Dreptul familiei 2015

IRINAAPETREI

DREPTUL FAMILIEISUPORT DE CURS

La elaborarea prezentei ediţii s-a avut în vedere legislaţia în vigoare la 1 octombrie 2013

2

CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN DREPTUL FAMILIEI

SECŢIUNEA INOŢIUNI GENERALE DESPRE FAMILIE

î

1.1. Noţiunea de familie

Familia reprezintă o realitate sociologică datorită comunităţii de viaţă dintre membrii ei uniţi prin raporturi de căsătorie, rudenie şi adopţie, o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat şi femeie şi prin procreare şi o realitate juridică datorită reglementării de către legiuitor a relaţiilor care se stabilesc între membrii unei familii.

Cuvântul familie provine din latinescul familia, -ae care reprezenta în dreptul roman grupul de persoane libere şi de sclavi supuşi lui pater familias locuind în acelaşi domus.

În sens larg, familia reprezintă ansamblul persoanelor unite prin căsătorie, filiaţie, adopţie şi rudenie rezultată dintr-o descendenţă cu un autor comun (familia patriarhală).

În sens restrâns, familia este formată din soţi şi copiii lor minori (familia conjugală sau nucleară).

Din perspectivă sociologică, s-a observat în timp o evoluţie a familiei de la cea patriarhală la cea nucleară - în secolul al XlX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, la cea monoparentală (formată dintr-unul sau mai mulţi copii şi un singur părinte divorţat, separat în fapt, văduv sau necăsătorit) - la sfârşitul secolului XX şi chiar la menajul unei singure persoane (ca rezultat al unei opţiuni personale sau ca urmare a divorţului sau decesului unuia dintre soţi). Aşadar, “legea restrângerii continue a familiei” a lui E. Durkheim trebuie combinată cu “principiul pluralităţii tipurilor de familie” al juristului francez M.J. Carbonnier, având în vedere că în acelaşi stat pot exista în acelaşi timp mai multe tipuri de familie numite modele alternative de viaţă.

În sens juridic, familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi alte raporturi asimilate relaţiilor de familie.Legiuitorul nu oferă o definiţie unică şi constant ă a familiei, aceasta având un grad de cuprindere

diferit în actele normative, în funcţie de interesul care se urmăreşte a fi protejat.Astfel, există două noţiuni de familie, cea de drept comun, formată din soţi şi copii lor minori, şi

cea specială, în sensul anumitor actenormative, de exemplu, în Legea locuinţei nr. 114/1996, familia este formată din soţi, copii şi părinţii soţilor care gospodăresc şi locuiesc împreună.

1.2. Funcţiile familiei

Funcţiile familiei sunt următoarele:1. funcţia de perpetuare a speciei umane, datorită uniunii dintre bărbat şi femeie şi

procreării;2. funcţia economică, concretizată prin ducerea în comun a gospodăriei casnice şi prin

3

comunitatea de bunuri a soţilor;3. funcţia educativă, exprimată prin îndatorirea părinţilor de a creşte copilul, de a se îngriji de

sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia;

4. funcţia de solidaritate socială, membrii unei familii fiind datori să-şi acorde sprijin material şi moral reciproc.

Bibliografie:

1. Bacaci Al.,Dumitrache V., Hageanu C., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil , Editia 7 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;

2. Banciu M., Banciu A. A., Dreptul familiei conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Argonaut, Bucuresti, 2012;

3. Florian E., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil, Editia 4 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;

4. Codul civil(Legea nr.287/2009).

Întrebări de evaluare:

1. Ce categorii de persoane sunt incluse în noţiunea de familie, potrivit dreptului comun?2. Care sunt funcţiile familiei?

4

SECŢIUNEA IINOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL FAMILIEI

î

2.1. Definiţia dreptului familiei

Dreptul familiei reprezintă acea ramură de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile personale şi patrimoniale care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi consolidarii familiei.

2.2. Obiectul de reglementare a dreptului familiei

Dreptul familiei reglementează raporturi de familie, împărţite în:- raporturi de căsătorie;- raporturi de filiaţie;- raporturi de adopţie;- raporturi privind autoritatea părintească;- unele raporturi asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie (ex.:

obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi, relaţii privind tutela, curatela şi interdicţia judecătorească, măsuri de protecţie specială a copiluilui).

Dreptul român al familiei nu reglementează deocamdata concubinajul şi nici raporturile succesorale.

2.3. Locul dreptului familiei în sistemul de drept

În legătură cu poziţia dreptului familiei în sistemul de drept au existat două opinii:a) potrivit unei opinii, existentă în perioada Codului civil din 1865 (când relaţiile dintre

membrii unei familii erau reglementate de acest cod ), dreptul familiei reprezenta o instituţie a dreptului civil şi nu o ramură de sine stătătoare;

b) potrivit altei opinii, apărută o dată cu intrarea în vigoare a Codului familiei din 1954 si mentinuta si dupa abrogarea lui, prinintrarea în vigoare a actualului Cod civil (Legea nr. 287/2009)1, dreptul familiei este o ramură distinctă de drept. Argumentele aduse în sprijinul acestei opinii au fost următoarele: - dreptul familiei are un obiect propriu de reglementare - raporturile de familie; - dreptul familiei are o metodă proprie de reglementare: metoda egalităţii între soţi, metoda subordonării dintre părinţi şi copii, metoda reglementării unui statut legal pentru instituţia căsătoriei; - calitatea subiectelor este una specială: părinte-copil, soţ-soţie, adoptat-adoptator, rudă sau afin; - drepturile sunt predominant nepatrimoniale, - normele juridice sunt predominant imperative.

2.4. Izvoarele dreptului familiei

Izvoarele dreptului familiei sunt următoarele:1. Constituţia României din 2003, care prevede în art. 48 principiile fundamentale ale

dreptului familiei.2. a) Codul civil – Cartea A II-a Despre familie (art.258-534) , cuprinzand urmatoarele

titluri :- titlul I – „Dispozitii generale” (art.258-534): principiile fundamentale ale dreptului

familiei;1 Actualul Cod civil a intrat in vigoare la 1 octombrie 2011.

5

- titlul II ”Căsătoria” (art. 266-404): logodna, încheierea casatoriei, efectele, desfacerea, desfiinţarea căsătoriei;

- - titlul III ”Rudenia” (art.405-482): filiaţia faţă de mamă, filiaţia faţă de tatăa copilului din căsătorie, filiaţia faţă de tată a copilului din afara căsătoriei, reproducerea umana asistata medical cu tert donator, situatia legala a copilului, adopţia ;

- titlul IV ”Autoritatea parinteasca”(art. 483-512): drepturile si indatoririle parintesti, exercitareaautoritatii parintesti ‚ decaderea din exercitiul drepturilor parintesti

- titlul V „Obligaţia legală de întreţinere”(art.513-534) : persoanele intre care exista obligaţia legală de întreţinere si ordinea in care aceasta se datoreaza, conditiileobligaţiei legale de întreţinere, stabilirea si executareaobligaţiei legale de întreţinere

b) legi speciale ale dreptului familiei:- Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei;- Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;- Legea nr. 275/2004 privind modificarea O.U.G. nr. 12/2001 privind înfiinţarea Autorităţii

Naţionale pentru Protecţia copilului şi Adopţie.3. Convenţii internaţionale la care România a aderat:

- Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, ratificată în anul 1990;- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, ratificată în anul 1993;

4. Acte normative care conţin, printre altele, dispoziţii privind dreptul familiei:

- Legea nr. 114/1996 a locuinţei;- Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă.Dispoziţiile Codului civil şi ale legilor speciale de dreptul familiei se completează cu

dispoziţiile Codului de procedură civilă.Jurisprudenţa (hotărârile judecătoreşti ale instanţelor) şi docrina (opiniile diferiţilor jurişti) nu

constituie izvoare de dreptul familiei.

2.5. Principiile fundamentale ale dreptului familiei

1. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei, mamei si copilului

Art. 258 alin.( 3) din Codul civil prevede că “statul este obligat sa sprijine, prin masuri economice si sociale, incheierea căsătoriei, precum sidezvoltarea şi consolidarea familiei.”

2. Principiul liberului consimţământ al viitorilor soţi la încheierea căsătoriei

Art. 258 alin. (1) din Codul civil prevede că “familia se intemeiaza pe căsătoria liber consimţită între soţi ...”.

