ADRIAN PAPARUZ

Edmundo aveadouă inimi paparuz

-poezii-

SEMĂNĂTORULEditura – online

Martie 2009

Dublu infarct

Edmundo avea două inimi una mai mare şi una mai mare aşa se născuse singur într-o duminică după Paşte şi asta fiindcă Speranzza mama lui îl făcuse din flori floarea- soarelui şi ochiul-boului…

nu obosea niciodată iar în inimile lui încăpeau o mulţime de oameni chiar şi un elefant trist pe care îl găsise într-un bordel

se îndrăgostise însă brusc de gemenele mexicane aduse în coliba sa de un tsunami nebotezat

iar acum când iubirile luise dezumflaseră fără preaviztotal şi irevocabilEdmundo omul cu două inimise decise să moarăde dublu infarct!

Două cuvinte

Împrumută-mi te rog două cuvinte de ieri de la prânz am rămas fără litere… mi-am răscumpărat Adevărul ipotecat înainte de naşterea mea….

eu ştiu că tu nu împrumuţi cuvinte niciodată

dar măcar azi de ziua mea fă o excepţie…. îmi doream adevărul aşa cum te doresc pe tine

doar două cuvinte îţi cer acelea pe care le ţii în servanta creierului tău mic

promit să ţi le înapoiezcu camăta cuvenitădupă miezul nopţiicând îmi voi fi vândutsufletul….

Răstignire

te-am îngropat cândva în mine şi egoist acolo te-am uitat toţi îngerii te căutau pe tine dar şi speranţa eu ţi-am luat

făţarnic îi spuneam ” iubire” şi tu o vreme ai crezut că dacă te-am zidit prin vine eu sânge de vampir n-am mai avut

zâmbeai doar trist cu ochii goi din colivia minţii mele fără să ştii că din noroi nu poţi să-ţi faci mărgele

te-am vrut a mea şi tu ai fost tot ce-aş fi vrut vreodată dar te-am ucis fără de rost

şi nu mai văd vreo poartă

Nimic

apoi nimicte opreşti şi spui simplu„va ploua”parcă viaţa şi-ar ţine respiraţia

alergi cu viteza unui tren sălbaticşi brusc te izbeştide zidul singurătăţii

linişte

mintea ta încearcă să iasăsă explodezechiar dacă degetele ţi-au rămasînţepenitepe mânerul iubiriiapoi nimicsimplu

un chiştoc aruncat

râzideşi ştii că n-ar fi trebuit să plouăcă n-ar fi trebuit să exişti

te opreşti şi uimitîţi priveşti umbraplecând înainte

apoi nimic

Fluturi

azi fluturi mi-au dansat pe pieptde-atât târziu se făcusedevremeprea multă luminăscăpase prin lutşi visurile se-ndreptau spre cină

tu nu poţi credenici nu vreisă-ntorci clepsidra goalăcă mai existşi chiar te vreauşi-mi este încă teamă

m-ai petrecut cândvaaicipe ţărmul unei liniştifadeiar timpul ţi-a ucis încetşi chipul meu de pe retină

nu-i vina taa nimănuică mi-este încă sete

azi fluturi mi-au dansatprin pieptşi nu sunt tristdoar te aştept

Altă viaţă...

dar cuvintele tale nu mai sunt aici

nici buzele tale nu mai sunt

alte cuvinte ascultalte buze sărut

viaţa aleargăîn jurul meu

râde stupidăşi-mi face instantanee

din sentimentelemele - puzzlecroşetează şosetepentru întoarcerea ta

Deşert

din amorţeala minţiimintea nu mă scoatemi-i sufletul smochinăla un geam

cuvintele se spargcrăpatede umbra ta rămasăpe tavan

lumina raţiuniise topeşteam devenit secundă de nisip

e prea târziu să-mi fie sete

doar curg încetspre nesfârşit

Lupii

eu bat la uşa ta din nouşi-n inimă îmi urlă lupii

te vreau flămândşi bat mereula poarta-ţi grea din suflet

nu-ntrebi nimicnu zici nimicdar ştiu că eşti acolorâzând că plângitot aşteptândsă-ţi înţelegi destinul

mi-a mai rămas un lupîn pieptşi te mai strig o dată cuvintele se sparg de cern-am să-ţi mai cer nimic

rămâiîţi las la uşă lupul istovitşi urletul din mine

de vei deschide într-o zimă vei găsii în tine

Karmă

ai timpmă-ntreabă moarteaastă searăironică Sybillăgoalăprin patul meutot căutând hârjoanăai timpai timpşi râde nimfomanauitând că-n fiecare ceasi-am dăruit săruturi

legământurică-n fiecare noapte am muritşi râde râdenesătulade parcă ar fii un clown plătit

dar nu va ştii nicicând nebunacă eu renasc prin tine nesfârşit

Întreabă-mă mai departe

doar şase ţigări până la rasărit(răsăritul cui)

cum să-mi împartdisperarea în şase ţigări

întreabă-mă străine cevae noaptea întrebărilor

tu şi cu mineam putea fii prieteni pânăla ziuăsemănăm atât de bine cu noaptea

întreabă-măoricum nu-ţi voi răspunde

dar e plăcut să crezică exişti

să nu fugi şi tumai avem atâta noapte

întreabă-mămai mergemvreme de şase ţigăriapoi te voi ruga să mă ucizi

şi să mă-ntrebi mai departe

Nud

dar tu erai goalăşi cuvintele ţi se scurgeaupe bărbiepe sâniaproape nemestecate

erai goalăşi lumea se îmbulzeasă te umpleca şi cum n-ai fi fostsau poate tocmai de aceea

iar lacrimile ţi se învârteauîn jurul capuluica un nimb sfidător

erai goală în mijloculcelor plini de eica o păpuşăca o lunăca un paharşi sufletul tău golîmi sorbeatoate sentimenteleîngrămădindu-le aşa la un locca într-o gaură neagră

aş fi putut muridar tu erai goalăpe piedestalul ochiului meu de sticlă(şi oricum aş fi murit cu ochii deschişi)

Albastrumă tem şi acum de albastru„eşti bolnav”zice doctorul„eşti pierdut”spune prietenul„e tâmpit” şuşotesc vecinii

mă tem şi acumpentru ce altceva mi-aşpune ochelari de orbcând tu mă priveşti uimită

„eşti bolnav”„eşti pierdut”„e tâmpit”

doar tu ştii adevărulsunt mort de dor de albastru

visată femeie

prinde-măpicioarele tale sunt mai lungi cu câteva lacrimiuimeşte-măcât de repede poţi tu inventa ceva cu care să mă ţii legatde verdele ochiului tău dreptde căldura sânului stâng

haivisată femeiemirată poţi sa rămâicât de mult semănămdar fă-mă să credtrebuie să credcă eşti unică

Râd

şi râd ca un nebunsau poate nebunul din mine râde

cine ştiecine mai ştie ce e nebunia sau cine de cine râde

şi râd ca un nebunsau întocmai bunde sălbatica mea agonie

tu tacio piatră vieun gheţarori poate numai disperare

şi râd şi râd de râsul meusau poate râde Dumnezeu

tu şi cu mineeu fără tineun cerc pătratminciunăpăcat

Viaţa

dar viaţa mergea înaintecineva ar fi trebuit să numereclipele irositepăcatelesperanţeleşi lacrimile s-ar fi pututîntoarce în ochi

dar viaţa mergea înainteînaintea noastrăcineva ar fi trebuits-o oprească şi să o trimită

înapoi spre începuturispre fericire

Ziua aceea

ce nume să-i dămacestei ziledintre miercuri şi joidintre astăzi şi mâine

cu ce cuvânt vom umpleacest goldintre mine şi ieridintre tine şi mâine

cum îi vom spune clipei dintre dor şi minciunăcând vom ştii să murim împreună

De ce

de ce sunt păsările viicând pleacă unde pleacăde ce nici tu n-ai să mai fiicând ploaia o să-mi treacă

cum stau de ceruri agăţatearipi de inimi inimi de destinde ce ai lacrimi sfărâmatede ochii mei când se închid

unde visezi când norii plângpe îngeri cu umbrelăşi sentimentele se frângbolnave de ciroză

de ce sunt nopţile pictatepe pânze de cearcefurişi gemetele talecântate de tarafuri

de ce atâtea întrebărirăsar în mintea-mi goalăcând tu încă mai dormişi lumea se destramă

Judecata

Mă strângeai de lacrimi anostcurcubeul se-adăpa într-o mare

prin copaci un vultur ghebosaştepta să murim în picioare

sub tălpile tale tăcutealeeile făcuseră riduri

furasem două litere mutede-un copil agăţate pe ziduri

tu aveai inima jumătate afarăaripile mele erau în cătuşe

un surd dirija o fanfarăîn suflet mai aveam o căpuşe

............................................

mergem clatinaţi de iubirelângă noi Dumnezeua-nceput Judecata

vom mai fii în această Zidire?trimite-ne Doamne plata!

