manifestări artisitice populare (fie ale unui taraf sau ale unor

formaţii corale ori de dansuri), în momentele sosirii sau plecării grupurilor mai mari

de turişti.

În afară de serviciile de cazare şi masă, comitetul turistic trebuie să iniţieze, în

special pentru grupurile mai mari de turişti, un program minim de turism – vizite la

obiectivele de interes istoric, cultural, social-economic, excursii, participări la hore,

serbări populare, şezători, târguri etc.

Cât din aceste indicaţii au fost puse în practică este greu de spus. Pentru aceasta, este

necesar să fie studiate şi celelalte numere ale revistei, alte surse bibliografice şi documentare

(inclusiv arhive), dar şi o cercetare de teren în satele respective, în care metodele axate pe

interviu să se coreleze cu observaţiile privind peisajul şi arhitectura satelor, precum şi

planimetria gospodăriilor. Cert este că multe din faptele etnologice pe care le întâlnim nu pot

fi înţelese pe deplin fără a se cunoaşte acest episod din istoria recentă a satelor româneşti.

* * *

Un al doilea moment de referinţă privind implicarea statului în manifestările etno-

folclorice este mult mai cunoscut, prezent în mai toate discursurile etnologilor şi

antropologilor de după 1989 şi a devenit deja stereotip – Cântarea României.

Chiar dacă festivalul Cântarea României a beneficiat de o publicaţie proprie, el a fost

reflectat în toate mass-media vremii, inclusiv în revista “România Pitorească”:

Cântare României

S-a dat startul în festivalul “Cântare României”, ediţie primă, ediţie princeps, prin

ORMA. Revistă de studii etnologice şi istorico-religioase

190

care noi, cei douăzeci şi două milioane, slăvim patria nemuritoare. O slăvim prin

poezie, cântec, rostire bogată, dans, culoare, joc actoricesc, adică întreaga paletă a

posibilităţilor de cuget şi simţire, afirmate pe claviatura artelor de ce mai mare

popularitate. Piscul de măreţie, punctul de apogeu al festivalului va fi 9 mai 1977,

când vom celebra Centenarul Independenţei de stat a României. [...]

Nu va fi doar un spectacol pentru marele public , vreau să spun că accentul nu cade,

de astădată, prepondernet şi exclusiv, pe factorul emulaţie, pe întrecerea propriu-

zisă, ci se urmăreşte antrenarea marelui public în actul creator, într-o atât de

covâşitoare măsură încât acesta devine, în plenipotenţă şi pe orizontală, autorul,

interpretul şi consumatorul propriului său spectacol. Spaţiul ţării devine, în aceste

împrejurări, scena unui neîntrerupt spectacol, în care milioane de artişi amatori dau

glas – prin toate formele frumosului – rostirii de sine şi pentru sine a României

socialiste.

Scopul esenţial al epopeii: autoeducaţia sau autoperfecţinarea omului muncii cu

ajutorul culturii şi artei, bunuri pe care tot el le produce, pe măsura structurii sale, a

posibilităţilor şi nevoii sale de frumos. (Pop Simion, nr. 11/1976, p.3).

De remarcat că festivalul a fost legat de sărbătorirea a 100 de ani de la declararea

independeţei. Încă din cursul anului 1976 (nr. 6), în “România pitorească” apăruse o rubrică

nouă, căreia i se alocaseră 2 pagini, Suntem independenţi, suntem o naţiune socialistă de sine

stătătoare. Privită în ansamblu, pare că revista pierde din spaţiul dedicat dezbaterilor privind

situaţia turistică (în special a satelor) şi devine un alt fel de Cântare a României, în care

predomină doar aspectele pozitive, rezultat al unor decupaje şi exagerări. În plus, apar tot mai

multe texte (nu numai în rubrica dedicată Centenarului Independenţei) în care arheologia şi

istoria se adaugă etnografiei pentru a dovedi vechimea, permanenţa şi continuitatea românilor

pe teritoriul României. Ideologia naţionalist-comunistă se face, deci, simţită pregnant şi în

paginile revistei.