3. Principiul monogamieiCodul civil dispune în art. 273 că “este interzisa incheierea unei noi casatorii de catre

persoana care este căsătorită”. Încălcarea acestui principiu este sancţionată de Codul civil cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii şi de Codul penal pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie. 4.Principiul incheierii casatoriei intre persoane de sex diferit

Articolul 258 alin.(4) din Codul civil statueaza ca sotii sunt barbatul si femeia uniti prin casatorie, iar conform art. 259 alin.(1), casatoria este uniunea liber consimtita intre un barbat si o femeie, incheiata in conditiile legii. Mai mult, legiuitorul roman interzice in premiera in mod expres casatoriile dintre persoane de acelasi sex in cuprinsul art. 277 alin.(1) Cod civil. De asemenea, nou consacrata institutie a logodnei se poate incheia doar intre persoane de sex

6

diferit.

5.Principiul egalităţii în drepturi si obligatii a soţilor

Codul civil prevede în art 258 alin.(1) că “familia se intemeiaza pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora,...” Egalitatea in drepturi a sotilor se manifesta atat in raporturile dintre soti, cat si in ceea ce priveste exercitarea drepturilor fata de copiii minori. 6.Principiul interesului superior al copilului

Codul civil prevede în art 263 alin. (1) că “orice masura privitoare la copil, trebuie sa fie luata cu respectarea interesului superior al copilului .” dacă aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, sub controlul şi îndrumarea efectivă şi continuă a autorităţii tutelare.” 7. Principiul egalităţii în drepturi a copiilordin afara căsătoriei cu cei din casatorieCodul civil prevede în art 260 : „copiiidin afara căsătoriei sunt egali in fata legii cu cei din casatorie, precum si cu cei adoptati”. 8.Principiul potrivit căruia membrii unei familii sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material

In ceea ce-i priveste pe soti, art.309 alin.(1) prevede ca sotii isi datoreaza in mod reciproc respect, fidelitate si sprijin moral, iar art. 325 alin.(1) statueaza ca sotii sunt obligati sa isi acorde sprijin material reciproc. Principiul guverneaza si sfera mai larga a familiei, Codul civil reglementand pe larg obligatia de intretinere intre anumiti membri ai familiei.2

2.6. Legătura dintre dreptul familiei şi alte ramuri de drept

1. Dreptul civilLegătura dintre dreptul familiei şi dreptul civil este reciprocă, în sensul că normele acestor

ramuri de drept se completează. Dreptul comun pentru ramura dreptului familiei este dreptul civil, din care prima s-a desprins o dată cu intrarea în vigoare a Codului familiei în anul 1954.

2. Dreptul procesual civilLitigiile de dreptul familiei sunt soluţionate conform procedurii de drept comun prevăzute de

Codul de procedură civilă. Pentru anumite situaţii, legiuitorul a prevăzut o serie de derogări, de exemplu, în ce priveşte procedura divorţului, hotărârea judecătorească de încredinţare a minorilor şi de stabilire a pensiei de întreţinere.

3. Dreptul administrativUnele organe ale administraţiei publice locale au atribuţii privind relaţiile de familie, ca de

exemplu: - ofiţerul de stare civilă încheie căsătoria; - serviciul de stare civilă înregistrează actele de stare civilă.

4. Dreptul penalCodul penal cuprinde un capitol special referitor la infracţiunile contra familiei, ca de

exemplu: - bigamia; - rele tratamente aplicate minorului; - abandonul de familie. Minorului i se aplică, de regulă măsuri educative, dar dacă acestea nu sunt suficiente i se vor aplica pedepse ale căror limite sunt reduse la jumătate, iar în loc de detenţiunea pe viaţă i se va aplica pedeapsa

2A se vedea in acest sens capitolul privind obligatia legala de intretinere.

7

închisorii.5. Dreptul procesual penalSoţul sau o rudă apropiată a inculpatului sunt scutiţi de a depune mărturie în cadrul

procesului penal. Femeia însărcinată sau care are în îngrijire un copil mai mic de un an are dreptul de a solicita amânarea sau întreruperea executării pedepsei cu închisoarea.

6. Dreptul internaţional privatCând raporturile de familie cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate care pot da

naştere la conflicte de legi, dreptul international privat indică legea aplicabilă, legea română sau legea străină.

7. Dreptul muncii Dispoziţiile acestei ramuri de drept privind munca tinerilor şi a femeilor, concediile de

maternitate şi pentru îngrijirea copiilor bolnavi, alocaţiile de stat şi cele suplimentare pentru familiile cu mai mulţi copii au ca scop ocrotirea familiei şi a intereselor mamei şi copilului.

8. Dreptul constituţionalCodul civil reproduce şi dezvoltă principiile constitiţionale privind căsătoria şi familia.

Bibliografie:




8. Codul civil(Legea nr.287/2009);9. Constituţia României.


1. Definiţi dreptul familiei.2. Care este obiectul de reglementare a dreptului familiei?3. Dreptul familiei este în prezent o instituţie a dreptului civil sau o ramură de sine-

stătătoare?4. Enumeraţi izvoarele dreptului familiei.5. Ce legătură există între dreptul familiei şi dreptul civil?

8

CAPITOLUL II CĂSĂTORIA

Secţiunea 1. Noţiunea şi caracterele căsătoriei

§1. Noţiunea de căsătorie

1. Înţelesul termenului de căsătorie. Termenul de „căsătorie" are în dreptul nostru un dublu înţeles. El desemnează, în primul rând, actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească. în al doilea rând, el desemnează şi situaţia juridică - în principiu permanentă - a celor căsătoriţi, situaţie care se naşte ca efect al actului juridic odată încheiat111. Dublul înţeles al termenului de căsătorie rezultă din analiza textului noului Cod civil; astfel, pentru a desemna înţelesul de act juridic, putem exemplifica cu: art. 259 alin. (1) - „căsătoria liber consimţită între soţi", art. 271 - „căsătoria se încheie între bărbat şi femeie", „căsătoria se celebrează de către ofiţerul de stare civilă, la sediul primăriei" [art. 279 alin. (1)], iar pentru a desemna sensul de situaţie juridică a soţilor, putem cita: art. 311, care reglementează numele purtat de soţi „în timpul căsătoriei", sau art. 334, care dispune în legătură cu autentificarea convenţiei matrimoniale încheiate de soţi „în timpul căsătoriei", ori art. 414, care conferă soţului statutul de tată prezumtiv al copilului „născut sau conceput în timpul căsătoriei".

Prin conceptul de act juridic al căsătoriei se înţelege un act juridic bilateral şi solemn, prin care viitorii soţi consimt, în mod public, să devină soţi, calitate în care li se aplică de drept statutul legal de persoane căsătorite.în ceea ce priveşte cel de-al doilea înţeles al termenului de căsătorie, şi anume situaţia juridică de căsătorie, el mai este desemnat în limbajul juridic şi cu terminologia de „legătură juridică dintre soţi", „stare juridică de căsătorie"'21, „statut juridic" sau „statut legal al soţilor", „uniune dintre soţi", „legătură conjugală", „legătură matrimonială"etc. Conceptul de căsătorie mai are şi înţelesul de „instituţie juridică", adică de totalitate a normelor legale care reglementează căsătoria111.

Instituţia căsătoriei cuprinde reglementări de sine stătătoare în cadrul noului Cod civil, dar ea se poate complini cu reglementări din alte ramuri de drept, cu care dreptul familiei are multe interferenţe.

Instituţia căsătoriei are cele mai strânse legături cu instituţiile fundamentale ale dreptului civil, ca: persoana fizică, actele de stare civilă, proprietatea, obligaţiile, succesiunile ş.a., ceea ce se explică în primul rând prin faptul că dreptul familiei este cuprins în cadrul dreptului civil şi apoi prin faptul că, la nevoie, când în normele Cărţii a ll-a „Despre familie" nu sunt suficiente reglementări, Codul civil îl va complini, constituind dreptul comun pentru dreptul familiei.

2.Definiţia căsătoriei. Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, care se încheie potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie'2'.

3.Natura juridică a căsătoriei. în literatura juridică clasică, căsătoria era considerată un fel de contract, deoarece, înainte de încheierea acesteia, între familiile viitorilor soţi se încheia o convenţie matrimonială ce reglementa atât raporturile patrimoniale dintre soţi, cât şi dintre aceştia şi terţi.