Poveste de dragoste

tu te-ai născut bătrânăşi nu ai curs niciodată-n avalîţi ţineai bunicii de mânăşi de Crăciun întinereai cu-n an

eu am venit precum ceilalţimi-au tăiat buriculşi mi-au tras două palme

tu veneai spre minedinspre înţelepciune

eu din jocspre niciunde

ne-am întâlnitla jumătate

tu scăpasei de ridurieu aveam cateva fire albe

ne-am împletitşi am zburat mai susdecât îngerii

şi acum suntem împreunăeu un moşneagiar tu fetiţa ce o ţin de mână

mai avem atât de puţinşi ne vom întoarce acasă

eu în lutiar tu în speranţă

jocul cuvintelor

ne jucăm cu cuvinteletu pe o steaeu undeva prin lume

culese necoapteni le aruncăm unul altuiaşi râdemmâzgăliţide mustul lordulce-acrişor

cândva nu aveam nevoie de elepoate fiindcăte ţineam atât de strânsşi sărutul ţinea loctuturor cuvintelor

acum ne minţim îmbrăcăm cuvinteleîn staniol roşuaşa să semene cu Crăciunul

de la tine la minede la mine la tinecuvintele ne izbescaproape mortal

„încă te iubesc”„încă te doresc”

ne jucămcuvintele sunt gratuitetu pe o steaeu încă prin lume

dar cuvântul acelaadevărat îl ascundemîn fiecare zijumătate la minejumătate la tine

„adio”

Ultimul cuvânt

în cimitirul cuvintelor talede veghe stau îngeri răniţio Madonnă cu tălpile goaledesenează pe ziduri smintiţi

e prima ninsoare din lumeşi fulgii de zăpadă mă orbescaş vrea să te strig iar pe numedar demult am uitat să vorbesc

doar mă târ pe aleeile mutedin inimă mi-am făcut lumânareprintre cruci o mie de ciutevor să fie din nou căprioare

un cuvânt să fi lăsat cu minesă mă legăn cu el peste visesă-mi amintesc uneori despre tinedar le-ai vrut pe toate ucise

în cimitirul cuvintelor taleinima îmi arde mocnitun gropar pământ mai prăvalepeste ultimul tău cuvânt răstignit

Fără cuvinte

am crezut într-o zi c-am spus totulvroiam să-mi sting inimaşi să merg la culcarefără să ştiu că doar tueşti marea mea căutareai fost lângă mine o viaţăeu n-am putut să te vădacum disperato paiaţăte caut pe străzişi mă-njuram iubit doar iubirea

dar n-am ştiut să-ţi dăruiescun miligram de fericiree prea târziuce pot să-ţi spunnici nu mai ştiu de am vreun dreptsă îţi cerşesc iubireace mult aş vrea să-ţi regăsescpentru o zi măcarde ieriprivireaîn viaţa ta nu mai am locun alt bărbat îţi este mângâiereaşi totul nu mai este jociar între noi mai e numai tăcerea

Trenul fericirii

ne-am cunoscut într-o gară de viseera în noaptea de ajuntu aveai lacrimi aprinsepe peron se plimba moş Crăciunviscolea liniştit cu speranţetrenul întârzia de o viaţăamintirile fluturau peste casedoi bătrâni desenau flori în gheaţă

ne-am cunoscut într-o gară de viseera iarna din urmăsângerai din pupilele ninseeu îmi pierdusem o umbrămulţimea împingea disperareacopiii ţipau după ţâţănenăscuţii căutau prin beznă cărareacasiera vindea iluzii desculţă

te-am iubit chiar acolo în garăoricum gara era universulmi-ai donat o privire fugarăm-ai rugat să inventez sensuldin cer începuse să cadă implacabil sfârşitulun orb începuse să-l vadăpe Lucifer cum înfige cuţitul

ne-am cunoscut într-o gară de viseeram ultimii călătoriDumnezeu probabil muriseîngerii cădeau printre norim-ai iubit cu tristeţeşi tu şi eu ştiam c-acel trene condamnat să ne-nveţeultimul drum spre infernspre infern

scrisoarea fiului pierdut... (dedicată fratelui meu,fugar)

tu n-ai uitat,şi acum întrebi(dar nimeni nu îţi spune)pe care drum am rătăcit,prin care colţ de lume...cu ochi-ţi mariplutind pe lacrimi,aşezi trecutul în vitrină,îl ştergi de prafşi te prefaci că tu ai fost de vinăcă Dumnezeu a fost ucis,că m-am pierdut prin milă...şi-acum m-aştepţipe acelaşi prag , cu amintirile în poală ,miroşi a sfinţichiar sfântă eşti ,nefericită mamă !eu nu mai sunt demult copil ,voi fi bunic chiar mâine ,dar nu mai pot să mă întorcsă te privesc pe tine;mi-e viaţa , mamă ,un coşmarde când te-am părăsit pe stradă ,eu te-am vândut , şi ca un laş ,te-am răstignit în grabă...eu ştiu că m-ai iertat demult ,că dorul te ucide ,dar nu mai sunt decât un vis ,şi visele sunt vise,mamă!

Mitul

aş fi vrut într-o zi să te-ntâmpin la garăpe umerii mei să cobori dintr-un trenaş fi vrut se-nţelege să te-ngrop în garoafelăsându-mi ca pradă doar buzele-ţi reciaş fi vrut să-ţi îmbrac inelarulcu dragostea mea ponegrită de zeisă alerg cu tine în braţe şi să strig unei lumi:„existăm”dar ştiam că ziua aceea nu va fii niciodatăcă peronul acela va rămâne pustiuiar trenul,trenul sortitva rămâne un mitdoar un mit

Rădăcinile lumii

ieşiseră buruienileşi nu m-aş fi temutde şoarecele albcare mă izbise în fruntedacă nu deschideam trecutul

aş fi putut crede că sunt lacrimile sau degetele tale fierbinţi

dar l-am văzut alergândpeste numele tăuapropape şters de uitareşi atunci am venitsă privim împreună rădăcinile lumii

Temere

mă tem de purpura luminiide infinitul care curge-n noide lacrima ce-nvinge fericireade ochii tăi îndoliaţi şi goimă tem de viaţă şi mă tem de moartede roua dimineţii şi de timpde drumuri ocolite şi de şansăde neputinţa de a fii iubitmă tem de grâul pârguitde boarea rece şi de soarede chipul tău nedefinitde visul care veşnic moaremă tem de minede iubirea meadar mai ales de tinede tăcerea ta

Un timp

mai vine un timp când pleoapa muşcăşi-mi lasă ochiul sângerând de amintirise mai naşte un timpcând braţele mele întinsese rup de atâta nemângâieremai există un loc între noica şi cum casiera acestui tren fără întoarcerenu a vrut să ştie că suntem împreună

e tristcând clipele trec prin noi ca un fir de iarbă crescut prin zăpadăaflăm adevărurice n-ar fi trebuit aflatemai vine o vremecând ochiul îmi izbeşte pleoapaîn căutarea chipului tăucând braţele melete-ascund înlăuntrul meulăsând pentru un timplocul dintre noiocupat

puterea voinţei

şi-apoi,mirat de întâmplaresă cânţi pe ţărmul otrăvit...desculţ,să minţi că nu te doare ,chiar de ţi-e sufletul smintit...

să-ngropi în tine universul ,să nu mai laşi nimic din el ,în moartea lui găseşte-ţi sensul ,din timp fă-ţi glugă de oţel...

să râzi să poţi,de noaptea-ţi pareun giulgiu greu,de nepătruns ,şi să rămâi în nepăsare ,chiar dacă viaţa s-a ascuns...

