HAZARDELE ȘI PĂDUPEA

INTRODUCERE

Hazardurile naturale au fost o parte integrală a naturii în fiecare etapă a evoluției sale.

Ele sunt bine cunoscute de-a lungul istoriei omenirii. Hazardele naturale apar în mod neașteptat,

fără nici un fel de regularitate perceptibilă, și lasă o urmă de neșters asupra naturii, uneori pentru

timp de mai multe decenii. În evoluția mediului natural ele au jucat întotdeauna un rol

revoluționar, deoarece acestea transferă o parte din teritorii sau componente de peisaj într-o nouă

stare calitativă. Mai mult decât atât, în prezent, ele sunt în mod apreciabil complicate de

influența antropică, imprimându-le un caracter negativ și de multe ori catastrofal.

În același timp, oamenii au devenit în prezent mai expuși hazardelor naturale, iar daunele

provocate de acestea cresc în mod constant. Acest lucru rezultă din două cauze: în primul rând,

că progresul științific și tehnic evoluează, activitățile economice ale oamenilor pătrund mai

departe și mai departe în regiuni necunoscute (în primul rând muntoase și arctice), și în acest caz

forța și frecvența de manifestare a riscurilor naturale este pe o scară mai mare decât în teritoriile

deja dezvoltate. În al doilea rând, amestecul în natură cauzează adesea ruperea legăturilor care

există, precum și intensifică fenomenele nedorite, periculoase. Ca rezultat, apare un paradox

neașteptat : știință și tehnologie se dezvolta in continuare, dar societatea devine tot mai

dependentă de natură și, deși numărul de morți în pericolele naturale individuale scade, daunele

provocate de ele crește.

Cea mai importantă caracteristică a proceselor elementare este lipsa de periodicitate a

manifestării lor, apariția lor după inegale și, de regulă, nedeterminate intervale de timp, și

anume, de mai multe ori pe an (zăpadă abundentă, avalanșe), o dată în câțiva ani (inundații,

curgeri de noroi), și o dată în mai mulți ani ( cutremure, erupții vulcanice). Lipsa de

periodicitate perceptibilă a lor ne face să le privim ca fiind dezastre naturale, neașteptate și de

temut.

Una dintre cele mai periculoase tendinţe ale epocii contemporane este creşterea

frecvenţei, intensităţii şi a consecinţelor hazardurilor naturale. Conform aprecierilor, în timpul de

faţă pierderile directe şi indirecte în urma acestora constituie 250 000 de victime anual, iar

prejudiciul economic - de la 50 pînă la 100 milioane de dolari SUA. Prejudiciile economice

provocate de toate tipurile de hazarduri au fost evaluate în anii 1950 şi 1990 la 4 şi corespunzător

40 miliarde dolari SUA anual. Peste 80% din aceste pierderi se datorează hazardurilor

determinate de vreme, climă şi apă, adică de furtuni, inundaţii, secete etc. În perioada anilor

1992-2001 nu mai hazardurile determinate de vreme, climă şi apă au generat peste 622 000 de

victime şi au influenţat asupra existenţei a două miliarde de oameni, de asemenea, au lăsat

milioane de oameni fără adăpost, au adus boli, sărăcie şi multe suferinţe. Numărul acestor

fenomene creşte. Conform cercetărilor efectuate numărul hazardurilor hidrometeorologice în

ultimii 30 de ani s-a mărit de trei ori.

Hazardurile naturale constituie nişte manifestări extreme ale unor fenomene naturale,

cum ar fi cutremurele, furtunile, inundaţiile, alunecările de teren, secetele, care au o influenţă

directă asupra vieţii fiecărei persoane, asupra societăţii şi a mediului înconjurător în ansamblu. În

cazurile în care hazardurile creează distrugeri de amploare şi pierderi de vieţi omeneşti, ele sînt

denumite dezastre sau catastrofe naturale.

1.INCENDIILE DE PĂDURE

Incendiile de pădure se pot clasifica în următoarele categorii:

- incendii de litieră;

- incendii de coronament;

- incendii sub pătura de frunziş.

Incendiile de literă sunt incendiile care cuprind vegetaţia de pe solul pădurii: arbuşti,

muşchi, licheni, ierburi, boschete, tufişuri, pătură moartă, uscăturile, resturile rămase la

exploatarea pădurii şi partea inferioară a copacilor. Dezvoltarea şi suprafaţa de întindere a

incendiului este în funcţie de gradul de uscăciune a vegetaţiei aflată la partea inferioară a

copacilor.

Incendiu de litieră nu are un front continuu de înaintare, ci se propagă prin salturi,

distrugând suprafeţe de forme variate şi pe direcţii diferite în funcţie şi de schimbările de sens

curenţilor de aer.

După manifestarea lor incendiilor pot fi lente şi rapide.

La incendiile lente focul înaintează în mare măsură în direcţia vântului cu viteză redusă,

câţiva zeci de metri pe oră. În direcţia opusă vântului şi în părţile laterale, incendiul se dezvoltă

destul de slab. Regiunea devastată de un incendiu lent are o formă ovală. Flacăra atinge o

înălţime de la 0,1 m până la 2 sau 3 m, uneori chiar mai mult, în funcţie de grosimea pături

moarte de pe solul pădurii şi de mărimea vegetaţiei uscate aflate la partea inferioară a copacilor.

În cazul incendiilor de litieră, rapide, focul izbucneşte pe solul pădurii şi se propagă

către direcţia vântului cu viteze care pot atinge până la 1 km/h. La aceste incendii arde pătura vie

şi moartă a solului. Această ardere se caracterizează printr-o înaintare rapidă a focului. Focul nu

se întinde deloc în direcţia opusă vântului şi direcţiile laterale. Forma regiunii devastate de un

incendiu rapid de litieră este ovală ca şi în cazul incendiului lent dar cu axa mare foarte

dezvoltată. Înălţimea flăcării depăşeşte 2 m.

Figura 1. Incendiu de litieră

Incendiile de coronament se manifestă la partea superioară a copacilor, când ard

coroanele. Ele produc mari pagube materiale şi greutăţi în replantarea pădurii. Incendiile de

coronament au loc în deosebi în pădurile deosebi în pădurile de răşinoase, dezvoltarea lor fiind

mult favorizată prin răşina ce o conţine frunza, crengile cât şi trunchiul arborilor. Incendiul se

transmite de la arbore la arbore cu viteze care sunt în funcţie de viteza vântului, cât şi de poziţia

pădurii din punct de vedere topometric.