Căsătoria era urmarea înţelegerii patrimoniale prenupţiale între cele două familii, înţelegere consemnată în contractul de căsătorie.

Astăzi, căsătoria fiind eliberată de constrângerile patrimoniale anterioare, calificarea ei juridică drept contract este atenuată, existând multe deosebiri fată de acesta'3'. Astfel:a) în timp ce într-un contract fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al celeilalte, în căsătorie scopul este comun - întemeierea unei familii;dacă în contract părţile pot, în anumite limite, să stabilească ele efectele patrimoniale ale contractului, în ceea ce priveşte efectele personale ale căsătoriei, acestea sunt stabilite imperativ de lege. Viitoriisoţi au libertatea doar de â hotărî dacă acceptă sau nu să se căsătorească pentru a li se aplica statutul legal de persoane căsătorite, stabilit de lege'1';

c) în principiu, contractul este susceptibil de modalităţi, căsătoria este un act pur şi simplu'21;d)contractul stabilit prin acordul părţilor (mutuus consensus) poate înceta, prin simetrie, tot prin

acordul lor (mutuus dissensus), pe când căsătoria deşi poate lua sfârşit şi prin acordul soţilor, condiţiile divorţului şi formele lui sunt stabilite de lege.

9

In noul Cod civil, care a preluat reglementarea relaţiilor de familie în Cartea a ll-a, intitulată „Despre familie", legiuitorul revine asupra libertăţii soţilor de a încheia convenţii matrimoniale, numai că, spre deosebire de vechiul Cod civil de la 1864, care permitea doar convenţiile prenupţiale, noul Cod permite schimbarea regimului matrimonial prin încheierea de convenţii şi în timpul căsătoriei.

Reglementarea astfel adoptată este de natură a pune într-o lumină nouă actul de căsătorie în contextul intereselor patrimoniale ale soţilor. Dar, atâta vreme cât se acordă o libertate totală soţilor cu privire la stabilirea statutului bunurilor lor, mergând până acolo încât pot să modifice regimul acestora şi după încheierea căsătoriei, apreciem că actul de căsătorie îşi păstrează primordialitatea în raport cu convenţia matrimonială. Deci, reinstituirea libertăţii convenţiei matrimoniale nu înseamnă, automat, după părerea noastră, şi consfinţirea priorităţii convenţiei matrimoniale faţă de actul de căsătorie, ci, dimpotrivă, convenţia matrimonială rămâne un accesoriu al căsătoriei, şi nu invers.

§2. Caracterele căsătoriei

1. Trăsăturile căsătoriei. Din textele noului Cod civil se pot desprinde principalele trăsături ale căsătoriei. Acestea sunt:

a) Căsătoria este o uniune dintre bărbat şi femeie (art. 271).b) Căsătoria este liber consimţită. Viitorii soţi pot să hotărască singuri dacă se căsătoresc sau nu,

fără vreun amestec al altor persoane (art. 258).c) Căsătoria este monogamă. Nicio persoană nu poate fi căsătorită în acelaşi timp decât cu o singură

persoană de sex opus. Legea pedepseşte bigamia, consacrând astfel monogamia (art. 273).

SECŢIUNEA ICONSIDERAŢII GENERALE DESPRE CĂSĂTORIE

î

1.1. Noţiunea de căsătorie

Noţiunea de căsătorie are următoarele sensuri:- act juridic, prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţiile şi în formele

prevăzute de lege;- situaţie juridică, adică statutul legal al soţilor;

- instituţie juridică, adică totalitatea normelor juridice care reglementează căsătoria;- ceremonie, care are loc la sediul serviciului de stare civilă la data stabilită, în faţa ofiţerului

de stare civilă şi cu participarea viitorilor soţi.Codul civil nu defineşte căsătoria, însă în doctrină au existat numeroase definiţii.Căsătoria este actul juridic solemn prin care un bărbat şi o femeie, în scopul creării unei familii,

încheie între ei o uniune, căreia legea îi reglementează imperativ condiţiile, efectele şi desfacerea.

1.2. Natura juridică a căsătoriei

În doctrină s-au exprimat numeroase opinii cu privire la natura juridică a căsătoriei care pot fi grupate în trei teorii:

a) teoria contractuală, potrivit căreia căsătoria este considerată un contract, caracteristică Codului civil de la 1865 (care a reglementat relaţiile de familie până la apariţia in 1954 a Codului familiei).

b) teoria instituţională, potrivit căreia căsătoria este considerată o instituţie juridică, a fost lansată la începutul secolului al XX-lea de juristul francez C. Lefebvre, considerându- se că părţile nu pot stipula, în privinţa uniunii lor, întocmai ca părţile unui contract.

c) teoria contractual - instituţională, potrivit căreia căsătoria este considerată atât un contract,

10

cât şi o instituţie juridică.Căsătoria e considerată un act juridic de dreptul familiei, nu un contract, având în vedere faptul

că în prezent nu este permisă încheierea convenţiei matrimoniale (acordul prenupţial).Comparaţie între căsătorie şi contract:1. asemănări:- ambele sunt acte juridice bilaterale;- în ambele situaţii, părţile se află pe o poziţie de egalitate juridică şi sunt libere să consimtă la

încheierea acestor acte juridice.2. deosebiri:- în cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit, pe când în situţia căsătoriei,

ambii soţi urmăresc un scop comun - întemeierea unei familii;- efectele contractului sunt determinate de părţi, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite

de lege;- căsătoria nu poate fi încheiată prin reprezentare şi nu poate fi afectată de modalităţi

ca în situaţia contractului;- în cazul contractului, dacă una din părţi nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte

poate solicita rezoluţiunea sau rezilierea, în timp ce căsătoria poate fi desfăcută pe cale judecatorească, administrativa sau notariala şi numai în anumite condiţii prevăzute de lege.

1.3. Caracterele juridice ale căsătoriei

Căsătoria are următoarele caractere juridice:1. este o uniune dintre un bărbat şi o femeie, caracter expres precizat in prezent in cuprinsul art. 271 C.civ.

Acest caracter este intarit de prevederile art. 276 C.civ., potrivit carora încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex este interzisă. Transexualii (persoane care fizic aparţin unui sex, dar psihic se consideră ca aparţinând sexului opus) şi persoanele care şi-au schimbat sexul printr-o operaţie chirurgicală, urmată de o hotărâre judecătorească în acest sens, se pot căsători doar cu persoane de sex fizic opus lor.

2. este liber consimţităÎn prezent, cadrele militare care doresc să se căsătorească cu o persoană care este cetăţean străin

sau apatrid au nevoie de aprobarea prealabilă din partea Ministerului Apărării Naţionale.3. este monogamă

Codul civil (art.273) şi Codul penal interzic celui căsătorit să încheie o nouă căsătorie, pedepsind bigamia.

4. este solemnăSolemnitatea căsătoriei decurge din obligativitatea încheierii sale la sediul serviciului de stare

civilă, într-o zi dinainte fixată, în faţă ofiţerului de stare civilă, în prezenţa viitorilor soţi şi a celor doi martori, şi cu posibilitatea publicului de a participa la ceremonie.

5. este civilăÎncheierea căsătoriei este de competenţa exclusivă a ofiţerului de stare civilă, iar desfacerea

căsătoriei este de competenţa, de regula, a instanţei de judecată. Soţii au posibilitatea de a încheia căsătoria religioasă numai după oficierea celei civile.

6. se încheie pe viaţăCăsătoria încetează prin moartea sau declararea judecătoreasca a morţii unuia dintre soţi şi se

poate desface numai în condiţiile stabilite de lege şi prin hotărâre judecătorească.

11

7. se întemeiază pe egalitatea deplină în drepturi dintre bărbat şi femeie

8.se încheie în scopul întemeierii unei familiiCăsătoria încheiată în alt scop decât acesta este sancţionată cu nulitatea absolută. În unele

cazuri, scopul căsătoriei este limitat fie la întemeierea unei comunităţi de viaţă ca în situaţia persoanelor incapabile de a procrea şi care cunosc aceasta realitate la încheierea căsatoriei, fie pentru a legaliza în ultimul moment al vieţii o uniune de fapt preexistentă.