Aşteptarea

te-am aşteptat aşa cum mi-ai spussub nucul din livada iubiriisecole de-atunci au trecutîn gineri se-mbrăcaseră periidin inimă îţi făcusem inelrepetasem jurămintele toatedoar tu puteai să mă rupi de blestemsă-nverzeşti cuvintele moarte

te-am aşteptat în parcul părăsitdin mâini făcusem garoafeprin Olimp devenisem un mitamintirilor le pusesem eşarfelumea s-a stins între timpmăcinată de urăun vis îl lăsasem aprinssperanţa mea de pe urmă

eram un copil şi-ai promisEdenul că vom renaştete-am crezut şi-am ucistrecutul în fiecare Paşte

te-am aşteptat aşa cum ai spussunt chiar aşteptarealumina de mult a apusa rămas doar chemarea

mâinile

îţi aminteştimă mângâiai pe frunteiar mâna îţi era potirsorbeam din el luminaviaţaşi adormeam în cer

acele mâini visez şi astăzieu nu mai sunt demultcopildar mâinile ce m-au ziditsculptate sunt cu dălţi de sângeîn inimărespir

prin degetele taleprivit-am lumeacum se-nvârteşi-atunci când teamaîncolţeade dincolo de eleeram stea

îţi aminteştitu poate astăzipierdut-ai toate-aceleclipeeu le-am păstraticoanemamălor încă astăzimă închin

Crăciun

te-am căutat în decembrieluna erupea cu amintirisub paşi numele tăucolinda odată cu steaua

prea frig în acest sfârşitînceput atat de devremela Viflaim la Viflaimîntuneric aprins

ler de lerpoartă de poartăte-am strigatcu covrigi şi cu merelinu-i linîn case doar braziipe străzi cerşetoriiaşteaptă minunea

te-am căutat prin decembrieca un magcu ochii în cer

dar erai deja în apriliecu ouă sub cruce

Ai crescut

ai crescut în mineîn fiecare nioembrieai suflat lumânările din sufletul meuai crescut moartea îmi bateuneori la uşăşi câteodată chiar aş vrea să-i deschidmă tem doar că tunu poţi încă să respirifără cuvintele meleai crescut din lacrimiatunci când speranţelese sfârşeau înainte de leafănu mi-ai cerut niciodatăceva ce nu ţi-aş fi putut dăruiai crescut şi mi-e fricăcăci te iubesc mai multdecât pe Dumnezeuai crescut copilealt Craciun a venit peste noiningecurând va trebui să aştepţi primăvaralângă numele meu

Un altfel de zeu

Poseidon cumpărse ghitaradintr-un bâlci de ziua măriinu ştia la ce foloseştedar îi plăcuse fiindcăsemăna cu o femeieîntinsă la soare

între timp demisionaseşi colinda prin turneeadulat ca un zeu al ghităriiuitase mareauitase de Tritonuitase tot

ghitara lui semăna tot mai multcu femeile cărora le furase inimala fel de geloasăla fel de invidioasăprecum Amfitrita

acum îmbătrânise precum un muritoriar degetele sale nu mai puteau mângâianici ghitara nici coapsele unei femei

umil ar fi vrutsă se întoarcă acasădar Cronos îl condamnasesă piară lângă ghitară

se întâmplă chiar aşadar Poseidon rămaseeternca o ghitară cu coapsede femeie

geometria sufletelor

te-am iubit rotundsaucel puţinaşa am crezutprin toate cercuriledin sufletiubirea taa fost triunghiularăizbită haoticîn unghiuriinutil şlefuisemeu naivulperfecţiunea cu lacrimi cu jurăminte cu speranţeţi-ai desenat în inimăun altfel de destinprea paralelpentru inima mea

Beduin

beduin prin inima ta călător obosit de tristeţeaştept de o viaţă o steape cerul iubirii ce-ţi trecesunt tot mai reci şi tot mai marifurtunile ce izbucnesc prin tineşi tot mai greu îmi e să para doua zi că-s binedin lacrimi iar mi-adăp cămilaiubirea mea de neînvins şi plec din nou mai mult cu silasă te renasc din focul stinso oază de mi-ai dăruica însetat să mă scufund în ea o clipăşi-apoi tăcut fără să ştiisă redevin nălucă

spovedanie

îţi răvăşisei părulsoarele curgea peste umerii tăi

erai goală pe un pat zugrăvitde o minte bolnavă

undeva in universtimpul devenise iubire

te-aş fi minţit că te urăscdoar aşa ca o răzbunare

erai mai frumoasădecât aş fi vrut

şi cuvintele deveniseră stele

mureai singurăchiar dacăînlăuntrul tău mai era cineva

iar ţipătul îndoieliisemăna atât de multcu cântecul lebedei

aş fi vrut să semăn cu tineaş fi vrut să fiu eu cel dinlăuntrul tău

prea mult credeam în iubirevisam prea des că sunt Dumnezeu

daaş putea trăi fără tinedar mai bine aş murilângă tine în fiecare zi

portret

tristeţea îţi curgea pe umeri liniştitca şi cum ar fi avut tot timpuldin lumeundeva pe fundalDumnezeu te privea cu uimirepeste sânii tăistrugurii începeau să prindăpârgul toamneiera o zi ca toate celelalteaş putea să te pictez la felîn fiecare zidoar că eudoar că eumai am atât de puţine

zbor frânt

de azi vei zbura spre alte zărichiar dacă aripile îţi vor fi rănitechiar dacă pe câmpia pe care te-ai odihnitpuii tăi fără aripite vor privi lăcrimândpână când te vor pierde-n albastru

de azi vei uita(oare cum vei putea)toate amintirile unei vieţiatât de frumoase

vei zbura râzândalături de străinuldin inima tacladindu-ţi fericireadin lacrimile noastre

poate chiar vei reuşisă râzi în fiecare clipă din care ţi-au rămas

poate cândvaînsăatunci când puii tăivor avea aripişi vei vrea să zbori cu eimăcar o singură zi

vor râde la fel de frumosşi îi vei privi străinăcum se vor pierde-n propriul loralbastru....

tu

dacă cineva ar putea să deschidă din nou ruginitele porţi ale inimii mele

să clădească în ea speranţa din disperare

dacă încă pe lume mai există pe umeri un ultim înger cu aripi de soare

şi surâsul mai poate ucide tristeţea

desigur doar tu mai poţi fi aceea femeia şi îngerul şi surâsul....

Iubire peste veacuri...

pe prispa sufletului meu,am aşternut covoareca tu să ştii, că numai eute-am aşteptat fără-ncetare....

trecut-au veacuri de atuncişi s-au schimbat popoare,dar zeii, ce mi-au dat porunci,sunt încă în picioare

chiar dacă lumea va pieri,şi sunt atâtea semne,iubirea mea nu va muriprin ploile eterne

sunt ca un sfinx în asfinţitprivind adânc în zare,îţi aminteşti cât ne-am iubit,ai lacrimi şi tu oare?

demult am blestemat destinul,şi oamenii ce ne-au proscris,dar azi s-a terminat veninul,să ne întoarcem dar, în Paradis...

colivia de aur

probabil tu nu vei ştiiar eu nu voi putea să îţi spuncine îţi aşterne petalele de trandafirpe drumul tău spre pierzaniecine te ţine de mânăprin furtunile din faţa ferestrei cine îţi înalţă zmeepe cerul speranţei

nu vei şti niciodatăcă şi lacrimile talesunt adunateîntr-o altă inimăcu mult mai maredecât aceea în care crezi

tu vei merge în fiecare zifără să simţi îngerul de pe umărul tăuvei adormi noapte de noaptealintată cu visedespre care nu-ţi vei amintişi fiecare respiraţie a tava umple încă un sufletcu viaţă

doar atunci când singurăvei dori să-ţi deschizi colivia de aursă priveşti din nou răsăritularipile mele îţi vor dăruidin nouzborul

incertitudine

cuvintele stăteau prăbuşitearuncatedin inimă...

lacrimile vorbeauîmpreuânându-se

ale meleale tale

doar amintirile dureauîntre noica un zid

aş fi vrut să îţi spuncă am uitat

dar nopţile blestemateîn care te strigampână cand cerul plângeaau rămas adânc îngropate

mai pot oare uita?

