Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi Facultatea de Economie Specializarea Finanţe-Bănci

Lector univ. BILAUS MIHAELA

GGEESSTTIIUUNNEEAA IINNVVEESSTTIIŢŢIIIILLOORR

Suport de curs pentru anul III Finanţe-Bănci

2007-2008

2

CC UU PP RR II NN SS CAPITOLUL 1: Bazele teoretice ale investiţiilor..............................................................4

1.1. Conceptul de investiţii ...........................................................................................4 1.2. Tipologia investiţiilor ............................................................................................5 1.3. Proiectul de investiţii ............................................................................................6 1.4. Rolul investiţiilor în dezvoltarea economico-socială ............................................6

CAPITOLUL 2: Strategii investiţionale ...........................................................................7

2.1. Investiţiile şi creşterea economică ........................................................................7 2.2. Modele ale creşterii economice fundamentate pe investiţii şi eficienţa lor...........8 2.3. Optimizarea repartizării fondurilor de investiţii ...................................................9 2.4. Metode de prognoză a investiţiilor .....................................................................10

CAPITOLUL 3: Indicatori de evaluare şi analiză a eficienţei economice a

investiţiilor..............................................................................................12

3.1. Fundamentele eficienţei economice a investiţiilor .............................................12 3.2. Identificarea elementelor de efort şi efecte investiţionale ..................................13 3.3. Sistemul indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor .............................14 3.4. Analiza economică şi analiză financiară a proiectelor de investiţii ...................22

CAPITOLUL 4: Evaluarea influenţei factorului timp asupra eficienţei economice

investiţiilor .............................................................................................24

4.1. Implicaţiile factorului timp asupra procesului investiţional................................24 4.2. Cuantificarea influenţei factorului timp asupra eficienţei

economice a investiţiilor ....................................................................................25 4.3. Tehnica actualizării în procesul investiţional......................................................27 4.4. Analiza cost-beneficiu a proiectelor de investiţii ..............................................34

CAPITOLUL 5: Mecanismul investiţiilor financiare ................................................... 36

5.1. Investiţii financiare (de portofoliu) – definiţie, rol, structură .............................36 5.2. Pieţele financiare şi evaluarea acţiunilor şi obligaţiunilor ..................................39 5.3. Bursa de valori şi rolul său în tranzacţiile cu titluri financiare ...........................44

CAPITOLUL 6: Finanţarea, creditarea şi decontarea investiţiilor .............................45

6.1. Factorii participanţi la procesul investiţional – rol şi atribuţii ...........................45 6.2. Etapele procesului investiţional ..........................................................................46 6.3. Sistemul fondurilor şi resurselor de finanţare a investiţiilor ...............................55 6.4. Forme de mobilizare a resurselor financiare........................................................57 6.5. Tehnici de finanţare, creditare şi decontare a investiţiilor...................................58 6.6. Particularităţi în finanţarea, creditarea şi decontarea investiţiilor din unele domenii de activitate.............................................................................................61

CAPITOLUL 7: Investiţii cu participarea capitalului străin .......................................67

7.1. Investiţiile internaţionale – delimitări conceptuale ............................................67 7.2. Locul şi rolul investiţiilor străine în economia mondială....................................68

3

7.3. Corporaţiile transnaţionale – principalii operatori cu investiţii internaţionale...69 7.4. Categorii de risc ale investiţiilor internaţionale..................................................69 7.5. Investiţiile străine în România ...........................................................................71

7.6. Organizaţii financiare specializate în finanţarea şi creditarea investiţiilor internaţionale .....................................................................................................72

BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................79

4

CAPITOLUL 1

BAZELE TEORETICE ALE INVESTIŢIILOR

1.1. Conceptul de investiţii. 1.2. Tipologia investiţiilor. 1.3. Proiectul de investiţii. 1.4. Rolul investiţiilor în dezvoltarea economico-socială.

1.1. Conceptul de investiţii În practica economică investiţia este privită ca o cheltuială făcută de persoane

fizice şi juridice cu scopul de a obţine bunuri şi servicii. Această categorie de cheltuieli angajează cel mai mult viitorul.

În general, investiţiile reprezintă un plasament de resurse băneşti în imobilizări pe termen lung, de natură corporală, necorporală şi în participaţiuni şi în imobilizări pe termen scurt pentru constituirea elementelor de active circulante şi acordare de credit comercial. Investiţiile pe termen lung de natură corporală se constituie din terenuri, clădiri, utilaje, plantaţii aflate în patrimoniul celor ce le achiziţionează şi nu a celor ce le creează. Investiţiile pe termen lung de natură necorporală sunt cheltuielile de cercetare ştiinţifică, formare şi perfecţionare de personal, în toate cazurile când aceste cheltuieli nu se pot cuprinde în costul de fabricaţie. Participaţiunile sunt resurse de care dispune firma în crearea capitalului social la alte firme.

În definiţiile date investiţiilor se disting: aspectul economic, financiar, contabil şi juridic. Din punct de vedere economic, investiţiile reprezintă toate consumurile de resurse care se fac în prezent în speranţa unor efecte economice. Din punct de vedere financiar, investiţiile reprezintă crearea de capital de producţie prin renunţarea la consumul imediat a resurselor băneşti. De la acest capital se speră a se realiza un flux de încasări viitoare. Acest aspect al definirii investiţiilor ţine seama de fluxurile financiare de care acestea sunt legate. Sub aspect contabil, investiţiile reprezintă transformarea de monedă fie în active fizice supuse amortizării, fie în active financiare. Din punct de vedere juridic, investiţiile reprezintă achiziţiile de elemente ale unui patrimoniu care pot constitui obiect al dreptului de proprietate.

Atributul de cheltuială referitor la investiţii trebuie înţeles ca transformarea activelor băneşti în active materiale care, puse în operă, măresc patrimoniul întreprinzătorului.

Privit sub aceste aspecte, fenomenul investiţional este însoţit de o mărire a pasivului, fiind vorba de o cheltuială al cărei efect se întinde dincolo de exerciţiul bugetar.

În literatura economică a ţărilor dezvoltate contribuţii la definirea investiţiilor şi-au adus o serie de autori, cum ar fi: Florin Aftalion, Henri Peumans, Pierre Masse, Jacques Rueff.

Cea mai însemnată contribuţie la definirea investiţiilor a adus-o economistul englez J.M. Keynes. Adept al ecuaţiei Economii = Investiţii, Keynes defineşte investiţiile ca adaosul curent la valoarea echipamentului de producţie. El defineşte şi imboldul spre investiţii care se manifestă când rata eficienţei marginale a capitalului este ridicată, iar nivelul dobânzii scăzut.

Considerând investiţiile un fenomen financiar şi monetar, apreciem că acestea reprezintă angajarea pe un termen lung a unui capital, plasarea acumulărilor băneşti ale populaţiei sau agenţilor economici în scopul obţinerii unui câştig maxim cu riscuri minime.

Elementele definitorii ale conceptului de investiţii sunt: a). Conţinutul concret material al efortului investiţional, care consideră investiţia ca

o structură individualizată de resurse diferite ca natură şi volum ce sunt angrenate în realizarea unor proiecte;

5

b). Factorul timp – durată, care relevă faptul că orice proiect se derulează în timp, că parametrii economici ai proiectului au o evoluţie proprie;

c). Noţiunea de eficienţă conform căreia întreprinzătorul acceptă schimbarea unor disponibilităţi prezente de resurse pentru o serie de efecte viitoare, care în sumă totală să fie superioare cheltuielilor iniţiale;

d). Noţiunea de risc. Investiţia reprezintă o cheltuială efectuată în prezent, certă, în scopul obţinerii unor efecte viitoare, incerte.

1.2. Tipologia investiţiilor Cele mai importante criterii de grupare a investiţiilor sunt: 1) După natura tranzacţiilor implicate: - investiţii reale; - investiţii financiare. 2) După structură, investiţiile sunt: - utilaje şi instalaţii; - lucrări de construcţii-montaj; - cheltuieli asimilate investiţiilor. 3) După modul de formare a capitalului, investiţiile sunt: - investiţii nete; - investiţii brute. Investiţiile nete reprezintă parte a profitului sau venitului economisit destinată

numai sporirii volumului capitalului fix şi al stocurilor de capital, fiind deci sursa formării nete a capitalului.

Investiţiile brute sunt constituite din investiţia netă şi amortizarea capitalului fix, fiind sursa formării brute a capitalului.

4) Din punct de vedere al importanţei pentru beneficiar: - investiţii principale; - investiţii colaterale; - investiţii conexe. Investiţii principale sau directe, sunt obiectele de bază care formează investiţia

propriu-zisă, legate nemijlocit de crearea de capital fix. Investiţiile colaterale sau utilităţi, sunt obiecte din afara incintei, dar legate

teritorial şi funcţional de investiţia directă: racordul la apă, energie, canal, drumuri, telecomunicaţii.

Investiţiile conexe sunt lucrări realizate pentru alţi beneficiari în scopul asigurării investiţiei principale cu materii prime, materiale, combustibili, energie.

6) După locul geografic al amplasamentului, investiţiile sunt: - investiţii interne realizate în ţara de origine; - investiţii externe realizate în alte ţări. 7) După nivelul lor relativ de risc şi de necesitate: - investiţii de înlocuire, care au rolul de a substitui un echipamentul nou unui

echipament învechit fizic şi moral; - investiţii de modernizare care vizează reducerea costurilor de producţie sau

îmbunătăţirea calităţii produselor; - investiţii de expansiune destinate a face faţă creşterii cererii şi care privesc fie

lansarea de produse noi, fie sporirea capacităţii de producţie sau de vânzare a produselor existente;

- investiţii fastuoase sau de lux, care au drept justificare susţinerea prestigiului mărcii fabricii;

- investiţii strategice care au ca scop de a reduce riscurile datorate progresului tehnic şi concurenţei. Investiţiile strategice, la rândul lor, pot fi: investiţii ofensive; investiţii defensive; investiţii de ordin social. Investiţiile strategice ofensive au caracter de

6

cercetare şi dezvoltare pentru introducerea progresului tehnic. Investiţii strategice defensive sunt cele care protejează firma contra riscurilor generate de încetarea aprovizionărilor din cauza preţurilor excesive sau a calităţii necorespunzătoare a materiei prime. Investiţiile strategice de ordin social sunt cele care vizează îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.

1.3. Proiectul de investiţii Activitatea de investiţii se desfăşoară pe bază de programe sau proiecte de

investiţii. Programele de investiţii au o arie de cuprindere mai largă, pentru implementarea lor fiind nevoie de o detaliere în unul sau mai multe proiecte. Proiectul de investiţii rămâne şi în condiţiile economiei de piaţă, un ansamblu informaţional care configurează sub aspect comercial, economic, tehnic-constructiv, funcţional şi financiar opţiunile de investiţii ale întreprinzătorilor.

După natura relaţiilor dintre proiecte, distingem: proiecte complementare; proiecte contingentate. Proiecte complementare sunt acele proiecte la care decizia privind un proiect influenţează automat decizia la un alt proiect. Proiectele contingentate sunt cele în care eficienţa unui proiect depinde de decizia de adoptare sau de respingere a unui alt proiect. În acest cadru se poate vorbi de contingentare pozitivă sau negativă, în funcţie de modul cum se manifestă adoptarea şi respingerea unui proiect în nivelul eficienţei altui proiect.

Cele mai semnificative proiecte de investiţii ce pot fi promovate în condiţiile economiei de piaţă sunt: proiecte de înlocuire, generate de gradul de uzură înaintată a echipamentelor; proiecte de retehnologizare, generate atât de uzura fizică, cât şi de cea morală a echipamentelor; proiecte de inovare, destinate introducerii unor activităţi noi; proiecte de expansiune, care vizează amplificarea în proporţii a unităţilor existente; proiecte de dezinvestiţii, destinate suprimării activităţilor devenite nerentabile. Indiferent de natura lor, în procesul preselecţiei lor proiectele se grupează în: proiecte care pot genera încasări, care se analizează pe baza criteriului profit; proiecte care nu generează încasări, care se analizează pe baza criteriului cost.

În practica investiţională, au apărut însă forme evoluate de relaţii între partenerii la implementarea unui proiect, pornind de la interesele şi limitele de competenţă ale investitorului. În acest sens întâlnim: proiecte la cheie în manieră clasică, care presupun stabilirea unei relaţii simple între parteneri (de ex. achiziţionarea unui echipament); proiecte la cheie în manieră încărcată, au la bază o relaţie mai complexă între parteneri, cu implicarea mai profundă a furnizorului în viaţa proiectului.

1.4. Rolul investiţiilor în dezvoltarea economico-socială Investiţiile sunt esenţiale în evoluţia oricărui sistem economic deoarece prin

intermediul lor se asigură regenerarea, îmbunătăţirea şi creşterea patrimoniului oricărui sistem. Investiţiile reprezintă factorul care influenţează simultan cererea şi oferta. Întreprinderea însăşi poate fi definită ca o succesiune în timp de proiecte de investiţii. De modul în care sunt rezolvate problemele investiţionale depind, în mare măsură, calitatea şi proporţiile dezvoltării viitoare a micro şi macrosistemelor.

În cadrul circuitului economiei naţionale, activitatea de investiţii îndeplineşte un dublu rol: în primul rând, agenţii economici declanşatori de acţiuni investiţionale care implementează diverse proiecte de investiţii îşi sporesc oferta de bunuri sau servicii, prin creşterea capacităţii de producţie, realizând venituri suplimentare; în al doilea rând, orice proiect de investiţii va genera nevoi sau cereri suplimentare în sectoare conexe. Investiţiile au ca scop realizarea de avantaje viitoare, în principal sub forma profitului. Realizarea unor proiecte de investiţii conduce la creşterea stocului de capital fix. Investiţia este o

7

succesiune de acţiuni de natură economică, financiară, comercială, tehnică, constructivă, socială şi nu în ultimul rând politică.

Considerăm că principalele măsuri care ar stimula activitatea economică, economiile şi investiţiile sunt:

– realizarea unor ample programe de investiţii publice care să permită accesul la materii prime a agenţilor economici;

– realizarea unor noi proporţii în repartizarea produsului naţional net în favoarea persoanelor şi gospodăriilor care vor deveni principalii investitori;

– crearea unor facilităţi pe termen scurt şi mediu pentru populaţie care să incite la economii şi investiţii;

– concesionarea către întreprinzătorii particulari, a eventualelor spaţii construite şi maşini disponibile;

– practicarea unor dobânzi care să stimuleze mobilizarea disponibilităţilor băneşti din economie şi încurajarea împrumuturilor.

CAPITOLUL 2

STRATEGII INVESTIŢIONALE

2.1. Investiţiile şi creşterea economică. 2.2. Modele ale creşterii economice fundamentate pe investiţii şi eficienţa lor. 2.3. Optimizarea alocării resurselor de investiţii. 2.4. Metode de prognoză a investiţiilor. 2.1. Investiţiile şi creşterea economică Teoria creşterii economice este o teorie a deciziei economice care urmăreşte

sporirea produsului social, în condiţiile modernizării structurii economiei, prin utilizarea cu eficienţă maximă a factorilor de producţie, combinaţi între ei în diverse modele economice.

Adepţii teoriei creşterii economice, pe care o concep ca sporirea produsului naţional net, pe total şi pe locuitor, în condiţiile mai bunei utilizări a resurselor şi a creşterii potenţialului productiv, şi-au propus ca scop găsirea acelor factori, care puşi în diferite combinaţii şi legături, să asigure în condiţiile actuale o sporire continuă şi constantă a produsului naţional, pe o perioadă îndelungată. Printre aceşti factori se cuprind: mărimea capitalului, volumul investiţiilor, resursele naturale, forţa de muncă, progresul tehnic, schimburile economice internaţionale. Preocupările teoreticienilor care consideră investiţiile ca factor hotărâtor al creşterii economice, se axează pe două probleme: dezvăluirea principalelor corelaţii care se formează între investiţii şi diversele laturi ale creşterii economice; relevarea modalităţilor de a menţine investiţiile la un nivel care ar putea să asigure un ritm satisfăcător de creştere a eficienţei utilizării resurselor şi evitarea zguduirilor economice.

Un aport deosebit la definirea corelaţiei investiţii-creştere economică l-a avut economistul englez J.M. Keynes. Acesta considera că există o lege psihologică fundamentală potrivit căreia, de regulă, şi în medie, oamenii înclină să-şi mărească consumul atunci când venitul lor creşte, dar nu cu atât cu cât sporeşte venitul. Deci, la o creştere a venitului ∆V, are loc o creştere a consumului ∆C, dar ∆V > ∆C, astfel încât

raportul ∆V∆C este pozitiv, dar subunitar. Acest raport este numit înclinaţia marginală spre

consum şi arată cu cât creşte consumul la o creştere cu o unitate a venitului. Excedentul veniturilor peste cheltuielile de consum, economiile, este folosit de agenţii economici direct sau indirect pentru investiţii. Economiile şi investiţiile ar trebui să

8

fie mărimi egale, reprezentând părţi diferite ale aceluiaşi fenomen. Volumul economiilor este rezultatul comportamentului colectiv al consumatorului individual, în timp ce investiţiile reprezintă un rezultat al comportamentului colectiv al întreprinzătorilor. Keynes a numit raportul dintre variaţia economiilor şi variaţia venitului drept înclinaţia marginală spre economii. La baza înclinaţiei spre investiţii, într-o economie de piaţă se află o serie de factori, printre care menţionăm: cererea de investiţii, rata dobânzii şi raportul ei faţă de rata rentabilităţii, fluctuaţiile profitului la investiţiile existente, asumarea riscului de către întreprinzători, situaţia economiei mondiale.

2.2. Modele ale creşterii economice fundamentate pe investiţii şi eficienţa lor Modelele creşterii economice realizează prezentarea schematică a interferenţei

dintre factorii care influenţează procesul creşterii economice. Având în vedere importanţa investiţiilor ca suport material al creşterii economice, în literatura economică se prezintă un număr însemnat de modele care tratează corelaţia dintre investiţii şi creşterea economică. Dintre acestea, prezentăm pe cele elaborate de Keynes, Harrod, Domar, Clark şi Kalecki.

Modelul lui Keynes. Denumit şi multiplicatorul, a fost formulat în 1936, pornind de la relaţia dintre creşterea venitului, creşterea consumului şi creşterea investiţiilor. Keynes, defineşte multiplicatorul investiţiei, m, ca un raport între creşterea venitului şi creşterea investiţiilor, astfel:

∆I∆Vm = .

Prin această relaţie Keynes arată că la o anumită creştere a investiţiilor, multiplicatorul exprimă de câte ori creşte venitul.

Modelul lui Harrod. Denumit şi coeficientul capitalului, a fost formulat în 1946. Harrod, adept şi continuator al teoriei keynesiste, consideră că între capitalul în funcţiune şi veniturile realizate, în condiţiile unui progres tehnic neutru şi a unei rate a dobânzii neschimbate, există un raport constant. Relaţia care exprimă această legătură, numită coeficientul capitalului, notat cu b, se calculează cu ajutorul relaţiei:

VKb = ,

unde K este capitalul în funcţiune iar V este venitul realizat.

În conformitate cu modelul lui Harrod, în anumite condiţii, se poate constata că există o constanţă între mărimea capitalului în funcţiune şi venitul obţinut de societate. Condiţiile la care se referă Harrod sunt îndeplinite numai pentru o perioadă scurtă de timp, deoarece promovarea progresului tehnic se face în mod continuu, iar rata dobânzii a fost sporită în ultimii ani. Prin acest model Harrod arată că sporul de capital din anul curent va duce la creşterea venitului în anul următor, care la rândul său, va asigura un nou spor de capital.

Modelul lui Clark. Denumit şi acceleratorul, a fost formulat cu aproape 30 de ani înaintea celui a lui Harrod. J.B. Clark, adept al marginalismului şi autor al teoriei „productivităţii marginale”, consideră că investiţiile şi veniturile se găsesc în următoarea relaţie:

1hh

h

VVIa

−−= ,

unde: a – acceleratorul; I – investiţii realizate; V – venituri obţinute; h – anul de referinţă. Acceleratorul exprimă disponibilul de investiţii format ca urmare a creşterii venitului cu o unitate.

9

Modelul lui Domar. Denumit şi productivitatea investiţiilor iW( ), ia în considerare, în locul venitului, capacitatea de producţie realizată cu ajutorul noilor investiţii. Expresia modelului lui Domar:

I∆QWi = ,

unde: ∆Q – sporul de capacitate de producţie; I – volumul investiţiilor. Autorul consideră raportul constant în condiţiile în care progresul tehnic nu

influenţează în mod determinant. Acest model reflectă volumul producţiei ce poate fi obţinut pentru o unitate monetară investită şi reprezintă inversul coeficientului capitalului a lui Harrod.

Modelul lui Kalecki. A fost formulat în 1972 pentru economia Poloniei. Economistul M. Kalecki introduce în modelul său şi elemente neinvestiţionale, concepând creşterea economică ca o creştere a venitului. Kalecki porneşte în formularea modelului

său de la următoarele notaţii: ∆V - creşterea venitului; Im1 - efectul productiv al

investiţiilor (+); V)(a ⋅ - influenţa amortizării asupra venitului )(− ; V)(u ⋅ - influenţa factorilor neinvestiţionali )(+ . Autorul exprimă sporul venitului în funcţie de influenţa acestor factori, astfel:

VuVaIm1∆V ⋅+⋅−= , se împarte la V;

uaVI

m1

V∆V

+−= , se notează rV∆V

= ,

r = ritmul de creştere a venitului, care devine:

→+−= uaVI

m1r ecuaţia modelului Kalecki.

Prin această ecuaţie se afirmă că pentru asigurarea reproducţiei lărgite a capitalului

fix este necesar ca investiţiile să crească în acelaşi ritm cu venitul, dar în condiţiile în care parametrii m, a şi u sunt constante. Oricare ar fi modelul pe baza căruia s-ar face calculul de optimizare a creşterii economice pe baza investiţiilor, se ajunge la aceeaşi concluzie şi anume că investiţiile sunt factorul de bază al creşterii economice, elementul dinamizator al oricărei economii. Considerăm că se impune ca în premisele modelelor de creştere economică să se introducă şi factorii sociali.

2.3. Optimizarea alocării resurselor de investiţii În fundamentarea deciziilor de investiţii un loc important îl ocupă repartizarea

acestora pe diverse nivele (macro sau microeconomic), domenii de activitate sau perioade de timp.

Aceste tipuri de probleme se pot rezolva, cu rezultate bune, prin folosirea programării matematice. În cadrul procesului investiţional, programarea matematică se foloseşte pentru repartizarea fondurilor de investiţii pe obiective, alegerea sortimentului optim de producţie, stabilirea numărului şi a tipurilor de utilaje pentru desfăşurarea activităţii în viitorul obiectiv.

Se ştie că programarea matematică este de mai multe feluri: liniară, neliniară, deterministă, aleatoare etc. Din punct de vedere al momentului în care se desfăşoară acţiunea supusă optimizării, se deosebesc: programarea statică şi programarea dinamică.

10

Se cunosc două metode de rezolvare a problemelor de programare statică şi anume:

a) Metoda grafică sau geometrică se foloseşte în cazurile în care numărul direcţiilor de repartizare a fondului de investiţii este limitat la cel mult două. În construirea modelului de programare se formulează sistemul de restricţii şi funcţia obiectiv. Restricţiile sunt date de indicatorii: fondul total de investiţii care trebuie repartizat; cheltuielile materiale; profitul. Funcţia obiectiv presupune fie maximizarea efectelor economice obţinute la o unitate de investiţi alocată, fie minimizarea efortului investiţional.

b) Metoda analitică se bazează pe algoritmul simplex, elaborat în 1947 de Dantzig. Metoda constă în alegerea unei soluţii iniţiale de bază şi îmbunătăţirea în etape succesive a acesteia, până în momentul găsirii soluţiei optime. Cu ajutorul unui asemenea procedeu pot fi rezolvate modelele de programare liniară cu mai mult de două necunoscute şi deci, valabil pentru repartizarea resurselor de investiţii pe mai multe direcţii.

Programarea dinamică este folosită în optimizarea alocării resurselor de investiţii pe mai multe direcţii şi pe mai mulţi ani. Considerăm că un model este dinamic atunci când intervine factorul timp, pentru exprimarea fenomenului studiat în evoluţia sa, în diverse etape, ţinând seama de rezultatele obţinute în etapele anterioare. În modele dinamice fiecărei etape îi corespunde cel puţin o decizie, în funcţie de desfăşurarea fenomenului în timp.

Activitatea practică a demonstrat că programarea liniară poate fi utilizată în bune condiţii atunci când ea se referă la sisteme tehnice: societăţi comerciale, ateliere, secţii, regii autonome. În cazul în care obiectul modelării îl constituie procesele sociale, care au un caracter mult mai complex, va trebui să se apeleze la programarea neliniară: parametrică, parabolică, hiperbolică etc.

2.4. Metode de prognoză a investiţiilor Prognoza este o activitate complexă de estimare, în mai multe alternative, a

viitorului pe baza unei evoluţii trecute şi a posibilităţilor oferite de cercetarea economică, de metodele şi tehnicile cu ajutorul cărora se pot elabora prognozele economice. Prin prognoză economică, în general, se înţelege procesul de anticipare a desfăşurării fenome-nelor şi proceselor economice în viitor pe baza unor analize ştiinţifice axate pe experienţele anterioare.

Principalele metode folosite în prognoza economică sunt: – Metoda comparaţiei, care constă în stabilirea dezvoltării viitoare pornind de la

analiza tendinţelor din acele ţări care au o mai mare experienţă şi tradiţie în ceea ce priveşte fenomenul cercetat.

– Metoda extrapolării presupune studierea tendinţelor formate în trecut şi transpunerea lor asupra fenomenelor prognozate. Metoda foloseşte pentru stabilirea viitoare a programelor de investiţii două grupe de funcţii şi anume: funcţiile de regresie şi funcţiile de trend. Funcţiile de regresie urmăresc evoluţia medie a legăturii dintre două variabile. Funcţiile de trend arată evoluţia unei variabile faţă de timp, devenit el însuşi o variabilă de prognoză. Deşi presupune calcule facile, metoda extrapolării are şi dezavantajul de a nu putea prevedea eventualele momente de schimbare a sensului evoluţiei fenomenului.

– Metoda reflexivă, care reprezintă o formă mai perfecţionată a metodei extrapolării, deoarece prin folosirea unor coeficienţi se asigură modificarea trendului.

– Metoda normativă, prin care se stabilesc diverse norme de consum de materii prime, capital, în raport cu scopul urmărit şi stadiul de dezvoltare economică.

Prognoza economică este o trasare probabilistică a viitorului, cu un anumit grad de certitudine, determinat de posibilităţile concrete de realizare. În activitatea de prognoză economică investiţiile deţin un loc important deoarece prin natura lor ele vizează viitorul.

11

Prognoza investiţiilor trebuie să surprindă conexiunea dintre sporirea capitalului fix, diversificarea şi ridicarea performanţelor sale tehnice, pe de o parte, şi creşterea, precum şi îmbunătăţirea activităţii, pe de altă parte.

Prognoza tehnologică este cel de-al doilea aspect al prognozei şi urmăreşte principalele mutaţii cu caracter tehnologic într-o anumită perioadă de timp. Principalele trăsături ale previziunii tehnologice sunt: previziunea tehnologică este o evaluare probabilistică asupra transferului viitor de tehnologie; previziunea tehnologică este conce-pută ca evaluarea alternativelor şi formularea strategiilor de a ajunge la ele; previziunea tehnologică îşi asumă, în principal, un punct de vedere nedeterminist, prin combinarea gândirii explorative şi normative.

În prognoza investiţiilor se utilizează şi metodele de modelare economico-matematică.

Modelele economico-matematice pentru elaborarea studiilor de prognoză reprezintă un ansamblu de relaţii ce permit prezentarea schematică a procesului investiţional în cadrul orizontului prognozei. Tipurile de modele economico-matematice de prognoză sunt numeroase şi se pot grupa după diverse criterii, cum ar fi: numărul variabilelor, natura deciziilor, gradul lor de desfăşurare etc. În domeniul investiţiilor se pot reţine trei modele de prognoză mai importante şi anume: prognoza repartizării produsului social final în investiţii productive şi investiţii neproductive, precum şi a resurselor destinate consumului, combinate cu prognoza calităţii vieţii; prognoza procesului de investiţii, ca proces de concretizare a investiţiilor în capital fix; prognoza scoaterii din funcţiune a capitalului fix. Cea mai simplă relaţie dintre aceste elemente este dată de formula:

)aa(1)aE(1yC 21t

10t ⋅−⋅−= ,

în care: tC - resursele totale pentru consum, incluzând consumul social şi investiţiile în fondurile neproductive; 0y - produsul social final (respectiv produsul naţional net plus fondul de amortizare al anului dat); E - eficienţa investiţiilor productive; 1a - ponderea investiţiilor în produsul social final; 2a - raportul dintre greutatea specifică a tuturor investiţiilor productive în produsul social final şi greutatea specifică în produsul final al investiţiilor capitale (cele privind capitalul fix).

Pe această bază, prin maximizarea funcţiei ce reprezintă resursele pentru consum în întreaga perioadă de prognoză sporesc posibilităţile de optimizare a direcţiilor repartizării produsului social.

Un alt model economico-matematic utilizat în calculul prognozelor în domeniul investiţional este cel elaborat de Oscar Lange pentru determinarea capacităţii de producţie optime a unei întreprinderi. Ecuaţia acestui model este:

,mini)(1

rK(r)D1T

0tt →+

+= ∑−

=

în care: D – costurile totale de investiţii şi de producţie aferente obiectivului; K – investiţii totale; r – costuri de producţie anuale; K(r) – investiţii totale în funcţie de costurile anuale de producţie şi invers; t – numărul de ani luaţi în calcul; T – durata de exploatare a

obiectivului; i1

1+

este coeficientul de actualizare.

Prin modelul său, Oscar Lange arată că minimizarea costurilor totale de investiţii şi de exploatare se realizează pentru acea valoare a costurilor anuale de producţie (r) la care o eventuală majorare a investiţiei echivalează cu suma actualizată a costurilor de producţie economisite prin sporul respectiv de investiţii.

12

Pentru a realiza prognoza investiţiilor la nivelul agenţilor economici, trebuie să efectuăm în prealabil prognoza producţiei (fie prin metoda celor mai mici pătrate, metoda sporului mediu, a ritmului mediu) şi apoi să determinăm volumul investiţiilor necesare pentru atingerea nivelelor de producţie estimate. Cu producţia astfel estimată şi pe baza

modelului lui Domar I∆QWi = , de unde rezultă

iWQI ∆

= , se stabilesc investiţiile necesare

realizării sporului de producţie.