Bibliografie:


11.Banciu M., Banciu A. A., Dreptul familiei conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Argonaut, Bucuresti, 2012;


13. Codul civil(Legea nr.287/2009).


1. Definiţi căsătoria.2. În prezent, căsătoria este un contract?3. Prezentaţi caracterele juridice ale căsătoriei.

12

SECŢIUNEA II ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Încheierea căsătoriei este reglementată în cadrul art. 271-289 C. civ.Pentru a fi valabilă, căsătoria trebuie să îndeplinească trei categorii de condiţii:1. condiţii de fond;2. lipsa impedimentelor;3. condiţii de formă.

2.1. Condiţii de fond la încheierea căsătoriei

Definiţie: Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele împrejurări care trebuie să existe pentru a fi posibilă încheierea unei căsătorii valabile (condiţii pozitive), dovada îndeplinirii lor revenind viitorilor soţi. Potrivit prevederilor actualului Cod civil, sunt conditii de fond la incheierea casatoriei: varsta legala matrimoniala, consimtamantul si diferenta de sex.

Analiza condiţiilor de fond la încheierea căsătoriei:

2.1.1.Vârsta matrimonială

Este o condiţie de fond expres prevazuta de Codul civil. Astfel, conform art.272 , vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei este de 18 ani, atat pentru pentru bărbaţi cat şi pentru femei. Prin excepţie, doar pentru motive temeinice (ex.: sarcina femeii, plecarea soţului în străinătate pentru o perioadă îndelungată) minorul de 16 ani se poate căsători in temeiul unui aviz medical,cu incuviintarea parintilor sau a tutorelui si cu autorizatia instantei de tutela în a cărei circumscriptie domiciliaza minorul.

Dacă o căsătorie se încheie între cetăţeni români aflaţi la bordul unei nave româneşti, dar în afara graniţelor ţării, dispensa de vârstă se acordă de căpitanul navei.

Legiuitorul român nu a prevăzut o limită maximă până la care se poate încheia căsătoria, ceea ce înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă înaintată şi chiar în pragul morţii pentru a legaliza o legătură de concubinaj notorie şi îndelungată. De asemenea, legea nu stabileşte o diferenţă maximă de vârstă între soţi, aşadar căsătoria se poate încheia indiferent de aceasta.

2.1.2.Consimţământul

Este o condiţie de fond expres prevăzută de art. 271 C. civ.Consimţământul lipseşte în următoarele situaţii:- unul dintre soţi este debil sau alienat mintal, caz în care căsătoria este nulă absolut;- unul dintre soţi este lipsit vremelnic de facultăţile mintale (ex.: stare de hipnoză, beţie

totală), situaţie în care căsătoria este nulă relativ, putând fi invocată de cel în cauză în termen de 6 luni pe calea unei acţiuni în anulare;

- deşi unul sau ambii soţi au răspuns negativ la întrebarea dacă vor să se căsătorescă sau au păstrat tăcerea, ofiţerul de stare civilă a încheiat căsătoria, situaţie în care aceasta este nulă absolut;

- situaţia căsătoriei fictive în care unul dintre viitorii soţi sau ambii au urmărit la încheierea căsătoriei un alt scop decât acela de a întemeia o familie şi de a se supune statutului legal al căsătoriei (ex.: căsătoria încheiată în scopul obţinerii unei cetăţenii sau a unei parohii), nulitatea absolută fiind sancţiunea aplicabilă.

Condiţiile de validitate ale consimţământului la încheierea căsătoriei sunt următoarele:

13

1. să fie neviciatConsimţământul viitorilor soţi este liber dacă reprezintă manifestarea voinţei lor conştiente, iar

formarea sa nu a fost alterată de vicii precum eroarea, dolul sau violenţa.Eroarea reprezintă o falsă reprezentare a realităţii cu privire la împrejurări esenţiale şi constituie

viciu de consimţământ la încheierea căsătoriei numai dacă se referă la identitatea fizică a celuilalt soţ (lucru posibil doar în cazul fraţilor sau surorilor gemene care se substituie la ceremonie), nulitatea relativă fiind sancţiunea aplicabilă. Nu constituie viciu de consimţământ şi nu afectează valabilitatea căsătoriei eroarea asupra identităţii civile a celuilalt soţ (ex.: necunoaşterea faptului că soţul e o persoană divorţată sau e copil nelegitim) sau eroarea asupra calităţilor sau însuşirile celuilalt soţ (ex.: descoperirea ulterioară a faptului că soţul este violent).

Dolul reprezintă inducerea în eroare a celuilalt sot prin utilizarea de mijloace dolosive şi se manifestă la încheierea căsătoriei mai ales în formă omisivă - dol prin reticenţă, când unul dintre viitorii soţi ascunde celuilalt o împrejurare esenţială în formarea consimţământului care, dacă ar fi fost cunoscută, celalălt soţ nu ar mai fi încheiat căsătoria (ex.: ascunderea unei sarcini cu un alt bărbat, ascunderea unei boli grave, alta decât cele pentru care căsătoria nu se poate încheia, precum infertilitatea).

Violenţa presupune un act de constrângere fizică sau morală prin care o persoană a fost determinată să încheie o căsătorie împotriva voinţei sale. Violenţa prin constrângere fizică este aproape imposibil de realizat pentru că ar presupune ca cei doi martori şi ofiţerul de stare civilă să fie complici sau sub imperiul violenţei. Violenţa prin constrângere morală este mai uşor de imaginat şi constă în exercitarea de mijloace ilicite care provoaca teamă unuia dintre viitorii soţi de un rău considerabil şi prezent. Simpla temere reverenţioasă (cauzată de respectul exagerat faţă de o persoană) nu constituie violenţă.

Leziunea reprezintă paguba materială suferită de una dintre părţi la încheierea unui act juridic datorită disproporţiei vădite dintre prestaţii şi, în mod evident, nu îşi găseşte aplicarea în materia căsătoriei.

2. să fie actualConsimţământul trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei când viitorii soţi se află în

faţa ofiţerului de stare civilă, logodna sau declaraţia de căsătorie neproducând efectele juridice ale casatoriei.

3. să fie dat personal şi simultan de viitorii soţiLegea exclude posibilitatea încheierii căsătoriei prin reprezentare. Viitorii soţi îşi exprimă

consimţământul unul imediat după celălalt, nu la un interval mare de timp.4. să fie constatat în mod direct de ofiţerul de stare civilăConsimţământul viitorilor soţi se manifestă prin răspunsul afirmativ la întrebarea adresată

fiecăruia de ofiţerul de stare civilă dacă doresc să se căsătorească. În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a vorbi (ex.: cetăţean străin necunoscător al limbii române, surdo-mut), consimţământul său se poate exprima în orice mod, dar să fie neîndoielnic. Prezenţa unui interpret este obligatorie în această situaţie, ofiţerul de stare civilă întocmind un proces-verbal cu privire la această împrejurare.

2.1.3.Diferenţa de sex

Este o condiţie de fond expres prevazuta in prezent de art.277 alin.(1) Cod civil, potrivit caruia este interzisa casatoria intre persoane de acelasi sex. Dovada îndeplinirii ei se face prin certificatele de naştere ale viitorilor soţi catre atestă şi sexul persoanei. Dacă nu există deosebire de sex, căsătoria este lovită de nulitate absolută.

-2.2. Lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei

14

Definiţie: Impedimentele la căsătorie sunt acele împrejurări expres prevăzute de lege, a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Sunt condiţii negative, numai lipsa lor determinându-l pe ofiţerul de stare civilă să încheie căsătoria.

Clasificare:I. În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul încheierii căsătoriei în prezenţa

impedimentelor:a) impedimente dirimante, a căror prezenţă în momentul încheierii căsătoriei

atrage nulitatea absolută a căsătoriei: existenţa unei căsătorii nedesfacute, rudenia,rudenia civila ( in unele cazuri ), alienaţia şi debilitatea mintală.

b) impedimente prohibitive, a căror prezenţă în momentul încheierii căsătoriei atrage nulitatea acesteia, ci numai sancţiuni pentru ofiţerul de stare civilă: rudenia civila ( in unele cazuri ), tutela.

II. În funcţie de persoanele între care există impedimentele:a) impedimente absolute, care împiedică încheierea căsătoriei unei anumite

persoane cu oricare altă persoană: existenţa unei căsătorii nedesfacute, alienaţia şi debilitatea mintală.

b) impedimente relative, care împiedică încheierea căsătoriei dintre o anumită persoană şi o altă anumită persoană: rudenia, tutela, adopţia.