Adio nu există

tu nu mă poţi îmbrăţişaşi astanu pentru că nu ai avea braţecipentru că nu poţi strânge la pieptul tău nu poţi să auziîmpietrita inimaa unuia care nu există

care stupida dăruit prea curândtot(ca un foc de artificii)

şi a arsîn aceiaşi vatrăincandescent cu iubirea

şi cum ai puteadacă nopţile aceleaîn care ţi-am aprins cerulnu mai sunt nici măcar amintiriprin memoria inimii tale

nici nu mă simţica sunt înlăuntrul tăucă respir prin nările talecă vad doar prin ochii tăiculoarea nemărginirii

m-am ghemuitatât cât am pututşi nici n-ai ştiut că m-ai luat în bagajeatunci când de dincolo de uşiai strigatadio

adio nu existăexistă doar blestemregret

îţi pictasei lacrimileîn culorile curubeuluicând plângeaiinfinitul îţi curgea pe obraji

tu nu ai învăţat niciodatăsa asculţi ploaiaşi să mă priveştiîn inimă

te ghemuiai într-un colţal iubiriişi timpul mureaodată cu tine

eu n-am ştiutsă-ţi dăruiescatâtea câte adunasempentru tine

iar cuvintele meleau fost atât de puţine

Ultimul sărut

nu îmi mai pot amintidacă ai existatchiar dacă sălăşuieştiprin inima meaca o stafieca si cum toate amintiriledespre tines-au încuiat în universprea departesă le mai pot atingedoar mâinile melemai păstrează urma sânilor tăişi bătăile inimii talemi-e frică să şi respirpentru a nu alungaultimul tău sărut

sărutul Iudei

Vara....fără inimă

va veni varainima mi se va topi încetşi va curgepe nisipul pe care tu ai păşitpoate chiar ierisau într-o altă viaţă

va lua urma tălpilor taleşi va mai bate poateatât cât să clatine pământulde stele

ploia o va ucideşi o voi îngropa în marealături de tălpiletale de ierisau dintr-o altă viaţă

dar oare eu voi putea trăifără inimă?

Punct...şi de la capăt

te-am făcut icoană în sufletţi-am sculptat din durereluceferipetalele viselor talele-am sădit dimineaţa în rai

în furtuni ţi-am fost adăpostulcu inima mea te-am şters pe picioareţi-am spalat universulcu lacrimiam aprins lumina în iad

singur acum privesc lumânareatăcută cum arde hoţeşte

mai spune-mi o dată adioşi râzi mai departe iubito

înger prin iad

te-am îmbrăcat în roşuprimăvara te privea uimită

alergai prin verdele lumiiflamură prin inima mea

ţi-am zidit surâsul pe Lunăla margini de timp te-am sculptat

într-o zi începuse să plouăspre soare de mână m-ai luat

apoi cineva din Gomoracălător prin inima tate-a golit stupidde lumină

unde eştiaprinde o stea

spectacolul vieţii

a mai trecut o zia câta oarede când te-a aştept cu o întrebare

şi câte zile vor mai trecede fericire pânăvom petrece

te-ai dus să fi mereu venităpe drumul meutu veşnic cea uimită

mereu frumoasăşi mereu iubitămereu de viaţă răstignită

ce mai înseamnă altă zi tot tristăpe scena ta

doar eşti artistă

blestemul cuvintelor

mai leg uneori cuvinte

noaptea şi ziuamereu sunt la fel

în curtea meaplouă cu tine

uneori cineva îmi bate în inimă

ascult

stau doar aicimă legăn pe visurile taleînnod vorbe

(de blestem să te potdezlega)

închid ochiişi ferestrelete privesc

voi face asta în fiecare zi

ce-aş mai putea altceva

lasă-mă

lasă-mă să te plimbdimineaţa prin visedesculţi prin iubiresă ne facem potecidin roua stelarăsă zidim paradisuricu genunchii să râdemde-amintirile reci

îmbracă-tedezbrăcată de fricăcu mătasea luminiicurgătoare prin pace

mai lasă-mă să tacsub pleoapele talesă te-acopăr cu inimişi să-ţi cânt

zboară femeie cu minesub noi pământul

s-a stins

dincolo de azi

am îngrămădit toate cuvintele taleîn buzunarul de la pieptmai aveam şi alteledar le-am lăsat acolopentru atunci când inima mea se va opri

să mă ţină încă o iubireîn viaţă

jurnal de pictor

ieri am pictat mirosul frunzelor

le-am aşezat nude

pe piedestalulpe care până ieriai stat tu

din profilai jura că e un Rembrand

un ochi mai adâncar găsi asemănareacu Dali

probabil doar tuvei observasublimile liniiale trupului tău

vor rămâne acoloorice voi încercasă visez

Ura

învaţă-mă să te urăscdacă iubirea nu-şi maiare rostulcând doar mirosul tăumă bântuie fără milăpe toate străzileprin toate paturile

uluit

ascult vântulumplând-mi minteacu bârfe

atâtea degete ameninţătoarerevolvere ce te ţintesc

judecătorii stau la coadăsă le semnezsentinţele ce te vor răstignită

învaţă-mă tu iubitosă te urăscsă pot arunca piatra

învaţă-mă să respirfără să-mi umplu plămâniicu tinesă visez altceva decâtsărutul tăusă nu te mai vădîn fiecare femeie

ajută-mă tot tu iubitosă te urăsc

azi uraînseamnă fericire

paradoxul iubirii

apoi îmi scriaitot mai puţin

cuvintele pe care ţi le trimiteamle împachetai grijulieşi le aşezai în frigiderlângă şvaiţer

nici măcar nu le mai puneai sareiar uneori mi le returnaidoar aşafiind prea sătulăde atâtea metafore

mai târziun-ai mai păstratnici un cuvântţi-ai schimbatchiar şi adresadin stele

preferând probabilsă ţii post negrula iubire

şi a fost aşao veşnicie jumătate

acumcândvroiam să-mi sting inimaşi să merg la culcare

poştaşul mi-a aduscele două cuvintetrimise de tine

„te iubesc”

să stingsau să laslumina aprinsă?

pagini de jurnal (1)

Dumnezeu m-a trezitşi azidoar El ştie de ce o mai face

şica în toate dimineţilem-a spălat cu tine pe faţăşi m-a şterscu surâsul tău

nu mai ştiu demultce mai sunt zilelede unde să încep să traiesc

nebuniadoarme în fiecare searăpe locul tău

chiar şi în inimă

doar căprobabile prea devremeacolosus

pentru o invitaţie

Pagini de jurnal(2)

culorile veriimi-au invadatîn dimineaţa aceastacamera

uitasemcă dincolo de zidurilepe care le-ai mângâiatviaţa îşi urmeaza destinul

mai întâialbul luminiimi-a orbit sentimenteleapoi verdele nuculuicules ultima oarăde tinemi-a îmbrăcattoate amintirile

nici n-au pututsă încapă toatedeşiîn camera meanu mai există nimic

doar chipul tăusurprinscu mine-n pupile

aş fi vrutpoatesă le invitsă rămână până la cină

dar nu le-aş fi putut oferidecâto inimă pârjolităşi sărutul tău congelat

de aceea am închis ochiişi obloanele toate

eşti din nou doar tuaicipentru încă o veşnicie

Pagini de jurnal(3)

coşmarul începela primul ţipăt de cocoş

atunci cândca la o repetiţiemereuşi mereuîn acelaşi patprintre aceiaşi pereţiochiiochii aceştia stupizise încăpăţâneazăsă rămână deschişi

de parcă ar avea ce vedeape tavanul ce coboarăîn fiecare noaptetot mai aproapeca un capac de sicriu

apoiscârbitîmi adunca într-un ritualoasele împrăştiatede spaima singurătăţiirespir ce mai găsescmăcar atâtcât să am putere

să număr clipele nenorocitece mă vor torturapână cânddeparte de acest coşmarnumit viaţămă vei lua de mână din nouşi-mi vei cânta luminaprin vise

începe o nouă zi

pot spera că e ultima?

