Tema 5. Gestiunea patrimoniului public. (4 ore)

1. Conceptul şi principiile proprietăţii publice.

2. Modalităţi de dobândire a proprietăţii publice

3. Modalităţi de gestiune a bunurilor proprietate publică.

1. Conceptul şi principiile proprietăţii publice.

Prin excelenţă, proprietatea reprezintă un mod de realizare a unei puteri umane asupra

bogăţiilor, ea este expresia supremă a accesului oamenilor la posesia, folosinţa şi dispoziţia

bunurilor. În art. 17 din Declaraţia Drepturilor Omului din 26 august 1789 este stipulat că dreptul

de proprietate este un drept inviolabil, sacru, de care nimeni nu poate fi privat, cu excepţia

cazului în care aceasta este cerută de o necesitate publică, legal constatată şi sub condiţia unei

juste şi prealabile despăgubiri.

Constituţia Republicii Moldova stipulează expres în art. 127 că statul ocroteşte

proprietatea, tot el garantând realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de către

titular, dacă acestea nu vin în contradicţie cu interesele societăţii. De asemenea art. 9 din acelaşi

text de lege, desemnează faptul că proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor,

libertăţilor şi demnităţii omului.

Legea cu privire la proprietate nr. 459 din 1991, stipulează expres în art. 1 că dreptul de

proprietate în Republica Moldova este recunoscut şi ocrotit de lege.

Potrivit art. 9 din Constituţia Republicii Moldova, proprietatea este publică şi privată. Iar

articolului 127 din acelaşi cadru legislativ stipulează expres că proprietatea publică aparţine

statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

În literatura de specialitate au existat mai multe definiţii cu privire la proprietatea publică.

Proprietatea publică, în sens obiectiv, este o instituţie juridică, iar în sens subiectiv, un

drept real, cu toate caracterele specifice acestei categorii de drepturi.

Unele surse definesc proprietatea publică ca fiind un drept real care aparţine statului şi

unităţilor administrativ-teritoriale care exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia, în regim de drept

public, prin putere proprie şi în interes public, în limitele prevăzute de lege.

Din formularea definiţiei de mai sus, reiese că exercitarea atributelor specifice dreptului de

proprietate se face în regim de drept public şi în interes public. Aceste trăsături deosebesc dreptul

de proprietate publică de dreptul de proprietate privată. De asemenea statul ca titular al dreptului

de proprietate publică, se înfăţişează într-o dublă calitate, şi anume: titular al puterii suverane,

conferindu-i o poziţie juridică distinctă şi unică, având calitatea de a intra în raporturi juridice de

drept public, dar şi de proprietar, calitate în care participă, ca orice subiect de drepturi şi

obligaţii, la raporturile juridice civile.

Este evident că utilizarea efectivă şi autonomă a resurselor locale, inclusiv a proprietăţii

municipale, poate fi efectuată doar atunci când există un cadru juridic adecvat, care să

reglementeze suficient de clar formele de gestionare a proprietăţii unităţilor administrativ-

teritoriale şi relaţiile cu alte subiecte de drept.

Dreptul de proprietate publică este acel drept de proprietate asupra bunurilor din

domeniul public de interes naţional şi din domeniul public de interes local, care aparţine statului

şi unităţilor administrativ-teritoriale şi care se exercită în regim de drept public, fiind

inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Din definiţia respectivă rezultă că dreptul de proprietate publică prezintă anumite caractere

juridice proprii, specifice, care-l deosebesc, sub aspectul regimului juridic, faţă de dreptul de

proprietate privată, indiferent de titular.

Din noţiunile de mai sus rezultă că dreptul de proprietate publică prezintă o serie de

trăsături care îl diferenţiază de dreptul de proprietate privată:

1. Titularii dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ-

teritoriale, unde fiecare dintre titulari ocupă o poziţie distinctă şi unică, cu posibilitatea de a intra

în raporturi juridice de drept public;

2. Obiectul dreptului de proprietate publică este alcătuit din bunuri care fie prin natura

lor, fie printr-o dispoziţie a legii, fac parte din domeniul public;

3. Exercitarea acestui drept de proprietate are loc numai în regim de drept public.

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă mereu la raporturi juridice ca persoane de

drept public, dar îşi exercită dreptul de proprietate în regim de drept public sau de drept privat, în

raport de apartenenţa la proprietatea privată;

4. Exercitarea atribuţiilor dreptului de proprietate publică se face prin putere proprie şi

în interes public.