Analiza impedimentelor la căsătorie:

2.2.1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfacute a unuia dintre viitorii soţi(starea de bigamie)

Art. 273 C.civ. prevede că este interzisa incheierea unei noi căsătorii de catre persoana care este casatorita. Încălcarea principiului monogamiei atrage atât o sancţiune civilă - nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii, cât şi o sancţiune penală pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie.

Nu se pot căsători decât persoane necăsătorite care, fie nu au încheiat niciodată o căsătorie, fie au încheiat o căsătorie, dar aceasta a încetat, după caz, ca urmare a morţii sau declarării judecătoreşti a morţii celuilalt soţ, a fost desfiinţată prin nulitatea absolută sau relativă sau a fost desfăcută prin divorţ. Existenţa unei căsătorii nedesfacute a unuia dintre viitorii soţi atrage starea de bigamie.

Starea de bigamie este înlăturată în următoarele situaţii:- dacă o persoană căsătorită a încheiat o nouă căsătorie, iar după data încheierii ei, prima

căsătorie este desfiinţată, starea de bigamie dispare pentru că nulitatea absolută produce efecte retroactive;

- soţul celui declarat mort prin hotărare judecătorească se recăsătoreşte, iar ulterior cel declarat mort reapare, anulându-se hotărârea declarativă de moarte. Prima căsătorie e considerată desfăcută pe data încheierii noii căsătorii, rămânând valabilă cea de-a doua căsătorie, cu condiţia ca soţii din a doua căsătorie să fi fost de bună- credinţă, adică să nu fi ştiut că cel declarat mort este în viaţă;

- dacă soţul se recăsătoreşte între data declarării morţii celuilalt sot şi data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, a doua căsătorie este valabilă.

Divorţul nu atrage înlăturarea stării de bigamie, dacă înainte ca hotărârea judecătorească de desfacere a căsătoriei să rămână definitiva, unul dintre soţi încheie o nouă căsătorie, cea de-a doua căsătorie fiind sancţionată cu nulitatea absolută.

Dovada lipsei impedimentului se face de către viitorii soţi care menţionează în declaraţia de căsătorie că nu există acest impediment şi prin prezentarea, dacă este cazul, a unui înscris, din care să rezulte că anterioara căsătorie a unuia dintre viitorii soţi a încetat, a fost desfiinţată sau desfăcută. Soţul bigam este prezumat a fi de rea-credinţă, iar celălalt soţ nebigam - de bună-credinţă. Sarcina probei revine soţului bigam.

15

Impedimentul rezultat din starea de persoană căsătorită se impune şi străinilor aflaţi pe teritoriul nostru şi a căror lege naţională admite poligamia, adică străinii nu pot încheia o a doua căsătorie în România. Însă străinii deja căsătoriţi cu mai multe persoane nu sunt consideraţi bigami în ţara noastră, legea lor naţională permiţându-le acest lucru.

2.2.2. Rudenia

Conform art. 274 alin.(1) din C. civ. , este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă,indiferent de gradul de rudenie (ex.: tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata, bunicul cu nepotul), şi între cele în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv (ex.: fratele cu sora, unchiul cu nepoata, mătuşa cu nepotul, vărul cu vara lui).

Ca o excepţie, pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală degradul al patrulea (veri) poate fi autorizata de instanta de tutela in a carei circumscriptie isi are domiciliul cel care solicita incuviintarea. Instanta se va putea pronunta pe baza unui aviz medical special dat in acest sens.

Rudenia constituie un impediment la căsătorie indiferent dacă este o rudenie din căsătorie sau din afara căsătoriei, şi indiferent dacă este de sânge sau civilă (din adopţie). În cazul adopţiei cu efecte depline(singura forma de adoptie care se poate incheia in prezent), chiar dacă încetează legătura de rudenie dintre adoptat şi părinţii săi fireşti, căsătoria este oprită între aceştia.

2.2.3. Adopţia

Art. 274 alin.(3) din C. civ. interzice căsătoria implicând relaţiile de adopţie între a următoarele categorii de persoane:

a) între adoptator sau ascendenţii lui, de o parte, şi cel adoptat ori descendenţii acestuia, de alta;

b) între copiii celui care adoptă, de o parte, şi cel adoptat sau copiii acestuia, de alta;c) între cei adoptaţi de aceeaşi persoană;d) intre cei a caror rudenie fireasca a incetat prin efectul adoptiei.Ca o excepţie, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei este posibilă între persoanele

prevăzute la lit. b şi c, cu autorizarea instantei de tutelain a carei circumscriptie isi are domiciliul cel care solicita incuviintarea.Instanta se va putea pronunta pe baza unui aviz medical special dat in acest sens. Impedimentul se referă atât la adopţiile cu efecte depline, cât şi la adopţiile cu efecte restrânse incheiate in trecut.

2.2.4. Tutela

Art. 275 din C. civ. prevede: “ Căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră care se află sub tutela sa”.

Impedimentul se întemeiază pe considerente de ordin moral. Tutela încetează de drept la împlinirea vârstei de 18 ani de către persoana aflată sub tutelă.

2.2.5. Alienaţia şi debilitatea mintală sau lipsa temporară a facultăţilor mintale

Art.276 C.civ. prevede: “Este interzis să se căsătorească alienatul mintal si debilul mintal” iar art.299 C.civ. dispune:”Este anulabila casatoria incheiata de persoana lipsita vremelnic de discernamant”.

16

Alenaţii şi debilii mintali nu se pot căsători din considerente de ordin biologic şi social, dar mai ales pentru raţiuni legate de consimţământ, ei neputând exprima un consimţământ valabil. Aceştia nu se pot căsători nici în perioadele de luciditate şi indiferent dacă au fost sau nu puşi sub interdicţie judecătorească, fiind suficient să se probeze că persoana era alienat sau debil mintal în momentul încheierii căsătoriei. Sancţiunea pentru încheierea căsătoriei de alienatul sau debilul mintal este nulitatea absolută. Dacă boala a intervenit ulterior încheierii căsatoriei, aceasta constituie un motiv de divorţ.

Persoanele lipsite vremelnic de facultăţile mintale nu se pot căsători inperioadele de timpin care nu pot exprima un consimtamant valabil (ex.: stare de ebrietate totală, hipnoză), sancţiunea care intervine fiind nulitatea relativă.

Dovada inexistenţei impedimentelor la încheierea căsătoriei:Viitorii soţi au obligaţia de a preciza în declaraţia de căsătorie ca nu există nici o piedică pentru

încheierea acesteia. Terţele persoane sau ofiţerul de stare civilă vor putea face dovada existenţei unor asemenea împrejurări. Dacă în urma verificărilor pe care ofiţerul de stare civilă este obligat să le facă se va constata existenţa unui impediment la încheierea căsătoriei, cererea de a încheia căsătoria va fi respinsă.

2.3. Condiţii de formă la încheierea căsătoriei

Definiţie:Condiţiile de formă la încheierea căsătoriei sunt formalităţi prealabile , formalităţi concomitente

siformalităţi ulterioare celebrării căsătoriei .

2.3.1. Formalităţi prealabile încheierii căsătoriei

1. Comunicarea reciproca a starii de sanatate

Este o condiţie de fond expres prevăzută de art. 278 C. civ.Dovada îndeplinirii acestei condiţii se face prin prezentarea certificatelor medicale prenupţiale,

în momentul depunerii declaraţiei de căsătorie şi prin inserarea în cuprinsul acestei declaraţii a menţiunii că viitorii soţi şi-au comunicat reciproc starea de sănătate.

Certificatele medicale prenupţiale sunt valabile 14 zile de la data emiterii şi trebuie să cuprindă menţiunea expresă că persoana se poate sau nu căsători. Examenul medical (serologic, pulmonar şi neuropsihic) este obligatoriu şi secret, medicul neinserând în certificat o explicare a motivelor pentru care nu s-ar putea încheia căsătoria.

Legea nu interzice, în principiu, căsătoria persoanelor bolnave, cu condiţia informării reciproce a viitorilor soţi în legătură cu starea sănătăţii lor. Prin excepţie, legea nu permite căsătoria persoanelor debile sau alienate mintal şi a persoanelor cu boli venerice transmisibile.