CAPITOLUL 3

INDICATORI DE EVALUARE ŞI ANALIZĂ A EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR

3.1. Fundamentele eficienţei economice a investiţiilor. 3.2. Identificarea, delimitarea şi evaluarea elementelor de efort şi efecte investiţionale. 3.3. Sistemul indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor. 3.4. Analiza economică şi analiza financiară a proiectelor de investiţii. 3.1. Fundamentele eficienţei economice a investiţiilor Noţiuni generale privind eficienţa economică a investiţiilor Eficienţa economică este o concepţie modernă de evaluare a activităţii şi serveşte la

fundamentarea deciziilor, astfel încât resursele disponibile să fie consumate în modul cel mai favorabil pentru societate.

Eficienţa economică a investiţiilor productive este o categorie economică complexă, care exprimă sintetic rezultatele ce se obţin în economie cu anumite cheltuieli de investiţii, ţinând seama şi de factorul timp. Într-un sens mai larg, eficienţa economică a investiţiilor reprezintă corelarea rezultatelor obţinute pe multiple planuri, ca urmare a efectuării unei investiţii, cu cantitatea totală a resurselor consumate pentru punerea în funcţiune a acesteia. Compararea efectelor cu eforturile pentru determinarea eficienţei economice, reprezintă însă numai o formulă de principiu. Conceptul de eficienţă economică asociază şi alte elemente de judecată, fără de care eficienţa ar fi definită incomplet. Dintre acestea amintim:

- structura resurselor consumate şi structura rezultatelor obţinute pot da indicaţii de o importanţă esenţială în adoptarea deciziilor cu caracter economic. O acţiune considerată ca fiind excelentă prin prisma raportului dintre efecte şi eforturi devine inoportună dacă reclamă consumul unor materiale deficitare sau dacă conduce la rezultatele nedorite de societate, cum sunt produsele de care piaţa este suprasaturată;

- timpul acţionează asupra eficienţei ca un factor, putând pune în valoare sau respinge o variantă cercetată;

- calitatea efectelor reprezintă cea mai semnificativă latură a eficienţei economice. Trăsături şi criterii de evaluare şi apreciere a eficienţei economice Eficienţa economică are anumite trăsături generate, pe de o parte, de specificul

relaţiilor care o definesc, iar pe de altă parte, de modalităţile de exprimare a sa. Dintre aceste trăsături menţionăm:

- Categoria economică de eficienţă are un caracter sistemic, determinat de complexitatea relaţiilor dintre legea economiei de timp şi celelalte legi economice obiective ale societăţii. Având în vedere caracterul sistemic al eficienţei, se impune evaluarea sa printr-un ansamblu corelat de indicatori.

13

– Eficienţa economică se caracterizează printr-o dublă relativitate, pentru că, pe de o parte, se exprimă ca un raport între efecte şi eforturi, iar pe de altă parte, aprecierea acestor elemente nu se poate face decât în mod relativ.

– O altă trăsătură a eficienţei este caracterul său de perspectivă, ceea ce presupune ca evaluarea şi aprecierea eficienţei economice să se efectueze în funcţie de evoluţia în timp a resurselor şi efectelor.

Pe baza acestor trăsături, în evaluarea şi aprecierea eficienţei economice trebuie avute în vedere următoarele criterii: obţinerea eficienţei economice maxime; îmbinarea optimului la nivel microeconomic cu cel la nivel macroeconomic; îmbinarea cerinţelor economice cu cele social-politice; îmbinarea cerinţelor actuale cu cele de perspectivă; alegerea judicioasă a bazei de comparaţie.

Evaluarea nivelului eficienţei necesită parcurgerea următoarelor etape: identificarea şi evaluarea efectelor economice ale activităţii; echivalarea ca natură şi timp a resurselor şi efectelor şi însumarea lor; construirea sistemului de indicatori de eficienţă a activităţii; analiza economică a indicatorilor calculaţi; decizia de alegere a unei variante a activităţii.

Determinarea eficienţei economice a investiţiilor se realizează în funcţie de trei criterii principale: maximizarea efectelor economico-sociale; minimizarea cheltuielilor pentru investiţii până la un anumit prag limită; diminuarea influenţei factorului timp, respectiv a decalajului în timp între efortul şi efectele investiţiilor.

3.2. Identificarea, delimitarea şi evaluarea elementelor de efort şi efecte investiţionale Determinarea variantei optime a acţiunilor de investiţii şi ale efectelor preliminate

ale acestora se realizează prin intermediul indicatorilor tehnico-economici. Prin indicator al eficienţei economice a investiţiilor se înţelege acea mărime care exprimă o anumită caracteristică a fondurilor avansate, având însuşirea de a determina rezultate în comparaţie cu resursele consemnate. În modul cel mai general indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor se determină ca un raport între efort şi efecte sau invers. O etapă importantă a calculului eficienţei economice este identificarea, delimitarea şi măsurarea efortului şi efectelor generale de activitatea analizată.

Efortul societăţii pentru o anumită activitate cuprinde atât resurse economice cât şi resurse extraeconomice.

Resursele implicate în realizarea procesului investiţional se pot clasifica după mai multe criterii şi anume:

a). După natura lor economică, resursele se pot grupa în: – resurse avansate, sunt acele elemente de efort alocate la un moment dat, dar care

privesc satisfacerea unor nevoi viitoare, cum ar fi: cheltuielile de investiţii; cheltuielile de cercetare ştiinţifică; cheltuieli pentru pregătirea cadrelor; pierderi de efecte economice prin acţiunea timpului pe perioada cât resursele rămân avansate;

– resurse ocupate, sunt astfel considerate din momentul când încep să producă efecte, până când îşi transmit integral valoarea asupra producţiei şi până la scoaterea din circuitul economic şi social. Aici intră: activele fixe, activele circulante, forţa de muncă, mediul natural;

– resurse consumate sunt de tipul costurilor de producţie, deci a consumurilor curente, ocazionate de realizarea activităţii.

b). După forma de exprimare, resursele se grupează astfel: resurse financiare, reprezintă mijloacele băneşti ce se alocă în derularea procesului investiţional; resurse de timp, sunt atât de natură avansată, cât şi consumată (în calculele de eficienţă economică timpul trebuie considerat atât ca resursă, cât şi ca factor de influenţă a proceselor economice); resurse de echipament, reprezintă partea activă în desfăşurarea proceselor şi fenomenelor din economie; resurse umane, respectiv forţa de muncă necesară realizării investiţiilor; resurse materiale, care cuprind toate consumurile de materii prime, energie,

14

combustibil, generate de activitatea de investiţii; resurse informaţionale necesare activităţii de cercetare ştiinţifică, investiţii, calificarea cadrelor, conducerii sistemelor economico-sociale.

c). După raportul faţă de activitatea luată în considerare distingem: resurse directe, care pot fi identificate la locul de desfăşurare a activităţii, fiind implicate în realizarea sa; resurse indirecte, care se regăsesc în domenii conexe.

d). După originea sursei distingem: resurse proprii, sunt acele resurse ocupate pe o perioadă nedeterminată pentru realizarea unei activităţi; resurse împrumutate, sunt temporar la dispoziţia procesului investiţional, determinate de necesităţi temporare; resurse atrase, care sunt generate de sistemul de plăţi care permite utilizarea unor sume datorate, o anumită perioadă de timp.

O latură importantă a raportului ce defineşte categoria economică de eficienţă o reprezintă efectele obţinute din realizarea investiţiilor.

Efectele se pot clasifica după diverse criterii. – După modul de reflectare în sfera economică distingem: efecte directe (care sunt

constituite din elemente ale produsului naţional net); efecte indirecte, (care se regăsesc sub forma economiei de resurse naturale, valutare, etc.);

– După momentul obţinerii, efectele sunt prezente şi viitoare. – După modul de obţinere în timp, distingem: efecte de moment; efecte de durată. – După forma de exprimare, efectele pot fi: efecte fizice (de natura producţiei fizice

sau a sporului calităţii valorilor de întrebuinţare); efecte sociale (concretizate în creşterea calităţii vieţii); efecte valorice (producţie, economii de resurse, venit net).

După identificarea şi evaluarea celor două elemente, efort şi efect, se procedează la determinarea indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor. Când se raportează efectele la eforturi, mărimea obţinută exprimă cantitatea de efecte pe unitatea de măsură a efortului. Această mărime trebuie să fie maximă. Când se raportează eforturile la efecte, mărimea obţinută exprimă cantitatea de eforturi necesare pentru realizarea unei unităţi de măsură a efectelor. Această mărime trebuie să fie minimă.

3.3. Sistemul indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor 3.3.1. Definiţie şi clasificări. 3.3.2. Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor la nivel macroeconomic. 3.3.3. Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor la nivel microeconomic. 3.3.4. Compararea indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor. 3.3.1. Definiţie şi clasificări

Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor sunt mărimi care exprimă o anumită caracteristică a procesului de realizare a investiţiilor şi de recuperare a fondurilor avansate, având însuşirea de a determina rezultate în comparaţie cu resursele consumate.

Criterii de clasificare a indicatorilor de apreciere a eficienţei economice a investiţiilor.

A. După natura lor, indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor sunt: indicatori naturali şi indicatori valorici.

Indicatorii naturali reprezintă mărimi care măsoară caracteristicile cantitative ale procesului de investiţii. Numărul lor diferă de la ramură la ramură, cel mai frecvent utilizaţi sunt: capacitatea de producţie, durata de realizare a investiţiei, numărul salariaţilor, consumul specific de materii prime, materiale etc. Indicatorii naturali, la rândul lor, se clasifică după criteriul fazelor parcurse în procesul investiţional în: indicatori ai construcţiei; indicatori de exploatare.

Datorită caracterului eterogen al indicatorilor naturali şi a subordonării lor indicato-rilor valorici, compararea indicatorilor naturali în efectuarea analizei eficienţei economice

15

a investiţiilor este limitată. Indicatorii valorici reflectă raportul valoric dintre efortul de investiţii şi efectele ce

vor rezulta după punerea în funcţiune a obiectivelor. Indicatorii valorici, la rândul lor, după importanţă, se grupează în: indicatori de bază, care au un conţinut sintetic şi caracterizează principalele aspecte ale eficienţei investiţiilor. Aici se includ: valoarea producţiei, investiţia specifică, rentabilitatea, durata de recuperare a investiţiei totale; indicatori suplimentari, care aduc precizări detaliate asupra unor aspecte particulare ale eficienţei economice a investiţiilor. Ex.: valoarea investiţiei, volumul acumulărilor băneşti, cheltuieli de exploatare.

B. După modul de calcul indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor se grupează astfel: indicatori de antecalculaţie (cu ajutorul acestora se determină efectele economice preliminate ale viitoarei capacităţi); indicatori statistici (indicatori realizaţi în unităţi similare în funcţiune şi care servesc ca bază de comparaţie pentru noua investiţie); indicatori normaţi (reprezintă limite maxime sau minime acceptabile pentru realizarea unei investiţii similare).

C. În funcţie de importanţa lor în adoptarea deciziilor de investiţii, prof. I. Românu grupează indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor astfel: indicatori cu caracter general, care cuprind: capacitatea de producţie, costurile de producţie, numărul salariaţilor, beneficiul; indicatori de bază: volumul investiţiilor, investiţia specifică, durata de recuperare a investiţiei totale; indicatorii specifici diferitelor ramuri; indicatori suplimentari: consumurile specifice, gradul de mecanizare, puterea instalată; indicatori privind comerţul exterior: cursul de revenire brut, net, aportul net valutar.

D. În funcţie de efortul pentru investiţii şi efectul investiţiei, indicatorii se grupează în: indicatori care exprimă efortul de investiţii ca: valoarea investiţiei totale, numărul salariaţilor, suprafaţa amplasamentului; indicatori care măsoară efectul scontat: producţia netă, beneficiul, rentabilitatea.

E. După sfera de aplicare, indicatorii de eficienţă sunt grupaţi în: indicatori generali a căror folosire este posibilă în orice ramură; indicatori parţiali care pot fi utilizaţi în analiză doar în anumite sectoare, reflectând doar în parte aspecte privind efortul şi efectele într-un proiect de investiţii.

F. În funcţie de natura proceselor şi fenomenelor reflectate, indicatorii de apreciere a proiectelor de investiţii se pot grupa astfel: indicatori economico-financiari care reflectă parametrii cantitativi, calitativi sau valorici ai factorilor procesului investiţional; indicatori de eficienţă economică, care se caracterizează prin faptul că pun în comparaţie efectul cu efortul sau invers.

G. În funcţie de gradul lor de sinteză, sistemul indicatorilor de eficienţă este structurat pe trei trepte: treapta I-a, are ca funcţii cunoaşterea elementelor de detaliu ale activităţii de investiţii şi includ indicatorii analitici; treapta a II-a cuprinde indicatorii sintetici ai eficienţei; treapta a III-a, care are ca obiectiv reflectarea laturilor fundamentale ale eficienţei activităţii de investiţii printr-un număr restrâns de indicatori – indicatorii complecşi.

În prezent se pune problema priorităţii indicatorilor şi ierarhizării lor în luarea deciziilor de investiţii.

3.3.2. Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor la nivel macroeconomic

Investiţiile reprezintă suportul material al dezvoltării economice şi tocmai din această cauză se impune analiza fondurilor alocate acestei activităţi. Aceasta interesează cu atât mai mult, cu cât investiţiile reprezintă economii la consum. Pentru analiza eficienţei economice a investiţiilor la nivel macroeconomic, se impune folosirea unui sistem de indicatori de volum şi de eficienţă economică. Evaluarea eficienţei economice a investiţiilor la nivel macroeconomic se impune şi în condiţiile economiei de piaţă, pentru orientarea agenţilor economici în direcţia realizării acelor investiţii care sunt absolut

16

necesare. Se impune cunoaşterea rezultatelor economice şi a direcţiilor de dezvoltare şi pentru alte ţări, în special acelea care reprezintă partenerii efectivi sau potenţiali pentru întreprinzătorii din ţara noastră. Şi la nivel macroeconomic exprimarea eficienţei economice se face cu ajutorul raportului efecte şi eforturi sau invers.

Efectele investiţiilor la nivel macroeconomic se redau printr-o serie de indicatori de sinteză, cum sunt: produsul global brut, produsul intern brut şi cel net, produsul naţional brut şi cel net, etc.

Efortul investiţional este dat de volumul investiţiilor. Reamintim că după sfera de cuprindere, investiţiile se pot împărţi în: investiţii nete

şi investiţii brute. Investiţiile nete sunt cele care se constituie ca parte din produsul naţional net şi sunt formate din cheltuielile alocate pentru echipamente de producţie, pentru formarea capitalului, respectiv creşterea volumului capitalului fix şi a volumului stocurilor. Investiţiile brute se obţin dacă la investiţiile nete se adaugă fondul de amortizare, ca resursă de finanţare a investiţiilor. Când este cazul, la investiţia brută se adaugă şi capitalurile străine atrase pentru realizarea unor investiţii, constituindu-se astfel investiţia totală.

La nivel macroeconomic, investiţia totală este dată de relaţia:

CsIbCsAInItIb

+=++= ,

unde: In – investiţia netă; A – fondul de amortizare constituit şi alocat pentru investiţii; Cs – capitalul extern atras pentru realizarea unei investiţii; Ib – investiţii brute.

Pe baza efortului investiţional şi a efectelor astfel identificate şi evaluate se determină principalii indicatori ai eficienţei economice a investiţiilor la nivel macroeconomic, care cuprind:

a). Rata investiţiilor nete (r). Se stabileşte ca un raport procentual între volumul investiţiilor nete şi produsul naţional net

100PNN

Ir n= .

Prin acest indicator se exprimă maniera în care sunt direcţionate eforturile societăţii spre realizarea investiţiilor sau spre alte scopuri, ca de exemplu, consumul populaţiei.

b). Ponderea investiţiilor productive în totalul investiţiilor (Pip). Ştim că investiţiile sunt: investiţii productive şi investiţii social-culturale. De modul cum se asigură repartizarea între cele două sfere de activitate depinde respectarea proporţiei optime în dezvoltarea economico-socială a ţării. Indicatorul se determină ca un raport procentual între investiţiile productive şi investiţia totală, astfel:

100ItIpPip = .

c). Ponderea lucrărilor de construcţii în totalul investiţiilor (PLC). Acest indicator

reflectă structura capitalului fix, pe grupele capital fix activ şi capital fix pasiv. Se poate stabili atât ponderea lucrărilor de construcţii, cât şi a lucrărilor de construcţii-montaj în volumul total al investiţiilor, astfel:

100It

LCPLC = ; 100It

LCMPLCM = . d). Balanţa investiţiilor. Exprimă egalitatea ce trebuie să existe între investiţiile

neterminate la începutul unei perioade, investiţiile realizate în acea perioadă, pe de o parte, şi punerile în funcţiune de capital fix, cheltuielile care nu asigură creşterea valorii capitalului fix şi investiţiile neterminate existente la sfârşitul perioadei, pe de altă parte.

17

Relaţia de calcul este: 21 NMPFItN ++=+ ,

unde: 1N şi 2N reprezintă investiţiile neterminate la începutul şi sfârşitul perioadei; It – investiţia totală realizată în perioada analizată; PF – punerile în funcţiune de capital fix; M – cheltuieli investiţionale care nu asigură creşterea valorii capitalului fix.

Pe baza acestei relaţii se poate stabili stocul investiţiilor neterminate existente la sfârşitul perioadei, astfel:

MPFItNN 12 −−+= .

Mărimea investiţiilor neterminate de la sfârşitul perioadei, care constituie de fapt stocul de investiţii neterminate de la începutul perioadei următoare, depinde, în principal, de volumul de investiţii realizat, volumul capitalului fix pus în funcţiune şi caracterul lucrărilor. Uneori se diminuează investiţiile neterminate pentru a reduce imobilizările de fonduri de investiţii. Acesta este un fapt pozitiv numai în măsura în care reducerea nu afectează buna desfăşurare a procesului investiţional pentru anul următor, deoarece investiţiile neterminate la sfârşitul perioadei constituie front de lucru pentru perioada următoare.

e). Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor. Exprimă sporul de efecte anuale ce se obţin la o unitate monetară investită şi se determină ca un raport între sporul de produs naţional net şi investiţia totală din anul anterior. Acest indicator are şi unele limite: creşterea volumului de efecte pentru anul respectiv nu se datorează numai investiţiilor realizate în anul anterior; nivelul eficienţei economice mai este influenţat şi de modificarea preţurilor.

f). Gradul de înzestrare tehnică a muncii. Apreciază gradul în care progresul tehnico-economic este implementat în unităţile economice şi se determină ca un raport între volumul capitalului fix şi numărul de salariaţi. Exprimă ce volum de capital fix este folosit de un salariat. Cu cât el este mai mare, cu atât asigură un grad mai ridicat de mecanizare şi automatizare a proceselor de producţie.

g). Coeficientul marginal al investiţiei. Exprimă aportul investiţiilor la crearea produsului naţional net. Arată câte procente de creştere a investiţiilor sunt necesare pentru a obţine un procent de creştere a produsului naţional net. Se calculează ca un raport între indicii investiţiilor şi indicii de creştere a produsului naţional net, respectiv între capitalul fix în funcţiune şi venitul unei perioade:

0

1

0

1

PNNPNN

:II

Kmi = .

Cu cât acest indicator este mai apropiat de 1, eficienţa economică a investiţiilor este

mai mare. În aprecierea eficienţei economice a investiţiilor la nivel macroeconomic se pot

utiliza şi alţi indicatori, îndeosebi prin adaptarea celor de la nivel microeconomic. 3.3.3. Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor la nivel microeconomic Promovarea şi preselecţia proiectelor de investiţii reprezintă formularea şi tratarea

selectivă a opţiunilor de investiţii şi are, în primul rând, valenţe financiare, apoi comerciale, economice şi tehnico-funcţionale. Preselecţia proiectelor de investiţii se face pornind de la analiza prin comparaţie a principalilor indicatori ai eficienţei economice a obiectivelor de investiţii.

Cei mai importanţi indicatori ai eficienţei economice a investiţiilor la nivel microeconomic sunt:

18

Investiţia specifică. Exprimă totalul investiţiilor ce revin pe unitatea de capa-citate de producţie sau la 1000 lei producţie marfă sau netă pe un anumit interval de timp, de obicei un an.

Calculul investiţiei specifice se poate realiza astfel: – pentru obiectivele noi, la care capacitatea de producţie este omogenă, după

relaţia: CpIIs1 = ,

unde I este investiţia totală formată din investiţia directă şi investiţiile colaterale, iar Cp este capacitatea de producţie, exprimată în unităţi fizice. – pentru obiectivele noi la care capacitatea de producţie este eterogenă, după

relaţia: 1000QIIs2 = ,

unde Q este producţia marfă sau netă. – pentru obiectivele de natura modernizărilor şi dezvoltărilor, după relaţia

CpIIs3 ∆

= ,

unde ∆Cp este sporul de capacitate de producţie obţinut prin modernizare. Aceste relaţii determină într-o formă generală modul de exprimare a investiţiei

specifice, dar acestea se pot diferenţia în funcţie de aspectele concrete ale investiţiei în diferite domenii. Astfel, în agricultură, investiţia specifică se poate calcula în raport cu suprafeţele de teren sau numărul de animale; în ramura circulaţiei mărfurilor, ca un raport între valoarea investiţiei şi suprafaţa de desfacere sau valoarea anuală a desfacerilor de mărfuri.

În analiza eficienţei economice a investiţiilor se urmăreşte alegerea acelei variante care prevede cea mai mică valoare a investiţiei specifice. La reducerea nivelului investiţiei specifice contribuie fie micşorarea numărătorului, fie mărirea numitorului. Posibilităţi de creştere a numitorului sunt mai numeroase şi vizează creşterea producţiei, creşterea productivităţii muncii. Posibilităţile de micşorare a numărătorului sunt mai puţine şi vizează reducerea anumitor categorii de cheltuieli cuprinse în devizul general, cum ar fi: cheltuieli cu proiectarea, cheltuieli cu conducerea întreprinderii etc.

Mărimea indicatorului investiţia specifică este influenţată, în principal de două grupe de factori: factori legaţi de amplasamentul obiectivului; factori care ţin de profilul producţiei şi de modul de exploatare a obiectivului.

Valoarea investiţiei. Reprezintă valoarea echipamentelor, utilajelor, construc-ţiilor, terenului, execuţiei, costul formării forţei de muncă şi a stocurilor de resurse materiale pentru primul exerciţiu economic, valoare estimată cu ajutorul preţurilor curente. Determinările sunt specifice naturii proiectului şi detaliate pentru a surprinde în totalitate costul proiectului. Bugetul investiţiei. Se estimează ţinând seama de parametrii bilanţului iniţial şi evoluţia previzionată pentru a corespunde parametrilor activităţii de exploatare în exerciţiile economice viitoare. Bugetul investiţiei reprezintă suma totală a capitalurilor permanente susceptibile a fi utilizate pentru realizarea investiţiei. Se estimează luând în considerare creşterea preconizată a capitalului social, resursele constituite din partea de profit afectată creşterii economice, alte rezerve consolidate, împrumuturi pe termen lung.

Cheltuieli de exploatare. Reprezintă costul producţiei şi se estimează analitic pe elementele: cheltuieli curente; rezerve de risc şi pierderi; amortizare; pentru primul exerciţiu economic şi apoi, în funcţie de evoluţia previzibilă, pentru exerciţiile viitoare, în cadrul perioadei de viaţă a proiectului.

19

Veniturile proiectului. Reprezintă valoarea producţiei şi se evaluează în funcţie de volumul producţiei şi a preţurilor curente pentru primul an de funcţionare. Pentru anii de exploatare viitori se ţine seama de prognozele cererii şi preţurilor, ca şi de evoluţia costului factorilor producţiei. Este un indicator care reflectă efectul obţinut în urma realizării investiţiilor.

Productivitatea anuală. Exprimă valoarea anuală a producţiei pe salariat în cadrul obiectivului de investiţii. Productivitatea muncii ca efect al investiţiei exprimă eficienţa cu care sunt avansaţi, combinaţi, substituiţi şi consumaţi factorii de producţie.

Rentabilitatea. Este o formă de exprimare a eficienţei economice care evidenţiază capacitatea noilor obiective de a realiza profit. Profitul reprezintă venitul ce revine posesorului de capital drept recompensă a utilizării acestuia în calitatea de factor de producţie şi este raţiunea oricărei acţiuni economice, mobilul investirii capitalului. Profitul reprezintă excedentul preţului de vânzare peste cheltuielile de producţie şi este expresia absolută a rentabilităţii.

Indicatorii care exprimă rentabilitatea în expresie relativă, denumită şi rata rentabilităţii, sunt următorii: raportul procentual între suma totală a profitului şi mărimea capitalului; raportul procentual între suma totală a profitului şi costul de producţie.

Durata de recuperare a investiţiei totale. Este cel mai cuprinzător indicator pentru aprecierea de ansamblu a eficienţei economice a investiţiilor şi exprimă perioada de timp în care cheltuielile de investiţii sunt recuperate din rezultatele financiare ce se vor obţine după intrarea în producţie a noului obiectiv.

Durata de recuperare a investiţiei totale se determină ca un raport între efort şi efect. Efortul investiţional este dat de investiţia totală. Investiţia totală, ca numărător a relaţiei de calcul a duratei de recuperare, reprezintă totalitatea cheltuielilor destinate să asigure punerea în funcţiune a obiectivului şi cuprinde:

ItNIcnIcIdItot ++++= , în care:

Id – investiţiile directe, respectiv totalitatea cheltuielilor de investiţii prevăzute în partea I-a a devizului general;

Ic – investiţiile colaterale, respectiv cheltuielile destinate asigurării noului obiectiv cu utilităţi;

Icn – investiţii conexe. Aici se includ numai acele investiţii conexe care prin natura lor economică nu asigură obţinerea de venit net şi deci nu pot fi recuperate separat, ca: regularizări de râuri, consolidări de maluri etc.;

N – exprimă activele circulante necesare desfăşurării procesului de producţie a viitoarei capacităţi, în primul exerciţiu economic. În cazul obiectivelor de natura dezvoltărilor şi modernizărilor se ia în calcul creşterea sau prisosul de active circulante, în raport cu perioada anterioară modernizării.

It – indicatorul influenţa factorului timp care măsoară efectul imobilizării fondurilor de investiţii.

În cazul obiectivelor de natura modernizărilor, în valoarea investiţiei totale se mai includ: valoarea neamortizată a activelor fixe ce urmează a fi lichidate, mai puţin sumele rămase prin valorificarea materialelor rezultate în urma lichidării; pierderi de venit net cauzate de întreruperea producţiei în timpul executării lucrărilor de investiţii.

Efectul investiţiei, care formează numitorul relaţiei de calcul a indicatorului durata de recuperare a investiţiei totale, se constituie atât din plusprodus sau acumulări băneşti, cât şi din profit sau beneficiu.

După stabilirea valorii investiţiei totale (I) şi a efectului său economic (acumulări băneşti - A, respectiv, beneficiul - B), indicatorul durata de recuperare a investiţiei totale se calculează conform normelor metodologice ale Ministerului Finanţelor, folosind următoarele relaţii:

20

a). În cazul obiectivelor noi de investiţii se determină:

- durata de recuperare din acumulări AD , AI

DA = ;

- durata de recuperare din beneficiu, BD , BI

DB = ,

unde: A, B sunt acumulările băneşti, respectiv beneficiul ce se preconizează a se realiza în primul an de funcţionare.

b). În cazul obiectivelor de natura modernizărilor:

- durata de recuperare din acumulări, 0

A AAI

D−

= ;

- durata de recuperare din beneficiu, 0

B BBI

D−

= ,

unde 0A şi 0B sunt acumulările băneşti, respectiv, beneficiul obţinut înainte de modernizare.

c). În cazul obiectivelor de investiţii noi la care parametrii tehnico-economici nu ating nivelul prevăzut în proiect decât într-o perioadă de până la 1 an:

- durata de recuperare din acumulări, A

)AA(ID 1

A−+

= ;

- durata de recuperare din beneficiu, B

)BB(ID 1

B−+

= ,

unde 1A şi 1B sunt acumulările băneşti, respectiv, beneficiul în primul an de asimilare a parametrilor proiectaţi.

d). În cazul obiectivelor de investiţii de natura modernizărilor la care parametrii

tehnico-economici nu ating nivelul prevăzut în proiect decât cu o întârziere de până la 1 an:

- durata de recuperare din acumulări

0

1A AA

)AA(ID

−−+

= ;

- durata de recuperare din beneficiu

0

1B BB

)BB(ID

−−+

= .

e). În cazul obiectivelor noi de investiţii la care perioada de asimilare a parametrilor este cuprinsă între 1 şi 2 ani:

- durata de recuperare din acumulări

A)AA()AA(I

D 21A

−+−+= ;

- durata de recuperare din beneficiu

B)BB()BB(I

D 21B

−+−+= ,

21

unde 2A şi 2B sunt acumulările băneşti, respectiv beneficiul în al doilea an al perioadei de asimilare a parametrilor proiectaţi.

f). În cazul investiţiilor destinate modernizărilor la care perioada de asimilare a parametrilor tehnico-economici proiectaţi este cuprinsă între 1 şi 2 ani:

- durata de recuperare din acumulări

0

21A AA

)AA()AA(ID

−−+−+

= ;

- durata de recuperare din beneficiu

B)BB()BB(I

D 21B

−+−+= .

În cazul obiectivelor de investiţii la care nu este posibil să se calculeze acest indicator pe seama plusprodusului, respectiv a beneneficiului (ca de exemplu, în transporturi), calculul acestui indicator se va face pe baza economiilor realizate fie la

cheltuielile de exploatare, fie la cheltuielile de producţie, folosind relaţia: CeID= , unde Ce

sunt economii ce se vor realiza la cheltuielile de exploatare.

Eficienţa capitalului fix Eficienţa capitalului fix se exprimă prin două moduri: eficienţa globală a capitalului

fix, care exprimă producţia marfă sau netă, care se obţine la 1000 lei capital fix; eficienţa netă sau financiară a capitalului fix, indicator pe baza căruia se analizează contribuţia capitalului fix la sporirea plusprodusului sau profitului. Se determină ca un raport între valoarea acumulărilor băneşti sau a beneficiilor şi valoarea capitalului fix aferent.