Pagini de jurnal(4)

nu mai ştiucum aratădragostea ta

oricâtmi-aş răscoliamintirilechipul ei îmi pare din ce in cemai străin

azidin toţiarboriidin grădinăvoi sculptasărutul tău

apoi am să îl aşezca într-un sanctuarîn mijlocul inimii

voi putea astfelsă îngenunghezdinaintea saîntărindu-micredinţa

Pagini de jurnal(5)

pe cermi-am aşezat genunchiica să blestemultima oarăiubirea să-ţi renascăsă te doarăcu fiecare lacrimăsă-ţi moarăşi amăgirişi îndoileli şi spaimedin amintiri să-ţi faci cercei

din trandafiriicurţii părăsitecovoreu ţi-am ţesutdin zori

mai am atâteasă-ţi mai spunşi zilele sunt totmai numărate

Îngerul din urmă

eu vin din infernul cuvintelor de acolo de unde începe să plouăprin inimi

vin tocmai din istoria sfârşituluide pe tărâmul sărutului ucis din mijlocul Judecăţii

să nu te temimai am aripi să pot ajunge la tine

mai am priviri să te pot vedea

mă tem doar că am rămasultimul tău înger

să nu mă pierzi....

ecoul trecutului

tatiana n-a existata fost doar un personajstupidplăsmuit de Cehovîntr-o livadă de vişini

tatiana nu trebuiasă existedecât poateaşaca un afiş

nu se ştie însăde cea respiratchiar aicipe paginiledăruite miede Marquezîntr-un veac de singurătateîncurcând-mi iremediabildestinul

acumdeşitatianaa fost exilatăîntr-un singur capitol

toate literele despre minevor purtapână la sfârşitecoul trecutului

un alt personaj ratat...

Vara fericirii

nu mai ştiucu ce eram dezbrăcatcând inima taexplodase prin soare

un copil te privea încurcatcăutând-ţi iubirea prin mare

pe plaja tăceriiscriam pe nisip

picioarele taleurcau până-n vise

mă priveai firestebuimacînviindegrete ucise

nu mai ştiude ce mă iubeaiaşa golviciatde tristeţe

tu veneaide la polcu inima îmbrăcatăîn zdrenţe

dar a fostasao pictură dinEden

tu Evăeu Adam

exilaţi printre îngeri

Final?

fiecare sfârşit are un începutpisica mângâiamâna bătrâneiadormită pe balansoarulvechiprea vechi să îşi mai aducă amintecineva de când

toate sfârşiturileduc spre începuturivisa bătrânaadormitămângâiată de pisicăpe un balansoarde la marginea lumii

nimic nu se sfârşeştefără să înceapă altcevaun politicianexersa un discurstocmai în Hide Parkcând un cartuş rătăcitîi trecu prin capsfârşind un discurs ridicol

bătrâna sfârşi fără să ştiepe balansoarîn acelaşi timpcu politicianul din Hide Parkşi cu discursul

pisica începu să toarcăsingurăiar în Hide Parkîncepură să urlesirenele politiei

aceste sfarşiturile-am gasitîn New York Timesalături de anunţul inseratpentru mine

prin care mă anunţaifiresccă dragostea ta s-a sfârşit

despre începutul următornimic....

Doamna Elvira

Elvira se culcă întotdeaunaînainte să se trezeascăşiastapentru căareaşao predispoziţepentru adormire

camera ei nu are ferestre nu din vina arhitectuluicipentru că Elviranu locuieşte undeva

de aceeaîn locul acestoradimineaţadeschide mai întâiochiul albastrucând briza oceanuluie încăprea receşide-abia mai târziupe cel verdeastfel încâtspre searăsufletul ei e complet aerisitde mirosurile crude de carneşi tabacrămase de cu seară

face asta în fiecare zinumai că azide ziua ei îşi permisesă respire mai mult

altfelera o zi ca toate celelaltenumai că azicolegul ei de falezăşchiopulorbit de strălucirea matinalăa caninilor Elvireipornise tranzistorularuncat de un turist plictisitmai devreme

şipoatenu s-ar fi întâmplatnici atunci nimicdacăCelion Dionnu le-ar fi amintittocmai atunci de Titanic

Elviraînsăbruscnu am mai vrutsă se considere violată de destinciîn timpce bateriiletranzistoruluiîşi dădeauduhul obştescîl ceru de bărbatpe cel cu care împărţea de o veşnicieUniversul

devenise o Doamnă

zâmbetul tău

prin zâmbetul tăuca o fereastrăm-am sinucis în fiecare zisperând de fiecare datăcă dincolo de elsă pot găsi lumina viedintre sensuritunelul dintre a fiişi a nu fii

m-am prăbuşit cu braţele deschiseşi am plutit spre întrebăridin amintirile de tine prinsemi-am dăruitvisatele chemări

prin zâmbetul tăuluminos ca un quasaram trăit în fiecare zisperând de fiecare datăcă moartea mă va ocoli

bătrânul şi Iacob

bătrânul suduia molcomaşezatsă nu îl trezească pe Iacobarmăsarultocmai acumcând şareta cobora pe ultimul drum

ar fi vrut să strigetoată viaţa îşi dorise astadoar că strigătul luise izbea mereu şi mereude cei şapte ani de acasă

prefera să mai tragă un fumdin ţigara răsucităcu mâinile tăbăcitetremurândeşi să tacă

aşa făcuse întotdeaunachiar şi atuncicândcu aceleaşi mâiniprăvălise veşnica ţărânăpeste băiatul luisoareleluminaviaţa

până şi înjurăturilele aşeza cu grijăîn ordineîn aceiaşi ordinecu care îşi aşezaserând pe rândtoate lacrimiledeasupra disperării

doar Iacobla fel de bătrânştia ce e în inima luiiar uneorişi-ar fi dorit să se înhameîn locul bidiviului

niciodată nu-l părăsiseca şi acumpe ultimul lor drum

bătrânul suduia molcomaşezatşi mai trase un fum

Dumnezeu îi aştepta zâmbind

Ploaia albastră

şi plouă iubito albastrucum n-a mai plouat de la facerea lumiitu calci răvăşită-n buiestrufrământând în palme petunii

ne plouă tăcut până-n viseuniversul donează azurultu râzi printre lacrimi aprinseignorând voit trubadurul

şi plouă iubito de-o viaţăni-i ploia infern şi ni-i raitu sculptezi absurd nori din ceaţăeu îţi cânt despre soare şi cai

mai priveşte o dată spre minenu mai ştiu dacă plângi dacă râzimai spune-mi ceva despre tinechiar dacă mâine din ploaie m-alungi

Strada Mare

Srada Mare nu începe de la numărul treizecişiopt

ar fi absurd să înceapă de acolo

euînsăde aici am început să păşescsă râdsă iubesc

mereu am ştiutcă locul meu e aicipe această stradăla acest număr

toate visurile meles-au născut aici

aici unde am tras întâia oară cu praştiaunde am plantat primul pomunde dragosteaa răsărit din grădină

Strada Mare nu începe cu minear fi absurd să cred asta

dar pe nici o altă stradă din lumen-aş putea fi eu

Pierdut în toamnă

departe de tinee toamna aproapeîn mijlocul veriimă plouă smintitcărările lumii duc toate spre moartepotecile mele pe tine te simt te caut prin varămă ninge cumplite ultima searăşi singur mă mintcă Nordul Iubiriie la tine-n poşetă(busola din suflet rusească ruletă)

e vara pe sfârşiteşi lumea la feliubiriicoane sfinţiterevinoîn toamnă mă pierd

pagini de jurnal(6)

dimineaţa începuse firescsoarele era la locul luimarea căuta cerul

erai la fel de frumoasăca şi acum o veşnicieiar eu te iubeamla fel de multca ierica alaltăierica în fiecare zide la facerea lumii

între două săruturichiar visam cum vei arătaîn lumina asfinţituluicu inima mea în mână

nimic nu prevedeaţipătul pescăruşuluiucis de disperata mea singurătate

dimuneaţa începuse firescdoar că lumean-a mai fost la felîn urma ultimului tău cuvânt:„adio”