Sancţiunile aplicate în cazul nerespectării acestei condiţii pot fi:- Nulitatea absolută, dacă unul dintre viitorii soţi suferă de o boală pentru care este

interzisă căsătoria, indiferent dacă celălalt soţ a cunoscut sau nu acest lucru;- Nulitatea relativă, dacă viitorul soţ suferă de o boala gravă, alta decât cea pentru

care este interzisă căsătoria şi această împrejurare a fost ascunsă faţă de celălalt soţ(dol prin reticenţă);

- căsătoria rămâne valabilă dacă, în momentul încheierii căsătoriei, unul dintre soţi suferea de o afecţiune minoră şi vindecabilă;

- dacă boala a fost dobândită în timpul căsătoriei, celălalt poate să solicite doar desfacerea ei prin divorţ.

17

2.Declaraţia de căsătorie

Conform art. 280 C. civ., cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de căsătorie la primăria localităţii în raza căreia se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. Prin excepţie, declaraţia de căsătorie se poate face la serviciul de stare civilă din altă localitate, dacă unul dintre viitorii soţi se află în altă localitate decât cea în care se va încheia căsătoria, serviciul de stare civilă din acea localitate fiind obligat să o transmită în termen de 48 de ore la serviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria.

Pentru motive temeinice, căsătoria se poate încheia şi în afara sediului serviciului de stare civilă local, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a se prezenta, însă este necesară aprobarea prealabilă a primarului.

Declaraţia de căsătorie se face în scris şi personal (nu prin reprezentare), prin ea cei doi exprimându-şi voinţa de a se căsători. Aceasta cuprinde următoarele menţiuni:

- manifestarea de voinţă a viitorilor soţior în sensul încheierii căsătoriei;- identitatea fiecăruia dintre viitorii soţi;- declaraţia acestora că nu există nici un impediment la căsătorie şi că au luat reciproc

cunoştinţă de starea de sănătate a celuilat;- declaraţia lor în legătură cu numele de familie pe care urmează să-l poarte în timpul

căsătoriei (aceasta se poate face şi ulterior în scris până în momentul încheierii căsătoriei şi va fi anexată la declaraţia de căsătorie);

- declaratia cu privire la regimul matrimonial ales;- indicarea locului în care urmează a se încheia căsătoria;- indicarea martorilor;- semnătura celor doi viitori so ţi şi a ofiţerului de stare civilă.Potrivit art. 13 C. fam. şi art. 28-29 din Legea nr. 119/1996, la declaraţia de căsătorie trebuie

anexate următoarele acte:- certificatele de naştere ale viitorilor soţi în original (pentru confruntare) şi în copie

legalizată sau certificată de ofiţerul de stare civilă;- actele de identitate ale viitorilor soţi care, după verificare, se restituie lor, urmând a fi

prezentate iarăşi în momentul încheierii căsătoriei;- certificatele medicale care dovedesc starea de sănătate a viitorilor soţi, valabile 14 zile de la

data emiterii lor;- dacă e cazul, acte în original (pentru confruntare) şi în copie, traduse şi legalizate ori

certificate de ofiterul de stare civila din care să rezulte încetarea sau desfacerea căsătoriei anterioare a unuia dintre viitorii soţi: certificatul de deces al fostului soţ, hotărârea judecătorească de desfacere sau de desfiinţare a căsătoriei.

Conform art. 40 din Metodologia nr. 1/1997 privind aplicarea Legii actelor de stare civilă, dosarul actului de căsătorie mai cuprinde şi următoarele documente, după caz:

- aprobarea primarului pentru încheierea căsătoriei în afara sediului serviciului de stare civilă local;

- dispensa de termen din partea primarului pentru încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile de la data înregistrării declaratiei de căsătorie;

- dispensa de vârstă, rudenie sau adopţie din partea instantei de tutela, dacă există impedimente rezultate din condiţiile privind vârsta, rudenia firească sau adopţie;

- dovada eliberată sau autentificată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare acreditate în România, în cazul căsătoriei unui cetăţean străin, din care să rezulte că acesta îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei în România;

- dacă dovada menţionată mai sus nu poate fi obţinută pentru că statul respectiv nu are misiune diplomatică sau oficiu consular acreditat în România, declaraţia pe propria-

18

răspundere autentificată de un notar public din care să rezulte că viitorul soţ, cetăţean străin sau apatrid, nu e căsătorit şi îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei în România. Pentru apatrizi, legea naţională este legea statului în care îşi au domiciliul sau reşedinţa.

- procesul-verbal încheiat împreună cu interpretul autorizat în cazul încheierii căsătoriei între persoane care nu cunosc limba romană sau între surdo-muţi;

- aprobarea Ministrului Apărării Naţionale în cazul cadrelor militare active care se căsătoresc cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetăţenia română.

1.Publicitatea declaraţiei de căsătorieOfiţerul de stare civilă este obligat ca, în ziua în care primeşte declaraţia de căsătorie, să o facă

publică prin afişare în extras într-un loc special amenajat la sediul primăriei unde urmează a se încheia căsătoria, precum si pe pagina de internet a primariei respective, pentru ca terţii să poată formula opoziţie la încheierea căsătoriei.

2.Reinnoirea declaratiei de casatorieDaca intr-un termen de 30 de zile de la afisarea extrasului din declaratia de casatorie, acea

casatorie nu s-a incheiat sau daca viitorii soti doresc sa modifice continutul declaratiei de casatorie, trebuie facuta o noua declaratie de casatorie, supusa de asemenea publicitatii. 3.Termenul de 10 zile

Căsătoria se poate încheia numai după ce a trecut un termen de 10 zile de la data la care a fost înregistrată declaraţia de căsătorie, luându-se în calcul şi ziua în care începe să curgă termenul şi cea în care acesta se împlineşte.

Pentru motive temeinice (ex.: viitoarea soţie e gravidă şi naşterea va avea loc într-un termen mai scurt de 10 zile, viitorul soţ e militar şi are o permisie mai scurtă de timp sau pleacă în străinătate la studii sau într-o misiune mai devreme de 10 zile), cu aprobarea primarului sau a comandantului navei, căsătoria se poate încheia cu reducerea termenului de 10 zile. În cazul lipsei acestei aprobări, căsătoria astfel încheiată rămâne valabilă, dar ofiţerul de stare civilă va suferi sancţiuni administrative. 4.Opoziţia la căsătorie

Este actul prin care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept care constituie impediment la căsătorie sau neîndeplinirea unei condiţii de fond pentru care încheierea căsătoriei nu este posibilă. Opoziţia la căsătorie poate fi făcută de orice persoană, fără a fi necesară justificarea unui interes legitim şi chiar de către ofiţerul de stare civilă când el constată un impediment, consemnându-l într-un proces-verbal. Potrivit art. 285 C. civ., opoziţia trebuie făcută în formă scrisă, cu indicarea împrejurării de fapt sau de drept care face imposibilă încheierea căsatoriei şi a dovezilor, semnătura nefiind obligatorie.

Efectele opoziţiei la căsătorie:- dacă opoziţia este întemeiată, ofiţerul de stare civilă nu va încheia căsătoria;- dacă opoziţia este neîntemeiată, ofiţerul de stare civilă va încheia căsătoria;- dacă verificare opoziţiei necesită mai mult timp, ofiţerul de stare civilă va amâna căsătoria,

prelungind termenul de 10 zile.

-

2.3.2. Formalităţi concomitente încheierii căsătoriei (Procedura încheierii căsătoriei)

1. Localitatea încheierii căsătorieiConform art. 279 C. Civ., localitatea în care urmează a se încheia căsătoria este una dintre

localităţile în care viitorii soţi îşi au domiciliul sau reşedinţa.2. Locul încheierii căsătoriei

19

Articolul 279 alin. (1) C. civ. prevede că locul celebrării căsătoriei este sediul primariei din localitatea competentă. In cazurile prevazute de lege, căsătoria se poate încheia şi în afara sediul serviciului de stare civilă.

Potrivit art. 8 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civila, căsătoria se poate încheia si la bordul unei nave sub pavilion românesc, aflată într-o călătorie în afara graniţelor ţării, de către comandantul navei, dacă viitorii soţi au cetăţenie română. La sosirea în ţară, acesta este obligat să trimită o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la organul local al administratiei publice competent , respectiv cel al sectorului 1 din Bucureşti.