Cheltuieli echivalente sau recalculate La evaluarea proiectelor de investiţii, prin indicatorii prezentaţi până aici, calculele

de eficienţă economică se fac comparând valoarea totală a resurselor consumate, investiţiile, cu efectele dintr-un an. Dar efectele obţinute în urma realizării obiectivelor de investiţii nu se rezumă numai la cele dintr-un an, ci la o perioadă cu orizont de timp îndelungat. În activitatea practică se constată că la acelaşi volum de efecte economice obţinute se pot face eforturi mai mari de investiţii sau eforturi suplimentare cu cheltuielile de producţie. Deci, un anumit efect economic se poate obţine fie cu un volum mai mare de cheltuieli de producţie şi o investiţie mai mică, fie cu un consum mai mare de resurse investiţionale, dar cu cheltuieli mai mici.

Indicatorul care asigură însumarea efortului investiţional cu cheltuielile de producţie îl constituie cheltuielile echivalente, care să calculează după formula

nDnChItKe ⋅+= ,

în care: It – valoarea investiţiei totale; Ch – cheltuieli anuale de producţie; nDn – durata normată de recuperare a investiţiei.

Indicatorul are un grad mai mare de aplicabilitate atunci când volumul resurselor este scăzut şi agenţii economici urmăresc ca folosind aceste resurse să obţină cât mai multe produse.

3.3.4. Compararea indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor

Scopul principal al analizei indicatorilor tehnico-economici îl constituie alegerea din variantele posibile a celei optime.

22

Criteriul de efectuare a acestei selecţii este eficienţa economică, iar instrumentul de determinare şi reflectare a eficienţei economice aferent unui obiectiv de investiţii îl formează sistemul indicatorilor cuprinşi în documentaţie.

În vederea aplicării metodei comparaţiei indicatorii noului obiectiv se compară cu următorii indicatori care constituie baza de comparaţie: indicatorii realizaţi la investiţii similare, în funcţiune în ţară sau străinătate; indicatorii medii pe feluri de lucrări; indicatorii diferitelor variante în care se prezintă documentaţia; indicatorii realizaţi de întreprindere înainte de execuţia investiţiei, în cazul modernizărilor; indicatorii normaţi de ministere sau la nivel departamental, pe ramuri şi domenii.

În urma comparării indicatorilor tehnico-economici se pot face următoarele constatări:

– toţi indicatorii investiţiei se încadrează sau sunt superiori celor care constituie bază de comparaţie; în această situaţie investiţia se apreciază ca eficientă;

– indicatorii investiţiei propuse sunt defavorabili faţă de cei luaţi ca bază de comparaţie şi se respinge de la expertizare;

– majoritatea indicatorilor investiţiei propuse sunt favorabili, iar unii nefavorabili faţă de indicatorii cu care s-au comparat. În acest caz se va adânci analiza asupra factorilor tehnici, economici şi financiari care au determinat ca o parte din indicatorii respectivi să fie nefavorabili.

3.4. Analiza economică şi analiza financiară a proiectelor de investiţii Sistemul de indicatori care stau la baza analizei eficienţei economice a investiţiilor

în ţara noastră a fost modificat prin precizări metodologice ale Comisiei Naţionale de Prognoză, Plan şi Conjunctură Economică din Ministerul Economiei şi Finanţelor în anul1990. Astfel, s-au stabilit numărul indicatorilor care, faţă de 23 cum prevedea Legea investiţiilor, nr. 9/1980, sunt doar 17. Actualii indicatori nu reprezintă o îmbunătăţire calitativă a celor din Legea investiţiilor, deoarece prin noua reglementare s-a redus numai numărul lor.

Analiza critică a sistemului actual de indicatori de fundamentare a eficienţei economice a proiectelor de investiţii, arată că principalii indicatori nu oferă o bază obiectivă, compatibilă pentru luarea celei mai eficiente decizii în angajarea cheltuielilor de investiţii şi alegerea acelor căi de atingere a scopurilor propuse, respectiv obţinerea de rezultate eficiente maxime cu cheltuieli de investiţii minime.

La luarea deciziei pentru realizarea proiectelor de investiţii a apărut necesitatea de a compara mai multe variante, de a avea în vedere întreaga durată de viaţă a proiectului (investiţii + exploatare) şi de a ţine seama de relaţia timp-bani. Pentru aceasta se utilizează în prezent analiza economică şi analiza financiară a proiectelor de investiţii.

Pentru orice proiect interesează beneficiul total, productivitatea sau rentabilitatea la nivelul întregii economii, a tuturor resurselor angajate pentru proiect, indiferent de natura resurselor (fonduri proprii, credite, alocaţii bugetare) şi de cine beneficiază de rezultatele obţinute, ceea ce constituie o analiză economică.

Din punct de vedere al investitorului (unităţi de stat, mixte, particulare) care fiecare în parte este preocupat de obţinerea de beneficii la fondurile investite, în condiţiile specifice fiecăruia şi în conjunctura pieţei, este necesară efectuarea analizei financiare.

Ca tehnici de calcul nu există deosebiri mari în modul de abordare a celor două aspecte ale analizei, diferenţierea constând în valorile şi natura acestora, în abordarea calculaţiilor.

Astfel, analiza economică are în vedere: – utilizarea preţurilor umbră care ar plutea fi definite ca acele preţuri care ar

domina în economie dacă ar fi un echilibru perfect în condiţii de concurenţă perfectă; – în dimensionarea cheltuielilor şi veniturilor unităţii nu se iau în considerare

subvenţiile, taxele, impozitele şi în general, orice transfer de monedă;

23

– în calculaţie nu se ţine seama de sursele fondurilor şi destinaţia veniturilor ce se realizează;

– luarea în considerare a unor costuri şi beneficii secundare, care deşi nu se reflectă la nivelul unui obiectiv economic, pot avea influenţe majore asupra economiei sau zonei în care este amplasat acesta (poluarea mediului, asistenţă medicală, irigaţii etc.).

În analiza financiară se ţine seama de: – preţurile în vigoare, efectiv plătite sau obţinute din vânzarea produselor; – în calculaţie se ţine seama atât de costul resurselor pe durata de realizare a

investiţiei şi de exploatare a obiectivului, cât şi de destinaţia veniturilor ce se realizează. Analiza economică şi financiară a proiectelor de investiţii se realizează astăzi prin

metoda cost-beneficiu, recomandată de Banca Mondială, metodă care se bazează pe tehnica actualizării.

Aparatul bancar cu atribuţii în finanţarea şi decontarea investiţiilor este preocupat în recuperarea fondurilor pe care le împrumută, la termenele şi nivelele de dobândă stabilite şi de aceea analiza proiectelor din punct de vedere ale eficienţei se face utilizând cu prioritate analiza financiară. Pentru aceasta, la stabilirea situaţiei financiare prezente şi de perspectivă, analiza activităţii regiilor autonome, societăţilor comerciale şi întreprinzătorilor particulari se bazează pe trei situaţii şi anume: a) situaţia veniturilor şi cheltuielilor; b) situaţia surselor şi utilizării fondurilor; c) bilanţul proiectat.

a) Situaţia veniturilor şi cheltuielilor stabileşte rezultatele activităţii de producţie, beneficiile rămase după acoperirea din încasări a cheltuielilor de exploatare, a amortizării, dobânzilor şi impozitelor. Această situaţie aduce edificări dacă proiectul propus este în stare să-şi acopere cheltuielile, realizând şi un beneficiu, atât în prezent, cât şi în viitor, proiectul putând întâmpina greutăţi în asigurarea fondurilor necesare desfăşurării activităţii. Pe baza acestei situaţii se determină doi indicatori şi anume:

– rata de acoperire a dobânzii, ca proporţie a beneficiilor faţă de plăţile de dobânzi la împrumuturile scadente;

– proporţia beneficiilor nete faţă de totalul vânzărilor. b) Situaţia surselor şi utilizării fondurilor prezintă proiecţia financiară pe întreaga

durată a proiectului a principalelor surse financiare de care se doreşte a beneficia proiectul şi destinaţia acestor surse. Această situaţie constituie, de fapt, planul de finanţare a proiectului, arătând în ce măsură sursele proprii şi împrumutate vor acoperi cheltuielile pe întreaga perioadă. Pe baza acestei situaţii se determină un indicator util în analiza financiară şi anume rata de acoperire a datoriilor, care se stabileşte ca raport între beneficiu plus amortizare şi rata creditului de rambursat plus dobânda. Mărimea acestui indicator trebuie să fie mai mare decât 1, întrucât o rată subunitară semnalează că orice dereglare în realizarea surselor va duce la lipsa de surse financiare şi deci la incapacitate de plată.

c) Bilanţul se întocmeşte după principiile cunoscute ale echilibrului între totalul mijloacelor evidenţiate în activ şi totalul surselor înregistrate în pasiv. Compararea elementelor de activ se face pe active curente şi active fixe, iar a celor de pasiv pe pasive curente, pasive pe termen lung şi fonduri proprii. Această grupare asigură determinarea an de an a capacităţii proiectului de a face faţă obligaţiilor de plată imediate, precum şi cunoaşterea permanentă a structurii fondurilor de care dispune proiectul.

Din datele bilanţului proiectat se stabilesc o serie de indicatori foarte utili în aprecierea viabilităţii proiectului şi anume:

1. Rata curentă stabilită ca raport între totalul activelor curente şi totalul pasivelor curente, reprezintă obligaţiile de plată imediate: furnizori, creditori, rate dobânzi şi posibilităţile de acoperire a lor. Coeficientul optim al ratei curente este 2, exprimând o situaţie financiară bună. O rată curentă mai mică, exprimă o situaţie limitată a proiectului, întrucât orice dereglare în încasarea datoriilor poate avea repercusiuni asupra efectuării la

24

timp a plăţilor curente. 2. Raportul datorii/ fonduri, în anii de exploatare a obiectivului trebuie să fie

subunitar şi să prezinte o tendinţă de scădere. 3. Raportul soldul disponibilului/active curente reprezintă ponderea disponi-

bilului bănesc în cadrul activelor curente. Un procent de 10% al acestui raport este considerat optim, orice abatere reprezentând, fie o solvabilitate exagerată în detrimentul rentabilităţii ulterioare a proiectului, fie o solvabilitate mică.

4. Raportul venituri din vânzări/disponibil exprimă solvabilitatea proiectului. Cu cât acest raport este mai mic, exprimă o solvabilitate mai mare, adică o transferare rapidă a produselor în disponibil, dar poate să însemne şi o eficienţă redusă în condiţiile unui volum de vânzări redus şi a unui sold de disponibil mare, adică o imobilizare neproductivă a banilor.

5. Raportul venituri din vânzări şi stocul de materiale şi produse la sfârşitul anului sau în medie anuală. Acest indicator exprimă viteza de rotaţie al mijloacelor respective. Un coeficient mic al vitezei de rotaţie înseamnă că mijloacele respective nu sunt bine folosite. Un coeficient exagerat de mare poate fi rezultatul deţinerii unor stocuri insuficiente de mijloace circulante, ceea ce poate crea perturbaţii în desfăşurarea activităţii.

În analiza financiară a proiectelor de investiţii se utilizează şi indicatorul pragul de rentabilitate. Acesta măsoară capacitatea de producţie minimă la care poate să funcţioneze un obiectiv fără să înregistreze pierderi.

Pragul de rentabilitate se determină astfel:

100CvIv

CfPR−

= ,

unde: Cf – costuri fixe de producţie (amortizare, întreţinere, forţa de muncă); Iv – încasări din vânzarea producţiei; Cv – costuri variabile (materii prime, apă, energie, combustibil).

CAPITOLUL 4

EVALUAREA INFLUENŢEI FACTORULUI TIMP ASUPRA EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR

4.1. Implicaţiile factorului timp asupra procesului investiţional. 4.2. Cuantificarea influenţei factorului timp asupra eficienţei economice

a investiţiilor. 4.3. Tehnica actualizării în procesul investiţional. 4.4. Analiza cost-beneficiu a proiectelor de investiţii.

4.1. Implicaţiile factorului timp asupra procesului investiţional

În vederea determinării influenţei factorului timp asupra eficienţei economice a

investiţiilor se porneşte de la delimitarea duratei de realizare a investiţiilor.

Componentele factorului timp în procesul investiţional sunt:

• timpul privind proiectarea investiţiilor; • timpul privind execuţia investiţiilor; • timpul privind probele tehnologice; • timpul privind atingerea parametrilor proiectaţi.

Dacă primele trei componente reprezintă o alocare neproductivă de resurse, ultima este tributară economiei numai parţial.

25

Prin reducerea duratei de realizare a investiţiilor cresc efectele acestora. Dar nu orice reducere forţată a acesteia este favorabilă.

Principalele efecte economice, financiare şi monetare ale influenţei factorului timp asupra procesului investiţional sunt:

• nerealizarea producţiei la data stabilită; • riscul expirării termenului de garanţie a utilajelor; • uzura morală a soluţiilor tehnologice adoptate; • nerealizarea acumulărilor băneşti preconizate; • nerealizarea echilibrului monetar.

4.2. Cuantificarea influenţei factorului timp asupra eficienţei economice a investiţiilor Pe durata realizării investiţiilor, mijloacele materiale, umane şi băneşti sunt

imoblizate, nu produc efecte economice imediate. Aceste imobilizări de fonduri sunt echivalente unor pierderi. Pentru măsurarea lor

se utilizează indicatorii: a) pierderi convenţionale; b) pierderi reale; c) media anuală a imobilizărilor de fonduri; d) influenţa factorului timp. a) Pierderi convenţionale Sunt pierderi inerente procesului investiţional ce decurg din modul de eşalonare a

fondurilor pe durata de realizare a investiţiei. Pierderile convenţionale sunt pierderi aparente, fără influenţe economice negative şi

volumul lor se determină astfel:

2tRIP ini

c⋅⋅

= ,

unde: iI - investiţiile imobilizate în anii i; nR - rata rentabilităţii fondurilor; it - timpul de imobilizare a fondurilor investite în anul i; 1/2- coeficient rectificativ în ipoteza utilizării uniforme a fondurilor pe cele 2 semestre ale anului.

b) Pierderi reale

Dacă în atingerea parametrilor proiectaţi se produc întârzieri, atunci pierderile convenţionale se transformă în pierderi reale cu implicaţii economice negative.

Volumul pierderilor reale se determină astfel:

01r TAI2

TAIP ⋅⋅+⋅⋅

= ,

unde: I - cheltuieli totale de investiţii; A - aportul mediu anual al investiţiilor la realizarea plusprodusului; T - durata normată de atingere a parametrilor proiectaţi; 1I - investiţia realizată, dar nepusă în funcţiune; 0T - timpul efectiv necesar realizării capacităţii integrale.

26

c) Media anuală a imobilizărilor ale fondurilor

Se stabileşte ca o medie aritmetică ponderată a fondurilor investite eşalonate pe durata lor de realizare.

Indicatorul a fost formulat de prof. Ion Românu, pornind de la următoarea schemă:

Anii 1, 2, 3 ……..d-1, d (d este durata de realizare a investiţiei) Investiţii 1I 1I 1I ……... 1I 1I 2I 2I ……. 2I 2I

3I ……. 3I 3I

………………… ………………… 1dI − 1dI − dI

De aici media anuală a imobilizărilor de fonduri ( iM ) se va calcula astfel:

dII2...)2d(I)1d(IdIM d1d321

i++−+−+

= − ,

sau în formă restrânsă

d

)1td(IM

d

1tt

i

∑=

+−

= .

d) Influenţa factorului timp

Dacă primii trei indicatori au fost propuşi de literatură ca fiind posibili de utilizat în cuantificarea influenţei factorului timp, există şi un indicator normat de Ministerul Finanţelor pentru aceasta şi anume influenţa factorului timp ( tI ), calculat astfel:

[ ] [ ] [ ]

−

⋅+−−++−−+−−= + 2nd

I)5,0n(dI...)5,02(dI)5,01(dIaI 1nn21t ,

unde:

a – aportul mediu anual al investiţiilor la realizarea plusprodusului;

1nn21 I,I.....,I,I + - investiţiile eşalonate pe anii i;

d – durata de realizare a investiţiilor;

n – partea întreagă a duratei de realizare.

În calculul indicatorului se întâlnesc 2 situaţii:

• dacă d este un număr întreg de ani, atunci nu se ia în calcul ultimul termen

2nd

I 1n−

+ ;

• dacă d este un număr fracţionar de ani atunci se ia în calcul şi ultimul termen

2nd

I 1n−

+ .

27

Acest indicator se utilizează şi pentru corectarea unora dintre indicatorii de măsurare a eficienţei economice a investiţiilor. Cu acest rol se găseşte în componenţa numărătorului indicatorului durata de recuperare a investiţiei totale. După determinarea pierderilor se pune problema acoperirii lor. Se consideră că la aceasta trebuie să contribuie acel factor participant la realizarea investiţiei care le-a generat.

4.3. Tehnica actualizării în procesul investiţional Tehnica actualizării apare ca necesară întrucât nu este raţional să se compare

eforturile realizate în prezent cu efectele care se vor obţine în viitor. Efortul şi efectele investiţionale trebuie aduse şi comparate la acelaşi moment.

Actualizarea reprezintă metoda prin care, pentru a le face comparabile, efectele şi efortul sunt aduse la acelaşi moment.

Pentru aceasta tehnica actualizării dispune de un sistem propriu de elemente de calcul. Elementele de calcul ale tehnicii actualizării sunt: 1) şirul de valori; 2) rata de actualizare 3) corective utilizate în actualizare; 4) momente de referinţă în actualizare;

5) indicatori de eficienţă a investiţiilor bazaţi pe calculele de actualizare. 1) Şirul de valori Reprezintă valorile supuse actualizării şi care pot avea conţinut, semnificaţii şi

determinări variate. Pentru actualizarea investiţiilor, şirul de valori reprezintă: valoarea investiţiilor eşalonate pe ani, cheltuielile de exploatare anuale, veniturile anuale.

2) Rata de actualizare Notată cu „a” în calculele de actualizare, se foloseşte pentru aducerea efectelor din

viitor şi a efortului din trecut, în prezent. Mărimea sa este influenţată de rata dobânzii, cererea şi oferta de capital, rata medie

a profitului, astfel: rvi rrrda +++= ,

unde: d - rata dobânzii; ir - rata inflaţiei; vr - reprecierea sau deprecierea monetară; rr - rata de risc.

Se consideră că rata de actualizare are o limită inferioară dată de rata dobânzii şi o limită superioară dată de rata profitului în domeniul în care se realizează. La limita inferioară se adaugă o primă de risc, întrucât orice investiţie se realizează în condiţii de risc şi incertitudine.

3) Corective utilizate în actualizare Pentru aducerea efortului şi efectelor investiţionale la acelaşi moment, tehnica

actualizării a elaborat un sistem propriu de corective, care cuprinde:

a) factorul de scont; b) factorul de acumulare; c) factorul de actualizare; d) factorul de compunere; e) factorul de recuperare.

28

a) Factorul de scont ( sf ) Este utilizat în actualizarea unor valori individuale decalate cu t ani în viitor faţă de

momentul de referinţă. Factorul de scont se determină astfel:

ts )a1(f −+= ,

unde: a – rata de actualizare; t – numărul de ani luaţi în calculul de actualizare.

Factorul de scont se utilizează pentru aducerea unui şir de valori inegale din viitor în prezent, operaţie denumită discontare.

b) Factorul de acumulare ( af ) Este utilizat în actualizarea unor valori individuale decalate cu t ani în trecut faţă de momentul de referinţă. Relaţia de calcul: t

a )a1(f += . Factorul de acumulare se utilizează pentru aducerea unui şir de valori inegale din

trecut în prezent, operaţie denumită capitalizare.

c) Factorul de actualizare ( actf ) Provine din însumarea factorului de scont aplicat asupra unui şir de valori egale,

decalate în viitor faţă de momentul de referinţă.

Relaţia de calcul: t

t

act )a1(a1)a1(f

+−+

= .

Factorul de actualizare se foloseşte pentru aducerea unui şir de valori egale din

viitor în prezent.

d) Factorul de compunere ( cf ) Provine din însumarea factorului de acumulare aplicat asupra unui şir de valori

egale, decalate în trecut faţă de momentul de referinţă.

Relaţia de calcul: a

1)a1(ft

c−+

= . Cunoscut şi sub denumirea de formulă a dobânzii compuse, factorul de compunere

se utilizează pentru a stabili valoarea la care va ajunge o sumă constant depusă, cu o anumită dobândă, după un număr de ani.

e) Factorul de recuperare sau anuitate ( rf ) Se utilizează în transformarea unei valori globale în sume anuale egale pentru o

perioadă de t ani. În funcţie de poziţia în timp a valorilor transformate, acest corectiv are 2 forme:

ê factor de recuperare pentru valori viitoare; ê factor de recuperare pentru valori trecute.

Factorul de recuperare pentru valori viitoare ( rvf ) se obţine ca inversul factorului

de actualizare: 1)a1(

)a1(af1f t

t

actrv −+

+== .

Se utilizează pentru a determina suma plătită anual pentru a recupera capitalul investit şi dobânda aferentă pe durata de exploatare.

29

Factorul de recuperare pentru valori trecute ( rtf ) se obţine ca inversul factorului de

compunere: 1)a1(

af1

f tc

rt−+

== .

Se utilizează pentru a determina suma anuală necesară constituirii unui capital într-

o perioadă de timp, ştiind că sumele depuse sunt angajate într-o activitate cu o anumită eficienţă.

Ori de câte ori ne interesează actualizarea unui şir de valori inegale se utilizează

coeficientul de actualizare, determinat astfel: t)a1(1+

.

Având o investiţie eşalonată pe cei d ani ai duratei de realizare de forma: d321 I.....I,I,I , atunci valoarea actualizată a acesteia va fi:

dd33221act )a1(1I....

)a1(1I

)a1(1I

a11II

+++

++

++

+= .

4) Momente de referinţă în actualizare

Corectarea valorilor decalate, prin actualizare, se realizează pornind de la localizarea valorilor în cadrul perioadelor. Se optează, de regulă, pentru o localizare a valorilor la început, mijloc sau sfârşit de an. Se preferă, considerându-se mai aproape de realitate, localizarea valorilor la mijlocul anilor.

În Europa, însă, din motive de comoditate a determinărilor, valorile sunt localizate la sfârşitul anilor.

Momentul de referinţă poate fi ales şi arbitrar, important este ca odată fixat el să rămână neschimbat în determinările privind alegerea unui proiect.

În mod normal, pentru investiţii momentul natural este cel al deciziei care coincide cu prezentul real. Din motive de simplificare se preferă deseori şi alte momente ca:

- începerea execuţiei; - punerea în funcţiune; - scoaterea din funcţiune. Acceptând ca localizare a valorilor sfârşitul anilor, vom parcurge actualizarea

efortului şi efectelor investiţionale la cele 4 momente de referinţă. Schematic, aceste momente de referinţă se prezintă astfel: d321 I...............I,I,I , D321 V...............................V,V,V D321 B...............................B,B,B D321 C...............................C,C,C

m0 m1 m2 m3

1,2….. m 1, 2, 3 ….............d 1, 2, 3 ……………..............D m ani d ani D ani perioada de exploatare decizia de realizarea a investiţiei investiţii investiţiei Actualizarea efortului şi efectelor investiţionale la momentul deciziei de investiţii

( 0m ) Faţă de acest moment toate valorile de investiţii au o poziţie viitoare şi pentru

actualizare se va utiliza factorul de scont.

30

- Investiţiile inegale actualizate la 0m :

dmd2m21m10m

act )a1(1

I....)a1(

1I

)a1(1

II +++ +++

++

+= ,

sau în formă restrânsă:

tm

d

1tt

0mact )a1(

1II +

=+

=∑ .

- Investiţii egale actualizate la 0m : II.......II d21 ====

md

d0m

act )a1(1

.)a1(a

1)a1(II

++

−+= .

- Beneficii inegale actualizate la 0m :

DdmD2dm21dm10m

act )a1(1

B....)a1(1

B)a1(1

BB ++++++ +++

++

+= ,

sau în formă restrânsă:

tdm

D

1tt

0mact )a1(

1BB ++

=+

=∑ .

- Beneficii egale actualizate la 0m : BB.......BB d21 ====

dmD

D0m

act )a1(1

.)a1(a

1)a1(BB +++

−+= .

Actualizarea efortului şi efectelor investiţionale la momentul începerii execuţiei

lucrărilor ( 1m ) Faţă de acest moment valorile au o poziţie viitoare, dar se produce o translare cu m

ani faţă de momentul precedent.

- Investiţii inegale actualizate la 1m :

dd2211m

act )a1(1

I....)a1(

1I

a11

II+

+++

++

= ,

sau în formă restrânsă:

t

d

1tt

1mact )a1(

1II

+=∑

=

.

- Investiţii egale actualizate la 1m :

d

d1m

act )a1(a1)a1(

II+

−+⋅= .

- Beneficii inegale actualizate la 1m :

31

DdD2d21d11m

act )a1(1

B....)a1(

1B

)a1(1

BB +++ +++

++

+= ,

sau în formă restrânsă:

td

D

1tt

1mact )a1(

1BB +

=+

=∑ .

- Beneficii egale actualizate la 1m :

dD

D1m

act )a1(1

.)a1(a

1)a1(BB

++

−+= .

Actualizarea efortului şi efectelor investiţionale la momentul punerii în funcţiune

( 2m ) Presupune aducerea investiţiilor din trecut şi a beneficiilor din viitor în prezent. Se

va utiliza atât factorul de scont, cât şi cel de acumulare. - Investiţii inegale actualizate la momentul 2m :

ddd

2d2

1d1

2mact )a1(I....)a1(I)a1(II −−− ++++++= ,

sau în formă restrânsă:

∑=

−+=d

1t

tdt

2mact )a1(II .

- Investiţii egale actualizate la 2m :

a1)a1(

IId

2mact

−+⋅= .

- Beneficii inegale actualizate la 2m :

DD2212m

act )a1(1

B....)a1(

1B

a11

BB+

+++

++

= ,

sau în formă restrânsă:

t

D

1tt

2mact )a1(

1BB

+=∑

=

- Beneficii egale actualizate la 2m :

D

D2m

act )a1(a1)a1(

BB+

−+⋅=

Actualizarea efortului şi efectelor investiţionale la momentul scoaterii din funcţiune

( 3m ) Utilizează factorul de acumulare întrucât toate valorile sunt situate în trecut faţă de

acest moment. - Investiţii inegale actualizate la momentul 3m :

dDd2Dd2

1Dd1

3mact )a1(Id....)a1(I)a1(II −+−+−+ ++++++= ,

32

sau în formă restrânsă:

tDdd

1tt

3mact )a1(II −+

=

+=∑ .

- Investiţii egale actualizate la 3m :

Dd

3mact )a1(

a1)a1(

II +⋅−+

⋅= .

- Beneficii inegale actualizate la 3m :

DDD

2D2

1D1

3mact )a1(B....)a1(B)a1(BB −−− ++++++= ,

sau în formă restrânsă:

tDD

1tt

3mact )a1(BB −

=

+=∑ .

- Beneficii egale actualizate la 3m :

a1)a1(

BBD

3mact

−+⋅= .

5) Indicatori de eficienţă a investiţiilor bazaţi pe calculele de actualizare Pe baza tehnicii actualizării s-a elaborat un sistem de indicatori dinamici. Aceşti indicatori au fost asimilaţi în metodologia analizei studiilor de fezabilitate a proiectelor de investiţii. Acest sistem cuprinde următorii indicatori:

a) cheltuieli totale actualizate; b) fluxul de numerar actualizat; c) rata de rentabilitate financiară; d) durata de recuperare actualizată a investiţiilor.

a) Cheltuieli totale actualizate (CTA) Reprezintă volumul total al cheltuielilor de investiţii şi de exploatare, actualizate la

un anumit moment de referinţă, în raport cu o anumită rată de actualizare. Se utilizează pentru compararea variantelor de investiţii care au aceeaşi capacitate de producţie, dar diferă din punct de vedere al amplasamentului, tehnologiilor, surselor de aprovizionare şi pieţelor de desfacere.

Considerând valori inegale şi momentul de referinţă începerea execuţiei lucrărilor ( 1m ), indicatorul cheltuieli totale actualizate se determină astfel:

td

D

1ttt

d

1tt )a1(

1C

)a1(1

ICTA +==

++

+= ∑∑ ,

unde: tC – cheltuieli de exploatare în anii t. Denumit şi criteriul minimizării efortului total, indicatorul CTA se utilizează pentru determinarea cheltuielilor unitare actualizate (CUA):

∑=

= D

1ttQ

CTACUA ,

33

unde tQ – producţia anilor t. În alegerea variantei optime de proiect se va prefera cea cu CTA şi CUA minime.

b) Fluxul de numerar actualizat Fluxul de numerar reprezintă diferenţa dintre încasări şi cheltuieli şi se utilizează pentru recuperarea fondurilor cheltuite şi realizarea unui câştig pentru a compensa utilizarea fondurilor pentru realizarea investiţiei. Fluxul de numerar se poate stabili ca diferenţă între venituri totale şi cheltuieli totale; între beneficii nete şi cheltuieli de investii; între venituri totale şi costurile de producţie sau orice alte calcule ce răspund necesităţii de analiză. În analiza economică a proiectelor de investiţii, fluxul de numerar este venitul net realizat.

În analiza financiară a proiectelor, fluxul de numerar este venitul ce revine investitorului, respectiv suma beneficiilor şi a amortizării după achitarea impozitelor.

La determinarea fluxului de numerar se înregistrează o serie de particularităţi. Astfel, în analiza economică a proiectelor, impozitele şi taxele reprezintă un

transfer de plăţi în cadrul economiei şi nu plăţi pentru investiţii. Din această cauză nu se scad din beneficii, nu se iau în calculul indicatorilor de eficienţă determinaţi pe baza actualizării.

În analiza financiară a proiectelor, impozitele şi taxele reprezintă o cheltuială pe care o achită investitorii înainte de a dispune de beneficiile obţinute. Aici, în cazul investiţiilor realizate prin împrumuturi, împrumutul este evidenţiat la venituri, ca un fel de beneficiu, iar sumele plătite drept rate şi dobânzi se scad din beneficii ca o cheltuială.