Se poate constata că dreptul de proprietate publică se particularizează prin trei caractere,

(principii ale proprietăţii publice): inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil:

Proprietatea publică are un caracter inalienabil

Potrivit acestui principiu, bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil, iar

titularii acestor bunuri nu le pot înstrăina, cel puţin prin acte juridice civile, în mod voluntar sau

pe calea forţată a exproprierii. Actele juridice care sunt încheiate cu încălcarea caracterului

inalienabil al dreptului de proprietate publică sunt lovite de nulitate absolută.

Proprietate publică este imprescriptibilă.

Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil extinctiv şi achizitiv. Sub aspect

extinctiv, imprescriptibilitatea se exprimă prin faptul că acţiunea în revendicarea dreptului de

proprietate publică poate fi introdusă oricând şi, prin urmare, dreptul la acţiune în sens material

nu se stinge, indiferent cît timp a fost exercitat. Sub aspect achizitiv, prin imprescriptibilitate

înţelegem că bunurile aflate în proprietate publică nu pot fi dobândite în proprietate privată de

către nici o altă persoana prin uzucapiune, în cazul imobilelor, şi prin posesia de bună credinţă,

în cazul mobilelor.

Proprietate publică este insesizabilă.

Fiind inalienabil, bunurile aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor

administrativ-teritoriale sunt şi insesizabile, adică nu pot fi urmărite de către creditorii

proprietarului sau a persoanelor care le posedă pe temeiul dreptului real de administrare ori cu

orice alt titlu. Caracterul insesizabil decurge din caracterul inalienabil al dreptului de proprietate

publică. Dacă am admite sesizabilitatea, caracterul inalienabil ar rămâne o simplă ficţiune,

deoarece dacă bunurile proprietate publică ar putea fi urmărite silit, consecinţa ar fi vânzarea lor,

pentru ca, din preţul obţinut, creditorii să-şi poată satisface creanţa lor. Deşi statul şi unităţile

administrativ-teritoriale sunt întotdeauna solvabile, creanţele asupra lor se realizează prin

intermediul unor norme financiare speciale şi nu prin urmărire silită, dar această procedură nu

explică caracterul insesizabil ce ţine de natura domeniului public, deoarece creanţele se înscriu la

bugetul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, în vederea achitării lor.

2. Modalităţi de dobândire a proprietăţii publice

Dat fiind faptul că administraţia publică locală se organizează şi funcţionează în baza

principilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, al eligibilităţii autorităţilor

publice locale şi al consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit, menţionăm

faptul că unul din elementele principale ale autonomiei locale îl reprezintă dreptul şi capacitatea

reală a colectivităţilor locale de a poseda, folosi şi dispune în condiţiile legii de anumite resurse

patrimoniale, adică de proprietăţi.

În prezent este incontestabil faptul că fără resurse materiale suficiente nu poate exista o

autonomie locală reală.

În ciuda tuturor contradicţiilor care există, în Republica Moldova există o bază juridică,

destul de dezvoltată, care reglementează aspectele patrimoniale ale activităţii autorităţilor publice

locale. De aceea autorităţile publice locale trebuie să cunoască şi să aplice în practică toate

modalităţile de dobândire a proprietăţii municipale prevăzute de lege. Doar în asemenea fel poate

fi formată o bază materială considerabilă şi pot fi apărate eficient drepturile şi interesele

patrimoniale ale colectivităţilor locale.

În cele ce urmează vom prezenta o scurtă caracteristică a principalelor modalităţi de

dobândire a dreptului de proprietate a unităţilor administrativ-teritoriale prevăzute de legislaţia în

vigoare.

Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 523/1989 privind proprietatea publică a unităţilor

administrativ-teritoriale, există următoarele modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate

publică a unităţilor administrativ-teritoriale:

a) Dobândirea proprietăţii publice pe cale naturală;

b) Dobândirea proprietăţii publice prin achiziţii publice, realizate în condiţiile legii;

c) Dobândirea proprietăţii publice prin transmiterea în proprietatea unităţilor administrativ-

teritoriale a bunurilor din proprietatea statului şi proprietatea altor unităţi administrativ-

teritoriale;

d) Dobândirea proprietăţii publice prin expropriere pentru cauză de utilitate publică locală;

e) Dobândirea proprietăţii publice în baza hotărârii instanţei judecătoreşti;

f) Dobândirea proprietăţii publice prin donaţii sau prin legate acceptate de consiliul unităţii

administrativ-teritoriale;

g) Dobândirea proprietăţii publice prin obţinerea de venituri şi bunuri în condiţiile legii.