După viteza cu care se manifestă – incendiile de coronament pot fi lente, rapide şi

violente.

Incendiile de coronament lente se dezvoltă relativ încet. Viteza lor de înaintare în

direcţia vântului este de până la 8 km /oră. În direcţia opusă vântului şi în părţi, incendiile se

dezvoltă foarte slab. Fumul are de obicei o nuanţă cenuşie închis. Forma suprafeţei păduroase

care a suferit un incendiu de coronament lent este în majoritatea cazurilor ovală.

La incendiul rapid de coronament ard efectiv coroanele copacilor. În cazul unui incendiu

rapid de coronament, arde toată cetina răşinoaselor şi ramurile mici. Ramurile mai mari şi

scoarţe pe trunchiurile copacilor se carbonizează. Viteza de înaintare în direcţia vântului este de

8 -25 km pe oră. Forma regiunii devastate de incendiu rapid de coronament este ovală, mult

alungită. Fumul este deobicei de culoare cenuşiu închis sau negru.

În cazul incendiilor de coronament violente viteza de înaintare a focului este pe fronturi

foarte largi şi ajunge la peste 25 km pe oră. În cazul incendiilor rapide şi violente de coronament

pătura moartă de pe solul pădurii arde parţial.

Figura 2. Incendiu de coronament

Incendiile sub pătura de frunziş izbucnesc în special în pădurile seculare pe solul cărora

s-a depus de-a lungul anilor o pătură groasă de frunze uscate, crengi lemnoase, care au putrezit

şi au format un strat de putregai, sau chiar de turbă. Deci un incendiu sub pătura de frunziş sau

de sol reprezintă arderea stratului putrezit al solului din care cauză poartă şi numele4 de

incendiu de putregai. Viteza incendiului subteran este mică, rara ajunge la câteva sute de metri şi

rar ajunge la 1 km în 24 ore. Înălţimea flăcării se schimbă în funcţie de pătura de deasupra

solului şi de cantitatea de lemn mort. La astfel de incendii, împreună cu stratul de putregai şi

turbă, ard şi rădăcinile copacilor, din care cauză, cad trunchiurile copacilor.

Cauzele care dau naştere la incendiile de pădure sunt variate. Din studierea incendiilor de

pădure rezultă că cele mai frecvente cauze sunt următoarele:

- folosirea neglijentă a focului de către oameni pentru prepararea hranei sau încălzit;

- ţigări aruncate la întâmplare;

- arderea rămăşiţelor lemnoase rezultate din parchete de exploatare;

- crearea de suprafeţe agricole prin ardere sau de îmbunătăţire a păşunilor;

- folosirea armelor de vânătoare;

- scântei şi cenuşa de la locomotivele folosite în exploatarea forestieră;

- trăsnetul;

- incendii premeditate.

Viteza de propagare a incendiilor de litieră este influenţată de o serie întreagă de factori:

felul, starea, umiditatea şi cantitatea materialelor combustibile, schimbarea reliefului şi situaţiei

atmosferice (direcţia şi viteza vântului, temperatura şi umiditatea aerului, radiaţiile solare).

Evaluarea statistica se bazează pe evidenta statistica a incendiilor de padure (anexa), pe ocoale

silvice si in cadrul acestora pe unitati de productie si parcele. Studiul acestei statistici, pe masive

păduroase, pe ani, pe sezoane climatice, pe zone administrative arata zonele de prioritate pentru

supravegherea riscurilor.

Evaluarea pe baza vegetatiei arse va tine seama de comportamentul la foc prin analiza

următorilor factori:

- inflamabilitatea care caracterizează o mare favorizare a unei spacii analizate de a se

apinde sub efectul caldurii dezvoltate. Ea variaza considerabil functie de sezon si starea

tehnologica a speciei;

- combustibilitatea care caracterizeaza puternic intensitatea focului intr-o formaţie

vegetală, depinzând și ea de sezon.

Riscurile de extindere a incendiului este legat de cei doi factori bazati pe analiza structurii si a

compozitiei vegetatiei si permite evaluarea riscului la un nivel mult mai fin si mai profund decat

permite statistica propiu-zisa.

Perioada din an cu frecventa cea mai mare a inceendiilor o reprezinta lunile mai-iunie, iar in luna

aprilie se constata cate un incendiu izbucnit in aproape fiecare an la vegetaţia uscata din zona de

liziera.

DOBORÎTURILE DE VÎNT

Dintre toate fenomenele naturale cu care silvicultura este din ce în ce mai confruntată,

doborâturile si rupturile produse de vânt si zăpadă împreună cu seceta provoacă cele mai mari

daune, secetele la câmpie si coline, iar vântul si zăpada la munte în deosebi în pădurile de molid

si brad (Giurgiu, 1995).

Problema fiabilității ecosistemului forestier, sub aspectul continuității funcțiilor si

serviciilor oferite, este deosebit de importantă în conceptul actual de dezvoltare si gestiune

durabilă a resurselor naturale. Analiza structurii si funcționalității ecosistemelor forestiere

naturale, neperturbate de acțiunea omului, ne conduce la ideea că doborâturile produse de vânt

constituie un proces natural, perfect integrat în lanțurile biogeochimice ale pădurii. Doborâturile

produse de vânt, constituie o formă de exercitare a funcțiilor ecosistemului, constituind alături de

alte procese specifice, o formă a eliminării naturale. Pentru ecosistemul forestier, analizat la

scară mare, ajuns în stadiul de climax, de stabilitate maximă, doborâturile nu constituie un factor

perturbator, rata lor încadrându-se în limitele ratei eliminării naturale.

În comparație cu pădurea naturală virgină, în cadrul ecosistemelor forestiere în care omul

a intervenit, prin modificarea structurii si relațiilor interspecifice stabilite între diferitele

componente ale ecosistemului, doborâturile produse de vânt depășesc nivelul de formă a

eliminării naturale, având o rată mult mai mare, devenind un factor cu acțiune perturbatoare, cu

efecte economice si ecologice negative, prin modificarea structurii arboretelor si prin dereglările

de ordin economic pe care le determină.