Căsătoria nu se poate încheia la bordul unei aeronave deoarece o astfel de călătorie durează puţin timp, conditii in care casatoria nu s-ar putea respecta celeritatea.

3. Competenţa ofiţerului de stare civilăa) competenţa materială este determinată de calitatea şi de atribuţiile ce i-au fost delegate

persoanei care încheie căsătoria (ex.: ofiţer de stare civilă este primarul, comandantul navei , un funcţionar delegat de primar). Doar o căsătorie încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă se bucură de protecţia legii.

Ca o excepţie, înregistrarea făcută în registrul de stare civilă de o persoană necompetentă care a exercitat în mod public atribuţia de ofiţer de stare civilă este valabilă chiar dacă persoana nu avea, în realitate, aceasta calitate, iar viitorii soţi au fost de bună- credinţă, neştiind că ofiţerul de stare civilă nu este competent.

b) competenţa personală este determinată de domiciliul sau reşedinţa viitorilor soţi, căsătoria încheiindu-se de către ofiţerul de stare civilă de la consiliul local al municipiului, oraşului sau comunei în cuprinsul căreia se află domiciliul sau reşedinţa unuia dintre viitorii soţi. Dacă se încalcă această competenţă, căsătoria este valabilă, dar ofiţerul de stare civilă va suferi sancţiuni administrative.

c) competenţa teritorială este determinată de limitele teritoriului localităţii unde se află consiliul local în cadrul căruia acesta funcţionează. Dacă se încalcă această competenţă (ex.: căsătoria nu se încheie la sediul serviciului de stare civilă sau în altă localitate), căsătoria este valabilă.

4. Momentul încheierii căsătorieiÎn ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, conform art. 31 din Legea nr. 119/1996 şi art. 43-44

din Metodologia nr. 1/1997, ofiţerul de stare civilă procedează în felul următor:- identifică viitorii soţi şi cei doi martori, pe baza actelor de identitate;- constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi că nu există impedimente la căsătorie;- constată că nu există opoziţii la căsătorie sau că acestea sunt neîntemeiate;- ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei;- declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor soţi;- citeşte dispoziţiile din Codul civil privind drepturile şi obligaţiile soţilor;- întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă corespunzător, act semnat de ofiţerul

de stare civilă, de soţi (cu numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei) şi de cei doi martori;

- face menţiune pe actul de identitate al soţului care şi-a schimbat numele prin căsătorie (în cazul buletinului de identitate se aplică o ştampilă cu menţiunea ca numele s-a schimbat prin căsătorie şi că buletinul se va schimba până la o anumita dată, iar în cazul cărţii de identitate, aceasta se perforează în locul unde este scrisă perioada de valabilitate);

- eliberează soţilor certificatul de căsătorie.Solemnitatea încheierii căsătoriei constă în prezenţa viitorilor soţi în faţa ofiţerului de stare

civilă, împreună cu cei doi martori, la sediul serviciului de stare civilă, la data stabilită, în exprimarea simultană a consimţământului la căsătorie şi în declararea încheierii căsătoriei de ofiţerul de stare civilă.

20

Publicitatea încheierii căsătoriei constă în posibilitatea publicului de a participa la ceremonie.Momentul încheierii căsătoriei este cel în care ofiţerul de stare civilă constată existenţa

consimţământului viitorilor soţi, îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru încheierea unei căsătorii valabile şi îi declară căsătoriţi.

Înregistrarea căsătoriei nu este o condiţie de validitate, ci are drept scop dovada încheierii sale, omisiunea înregistrării neatrăgând nulitatea ei.

2.4. Încheierea căsătoriei in prezenta unui element de extraneitate3

Potrivit art. 2586 C.civ., conditiile de fond cerute pentru incheierea casatoriei sunt guvernate de legea nationala a fiecaruia dintre viitorii soţi la momentul celebrarii căsătoriei. Daca una dintre legile straine astfel determinata prevede un impediment la casatorie care, potrivit dreptului roman, este incompatibil cu libertatea de a încheia o casatorie, acel impediment va fi inlaturat ca inaplicabil in cazul in care unul dintre viitorii soti este cetatean roman si casatoria se incheie pe teritoriul Romaniei. Conform art. 2587 C.civ., condiţiile de formă ale incheierii casatoriei sunt cele prevăzute de legea statului pe teritoriul caruia se celebreaza.

2.5. Proba căsătoriei

Art. 292 alin.(1) C. civ. prevede că o căsătorie poate fi dovedită prin actul de căsătorie întocmit în registrul actelor de stare civilă sau prin certificatul de căsătorie eliberat soţilor.

Potrivit alin.(2) al aceluiasi articol, casatoria se poate dovedi , in situatiile prevazute de lege,cu orice mijloc de proba.

Astfel, in situaţii excepţionale se poate reconstitui sau întocmi ulterior actul de căsătorie.Reconstituirea acestuia se poate face dacă registrele de stare civilă au fost distruse sau pierdute sau dacă actul de stare civilă s-a întocmit în străinătate şi nu există posibilitatea procurării lui. Întocmirea ulterioară se poate face dacă nu au existat registre de stare civilă sau întocmirea actului de căsătorie a fost omisă din vina ofiţerului de stare civilă, deşi acesta a luat consimţământul soţilor şi i-a declarat căsătoriţi. În aceste situaţii, încheierea căsătoriei se poate proba cu orice mijloc de dovadă, inclusiv invocarea posesiei de stat care rezultă din aparenţa calităţii de soţ în societate.

Bibliografie:


15.Banciu M., Banciu A. A., Dreptul familiei conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, 3 Raporturile juridice de drept international privat sunt in prezentreglementate deactualul Cod civil, care abroga aproape in totalitate prevederile Legii nr. 105/1992.

21

Argonaut, Bucuresti, 2012;16. Florian E., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil, Editia 4 , Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2011;17. Codul civil(Legea nr.287/2009).


1. Enumeraţi condiţiile de fond la încheierea căsătoriei.2. De la ce vârstă se poate incheia căsătoria ?3. Ce fel de eroare poate constitui un viciu de consimtământ la încheierea căsătoriei?4. Care sunt condiţiile de validitate ale consimţământului la încheierea căsătoriei?5. Definiţi căsătoria fictivă şi precizaţi sancţiunea aplicabilă ei.6. Pentru ce fel de boli legea interzice încheierea căsătoriei?7. Enumeraţi impedimentele la încheierea căsătoriei.8. Ce categorii de rude se pot căsători cu dispensă de rudenie?9. Ce categorii de rude prin adopţie se pot căsători cu dispensă de rudenie rezultată din adopţie?10. Ce sancţiune este aplicabilă căsătoriei încheiate de o persoană căreia îi lipsesc temporar

facultăţile mintale? 11.Până când durează impedimentul la căsătorie rezultând din tutelă? 12.Unde se depune declaraţia de căsătorie? Cu cât timp înainte de oficierea căsătoriei trebuie depusă? 13.Definiţi opoziţia la căsătorie. 14.În ce localitate şi în ce loc se poate oficia căsătoria? 15. Căsătoria oficiată de o persoană necompetentă este sau nu valabilă? 16.Care este momentul în care viitorii soţi se consideră căsătoriţi? 17.Nesemnarea actului de căsătorie de către soţi atrage nevalabilitatea căsătoriei?

22

SECŢIUNEA III EFECTELE CĂSĂTORIEI

3.1. Noţiune

Efectele căsătoriei reprezintă drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale, care iau naştere între soţi ca urmare a încheierii căsătoriei.

Soţii au drepturi şi obligaţii egale, atat în ceea ce priveşte raporturile dintre ei, cat si în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor părinteşti.

Codul civil reglementează Efectele căsătoriei în cadrul Capitolului IV Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor(art.307-311) şi in cadrul Capitolului VI Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor (art. 312-372).