Dacă fluxul de numerar astfel determinat se actualizează la un anumit moment de referinţă, pe baza unei anumite rate de actualizare se obţine fluxul de numerar actualizat.

c) Rata de rentabilitate financiară (RRF) Măsoară capacitatea unei investiţii de a asigura un profit net. Constă în determinarea acelei rate de actualizare a care satisface relaţia:

0)a1(

1I

D

t

d

t

D

=+

−+

−+ +

++++ ∑∑∑ td

1tt

1t1ttdt a)(1

1C

a)(11

P ,

unde: tP – profitul obţinut în anii t. După determinarea RRF, aceasta se compară cu nivelul minim admisibil al acesteia

pe economie. Acest nivel este diferenţiat după modul de finanţare a investiţiilor. Astfel, pentru obiectivele finanţate din credite, nivelul minim admisibil al RRF este

rata dobânzii la capitalul de împrumut. Pentru obiectivele finanţate din fonduri proprii, nivelul minim admisibil al RRF

este rata medie a rentabilităţii din subramura în care se realizează investiţia. Comparaţia RRF cu nivelul minim admisibil arată în ce măsură obiectivul de

investiţii este acceptabil ca entitate financiară.

d) Durata de recuperare actualizată a investiţiilor Reflectă capacitatea unui obiectiv de investiţii de a restitui din venitul net capitalul

investit. Aceasta se exprimă în numărul de ani în care venitul net devine egal cu capitalul investit, ambii termeni determinându-se prin tehnica actualizării, astfel:

t

T

1tt

d

1t

tdt a)(1

1VNa)(1I

+=+ ∑∑

==

− ,

unde: tVN - venitul net în anii t; T - numărul de ani în care VN = capitalul investit.

34

4.4. Analiza cost-beneficiu a proiectelor de investiţii

Metoda cost-beneficiu a pătruns în practica economică a multor ţări prin intermediul Băncii Mondiale, începând cu anii ’60,’70.

În ţara noastră, odată cu aderarea la Banca Mondială în 1972, această metodă a început să fie folosită de unele institute de proiectare la fundamentarea investiţiilor finanţate de această bancă.

Modul de elaborare a documentaţiei tehnico-economice şi datele din bilanţ şi din studiile de fezabilitate întocmite de agenţii economici asigură fondul de date pentru adap-tarea acestora la schemele de calcul utilizate în metodologia actualizării, în vederea deter-minării rentabilităţii obiectivului pe baza indicatorilor specifici analizei cost-beneficiu.

Analiza cost-beneficiu a proiectelor de investiţii utilizează următorii indicatori: 1) venitul net actualizat; 2) raportul venituri-costuri actualizate; 3) rata internă de rentabilitate; 4) rata integrată; 5) cursul de revenire net actualizat.

1) Venitul net actualizat (VNA) Reflectă masa efectelor financiare totale, actualizate în raport cu un anumit moment

de referinţă şi o anumită rată de actualizare. Considerând şirul de valori inegale şi momentul m1, VNA se calculează astfel

++

+−

+= ∑ ∑∑

= =+

=+

d

1t

D

1ttdttt

D

1ttdt

1m

)a1(1

C)a1(

1I

)a1(1

VVNA ,

unde: tV – veniturile proiectului în anii t. Criteriul VNA se aplică în alegerea variantei optime de proiect cu următoarea interpretare:

- dacă variantele de proiect propuse sunt incompatibile din punct de vedere tehnic, adică o variantă presupune excluderea celorlalte, dar nu ridică probleme din punct de vedere financiar, atunci varianta optimă va fi cea cu VNA maxim:

- dacă variantele de proiect propuse sunt compatibile din punct de vedere tehnic şi nu ridică probleme privind finanţarea, atunci varianta optimă este cea cu 0VNA > ;

- dacă variantele propuse ridică probleme privind asigurarea resurselor de finanţare, atunci analiza se continuă prin determinarea raportului dintre VNA şi cheltuielile de investiţii.

2) Raportul venituri-costuri actualizate )actR( c/v Măsoară capacitatea unui proiect de a-şi acoperi cheltuielile din veniturile obţinute. Pentru valori inegale şi momentul de referinţă 1m , se determină astfel:

∑ ∑

∑

= =+

=+

++

+

+= d

1t

D

1ttdttt

D

1ttdt

c/v

)a1(1C

)a1(1I

)a1(1V

actR .

Varianta optimă de proiect este cea în care 1actR c/v ≥ , când se presupune că la proiectul analizat se scontează o eficienţă de mărimea coeficientului de actualizare. Indicatorul ( actR c/v ) este utilizat aproape exclusiv în analiza economică a proiectelor de investiţii.

35

3) Rata internă de rentabilitate (RIR) Se utilizează pentru actualizarea venitului net prin metoda interpolării. Se determină astfel:

21

1minmaxmin VV

V)rr(rRIR

−⋅−+= ,

unde: minr - rata minimă la care se actualizează venitul net; maxr - rata maximă la care se actualizează acelaşi venit net; 1V - VNA la rata minimă; 2V - VNA la rata maximă. Acest indicator arată capacitatea medie de câştig, respectiv aportul resurselor cheltuite la creşterea avuţiei. Calculul RIR presupune testarea proiectului cu 2 rate de actualizare: una minimă, având valenţe favorabile proiectului, alta maximă, măsurând pierderile proiectului. Determinarea RIR se face astfel: - se calculează VNA la rata de actualizare dată; dacă VNA obţinut este pozitiv, atunci acea rată de actualizare este rată minimă şi se reia calculul VNA cu o rată maximă propusă; - dacă VNA obţinut la rata de actualizare dată este negativ, acea rată este rata maximă şi se reia calculul VNA la o rată minimă propusă; - dacă VNA obţinut la ratele de actualizare propuse este de un semn algebric invers decât VNA obţinut la rata de actualizare dată, atunci cele 2 rate, minimă şi maximă, au fost corect identificate şi se calculează RIR. Rentabilitatea internă a unui proiect este capacitatea internă a acestuia de a putea plăti dobândă pentru fondurile investite, iar nivelul dobânzii este în acest caz = RIR. Dacă RIR se utilizează în analiza economică a proiectelor poartă denumirea de rata internă de rentabilitate economică, iar dacă se utilizează în analiza financiară, se numeşte rata internă de rentabilitate financiară.

4) Rata integrată Este o formă a RIR, dar calculată nu la întregul flux de numerar, ci numai la o parte a sa şi anume la fluxul de disponibilităţi replasate temporar, cu o dobândă curentă pentru a genera efecte parţiale, înainte de a fi plasate în proiectul de investiţii, căruia îi sunt afectate. Rata de replasare a unor disponibilităţi pe un segment de timp se stabileşte după relaţia:

t)a1()(iesiridepartialFlux)(riarintdepartialFlux

+=−+

Cu ajutorul ratei de actualizare, a, obţinută din această relaţie se operează asupra fluxului net, se determină fluxul net integrat care actualizat la o rată minimă şi una maximă, permite prin interpolare stabilirea unei RIR pe segmente ale fluxului net, care reprezintă tocmai rata integrată. În timp rata integrată tinde spre niveluri cât mai apropiate de RIR. 5) Cursul de revenire net actualizat (CRNA) Se utilizează pentru determinarea eficienţei înlocuirii importurilor ce se realizau până la efectuarea proiectului analizat. Prin acest indicator se evaluează efectele interne în raport cu valuta realizată din export sau din înlocuirea importului. CRNA denumit şi testul BRUNO, estimează cât va costa în moneda naţională cantitatea de valută solicitată în cadrul proiectului propus. Pentru calculul CRNA se estimează indicatorii:

• valoarea în valută a produsului finit;

36

• cheltuielile în valută pentru executarea lucrărilor de investiţii şi pentru exploatarea obiectivului;

• cheltuieli în moneda naţională pentru realizarea obiectivului; Relaţia de calcul a CRNA este:

)valutăîn(VNA)leiîn(CTA

CRNA =

După determinare se compară cu nivelul cursului oficial sau convenţional de schimb. Metoda cost-beneficiu se completează cu luarea în considerare a factorilor de risc şi incertitudine. Prin natura lor orice investiţie se realizează în condiţii de risc. Aceste condiţii sunt determinate de cauze ca:

• schimbarea condiţiilor economice cu rezultanta sa: invalidarea experienţelor anterioare;

• schimbări tehnologice rapide; • erori de analiză tehnică, economică şi financiară.

Pentru analiza acestor factori se utilizează analiza de sensibilitate sau de senzitivitate, care urmăreşte stabilirea viabilităţii eficienţei proiectului în condiţiile unor foarte probabile costuri şi venituri diferite ale proiectului. În ansamblul său, metoda cost-beneficiu de analiză a proiectelor de investiţii are o serie de avantaje şi anume:

• oferă o imagine globală a eficienţei unui obiectiv de investiţii; • poate fi utilizată în orice moment al vieţii economice a unui obiectiv; • ia în considerare factorii de risc; • se utilizează pentru o multitudine de forme de activitate economică; Folosirea testului BRUNO oferă posibilitatea de a se evita absolutizarea

importanţei încasărilor valutare şi a efectului acestora asupra balanţei de plăţi externe.

CAPITOLUL 5

MECANISMUL INVESTIŢIILOR FINANCIARE

5.1. Investiţiile financiare (de portofoliu) – definiţie, rol, structură. 5.2. Pieţele financiare şi evaluarea acţiunilor şi obligaţiunilor. 5.3. Bursa de valori şi rolul ei în tranzacţiile cu titluri financiare.

5.1. Investiţiile financiare (de portofoliu) – definiţie, rol, structură

5.1.1. Noţiuni generale despre investiţiile de portofoliu. 5.1.2. Acţiunile - funcţii, structura şi rolul lor în cadrul investiţiilor de portofoliu. 5.1.3. Obligaţiunile - componentă a investiţiilor de portofoliu. 5.1.4. Posibilităţi de modificare a capitalului social al S.C.

5.1.1. Noţiuni generale despre investiţiile de portofoliu Investiţia de portofoliu reprezintă procesul de plasare a acumulărilor băneşti în

scopul obţinerii unui câştig maxim cu riscuri minime. Principalele alternative ale investiţiilor de portofoliu se concretizează în ansamblul hârtiilor de valoare care permit obţinerea unui câştig maxim în condiţiile unui nivel dat al gradului de risc.

37

Hârtiile de valoare reprezintă totalitatea titlurilor de proprietate şi a titlurilor de credit, transmisibile şi negociabile pe piaţa financiară şi care confirmă beneficiarilor acestora un drept de creanţă sau de asociere.

Titlurile de proprietate reprezintă acele titluri care atestă dreptul real asupra unor bunuri economice, mobiliare şi imobiliare, aflate în posesia persoanelor fizice, juridice şi a statului şi care pot fi înstrăinate prin vânzare, moştenire sau donaţii.

Titlurile de credit sunt înscrisuri ce apar sub o formă specială, care conferă beneficiarului un drept de creanţă sau de asociere, fiind purtătoare de dividende, dobândă, rentă sau alte forme de venit.

După conţinutul lor, respectiv după natura prestaţiei, titlurile de credit sunt: titluri de credit propriu-zise; titluri de credit reprezentative; titluri de credit de participaţie.

Titluri de credit propriu-zise sunt titlurile prin care debitorul se obligă să restituie la termen o anumită sumă de bani sau cantitate de mărfuri. Aici se includ efectele de comerţ: cambia, biletul la ordin, cecul, poliţe de asigurare.

Titlurile de credit reprezentative reprezintă dreptul de proprietate real sau de gaj asupra unui bun corporal aflat în depozit, încărcat pentru transport sau în curs de transport. Din această categorie fac parte: conosamentul (denumit şi cambia mărilor – act financiar ce atestă achitarea taxei de transport a mărfurilor), recipisa de depozit şi warantul (variantă a biletului la ordin emis de unitatea de antrepozite asupra unor bunuri aflate în păstrarea ei; warantul certifică proprietatea exportatorilor asupra acestor bunuri până în momentul achitării lor de către importator, care intră în posesia acestui titlu).

Titlurile de participaţie decurg din calitatea de asociat la o S.C. şi se caracterizează prin aceea că nu încorporează un drept real, fiind o parte a capitalului fictiv existent sub forma hârtiilor de valoare.

5.1.2. Acţiunile - funcţii, structura şi rolul lor în cadrul investiţiilor de portofoliu

În S.A., capitalul social este reprezentat de acţiuni, emise de societate. Acţiunile sunt titluri de valoare care atestă participarea deţinătorului la capitalul social al unei S.A. Acţiunea reprezintă şi o parte din capitalul social ce conferă posesorului ei calitatea de societar, cu drepturile şi obligaţiile aferente.

Acţiunile se pot grupa după diverse criterii. După modul de transmitere, acţiunile pot fi: acţiuni nominale; acţiuni la purtător. Acţiunile nominale sau nominative sunt cele care au înscris numele deţinătorului şi

care pot fi transmise altei persoane numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la societatea emitentă.

Acţiunile la purtător sunt cele care nu au înscris numele beneficiarului, drepturile aparţinând celui ce le deţin.

După criteriul venitului obţinut de deţinătorii lor, acţiunile se grupează în: acţiuni ordinare; acţiuni preferenţiale.

Acţiunile ordinare denumite şi comune, sunt cele care dau dreptul la obţinerea anuală a dividendului. Ele dau deţinătorului lor legal dreptul de vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă participare la managementul societăţii emitente după principiul o acţiune - un vot.

Acţiunile preferenţiale sau privilegiate, sunt cele care dau dreptul la un dividend fix, indiferent de mărimea beneficiului realizat de societate. Aceste acţiuni nu dau drept de vot. Dat fiind faptul că acţiunile sunt purtătoare de dividende, care variază de la un an la altul, în funcţie de rezultatele economico-financiare ale societăţii, ele reprezintă titluri de valoare cu venit variabil.

5.1.3. Obligaţiunile - componentă a investiţiilor de portofoliu

Obligaţiunile sunt hârtii de valoare emise de stat, de instituţii publice şi în unele cazuri şi de societăţile comerciale cu titlu de creanţă în vederea lansării unui împrumut.

38

Obligaţiunile conferă posesorului calitatea de creditor faţă de instituţia emitentă şi care are dreptul să primească pentru suma împrumutată un anumit venit fix sub formă de dobândă, de câştiguri prin trageri la sorţi sau sub ambele forme. Pe baza obligaţiunilor, emitentul se obligă la o anumită prestaţie. Orice obligaţiune presupune existenţa a două părţi: un debitor (cel constrâns) şi un creditor, în favoarea căruia debitorul este obligat să dea, să facă sau să nu facă ceva, înscrisul fiind destinat să dovedească o datorie a statului, judeţelor, comunelor sau societăţilor pe acţiuni.

Obligaţiunile pot fi transmise altor persoane prin simplă înţelegere sau se pot vinde pe piaţa titlurilor de împrumut la cursul pieţei. Obligaţiunile pot fi convertibile în acţiuni, fapt ce permite deţinătorilor să le preschimbe în acţiuni în situaţiile în care veniturile din dividende sunt superioare nivelului dobânzii atribuite pentru obligaţiuni. Obligaţiunile se rambursează la societatea emitentă la scadenţă.

În cadrul valorilor mobiliare, denumite şi fiduciare, pe lângă acţiuni şi obligaţiuni în multe ţări dezvoltate se cuprind şi alte tipuri de titluri de valoare, cum sunt: titlurile de participare; opţiunile.

Titlurile de participare se utilizează în Franţa din 1983 şi reprezintă titluri care răspund nevoilor de fonduri proprii ale întreprinderilor naţionalizate care nu mai pot să-şi vândă capitalul lor. Titlul participativ este o valoare intermediară între acţiune şi obligaţiune. El dă dreptul la o remunerare care comportă o parte fixă şi una variabilă, în raport cu beneficiile întreprinderii.

Opţiunile sunt contracte între un vânzător şi un cumpărător care dau celui din urmă dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde sau cumpăra titluri financiare sau alte active, până la o anumită dată, drept obţinut în schimbul plăţii către vânzător a unei prime. Opţiunile sunt titluri fiduciare derivate deoarece ele pot fi negociate la bursă, având zilnic o valoare de piaţă, dată de cererea şi oferta de opţiuni de acel tip şi dependentă de valoarea activului la care opţiunea se referă. Opţiunile pot fi: opţiuni de cumpărare; opţiuni de vânzare.

5.1.4. Posibilităţi de modificare a capitalului social al S.C. S.A. îşi pot modifica capitalul social, fie în sensul reducerii, fie al creşterii sale.

Creşterea capitalului social se poate realiza prin emisiune de acţiuni sau prin aporturi în natură. Acţiunile emise pentru creşterea capitalului social vor fi oferite spre subscriere în primul rând celorlalţi acţionari, în proporţie cu numărul acţiunilor pe care le posedă şi cu obligaţia ca aceştia să-şi exercite dreptul de preferinţă în termenul hotărât de adunarea generală. După expirarea acestui termen, acţiunile vor fi oferite spre subscriere publică.

Reducerea capitalului social va putea fi făcută numai după trecerea a două luni din ziua în care a fost publicată această hotărâre în Monitorul Oficial. Hotărârea va trebui să respecte minimul de capital legal, să arate motivele pentru care se face reducerea şi procedeul care va fi utilizat pentru efectuare. Dacă S.C. a emis şi obligaţiuni, nu se va putea proceda la reducerea capitalului prin restituiri făcute acţionarilor din sumele rambursate în contul acţiunilor, decât în proporţie cu valoarea obligaţiunilor rambursate.

Poate fi determinată de producerea anumitor pierderi ce n-au putut fi recuperate din rezerve, de distribuiri mari de dividende acţionarilor sau de cumpărarea propriilor acţiuni de către societatea comercială. Oricare ar fi motivul reducerii, aceasta se hotărăşte de adunarea generală extraordinară a acţionarilor.

Reducerea capitalului social se poate realiza:

- datorită producerii unor pierderi în patrimoniu; - prin distribuiri către asociaţi; - prin cumpărarea propriilor acţiuni.

39

Acţiunile pot fi vândute către persoane fizice sau juridice, române sau străine, prin: oferte de vânzare de acţiuni către public; vânzări de acţiuni pe bază de licitaţie deschisă sau licitaţie cu participanţi preselecţionaţi; vânzări de acţiuni prin negociere directă; orice combinaţie a celorlalte modalităţi.

Societăţile pot proceda şi la creşterea capitalului social prin vânzarea de active în condiţii legale.

Activele reprezintă totalitatea bunurilor mobiliare şi imobiliare existente la un moment dat într-o unitate: bani lichizi, creanţe, stocuri materiale, terenuri, clădiri, titluri de valoare, licenţe, brevete.

5.2. Pieţele financiare şi evaluarea acţiunilor şi obligaţiunilor 5.2.1. Rolul şi formele pieţelor financiare 5.2.2. Evaluarea acţiunilor 5.2.3. Evaluarea obligaţiunilor. 5.2.1. Rolul şi formele pieţelor financiare Tipul dominant de întreprindere în economia modernă este cel al societăţilor

comerciale, constituite ca societăţi de persoane sau ca societăţi de capitaluri. Activitatea întreprinderilor de tip societar este indisolubil legată de existenţa şi dezvoltarea pieţelor financiare.

Piaţa ca totalitate a relaţiilor generate de actele de vânzare-cumpărare, se prezintă sub numeroase forme şi tipuri, cele mai reprezentative fiind:

a). Piaţa capitalurilor În sens larg reprezintă ansamblul relaţiilor ce apar în procesul trecerii capitalului

real dintr-o formă în alta în fluxul proceselor tehnologice şi economice în care este implicat.

În sens restrâns, piaţa capitalurilor cuprinde tranzacţiile cu capital bănesc, respectiv împrumuturile pe care agenţii economici financiari le acordă celor interesaţi şi având bonitatea financiară necesară, pe termen determinat, în schimbul rambursării lor împreună cu dobânda curentă.

Aprecierea bonităţii financiare, a capacităţii economice de a restitui la scadenţă creditele contractate împreună cu dobânzile aferente, se face pe baza bilanţului şi a modului în care au fost onorate, în trecut, obligaţiile contractuale.

b). Piaţa financiară, reprezintă mecanismul prin care activele financiare sunt emise şi introduse în circuitul economic. Ea este formată din două mari sectoare:

- piaţa creditului sau sectorul bancar; - piaţa titlurilor financiare. Mişcarea fondurilor în economie se poate realiza astfel: - prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a

resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri – aşa numita finanţare indirectă;

- prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe piaţa financiară – numită finanţare directă.

În cazul finanţării directe se pun în circulaţie titluri financiare şi odată cu ele se stabileşte o reţea de relaţii între emitenţii de titluri, care reprezintă cererea de fonduri şi cumpărătorii acestora, investitorii, cei ce reprezintă oferta de fonduri.

Cererea de fonduri pe termen lung provine de la câteva mari categorii de agenţi economici şi anume:

- statul şi colectivităţile locale, a căror principală motivaţie pentru cererea de fonduri o constituie finanţarea cheltuielilor, a deficitului bugetar, ele prezentându-se pe piaţa titlurilor financiare prin emisiunea de obligaţiuni ale statului;

40

- firmele de stat, care fac apel la fondurile disponibile pentru nevoile lor de investiţii în diferite sectoare economice: energie, transporturi, armată, industrie aerospaţială;

- societăţile comerciale private, care fac apel la piaţa financiară atât în momentul constituirii, cât şi în timpul dezvoltării afacerilor, emiţând acţiuni (finanţarea capitalului propriu), precum şi obligaţiuni (finanţarea capitalului de împrumut);

- băncile şi instituţiile financiare, care fac apel la fondurile investitorilor pentru finanţarea activităţii proprii, rolul lor fiind de a facilita circuitul capitalului, asigurând lichiditatea pieţei financiare.

Oferta de fonduri pe termen lung provine din economisire, adică din tot ceea ce rămâne în posesia dobânditorilor de venituri după ce aceştia îşi satisfac necesităţile de consum.

Investitorii se împart în două mari categorii: - investitorii individuali, respectiv persoane fizice sau juridice care fac tranzacţii de

dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare; - investitorii instituţionali, adică societăţile sau instituţiile care tranzacţionează

volume mari de titluri financiare. În această ultimă grupă se includ băncile, companiile de asigurări, societăţile sau

trusturile de investiţii care operează fonduri mutuale, organizaţiile care gestionează fonduri de pensii.

Legătura dintre cererea şi oferta de capital în economie se realizează cu ajutorul intermediarilor financiari. Aceştia sunt instituţiile care efectuează operaţiunile pe piaţa financiară, reprezentate în principal de bănci, care în schimbul unui comision plasează noile titluri contra capitalului bănesc mobilizat în favoarea emitentului de titluri.

Piaţa titlurilor financiare este aceea în care se cumpără şi se revând active financiare, fără a fi schimbată natura lor. Piaţa titlurilor financiare, ca mecanism de legătură între deţinătorii de fonduri excedentare, investitorii şi utilizatorii de fonduri, emitenţii de titluri financiare, are două componente:

- piaţa primară; - piaţa secundară. Piaţa primară este cea pe care se vând şi se cumpără titluri nou emise. Această

piaţă asigură întâlnirea dintre cererea şi oferta de titluri, permiţând finanţarea activităţii agenţilor economici, fiind deci un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de fonduri şi de plasament în titluri, din partea deţinătorilor de fonduri.

Piaţa secundară, denumită şi piaţa bursieră sau bursă, în sens larg este o piaţă pentru titlurile care au fost deja emise, deci o piaţă, la „a doua mână”. Aici titlurile sunt tranzacţionate de investitori.

Piaţa titlurilor financiare este, prin natura sa, o piaţă deschisă, publică, în sensul că plasamentul se efectuează în marea masă a investitorilor, iar tranzacţiile cu hârtii de valoare au un caracter public.

În practică există şi emisiuni şi plasamente private de titluri, dar acestea nu fac obiectul reglementărilor şi nu beneficiază de mecanismele specifice unei pieţe financiare publice.

În condiţiile economiei de piaţă decizia de investire, liberă de constrângeri administrative, va trebui să vizeze două obiective: rentabilitatea şi lichiditatea, respectiv fructificarea sporită şi recuperarea cât mai operativă a capitalului.

Structura pieţei de capital în ţara noastră se bazează pe trei sectoare: - S.C. care atrag capitalul financiar şi îl investesc; - Gospodăriile familiale, care economisesc o parte din veniturile proprii şi le pun la

dispoziţia investitorilor; - Instituţiile financiare şi bancare, care intermediază tranzacţii de capital de la cei

care economisesc către cei care investesc.

41

5.2.2. Evaluarea acţiunilor În funcţionarea societăţilor comerciale, pe lângă aspectele juridice, o importanţă

deosebită dobândesc problemele financiare: constituirea capitalului întreprinderii, finanţarea ciclului de exploataţie, finanţarea creşterii capitalului, ca şi recuperarea capitalului participant în procesul de producţie şi de investiţii.

În diferite momente ale vieţii unei societăţi, ca şi în relaţiile ei cu mediul financiar este necesară evaluarea elementelor de patrimoniu, atât din punct de vedere al activului, cât şi al surselor de formare al acestora. În acest sens un aspect esenţial îl reprezintă evaluarea acţiunilor şi obligaţiunilor, ca titluri de valoare care reprezintă capitalul unei întreprinderi.

Aprecierea valorii unui titlu mobiliar se poate efectua pe baza următoarelor criterii: - valoarea nominală a acţiunilor şi obligaţiunilor; - valoarea randamentului indirect sau valoarea capitalizată, denumită şi valoarea

de capitalizare; - valoarea randamentului direct sau valoarea probabilă de realizare. Această

valoare este dată de cursul pieţei financiare, în situaţia în care aceste titluri sunt cotate la bursă sau la cursul negocierilor în afara bursei, dacă aceste titluri nu sunt cotate la bursă.

În cazul acţiunilor, alături de valoarea nominală, de emisiune a acestora, în practică se mai întâlnesc două tipuri de valori:

a) valori patrimoniale; b) valori de rentabilitate.

a).Valorile patrimoniale sunt: valoarea contabilă şi valoarea intrinsecă. - Valoarea contabilă sau valoarea matematică exprimă partea din activul sau

patrimoniul net ce revine pe o acţiune respectiv averea netă, contabilă, ce revine deţinătorului unei acţiuni:

actiunidetotalrulaNumnetActivul

.ctb.Val = .

Activul net este reprezentat de partea din activele întreprinderii neafectate de datoriile contractate de aceasta:

totaleDatorii)real(totalActivulnetActivul −= .

- Valoarea intrinsecă este apropiată de valoarea contabilă, exprimând activul net corectat cu plusurile sau minusurile de active latente ce revin pe o acţiune. Activele latente sunt provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli care nu au apărut în exerciţiul încheiat şi care nu s-au soldat prin conturile de venituri:

actiunidetotalNumarulnetActivulasecrinint.Val = .

b). Valorile de rentabilitate cuprind: valoarea financiară; valoarea de randament. - Valoarea financiară exprimă capitalul financiar care s-ar fructifica cu un anumit

dividend la o rată medie a dobânzii de piaţă:

piatadedobanziiamedieRataDividend.financ.Val = .

- Valoarea de randament este o altă exprimare a valorii financiare rezultată din raportarea profitului net ce revine pe o acţiune la rata medie a dobânzii de piaţă:

piatadedobanziiamedieRataactiunepenetofitPrrandamentde.Val = .

42

În cazul evaluării acţiunilor există particularităţi care deosebesc randamentul sperat de randamentul la scadenţă, şi anume:

- acţiunile nu au termen de scadenţă, ele neavând termen fixat de rambursare sau de lichidare şi partaj a capitalului social;

- încasările viitoare ale acţiunilor sunt incerte, spre deosebire de cele ale obligaţiunilor, care se pot estima în funcţie de nivelul fixat al dobânzii.

Preţul acţiunilor este influenţat de o serie de factori cum sunt: - mărimea dividendului acordat unei acţiuni; - rata dobânzii creditului bancar; - cererea şi oferta de acţiuni; - conjunctura economică; situaţia economico-financiară şi perspectivele de

dezvoltare ale întreprinderii; - perioadele de criză şi de depresiune.

Dividendul este partea profitului net al unei societăţi comerciale, care revine posesorului de acţiuni în raport cu valoarea lor nominală. Mărimea dividendului influenţează direct preţul unei acţiuni: cu cât acesta este mai mare, cu atât preţul este mai ridicat.

Cursul acţiunii se determină, în acest caz, după relaţia:

100RDC

da = ,

unde: D – dividend; dR – rata dobânzii la capitalul de împrumut.

Pentru a calcula randamentul sperat al unei acţiuni, trebuie să estimăm seria indefinită a dividendelor viitoare posibile şi să căutăm, prin încercări succesive rata (r) care soluţionează ecuaţia următoare:

∑∞

=+

=0t

tt

a )r1(DP ,

unde: aP - preţul acţiunii; tD - dividende viitoare sperate; r – randamentul sperat. Cunoscându-se mărimea randamentului necesar al unei acţiuni, care poate fi egal cu cel al unei acţiuni similare pe piaţă, se poate calcula valoarea acţiunii astfel:

∑∞

=+

=0t

tt

a )k1(DV ,

unde: k – rata randamentului necesar al unei acţiuni.

Analiştii financiari au în vedere şi o altă modalitate de evaluare a acţiunilor denumită raportul câştigurilor în preţul acţiunilor, care rezultă din împărţirea cursului acţiunii la beneficiul pe o acţiune:

actiunepeBeneficiuactiuneCursR = .

Acest criteriu de evaluare, numit şi criteriul activului net, este mai riguros, deoarece

premisele sale privesc politica de dividende a întreprinderii, rentabilitatea sa, rata de creştere a dividendelor, riscul şi randamentul necesar. Criteriul activului net este frecvent utilizat în evaluările făcute de întreprinderi în situaţii de fuziune sau de achiziţii.

43

5.2.3. Evaluarea obligaţiunilor

Un împrumut realizat prin emisiunea de obligaţiuni impune evaluarea următoarelor elemente: mărimea dobânzii; preţul emisiunii; costul rambursării şi modalităţile de rambursare.

Mărimea dobânzii adusă de fiecare obligaţiune investitorilor financiari este direct legată de rata dobânzii, este plătibilă în fiecare an la o dată stabilită contra remiterii unui cupon detaşabil din corpul obligaţiunii. Se determină aplicând rata nominală a dobânzii la valoarea nominală a titlului emis.

Preţul emisiunii de obligaţiuni trebuie plătit de toate persoanele care subscriu la o obligaţiune în momentul emiterii ei. Acesta poate fi inferior valorii nominale (subparitate), egal cu valoarea nominală (la paritate) şi mai mare decât valoarea nominală (peste paritate).