Drept o modalitate de stabilire a proprietăţii publice a unităţilor administrativ-teritoriale

poate fi considerat un astfel de procedeu juridic precum este delimitarea. Rolul delimitării

bunurilor unităţilor administrativ-teritoriale de cele a statului este incontestabil, deoarece

odată delimitată proprietatea, se cunoaşte foarte bine care sunt titularii de proprietate asupra

anumitor bunuri, precum şi care sunt drepturile şi care sunt obligaţiile acestora faţă de

bunurile respective.

1. Dobândirea proprietăţii publice pe cale naturală.

Dobândirea proprietăţii pe cale naturală se referă la bogăţiile de orice natură care s-ar

forma în viitor pe teritoriul dat adică, pe cale naturală se înţelege că bunul a apărut fără concursul

autorităţii respective. Poate fi vorba despre un râuleţ ce traversează teritoriul colectivităţii

respective, un lac natural, o pădure care a apărut în exclusivitate în baza factorilor naturali şi sunt

de interes public.

Un mod de dobândire a proprietăţii publice ar fi construirea, dar, care cu părere de rău,

nu este des utilizat de către administraţia publică locală. Capacităţile autorităţilor locale de a

dobândi proprietate prin construire sunt foarte limitate. Sunt rare cazurile când capacităţile

bugetelor locale sunt suficiente pentru construcţia anumitor obiecte ( de ex. în oraşul Ialoveni şi

în satul Criva). Trebuie de constatat că în majoritatea cazurilor, pentru a edifica un obiect,

autorităţile locale apelează la finanţări externe. Printre finanţatorii externi în raport cu bugetul

local, care au contribuit în întregime sau parţial la finanţarea construcţiei anumitor obiecte de pe

teritoriul localităţilor, sunt menţionaţi: USAID, FISM, Statul, Consiliul Raional, comunitatea

locală, Moldtelecom, Union Fenosa.

Astfel se poate deduce că în condiţiile lipsei de resurse bugetare proprii, necesare pentru

construcţia diferitor obiecte, unica posibilitate de a construi este desfăşurarea unei activităţi

intensive şi permanente ale autorităţilor locale în vederea atragerii investiţiilor atît din exterior,

cît şi din interiorul localităţii, adică cu participarea comunităţii locale.

2. Achiziţiile publice.

Este o modalitate de bază de dobândire în proprietate a bunurilor de către unităţile

administrativ-teritoriale.

Obiect al achiziţiilor publice în Republica Moldova pot fi: bunuri, servicii şi lucrări, care

pot fi oferite de către orice persoană fizică sau juridică, străină sau autohtonă. Dar trebuie de

menţionat că formează obiect al achiziţiilor acele mărfuri şi servicii a căror valoare totală

depăşeşte 10000 de lei şi lucrările a căror valoare depăşeşte 20000 de lei.

Procedura de achiziţie este materializată printr-un contract bilateral care este numit

contract de achiziţie publică, încheiat cu acea persoană, care a propus cele mai avantajoase

condiţii de calitate, preţ, termene, etc., şi care posedă capacităţi reale de a îndeplini obligaţiile

contractuale asumate.

Achiziţiile se pot face prin: licitaţie publică; licitaţie în două etape; licitaţie cu participare

limitată; licitaţie specială cu participare limitată; cerere a ofertelor de preţuri; achiziţie dintr-o

singură sursă.

Totodată, trebuie de constatat că procedura achiziţiilor publice este foarte dificilă şi

costisitoare pentru autorităţile publice locale. Conform Legii privind achiziţiile publice, pentru a

procura anumite bunuri este necesar de a organiza licitaţii, tendere, apoi trebuie semnate

contracte, ce urmează a fi confirmate la Agenţia pentru achiziţii publice şi la Trezorerie, lipsa

doritorilor de a furniza mărfuri, servicii şi lucrări pentru necesităţile colectivităţilor locale,

procedura birocratică şi costisitoare, lipsa furnizorilor din teritoriu.

De asemenea, autorităţile publice sunt obligate să încheie contracte de achiziţie doar cu

acei agenţi economici care sunt menţionaţi în lista publicată de Agenţie. Toate acestea, de regulă,

implică cheltuieli de timp şi surse financiare suplimentare nejustificate, mai ales în cazurile când

urgent este nevoie de anumite mărfuri într-un volum mic.