Vânturile periculoase au provocat în ultimele două secole pagube imense pădurilor

Europei , care se cifrează la circa 10 milioane de lire sterline pe an.

Vătămările provocate pădurilor de fenomene meteorologice deosebite au fost consemnate

încă din cele mai vechi timpuri, fie ca semne prevestitoare, fie ca o curiozitate a vremii. O

cronică din secolul al XIII-lea arată că în data de 4.12.1280, în Cehia s-a înregistrat o furtună

nemaivăzută care a doborât arborii din rădăcini. (Vicena et al., 1976, citați în Barbu, 1982).

Primele cercetări în acest domeniu s-au făcut spre sfârșitul secolului al XVI-lea când

silvicultorii au început să acorde o atenție din ce în ce mai mare calamităților produse în păduri

de vânturi puternice sau de zăpezi umede si abundente. Cu această ocazie, au fost întocmite

studii sumare asupra principalelor caracteristici ale vătămărilor produse precum si asupra

măsurilor silviculturale adoptate care se refereau în principal la modul de execuție a lucrărilor de

îngrijire. Dar primele informații viabile asupra marilor doborâturi si rupturi de vânt datează abia

de la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu înființarea unei politici forestiere regulate. Pe

această linie se înscriu lucrările publicate de Hetzger(1908), Jackard (1913), Koberg (1963),

Bouvarel (1954) ( citați de Barbu, 1982, Doll, 1991, citați în Avram, 2002 ).

Cercetările efectuate de Volkov (citat de Vicena s.a. 1971 și în Barbu,1982) în Baden

arată că în cota exploatărilor de produse accidentale pe perioada 1870 – 1966, 53% au fost

produse de vânt, 22% de zăpadă, 20% de atacuri de insecte si 5% alte cauze.

Konôpka în 1977 (citat de Ichim,1990 si în Avram, 2002) informează că în perioada

anilor 1960-1970 volumul doborâturilor si rupturilor de vânt au reprezentat 30% din volumul

total al exploatărilor din Slovacia. În această zonă cele mai afectate au fost arboretele de molid si

brad, iar volumul calamitat a reprezentat 2/3 din totalul exploatărilor anuale de răsinoase.

Aceeași sursă mai informează că în sudul Cehiei, timp de 70 de ani, volumul doborâturilor de

vânt și rupturilor produse de zăpadă a reprezentat circa 80% din volumul total al exploatărilor.

În ultimele decenii, pe fondul încălzirii climei, s-a remarcat o intensificare a circulaţiei

generale a atmosferei şi o uşoară translaţie a zonelor climatice dinspre sud spre nord (Bogdan,

2007, Bogdan, Marinică, 2007), care generează o gamă largă de fenomene climatice extreme,

între care furtunile, vijeliile şi tornadele ocupă un loc important prin dezastrele pe care le crează,

nu numai asupra ecosistemelor forestiere, dar şi asupra întregului mediu geografic. Așa se

explică faptul că în ultimul timp se observă puternice doborâturi de arbori în numeroase ţări ale

Europei de Vest şi Centrale.

Un exemplu concludent îl reprezintă Uraganul Lothar care a avut loc în ziua de

26.XII.1999 şi care a traversat toate ţările europene, de la Oceanul Atlantic până în Polonia, iar

recordul de viteză la sol a vântului a fost de 169 km/h în Alsacia şi Lorena, unde au fost puse la

pământ suprafețe imense de păduri, uneori în proporție de 90% (Vahl, 2000). O asemenea

evoluție rapidă este caracteristică ciclonilor tropicali, nu extratropicali, ca în cazul de față,

fenomen unic în istoria observaţiilor meteorologice de pe continentul european.

Totuși, pe baza datelor din arhiva forestieră privind doborâturile de arbori din secolul

XVII, acest uragan a fost comparat cu cel din 8.XII.1703, în timpul căruia au murit 8 500 de

persoane (op. cit.).

Frecvența crescută a doborâturilor de arbori în diferite zone ne conduce la ideea conform

căreia concomitent cu intensificarea circulaţiei generale a atmosferei pe fondul încălzirii climei,

a crescut riscul acestora în ultimele două – trei decenii.

Data Locul Volumul afectat,

mln m3

7IX-29XII-1868 Europa centrală –Germania 16

26-27-X-1870 Sudul Germaniei 11,5

10-12-II-1894 Nordul şi centrul Germaniei 9,9

26-27-X-1930 Boemia, Morania, Silezia 6,2

14-XI-1940 Germania, Silezia 16

9-XII-1947 România 4,5

03-I-1954 Suedia 18,3

23-24-IX-1964 România 6

25-26-XI-1964 România 6

II-VII-1967 Europa centrală şi de vest-Ger, Austria, Elveţia,

Franţa

25

17-VII, 22-27-IX-1969 România 6,1

1-XI-1969 Suedia 37

3-XI-1971 România 1,4

13-XI-1972 Euroopa de nord- Germania, Olanda 28

19-XI-1973 România 3,1

6-7-XI-1962 Franţa 12

22-24-XI-1984 Europa centrală, Belgia, Cehoslovacia 25

25-I-1-III-1980 Europa centrală şi de vest 115

XI 1995 România 4,5

În funcție de impactul mecanic asupra vătămării ecositemelor ca urmare a vitezei mari a

vântului, de intensitatea şi amploarea fenomenului, specialiştii din silvicultură clasifică

doborâturile de arbori în două mari grupe: doborâturi catastrofale şi doborâturi endemice.

Doborâturile catastrofale sunt masive, ocupă o suprafață de sute de ha, și un volum de

masă calamitată de ordinul a sute de mii de m3. Ele sunt generate de condiții meteorologice

extreme, cu viteze foarte mari ale vântului, având o frecvență mai mare (odată la 10-15 ani) care

afectează majoritatea arboretelor, indiferent de stabilitatea acestora. Se impune un management

forestier adecvat pentru curățirea pădurii, exploatarea lemnului și eliminarea deficiențelor

survenite pe piața internă şi internațională a lemnului.