Viziunea asupra culturii (inclusiv a celei populare) este uluitoare. Nu e vorba de o

cultură de masă (în care cantitatea se referă în primul rând la numărul receptorilor), ci de un

fel de banalizare a actului creator – milioane de oameni joacă rolul de creatori, interpreţi şi

consumatori în acelaşi timp pe cea mai mare scenă posibilă – întrega ţară. Dincolo de

metaforă, Cântarea României a însemnat sute de scene pe care ţăranii, dar şi orăşenii îmbrăcaţi

în straie ţărăneşti de sărbătoare sau “costum naţional” (sau în ceea ce cooperativele

meşteşugăreşti, cum ar fi cea de la Tismana au promovat ca fiind costum naţional) au

performat ceea ce în mod normal se făcea în sate şi numai în anumite contexte temporale sau,

şi mai rău, producţiile unor activişti culturali care şi-au luat în serios rolurile de creatori pe

care regimul le proslăvea.

Prin urmare, Cântarea României a însemnat o ieşire masivă a purtătorilor de folclor

şi a folclorului din sate şi, implicit, eludarea şi disoluţia (cel puţin parţială) a contextului

ritual.

În acelaşi timp, satele turistice, atrăgeau citadinii dornici să vadă ţăranii ca exponate

folclorice la ei acasă.

Circulaţia aceasta în două sensuri opuse, în baza a două iniţiative politice a dus la o

confuzie generală atât pentru ţărani, cât şi pentru orăşeni. Un sat turistic este conceput ca o

rezervaţie etnofolclorică şi, cel puţin la nivel declarativ, presupune o menţinere a tradiţiilor şi

obiceiurilor. Festivalurile îi plimbă pe ţărani prin diverse localităţi unde pot fi văzuţi şi

admiraţi de cei care nu se obosesc să meargă la ţară.

Există însă un punct de convergenţă a celor două perspective asupra folclorului.

Nr. 15 (2011). Repere etnografice româneşti

191

Ambele idealizează satul şi ţăranul, concepte pe care le instrumentalizează în scop

propagandistic.

Totodată, dacă ţinem seama de indicaţiile din îndrumarul privind satele turistice,

înţelegem că avem de-a face tot cu o festivizare, dar, de data aceasta, în localitate, adăugându-

se şi un aspect comercial celui ideologic.

* * *

Un alt text care mi-a atras atenţia – Prin România cea frumoasă. O călătorie cu

“vikingi moderni” paşnici din Suedia a în paginile 16-19 din numărul 4/1973.. El este semnat

de Anna Lorentz, scriitoare sudeză. În programul oferit grupului de turişti suedezi din care

făcea parte au fost incluse şi obiective etnografice şi folclorice. Totul li se pare interesant,

frumos, cu o singură excepţie – imposibilitatea de a găsi suficiente suveniruri, mai precis

suficiente exemplare din nişte păpuşi folclorice care au fost prezentate într-un serial suedez de

televiziune. Din textul jurnalului se întrevăd şi versiunile interpretative etnologice preluate din

cărţi sau direct de la ghizi.

Ziua a doua

(despre Muzeul Satului)

Bărbaţii fac comparaţii cu arhitectura veche ţărănească din Suedia şi cu “muzeul

satului nostru – Skansen de la Stockholm. Femeile sunt în primul rând interesate de

obiectele de artă, broderii, ţesături, covoare şi de uneltele străvechi pentru

gospodărie.

Ziua a treia

Turiştii mei sunt dezamăgiţi: prin serialul cel frumos despre România, filmat de Lars

Holmqvist pentru televiziunea suedeză, un grup de păpuşi mici care se pupă a

devenit foarte popular, foarte cerut. Ici-colo găsim câte o pereche, foarte rar...

Numai grupul meu ar fi cumpărat o sută de bucăţi , într-o singură seară. În

continuare, întrebam la fiecare magazin, la fiecare hotel despre “păpuşile

magnetice”, dar nu le-am găsit nicăieri.

Ziua a şaptea

Ajungem după un timp la Săpânţa, la “cimitirul vesel” al lui Stan Pătraş.

Încă ceva nemaipomenit! Cu ochi rotunzi, umblăm printre mormintele de un gen

nemaivăzut până acum de către nimeni din grup. Monumentele funerare făcute de

cioplitorul în lemn Stan Pătraş au culori extraordinare pentru un cimitir – galben,

roşu, albastru, verde, alb – dar negru nu. Negru nu ae nimic de-a face cu moartea.

Aici moartea e considerată ca naşterea a doua – omul care nu mai trăieşte e născut

într-o altă viaţă, mai frumoasă, sau cel puţin mai uşoară... Deci – de ce să plângem

când vine moartea? De ce să nu râdem, cum făceau dacii altădată? Toată tradiţia lui

Stan Pătraş este tradiţia de veselie a dacilor, transmisă până în timpurile noastre”.