Din structura Ministerului Economiei şi Reformei face parte Agenţia Naţională pentru

Achiziţii Publice. Este o persoană juridică şi aprobă rezultatele preselecţiei de calificare,

efectuate de grupurile de lucru pentru achiziţii, aprobă documentele de tender elaborate de

grupurile de lucru pentru achiziţii şi le prezintă furnizorilor (antreprenorilor), atrage ofertele

furnizorilor, le deschide şi le transmite grupului de lucru pentru achiziţii pentru a le examina,

evalua şi compara. De asemenea, va aproba contractele încheiate de grupurile de lucru pentru

achiziţii cu furnizori, întocmeşte lista furnizorilor şi ţine evidenţa acestora.

La nivelul raioanelor, al municipiului Chişinău şi U.T.A.G., Agenţia pentru Achiziţii îşi

exercită atribuţiile prin intermediul subdiviziunilor sale teritoriale.

Contractul de achiziţii se încheie în mod obligatoriu, conform metodelor de achiziţie

prevăzute în prezenta lege şi se înregistrează în una din unităţile Trezorăriei de Stat în urma

aprobării lui de către Agenţia pentru Achiziţii. Dacă contractele nu sunt aprobate şi înregistrate,

vor deveni nule.

3. Transmiterea în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale a bunurilor din proprietatea

statului şi proprietatea altor unităţi administrativ-teritoriale.

Este o modalitate de dobândire a proprietăţii foarte des folosită, dar include cele mai

multe contradicţii şi probleme, deoarece nu se ţine cont de drepturile şi interesele colectivităţilor

locale. Sunt transmise în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale unele obiecte şi

întreprinderi cu enorme datorii, iar recuperarea acestora rămâne pe seama autorităţilor publice

locale. Aceasta, însă, are loc din cauza că autorităţile publice locale nu-şi cunosc drepturile sale

legale şi că au dreptul de a refuza acele obiecte ce ar aduce atingerea intereselor colectivităţilor

locale. Este de remarcat faptul că legea stabileşte anumite reguli de transmitere în proprietatea

unităţilor administrativ-teritoriale a bunurilor din proprietatea statului sau altor unităţi

administrativ-teritoriale. Iar cunoaşterea şi respectarea acestor reguli permite autorităţilor locale

să nu accepte transferări de proprietăţi nejustificate economic şi social, precum şi discutarea,

negocierea condiţiilor în care este posibilă o astfel de transmitere.

Potrivit Legii nr. 523/1999 privind proprietatea publică a unităţilor administrativ-

teritoriale, există următoarele reguli - principii de transmitere a proprietăţii:

1 Bunurile ce se transmit în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale se

stabilesc, la solicitarea autorităţilor publice locale, de către organele centrale de

specialitate corespunzătoare.

2 Transmiterea patrimoniului din proprietatea publică a statului în cea a unităţilor

administrativ-teritoriale se face prin hotărâre a Guvernului, cu acordul consiliului local

respectiv.

3 Transmiterea unui bun din proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale în

proprietatea publică a statului se face la propunerea Guvernului, prin hotărâre a

consiliului local.

4 Transmiterea unui bun din proprietatea publică a unei unităţi administrativ-teritoriale în

proprietatea alteia, în cadrul aceleiaşi unităţi administrativ-teritoriale de nivelul doi, se

face prin hotărâre a consiliului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei proprietate se

află acest bun, cu acordul consiliului unităţii administrativ-teritoriale căreia i se transmite

bunul respectiv;

5 Transmiterea unui bun din proprietatea publică a unei unităţi administrativ-teritoriale de

nivelul al doilea al organizării administrativ-teritoriale în proprietatea unei alte unităţi de

acelaşi nivel, în cazul în care această transmitere nu ţine de modificarea Legii privind

organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, se efectuează prin hotărâre a

Guvernului, cu acordul autorităţilor unităţilor administrativ-teritoriale.

Printre problemele de bază care au apărut în procesul de transmitere a patrimoniului de stat

către unităţile administrativ-teritoriale, pot fi menţionate: desconsiderarea opiniei şi intereselor

autorităţilor publice locale, presiunile de diversă natură asupra autorităţilor locale în vederea

acceptării „darurilor de bună voie”, antrenarea autorităţilor publice locale în procese judiciare

costisitoare şi de lungă durată, nesoluţionarea problemelor legate de datoriile istorice ce au fost

transferate pe umerii autorităţilor publice locale.

4. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Aceasta reprezintă un ansamblu de acte şi operaţiuni jurisdicţionale, prin care statul sau

unităţile administrativ-teritoriale impun, în mod forţat transferul proprietăţii unor bunuri aflate în

proprietate privată (inclusiv proprietatea a unităţilor administrativ-teritoriale), în scop de utilitate

publică şi în schimbul unei recompense prealabile depline.

În sensul Legi nr.488-1999 privind exproprierea pentru utilitate publică, prin expropriere

se înţelege transferul de bunuri şi de drepturi patrimoniale din proprietate privată în

proprietate publică, transferul către stat de bunuri proprietate publică ce aparţin unei unităţi

administrativ-teritoriale sau, după caz, cedarea către stat sau către o unitate administrativ-

teritorială a drepturilor patrimoniale în scopul efectuării de lucrări pentru cauză de utilitate

publică de interes naţional sau de interes local, în condiţiile prevăzute de lege, după o

dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Potrivit Legii cu privire la exproprierea pentru utilitate publică, obiect al exproprierii de

interes naţional pot fi:

a) bunurile imobile, la care se raportă: terenurile, subsolul, bazinele de apă, pădurile,

clădirile, construcţiile şi alte obiecte legate de pământ, a căror permutare este imposibilă sau

le aduce prejudicii iremediabile, astfel încât nu mai pot fi folosite la destinaţie;

b) dreptul de folosinţă asupra bunurilor imobile pe un termen de până la 5 ani, dacă părţile

nu convin asupra unui alt termen;

c) drepturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale, legate nemijlocit de invenţiile care

pot contribui considerabil la asigurarea intereselor de apărare şi de securitate ale ţării;

d) valorile cultural-artistice şi istorice de o importanţă excepţională pentru sentimentele

naţionale ale poporului, precum şi cele care atestă statalitatea ţării;

e) dreptul de proprietate asupra reprezentanţilor florei şi faunei pentru care spaţiul natural

al Republicii Moldova este propriu dezvoltării şi reproducerii şi care se află pe cale de

dispariţie în lume, în cazul existenţei pericolului real de dispariţie şi de nereproducere a

speciei.

Pentru realizarea exproprierii, unităţile administrativ-teritoriale, conform legii, urmează să

parcurgă cîteva etape obligatorii:

Cercetarea prealabilă sau expertiza prin care se confirmă existenţa condiţiilor şi

temeiurilor pentru expropriere, prevăzute de lege. Cercetarea prealabilă pentru lucrările de

interes local se face de către comisii numite de consiliile unităţilor administrativ-teritoriale

respective, alcătuite din reperezentanţii autorităţii administrative locale care gestionează

domeniul de activitate pentru care se realizează lucrarea de utilitate publică, al administraţiei

publice locale ce coordonează domeniul financiar bugetar, din reprezentanţii consiliilor

respective.

Declararea utilităţii publice de către consiliul local dacă în rezultatul cercetării

prealabile se va stabili existenţa elementelor justificative ale interesului naţional sau local,

premiselor economico- sociale, ecologice sau de altă natură ale necesităţii lucrărilor, încadrării

lor în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.

Publicitatea declarării utilităţii publice. La această etapă, actul de declarare a

utilităţii publice de interes naţional şi de interes local se aduce al cunoştinţa publică prin afişare

la sediul consiliului local în a cărei rază este situat obiectul exproprierii şi prin publicare în

Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Înaintarea propunerii de expropriere către proprietatrul bunului expropriat.

Înaintarea şi soluţionarea preîntîmpinărilor facute de expropriat împotriva

propunerii de expropriere.

Procedurile judiciare. În cazul în care părţile nu ajung la un acord asupra

exproprierii în modul stabilit, exproprierea pentru cauză pentru utilitate publică nu poate fi făcută

decît prin hotărîre judecătorească cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Numai după respectarea acestei proceduri, bunul care formează abiectul proprietăţii private

este trecut în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale.

5. Dobândirea proprietăţii publice prin hotărâre judecătorească, donaţii şi legate.

Dobândirea proprietăţii prin hotărârea instanţei de judecată reprezintă o modalitate folosită

în cazul unor litigii între autorităţile publice locale şi alte persoane fizice sau juridice privind

determinarea proprietarului. De asemenea, este necesară o hotărâre de judecată pentru a obţine

dreptul de proprietate asupra bunurilor, care se găsesc pe teritoriul localităţii, dar proprietarul

cărora nu este cunoscut, adică bunuri fără stăpân şi în cazul confiscării bunurilor dobândite în

mod ilicit sau folosite la comitere contravenţiilor şi infracţiuni.