Credinţa iubirii

vor mai trece zilepoate lunipână când degetele meleîţi vor putea vorbicu o simplă atingere

nu te îndoi de acest adevăr simpluobişnuinţa e a doua natură

uneori sau deseoridreptatea stă în talerul de susal balanţei

nimic din ceea ce parenu este realdragostea e ca un copil

creşteînfloreştesub lacrimi

nu te-ntristafiecare clipăînclinăacel taler

e suficient sămă iubeşti

şi să crezi

pictor de suflete

El Corrado picta sufletepe plaja oceanului

nu era pictorînvăţase doar să citeascăprin inimi

nici nu era greutristeţea se născuse odată cu El

copiii veneau fericiţila uşa colibei saleşi ieşeau cu aripi de înger

femeile cerniteieşeau zâmbindchiar dacă roşul bordocu care El Corrado

le zugrăvise inimali se scurgea artisticpe sânipe coapse

nu cerea nimic nimănui

El Corrado picta sufletelecu sufletiar turiştii veneaude la marginea timpuluipentru culorile lui

îmbătrânise pictândsuflet după sufletiar uneori se amăgeacrezându-se un fel de Dumnezeudar oamenii îl iubeauîn fiecare vară

aziînsăEl Corradoîşi pictase sufletul transparentşi coliba luidevenise arcă

El Corrado n-a existatdar culorile luiau rămas pe nisipîn aşteptareasufletelor

mesaj din neant

îţi numărai sentimenteleîn faţa vântului

nici nu era greuunuunuunu

nu putea fi altfelaveai unul singur

şi văntul râdeade lacrimile taleizbite de caldarâm

ar fi trebuitpoatesă îţi numeri tristeţile

aşa ai fi ajunscu siguranţăla un milionla un miliard

dar tu n-ai ştiut niciodatăsă faci altcevadoar să aştepţi toamnaîn voia vântuluişi să numeri pâna la unu

iubireaiubireaiubirea

mă-ntrebai uneorice ai fii fără mine

n-am ştiut niciodatăce să-ţi răspund

acumcând te privesc din neantştiu

dar tututun-ai să ştii că eunu existfără lacrimile tale nenumărate

unuunuunu

cum potmăcar

o singură datăsă număr cu tinepână la doi

fusta soarelui

aveai o gaură în fustadăruită de bunicaînainte să moară

şinu o iubeaineaparatpentru acest fapt

cipentru că cinevadesenase pe eaun soare imaginarchiar în dreptul găurii

ai mai fi dormitnici câinii nu se trezescatât de devremedar porumbulnu ştie astate aşteaptăsă-i mângâi orgoliul

şi pleci fără să mănânciatârnată de sapăfericităcă şi de data aceastaMiticăva încercacu degetele lui murdaresă ajungă dincolo de soare

porumbul mai poate aşteptaşiapoice dacăbabele vor striga speriatecă te-ai îmbrăcat în eclipsă

porumbul e mulţumitşi Mitică

Universul începe din fustabunicii

sfârşitul cuvintelor

ne vom prăbuşi prin cuvinte(eşafodaj fără temeinicie)oricât de sus am crede că am ajuns

când elesingurecuvintelenu ne mai vor putea ţine atârnaţi de cerse vor rupeunul câte unulgonindu-ne nebuneşte înapoiprin toate literele adunate „te iubesc”„te doresc”„mi-e dor”şi„adio”

ne vom prăbuşipurificaţi şi goipână la primul cuvânt„mama”

şiapoistupizio vom lua de la capăt

promisiune

poate nu suntşi nu am să pot fii niciodatălumina nopţilor tale

visele mele singurenu te potdesigurajuta să mergi spre eternitate

toamna din sufletul tăunu o pot face varăeurătăcitul prin mineprin tineprin viaţă

iartă-măsunt la fel de imperfectprecum toţi ceilalţice stau la coada fericirii

dar voi fii aicilângă tineazimâineîn fiecare zi

până la sfârşit

ancora clipei

sânii tăi nu veniseră acolopentru minedar mâinile melenu ştiau astaşi nu s-au putut abţinesă frământechiar acoloîn văzul orbilorfericireaneaşteptatăchiar şi de tine

apoiTotul s-a îngrămăditde la sineîn fiecare zi mai plin

mai luminossub greutatea speranţei

eştisunto relativitate menitădin prima zi a Creaţieisă fie absurdă

nu spune „mâine”iubeşte-mă acumsânii tăimâinile meleiubireapot fi mâineo pagină de istorie

şi cui îi va păsa

doi într-o inimă

stăteai pe leagănul copilăriei melepărul ţi-era plincu frunze de nuctremurai rătăcită

era prima zi de toamnădin viaţa ta

aşa te văd şi acumcu buzele plânsestrivite inumande amintirileunei ierniîn care ajunsesemamândoi în acelaşi timpsub aceiaşi ninsoare

nu te-am iubitnici tu

iubirea se naşte din doinoi am avut o singură inimăpe care

acum nu o putem împărţi

îţi dăruiesc partea mea de inimă(eu pot să mă urăsc şi fără ea)

ai grijă tude tot ce e acolo

crez

dar tu nu vei ştiică îţi mângâi urmele din zăpadăşi pe cele din nisipul fierbintecă fiecare floare de mărpe care vântul ţi-o aşează prin păro adun şi-o păstrez la mine în suflet

tu doar alergi înaintenici nu ţi-ai cumparat biletpentru marea călătoriespre pierzaniete-ai aşezat la geamul tristeţiişi aştepţi sfârşitulresemnatărece

ar trebui doar să întorci puţincapulsă asculţi un minutţipătul venit chiar din inima tasă priveşti o secundă măcarpoteca pe care ai însengerat-ocu nepasare

eu sunt încă acolounde am rămas înainte ca dragostea tasă moară

nu mai am lacrimidar mai pot să credîn minuni

matematica iubirii

te-am iubit rotundpoate mult prea rotundpentru tine

dar în cercul imensîn care te-am închiste-ai izbit sângerândîn fiecare zide triunghiurilenestatorniciei tale

când toată ai fostdoar o ranăam descshiscercul meu perfectiar tu ai căzutprintre două liniiparalele spre infinit

poatemâinecinevaîmi va dărui un compas

clepsidra

te mai iubescdin două în două zileuneori chiar mai rarnu e vina meanisipul clepsidrei melerefuzăsă mai curgă dinspre tine spre mine

s-a stricatchiar în ziuaîn care tuîmbrăcatăîn rochia cea nouăşi în zâmbetul împrumutatdintr-o revistă pentru adulţiai plecat la întâlnirea tacu destinul

acum nisipul clepsidrei mele fisuratese pierdeîncetîn deşertul clipei

probabiltuţi-ai cumpăratdemultuna nouă

orb in trecut

te mai caut şi acum

pantofii pe care mi-ai dăruitde ziua meaîmpreună cu sărutulmă poartă sisificpe străzile pe care ai putea fi

sunt un orbce pipăie trecutulcu bastonul iubirii

privirea mi-a rămas înţepenitădeasupra patuluipe icoana pictatăcândva pentru noichiar de Dumnezeu

în ziua aceea ne făcuse îngeri

chiar dacăpantofii s-au dezlipit demultşi tălpile mele însângerateadulmecă în vanmirosul iubirii talechiar dacăunui îngeri-au căzut aripile

te caut

fără final

doar actoriise schimbăîn piesa clasică a iubiriiuneori şi regizorul

dar mereu e aceiaşi povestedespre acelaşi sărutdespre aceleaşi lacrimi

spectatorii vor aplauda mereuchiar dacă au mai văzut piesachiardacăîn rolurile secundareactorii au îmbătrânitsau poateau murit deja

aplaudăvor teatru

găsesc teatru

piesa meaare un titlu nouşi actori noi

finalulîncă nu l-am scris

poate îl vor scrieeispectatoriisaupoatenici nu e nevoiede un final

piesa e clasică

Moartea,ultima iubită

fiecare pasmă apropie de tinefiecare clipă

chiar dacă eu păşesc înapoichiar dacă nu privesc în oglindă

ştiu că îmbătrânesc

tu râzieternitatea îţi aparţineştii că mă vei aveaoricât de mult aş iubi eupe altcinevaoricât m-aş minţi că te pot ocoli

zâmbetul tău străjuie infinitatea

daraşteaptă

doar o rugă

te-am îngropat în mintea meaşi cruce ţi-am făcut din visurimă rog pierdut mereu la easă-nchidă ale mele abisuri

aprindstupidstea după steala căpătâiul disperăriie zie noapte undevaeu am rămas pe marginea dureriite-am îngropat

nu te-am uciseşti mult prea viesă nu doară

întorc clepsidraşi mă rogdoar dragostea să moară

Ura iubirii

„te urăscdragul meu”îmi spuneai atârnată de lacrimiundevacinevaîţi umplea tristeţeacu patimi