Doborâturile endemice au o frecvență anuală ca urmare a unor vânturi cu intensitate medie,

dar cu consecințe economice apreciabile. Ele ocupă suprafețe mai restrânse (uneori arborii

putând fi dezrădăcinați sau rupți, sau, numai izolați), fiind generate de factori sataționali și

meteorologici, precum și de caracteristicile arboretelor (parametri biometrici și calitativi,

structura arboretelor, starea de sănătate etc.). Uneori, ele pot apărea în urma unor măsuri silvice

neadecvate, sau din cauza condițiilor topoclimatice, pedologice și geomorfologice fragile care le

favorizează.

Ca risc climatic, doborâturile de arbori se caracterizează prin apariție temporară,

instantanee, depinzând de viteza vântului care poate depăși 15-25- 50m/s, prin durata redusă (de

la câteva ore la cel mult 24 ore), prin amploare mare în teritoriu (de la arbori izolați, la câteva

zeci sau sute de ha), precum și prin consecințe imprevizibile, atât sub raport economic, cât și

fitosanitar, cele mai vulnerabile fiind ecosistemele forestiere situate pe versanții de sub vânt,

adăpostiți, traversați de vânturi catabatice calde (tip foehn) și mai ales reci (tip Bora).

Doborâturile de arbori constituie un fenomen natural cu caracter topoclmatic deosebit de

complex, la declanșarea căruia participă, atât cauze naturale, cât și antropice.

Cauze naturale sunt generate de două categorii de factori majori și anume, factorii

dinamici și factorii staționali. Intensitatea şi respectiv caracteristicile acestora determină

intensitatea și amploarea fenomenului.

Factorii dinamici au rolul determinant prin presiunea pe care o exercită curenții de aer

asupra ecosistemelor forestiere, specifici circulației generale a atmosferei, cât și din troposfera

inferioară.

Doborâturile de arbori se produc în condițiile existenței unui gradient termo-baric foarte

mare, orientat perpendicular pe un baraj orografic, în cazul de contrast este dat de existența a

două formațiuni barice de sens opus, ciclon, cu presiune foarte mică în centru, și anticiclon,

dorsală anticiclonică sau brâu de mare presiune atmosferică, cu presiune mare în centru, care se

dezvoltă peste continentul european, fiind specifice diferitelor tipuri de circulații atmosferice:

vestică, polară, tropicală, de blocare și estică.

Doborâturile de arbori sunt posibile în toate anotimpurile, dar cu frecvența cea mai mare în

cele de tranziție, în special toamna (când se schimbă sensul de circulație a atmosferei, de la cel

de vest, care transportă aer cald și umed, la cel de est, care transportă aer rece și uscat) și cu

frecvența cea mai mică vara, când, din cauza temperaturilor pozitive ridicate, contrastele termo-

barice sunt reduse.

Situațiile sinoptice cele mai cunoscute care au generat doborâturi de arbori sunt numeroase

și variate. Așa de exemplu, cele mai intense și mai ample doborâturi de arbori se produc în

condițiile în care, între câmpul baric de la sol și cel din altitudine există o strânsă concordanță,

fie că formațiunile barice de la sol sunt alimentate de cele din altitudine, mărind astfel, contrastul

termo-baric, fie că peste circulația aerului de la sol se suprapune influența celei din altitudine, în

special a “curenților Jet”.

Cauze, efecte si soluții recomandate de literatura de specialitate privind

doborâturile de vânt

Doborâturile si rupturile de vânt sunt cauze ale interacțiunii mai multor factori, echilibrul

ecologic al acestor păduri se datorează unui complex de factori a căror ierarhizare este greu de

stabilit din cauza lipsei de date concrete asupra tuturor factorilor (Geambasu, 1980). Factorii sunt

împărțiți în două grupe si anume: naturali si antropici. Factorii naturali sunt reprezentați de

factori stationali, insecte dăunătoare, putregai, iar factorii antropici sunt reprezentați pe două

planuri de factorii pe plan silvicultural și factorii pe planul exploatărilor forestiere (Geambasu,

1980).

Cercetările întreprinse până în prezent au pus în evidență faptul că doborâturile de vânt

(în mod deosebit cele în masă), au loc într-un context meteorologic de excepție, care se remarcă

mai ales prin vitezele impresionante ale curenților de aer (Geambasu, 1980).

Factorul hotărâtor este viteza vântului, care când se combină și cu ceilalți factori are

efecte negative asupra pădurilor din regiunile de munte si în special asupra pădurilor de molid

(Abrudan, et al., 1998). Curenții de aer puternici, cu viteze de peste 100 – 150 km/ora, se produc

ca urmare a diferențelor mari de presiune si temperatură (Chiriță, et al., 1981).

Grade

Beaufor

t

Efectul vîntului Viteza

m/sec

Viteza

km/h

Caracteristici observabile

0 Calm 0-0,5 0-1 Fumul se ridică vertical

1 Aproape liniștit 0,6-1,7 2-6 Fumul este purtat de vînt

2 Puțin vînt 1,8-3,3 7-12 Se simte vîntul pe față. Foșnesc frunzele

3 Vînt slab 3,4-5,2 13-18 Frunzele și crengile sunt în mișcare

4 Vînt potrivit 5,3-7,4 19-26 Se ridică praf și bucăți de hîrtie

5 Vînt puțin tare 7,5-9,8 27-35 Arborii mici se balansează. Pe ape apar

unde

6 Vînt destul de

tare

9,9-12,4 36-44 Agită crengi mari. Sîrmele de telegraf

șuieră

7 Vînt tare 12,5-15,2 45-54 Agită arbori întregi. Se înaintează cu greu

8 Vînt puternic 15,3-18,2 55-65 Rupe crengi de pe arbori. Nu se poate

înainta

9 Vijelie 18,3-21,5 66-77 Provoacă avarii mici construcțiilor

10 Vijelie

puternică

21,6-25,1 78-90 Provoacă avarii însemnate construcțiilor.