În special, au fost menţionate câteva tipuri de bunuri care au fost trecute în proprietatea

unităţilor administrativ-teritoriale prin hotărâre judecătorească cum ar fi: fosta cantină de ofiţeri

militari; fosta bucătărie de lactate; fosta casă de deservire; casa de cultură; grădiniţa de copii;

cazangerii, etc.

Conform Codului Civil, donaţia reprezintă un contract, unde o parte numită donator se

obligă să mărească din contul patrimoniului său, cu titlu gratuit, patrimoniul celeilalte părţi

(donator). Donaţiile pot fi simple sau condiţionate. Donaţiile condiţionate sunt acelea în care

părţile convin ca efectele lor să fie condiţionate de îndeplinirea unei sarcini sau de realizarea

unui scop, care poate fi de utilitate publică.

Legatul este un avantaj patrimonial acordat de către testator unei persoane fără a o

desemna în calitate de moştenitor.

Prin donaţii şi legate se pot dobândi bunuri în proprietatea unităţilor administrativ-

teritoriale, dacă ele se sunt acceptate de către consiliile locale. Se mai pot dobândi bunuri în

proprietate prin contracte de schimb, contractul de rentă, contractul de înstrăinare a unui bun cu

condiţia întreţinerii pe viaţă.

O altă modalitate de dobândire a proprietăţii este vânzarea - cumpărarea de bunuri, deşi

este la fel de rar folosită, totuşi în unele localităţi, autorităţile locale au procurat anumite bunuri

printre care putem menţiona: autoturisme; calculatoare; mobilier; fax; echipament sportiv, etc.

În ceea ce priveşte procedura de achiziţionare se menţionează concursul, oferta de preţ,

achiziţiile directe.

3. Modalităţi de gestiune a bunurilor proprietate publică.

În baza analizei legislaţiei actuale de specialitate, pot fi evidenţiate următoarele modalităţi

principale de folosire şi de gestionare a bunurilor proprietate a unităţilor administrativ-teritoriale:

Darea bunurilor în administrare întreprinderilor municipale şi instituţiilor publice;

Concesionarea obiectelor proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;

Închirierea sau locaţiunea bunurilor mobile şi imobile proprietate publică a

unităţilor administrativ-teritoriale care au destinaţie alta decât cea agricolă;

Arenda bunurilor terenurilor şi altor bunuri agricole.

Conform datelor cele mai des utilizate operaţiuni de dare în folosinţă a bunurilor

proprietate a unităţilor administrativ-teritoriale sunt: darea în arendă, administrarea în folosinţă

gratuită şi concesiunea.

1 Darea bunurilor proprietate publică spre administrare întreprinderilor municipale şi

instituţiilor publice

Pentru a asigura baza materială a întreprinderilor municipale şi a instituţiilor publice,

autorităţile locale deliberative pot decide în privinţa transmiterii spre administrare şi folosinţă

anumite categorii de bunuri proprietate a unităţilor administrativ - teritoriale: terenuri, încăperi şi

edificii, utilaje, tehnică, etc. Trebuie de menţionat că darea în administrare nu duce la

transmiterea dreptului de proprietate chiar şi în cazul transmiterii bunurilor de la balanţa

autorităţilor administraţiei publice locale la balanţa întreprinderilor municipale, ele sunt

transmise doar pentru folosinţă şi, de regulă, o astfel de transmitere se efectuează cu titlu gratuit

şi pe o perioadă nedeterminată. Se poate da în folosinţă gratuită pe termen limitat persoanelor

juridice, fără scop lucrativ, care desfăşoară activităţi de binefacere sau de utilitate publică, ori

prestează servicii publice, dar cu caracter temporar.

În calitate de obiecte ale dării în folosinţă gratuită sunt menţionate: automobile, casele de

locuit, încăperile separate, terenuri, încăperile Poşta Moldovei, etc.

Printre beneficiarii folosinţei gratuite se indică: poliţia, persoanele fizice în cazul

locuinţelor, SA Telecom, Poşta Moldovei, Banca de Economii, care în principiu ar trebui să

încheie contracte de arendă şi să contribuie considerabil la bugetul local, ca nişte agenţi

economici prosperi. Mai mult ca atât, darea în folosinţă gratuită a proprietăţii municipale nu se

admite decât în cazuri excepţionale şi numai unor instituţii publice sau altor subiecţi, în baza

argumentelor care ar confirma existenţa unui interes public general.