„te urăsccum urăsc viaţa”liniştea buzelor talese-aşeza cumintepe mine

„te urăscte urăscmai presus de fiinţ㔺i râdeai nebuneşteîngropată în teamă

„te urăsc”mureai în fiecare clipăotrăvită de urădoartimpul se oprea uneoriîntre sânii tăica o glumă

eutăceamşi acum tacura din minen-am s-o pot striga niciodată

apoi ai plecatspre cer deodată

te urăsc azi şi eutârând după mine trecutul„te urăscdragul meu”

cine să mai îmi strige vreodată

trecutul azi

aminteşte-mi iubito să-ţi uitşi ochii şi buzele şi iubireacuvintele care vin din trecutjurămintele speranţeleşi privirea

aminteşte-mi că şi Dumnezeute-a iubit mai mult decât minedin piroanele trupului săupicură peste noi mântuire

aminteşte-mi iubito că suntcă respir odată cu tineeu mă tem să mă sting pe pământînvelit în coroane de stele

aminteşte-ţi uneori chiar şi tucă-ncepusem să scriem istoriaunei lumi fără lacrimişi-acumplânge cu noi fericirea

aminteşte-ţi şi vinocândvape tărâmul amintirilor crudemai pune o floarecevaşi râzicând soarele va apune

Răsăritul din suflet

îmi spui lucruri simplecuvintele talecrescute în inimăcoboară prin mineca apa sfinţită

sunt răstignit în cuvinteîntre ieri şi azichiar pe hotaruldintre întrebareşi răspuns

ţi-aş spune că sunt fericitdar Dumnezeu nu m-a lăsat aici pentru astaaş striga că sunt pustiitdar strigătul meu s-ar întoarce în mine

suntem singuriamândoi condamnaţi la iubireca o icoană pe sticlă

în spatele meu e pustiulprivindu-te zăresc oaza visată

te-aş putea aşeza lângă minepe crucea destinuluidar cine m-ar ţine de mânăîn noaptea ce se aşeazăîncetpeste răsăritul din suflet

Bradul din inimă

culegeam steletu aveai braţele plinemie îmi scăpau printre degete

alergăm împreunăprintre visurişi-n părul tău se adună toate

zâmbeştiCrăciunul e chiar în ochii tăi

culegeam stelerâzând ai lăsat cerul gol

o singură steami-ai lăsatsurâzând

să o pot aprindepe vârful braduluidin inima mea

Prea devreme

e prea devreme gândeşticând cerul se umple de soareprin nisip inutil rătăceşticăutând nesfârşit o culoaredemult te-ai pierdut printre visuricoloane de-amintiri ai tot clăditregină eşti printre abisuricu zâmbetul de monolit

eu umbră îţi sunt de o viaţătu vezi doar umilul nebunşi când plângi eşti semeaţăculegând cerşetorii din drumte strig în apusuri şi-n zoritrandafiri îţi aştern la picioarenu mă vezi nu m-auzi parcă zboricăutând mereu şi mereu o cărare

e prea devreme zâmbeştişi luna se-nvârte prin tineaşteptând tăcut să priveştimuritorul din mine

Lui Grigore Vieru

Îţi vor face ,Grigore,mormânt minunat,Trei zile ,trei nopţi vei fii respectat...Cu toţii vor plânge ,adânc vor jeliCuvintele tale prin noi vor trăi

Vor veni preşedinţi cu frumoase coroaneDin tine,Grigore,vor face-o cărare...Din nou vor promite că bine va fiiMăcar peste moarte de ne vom iubii

Statuie,desigur,la cap îţi vor pune,Vei privi de acolo cum lumea apune,Şi ,cândva...când toţi vom pieriPeste Prut ,români ,cu toţii vom fii!

Retorica

dimineaţa începuse mai devreme decât de obiceiiar tu fară să pot înţelegete-ai îmbrăcat în luminăşi ţi-ai aşezat migălosun zâmbet ciudatnici măcar nu m-ai sărutatşi nu mi-ai spus să cumpăr pâinenici să hrănesc papagalulde-abia puteam să te privescdintre aşternuturipoate pentru că eram prea prinsîntr-un zbor nocturn atât de firesc pentru mineşi desigur rochia tasau ce o fi foststrălucea mai puternicdecât ar fi putut suporta pupilele meleprizoniere încă ale altui eu

de aceea am adormit imediatgrăbit să mai zbor măcar peste o câmpiemai târziu mult mai târziudoar atunci când mâinile talenu mi-au mai spus nimicam înţelesmi-ai lăsat aşa doar ca un suvenir

trupul tăude dragul amintirilor semănatepe o câmpie împreună

unde eşti

azi

azi m-am gândit la tinegreşit nu mă puteam gândi la tinepentru că tu ai fost şi azişi ieri mereu de o istorie încoacechiar gândul meu

probabil vei râdeeclipsându-l pe Brahmsdin urechile meledar lasă-mă măcar să încercsă îţi spun de acel necunoscutdinlăuntrul meu care s-a născutfără să îmi ceară voiedoar din atingerea ochilor tăiabsurd de luminoşişi fără să ştiu a crescut atât de multîncât m-a azvârlit afară din minepentru a te putea cuprindecu braţele melesă te sărute cu buzele melepe când eu am rămas rătăcitîn deşertul minţii

nici nu mai ştiu de fapt ce vroiam să îţi spunpentru că e prea târziu să pot vedea altceva decât linişteamarea linişte a iubirii tale

voi adormi strângându-tede mână îţi voi visa viseleşi voi respira aerul tău

daazi m-am gândit la tine

Două lumi

tu ai avut două lumiuna în care ţi-ai păstrat lacrimiledăruite încă înaintesă înveţi să vorbeştişi cealaltăaceasta în care te trezeştiîn fiecare dimineaţăpe scena propriei vieţi

aşa eşti tudestinul ţi-a fost mâzgălitpe harta Carului Mareînainte ca noi să învăţămsă strigăm „aleluia”

eu doar îţi amintescori de câte ori potcă dragostea meas-a nascut odatăcu Timpul

al tău

am fost al tău dintotdeaunatu nu aveau cum să ştiipentru că atunci că atuncicând ţi-am fost dăruitDumnezeu te-a mai păstrato vreme pentru El

învăţasei să mergi desculţăprin ograda buniciloratunci când am respirat prima oarănu aveai cum să ştiimultă vreme nici eu nu am ştiut

te-am căutat însădin prima clipă în caream învăţat ce-i iubirea

întotdeauna am fost al tău chiar şi atunci cândtristeţea ploiifăcea ca tusă clipeşti mai des

am fost al tău joiasâmbătao eternitate

ştiu atât de bine asta

învaţă şi tu să crezi

inimi-sirene

femei fără numeveneau dimineaţa în golfsă numere inimile amanetateîn schimbul unui sărutsau al unei îmbrăţişări

în fiecare varăpe plaja părăsiriiinimile continuausă pulseze o vremeîn aşteptarea stăpânilorapoiresemnatese întorceau anonimeîn mare

doar câtevacele mai norocoasedeveneau mai târziu sireneurmărind marinariifără noroc

de la fereastra meacu privire spre eternitatenumăram odată cu elecu femeile crescutedin nisipultimile bătăiale acelor inimi

însăazinu mai pot

inima meaa devenitşi eao sirenă

Poveste niponă

micuţa japonezătrăiade pe urma găurilordin covrigii pierduţipe First Avenuede câinii înmatriculaţipe tărâmul viselor

nu mai ştia câţi ani areÎmpăratul îi luase pe toţiodată cu fiii ei-kamikazeprăbuşiţicu eşarfe albesub Soarele Roşu

acum doarîncercaumilăsă-şi arunceamintirile

într-unul din tomberoaneleecologice de pe Broadwayşisă îşi aştepte rândulla crematoriul cel nou

zâmbeacoadadevenise atât de mică

era norocoasă

Cuvânt fără litere...