Ziua a opta

Într-un chioşc am mai găsit câteva “păpuşi magnetice” care se pupă. De ce nu s-au

găsit mai multe! oftau colegii mei.

De asemenea, mi s-a părut interesant modul în care cutremurul din 1977 a fost

reflectat în revistă (nr. 4/1977). Editorialul aceluiaşi Pop Simion intitulat O Primăvară a

Renaşterii începe metaforic şi continuă cu un îndemn la necesitatea funcţionării reţelei

turistice:

Ni s-au împuţinat casele în vatra străbună. Vom ridica altele, mai trainice, mai bine

ORMA. Revistă de studii etnologice şi istorico-religioase

192

înfipte în scoarţa care ni s-a dovedit - pentru câteva secunde – vrăjmaşă. Renaştere-

reconstrucţie-revenire la matcă, iată ecuaţia autodevenirii noastre în clipa de faţă,

iată columna de lumină a zilelor şi nopţilor neîngenuncherii noastre în faţa urgiei

care a lovit primăvara pământului şi primăvara din noi.

Nu se va diminua în nici un fel programul de activităţi turistice pe anul în curs. Din

contră, se for extinde, diversifica, nuanţa activităţile dedicate Centenarului

Independenţei, excursiile în grup, disponibilităţile staţiunilor de odihnă de a primi cu

promptitudine pe toţi oamenii care vor beneficia – potrivit legii – de perioada de

refacere a sănătăţii în urma seismului.

Mici note, grupate în două pagini, sub titlul – Alo, Bucureşti? Aici ţara. Lucrătorii

din turism în marea epopee a solidarităţii, încrederii şi eroismului popular (nr. 4/1977)

prezintă diferite informaţii privind funcţionarea hotelurilor după cutremur şi diferite iniţiative

locale de reparaţii şi reconstrucţie. Nu există nici o imagine cu distrugerile provocate de seism,

ceea ce nu este întâmplător. O Românie devastată nu (mai) este pitorească şi atractivă pentru

turişti.

§ 2. Echipa redacţională

De remarcat este faptul că proiectul editorial al revistei “România pitorească” a

beneficiat încă din start de câteva nume deja remarcate în beletristica şi publicistica vremii:

Pop Simion, Toma George Maiorescu, Valentin Hossu-Longin, mai târziu – Cornel Bozbici,

Nicolae Docsănescu.

Însă, în caseta tehnică au fost trecute doar funcţiile de redactor şef (Pop Simion),

redactor şef adjunct (Toma George Maiorescu) şi responsabilul de număr (Valentin Hossu

Longin – în anul 1973). În 1976 nu mai este trecut responsabilul de număr, ci secretarul

general de redacţie (Cornel Bozbici). Alături de cei menţionaţi mai sus, mai semnează: Mihai

Creangă, Alexandru Filipaşcu, Dan Pasere, Anda Raicu, Mihai Hetco, Ion Preda, Lică Iosif,

Dona Roşu etc. Periodic sunt invitate să scrie diferite personalităţi marcante ale unor domenii

precum istoria, botanica, alpinismul: acad. Constantin C. Giurescu, dr. Ovidiu Bojor, Emilian

Cristea (care va avea chiar şi o rubrică dedicată muntelui).

§ 3. Analiza discursului vizual

Fotografiile sau schiţele publicate într-o revistă au menirea să ilustreze, dar şi să rupă

monotonia unui text. Ele deţin un rol major în receptarea mesajului transmis de autor. Prin

modul în care sunt manipulate, pot accentua sau minimaliza conţinutul discursului scris. Cu

atât mai mult când e vorba de o revistă ce are şi o funcţie propagandistică. Supralicitarea

fotografiilor etnografice se înscrie în aceeaşi logică a utilizării discursului textual – de

argumentare, de legitimare a statului-naţiune ce se revendică din vremuri imemoriale, cu

oameni frumoşi, puri, lipsiţi de griji. Este proiectarea imaginii raiului asupra satului românesc.

Nu întâmplător un sfert dintre revistele analizate aveau pe copertă o imagine de factură etno-

folclorică.

Analizând cele 27 de imagini de pe coperta întâi, am constatat următoarele.