2. Concesiunea proprietăţii publice;

Printre modalităţile de executare de către unităţile administrativ-teritoriale a dreptului de

proprietate prevăzute de legislaţia în vigoare, un loc deosebit îl ocupă operaţiunea de dare în

concesiune a bunurilor care se află în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale către

persoane fizice şi juridice de drept privat. Deşi, această modalitate de gestionare este destul de

eficientă, ea nu este folosită la nivelul corespunzător de către autorităţile publice abilitate, ceea

ce limitează posibilităţile lor de soluţionare a diverselor probleme sociale şi economice ale

comunităţilor pe care le conduc.

Potrivit art. 1, 4 şi 7 din Legea nr. 534 din 1995, cu privire la concesiuni, concesiunea

poate fi definită ca un contract prin care statul sau unitatea administrativ-teritorială cesionează

(transmite) unui investitor (persoană fizică sau juridică, inclusiv străină), în schimbul unei

redevenţe (plăţi), dreptul de a desfăşura activitate de prospectare, exploatare, valorificare sau

restabilire a resurselor naturale pe teritoriul Republicii Moldova, de a presta servicii publice, de

a exploata obiecte proprietate de stat sau municipală, care conform legislaţiei în vigoare sunt

scoase integral sau parţial din dreptul civil, precum şi dreptul de a desfăşura anumite genuri de

activitate, inclusiv cele care constituie monopolul statului, preluând gestiunea obiectului

concesiunii, riscul rezumativ şi răspunderea patrimonială.

Prin Concesionarea bunurilor proprietate publică (potrivit Legii nr. 436/2006 privind

administraţia publică locală) - consiliile locale administrează bunurile satului (comunei), oraşului

(municipiului), tot ele decid care bunuri ce aparţin domeniului public de interes local, să fie date

în administrarea unităţilor economice şi instituţiilor publice, să fie concesionate, închiriate sau

arendate.

Concesiunea bunurilor permite unei persoane fizice sau juridice private să posede şi să

folosească în condiţiile legii, un bun ce aparţine domeniului public sau privat al statului sau

unităţilor administrativ-teritoriale. Terenurile, resursele naturale şi bunuri mobile şi imobile ale

organizaţiilor şi întreprinderilor de stat pot forma obiectul concesiunii. Putem exemplifica unele

categorii de bunuri ce pot fi supuse concesiunii. Astfel, infrastructurile rutiere, feroviare,

portuare, aeroporturile civile; reţelele de transport prin conducte şi de distribuţie a gazelor

combustibile; reţelele de transport şi de distribuţie a energiei termice şi electrice; reţele de

transport şi telecomunicaţii; terenuri proprietate publică, plaje etc.

Contractul de concesiune se încheie între o autoritate publică numită concedent şi o

persoană fizică sau juridică privată, numită concesionar.

Contractul de concesiune se încheie între o autoritate publică numită concedent, care

întotdeauna este o autoritate publică şi o persoană fizică sau juridică privată, inclusiv străină,

numită concesionar.

Potrivit art. 4 din Legea concesiunilor, Calitatea de concedent o poate avea:

1. Guvernul, în cazul concesionării terenurilor şi altor resurse naturale;

2. Organele centrale de specialitate, în cazul concesionării bunurilor întreprinderilor

de stat şi a altor obiecte economice;

3. Autorităţile publice locale, în limita competenţei lor, atunci când se concesionează

bunuri şi servicii publice de interes local.

Concedentul este întotdeauna o persoană de drept public, ca organ al administraţiei de stat,

instituţii publice, autorităţi publice locale. Atunci când obiectul concesiunii îl formează un

serviciu public, concedentul este numai autoritatea publică care are sarcina satisfacerii unui

anumit interes general prin organizarea şi conducerea unui serviciu public. În cazul concesionării

de bunuri, calitatea de concedent o are titularul dreptului de proprietate-statul sau, după caz,

unităţile administrativ-teritoriale. Este important de menţionat că fiecare dintre aceşti concedenţi

enumeraţi mai sus, au o competenţă diferită, determinată de forma de proprietate asupra bunului dat în concesiune.