Doar urma pasului tăuÎn faţa ferestrei meleCa un cuvânt fără litere....

Cuiul ...Picioarele astea ale tale,(ce au uitat că trebuiau să creascădoar până acolo unde şi-ar fii dorit Dumnezeu),mereu îmi coboară ştacheta atât de greu ridicatăla nivelul celui de-al treilea ochi,tocmai acolo,unde se presupunecă a pierit Sodoma....

mi-e atât de greusă mă opun bălăciriiîn baia comună a celor păcătoşi,

când picioarele,picioarele astea ale tale,stau înfipte în mintea meaca un cui în călcâilul lui Ahile!

Caii din inima meaPână şi caii, pe care azi îi vezialergând pe câmpia inimii mele,se tem că nestatornicia taar putea,într-o zi,să-i înhame Carului Mare,şi vor rămâne,aşa, neclintiţi,o altă constelaţie ucisăde gaura neagră a sentimentelor tale!

Ultimul Cezar

Prea legată te simt de pământ,şi nu spun asta fiindcă pământul n-ar putea ajunge la stele...dar tu,nici nu ştii că Dumnezeuţi-a lăsat două aripicu care ai putea să ajungiatât de uşor lângă mine....

te încăpăţânezi să priveştidoar ritmul egal, monotonal pantofilor tăi cui,şi să numeri zilele până la chenzină....

poate tu chiar mă iubeşti,în felul tău brutusian,numai că, necitind nimic despre Roma,rişti să mă ucizi,pe mine,ultimul tău Cezar!

Ultimul butoi

Un singur butoi mi-a rămas,(şi acela,dogit,mâncat pe alocuri de carii)în faţa ferestrei sparteprin care ţi-ai aruncatmai întâi inima,şi,apoi,chiar trupul ud de coşmaruri....

Nici acum n-am înlocuitsticla,rămasă de atunci,ameninţătoareca un rechin,ci, doar capul,strecurat printre cioburi,l-am lăsat acolo,să umple ultimul butoi cu lacrimi....pentru tine!

Deschide o uşă...

Deschide o uşă,iubito,E atât de cald în inima ta.....Ţi-am aşezat,deunăzi,timpul pe buze,Şi acum,când,secundele mi-au aburit ochelarii,Cred că am greşitCondamnându-mă să te iubescAşa,fără să îţi cer ceva în schimb...

n-ar fii trebuit să uit că flacăra de sfârşitdoar tu o poţi stinge...

Exil

Motto

Eu nu ştiu dacă tu vei plânge,Şi nu nici nu ştiu de merit lacrimile tale...De te-am iubit, a fost o întâmplare,Şi acum, tu nu-mi mai eşti datoare.....

………………………………………..

Pe mine mă poţi exilaoriunde vei voi să mă naştipe oricare adevărpe oricare minciunămă poţi ucide chiar şi aiciîn memoria inimii tale

Mă poţi aprindeca pe torţă(măcar de-aş arde destulpentru a-ţi zării calea….)poţi să mă-ngropisub rădăcinile părului tăusau să mă aşezi ca pe o statuieîn dormitor lângă veiozăînsă pune-mi iubirea la gheaţăpână când cineva îi va dona o inimă…

-----------------------------------------

Mărturisire

Te-aş putea privi în oglindădar nu ţi-aş simţii răsuflareate-aş putea zări printr-o sticlădar aş rămâne opac...

ţi-aş spune că sunt fericitdar te-aş minţişi nu mi-aş ierta-o

ţi-aş spune că sunt pustiitdar n-ai înţelege nimic

doar alerg cu tine pe braţeprintre crucile numelui meudespuiat de cuvintele toatede trecuturi flămânde mereu...

(adormită rămâiîn visele meleprimite în darla nunta din cer...)

cronica unui final

îţi spun adionu pentru a spune-oîţi spun adio azidefinitiv

te-am privegheatprea multprin minemirosul morţiinu mai pot să-l ţin

m-am îmbrăcataşa precum un ciocluşisemăn

de departecu-n călău

iubireaziţi-am scris sfârşitul

un necrologstupidşi insipid

voi arunca pământulpeste tinesolemnteatralorgolios

dar numai tu vei ştiiiubirecă îngropatăeşti şi vei rămânemereu prin veşniciedoar cu mine

2012

să ardem cuvintele-n soare în lava iubirilor sfintedesculţi sprijiniţi de dureres-alergăm docili către noaptesă ciocnim hohotind nebuneşteotrava din cupele sorţiiîn noi sfârşitul va creşteca un prunc pe braţele morţiinebunia e-atât de aproapes-o primim ca ultimul harnu-ntreba nimic mai departe răstigniţi s-aşteptăm aşadar

uitare

nici nu mai ştiuîn ce zi era

saucel puţindacă bătea vântulcând am învăţatsă păşesc prima oarăpe inimi

îmi amintesc doarrâsul meudurerea mameişi mirosul cald de plăcinte

mai târziuspre sfârşitul icoanelordincolo de câmpul inimilormai departede tot ce ne ţine aproapeam învăţat să privescsuferinţa

eu însumiinimă călcatăde primi paşiai copilului meu

Neştiinţă

niciodată n-am ştiutcum poţi tu aduna atâta iubireşi ce e la tine acoloîn suflet dimineţile în caresurâsul tău singuralungă toate nopţile acestei lumi

niciodată n-am ştiutnici măcar nu te-am întrebatunde îţi aşezipe unde mai găseşti tu locpentru atâta iubireîn fiecare zişi cum reuşeşti de fiecare datăsă-mi alungi toate fricileadunate în mine

chiar şi acumprivindu-te dormind

alături de îngerisimt deja cum visele taleau înflorit toate speranţele mele îngheţate

vrei să rămâi primăvara meapentru încă o veşnicie?

singurătate şi cafea

ai vrut deodată să fii singurăîn mijlocul singurătăţiichiar dacă în casa tademult era doar mirosul amintirilor tale

nici nu ai avut timp să observică uşa inimii ţi-a rămas deschisăcă ai plecat desculţă prin ploaie

ai vrut doar să fii singurăudă şi goalăsă nu mai ai întrebărişi să nu mai aştepţi răspunsuri

de aceea în acea ziai fost singura femeie goalăpe terasa cafenelei meledeschisă de atuncinumai singurătăţii tale

uşa...uşa inimii talepot s-o închid azipe dinauntru?

monolog

ultima bucăţică de lumetocmai am înghiţit-oîn paharul cu vodcăşi nu pot să înţelegcum s-a salvat ospătarulcare ţipă la mine

şi ce ar trebui să facacum când nu mai existăm decât noieu şi el

mă temeam până să ajung aicică tu vei fi rămas tărâmul meuşi că ziua în care m-ai părăsita fost cea de pe urmă

dar nu poţi fi decât ceea ce gândeşti

ar trebui credsă salvez lumea din minecu încă o vodcă

femeia fatală

eşti incredibil de frumoasăazicând toate pietrele dormcu faţa în josşi mirosul toamneis-a aşezat liniştit pe fiecare alee

ar trebui să fii arestatăpentru port ilegal de fericireşi contrabandă cu zâmbete

iar apoi e chiar inumansă te plimbi aşa despuiatăbălăngănindu-ţi sânii pe rândtocmai prin parcul în carepensionarii se îngrămădescsă-şi încălzească amintirile

chiar dacă tu nici nu ştiică în urma tagospodinele au atacuri de panicăiar bărbaţii devin brusc trubaduri

chiar dacă nu vezi că puştiialeargă stupizi cu ochii lipiţide coapsele taletot ar trebui să fii condamnatăîn acest stat de dreptpentru simplu fapt că exişti

din culpă

paradoxul tău

tu veneai de dincolo de moarteşi nici măcar nu îţi aranjaseipărul pentru astaveneai spre luminădoar cu o ciocolatăca şi cum asta o puteai faceîn fiecare zi

noi atârnam în balanţa iubiriiprivindu-te aşa ca la cinemafără să ştim că doar dragosteapentru noite purta către înviere

veneai dinspre moartesperând să ne poţi renaştepe noiîngerii şi demonii tăi