Smulge arbori

11 Tempestă 25,2-29,0 91-104 Rar întîlnit. Distrugeri la scară mare

12 Uragan Peste 29 Peste

104

Calamitate naturală

Un alt factor foarte important care trebuie luat în considerare atunci când analizăm

doborâturile si rupturile de vânt este relieful. Influența reliefului se manifestă în schimbarea

direcției vântului (Abgrall et al., 1991), în apariția fenomenului de turbulență, în mărirea si

micșorarea vitezei vântului, în încălzirea sau răcirea maselor de aer. După constatările făcute de

I. Popescu-Zeletin, Woelfe, Hutte, Dissescu, s.a., asadar versanții în vânt nu sunt expusi la

doborâturi decât numai la piciorul pantei si sub creastă, pe lungimi care sunt invers proporționale

cu mărimea unghiului de pantă. Pe creste se produc doborâturi numai când curenți de aer au

viteza de peste 17m/s, sau dacă solul, structura, vârsta si sănătatea arboretelor, se găsesc în

condiții defavorabile (Dumitrescu, 1974).

Cele mai expuse la acțiunea vântului sunt văile si chiar culmile situate sub vânt, mai ales

când acestea își au originea în văi adânci.

Tipul de sol si modul de înrădăcinare al arborilor conduce la apariția doborâturilor de

vânt, solul fiind luat în calcul si din punct de vedere al drenajului. Hutte, analizând influența

solului asupra doborâturilor de vânt, constată că pe solurile, pe care molidul formează

înrădăcinări superficiale, acesta este expus la doborâturi, chiar la vânturi cu viteze de numai 11-

14 m/s, dacă durata furtunii este mai mare si vântul suflă în rafale (Dumitrescu, 1974). La aceste

viteze, dacă vântul suflă în rafale, se produce balansarea molidului. Pe solurile ude prin balansare

rădăcinile se desprind treptat de sol, detașând discul de înrădăcinare, iar la apariția unei rafale

mai puternice, arborele este scos din echilibru și răsturnat. Dacă rădăcinile laterale sunt

puternice, forță vântului trebuie să fie mai mare decât cea necesară despărțirii rădăcinilor

verticale de solul mineral. Mișcarea de balansare a

arborelui este transferată discului de înrădăcinare, care se ridică și se scufundă, succesiv, de

nenumărate ori în timpul unei furtuni. Această mișcare repetată duce la ruperea rădăcinilor

laterale. În aceste situații durata furtunii și puterea rafalelor sunt de o mare importanță în

amploarea pagubelor (Dumitrescu, 1974).

O primă analiză a coeficienților de zveltețe este făcută de către Giurgiu et al., în tabelele

de producție românești, în care evidențiază următoarea ierarhie a principalelor specii sub raportul

rezistenței relative la vânt: laricele european, gorunul, pinul negru, bradul, pinul silvestru,

carpenul, fagul si molidul. Bineînțeles că acest potențial este legat de însușirea nativă a fiecărei

specii, dar si de desimea arboretelor, de sistemul de înrădăcinare în raport cu poziția pe versant,

și panta terenului, profunzimea, textura, conținutul de schelet, troficitatea si regimul de umiditate

al solului (Avram, 2002).

În privința influenței pe care forma si dimensiunile tulpinii le au în producerea acestor

vătămări, Barbu si Cenusă, (citați în Avram, 2002), au arătat că menținerea unei desimi excesive

în stațiuni favorabile creșterii molidului determină și accentuează dezechilibrul între înălțimea și

grosimea arborilor. Mai mult decât atât, după constatările făcute de Ichim (1976) si Dumitrescu

(1974), (citați în Avram, 2002), confirmate și de alte observații, vântul și zăpada afectează cel

mai des arboretele pure de molid de productivitate superioară. Autorii citați au mai constatat că:

• stabilitatea arborilor scade, cu cât coeficientul de zveltețe creste;

• cele mai sigure împotriva rupturilor și dezrădăcinărilor de vânt și de zăpadă, sunt

Arboretele în care mai mult de 50% din arbori au valori ale coeficienților de zveltețe mai mici de

0,9.

Frecvența fenomenului doborâturilor de vânt în timp si spațiu, prezintă o anumită ciclicitate,

având o apariție guvernată de factori cu acțiuni sistematice, deci previzibili, lucru ce favorizează

prognozarea (Popa, 2000).

Modul de înrădăcinare si natura solului constituie factorul principal pentru

dezrădăcinarea arborilor. De aceea cu cât rădăcinile cuprind un spațiu mai mare de sol, cu atât

ancorarea arborelui este mai solidă (Ichim, 1981, prin faptul că suprafața de pământ cuprinsă de

rădăcini și deci dislocabilă în cazul doborârii este mai mare. De aceea arborii a căror

înrădăcinare este puternică, pivotantă sunt mult mai rezistenți acțiunii de dezrădăcinare decât cei

ale căror rădăcini sunt superficiale și slab dezvoltate. În spațiul din sol, în care se dezvoltă

sistemul radicelar, rădăcinile întrețes pământul orizontal și vertical, formând un fel de armătură a

cilindrului de pământ în care ele se desfășoară. Această armătură de rădăcini este atât de

puternică, încât la doborârea arborelui antrenează și dislocă întregul cilindru de pământ,

întorcându-l de obicei la 90 de grade (Giurgiu, 2008).

Profunzimea solului influențează și ea în mare măsură acțiunea dezrădăcinării arborilor,

cu cât solul este mai profund, cu atât rădăcinile au posibilitatea de a se dezvolta, pe solurile

scheletice, acest aspect nefiind posibil. Solurile ude, se dislocă foarte ușor și acest fapt se verifică

cu atât mai mult, cu cât doborâturile în masă au loc după ploi abundente, deci când solul este

umed sau ud (Giurgiu, 2008).

Compoziția si structura arboretelor influențează hotărâtor în ceea ce privește

doborâturile și rupturile produse de vânt, arboretele a căror compoziție este în general 10Mo sunt

cele mai expuse, expuse fiind și amestecurile de fag cu rășinoase, aici depinzând foarte mult de

modul de amestec al speciilor.

Arboretele echiene, cu un plafon continu al coroanelor, sunt cele mai expuse, din motivul că

arborii se dezvoltă în condiții de sprijin reciproc și, din această cauză, au un sistem radicelar mai

puțin dezvoltat și o ancorare în sol mai slabă, iar trunchiurile sunt mai puțin rezistente la ruperi

(Giurgiu, 2008).

In ceea ce priveste efectele doborâturilor în principal, ele reprezintă pierderile

economice provocate de aceste calamități care anual sunt de ordinul milioanelor de euro la nivel

european. De exemplu, numai în 1990 peste 110 milioane metri cubi au fost afectați într-o

singură noapte (Doll 1992, în Popa, 1999).