Gestiunea bunurilor trebuie să-i permită investitorului să suporte investiţia şi să-şi amortizeze cheltuielile aferente. Acesta este motivul pentru care concesionarea atât a serviciilor publice cât şi a bunurilor publice, se face pe o perioadă foarte lungă, 50 ani. Exemple în acest sens sunt căile ferate, liniile de tramvai. Ea se utilizează în prezent pentru construcţia şi exploatarea de autostrăzi şi de parcări subterane.

3. Contractul de închiriere sau locaţiunea.

O altă modalitate de gestiune a bunurilor proprietate publică este contractul de locaţiune,

sau, cu alte cuvinte, închirierea acestora. De multe ori, în literatura de specialitate contractul de

arendă şi contractul de locaţiune sunt privite ca sinonime. Totuşi între aceste două noţiuni există

o diferenţa privind obiectul supus încheierii contractului.

Locaţiunea este un contract civil ce se reglementează în întregime de legislaţia civilă (cu

unele excepţii). Prin contractul de locaţiune, o parte care este numită locatar se obligă să dea

celeilalte părţi un bun determinat individual în folosinţă temporară sau în folosinţă şi posesiune

temporară, iar aceasta se obligă să plătească chirie. Autorităţile locale participă la încheierea

contractului de locaţiune la egalitate cu alte subiecte de drept.

Obiect al locaţiunii pot fi orice bunuri mobile şi imobile care sunt individual determinate,

neconsumtibile (adică pot fi folosite repetat, fără ca să fie consumată substanţa acestora) şi

nefungibile (adică acele care nu pot fi înlocuite cu altele pentru executarea unei obligaţii) Nu pot

forma obiect al locaţiunii doar terenurile şi bunurile cu o destinaţie strict agricolă. Pentru

darea în folosinţă a acestor bunuri este prevăzut un contract special - arenda.

Contractul de locaţiune a unui bun imobil trebuie să fie întocmit în scris. Contractul de

locaţiune a unui bun imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani trebuie înscris în registrul bunurilor

imobile. Termenul contractului de locaţiune, spre deosebire de cel al contractului de arendă este

de până la 99 ani.

4. Arenda şi vânzarea terenurilor.

Arenda este contractul care este încheiat între o parte - proprietar, uzufructuar sau un alt

posesor legal de terenuri şi de alte bunuri agricole numit arendator- şi altă parte numită arendaş

cu privire la exploatarea acestora pe o durată determinată şi la un preţ stabilit de către părţi.

Obiect al relaţiilor de arendă sunt bunurile agricole aflate în proprietate publică sau privată, cu

excepţia celor scoase din circuitul civil sau în privinţa cărora, prin lege, sunt stabilite alte

interdicţii sau limitări. Pentru a înţelege mai bine aceste noţiuni este necesar de a înţelege mai

întâi care sunt acele bunuri cu destinaţie agricolă.

Bunurile agricole sunt acele mijloace fixe, adică terenuri cu destinaţie agricolă, inclusiv din

intravilanul localităţilor, şi ale fondului de rezervă, maşini, utilaje şi instalaţii destinate lucrărilor

agricole, construcţii, platforme şi spaţii de depozitare destinate păstrării producţiei agricole, cu

terenuri aferente acestora, animale care se folosesc în procesul agricol, şi, după caz, mijloace

circulante.

Contractul de arendă trebuie încheiat în formă scrisă, în caz contrar el devine nul. Dacă

contractul de arendă este încheiat pe o perioadă mai mare de trei ani, atunci el trebuie înregistrat

la oficiul cadastral teritorial. În cazul în care contractul este încheiat pe un termen mai mic de trei

ani el va fi înregistrat la primăria localităţii în raza căreia se află terenurile şi bunurile agricole.

Termenul contractului de arendă va fi stabilit de către părţi dar nu va fi mai mic de un an şi

nu mai mare de 30 ani, excepţie făcând terenurile cu plantaţii multianuale. La darea în arendă a

terenurilor agricole în scopul sădirii unor plantaţii multianuale, termenul contractului de arendă

va fi stabilit cel puţin de 25 de ani, în cazul când contractul nu prevede alt termen.

Legea nr. 198 din 2003, privind arenda în agricultură, stipulează că terenurile agricole

proprietate publică se dau în arendă de către Guvern sau de către autorităţile administraţiei

publice locale, în limitele competenţei şi în condiţiile legislaţiei în vigoare. Arendarea

terenurilor agricole proprietate publică se face prin licitaţie publică sau în alt mod prevăzut de

lege.