Costul rambursării – toate împrumuturile obligatare sunt rambursabile, iar dreptul celor care au cumpărat obligaţiunile la rambursarea creanţei este garantat cu patrimoniul emitentului. Rambursarea se face cel puţin la valoarea nominală a obligaţiunii. Sunt cazuri când în contractul de emisiune se poate conveni rambursarea unei sume mai mari. Diferenţa dintre preţul emisiunii şi cel de rambursare se numeşte primă de rambursare. Modalităţile de rambursare sunt diverse: rambursarea datoriei o singură dată la scadenţa împrumutului; rambursarea în tranşe egale; prin trageri la sorţi la anumite intervale a unui număr de titluri; prin răscumpărare - emitentul cumpără şi retrage de pe piaţă titluri de o anumită valoare.

În evaluarea obligaţiunilor, un element esenţial îl constituie determinarea randamentului la scadenţă. Rata randamentului la scadenţă a unei obligaţiuni este rata rentabilităţii medii anuale care se poate atinge pe baza elementelor: preţul de cumpărare la un moment dat; încasările viitoare speciale, care constau din ratele dobânzii; preţul de rambursare la scadenţă, cunoscut încă din faza emisiunii.

Preţul unei obligaţiuni cu termenul de scadenţă practic infinit este determinat de dobânda fixă a obligaţiunii, numită şi cuponul obligaţiunii şi de rata actuală a dobânzii, conform relaţiei:

dDPo = ,

unde: D – dobânda fixă a obligaţiunii sau cuponul obligaţiunii; d – rata actuală a dobânzii. Se constată că atunci când rata dobânzii creşte, preţul obligaţiunii scade (şi invers).

Obligaţiunile au pe lângă valoarea lor nominală fixă, de emisiune, şi una de piaţă, variabilă denumită cursul obligaţiunii. Cursul obligaţiunii se exprimă în procente din valoarea nominală şi este influenţat de dobânda de piaţă şi, în anumite limite, de starea economico-financiară şi de perspectivele de dezvoltare ale întreprinderii emitente. El exprimă preţul cu care se vând şi se cumpără aceste titluri la bursa de valori şi care variază în funcţie de cerere şi ofertă.

În evaluarea obligaţiunilor o problemă importantă este determinarea câştigului potenţial al deţinătorilor de obligaţiuni.

Câştigul potenţial al deţinătorului unei obligaţiuni cu termenul de scadenţă practic infinit este rezultatul însumării ratei actuale a dobânzii cu variaţia procentuală anticipată a preţului obligaţiunii.

Dacă: D este cuponul obligaţiunii; d este rata actuală a dobânzii; eD este rata anticipată a dobânzii; P este preţul actual al obligaţiunii; eP este preţul anticipat al obligaţiunii, atunci câştigul potenţial al deţinătorului obligaţiunii c se va determina astfel:

1ddd

d/D1

dD

dDd

PPdc

ee

e −+=

−+=+=

44

Dacă 1d

dde

e

+= , câştigul potenţial, c, este nul, 0c = .

Dacă 1d

dde

e

+> , atunci câştigul potenţial al deţinătorului obligaţiunii este pozitiv,

0c > .

Dacă 1d

dde

e

+< , câştigul potenţial este negativ, 0c < .

5.3. Bursa de valori şi rolul său în tranzacţiile cu titluri financiare

Bursa de valori este o componentă organică a economiei de piaţă. Bursa de valori este piaţa publică organizată special, unde se efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare introduse de către emitenţi sau propuse de către deţinători.

Pentru ca bursa de valori, piaţa secundară, să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine în economia modernă, ea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe, dintre care menţionăm:

- lichiditatea, respectiv abundenţa de fonduri disponibile, pe de o parte, şi de active financiare, pe de altă parte; o piaţă lichidă este una în care există posibilitatea de a vinde şi de a cumpăra active financiare, în mod operativ şi fără întreruperi;

- eficienţa, respectiv existenţa unor mecanisme de realizare operativă, la costuri cât mai reduse, a tranzacţiilor; cu cât costul tranzacţiilor este mai redus, cu atât atractivitatea este mai mare, cu atât deţinătorii de fonduri sunt mai interesaţi în a face investiţii în active;

- transparenţa, respectiv accesul direct şi rapid la informaţii relevante pentru deţinătorul de active financiare;

- corectitudinea, priveşte organizarea pieţei, crearea unui cadru prielnic pentru manifestarea liberei concurenţe, crearea unui cadru riguros pentru reglementarea tranzacţiilor;

- adaptabilitatea, care implică răspunsul prompt al pieţei la noile condiţii economice şi extraeconomice, la noile oportunităţi.

O piaţă financiară secundară este eficientă în măsura în care găseşte noi modalităţi de a răspunde specificului cererii şi ofertei ca şi normelor stabilite în ansamblul sistemului economic.

Bursa de valori funcţionează după reguli clare, diferite de la o ţară la alta, în ceea ce priveşte: regulile la care se supun operatorii; genurile de operaţiuni şi mecanismul regularizării acestora; organismele de conducere. Problema fundamentală a activităţii bursiere este formarea cursurilor titlurilor, substanţial diferit de valoarea lor nominală. Cursul titlurilor depinde de numeroşi factori economici şi extraeconomici, decisiv fiind, în final, raportul dintre cererea şi oferta de titluri. Acest raport depinde de mărimea veniturilor anterioare aduse de titluri şi perspective de viitor, nivelul ratei dobânzii, starea de ansamblu a conjuncturii economice, climatul social şi politic. Indiferent de forma de organizare şi obiectivul tranzacţiilor, operaţiunile la bursă sunt: operaţiuni la vedere; operaţiuni la termen.

Operaţiunile la vedere constau în livrarea efectivă, imediată, în limitele regulamentului, a titlurilor la cursul zilei, acceptat de agent în schimbul sumei corespunzătoare.

Operaţiunile la termen sunt cele la care numărul titlurilor şi cursul lor se stabilesc la o anumită dată, livrarea lor având însă loc la o dată ulterioară, convenită de părţi, dar nu mai mare de 3 luni.

45

În ansamblul tranzacţiilor la bursă, cele la termen, care sunt în esenţă speculative deoarece una din părţi câştigă iar cealaltă pierde, deţin până la 80% din totalul operaţiunilor. Pentru a asigura formarea unor preţuri unice la un moment dat pentru fiecare categorie de titluri, un titlu este cotat la o singură bursă. Bursa de valori asigură transfor-marea operativă a capitalului real în capital bănesc şi invers, mobilizarea rapidă a unor importante resurse pentru activitatea de investiţii. Bursa este o piaţă indispensabilă pentru transferarea unor capitaluri individuale dintr-o întreprindere în alta sau dintr-o ţară în alta.

CAPITOLUL 6

FINANŢAREA, CREDITAREA ŞI DECONTAREA INVESTIŢIILOR

6.1. Factorii implicaţi în procesul investiţional - rol şi atribuţii. 6.2. Etapele procesului investitional. 6.3. Sistemul fondurilor şi resurselor de finanţare a investiţiilor.

6.4. Forme de mobilizare a resurselor financiare. 6.5. Tehnici de finaţare, creditare şi decontare a investiţiilor. 6.6. Particularităţi în finanţarea, creditarea şi decontarea investiţiilor din unele domenii de activitate.

6.1. Factorii implicaţi în procesul investiţional - rol şi atribuţii

Complexitatea procesului investiţional impune o serie de atribuţii care revin factorilor implicaţi şi care sunt: organe de sinteză şi decizie macroeconomică; titulari şi beneficiari de investiţii; proiectanţi; constructori; furnizori de utilaje şi utilităţi; aparat financiar şi de credit.

În faza de concepţie, de pregătire a procesului investiţional, sunt implicate cu deosebire organele de sinteză şi decizie implică factorii a căror acţiune se desfăşoară la nivel microeconomic.

Legea investiţiilor şi alte acte normative în vigoare stabilesc sarcinile şi atribuţiile principalilor participanţi la procesul investiţional.

Beneficiarii de investiţii au următoarele atribuţii: - răspund de realizarea investiţiilor şi a indicatorilor tehnico-economici aprobaţi şi

de desfacerea producţiei la intern şi la export; - fundamentează necesitatea, oportunitatea şi eficienţa economică a proiectelor pe

bază de studii şi analize aprofundate; - asigură elaborarea documentaţiei tehnico-economice pentru obiectivele de

investiţii; - asigură utilajele, materialele şi alte furnituri; - execută în regie montarea utilajelor, lucrări de modernizare de capacităţi, reutilări

şi dezvoltări; - asigură supravegherea tehnică pe întregul parcurs al execuţiei lucrărilor; - efectuează probele tehnologice şi asigură toate condiţiile pentru punerea în

funcţiune a capacităţilor; - răspund de obţinerea acordurilor şi avizelor legale. Proiectantul investiţiei este unitatea de cercetare ştiinţifică, inginerie tehnologică şi

de proiectare, care are următoarele atribuţii în domeniul investiţional: - răspunde de elaborarea documentaţiei tehnico-economice şi controlează modul de

aplicare a acesteia pe teren; - asigură concepţia de ansamblu a obiectivelor proiectate şi răspunde de nivelul

indicatorilor tehnico-economici; - adoptă tehnologii, utilaje, echipamente, instalaţii şi linii tehnologice moderne:

46

- stabilesc împreună cu unităţile de construcţii soluţii raţionale de plan general şi cele mai noi şi mai eficiente soluţii constructive;

- asigură asistenţa tehnică pe durata execuţiei lucrărilor, în perioada de efectuare a probelor tehnologice şi la punerea în funcţiune a capacităţilor.

Furnizorii de utilaje şi utilităţi au următoarele atribuţii: - este obligat să asigure recepţia, depozitarea şi predarea la montaj a utilajelor; - iniţiază practici de marketing în domeniul utilajelor; - să acorde asistenţă tehnică la probele tehnologice. Constructorul are următoarele atribuţii: - asigură programarea şi eşalonarea realizării obiectivelor; - colaborează cu unităţile de proiectare pentru stabilirea celor mai eficiente soluţii

constructive; - participă la recepţia lucrărilor de investiţii. Pe tot parcursul procesului investiţional se manifestă şi rolul aparatului financiar şi

de credit. Băncile finanţatoare au următoarele atribuţii: - constituirea şi mobilizarea resurselor; - admiterea la finanţare a investiţiilor; - creditarea investiţiilor; - decontarea investiţiilor; - recepţia şi punerea în funcţiune a obiectivelor.

6.2. Etapele procesului investiţional

Procesul investiţional reprezintă totalitatea activităţilor şi operaţiunilor întreprinse în vederea înfăptuirii lucrărilor necesare realizării şi punerii în funcţiune-exploatare a unor obiective economice, sociale, etc., angrenând un mare consum de resurse materiale, finan-ciare şi de muncă, prin intervenţia în flux a factorilor implicaţi.

Organizarea procesului investiţional are în vedere două faze şi anume: faza de concepţie sau pregătire a investiţiei; faza de înfăptuire a procesului investiţional.

Faza de concepţie sau pregătire a investiţiei se realizează, în principiu, prin parcurgerea următoarelor etape:

- formularea opţiunilor de investiţii, care este o rezultantă a tuturor verigilor de bază a economiei, cât şi a studiilor de perspectivă şi a prognozelor elaborate atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivelul ramurilor şi subramurilor;

- fundamentarea opţiunilor de investiţii se concretizează în definirea necesităţii, oportunităţii şi eficienţei economice a obiectivelor;

- luarea deciziei de alocare a resurselor de investiţii, prin care se finalizează faza pregătirii investiţiei.

Faza de înfăptuire a procesului investiţional impune etapele:

Etapa I. Proiectarea investiţiilor; Etapa II. Achiziţionarea utilajelor şi instalaţiilor complexe; Etapa III. Executarea lucrărilor de construcţii-montaj; Etapa IV. Efectuarea probelor tehnologice şi atingerea parametrilor tehnico-economici proiectaţi; Etapa V. Recepţionarea lucrărilor de investiţii. Etapa I. Proiectarea investiţiilor

A. Conţinutul documentaţiei tehnico economice; B. Proiectarea obiectivelor de investiţii finanţate de la bugetul statului.

47

A. Conţinutul documentaţiei tehnico-economice Prin documentaţie tehnico-economică se înţelege totalitatea pieselor scrise şi

desenate prin care se definitivează viitoarea capacitate de producţie şi care stau la baza executării, finanţării, creditării şi decontării lucrărilor.

Documentaţia tehnico-economică este formată din două părţi mari: - Documentaţia de proiect, care stabileşte caracteristicile şi condiţiile de executare

a investiţiei de la problemele fundamentale până la desenele şi schiţele de execuţie. Prin documentaţia de proiect se stabileşte felul utilajelor, arhitectura construcţiei, tehnologia de fabricaţie, asigurarea utilităţilor, transportul, amenajările exterioare.

- Documentaţia de deviz, care stabileşte totalul cheltuielilor necesare pentru realizarea investiţiei conform proiectelor de execuţie.

A1. Conţinutul documentaţiei de proiect Conform normelor metodologice elaborate în ianuarie 1990, începând cu acest an şi

în prezent, documentaţia de proiect cuprinde: - studiul tehnico-economic; - proiectul de execuţie.

Studiul tehnico-economic (STE) cuprinde totalitatea obiectelor şi lucrărilor necesare pentru pregătirea, execuţia şi punerea în funcţiune a obiectivelor de investiţii. STE se întocmeşte în prima etapă a proiectării de către beneficiarul de investiţii, în mai multe variante pentru a permite alegerea celei optime. STE are următorul conţinut cadru: capacitatea de producţie; profilul de producţie; localitatea de amplasare; beneficiarul; necesitatea şi oportunitatea investiţiei; sursele de aprovizionare cu materii prime; soluţiile tehnologice; consumurile specifice de energie şi combustibil; factorii de risc; măsuri de protecţie a mediului; investiţiile conexe şi colaterale; importul pentru investiţii.

În vederea elaborării STE, titularul de investiţii are obligaţia de a obţine, în prealabil, următoarele acorduri şi avize:

- acordul pentru ocuparea terenului agricol sau forestier; - acordul pentru asigurarea cu combustibil, energie electrică şi termică; - acordul Ministerului Mediului, Pădurilor şi Apelor pentru îndeplinirea măsurilor

de protecţie a mediului; - acordul Comisiei Naţionale pentru Urbanism pentru încadrarea în prevederile

programelor de sistematizare teritorială; - alte acorduri şi avize specifice. Odată cu STE în prima fază a proiectării se întocmeşte şi lista nominală a

principalelor indicatori de eficienţă pentru obiectivul respectiv. Această listă cuprinde pentru obiectivele din industrie, următoarele: denumirea investiţiei; valoarea totală a investiţiei; capacitatea de producţie; valoarea anuală a producţiei marfă; valoarea acumulărilor băneşti; număr de locuri de muncă create; durata: de realizare a investiţiei; de recuperare a investiţiei, de realizare a nivelului proiectat al indicatorilor.

Proiectul de execuţie (PE) PE este piesa din documentaţia de proiect care detaliază tehnic, aprofundează şi

caracterizează elementele din STE aprobat. Scopul PE este de a rezolva în detaliu toate problemele cu privire la soluţiile

tehnologice, constructive şi arhitecturale cuprinse în STE şi să precizeze valoarea de deviz a lucrării. Conţinutul cadru al PE reglementat de norme metodologice ale Ministerului Finanţelor, detaliază elementele din STE şi cuprinde distinct indicatorii tehnico-economici aferenţi obiectivului respectiv. Dacă de la elaborarea STE aferent unui obiectiv trec mai mult de 9 luni, beneficiarul va reactualiza pentru PE acordurile privind: ocuparea terenului; asigurarea cu combustibil, energie electrică şi termică; protecţia mediului; urbanismul şi sistematizarea.

48

Pentru anumite lucrări de investiţii, cum ar fi utilajele independente, obiectele de inventar, nu se întocmesc proiecte de execuţie. Justificarea necesităţii oportunităţii şi eficienţei economice a acestor investiţii se face pe bază de memorii justificative.

Ori de câte ori se dispune de toate datele şi elementele necesare PE, documentaţia tehnico-economică se va elabora într-o singură fază, numită proiect în fază unică, care cumulează conţinutul şi funcţiile STE şi cele ale PE.

În vederea reducerii duratei şi a cheltuielilor proiectării, s-a extins tipizarea proiectelor. Pentru aceasta se folosesc următoarele categorii de proiecte:

- proiecte tip, reprezintă proiectele ce urmează a fi folosite în mod repetat în construirea unor obiective cu aceeaşi destinaţie şi cu aceleaşi caracteristici;

- proiect directiv, cuprinde piese scrise şi desenate privind anumite directive obligatorii pentru proiectare;

- proiect refolosibil, este proiectul aplicat total sau parţial şi altor construcţii similare, însă cu modificările corespunzătoare aplicării lui la condiţiile locale;

- proiecte de capacităţi modul, sunt acele proiecte tip care prin asamblare pot fi utilizate pentru realizarea de obiective de acelaşi profil, însă de mărimi diferite;

- proiecte de sistematizare, formează o categorie specială de proiecte prin care se studiază şi se precizează dezvoltarea în ansamblu a teritoriului şi a localităţilor.

A2. Conţinutul documentaţie de deviz Prin documentaţia de deviz se stabileşte totalul cheltuielilor necesare pentru

realizarea investiţiilor, conform proiectelor de execuţie avizate şi aprobate. Devizul este piesa scrisă din documentaţia tehnico-economică prin care se

evaluează costul lucrărilor şi serveşte ca document pentru: determinarea indicatorilor tehnico-economici; contractarea executării lucrărilor; admiterea la finanţare a investiţiei; decontarea lucrărilor executate; controlul executării lucrărilor.

După sfera de cuprindere a cheltuielilor pentru realizarea investiţiilor, devizele sunt de mai multe feluri:

- devizul general; - devizul pe obiect; - devizul pe categorii de lucrări; - devizul pe categorii de cheltuieli.

Devizul general – este piesa scrisă prin care se stabileşte valoarea totală a cheltuielilor pentru realizarea şi darea în funcţiune a investiţiei conform PE, prin însumarea devizelor pe obiecte şi a devizelor pe categorii de cheltuieli.

Devizul general cuprinde: a) devizul general propriu-zis; b) recapitulaţia la devizul general. a) Devizul general propriu-zis cuprinde gruparea cheltuielilor de investiţii pe patru

părţi. Partea întâi a devizului general cuprinde cheltuielile de investiţii destinate realizării

producţiei de bază; auxiliare; pentru transporturi şi telecomunicaţii; alimentarea cu energie; utilităţile; studii de teren; costul terenului; cheltuieli diverse şi neprevăzute.

Partea a doua a devizului general cuprinde trei categorii de cheltuieli şi anume: cheltuieli pentru plata personalului de conducere pe durata execuţiei obiectivului; cheltuieli pentru supravegherea tehnică pe parcursul realizării lucrărilor şi cheltuieli pentru pregătirea cadrelor de exploatare.

Partea a treia a devizului general cuprinde cheltuielile şi lucrările pentru organizarea de şantier a constructorului.

Partea a patra a devizului general cuprinde cheltuielile nerecuperabile provenind din efectuarea probelor tehnologice.

49

b) Recapitulaţia la devizul general se prezintă în finalul devizului general şi cuprinde:

- structura cheltuielilor din devizul general; - valoarea pieselor de schimb care constituie dotarea iniţială a noilor obiective de

investiţii; - investiţiile conexe; - valoarea activelor fixe care se desfiinţează; - repartizarea valorii lucrărilor şi cheltuielilor pe grupe de active fixe pentru

stabilirea valorilor de amortizare.

Devizul pe obiect Procesul investiţional se finalizează prin punerea în funcţiune a obiectivelor de

investiţii. Obiectivul de investiţii reprezintă totalitatea obiectelor şi a altor lucrări ce compun un ansamblu cu o finalitate de producţie sau de folosinţă bine determinată. Un obiect de investiţii este un activ fix cu funcţiune independentă.

Devizul pe obiect este piesa scrisă din documentaţia tehnico-economică care cuprinde totalitatea cheltuielilor de construcţii-montaj pentru realizarea unui obiect de investiţii conform PE. El însumează valoarea devizelor pe categorii de lucrări şi a unor devize de cheltuieli care privesc executarea obiectivului respectiv, precum şi valoarea utilajelor funcţionale care necesită montaj, aferente acestui obiect.

Devizele pe obiect sunt de două feluri: devize sintetice; devize analitice pe stadii fizice. Valoarea totală a devizelor pe obiect trebuie să se înscrie în valoarea totală a investiţiei, conform devizului general.

Devizul pe categorii de lucrări

Este piesa scrisă principală din documentaţia de deviz pe baza căreia se determină valoarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii de la care se porneşte la întocmirea devizelor pe obiect şi care stă la baza executării lucrărilor. El conţine descrierea lucrărilor de executat în cadrul categoriei de lucrări privind un anumit obiect, cheltuielile necesare execuţiei şi valorile parţiale şi totale ale acestor lucrări.

Prin categorie de lucrări se înţeleg lucrările din cuprinsul unui obiect care au acelaşi specific de executat, cum ar fi: instalaţii, fundaţii, izolaţii etc.

Elaborarea devizului pe categorii de lucrări are la bază următoarele piese componente:

- antemăsurătoarea, este piesa scrisă prin care se determină cantităţile de lucrări din fiecare articol de deviz;

- lista utilajelor tehnologice şi funcţionale; - extrasul de materiale, pentru lucrările care se execută pe bază de proiecte tip. Devizele pe categorii de lucrări cuprind următoarele capitole de cheltuieli care

formează preţul de deviz al unei categorii de lucrări: - cheltuieli directe, prevăzute pe fiecare articol de deviz cu următoarea structură: cheltuieli pentru materiale; cheltuieli pentru manoperă; cheltuieli pentru folosirea utilajului de construcţii-montaj;

- cheltuieli indirecte, determinate prin aplicarea unei cote medii diferenţiate pe categorii de lucrări şi în funcţie de modul de executare, asupra valorii totale a cheltuielilor directe;

- cheltuieli cu caracter special, se stabilesc de guvern pentru fiecare categorie de lucrări;

- cheltuieli pentru introducerea tehnicii noi, stabilite prin aplicarea unei cote asupra cheltuielilor directe şi indirecte;

- cota de beneficiu, aplicată asupra sumei totale a cheltuielilor.

50

Devizul pe categorii de cheltuieli Denumite şi devize financiare, cuprind cheltuielile care nu intră în categoria celor

pentru construcţii-montaj, deci nu privesc executarea fizică a investiţiei. Devizele pe categorii de cheltuieli se întocmesc pentru: cheltuieli pentru studii şi

cercetări de teren; cheltuieli pentru documentare şi proiectare; cheltuieli prevăzute în partea a II-a a devizului general; cheltuieli pentru exproprieri, despăgubiri sau strămutări. Valoarea devizelor pe categorii de cheltuieli se prevede direct în devizul general.

B. Proiectarea obiectivelor de investiţii finanţate de la bugetul statului Începând cu 1 februarie 1992, documentaţia tehnico-economică aferentă

obiectivelor de investiţii noi care se realizează prin alocaţii bugetare, se elaborează în următoarele faze de proiectare:

- studiu de prefezabilitate; - studiu de fezabilitate; - proiect tehnic; - detalii de execuţie.

Studiul de prefezabilitate cuprinde un ansamblu de piese scrise şi piese desenate. Piesele scrise prezintă: - date generale, privind: denumirea obiectivului, amplasamentul, participanţii,

ponderea resurselor de finanţare şi nivelul dobânzii avut în vedere la eventualele credite; - date tehnice ale investiţiei, prin care se caracterizează soluţiile constructive, caracteristicile geofizice ale terenului, utilajele de dotare ale constructorului şi utilităţile;

- evaluarea costului investiţiei, care se face diferenţiat pentru activitatea de proiectare, lucrările de construcţii-montaj, utilaje, dotări;

- principalii indicatori tehnico-economici, concretizaţi în valoarea totală a investiţiei, durata de realizare a investiţiei, eşalonarea pe ani a investiţiei.

Piesele desenate cuprind planul de amplasare în zonă a obiectivului şi planul său general.

Pentru obiectivele de investiţii care după punerea în funcţiune aduc profit investitorului, conţinutul cadru al studiului de prefezabilitate se va completa cu următoarele date:

- date privind condiţiile financiare de realizare a obiectivului şi anume: rata impozitului, perioada de scutire de impozit, influenţa variaţiei în timp a preţurilor, rata dobânzii la creditele bancare şi rata de schimb valutar;

- date privind producţia şi desfacerea, concretizate în: lista produselor, capacitatea anuală pe produs, cheltuieli de producţie; preţul intern de vânzare;

- date privind materiile prime, materialele, combustibilul şi energia consumate în procesul tehnologic;

- date privind cheltuielile generale ale unităţii. Pentru obiectivele de investiţii la care nu se obţine profit, studiul de prefezabilitate

este înlocuit printr-un studiu de amplasament. Studiul de prefezabilitate, în componenţa prezentată, reprezintă documentaţia care

cuprinde datele tehnice şi economice prin care entitatea achizitoare fundamentează necesitatea şi oportunitatea realizării obiectivului de investiţii. Studiul de prefezabilitate se întocmeşte de entitatea achizitoare şi se aprobă de către conducerea acesteia. Pentru obiectivele de investiţii publice de complexitate tehnică deosebită, entitatea achizitoare poate organiza un concurs de idei pentru fundamentarea elaborării studiului de prefezabilitate.

În cazul în care investiţia publică se realizează integral sau parţial din credite externe garantate sau contractate direct de stat, studiul de prefezabilitate se aprobă de conducerea beneficiarului cu avizul prealabil al Ministerului Finanţelor pentru condiţiile financiare privind oferta de credit extern.

51

Studiul de fezabilitate reprezintă documentaţia cuprinzând caracteristicile principale şi indicatorii tehnico-economici ai investiţiei publice, prin care trebuie să se asigure utilizarea raţională şi eficientă a cheltuielilor de capital şi a cheltuielilor materiale, pentru satisfacerea cerinţelor economice şi sociale din domeniul respectiv. Şi acesta cuprinde un ansamblu de piese scrise şi piese desenate.

Piesele scrise cuprind: date generale, date tehnice ale investiţiei, date asupra forţei de muncă, evaluarea costului investiţiei, avize şi acorduri, principalii indicatori tehnico-economici.

Piesele desenate cuprind: planul de amplasamente, planul general, planuri şi secţiuni de arhitectură pentru principalele obiecte de construcţii.

Studiul de fezabilitate pentru obiectivele de investiţii, care după punerea în funcţiune aduc profit investitorului, se completează cu date particulare privind: condiţiile financiare, producţia şi desfacerea, forţa de muncă, structura financiară.

Proiectul tehnic este parte a documentaţiei ce se elaborează pe baza studiului de fezabilitate aprobat numai după ce investitorul a asigurat, potrivit Legii finanţelor publice, fondurile necesare realizării obiectivului nou de investiţii.

Proiectul tehnic cuprinde date privind caracteristicile utilităţilor, utilajelor, naturii terenului, suprafeţei constructive. Proiectul tehnic stă la baza organizării licitaţiei şi adjudecării execuţiei lucrărilor.

Detaliile de execuţie cuprind elementele principale tehnice ale executării diferitelor categorii de lucrări ce participă la realizarea de ansamblu a obiectivului.

Proiectarea investiţiilor publice, finanţate integral sau în completare de la bugetul statului, de la bugetele locale, din fondurile special constituite prin lege în afara acestor bugete, din credite externe garantate sau contractate direct de stat, precum şi din surse proprii şi credite bancare acordate regiilor autonome, în structura prezentată, se adjudecă pe bază de licitaţie publică. Investiţiile publice se proiectează de către persoane juridice române sau străine, cu respectarea prevederilor legale şi a prescripţiilor tehnice române, în vederea realizării, după caz, a următoarelor:

- construcţii de toate categoriile, inclusiv instalaţiile aferente; - instalaţii şi echipamente edilitare; - construcţii şi amenajări pentru mai buna folosire a terenului; - modernizări, transformări şi extinderi de construcţii de toate categoriile, inclusiv

instalaţiile aferente acestora. Prin organizarea licitaţiilor pentru adjudecarea proiectării investiţiilor publice, se

asigură alegerea unor soluţii optime din punct de vedere arhitectural, urbanistic, constructiv, tehnologic, al protecţiei mediului, al exigenţelor esenţiale de calitate, al costurilor de investiţii şi exploatare, precum şi de adjudecare a proiectării în favoarea celui mai competitiv proiectant, în condiţiile încurajării creaţiei originale şi asigurării unei concurenţe loiale.

Proiectarea investiţiilor publice se face pe baza unui contract de proiectare încheiat de investitor cu contractantul desemnat în urma licitaţiei. Este interzisă împărţirea contractului de proiectare în mai multe contracte de valoare mai mică în scopul de a evita organizarea unei proceduri de licitaţie.

În cazul în care unele obiecte din componenţa obiectivului de investiţie publică pot funcţiona independent, investitorul poate proceda la organizarea licitaţiei pentru adjudecarea proiectării obiectelor respective, cu avizul prealabil al Ministerului Finanţelor, Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi Departamentului Cercetării şi Tehnologiei.

Formele licitaţiei pentru adjudecarea proiectării investiţiilor publice sunt următoarele:

- licitaţie publică deschisă fără preselecţie

52

Se organizează într-o singură etapă, pentru proiectarea investiţiilor publice, la care pot participa, în număr nelimitat, ofertanţii interesaţi care îndeplinesc condiţiile din documentele licitaţiei, impuse de investitor. Lansarea licitaţiei se face prin anunţ publicitar:

- licitaţie publică deschisă cu preselecţie, care se organizează în două etape pentru proiectarea unor investiţii publice complexe şi de importanţă economică şi socială deosebită.

- licitaţie publică restrânsă care se organizează în cazuri de excepţie cu avizul Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi Departamentului Cercetării şi Tehnologiei, atunci când: a) a existat o licitaţie publică deschisă anterioară şi nefinalizată prin încheierea contractului de proiectare; b). proiectarea investiţiei publice, datorită specificului ei, poate fi elaborată numai de un număr restrâns de ofertanţi specializaţi.

Etapa II. Achiziţionarea utilajelor şi instalaţiilor complexe

Achiziţionarea utilajelor tehnologice şi instalaţiilor complexe reprezintă o etapă importantă a procesului investiţional de care depinde realizarea la termen a investiţiilor.

Din punct de vedere al modalităţilor de punere în funcţiune, utilajele se grupează în două categorii:

a) utilaje care necesită montaj, denumite şi utilaje tehnologice, care pot fi puse în funcţiune numai după asamblarea părţilor componente sau după fixarea pe fundaţii;

b) utilaje care nu necesită montaj, denumite şi utilaje independente, care se pun în funcţie fără o prealabilă asamblare sau fixare pe fundaţii.