În cazul celor 3 numere din anul 1973, apărute în preajma declarării satelor turistice,

copertele conţin imagini etnografice (Comori ale satului românesc contemporan- ţesătoarea

Nr. 15 (2011). Repere etnografice româneşti

193

Maria Spiridon din Avrig - nr. 9, Vă invităm în satul turistic Răşinari – nr. 11) sau o

compoziţei rusticizată (Aura Urziceanu – Un surâs în plină vară, fotografiată lângă o căpiţă

de fân, nr. 8)

Copertele celor 24 numere apărute în anii 1976-1977, pot fi grupate după conţinutul

tematic în:

1. imagini montane (peisaj de iarnă cu schiori – ianuarie 1976, februarie 1977,

decembrie 1977; peisaj -toamnă - septembrie, octombrie 1976);

2. “fata de pe coperta 1” (1976 - martie, iuliem august, septembrie; 1977 - mai, iunie,

iulie, septembrie, octombrie);

3. imagini etnografice: 1976 – ianuarie –parţial, iunie – parţial; 1977 - ianuarie,

martie, august). 4. alte imagini.

Cu unele excepţii (ex. numărul 11/1973 – când apare o fotografie cu Biserica din satul Bogdan

Vodă din Maramureş, alături de care sunt femei, copii şi bătrâni în port popular), coperta 4

este ocupată de reclame sau de texte (scrise de un redactor) care promovează produse sau

obiective turistice.

În ceea ce priveşte imaginile care apar în interiorul revistei, le-am reţinut pe acelea

care fac trimitere directă sau sugerează un aspect etnografic sau folcloric. Acestea se pot grupa

în:

1. Imagini reale, menite să ilustreze conţinutul articolului;

2. Imagini cosmetizate (create) cu scopul de a ilustra ceva din conţinutul articolului.

3. Imagini care nu au nici o legătură cu articolul.

Reţin atenţia ultimele două categorii. Ele încearcă să accentueze ideaţia privind

frumuseţea şi puritatea poporului român. Atunci când însoţesc textele arheologice, ele

sugerează atât continuitatea, cât şi o omologare calitativă (a ţăranilor) cu strămoşii daci.

Compoziţional, se poate remarca felul în care subiecţii “pozează”, indicaţiile

fotografului fiind destul de transparente. Uneori, fotografii împing până la absurd regizarea

cadrelor – elocventă este o fotografie din numărul 9/1977 – în care două femei şi doi copii

îmbrăcaţi în costume populare sunt aşezaţi în jurul unei mese, în spatele căreia se află un

dulap. Banal, s-ar putea zice, doar că aranjamentul este realizat într-o grădină, în apropierea

unui lan de porumb. Practic, masa şi mai ales dulapul sunt scoase din contextul lor firesc

(interiorul locuinţei) şi proiectate într-un cadru natural (e drept, îmblânzit) – grădina.

§ 4. Concluzii

Revista “România pitorească” a fost dedicată promovării turismului şi, implicit,

imaginii României, atât în ţară, cât şi în străinătate. Prezentarea obiectivelor turistice s-a făcut

adesea multidisciplinar: geografic, arheologic, istoric, etnografic, folcloric. Uneori,

caracteristicile geografice au avut un rol secundar în discurs, accentul fiind pus pe valoarea

istorică, etnografică, prin supralicitarea unor caracteristici pozitive (uneori până la dimensiuni

supraumane) ale locuitorilor, rezultând un discurs de legitimare naţională care oscilează între

ideologia comunistă şi marketing turistic.

Se poate spune că revista are o ofertă dublă pentru antropologi şi etnologi – atât prin

informaţiile propriu-zise privind transformările social-politice care s-au produs în satele

româneşti în ultimii 20 de ani ai regimului comunist, cât şi prin surprinderea unui discurs

textual-imagistic propriu ideologiei comuniste, discurs care, însă, a marcat profund dinamica

faptelor etnologice.

ORMA. Revistă de studii etnologice şi istorico-religioase

194

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Manolescu, Ion – Cernat, Paul, Mitchievici, Angelo şi Stanomir, Ioan 2004-2008: Explorări în

comunismul românesc, vol. 1-3. Iaşi: Editura Polirom

Roşca, Luminiţa 2006: Mecanisme ale propagandei în discursul de informare. Iaşi: Editura

Polirom

Neculau, Adrian (ed.) 2004: Viaţa cotidiană în comunism. Iaşi : Editura Polirom

Mihăescu, Corina 1997: Imixtiuni ale ideologiei totalitare în creaţia populară în vol. Sinteze

1997. Bucureşti: CNCPCT

ANEXĂ FOTOGRAFICĂ

Nr. 15 (2011). Repere etnografice româneşti

195

ORMA. Revistă de studii etnologice şi istorico-religioase

196

Nr. 15 (2011). Repere etnografice româneşti

197

ORMA. Revistă de studii etnologice şi istorico-religioase

198