ALUNECĂRILE DE TEREN

Alunecările de teren sunt cele mai frecvente fenomene de deplasare naturală sau prin

intervenţia omului a maselor de roci pe versanţi. Acestea produc mari daune activităţilor umane,

precum şi pagube materiale, astfel fiind încadrate în categoria hazardelor naturale.

Alunecările de teren sunt definite atît ca proces de deplasare a unor mase de roci pe

versanţi, cît şi ca formă de relief rezultativă. Alunecările sunt considerate deplasări gravitaţionale

rapide sau lente ale maselor materiale pe versanţi sub influienţa umectării intense a rocilor şi

materialelor de pantă, precum şi datorită ruperii echilibrului dintre forţa de gravitaţie şi forţa de

frecare internă a maselor de roci. Formarea alunecărilor presupune pătrunderea apei în substrat

(în perioadele ploioase) pînă la un strat impermiabil de roci, reprezentate prin argile sau marne,

pe care îl umectează puternic şi, astfel, îi impune funcţia de „pat de alunecare”. Ca urmare a

umectării rocilor impermeabile pe suprafaţa „patului de alunecare” se formează o pastă

argiloasă / mărnoasă care joacă rolul de lubrefiant în procesul de alunecare. Declanşarea

alunecările de teren este favorizată de o serie de condiţii, factori şi cauze dintre care menţionăm:

- Caracteristicile substratului geologic: natura litologică şi stratificaţia; alternanţa de straturi

permiabile şi impermiabile; prezenţa rocilor argiloase care prin umezire devin plastice şi au

coeziune foarte scăzută; gradul de fisuare etc...

- Relieful: panta (gradul de înclinare); configuraţia şi lungimea versantului;

- Umiditatea: apele de infiltraţie, apele meteorice, provenite din ploi lente de lungă durată, apele

subterane care slăbesc coeziunile rocilor;

- Vibraţii naturale ale scoarţei terestre (seismele, avalanşele).

- Activitatea autropică : prin acţiuni directe - subminarea artificială a versanţilor,

supraîncărcarea versanţilor prin construcţii, trepidaţiile produse de circulaţia rutieră, exploziile

artificiale; supraumectarea terenurilor prin schimbarea regimului apelor; prin acţiuni indirecte -

gospodărirea defectuoasă, neraţională a fondului funciar / terenurilor, despăduririle, păşunatul

excesiv, desţelenirile unor pajişti.

- Lipsa vegetaţiei forestiere /ierboase de pe versanţi.

Alunecările de teren se caracterizează prin următoarele elemente morfologice: - Rîpa de

desprindere – locul de unde se rupe masa de material alunecat, marcat de o ruptură;

- Corpul alunecării – materialele alunecate cu micromorfologie foarte variată în funcţie de

materialul antrenat şi modul în care se produce mişcarea, de unde se definesc şi tipuri de

alunecări: în valuri, în trepte, în brazde, în ghirlande, movile etc...

- Suprafaţa sau patul alunecării – suprafaţa în lungul căreia se produce deplasarea masei de

roci şi care separă materialul în mişcare de substratul rămas pe loc.

- Fruntea alunecării – marginea externă a masei alunecate care se ridică puţin peste nivelul

topografic al versantului.

Clasificarea alunecările de teren se face în funcţie de anumite criterii:

Adîncimea suprafeţei de alunecare, a cărei poziţie oscilează între limite

largi, ceia ce a permis separarea în:

Alunecări superficiale (la 1m adîncime),

Alunecări de profunzime medie (1-5 m adîncime),

Alunecări profunde (peste 5 m adîncime).

Caracterul mişcării masei de roci:

Alunecări rotaţionale (dezvoltate în roci omogene);

Alunecări de translaţie ( deplasarea se realizează pe suprafeţele de

stratificaţie).

Viteza de alunecare, criteriu de bază care permite mai multe subdivizări, dar

ca tipuri de bază rămîn:

Alunecări bruşte ( se pot dezvolta în cîteva ore);

Alunecări rapide ( se pot dezvolta în cîteva săptămîni);

Alunecări lente (deplasarea masei de roci poate înregistra cîţiva metri pe

an).

Forma corpului de alunecare, criteriu utilizat frecvent deoarece în formă se

reflectă structura şi geneză alunecărilor. Se disting următoarele tipuri:

Alunecări în brazde (superficiale)- afectează doar pătura de sol, dispusă pe

un substrat bine fixat; prezintă aspectul unor brazde rupte unele de altele,

înierbate, între brazde apar porţiuni golaşe.

Alunecări lenticulare, se produc în roci impermiabile, plastice, de tipul

argilelor, antrenează atît solul cît şi roca subiacentă pe pante relativ reduse

(1200-150), se disting prin corpul sub formă de valuri scurte, cu contururi

concave, asemenea unor lentile etajate haotic;

Alunecări în movile, monticuli - au profunzime mare (5m-20m-30m),

movilele au contur circular sau oval la bază, sunt ascuţite spre vîrf, ele se

datoresc unor obstacole care au frînat brusc deplasarea materialului; sunt

cunoscute şi sub denumiri locale: glimee, ţiglăi, gruieţi, gâlmă, colinei.

Alunecări în trepte (pseudoterase) sunt de mare adîncime (5m-30m), extinse

pe lungimi însemnate, sunt condiţionate de prezenţa pantelor accentuate, se

caracterizează prin deplasarea unui pachet de strate pe o suprafaţă umectată

fără deranjarea structurii interne; corpul de alunecare are aspect de trepte, în

majoritatea cazurilor sunt alunecări vechi, dar prezintă risc atunci cînd sunt

reactivate;

Alunecări curgătoare se datoresc înmuierii puternice a masei alunecate

constituite din formaţiuni argiloase – mărnoase; corpul alunecării are formă

alungită, distinct din ambele laturi prin şanţuri longitudinale, intersectat de

numeroase crăpături, şanţuri transversale; prezintă un tip de tranziţie spre

curgerile noroioase.

Alunecări - surpări se produc în regiunile constituite din alternanţe de roci

plastice (argile, marne) şi roci relativ dure sau chiar necimentate (pietrişuri,

nisipuri); pot fi provocate de eroziunea fluvială care afectează baza

versantului sau de dembleerea terenurilor.