La achiziţionarea utilajelor, beneficiarii de investiţii au obligaţia să asigure aducerea acestora pe şantiere la termenele corelate cu cele pentru punerea în funcţiune a obiectivelor. În vederea urgentării montării utilajelor, participanţii la procesul investiţional urmăresc: interzicerea contractării din import a unor utilaje neverificate în exploatare; furnizorul general este obligat să acorde asistenţă tehnică la montaj şi punerea în funcţiune; părţile componente ale instalaţiilor complexe se vor asambla în uzinele furnizorului; interzicerea efectuării modificărilor la utilaje şi la ingineria tehnologică de către beneficiar sau proiectant fără acordul furnizorului general.

Funcţia de furnizor general pentru utilaje şi instalaţii complexe revine Departamentului Construcţiilor de Maşini din Ministerul Industriilor, atât pentru cele de fabricaţie internă cât şi pentru cele de import.

În cazul importului de utilaje se utilizează ca document nota de comandă contract. Nota de comandă contract cuprinde următoarele:

- profilul şi capacitatea de producţie a investiţiei; - principalii indicatori tehnico-economici ai investiţiei; - date referitoare la producţie; - previziuni privind exportul produselor ce se vor fabrica; - experienţa firmelor furnizoare de utilaje; - condiţii de plată: cash, credit, dobânzi; - comparaţia ofertelor: ţara, firma; - aspecte de cooperare sau posibilităţi de plată prin produse româneşti.

În ţările dezvoltate se practică o modalitate de închiriere a instalaţiilor complexe denumită contract de leasing. Aceasta este o formă de închiriere şi, eventual, achiziţionare a utilajelor şi prezintă avantajele accesului la tehnologia modernă şi rezolvă o problemă de finanţare, deoarece nu angajează fondurile proprii ale întreprinderii. Pentru perioada de închiriere se plăteşte o chirie destul de consistentă, egală cu valoarea de achiziţionat a activului fix respectiv, majorată cu o anumită sumă reprezentând comisionul societăţii de locaţie.

Primele societăţi de leasing au fost înfiinţate în SUA, în jurul anului 1950, iar în Europa Occidentală în anul 1965.

53

Etapa III. Executarea lucrărilor de construcţii-montaj

Construcţiile reprezintă o ramură importantă a economiei şi cuprinde ansamblul proceselor de execuţie a lucrărilor de construcţii şi de montare a utilajelor. Ca ramură economică distinctă, construcţiile prezintă anumite particularităţi şi trăsături caracteristice, care determină metode speciale de executare şi finanţare a lucrărilor, între care menţionăm: procesul de producţie în construcţii este mobil, iar produsul finit este fix (spre deosebire de industrie); ciclul de producţie în construcţii este lung, iar valoarea lucrărilor executate este foarte mare; caracterul complex şi, de multe ori, unic, al procesului de producţie în construcţii-montaj; în construcţii se lucrează cu greutăţi foarte mari, sub directa influenţă a factorilor atmosferici etc.

Modalităţile de execuţie a lucrărilor de construcţii-montaj sunt: - în antrepriză; - în regie. În cazul lucrărilor executate în antrepriză, antreprenorul este unitatea de construcţii

care poartă întreaga răspundere a executării lucrărilor. Instrumentele principale, cu caracter juridic, încheiate între beneficiarul de

investiţii şi constructor privind realizarea lucrărilor de construcţii-montaj sunt: - contractul cadru; - contractul ferm de execuţie în acord global. Aceste acte cuprind obligaţiile părţilor în realizarea lucrărilor. Pentru realizarea lucrărilor de construcţii montaj în bune condiţii şi la termenele

stabilite, unităţile de construcţii execută în prealabil lucrările de organizare de şantier. Aceste lucrări reprezintă o activitate cu caracter auxiliar şi de servire, care contribuie în mod hotărâtor la realizarea producţiei de bază în ramura construcţiilor.

Determinarea cheltuielilor privind organizarea de şantier se face pe fiecare obiectiv de investiţii, pe bază de „proiect de organizare de şantier”, prin care se stabileşte volumul fizic şi valoarea lucrărilor şi a cheltuielilor de organizare. Volumul cheltuielilor de organizare de şantier trebuie să se încadreze în limita sumelor prevăzute în partea a III-a a devizului general.

Lucrările care se pot executa din fondul pentru organizarea de şantier, prevăzute în proiectul de organizare sunt de două categorii:

- cheltuieli de organizare care nu se materializează în lucrări (transportul muncitorilor, cazare, chirii);

- cheltuieli de organizare materializate în construcţii social-culturale şi administrative.

Etapa IV. Efectuarea probelor tehnologice şi atingerea parametrilor tehnico-economici proiectaţi

Între momentul terminării executării unui obiectiv şi cel al începerii producerii efectelor scontate se interpune durata probelor tehnologice. Probele tehnologice reprezintă acţiunea de verificare şi reglare a funcţionării utilajelor şi instalaţiilor complexe la nivelul tehnic proiectat. Rodajul mecanic reprezintă tot o verificare a funcţionării utilajelor, dar în gol, timp de 72 ore, în timp ce probele tehnologice se desfăşoară în condiţii de producţie.

Probele tehnologice au loc după ce beneficiarul a preluat de la antreprenor, pe bază de recepţie, obiectele şi instalaţiile. Efectuarea la timp a probelor tehnologice este legată de existenţa pieselor de schimb, care constituie prima dotare.

În timpul probelor furnizorul general de utilaje este obligat să asigure asistenţă tehnică. Capacitatea de producţie se consideră ca plusă în funcţiune numai după ce s-au terminat probele tehnologice şi s-a încheiat procesul verbal depunere în funcţiune.

Atingerea parametrilor tehnico-economici proiectaţi este perioada de funcţionare a utilajelor şi instalaţiilor tehnologice aferente capacităţii de producţie date în exploatare, de

54

la data intrării în funcţiune stabilită de comisia de recepţie, până la funcţionarea lor la întreaga capacitate.

Prin lege, perioada de atingere a parametrilor proiectaţi este normată la 1 an. În practică, deseori, în atingerea parametrilor proiectaţi se produc mari întârzieri, determinate de următoarele cauze: funcţionarea necorespunzătoare a unor utilaje şi instalaţii tehnologice; neasigurarea materiei prime în cantităţile şi de calitatea prevăzută în documentaţie; efectuarea de recepţii provizorii fără exigenţa necesară; neutilizarea unor instalaţii la întreaga capacitate datorită greutăţilor intervenite în desfacerea producţiei.

Întârzierile în atingerea parametrilor tehnico-economici proiectaţi, au implicaţii economice negative prin îndepărtarea momentului obţinerii efectelor scontate de pe urma investiţiei.

Etapa V. Recepţia lucrărilor de investiţii terminate

Reprezintă un moment important în procesul investiţional, fiind realizat cu scopul de a verifica dacă lucrările au fost executate în conformitate cu documentaţia tehnico-economică.

Recepţia verifică şi îndeplinirea tuturor condiţiilor de calitate pentru exploatarea normală a investiţiei, precum şi modul de realizare a indicatorilor proiectaţi. Recepţia constituie atestarea de către comisia de recepţie a îndeplinirii condiţiilor de calitate prevăzute în prescripţiile tehnice, în proiectul de execuţie, în caietul de sarcini.

Recepţia lucrărilor de investiţii terminate se face în trei etape: a) recepţia lucrărilor de construcţii-montaj; b) recepţia punerii în funcţiune a capacităţilor de producţie; c) recepţia definitivă a obiectivului de investiţii.

a) Recepţia lucrărilor de construcţii-montaj se realizează în două faze: - recepţia preliminară, care are loc pe tot parcursul realizării obiectivului de

investiţii, pe măsura terminării obiectelor componente sau a unor părţi de obiecte ce pot funcţiona independent şi după efectuarea probelor mecanice şi tehnologice la utilaje;

- recepţia finală, care are loc la expirarea perioadei de garanţie a lucrărilor de construcţii-montaj.

b) Recepţia punerii în funcţiune a capacităţilor de producţie, se efectuează la terminarea probelor tehnologice şi are drept scop verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exploatarea nor

c) Recepţia definitivă a obiectivului de investiţii se face la data stabilită pentru atingerea indicatorilor tehnico-economici şi are drept scop confirmarea atingerii lor.

Recepţia obiectivelor de investiţii se efectuează de comisia de recepţie, în componenţa căreia se numesc reprezentanţi ai participanţilor la procesul investiţional, dar nu persoanele care au participat direct la executarea obiectivului.

Comisia de recepţie este numită de organul care a aprobat investiţia. La toate etapele recepţiei participă şi banca finanţatoare, în scopul creşterii exigenţei comisiei de recepţie.

Rezultatele şi concluziile comisiei de recepţie se adoptă cu majoritatea de voturi şi sunt consemnate într-un document denumit:

- proces verbal de recepţie preliminară, pentru primele două etape ale recepţiei; - proces verbal de recepţie definitivă, pentru ultima etapă a recepţiei.

Cu punerea în funcţiune a capacităţilor de producţie se încheie activitatea de investiţii şi începe activitatea de producţie.

55

6.3. Sistemul fondurilor şi resurselor de finanţare a investiţiilor

Începând cu anul 1990, la nivelul unităţilor economice se constituie fondul de investiţii, din care se asigură finanţarea cheltuielilor de investiţii.

Fondul de investiţii s-a constituit în 1990 prin comasarea fondului de dezvoltare economică a unităţii cu fondul pentru construcţii de locuinţe şi alte investiţii cu caracter social şi cu partea aferentă fiecărei unităţi din fondul pentru întreprinderi noi şi dezvoltări importante ce se constituia la nivel de centrală.

Fondul de investiţii este constituit din: - disponibilităţi din anii precedenţi la fondul de investiţii al unităţii; - beneficii; - sume din valorificarea activelor fixe scoase din funcţiune; - amortizarea activelor fixe. Destinaţiile fondului de investiţii de la nivelul agenţilor economice sunt: - finanţarea cheltuielilor de investiţii prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli: - rambursarea creditelor pentru investiţii şi a dobânzilor. Regiile autonome, conform legilor în vigoare, îşi constituie din veniturile realizate

după acoperirea cheltuielilor, două fonduri: - fondul de dezvoltare; - fondul de rezervă. R.A. hotărăsc asupra investiţiilor ce urmează a fi realizate din fondul de dezvoltare,

potrivit obiectului lor de activitate. Resursele de finanţare a investiţiilor, din punct de vedere al provenienţei lor, se

grupează astfel: A. resurse proprii; B. credite bancare; C. alocaţii de la bugetul statului. A. Resursele proprii de finanţare a investiţiilor, ale agenţilor economici cuprind:

1) mobilizarea resurselor interne; 2) economii la cheltuielile şi lucrările de construcţii-montaj executate în regie; 3) fondul de amortizare; 4) beneficiile; 5) alte resurse.

1) Mobilizarea resurselor interne, constă în descoperirea şi readucerea în circuitul economic a tuturor rezervelor care se găsesc în stare latentă la beneficiarul de investiţii, îl vederea folosirii pentru realizarea programului de investiţii.

Pe calea mobilizărilor se utilizează resursele interne reflectate contabil atât în activul cât şi în pasivul bilanţului beneficiarului de investiţii. Dintre rezervele interne, sub formă de active menţionăm: materialele, prefabricatele, detalii de montat, utilaje tehnologice în stoc şi în curs demontaj, piese de schimb şi obiecte de inventar achiziţionate şi decontate în anii precedenţi din fondurile de investiţii şi pot fi utilizate la executarea lucrărilor din anul respectiv.

Resursele interne sub formă de pasive sunt formate din posturile din bilanţ privind: antreprenori, furnizori şi creditori proveniţi din executarea de lucrări, din livrarea de utilaje şi alte prestări de servicii realizate în domeniul investiţiilor, dar nedecontate până la sfârşitul anului.

Calculul mobilizărilor şi imobilizărilor resurselor interne se bazează pe compararea soldurilor preliminate de la începutul perioadei cu cele înregistrate la sfârşitul perioadei, astfel:

- creşterea activelor la sfârşitul perioadei faţă de soldul lor de la începutul perioadei dă loc la o imobilizare de fonduri;

56

- reducerea activelor de la sfârşitul perioadei considerate faţă de soldul lor de la începutul perioadei, dă loc la o mobilizare de fonduri.

Prin compararea soldului pasivelor, situaţia este inversă. În final, volumul mobilizărilor şi imobilizărilor de resurse interne se înscrie în planul de finanţare şi creditare a investiţiilor cu semnul rezultat din însumarea algebrică a factorilor şi anume:

- imobilizările cu semnul + - mobilizările cu semnul – 2) Economii din reducerea costului la lucrările de construcţii montaj executate în

regie. Volumul acestor resurse se determină pornind de la volumul lucrărilor programate a se executa în regie în anul respectiv şi de procentul de reducere a costului acestor lucrări.

3) Fondul de amortizare este cea mai mare resursă proprie destinată finanţării investiţiilor. Fondul de amortizare reprezintă expresia bănească a uzurii activelor fixe şi se constituie pe seama costurilor de producţie.

Concepţia contabilă consideră amortizarea un element al costurilor, teoria financiară concepe amortizarea ca un mijloc de a asigura fondurile necesare finanţării investiţiilor în vederea înlocuirii utilajelor scoase din funcţiune. Amortizarea este calculată de unităţile economice lunar, ţinând seama de valoarea de inventar a activelor fixe, din ultima zi a lunii precedente şi de norma unică de amortizare.

Instabilitatea monetară şi rata mare a inflaţiei impune ca amortizarea activelor fixe să se calculeze la valoarea de înlocuire actualizată. 4) Beneficiul se utilizează pentru finanţarea investiţiilor atunci când suma cheltuielilor de investiţii este mai mare decât resursele constituite din amortizare şi alte resurse.

Beneficiile necesare finanţării investiţiilor au destinaţiile: - constituirea fondului de investiţii de la nivelul întreprinderii; - rambursarea ratelor scadente şi a dobânzilor aferente privind creditele bancare pe

termen mijlociu şi lung primite pentru investiţii. 5) Alte surse proprii pentru finanţarea investiţiilor cuprind: - sumele provenite din valorificarea materialelor rezultate în urma scoaterii din

funcţiune a unor active fixe, mai puţin valoarea cheltuielilor efectuate cu acest prilej; - încasările rezultate din vânzarea materialelor rămase de la lucrările de investiţii

executate în regie; - sumele obţinute prin transferul cu plată a activelor fixe; - veniturile obţinute de pe urma valorificării produselor derivate: materiale din

demolări, defrişări, foraj steril de ţiţei, gaze. B. Credite bancare

În etapa actuală se conturează intervenţia a două categorii de credite pentru investiţii şi anume:

- credite pe termen scurt în contul resurselor de finanţare; - credite pe termen mijlociu şi lung în completarea fondului de investiţii al unităţii. Regiile autonome beneficiază de credite în valoare de cel mult 20% din veniturile

brute ale anului precedent. C. Alocaţii de la bugetul statului

În condiţiile actuale de descentralizare, rolul bugetului în finanţarea investiţiilor se restrânge doar în domeniile strategice şi prioritare ale economiei.

Cheltuielile pentru investiţii publice apar în bugetul public naţional în partea „Cheltuieli pentru finanţarea economiei naţionale”. Aceste fonduri se alocă prin deschideri de credite bugetare la Banca Naţională de către Ministerul Finanţelor, pe numele ordonatorilor principali.

57

Regiile autonome pot beneficia de subvenţii de la bugetul statului pentru acoperirea eventualelor deficite. Subvenţiile se acordă şi se administrează de guvern sau de organele locale ale administraţiei de stat, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora şi pot fi utilizate numai potrivit scopurilor pentru care au fost acordate.

Societăţile comerciale pot fi subvenţionate pe baza hotărârii guvernului pe o perioadă maximă de 4 ani, cu reduceri anuale ale cuantumului subvenţiei cu rate de 20% din suma iniţială.

Nu se acordă subvenţii societăţilor comerciale cu nereguli financiare, acte de neglijenţă, fraudă în dauna creditorilor.

6.4. Forme de mobilizare a resurselor financiare Principalele forme de mobilizare a resurselor financiare sunt: A. Leasing-ul; B. Emisiunea de valori mobiliare. A. Leasing-ul Din punct de vedere al beneficiarului, leasing-ul constituie o formă de creditare în

cadrul căreia sumele necesare achiziţionării bunului se obţin din exploatarea acestuia, iar rambursarea lui se face eşalonat sub forma ratelor de leasing şi în final a preţului rezidual. Creditul obţinut este însă sub formă de echipamente şi nu bănească. Criteriul de departajare a operaţiunilor de leasing de un contract de închiriere îl reprezintă posibilitatea de dobândire ulterioară a dreptului de proprietate asupra bunului de către beneficiar.

Operaţiunile de leasing au o mare diversitate. În funcţie de durata închirierii, distingem: • leasing pe termen scurt, constă în închirierea bunurilor pe o durată de câteva

ore, zile sau luni, la mai mulţi beneficiari în vederea amortizării; • leasing pe termen mediu, presupune amortizarea bunului prin închirierea

consecutivă a acestuia la mai mulţi beneficiari pe termene de 2-3 ani; • leasing pe termen lung, se practică pe piaţa bunurilor imobiliare, durata fiind de

20-30 de ani. În funcţie de ponderea ratelor în preţul de vânzare a bunurilor, distingem: • leasing funcţional sau operaţional, care presupune recuperarea în perioada de

locaţie doar a unei părţi din bunul închiriat; • leasing financiar, care urmăreşte recuperarea integrală a valorii bunurilor în

perioada de locaţie şi obţinerea unui profit. În Franţa, această modalitate se numeşte credit-bail. După modul de calcul al costurilor pe baza cărora se calculează ratele de leasing,

distingem: • leasing net, în care ratele se calculează numai pe baza preţului de vânzare a

bunului, chiria incluzând preţul folosinţei; • leasing brut, în care ratele includ cheltuielile de asigurare, întreţinere şi reparaţii

ale bunului. Operaţiunea de leasing parcurge mai multe etape. De regulă, această operaţiune

este declanşată de către beneficiar. Acesta va analiza ofertele producătorilor. Beneficiarul abordează apoi societatea de leasing pentru a cunoaşte condiţiile de finanţare. După alegerea societăţii cu condiţiile cele mai avantajoase, va emite cererea de închiriere.

Cererea va fi însoţită de un dosar cu informaţii relative la activitatea firmei beneficiarului şi un plan de afaceri.

Avantajele leasing-ului se manifestă în trei direcţii:

58

• la nivelul economiei naţionale, unde reprezintă o cale de relansare a investiţiilor şi de retehnologizare a firmelor;

• la nivelul finanţatorului, unde reprezintă o formă de plasament a resurselor financiare în condiţii de rentabilitate şi siguranţă;

• la nivelul beneficiarului, unde se înregistrează cele mai mari avantaje: - se obţine finanţarea integrală a unei investiţii în lipsa unor resurse

financiare suficiente; - reprezintă o cale de acces la tehnologii avansate şi de dezvoltare a

activităţii; - favorizează concentrarea resurselor beneficiarului asupra activităţilor

profitabile. B. Emisiunea de valori mobiliare Poziţia unui agent economic faţă de valorile mobiliare poate fi ori de emitent, ori de

investitor. În calitate de emitent, firma se confruntă cu problema realizării emisiunii,

organizării plasamentului şi furnizării de informaţii investitorilor. În calitate de investitor, firma va achiziţiona valori mobiliare de pe piaţa primară,

va participa la tranzacţii pe piaţa secundară, achiziţionările constituind investiţii de portofoliu, când se urmăreşte obţinerea de câştiguri pe termen lung sau titluri de plasament, când sunt vizate speculaţii de preţ.

Din punct de vedere procedural, emisiunea de titluri se poate realiza prin ofertă publică sau plasamente private.

O importantă sursă de finanţare a investiţiilor corporale o reprezintă creditul obligatar.

Pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu, societăţile pe acţiuni pot recurge la emisiunea de acţiuni.

6.5. Tehnici de finanţare, creditare şi decontare a investiţiilor 6.5.1. Admiterea la finanţare a investiţiilor publice. 6.5.2. Mecanismul creditării investiţiilor. 6.5.3.Decontarea investiţiilor. 6.5.1. Admiterea la finanţare a investiţiilor publice

Una din etapele importante ale mecanismului de finanţare a investiţiilor este admiterea la finanţare, denumită şi deschiderea finanţării. Admiterea la finanţare a investiţiilor publice are loc numai dacă sunt asigurate şi îndeplinite toate condiţiile legale necesare realizării obiectivelor la termenul prevăzut în documentaţie.

Admiterea la finanţare a investiţiei se face la solicitarea beneficiarilor, pe baza unei documentaţii. Documentele sunt însoţite de cererea de admitere la finanţare a investiţiei. După aprobarea cererii de admitere la finanţare, poate începe executarea lucrărilor.

6.5.2. Mecanismul creditării investiţiilor

În cazul în care la nivelul unei unităţi resursele proprii de finanţare a investiţiilor nu asigură nevoile de plăţi pentru investiţii, băncile pot acorda credite la cererea beneficiarilor. În acest scop, băncile vor negocia cu agenţii economici în cauză, urmând a încheia contracte de creditare cu respectarea prevederilor legale referitoare la condiţiile de rambursare, de dobândă şi de garanţie a creditelor.

Creditele pentru investiţii pot fi: a) credite pe termen scurt; b) credite pe termen mijlociu şi lung.

59

a) Creditele pe termen scurt acordate beneficiarilor de investiţii au următoarele destinaţii:

- credite pentru achiziţionarea în devans a utilajelor şi instalaţiilor; acordarea se face numai dacă beneficiarul îşi exprimă acordul pentru achiziţionarea în devans a utilajelor;

- credite pentru cheltuieli privind probele tehnologice, recuperabile din valorificarea produselor obţinute; acest credit se acordă pentru o perioadă de până la 90 de zile de la punerea în funcţiune.

b) Creditarea investiţiilor pe termen mijlociu şi lung În vederea realizării investiţiilor unităţile bancare pot acorda beneficiarilor de

investiţii credite pe termen mijlociu şi lung în completarea fondului de investiţii. Creditele pe termen mijlociu şi lung pentru investiţii se acordă:

- pentru întreprinderi noi; - pentru investiţii de natura dezvoltărilor; - pentru alte investiţii. Ratele la creditele acordate de bănci au un termen maxim de rambursare de 15 ani,

iar în agricultură de 25 de ani. Dobânda percepută pentru creditele aferente investiţiilor este negociabilă şi apropiată de nivelul pieţei. Pentru aprecierea nivelului optim al mărimii creditului pe termen mijlociu şi lung pentru realizarea unui proiect de investiţii se foloseşte indicatorul pârghia financiară (PF). Acest indicator permite să se aprecieze proporţia optimă în realizarea unui proiect dintre fondurile proprii şi cele împrumutate, la un anumit nivel de dobândă, corelat cu o rentabilitate optimă.

Pârghia financiară se determină după relaţia:

⋅=propriiFonduri

CreditePF (Rentabilitate anuală – Dobânda la credite)

Pentru investitor ar fi eficient să utilizeze fondurile împrumutate cu o dobândă fixă

pe durata creditului. Aceasta ar însemna o participaţie constantă, neinfluenţată de inflaţia sau de deprecierea în timp a banilor comparativ cu fondurile proprii care sunt supuse tuturor acestor oscilaţii. Dacă nivelul de rentabilitate la fondurile proprii este mai mare decât nivelul dobânzii la credite, pentru investitor este avantajos să apeleze la un volum de credite mai mare.

6.5.3. Decontarea investiţiilor

A) Admiterea la decontare a lucrărilor de investiţii. B) Decontarea lucrărilor de construcţii-montaj în antrepriză. C) Decontarea lucrărilor de investiţii executate în regie.

A) Admiterea la decontare constă din stabilirea de plafoane de decontare, după ce devizele de execuţie au fost verificate de bănci din punct de vedere tehnic şi economic.

Plafonul de decontare reprezintă limita maximă până la care se pot efectua plăţi pentru lucrări de investiţii, în anul în curs, privind un anumit obiectiv, pe baza sumei totale a devizelor de execuţie. Plafoanele de decontare sunt stabilite pe structura: construcţii-montaj, utilaje montate şi alte cheltuieli. Plafoanele de decontare sunt stabilite pentru fiecare deviz general, iar suma totală a acestor plafoane nu poate depăşi prevederile valorice din programul anual de investiţii.

Evidenţa tehnico-operativă a plafoanelor de decontare se realizează cu ajutorul documentelor:

Fişa de cont şi plafoane care conţine plafoanele de decontare aprobate, pe fiecare deviz general şi pe cele trei structuri;

Fişa prevederi deviz general, conţine suma cheltuielilor care se pot face, conform structurii devizului general;

60

Fişa limitelor de plăţi trimestriale, conţine patru limite de cheltuieli pentru fiecare deviz general şi anume:

-utilaje cu montaj de achiziţionat; -materiale din ţară şi din import pentru antrepriză; -materiale destinate lucrărilor ce se execută în regie; -piese de schimb şi obiecte de inventar (de mică valoare sau scurtă durată, de natura

activelor circulante) din prima dotare. B) Decontarea lucrărilor de construcţii-montaj executate în antrepriză se face lunar,

pe măsura executării lor, cu respectarea planului de finanţare şi creditare a investiţiilor şi în limita devizului general. În unele ţări s-au generalizat, la unele investiţii, sistemul decontării la terminarea obiectivului. Din experimentarea acestei modalităţi de decontare s-a constatat că duce la imobilizarea unui volum important de fonduri destinate finanţării investiţiilor, la creşterea volumului producţiei neterminate în construcţii-montaj şi astfel, s-a renunţat. Decontarea lucrărilor de construcţii-montaj executate în antrepriză se face prin două modalităţi:

a) Acordarea lunară de avansuri constructorului de către beneficiarul de investiţii. Acordarea de avansuri băneşti constructorului are loc în primele două luni ale trimestrului. La începutul primei luni beneficiarul de investiţii introduce în bancă o dispoziţie de plată în favoarea constructorului de o sumă egală cu volumul de lucrări ce urmează a se executa în luna respectivă. În luna a doua a trimestrului, cu ocazia decontării avansului, se efectuează şi regularizarea avansului acordat în luna precedentă, în raport cu realizările efective a lucrărilor. Dacă în urma controlului exercitat de banca finanţatoare se constată că organizaţiile de construcţii prezintă în mod frecvent realizări mai mici decât nivelul avansurilor acordate, banca va recomanda beneficiarului să nu mai acorde avansuri decât la nivelul posibilităţilor reale de execuţie.

b) Decontarea pe bază de dispoziţie de încasare cu situaţie de plată. La decontarea pe bază de dispoziţie de încasare cu situaţie de plată, dispoziţia de încasare cu situaţie de plată este întocmită de organizaţia de construcţii şi acceptată de beneficiarul de investiţii. Aceasta reprezintă instrumentul unic de decontare trimestrială, anuală şi la terminarea lucrărilor de construcţii-montaj executate. El îndeplineşte atât funcţia de situaţie de lucrări, cât şi aceea de document bancar pentru efectuarea plăţii, fiind folosit şi ca document justificativ pentru înregistrarea în contabilitatea constructorului şi beneficiarului de investiţii. Dispoziţia de încasare cu situaţia de plată se întocmeşte trimestrial şi anual pe baza proceselor verbale de execuţie a lucrărilor şi la terminarea obiectivului, pe baza procesului verbal de recepţie. Dispoziţia de încasare cu situaţie de plată se depun la banca beneficiarului de investiţii într-un termen stabilit de comun acord cu banca în aşa fel încât să se asigure intrarea sumelor în contul constructorului până cel mai târziu în 13 zile de la sfârşitul trimestrului şi în 16 zile de la închiderea anului.

C) Decontarea lucrărilor de investiţii executate în regie. Modul de executare a acestor lucrări determină unele particularităţi în decontarea

lor şi anume: a) pentru admiterea la finanţare-decontare a lucrărilor executate în regie

apare ca document „dispoziţia de deschidere a şantierului”, emisă de beneficiarul de investiţii şi care înlocuieşte contractele încheiate cu constructorul datorită modalităţilor de executare specifice acestora;

b) la determinarea plafoanelor de decontare se va lua în considerare şi valoarea aferentă reducerii costurilor lucrărilor executate în regie, sumă inclusă în planul de finanţare şi creditare a investiţiilor ca resursă proprie de finanţare a investiţiilor cu care se diminuează nivelul acestora;

61

c) decontarea lucrărilor de construcţii-montaj executate în regie se face pe elemente de cheltuieli, folosindu-se instrumente de plată ca: dispoziţii de plată şi de încasare, cu şi fără factură ş.a.;

d) pe parcursul executării lucrărilor executate în regie au loc livrări reciproce de valori materiale între activitatea de producţie şi de investiţii a beneficiarului. Pentru decontarea lor se utilizează drept instrumente facturile, deconturile ş.a.

6.6. Particularităţi în finanţarea, creditarea şi decontarea investiţiilor în unele domenii de activitate

6.6.1. Finanţarea şi decontarea cheltuielilor de proiectare. 6.6.2. Finanţarea şi decontarea cheltuielilor de organizare de şantier. 6.6.3. Finanţarea şi decontarea lucrărilor geologice, miniere şi petrolifere. 6.6.4. Finanţarea investiţiilor din agricultură şi silvicultură. 6.6.5. Finanţarea, creditarea şi decontarea construcţiilor de locuinţe. 6.6.6. Creditarea activităţii de investiţii a societăţilor comerciale cu capital privat.

6.6.1. Finanţarea şi decontarea cheltuielilor de proiectare

Cheltuielile de proiectare privind elaborarea studiului de prefezabilitate, studiului de amplasament şi studiului de fezabilitate, se suportă de investitor. Cheltuielile pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate, studiilor de amplasament şi a studiilor de fezabilitate, nu pot depăşi 2% din valoarea totală a obiectivului nou de investiţii pentru care se elaborează documentaţia. Cheltuielile de proiectare necesare asigurării documentaţiei care stă la baza organizării licitaţiei şi adjudecării executării lucrărilor se suportă de investitor. Finanţarea proiectelor tip se face dintr-un fond constituit special în acest scop şi păstrat la centrala băncii finanţatoare. Acest fond se constituie în limita sumelor incluse în costurile proiectării, prin aplicarea unei cote asupra valorii producţiei de proiectare a tuturor institutelor de proiectare din ţară. Cheltuielile de proiectare includ şi pe cele privind cercetarea ştiinţifică. Asigurarea fondurilor necesare cercetării ştiinţifice presupune, începând cu anul 1990, pe lângă alocaţiile de la bugetul statului şi fondurile create de unităţile economice şi utilizarea altor surse care pot contribui la acoperirea lor. Fondurile de cercetare ale agenţilor economici se vor crea din profitul brut realizat de acestea în funcţie de nevoi şi posibilităţi. La aceste sume se vor adăuga încasările rezultate din valorificarea lucrărilor de cercetare realizate în anii anteriori. În afara acestor surse, care constituie baza formării fondurilor pentru cercetare, în completare se poate apela la credite bancare. O altă formă de constituire a fondurilor destinate studiilor şi cercetării ştiinţifice o constituie sursele externe materializate în atragerea de capital străin interesat în finanţarea unor teme abordate în România. Una din formele de constituire a fondului de cercetare şi de acoperire a cheltuielilor folosită mult în ţările dezvoltate, dar posibilă şi în condiţiile economiei noastre, o constituie finanţarea indirectă, bazată pe folosirea pârghiei impozitelor.

6.6.2. Finanţarea şi decontarea cheltuielilor de organizare de şantier

Fondul de organizare de şantier folosit la acoperirea cheltuielilor se constituie din sumele prevăzute în partea a III-a a devizului general şi, în completare, din credite bancare. Din acest fond se finanţează următoarele cheltuieli: - cheltuieli de organizare materializate în amenajări provizorii de şantier; - cheltuieli de organizare materializate în construcţii cu caracter definitiv;

62

- alte cheltuieli nematerializate în obiecte: abonamente pentru transportul auto sau feroviar; chirii ş.a. Fondul de organizare de şantier este pus la dispoziţia unităţii de construcţii numai în limita realizărilor efective. În cazul în care sumele prevăzute în partea a III-a a devizului general nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor de organizare de şantier, se poate apela la credite bancare. Băncile finanţatoare acordă credite în completarea fondului de organizare de şantier pentru următoarele categorii de lucrări: - barăci demontabile şi mobile; - remorci şi bacuri dormitoare; - silozuri metalice pentru depozitarea cimentului; - rampe de descărcare şi depozitare. Nu se admit la creditare obiectele care urmează a fi finanţate din fondurile de investiţii proprii ale unităţii de construcţii ca: baze sportive, cluburi, săli de festivităţi, cămine etc.

6.6.3. Finanţarea şi decontarea lucrărilor geologice, miniere şi petrolifere

a) Finanţarea lucrărilor de explorări şi prospecţiuni geologice b) Finanţarea investiţiilor în industria extractivă a) Finanţarea lucrărilor de explorări şi prospecţiuni geologice Lucrările geologice se fac pentru cunoaşterea geologică a solului şi subsolului, în vederea evidenţierii substanţelor minerale utile şi a stabilirii rezervelor geologice. Executarea acestor lucrări parcurge mai multe etape, începând cu prospecţiunile şi terminând cu punerea în producţie şi se realizează de către unităţi specializate.

Lucrările geologice se finanţează din: - fondul de investiţii al unităţii; - fonduri speciale de la buget. Fondul de investiţii al unităţii este destinat pentru lucrările geologice care se

execută în cadrul unităţilor existente, cu scopul continuării şi extinderii zăcămintelor cunoscute, inclusiv lucrările de suprafaţă şi de laborator. Fondurile speciale de la buget sunt destinate lucrărilor geologice care se execută în vederea descoperirii de noi rezerve, în afara perimetrelor miniere din unităţile existente. Aceste cheltuieli au un pronunţat caracter de cercetare. Admiterea la finanţare a lucrărilor geologice are loc concomitent cu decontarea şi are loc pe măsura executării lucrărilor.

b) Finanţarea investiţiilor în industria extractivă Investiţiile din domeniul petrolifer şi gaze naturale privesc două activităţi diferite

din punct de vedere tehnic şi anume: • activitatea de foraj, de la prospectare la explorarea de detaliu; • activitatea de extracţie a ţiţeiului şi gazelor. Activitatea de foraj este subordonată activităţii de extracţie. Lucrările de foraj, a

căror execuţie le repetă la perioade scurte, se prevăd în lista de investiţii în poziţii globale. Documentaţia tehnico-economică se elaborează, avizează şi se aprobă după

normele comune. La baza determinării valorii lucrărilor efectuate stă proiectul şi devizul tip de sondă.

Admiterea la finanţare a fiecărui obiect concret se face pe măsura prezentării, la banca finanţatoare, a documentaţiei tehnico-economice respective, însoţită de borderoul lucrărilor, moment când are loc şi stabilirea plafoanelor de decontare.

63

Punerea în valoare a unui zăcământ sau dezvoltarea capacităţilor de producţie existente, în acest sector, necesită, după efectuarea lucrărilor geologice, două categorii de lucrări:

• lucrări industriale de suprafaţă. Finanţarea şi decontarea acestor investiţii se face potrivit normelor generale;

• lucrări miniere subterane de deschidere şi pregătire, concretizate în galerii, lucrări de abataj, lucrări auxiliare etc.

Finanţarea investiţiilor din industria minieră se face prin două modalităţi:

• dacă executarea lucrărilor are loc în afara perimetrului unităţii existente, se finanţează din fondul de investiţii al întreprinderii;

• dacă executarea lucrărilor are loc după darea în exploatare a zăcământului, din fondurile de producţie.

Lucrările de investiţii miniere se execută, în cea mai mare parte, în regie, datorită caracterului lor special şi a interferenţei realizării lor cu sectorul de producţie.

Decontarea lucrărilor miniere şi petrolifere se face pe baza dispoziţiei de încasare cu situaţie de plată, când lucrările se execută în antrepriză şi pe elemente de cheltuieli în cazul lucrărilor realizate în regie.

6.6.4. Finanţarea investiţiilor din agricultură şi silvicultură a) Finanţarea investiţiilor din agricultură. b) Finanţarea şi decontarea lucrărilor de investiţii din silvicultură. a) Finanţarea investiţiilor din agricultură Unităţile agricole execută investiţii din fondul propriu de investiţii. Datorită rezultatelor financiare slabe realizate în multe unităţi agricole, beneficiul

are o participare redusă la finanţarea investiţiilor. Amortizarea este principala sursă de finanţare a investiţiilor. Din categoria „alte resurse” de finanţare a investiţiilor în unităţile agricole, fac parte

şi sumele provenite din valorificarea animalelor adulte reformate, cuprinse în categoria „active fixe” (taurine, ovine şi animale de muncă).

Investiţiile privind plantaţiile pomiviticole se finanţează pe o perioadă de 2-6 ani, în funcţie de intrarea pe rod a plantaţiilor respective. Cheltuielile cu întreţinerea plantaţiei pe această perioadă reprezintă producţie neterminată la activitatea de investiţii.

Finanţarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare a avut ca sursă fie bugetul statului, fie creditele internaţionale.

b) Finanţarea şi decontarea lucrărilor de investiţii din silvicultură

Efortul investiţional în silvicultură are ca principale obiective următoarele:

• limitarea tăierilor anuale cu scopul ca într-o perioadă de 15-20 de ani să se amelioreze echilibrul pădurilor pe clase de vârstă;

• îmbunătăţirea compoziţiei pădurilor prin extinderea răşinoaselor; • continuarea acţiunii de refacere a pădurilor; • dezvoltarea economiei vânatului şi pisciculturii în apele de munte; • creşterea aportului pădurilor la protecţia mediului înconjurător.

Lucrările din silvicultură sunt prevăzute în programul de investiţii şi sunt cuprinse ca obiective nominalizate, cum sunt instalaţiile de transport şi întreprinderile de prelucrare a lemnului şi în poziţii globale, care vor fi nominalizate ulterior pe titulari de investiţii.

În această grupă se cuprind lucrările specifice sectorului silvic cum sunt: lucrările de cultură şi refacere a pădurilor; lucrări de corectare a torenţilor; construcţii piscicole; utilaje.

64

În cadrul resurselor proprii de finanţare a investiţiilor, ponderea o deţin beneficiile, situaţie determinată nu de o rentabilitate ridicată, ci de faptul că fondul de amortizare este redus, ca urmare a faptului că pădurile nu se amortizează.

Lucrările de investiţii din silvicultură se execută, de regulă, în regie, datorită specificului lor. Din această cauză decontarea acestor lucrări se face pe elemente de cheltuieli.

Principalele lucrări de investiţii din silvicultură sunt următoarele:

a) Lucrări de cultură şi refacere a pădurilor. Ele reprezintă 80% din totalul investiţiilor din acest sector şi cuprind operaţiile efectuate începând de la recoltarea seminţelor şi terminând cu realizarea stării de masiv prin împăduriri. Devizul general pentru aceste lucrări se întocmeşte separat pentru lucrări de împăduriri în teren forestier şi separat pentru lucrări de împăduriri în teren degradat.

Lucrările de refacere apar ca urmare a calamităţilor naturale care produc avarii activelor fixe sectorului forestier. Sursele necesare pentru finanţarea lucrărilor de refacere sunt fondurile de investiţii ale unităţii.

b) Instalaţiile de scos apropiat. Sunt lucrări de construcţii şi instalaţii care servesc direct procesului de exploatare a

masei lemnoase şi se găsesc amplasate în perimetrul în care se efectuează scosul şi apropiatul materialului lemnos. Cuprind: clădiri, căi de transport şi comunicaţii.

Natura exploatărilor forestiere determină deplasarea continuă a locului de producţie, ceea ce necesită amenajarea de noi instalaţii de scos-apropiat. În acest caz, cheltuielile, începând cu a doua montare, se suportă din fondurile de producţie.

La terminarea exploatării respective, instalaţiile de scos-apropiat care nu mai sunt folosite la alte parchete se lichidează, iar sumele rezultate, după scăderea cheltuielilor de lichidare, sunt folosite ca sursă pentru finanţarea investiţiilor în acest sector.

c) Instalaţiile permanente de transport Sunt lucrări care deservesc continuu şi pe o perioadă îndelungată marile exploatări forestiere. Este vorba de căi ferate forestiere, drumuri forestiere, funiculare etc.

d) Lucrări de corectare a torenţilor Sunt lucrări de protecţie a pădurilor care se execută în scopul protejării căilor de comunicaţii forestiere şi, în general, pentru asigurarea unui regim hidrologic normal în bazinele de interes hidroenergetic. În devizul general lucrările sunt grupate în:

• lucrări de corectare: baraje, canale; • lucrări de ameliorare: împrejmuiri, terase. Având în vedere că, de regulă, lucrările de corectare a torenţilor servesc mai mulţi

beneficiari (unităţi forestiere, staţii de cale ferată, primării, unităţi agricole), la avizarea şi aprobarea documentaţiei tehnico-economice trebuie să se stabilească cota de participare cu fonduri a fiecărui beneficiar, în vederea realizării concomitente a tuturor lucrărilor prevăzute în devizul general.

e) Construcţiile vânătoreşti Cuprind investiţiile pentru înfiinţarea şi amenajarea de case şi cabane de vânătoare pentru recoltatul vânatului, observatoare înalte, hrănitoare, păstrăvării, fazanării, cascade.

6.6.5. Finanţarea, creditarea şi decontarea construcţiilor de locuinţe Investiţiile pentru construcţii de locuinţe destinate fondului locativ de stat se

finanţează din următoarele surse: • sume din valorificarea fondului locativ de stat;

65

• amortizarea activelor fixe aferente fondului locativ de stat; • alocaţii de la bugetele locale. Decontarea lucrărilor pentru construcţiile de locuinţe se face pe bază de dispoziţie

de încasare cu situaţie de plată în limita a 95% din valoarea sa, iar decontarea definitivă are loc după recepţia definitivă pe baza procesului verbal de recepţie cu privire la calitatea lucrărilor executate.

Creditarea cumpărării de locuinţe din fondul locativ de stat Începând cu anul 1990 s-a reluat vânzarea de locuinţe construite din fondul statului

către populaţie. Sunt prevăzute unele facilităţi suplimentare pentru cumpărători, îndeosebi pentru

tinerii de până la 30 de ani. Vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului se asigură prin unităţi specializate din subordinea primăriilor.

Preţurile de vânzare sunt diferenţiate după perioada construirii locuinţelor sau în raport cu finisajele şi dotările aferente, zona de amplasare.

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 19 din 27.I.1994, se doreşte stimularea investiţiilor pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe.

Conform art. 4, se prevede că „pentru realizarea locuinţelor proprietate personală se acordă o singură dată, o subvenţie de la bugetul statului de până la 30 % din valoarea locuinţei la data emiterii repartiţiei, următoarelor categorii: ê tineri căsătoriţi care la data contractării locuinţei au vârsta de până la 30 de ani; ê invalizi de gradul I şi II; ê handicapaţi; ê răniţi, familiile şi părinţii celor decedaţi în decembrie 1989; ê persoanele şi familiile care îşi schimbă domiciliul din oraşe în sate şi lucrează în agricultură şi silvicultură; ê personal calificat din învăţământ şi sănătate care are sau îşi schimbă domiciliul la sate; ê persoanele şi familiile care îşi schimbă domiciliul dintr-un sat în alt sat pentru a lucra pământul care l-au primit conform Legii fondului funciar”.

De aceste prevederi beneficiază o singură dată persoanele fizice care, împreună cu membrii familiei nu au deţinut şi nu au în proprietate o locuinţă.

6.6.6. Creditarea activităţii de investiţii a societăţilor comerciale cu capital privat Noţiunea de societăţi cu capital privat include aici societăţile cu capital de stat şi

privat, la care capitalul privat este majoritar. În vederea realizării activităţii de investiţii societăţile cu capital privat, persoane

juridice, în completarea surselor proprii de finanţare, pot contracta cu unităţile bancare credite bancare.

Creditele pentru investiţii se acordă printr-un cont separat de împrumut, intitulat „credite pentru investiţii” şi pot fi utilizate pentru:

a) achiziţionarea de animale de muncă, producţie şi reproducţie, maşini, utilaje, instalaţii şi alte active fixe;

b) amenajarea, modernizarea, dezvoltarea spaţiilor şi capacităţilor de producţie existente, precum şi executarea de reparaţii capitale şi curente;

c) realizarea unor noi obiective de investiţii prin construire sau cumpărare. Creditele acordate pentru primele două scopuri fac obiectul creditării pe termen

scurt şi mediu, iar cele de la punctul c) fac obiectul creditării pe termen scurt, mediu şi lung.

Condiţiile generale avute în vedere la acordarea creditelor pentru investiţii sunt:

66

ê pentru primele două categorii de obiecte de creditare cel puţin 15% din valoarea investiţiilor şi pentru ultima categorie 30% din valoarea investiţiilor trebuie să fie acoperite sau deja realizate din sursele proprii de finanţare; ê profitul ce urmează a se realiza şi amortizarea ce se include în costuri să permită rambursarea integrală a creditelor şi dobânzilor aferente; ê să prezinte garanţii asiguratorii.

Tipurile de garanţii admise de bănci din partea beneficiarilor de credite pentru investiţii sunt:

a) gajul cu deposedare, care se poate constitui asupra: - depozitelor în valută, aflate în conturile personale ale membrilor asociaţi sau giranţilor societăţii; - obiecte din metale preţioase, expertizate şi evaluate de organele specializate, autorizate;

- titlurile de valoare, respectiv asupra acţiunilor şi obligaţiunilor, care se cotează la bursă, precum şi a cambiilor şi biletelor la ordin, care se iau în garanţie la 90 % din valoarea acestora.

b) gajul fără deposedare, care se poate constitui asupra: - bunurilor mobile de natura activelor fixe; - bunurilor mobile ce urmează a se procura din creditele solicitate; c) ipoteca, constituită asupra bunurilor imobile prin natura lor, prin destinaţie sau

care urmează a se realiza din creditele solicitate; d) cesiunea de creanţă, constituie garanţie dacă priveşte drepturi de încasat

rezultate din activitatea cu parteneri cunoscuţi ca solvabili de către bancă; e) scrisoarea de garanţie bancară emisă de către o bancă sau instituţie financiară

din ţară sau străinătate, agreate de banca care va acorda creditul, prin care se angajează să plătească suma achitată de debitor;

f) stocurile de materii prime, materiale şi mărfuri, destinate consumului sau vânzării imediate, vor putea fi admise în garanţia creditului la cel mult 60% din valoarea de achiziţie.

Nu pot beneficia de credite pentru investiţii societăţile cu capital privat care au credite nerambursate, pierderi sau se află în starea de „încetare de plăţi” sau faliment.

La creditele pentru obiective noi de investiţii, cu caracter direct productiv, băncile pot acorda o perioadă de graţie, determinată în funcţie de durata prevăzută pentru construire şi pentru atingerea parametrilor proiectaţi, dar nu mai mult de 12 luni de la data terminării obiectivului.

În vederea contractării creditelor pentru investiţii, solicitanţii prezintă băncii cererea de credite însoţită de autorizaţia de construcţii, graficul de eşalonare a lucrărilor şi contractele încheiate cu constructorul, pentru lucrările executate în antrepriză.

Din studiul de fezabilitate trebuie să rezulte elementele de eficienţă ale investiţiei, pe baza cărora banca să se poată pronunţa asupra posibilităţilor de creditare.

Pe baza documentaţiei depuse se va face analiza economico-financiară de ansamblu prin prisma indicatorilor de bonitate şi a indicatorilor de eficienţă. Dacă analiza economică pune în evidenţă o situaţie financiară bună, se trece la examinarea proiecţiei surselor de finanţare şi la examinarea documentaţiei tehnico-economice.

Concluziile analizelor şi verificărilor efectuate se consemnează în referatul de analiză a creditului din care trebuie să rezulte cu claritate:

ê situaţia economico-financiară de ansamblu a societăţii; ê capacitatea societăţii de a realiza venituri; ê situaţia garanţiilor; ê propunerea de a se proceda la restituirea documentaţiei de credite sau de a trece la negocierea creditului.

67

Acordarea creditelor se face direct din contul separat de împrumut intitulat „credite pentru investiţii”. Plăţile din acest cont se vor efectua, de regulă, prin virament, pe baza instrumentelor de decontare acceptate la plată de împrumutat.

Rambursarea creditelor se face în rate lunare sau trimestriale, iar nivelul dobânzii va putea fi negociat în cadrul competenţelor băncii.

Aprobarea creditului, inclusiv a eventualelor suplimentări, se va face potrivit anumitor competenţe. Societăţile cu capital privat care înregistrează credite nerambursate la scadenţă, vor fi supuse, începând cu ziua următoare înregistrării restanţei, regimului de supraveghere a plăţilor.

Dacă într-o perioadă de cel mult 60 de zile de la aplicarea supravegherii plăţilor, încasările rezultate nu permit rambursarea ratelor restante, debitorul va fi somat să achite creditele restante în cel mult 10 zile, în caz contrar banca va declanşa procedura de executare silită.

CAPITOLUL 7

INVESTIŢII CU PARTICIPAREA CAPITALULUI STRĂIN

7.1. Investiţiile internaţionale – delimitări conceptuale. 7.2. Locul şi rolul investiţiilor străine în economia mondială. 7.3. Corporaţiile transnaţionale – principalii operatori cu investiţii internaţionale. 7.4. Categorii de risc ale investiţiilor internaţionale. 7.5. Investiţiile străine în Romania. 7.6. Organizaţii financiare specializate în finanţarea şi creditarea investiţiilor internaţionale. 7.1. Investiţiile internaţionale – delimitari conceptuale Investiţiile internaţionale reprezintă modalităţi concrete prin care un agent

economic realizează investiţii în spaţiul extranaţional, adică ori de câte ori: cumpără obligaţiuni de pe pieţe străine; construieşte pe „loc gol” o societate nouă sau deschide o filială într-o altă ţară; acordă un credit unui agent economic străin; achiziţionează o firmă străină sau fuzionează cu ea.

Investiţiile internaţionale presupun existenţa a cel puţin doi agenţi economici: agentul economic emitent şi agentul economic receptor. În funcţie de raportul care se stabileşte între emitent şi receptor există două tipuri de investiţii internaţionale: investiţii directe şi investiţii indirecte. Dacă investiţia presupune transferul către agentul emitent a posibilităţii de control şi decizie asupra activităţii agentului receptor, atunci este vorba de o investiţie directă sau de cooperare. În restul cazurilor, când investiţia nu presupune un asemenea raport este o investiţie indirectă sau de capital sau de portofoliu.

O categorie distinctă a investiţiilor directe o reprezintă achiziţiile internaţionale. Achiziţiile internaţionale sunt forme ale investiţiilor internaţionale care presupun

combinarea a două sau mai multe firme. Achiziţiile internaţionale se încadrează în două tipuri: - achiziţii în urma cărora firmele care se combină rămân separate din punct de

vedere juridic, modalitate denumită holding; - achiziţii în urma cărora nu supravieţuieşte decât firma achizitoare, numite şi

fuziuni. Din punct de vedere tehnic, achiziţiile se fac pe două căi: - prin cumpărarea activelor firmei achiziţionate, situaţie în care firma achizitoare

nu îşi asumă şi pasivele acesteia;

68

- prin cumpărarea stocului de acţiuni, când firma achizitoare îşi asumă toate activele şi pasivele firmei achiziţionate.

Fuziunile internaţionale, după modul de operare, pot fi: fuziuni operaţionale şi fuziuni financiare. Fuziunile operaţionale sunt cele în care firma rezultantă este administrată ca o singură entitate funcţională. Fuziunile financiare sunt cele în care firmele ce fuzionează continuă să opereze independent.

Fuziunile internaţionale au ca motivaţii regimurile fiscale diferite între ţări, existenţa unor surplusuri relative de capital, diversificarea internaţională.

După tipul de integrare economică, fuziunile internaţionale se grupează în: fuziuni orizontale; fuziuni verticale; conglomerări. Fuziunile orizontale se întâlnesc atunci când fuzionează firme din acelaşi domeniu de activitate. Fuziunile verticale au loc când fuzionează firme din domenii conexe. Conglomerările sunt fuziuni în care se combină firme din domenii de activitate fără legătură între ele.

După rezistenţa opusă la fuziune, fuziunile internaţionale se grupează în: - fuziuni amicale; - fuziuni ostile. În cazul achiziţiilor internaţionale, ca în orice tranzacţie internaţională, apar

intermediarii financiari. Rolul lor constă, în principal, în evaluarea firmelor achiziţionate. Pentru această activitate încasează un comision, care este cel mai ridicat în fuziunile ostile.

7.2. Locul şi rolul investiţiilor străine în economia mondială Creşterea economică pe plan mondial, începând cu a doua jumătate a secolului

trecut şi până în prezent, evidenţiază următoarele aspecte: - creşterea şi dezvoltarea economică sunt rezultatul acţiunii mai multor factori; - în societăţile bazate exclusiv pe principiile economiei de piaţă, sectorul particular

are rolul principal în creşterea economică; - politica guvernamentală orientată spre creştere are un rol deosebit; - în determinarea procesului de creştere s-a manifestat şi influenţa unor factori de

natura: educaţie, capital uman, deschiderea spre exterior. Evoluţia economiei mondiale trebuie privită şi în legătură cu tendinţa fluxurilor de

investiţii străine. Fluxurile de investiţii străine se constituie în resurse financiare dirijate spre o anumită localizare investiţională internaţională, care permit firmei emitente să dezvolte operaţiuni asupra cărora deţine puterea de decizie şi control.

Schimbarea de sistem economic şi politic survenită în zona est-europeană, a deschis o importantă piaţă potenţială pentru investiţiile străine. Rolul investiţiilor străine se poate aprecia pornind de la avantajele oferite investitorilor şi beneficiarilor. Realizarea de obiec-tive prin investiţii străine are loc pe baza unor strategii economice, financiare şi sociale ale investitorului şi beneficiarului.

Principalele strategii economice pentru investitorul străin: cucerirea unui segment de piaţă în ţara unde se realizează investiţia; folosirea materiilor prime, a forţei de muncă şi a altor resurse existente în ţara beneficiară a investiţiilor; intrarea cu produse finite pe piaţa limitrofă ţării gazdă a investiţiei.

Pentru agentul economic local şi ţara sa, avantajele economice previzionate sunt: introducerea unor utilaje şi soluţii tehnologice cu efecte pentru întreaga economie; amplificarea folosirii capacităţilor de producţie prin lărgirea pieţei; valorificarea unor resurse locale.

Principalele strategii financiare pentru investitorul străin: avantajele financiare sub forma dividendelor pe care le poate repatria în totalitate; avantaje fiscale sub forma reducerilor şi scutirilor de impozite şi taxe vamale; avantaje monetare în privinţa schimbului valutar, serviciilor bancare.

Pentru ţara beneficiară a investiţiei strategia financiară are în vedere creşterea profitului la firmele realizate prin investiţii străine, posibilitatea încasării de impozite

69

imediat (TVA, impozit pe salarii, terenuri) sau în perspectivă, după perioada de scutire (impozit pe profit).

7.3. Corporaţiile transnaţionale – principalii operatori cu investiţii internaţionale Operatorii economici internaţionali care au avut forţa economică necesară, au

evoluat pe calea investiţiilor internaţionale de capital şi s-au transformat în operatori transnaţionali sau multinaţionali.

Aceşti agenţi îşi pierd specificitatea naţională, iar tipul lor reprezentativ este corporaţia transnaţională sau firmele multi-naţionale. Corporaţiile transnaţionale sau firmele multinaţionale sunt agenţi economici de tip întreprindere, rezultaţi din extinderea întreprinderilor naţionale în spaţiul internaţional.

Ţările beneficiare de investiţii străine prin intermediul corporaţiilor transnaţionale le acordă acestora privilegii şi garanţii. În aceste condiţii este necesar ca şi firmele multinaţionale să respecte anumite restricţii minime impuse de ţara gazdă şi anume:

- investiţiile corporaţiilor trebuie aprobate de guvernul ţării gazdă cu privire la domeniul de activitate şi la amplasament;

- veniturile aparţinând firmelor străine vor fi supuse la aceleaşi cote de impozit ca şi întreprinderile naţionale;

- ţara gazdă trebuie să aibă dreptul de a controla prin experţii săi, dările de seamă contabile anuale;

- plăţile efectuate în străinătate, inclusiv transferurile de beneficii şi repatrierile de utilaje şi echipamente trebuie să fie limitate şi supuse controlului ţării gazdă.

Pe lângă aceste condiţii se impune şi respectarea legislaţiei şi normelor constituţionale a ţărilor gazdă de către firmele străine.

Factorii care influenţează deciziile investiţionale ale corporaţiilor transnaţionale sunt de trei tipuri:

- factori specifici corporaţiilor transnaţionale; - factori de localizare; - factori politico-administrativi şi legislativi. Factorii specifici corporaţiilor transnaţionale cuprind: potenţialul tehnologic al

firmei; individualizarea produsului; eficienţa producţiei; mărimea firmei şi gradul de control al pieţei; abilitatea de internaţionalizare a avantajelor comparative ale firmei.

Principalii factori de localizare sunt: mărimea pieţei ţării gazdă; nivelul costurilor de producţie; costurile de transport; natura şi nivelul obstacolelor comerciale; cursul de schimb; accesul la resursele naturale şi costul acestora.

Factorii politico-administrativi şi legislativi sunt: stabilitatea politică; eficienţa aparatului administrativ; stimulentele investiţionale şi cerinţele de performanţă; condiţiile de acces şi de operare pe piaţă; politica privind repatrierea capitalului şi transferul profitului; regimul fiscal.

7.4. Categorii de risc ale investiţiilor internaţionale Riscul poate fi definit ca probabilitatea producerii unor evenimente nefavorabile.

Orice investitor internaţional ştie că este expus unui risc mai variat decât investitorul care operează pe o singură piaţă naţională. Deciziile investiţionale sunt influenţate de o multitudine de factori.

Factorii care influenţează procesul decizional în tranzacţii cu investiţii străine operează pe două nivele, legate direct între ele şi anume: nivelul factorilor macroeconomici şi politici; nivelul factorilor microeconomici. Înţelegerea mecanismelor complexe ale procesului decizional în investiţii internaţionale reclamă cunoaşterea cât mai temeinică a acestor factori.

70

Decizia investiţională sub impactul factorilor macroeconomici şi politici este analizată prin instrumentele specifice ale riscului general de ţară. Riscul de ţară, în sens larg, poate fi definit ca pierderile financiare potenţiale datorate problemelor survenite în urma fenomenelor macroeconomice sau evenimentelor politice dintr-o ţară.

Conceptul de risc de ţară este definit în legătură cu următorii termeni legaţi între ei: risc suveran; risc de transfer; risc general de ţară. Analiza riscului suveran sau de suveranitate se referă la riscurile pentru creditele bancare acordate guvernelor sau pentru creditele cu garanţii guvernamentale. În acest caz se poate înregistra riscul ca la un moment dat, guvernul fie să nu poată sau să nu vrea să-şi onoreze obligaţiile. Rambursarea acestor credite nu este legată de performanţele unui proiect sau al unei întreprinderi şi de aceea, există doar două probleme: dacă guvernul dispune de valuta necesară; dacă guvernul este dispus să plătească.

Riscul de transfer reprezintă posibilitatea ca în condiţiile în care proiectul generează fluxuri băneşti în moneda naţională suficiente pentru a acoperi obligaţiile, guvernul să nu dispună de fondurile valutare necesare pentru a efectua schimbul valutar în vederea rambursării datoriei.

Analiza riscului general de ţară priveşte riscul aferent investiţiei efectuate în străinătate în sectorul privat. Acesta este un risc legat de multitudinea de factori specifici fiecărei ţări, cum ar fi: deprecierea considerabilă a monedei ţării respective; criza economică accentuată; modificări majore ale politicii economice; tulburări sociale; atitudinea negativă faţă de firmele străine.

Evaluarea riscului general de ţară se bazează pe analiza unor indicatori macroeconomici precum:

- raportul „deficit bugetar/PIB” este apreciat astfel: pentru un rezultat de 0-3% situaţie bună; pentru 4-8% nivel prea ridicat, peste 8% mult prea mare;

- creşterea masei monetare; - creşterea creditului intern; - inflaţia. O categorie distinctă a riscului general de ţară o constituie riscul politic. Riscul

politic reprezintă multitudinea de variabile politice care interacţionează în orice stat independent. Având un conţinut complex şi divers, influenţele sale nu pot fi cuantificate. Riscul politic poate avea atât o influenţă sistematică, cât şi una aleatoare. Riscul politic nu este reprezentat doar de fenomene dure. În ţările cu regimuri democratice există riscuri politice mai ales legate de activitatea şi orientarea partidelor şi a guvernului. Există trei aspecte esenţiale ale riscului politic legate de riscul general de ţară şi anume: interacţiunea dintre evoluţiile politice şi politica economică; transformările politice radicale; interacţi-unea dintre evoluţiile politice şi încrederea străinătăţii şi influxurile de capital.