Caracterul stabilităţii (gradul de activitate) după care se pot diferenţia:

Alunecări stabilizate sau consolidate – alunecări vechi care nu prezintă

condiţii pentru reluarea deplasării;

Alunecări active – masa de roci este în curs de deplasare.

Alunecările de teren sunt răspîndite pe întreg teritoriul Republicii Moldova, acolo unde

există versanţi cu pantă accentuată, unde sunt prezente depozitele argiloase – nisipoase şi

orizonturile acvifere subterane, unde regimul precipitaţiilor atmosferice generează o umiditate

suficientă a versanţilor. La declanşarea alunecărilor de teren contribuie şi gradul de împădurire şi

înierbare a versanşilor, şocurile seismice şi activităţile antropice.

Pe teritoriul Republicii Moldova sunt înregistrate peste 16000 de alunecări de teren

deosebite după mecanismul de deplasare a masei de roci, formă, adîncime, volum, tip genetic.

Cea mai extinsă răspîndire şi frecventă intensitate a alunecărilor de teren este înregistrată în

partea cu cea mai mare altitudine şi fragmentarea reliefului – Podişul Moldovei Centrale. Aici, o

dezvoltare mai intensă a alunecărilor se remarcă pe versanţii cu expoziţie vestică şi nord –

vestică, umectaţi puternic; predomină alunecările în bloc, curgătoare, cu deplasare complexă de

un volum mare.

Impactul alunecărilor asupra societăţii umane. Dezastre frecvente produse de alunecări

de teren sunt înregistrate în regiunile constituite dintr-un substrat de roci plastice cum sunt

argilele senzitive. Exemple sunt multiple. Astfel, o alunecare de teren produsă în Norvegia, în

anul 1966 a afectat 30 de localităţi. Şocurile produse de cutremurile de pămînt slăbesc coeziunea

rocilor, declanşînd puternice alunecări şi determinînd mari distrugeri. Spre exemplu: Oraşul

Acobana din Peru a fost acoperit de alunecări şi avalanşe produse în urma cutremurului din

1946; oraşul Anchorage din Alaska, a fost distrus parţial de o alunecare declanşată de cutremurul

din 1964. Cutremurul din 04 martie 1977 a activat şi reactivat alunecări de teren din Carpaţii şi

Subcarpaţii de Curbură.

Excesul de apă pe versanţi provenit din precipitaţii abundente, din topirea zăpezii

determină îmbibarea cu apă a depozitilor, creşterea greutăţii acestora, producerea unor deformaţii

plastice, urmate de deplasarea maselor de roci în lungul versantului. Spre exemplu, alunecarea

de teren de la Aberfan, cea mai dezastruoasă înregistrată în Marea Britanie, a avut loc în

octombrie 1966, cînd halda din material steril din apropierea unei mine s-a deplasat ca urmare a

ploilor abundente. Materialul în mişcare a acoperit o porţiune dintr-un sat din apropiere,

provocînd decesul a 144 de persoane printre care 116 copii. Ploile abundente din octombrie 1963

din Nordul Italiei au provocat alunecarea terenului în barajul din spatele digului de la Vaiont. În

timpul alunecării masele de roci s-au deplasat în lungul pantelor pe distanţe pînă la 4 km,

cauzînd dezastre masive. Alunecarea masivă a antrenat milioane de tone de roci distruse şi

sfărîmate în interiorul barajului forţînd apa să se reverse peste digurile acestora. Valul de apă

înalt peste 70m, transportînd milioane de tone de munţi şi pietriş, a inundat staţiunea din

vecinătate Longarone, în urma căreia 2000 de oameni şi-au pierdut viaţa.

Pe teritoriul Republicii Moldova suprafaţa totală a terenurilor afectate de alunecări

constituie cca 49000 ha, iar a sectoarelor cu pericol de alunecare reprezentate de versanţi – cca

670 mii ha. Cele mai mari şi periculoase suprafeţe de terenuri afectate de alunecări sunt în

raioanele Călăraşi - cca 3084 ha, Ungheni – cca 2094 ha, Hânceşti – cca 1364 ha, Străşeni – cca

1115 ha, Teleneşti – cca 1176 ha. Analiza declanşării alunecărilor de teren demonstrează că 85%

din acestea revin lunilor februarie-mai, 9% - lunilor de toamnă, 4% - lunilor de vară. Alunecările

de teren reprezintă un pericol permanent pentru multe obiective naturale şi sociale: cauzează

deformarea versanţilor, degradează stratul fertil de sol, distrug învelişul vegetal, afectează

localităţi umane, deteriorează construcţii, autostrăzi, poduri etc... Astfel, alunecări de teren cu

volumul de cca 1,2 mln.km3 din anul 1981, declanşată în partea de est a satului Bravicea

(r.Călăraşi), a deteriorat autostrada Chişinău - Bălţi pe o lungime de cca 250m.

Cantitatea mare de precipitaţii atmosferice căzute la 11 mai, 1985 a provocat declanşarea

unei serii de alunecări de teren catastrofale, în urma cărora au fost distruse un număr mare de

case de locuit şi alte edificii din raioanele Teleneşti şi Orhei. O intesificare evidentă a proceselor

de alunecare s-a înregistrat în anii 1997-1999. În anul 1998 în satul Leuşeni (r. Hînceşti) în urma

alunecărilor de teren au fost distruse în jurul a 360 de case de locuit. Asemenea, în această

perioadă de timp (1977- 1999) în satul Ghiliceni (r. Teleneşti), alunecările de teren au distrus şi

au avariat cca 100 de case.

Alunecări de mari proporţii, care au cauzat distrugerea şi avarierea construcţiilor, diferitor

edificii, autostrăzilor au avut loc în anii 1912, 1933, 1948, 1967, 1970, 1973, 1981, 1985, 1997,

1998, 1999.

Conform investigaţiilor realizate de specialişti, 60% din localităţile republicii sunt

amplasate pe terenuri expuse pericolului alunecărilor de teren. În ultimele decenii suprafaţa

alunecărilor de teren creşte în urma activităţii umane. Pe parcursul ultimilor 30 ani aceasta

suprafaţă s-a majorat cu cca 62,6 000 ha, crescînd anual cu cca 1000-2000 ha. Anual alunecările

de teren aduc pagube de cca 35 mil. de lei.

Conform pronosticului de activizare a proceselor de alunecare, elaborat de către

Departamentul Situaţiei Excepţionale pentru viitorii 15 ani, prejudicţiile economice, cauzate de

alunecări, vor atinge 41 mil. dolari S.U.A.

În prezent, cca 12% din suprafaţa terenurilor agricole a republicii (350000 ha) a devenit

puţin productivă în urma alunecărilor de teren şi eroziunii solului.

Dintre alte procese de deplasare în masă, cu frecvenţă mai redusă şi pagube provocate

mai mici, pe teritoriul Republicii Moldova se înregistrează tasarea, procesele de prăbuşire şi

surpare, curgerile noroioase.

Măsuri de prevenire şi combatere a alunecărilor de teren. O problemă importantă este

că după studierea alunecărilor de teren trebuie luate urgent măsuri de stocare şi prevenire a

posibilelor alunecări din zonele susceptibile. Măsurile sunt complexe şi intră în sfera de

preocupare a inginerilor geologi, geomorfologi specializaţi în acest domeniu. Pentru provenirea

şi combaterea alunecărilor de teren pot fi luate următoarele măsuri:

Organizarea unui staţionar pentru observaţii în timp, privind evoluţia deformaţiilor

versantului, variaţia apelor subterane.

Măsuri tehnice de stabilizare a versanţilor: construirea zidurilor de sprijin şi contraforturilor.

Drenajul apelor de suprafaţă şi evacuarea acestora în locuri amenajate.

Captarea izvoarelor şi drenarea terenurilor cu exces de umiditate.

Menţinerea sectoarelor împădurite şi împădurirea în zonele de alunecare.

Evitarea păşunatului excesiv pe versanţi.

Realizarea aratului în lungul pantei.

În prezent, în Republica Moldova, se aplică şi se execută o serie de măsuri de prevenire şi

combatere a deplasărilor în masă, în special, a alunecărilor de teren. În scopul asigurării

stabilităţii versanţilor de alunecare sunt aplicate:

construcţii de fixare: ziduri de sprijin, contrabanchte, piloni – pene, etc.;

diverse construcţii de drenaj: canale de evacuare rapidă a apelor de suprafaţă,

şanţuri de drenaj transversale şi longitudinale în formă de evantai, drenaje de

aerare, drenarea terenurilor prin evacuarea apelor subterane;

împădurirea terenurilor afectate sau predispuse alunecărilor.

AVALANȘELE

Aspecte generale

Avalanşele reprezintă un important hazard natural, care cauzează pagube de ordin socio-

economic în toate arealele în care se produc în lume. Ele sunt spectaculoase ca manifestare şi pot

avea efecte devastatoare atat asupra componentelor mediului cât şi asupra omului.

Orginea termenului de “avalanşă”, provine după unii autori din limba franceză, de la verbul

„avaler” care înseamnă a inghiţi o pantă (Moţoiu, 2008). Alţi autori (Voiculescu, 2008) spun că

termenul ar proveni din limba elveţiană reto-romană, din

cuvântul “avalantse” care înseamnă a coborî o pantă.

În cadrul avalanşelor se disting trei zone: zona de desprindere (declanşare), zona de transport

(alunecare) şi zona de depozitare sau conul de avalanşă (fig. 6).

Clasificarea avalanşelor

De-a lungul timpului, clasificarea avalanşelor a trecut prin diferite etape, astfel încât aproape

fiecare om de ştiinţă sau alpinist implicat în acest domeniu a propus un sistem de clasificare. La

Congresul Internaţional IUGG din 1957 din Toronto, de Quervain a făcut un inventar al

clasificărilor avalanşelor existente:

El aminteşte de unele din primele clasificări, a lui Ratzel (1889) care a făcut diferenţa între

avalanşele pulver (Staublawinen) şi avalanşele de fund (Grindlawinen). Apoi în 1888, Coaz

vorbeşte de trei tipuri de avalanşă: avalanşe pulver, avalanşe de zăpadă umedă şi avalanşe de

gheţari. În 1891, Pollak distinge între avalanşe pulver, avalanşe de zăpadă umedă şi avalanşe de

suprafaţă.

La noi în ţară, una din primele clasificări ale avalanşelor a fost făcută de Topor în 1957. Acesta

le împarte după modul în care iau naştere, în 5 grupe:

- avalanşe de ninsoare prăfoasă, care se produc în timpul ninsorilor abundente, alcătuite din

cristale de gheaţă care cad peste o pătură veche de zăpadă;

- avalanşe de fund sau compacte, care se produc în perioadele calde ale iernii sau primăvara,

când începe topirea zăpezii sau ploile;

- avalanşe în scânduri de zăpadă, care se produc pe terenuri cu înclinare mică, din cauza lipsei de

aderenţă între stratele de zăpadă depuse succesiv;

- avalanşe în bulgări de zăpadă sau avalanşe de cataractă, frecvente primăvara sau vara, când

blocuri de gheaţă cad din galeriile pereţilor abrupţi sau din hornurile unde se depozitează zăpadă;

- avalanşe în cornişe sau balcoane, care se produc iarna sau primăvara, când stânca de care este

prinsă cornişa se încălzeşte, şi întreaga platformă suspendată se prăbuşeşte cu zgomot;

Alte criterii după care au fost clasificate avalanşele (Voiculescu, 2002; Maria Moţoiu, 2008)

sunt: forma de declanşare, forma de mişcare, situarea suprafeţei de alunecare, forma culoarului

de avalanşă, umiditatea zăpezii.

Factori generatori ai avalanşelor

La producerea avalanşelor contribuie o serie de factori. În funcţie de modul în care contribuie la

geneza avalanşelor, aceştia pot fi împărţiţi în factori pregătitori, factori potenţiali şi factori

declanşatori (Grecu, 1997; Voiculescu, 2002, Moţoiu, 2008).

Factorii pregătitori se impart la rândul lor în factori naturali şi antropici. Factorii potenţiali sunt

repezentaţi de caracteristicile stratului de zăpadă. Factorii declanşatori influenţează direct

amploarea, frecvenţa şi modul de manifestare al avalanşelor. Aceştia se împart în: factori

morfometrici, factori climatici, factori biotici şi factori accidentali.

.