Factorul politic poate influenţa riscul general de ţară, în principal, pe trei căi: prin efectul politicii urmate de un guvern aflat la conducere sau politica probabilă a unui posibil guvern alternativ; printr-o schimbare radicală în guvern sau un război; prin pierderea încrederii în guvern urmată de migrarea capitalului.

Decizia investiţională sub impactul factorilor microeconomici se analizează prin instrumentele specifice riscului firmei. Analiza de risc specific de firmă se referă la decizii privind diversificarea internaţională, costul factorilor de producţie şi penetrarea pieţelor naţionale gazdă. Diversificarea internaţională vizează dimensiunea eficienţei investiţiona-le. Strategia diversificării internaţionale este legată de existenţa riscului economic. Analiza de risc specific de firmă acoperă factorii de risc care depind de: condiţiile interne ale firmei receptoare; condiţiile de finanţare a investiţiei; condiţiile de implantare pe piaţa gazdă.

Condiţiile interne ale firmei determină riscul economic general. Riscul economic general este de două feluri: a) risc nesistematic; b) risc sistematic.

71

a) Riscul nesistematic are două componente: riscul operaţional; riscul financiar. Riscul operaţional depinde de tipul de activitate economică desfăşurată de firmă şi

este influenţat de: variabilitatea cererii; variabilitatea preţului de aprovizionare; calitatea activităţii de marketing; măsura în care firma utilizează costuri fixe; competenţa managerială.

Riscul financiar este legat de măsura în care firma utilizează capitalul de împrumut. Dacă în realizarea investiţiei se utilizează doar capitalul propriu, riscul financiar este nul, iar riscul nesistematic este egal cu riscul operaţional.

b) Riscul sistematic depinde de factorii economici generali care determină conjunctura unei pieţe naţionale.

Măsurarea riscului sistematic se face cu ajutorul coeficientului β, care exprimă corelaţia liniară existentă între evoluţia medie a profitului pe o anumită piaţă (cauza) şi evoluţia profitului unei anumite firme (efectul), astfel:

x∆x:

y∆yβ = ,

unde: y∆y - modificarea profitului firmei analizate;

x∆x - modificarea profitului firmelor

ce operează pe o anumită piaţă naţională. Coeficientul β seamănă foarte mult cu un coeficient de elasticitate. Semnificaţia sa

economică constă în măsurarea volatilităţii, a instabilităţii profitului unei firme în funcţie de conjunctura economiei. Cu cât volatilitatea profitului unei firme este mai mare, cu atât riscul sistematic este mai mare. Utilizarea coeficientului β este posibilă numai în cazul firmelor care cotează la bursa de valori. Prin definiţie, coeficientul β asociat pieţei financiare este egal cu 1.

Pentru stocul de acţiuni al unei firme, valorile coeficientului β au semnificaţiile: 0,5β = , atunci profitul firmei este de două ori mai puţin volatil decât media; 1β = , atunci profitul firmei este la fel de volatil ca şi media; 3β = , profitul firmei este de trei ori mai volatil decât media, iar riscul sistematic

este de trei ori mai mare decât media. Orice investiţie în context internaţional este însoţită de strategii severe de reducere

sau eliminare a riscurilor. Pentru fiecare categorie de risc, investitorul solicită garanţii din partea partenerului şi a ţării sale. Aceste garanţii vizează:

- asigurarea că obiectivele construite nu vor fi naţionalizate, expropriate sau rechiziţionate;

- asigurarea unor despăgubiri reale în cazurile în care din motive excepţionale se face un transfer de proprietate;

- asigurarea posibilităţii de transfer în străinătate a dividendelor, a sumelor rezultate din vânzarea de active sau lichidarea investiţiei;

- asigurarea unui regim fiscal care să prevadă facilităţi în primii ani de funcţionare; - existenţa unui regim juridic clar şi ferm. La rândul său, ţara primitoare se va asigura în privinţa situaţiei financiare a

investitorului, a dorinţei investitorului de a reinvesti în ţara respectivă o parte din profit. 7.5. Investiţiile străine în economia românească Prin investiţii străine în România se înţelege: ♦ constituirea de societăţi comerciale, filiale sau sucursale, cu capital integral străin

sau în asociere cu persoane fizice sau juridice române; ♦ participarea la majorarea capitalului social al unei societăţi existente; ♦ concesionarea, închirierea sau locaţia gestiunii unor activităţi economice;

72

♦ dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri. Aportul investitorului străin în România constă atât în capitalul în valută, cât şi în

maşini, utilaje, servicii, drepturi de proprietate industrială şi intelectuală. Investiţiile străine se pot efectua în toate sectoarele din industrie, explorarea şi exploatarea resurselor naturale, agricultură, infrastructură, construcţii civile şi industriale, comerţ, turism, servicii bancare, cercetare ştiinţifică.

Investiţiile străine se pot executa în România, dacă se respectă condiţiile: să nu se încalce normele de protecţie a mediului înconjurător; să nu se aducă atingere intereselor de securitate şi apărare naţională a României; să nu dăuneze ordinii publice, sănătăţii şi moralei.

Investitorii străini sunt asiguraţi prin lege cu o serie de garanţii care le asigură siguranţa investiţiilor. Investiţiile străine nu pot fi naţionalizate, expropriate, rechiziţionate sau supuse altor măsuri cu efecte similare.

Investitorii străini au dreptul să: participe la conducerea şi gestionarea investiţiei; înstrăineze drepturile şi obligaţiile lor contractuale către alţi investitori străini sau români; transfere în străinătate profitul şi alte sume.

În timp, investitorii străini au beneficiat de o serie de facilităţi. Astfel, sunt scutite de plata taxelor vamale utilajele, maşinile, instalaţiile şi alte dotări care constituie aport al investitorului străin. Primii doi ani de activitate a investiţiei sunt scutite de plata taxelor vamale materiile prime, materialele şi subansamblurile importate. Efectuarea de investiţii străine în România se face pe baza cererii investitorului străin. Calitatea de investitor străin se atestă prin certificatul de investitor, pe baza analizei documentelor: contractul de societate şi statutul; contractele comerciale sau alte acte juridice în funcţie de modalitatea de realizare a investiţiei.

Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine în România, a fost amendată, în timp, pentru a asigura atragerea investitorilor străin. Prin astfel de amendamente s-au lărgit drepturile investitorilor străini, aşa cum este dreptul de proprietate asupra terenului aferent investiţiei. Au fost prevăzute reglementări noi şi pentru regimul investiţiilor de portofoliu realizate de investitorii străini. Astfel, repatrierea capitalului investit şi a veniturilor realizate în urma investiţiilor de portofoliu efectuate este liberă.

Principalele motive care au împiedicat realizarea de către ţara noastră a unui aflux sporit de investiţii străine au fost instabilitatea politică, care a făcut ca mediul de afaceri din România să fie incert şi s-a tradus printr-o reţinere a investitorilor străini, precum şi instabilitatea legislativă, cauzată de desele modificări ale actelor normative.

7.6. Organizaţii financiare specializate în finanţarea şi creditarea investiţiilor internaţionale În prezent funcţionează numeroase organizaţii financiare specializate în finanţarea

şi creditarea investiţiilor internaţionale, dintre care menţionăm:

A) Grupul Băncii Mondiale; B) Fondul Monetar Internaţional (FMI); C) Organisme regionale de finanţare a dezvoltarii. A) Grupul Băncii Mondiale, cuprinde: a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; b) Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare; c) Societatea Financiară Internaţională.

a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) BIRD a fost înfiinţată în 1944, dar începe efectiv să funcţioneze la 25.VI.1945,

având ca obiectiv crearea mecanismelor monetare şi financiare necesare unei mai bune cooperări economice între state. BIRD face parte din sistemul ONU având rolul de a

73

finanţa dezvoltarea ţărilor membre. Banca a fost concepută ca un organism de tip nou, pentru finanţarea investiţiilor din ţările membre, prin acordarea sau garantarea de împrumuturi. De regulă, BIRD acordă credite pe termen lung, de 15-25 ani, pentru realizarea de proiecte bine definite, dintr-o ţară membră care prezintă garanţii din punct de vedere tehnic şi economic. Împrumuturile BIRD acoperă cheltuielile valutare pentru realizarea proiectului. Iniţial, împrumuturile BIRD erau orientate spre realizarea infrastructurii şi spre serviciile publice, iar ulterior, s-au extins spre agricultură, industrie, educaţie, urbanism, turism.

Un stat poate dobândi calitatea de membru al băncii atunci când acceptă regulile de conduită în materie de finanţe, respectiv să adere, mai întâi la FMI. Subscrierea unei contribuţii la fondul statutar constituie o altă condiţie necesară pentru ca o ţară să adere la BIRD.

Principalii acţionari ai Băncii Mondiale sunt: SUA, care deţine 16 % din totalul voturilor; Japonia, cu 9,4 %, Germania 7,2%, Anglia 6,9, Franţa 4,7%, Canada 2,78% şi Italia 2,55%. Aceste şapte ţări contribuie împreună la fondurile băncii cu peste 50%, păstrând controlul.

Principiile funcţionării BIRD sunt următoarele: - BIRD trebuie să fie atât o instituţie financiară internaţională, cât şi o instituţie de

dezvoltare internaţională; - Necesitatea realizării unei cooperări strânse cu ţările împrumutate; - BIRD acordă împrumuturile solicitate de guvernele ţărilor membre, de un

organism politic sau societate publică sau privată, dacă este garantat de stat; - Banca Mondială nu acordă împrumuturi pentru obiective militare sau politice şi

nici în scopuri de a facilita exportul unei ţări; - Banca efectuează operaţiuni de împrumut în condiţii de eficienţă şi solvabilitate

financiară; - Banca foloseşte drept criteriu de referinţă al nivelului dezvoltării după care admite

împrumutul indicatorul PNB / locuitor. Fondurile pe care BIRD este în măsură să le utilizeze în scopul acordării de credite

provin din trei surse: capitalul social subscris; capitalurile mobilizate prin emisiuni de obligaţiuni; beneficiul obţinut din operaţiunile efectuate.

Operaţiunile de acordare a împrumuturilor de către BIRD sunt subordonate unor condiţii: solicitantul să fie o ţară în curs de dezvoltare; orientarea investiţiilor spre domenii prioritare a ţării solicitante; împrumutul trebuie să fie garantat de guvernul ţării care-l solicită; creditele se acordă numai pentru plata unor utilaje şi furnituri provenite din ţările membre BIRD şi Elveţia; creditarea se face pe baza acordului de împrumut şi acordului de garanţii încheiate între bancă şi instituţiile împuternicite din acea ţară.

Întrucât BIRD îşi procură fondurile în cea mai mare parte de pe pieţele financiare internaţionale, unde îşi plasează obligaţiunile, dobânda practicată pe aceste pieţe este principalul element care determină rata dobânzii pe care banca o pretinde împrumuturilor acordate. BIRD finanţează proiecte specifice de reconstrucţie şi dezvoltare bine precizate, eficiente şi prioritare, care să se încadreze în politica de dezvoltare a statului beneficiar.

În accepţiunea Băncii Mondiale conceptul de proiect de investiţii este definit astfel: „un ansamblu optimal de acţiuni cu caracter de investiţii, bazat pe o planificare sectorială şi coerentă, graţie căreia o combinare definită a resurselor umane şi materiale generează o dezvoltare economică şi socială de o valoare determinată”. Din raţiuni de ordin adminis-trativ şi de planificare, fiecare proiect al băncii constituie o operaţiune distinctă. Proiectele fiind foarte variate, banca şi-a elaborat o metodologie proprie de analiză a lor.

Etape ale elaborării şi analizei proiectelor de investiţii creditate de BIRD În metodologia Băncii Mondiale elaborarea şi analiza proiectelor de investiţii

parcurge următoarele etape:

74

Identificarea şi definirea proiectului. Este etapa în care are loc identificarea, pe bază de analiză economică şi financiară, a proiectelor prioritare pentru ţara respectivă. Pentru ca un proiect să poată fi creditat de BIRD trebuie să asigure o rentabilitate globală suficientă.

Pregătirea proiectelor. Este etapa în care un proiect identificat este adus în stadiul de a fi recunoscut de investitor ca fiind realizabil sub aspect tehnic, economic şi financiar. În această perioadă banca acordă asistenţă tehnică necesară şi finanţează proiectarea. Proiectarea are la bază studiul de fezabilitate, document tehnico-economic solicitat pentru orice investiţie importantă. Prin acest document, investitorul îşi conturează efortul financiar, dar şi avantajele economice şi financiare ale viitoarei investiţii.

Conţinutul sintetic al unui studiu de fezabilitate agreat de Banca Mondială şi investitorii străini, cuprinde: aspecte generale; diagnosticul juridic; diagnosticul comercial; analiza activităţii de investiţii; probleme de management; diagnosticul financiar; riscuri; aprecieri finale.

Evaluarea proiectelor de investiţii. Este faza în care BIRD participă direct şi concretizează rezultatele activităţii de pregătire. Evaluarea proiectelor de investiţii se face la Banca Mondială sub patru aspecte: - evaluarea tehnică, care constă în estimarea costurilor şi datelor tehnice cu scopul de a determina încadrarea lor în limitele normate; - evaluarea instituţională se referă la existenţa sau crearea unei instituţii locale viabile, care să-l reprezinte pe beneficiarul de investiţii în relaţiile cu Banca Mondială; - evaluarea economică, se referă la analiza cost-beneficiu dar trebuie să concluzioneze dacă proiectul analizat are o eficienţă economică ridicată; - evaluarea financiară, urmăreşte dacă sunt asigurate în totalitate fondurile necesare pentru executarea investiţiei. BIRD finanţează numai utilajele şi instalaţiile, urmând ca guvernul ţării respective să acopere cu fonduri proprii sau credite externe de la bănci comerciale străine, restul costului lucrărilor.

Avizarea şi aprobarea proiectului. Este etapa în care între BIRD şi ţara respectivă se încheie acordul de împrumut şi acordul de garanţie. Aceste documente cuprind obligaţiile celor două părţi în realizarea investiţiei.

Durata de execuţie a lucrărilor şi supracontrolul bancar. Este perioada de execuţie a investiţiei şi de punere în funcţiune. În această etapă banca acordă asistenţă tehnică şi supraveghează, prin consilierii săi, respectarea destinaţiei creditului.

Evaluarea retrospectivă. Este stadiul final al procesului investiţional. Departamentul de Evaluare Retrospectivă a Băncii Mondiale examinează procesul verbal de recepţie definitivă a obiectivului şi redactează raportul de evaluare. Evaluarea retrospectivă dă posibilitatea efectuării bilanţului experienţei trecute, cu scopul de a ţine seama de concluziile rezultate la lucrările viitoare de identificare, elaborare şi evaluare a proiectelor. Proiecte finanţate de BIRD în România

De la data primului împrumut (27.IV.1973) şi până în 1989, ţara noastră a beneficiat de la BIRD de 40 operaţiuni de împrumut, în valoare de 3184,3 mil USD. Condiţiile de contractare a acestor împrumuturi au fost determinate de: natura proiectelor prezentate spre creditare; starea pieţei financiare internaţionale; tendinţa dobânzilor; performanţele economice ale României în domeniile din care făceau parte proiectele respective. Dobânda oscila între 8-11,6%, perioada de rambursare era de aproximativ 12 ani, iar perioada de graţie de 3 ani.

Ritmul în care s-au obţinut împrumuturile, de cca 3 pe an, precum şi mărimea lor, au făcut ca România să fie o ţară cu acces facil la fondurile BIRD. Opţiunile de investiţii ale României susţinute de Banca Mondială s-au îndreptat spre obiective energetice, din industria chimică, metalurgie. Jumătate dintre proiectele finanţate de Banca Mondială în România erau orientate către agricultură.

75

Apreciind eronat că dificultăţile economiei româneşti s-ar datora scumpirii capita-lului străin, conducerea ţări a renunţat în 1989 la noi împrumuturi, devenind o ţară fără datorii externe. După 1990, politica de îndatorare a început să reapară ca o necesitate de finanţare a procesului de tranziţie spre economia de piaţă. În acest context banca a iniţiat o serie de proiecte de asistenţă pentru a sprijini restructurarea economică din ţara noastră.

Programul de asistenţă al BIRD pentru România cuprinde în prezent 14 proiecte, dintre care cele mai importante sunt:

- Proiectul de asistenţă tehnică şi importuri critice. Bugetul total al acestui proiect este de 262 mil USD. Banca Mondială asigură un credit de 180 mil USD. Proiectul vizează întărirea cadrului instituţional al reformei, cât şi importuri de tehnologie şi asistenţă tehnică propriu-zisă în domeniul restructurării sistemului bancar, energetic al privatizării.

- Proiectul de protejare a biodiversităţii Deltei Dunării, cu un buget de 6,8 mil USD, din care 2,3 mil sunt asigurate prin credit de la Banca Mondială.

- Împrumutul pentru ajustare structurală, în valoare de 400 mil USD, acoperă 80% din costul programului de ajustare structurală convenit cu BIRD. La acest proiect este co-finanţator Banca de Import-Export a Japoniei. Acest proiect are următoarele obiective: stabilizarea macroeconomică; reforma preţurilor; liberalizarea comerţului; privatizarea; disciplina financiară; securitatea socială.

- Programul de dezvoltare a industriei agroalimentare şi a investiţiilor productive în ferme agricole şi zootehnic. Costul proiectului este de 165 mil USD, din care Banca Mondială asigură sub formă de credit 100 mil USD.

- Proiectul de modernizare a sectorului transporturilor, este coordonat de Ministerul Transporturilor, are un cost de 403 mil USD, iar creditul acordat de bancă este de 120 mil USD. Cofinanţatori sunt BIRD şi BEI (Banca Europeană de Investiţii).

b) Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA) Înfiinţată în 1960, IDA este o instituţie abilitată să ajute financiar ţările foarte

sărace, capabile să realizeze proiecte productive. IDA acordă credite pe termen lung în condiţii foarte favorabile. Resursele asociaţiei nu provin din emisiuni de obligaţiuni, ci sunt alimentate de statele membre dezvoltate, care au vărsat contribuţia iniţială şi reconstituie periodic resursele când acestea se epuizează. Aceste resurse se mai formează şi din rambursarea creditelor acordate anterior de IDA. Pot beneficia de credite de la IDA ţările cu PNB/locuitor până la 580 USD, dar efectiv s-au acordat credite în proporţie de 90 % ţărilor cu nivelul acestui indicator sub 400 USD. IDA acordă credite, la început, pe o durată de 50 de ani. Din 1987 s-a hotărât reducerea termenului la 40 de ani pentru ţările mai puţin dezvoltate şi 35 de ani pentru celelalte ţări. Perioada de graţie a fost de 10 ani. Creditele IDA sunt acordate în condiţii de favoare, nu sunt purtătoare de dobânzi, ci doar de un comision de serviciu de 0,75% şi unul de angajare de 0,50%.

c) Societatea Financiară Internaţională (SFI) Potrivit statutului, Banca Mondială nu-şi poate angaja fondurile în operaţiuni cu

întreprinderile din sectorul privat al economiei statelor membre. Nevoia ca şi acest sector să fie sprijinit financiar a dus la înfiinţarea, în 1956, a unei filiale a Băncii Mondiale denumită SFI. Scopul SFI este încurajarea dezvoltării sectorului privat cu caracter productiv, completând astfel operaţiunile BIRD.

SFI completează două lacune ale Băncii Mondiale: rezolvă problema investiţiilor fără garanţia guvernului; furnizează capital sub formă de participaţii şi împrumuturi pe termen lung.

Adeziunea la BIRD este o condiţie pentru a fi membru a SFI. România a devenit membră a SFI în septembrie 1990, când a subscris 1504 acţiuni,

în valoare totală de 1.504.000 USD. SFI sprijină investiţiile sub trei forme: investiţii directe; obţinerea de capitaluri

suplimentare străine sau naţionale; furnizarea de asistenţă tehnică.

76

Împrumuturile SFI sunt pe termen lung, iar dobânzile sunt stabilite după baremurile comerciale existente. Aceste împrumuturi pot fi cheltuite în ţările membre sau în Elveţia, pentru cumpărări de echipamente, acoperirea operaţiilor de schimb, cheltuieli locale.

B) Fondul Monetar Internaţional (FMI)

Este cel mai important organism internaţional de cooperare în domeniul financiar-valutar. FMI acordă împrumuturi ţărilor membre pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe, sub forma finanţării compensatorii, a cumpărării de DST şi a acordării de împrumuturi din fondul financiar creat în urma vânzărilor periodice de aur, de credite ţărilor cu un PNB / loc scăzut.

C) Organisme regionale de finanţare a dezvoltării

În prezent funcţionează şi o serie de bănci de dezvoltare regională, dintre care cele mai importante sunt: Banca Europeană de Investiţii (BEI); Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD); Banca Interamericană de Dezvoltare; Banca Africană de Dezvoltare; Banca Asiatică de Dezvoltare.

Banca Europeană de Investiţii (BEI)

A fost înfiinţată prin Tratatul cu privire la Comunitatea Economică Europeană din 1957 şi are sediul la Luxemburg. Scopul băncii este de a contribui la dezvoltarea echilibrată şi fără obstacole a UE. BEI acordă împrumuturi statelor membre sau întreprinderilor private sau publice, pentru realizarea de proiecte de investiţii pe teritoriile europene ale acestor state. Banca poate acorda, în anumite condiţii, împrumuturi pentru realizarea unor proiecte de investiţii în afara teritoriilor europene ale statelor membre.

În efectuarea operaţiunilor de acordare de împrumuturi banca ţine seama de următoarele principii:

- fondurile sale să fie utilizate în modul cel mai raţional posibil, în interesul comunităţii;

- nici banca, nici statele membre nu trebuie să pretindă ca sumele împrumutate să fie cheltuite într-un anumit stat membru;

- banca poate condiţiona acordarea de împrumuturi de organizarea de licitaţii internaţionale;

- banca nu finanţează nici un proiect la care se opune statul membru pe teritoriul căruia ar urma să se realizeze;

- banca poate ceda creanţele sale pe piaţa capitalurilor. Resursele financiare ale băncii provin din contractarea de împrumuturi pe pieţele

internaţionale de capitaluri.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) La 20 mai 1990 se hotărăşte la Paris înfiinţarea BERD, care începe să funcţioneze

în 1991. BERD a fost înfiinţată cu scopul de a contribui la progresul şi reconstrucţia economică a ţărilor din Europa Centrală şi de Est, angajate în tranziţia la economia de piaţă. Banca sprijină membrii beneficiari să înfăptuiască reforme economice structurale şi sectoriale. În acest scop, banca urmăreşte aspectele:

- să promoveze, prin intermediul investitorilor privaţi şi a altor investitori, stabilirea, ameliorarea şi dezvoltarea activităţii sectorului productiv;

- să mobilizeze capitaluri autohtone şi străine; - să favorizeze investiţiile productive în infrastructură, în sectorul serviciilor şi cel

financiar; - să acorde asistenţă tehnică la elaborarea, finanţarea şi executarea proiectelor; - să stimuleze şi să încurajeze dezvoltarea pieţelor de capital;

77

- să sprijine proiectele fiabile şi viabile sub aspect economic, care prezintă interes pentru ţările membre.

În îndeplinirea acestor funcţii BERD cooperează strâns cu ţările membre: ţările Uniunii Europene, celelalte ţări ale Europei occidentale, ţările est-europene, ţări din afara Europei, cum ar fi: SUA, Japonia, Canada, Australia.

Resursele ordinare de capital ale băncii includ: capitalul social subscris, contractarea de împrumuturi, sumele provenite din rambursări de împrumuturi.

La baza operaţiilor BERD stau principiile: - gestiune bancară sănătoasă; - banca nu finanţează nici o întreprindere situată pe teritoriul unei ţări membre,

dacă aceasta se opune; - banca nu permite ca o parte disproporţional de mare din resursele sale să fie

utilizată în folosul uneia dintre ţările membre; - la utilizarea unui împrumut, banca nu impune nici o restricţie cu privire la achizi-

ţionarea de bunuri şi servicii din orice ţară. BERD funcţionează atât ca bancă de dezvoltare, cât şi ca bancă de piaţă propriu-

zisă. Funcţia băncii este de sprijin financiar cu două mari genuri de activităţi: - conlucrează cu autorităţile publice pentru a le ajuta să găsească sursele de

finanţare în vederea modernizării structurilor de stat. Aproape 40 % din resursele băncii sunt utilizate pentru aceasta;

- sprijinul acordat unităţilor în eforturile lor de investiţii şi dezvoltare, activitate ce beneficiază de 60% din resursele de finanţare ale băncii.

Pentru ca o ţară să poată beneficia de sprijin din partea BERD trebuie să prezinte proiecte acceptabile din punct de vedere al fezabilităţii. De asemenea, trebuie să existe garanţii solide şi un program de finanţare potrivit normelor occidentale.

Între acţiunile pe care BERD le urmăreşte în cooperarea cu România, se numără: - acordarea unei asistenţe de specialitate în toate aspectele legate de procesul

privatizării; - asistenţa şi formarea cadrelor din sectorul bancar; - proiecte de infrastructură (construcţia unei autostrăzi, modernizarea termo-

centralei Luduş, îmbunătăţirea sistemului de aprovizionare cu apă a capitalei); - proiecte de protejare a mediului înconjurător; - proiecte din sectorul agricol.

Banca Interamericană de Dezvoltare Banca Interamericană de Dezvoltare a fost înfiinţată în 1959, are sediul la

Washington, la activitatea sa participând atât state latino-americane, cât şi state din alte zone geografice. Banca urmăreşte promovarea dezvoltării economice a ţărilor membre din regiune, prin finanţarea de proiecte de dezvoltare economică şi socială şi furnizarea de asistenţă tehnică. Banca are un număr de 41 de ţări membre din America de Nord şi Sud (exclusiv Cuba) şi din afara continentului (Anglia, Elveţia). Banca acordă împrumuturi guvernelor şi instituţiilor publice şi private pentru realizarea de obiective economice pe bază de proiecte specifice, pe termen de 10-25 de ani. Cele mai însemnate sume au revenit sectorului energetic, agriculturii, pescuitului şi industriei. Banca acordă asistenţă pentru proiecte mici, administrate de cooperative şi asociaţii de producători.

Banca Africană de Dezvoltare, înfiinţată în 1963, cu sediul în Coasta de Fildeş,

îşi propune să contribuie la dezvoltarea economică şi progresul social al ţărilor continentului prin finanţarea proiectelor de investiţii. Membrii băncii pot fi ţări africane cu statut de stat inde-pendent. Banca administrează şi fonduri speciale destinate să servească scopurile ei, din care se acordă credite în condiţii de favoare. Banca acordă sau participă la împrumuturi, investeşte fonduri în întreprinderi şi instituţii, garantează împrumuturile acordate de alte organe.

78

Banca Asiatică de Dezvoltare a fost înfiinţată în 1966 de 30 de state membre şi are sediul la Manila, în Filipine. În prezent are 42 membri, între care şi ţări din afara continentului, cum ar fi Anglia. Banca are ca scop mobilizarea fondurilor financiare din sectorul public şi privat pentru dezvoltarea economică a ţărilor din Asia. Sfera de activitate a băncii se desfăşoară în Asia de Sud şi Sud-Est, iar obiectivele urmărite sunt: finanţarea dezvoltării regionale şi finanţarea operaţiilor comerciale. Mijloacele financiare de care dispune provin din subscrierea de capital, la care pot participa şi ţări din afara regiunii, însă 60% din aceste mijloace trebuie să provină de la ţări asiatice. Capitalul iniţial al băncii a fost de 1 mld. USD. Banca Asiatică de Dezvoltare are şi dreptul de a emite obligaţiuni, drept de care s-a prevalat în repetate rânduri. Împrumuturile au fost destinate extracţiei de gaze naturale, producţiei de energie electrică, agriculturii, silviculturii, transporturilor, telecomunicaţiilor.

D) Instituţii financiare specializate ale ONU

Sub egida ONU s-au creat o serie de organisme specializate în promovarea şi accelerarea dezvoltării economice şi industrializării ţărilor în curs de dezvoltare. Dintre acestea menţionăm:

a) ONU pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) O mare parte din activitatea acestei organizaţii constă din acordarea de ajutoare

directe ţărilor în curs de dezvoltare pentru încurajarea investiţiilor interne şi externe.

b) Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) Participă la promovarea investiţiilor în ţările în curs de dezvoltare, printr-un fond

format din contribuţii voluntare de până la 1% din PNB din partea ţărilor puternic dezvoltate. Din această cotă 0,7% se acordă sub formă de împrumuturi şi donaţii pe termen lung şi 0,3% sub formă de investiţii în sectorul particular. O mare parte din fondurile PNUD este destinată finanţării documentaţiei tehnico-economice pentru investiţii de mari proporţii.

c) Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă (FIDA) Este o agenţie specializată a ONU cu personalitate juridică internaţională, înfiinţată

la Roma în 1974. Obiectivul său este mobilizarea şi folosirea în condiţii favorabile a resurselor financiare suplimentare necesare dezvoltării agricole a ţărilor în curs de dezvoltare. Dintre sursele fondului se acordă ţărilor în curs de dezvoltare o cotă de 12% sub formă de ajutoare, iar diferenţa se acordă aceloraşi ţări sub formă de donaţii, împrumuturi, burse, sprijin cu cadre specializate.

79

BIBLIOGRAFIE

[1] CISTELECAN Lazăr, Economia, eficienţa si finanţarea investiţiilor, Ed. Economică, Bucureşti, 2002. [2] DIMBEAN-CRETA Ovidiu, Decizia de investiţii; valoarea economică adaugată, Ed.Tehnică, Bucureşti, 2000 [3] ROMÂNU Ion , VASILESCU Ion , Managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar, Bucureşti, 1997. [4] STOICA Maricica, Proiectarea obiectivelor de investiţii, Ed. Economică, Bucureşti, 2000. [5] VASILESCU Ion, ROMÂNU Ion, CICEA Claudiu, Investiţii, Ed. Economică, Bucureşti, 2000. [6] VASILESCU Ion, ROMÂNU Ion, Dicţionar de investiţii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003. [7] ZAIŢ Dumitru, Evaluarea si gestiunea investiţiilor directe, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003.