3.2. Raporturile personale dintre soţi

3.2.1. Numele soţilorPotrivit art. 281 C. civ. , la completarea declaratiei de casatorie, viitorii soţi declară ofiţerului

de stare civilă numele pe care înţeleg să-l poarte în timpul căsătoriei, având la dispoziţie patru posibilităţi:- să îşi păstreze numele avut înainte de încheierea căsătoriei;- să aleagă ca nume de familie comun numele unuia sau altuia

dintre ei, situaţie în care se va schimba numai numele unuia dintre soţi;

- să aleagă ca nume comun numele lor reunite, situaţie în care se vor schimba numele ambilor soţi;

- unul dintre soti sa-si pastreze numele avut anterior casatoriei, iar celalalt sot sa poarte numele lor reunite.Opţiunea soţilor se poate face si ulteriorcompletarii declaratiei de casatorie, dar nu mai târziu

de momentul încheierii căsătoriei, printr-un înscris separat care se ataşează la declaraţia de căsătorie. Daca viitorii soţi nu s-au pronunţat în momentul încheierii căsătoriei cu privire la nume, se prezumă că fiecare rămâne la numele avut până atunci.

Potrivit art. 311 C. civ., soţii sunt obligaţi să poarte numele declarat în timpul căsătoriei, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimţământul celuilalt soţ, pe cale administrativă. Chiar dacă soţii au avut un nume comun, schimbarea numelui de familie al unuia nu atrage şi schimbarea celuilalt, însă este necesar consimţământul celuilalt soţ. Soţii pot cere şi împreună schimbarea numelui lor comun, însă printr-o cerere separată. Dacă fiecare soţ şi-a păstrat numele avut înainte de încheierea căsătoriei, schimbarea lui pe cale administrativă se poate face fără consimţământul celuilalt soţ.

3.2.2. Obligaţia de respect, fidelitate si sprijin moral

Pornind de la idea ca la baza relaţiilor de familie stă prietenia şi afecţiunea reciprocă, prin art. 309 C. civ. s-a reglementat obligaţia reciproca a sotilor de respect, fidelitate si sprijin moral.

Obligatia desprijin moral presupune indatorirea fiecarui sot de a-l sprijini pe celalalt aflat in nevoie datorita varstei, sanatatii, precum si de a depassprijin morali impreuna toate momentele dificile ale vietii. Încalcarea acestei obligaţii poate constitui o contravenţie (alungarea din locuinţa comuna a soţului, a soţiei sau a copiilor şi a oricaror alte persoane aflate în întreţinere) sau o

23

infracţiune (abandon de familie). In ceea ce privesteobligaţia de fidelitate, soţii sunt datori ca după încheierea căsătoriei să

nu întreţină raporturi intime cu alte persoane. Spre deosebire de fostul Cod al familiei, actualul Cod civil reglementeaza expres obligaţia de fidelitate, incalcarea acestei obligatii putand constitui motiv de divort. Pe fidelitatea sotilor se bazează şi prezumţia de paternitate potrivit careia soţul mamei este tatăl copilului născut de aceasta.

3.2.1. Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare)

Pentru ca relaţiile de familie să capete conţinut şi finalitate este necesar ca soţii să locuiască împreună, obligatie prevazuta expres de alin.(2) al art.309 C.civ. Soţii decid de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria(art.308 C.civ.), ceea ce înseamna că ei vor putea hotărî şi cu privire la domiciliul pe care îl vor avea. Deşi nemenţionat expres, domiciliul comun al soţilor se deduce indirect din ansamblul reglementărilor legate de căsătorie.

Pentru motive temeinice[art.309 alin.(2) C.civ.)], soţii pot avea, de obicei pentru perioade limitate de timp, domicilii separate: exercitarea unei profesii, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii, faptul că locuinţele lor nu asigură norma locativă.

În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt poate constitui motiv de divorţ.

Alungarea din locuinţa comună a unui soţ de către celălalt şi părăsirea acestuia, astfel încat soţul este supus unor suferinţe fizice şi morale constituie infracţiunea de abandon de familie. Alungarea din locuinţa comună a soţului, a soţiei, a copiilor sau a oricăror alte persoane aflate în întreţinere constituie contravenţie.

Acţiunea de evacuare a unuia dintre soţi este admisibilă numai dacă acesta, prin comportarea violentă, pune în pericol grav viaţa şi sănătatea celuilalt soţ (chiar dacă este coproprietar). În practică, această cerere se formulează în cadrul acţiunii de divorţ, iar măsura este vremelnică până la partaj, când instanţa decide cărui soţ i se va atribui locuinţa - domiciliu conjugal. În alte situaţii nu este posibilă evacuarea soţului, pentru că aceasta ar duce la o separaţie în fapt a soţilor.

Actualul Cod civil introduce reglementari noi referitoare la locuinta familiei, indiferent de regimul matrimonial pe care l-ar alege sotii, in cuprinsul art.321-324. Astfel, potrivit art. 321alin.(1), „locuinta familiei este locuinta comuna a sotilor sau, in lipsa, locuinta sotului la care se afla copiii”.

3.2.2. Independenta soţilor

Luând în considerare egalitatea dintre bărbat şi femeie, potrivit art. 310 C.civ., nici unul dintre soţi nu are dreptul de a exercita controlul asupra corespondenţei, relaţiilor sociale ale celuilalt soţ, alegerii profesiei sau ocupaţiei celuilalt. Căsătoria nu are efect asupra cetăţeniei soţilor pentru că nu se dobândeşte şi nici nu se pierde prin căsătorie.

3.2.3. Capacitatea de exerciţiu

Minorul de 16 ani dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu.

3.2.4. Neînţelegerile soţilor privind raporturile personale

Neînţelegerile soţilor privind raporturile lor personale vor fi solutionate de instanta de tutela

24

si familie, competenta in prezent sa solutioneze toate litigiile privind raporturile de familie (art. 265 C.civ.).

3.3. Raporturile patrimoniale dintre soţi

3.3.1. Reconsiderarea raporturilor de familie în noul Cod civil.Legiuitorul român, prin dispoziţiile acestui cod, face o reconsiderare a raporturilor de familie, prin revenirea la tradiţionala lor includere în Codul civil, ceea ce tinde să confere din nou căsătoriei un caracter de contract. 3.3.2. Libertatea alegerii regimului matrimonial în viziunea noului Cod civil.Consacrarea principiuluiRenunţând la caracterul obligatoriu al regimului matrimonial legal, legiuitorul noului Cod civil a revenitla ideea convenţiilor matrimoniale, prin care permite soţilor să decidă singuri, cum cred de cuviinţă, aranjamentele lor patrimoniale, pentru a evita astfel eventuale disensiuni care în viitor ar putea periclita mentinerea căsătoriei. Astfel, în Cartea a ll-a, intitulată „Despre familie", în Capitolul VI privitor la „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor", Secţiunea 1 destinată regimului matrimonial în general, prin art. 312 alin. (1) se consacră principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial, prevăzându-se că „Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională".

Libertatea alegerii regimului matrimonial consacrată de noul Cod pune în evidenţă faptul că reglementarea raporturilor patrimoniale ale soţilor este, iată, de acum flexibilă şi adaptabilă voinţei lor, spre deosebire de raporturile lor personale nepatrimoniale, care nu pot fi stabilite decât de legiuitor prin norme imperative şi care reflectă modul în care statul reglementează căsătoria şi efectele ei. Prin urmare, dacă în ceea ce priveşte raporturile personale dintre soţi libertatea acestora se limitează doar la decizia de a încheia sau nu căsătoria, supunân-du-se prin aceasta obligatoriu efectelor ei, pe care legea le prevede imperativ, în ceea ce priveşte libertatea lor patrimonială, aceasta este deschisă, fiind expresia libertăţii economice a persoanei, a libertăţii de a dispune de avutul ei, conform autonomiei sale de voinţă.

Totuşi, nici libertatea patrimonială a soţilor nu este chiar absolută, ci, într-o oarecare măsură, restricţionată de obligaţia impusă de legiuitor de a se respecta un grup de reguli de bază, indiferent de alegerea făcută de către soţi pentru unul sau altul dintre regimurile matrimoniale.

Prin art. 312 alin. (2), noul Cod civil se dispune că, „Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile prezentei secţiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel", lată că aplicarea principiului înscris în alin. (1) este îngrădită de obligativitatea respectării dispoziţiilor de ordin general ale Secţiunii I. Această secţiune conţine un ansamblu de reguli fundamentale care se aplică tuturor căsătoriilor, indiferent de regimul matrimonial căruia îi vor fi supuşi soţii, prin voinţa lor convenţională sau, în lipsa convenţiei, prin regimul matrimonial.Aceste reguli fundamentale constituie structura de bază a regimurilor matrimoniale, prefigurând, de fapt, efectele patrimoniale directe ale căsătoriei', în legislaţiile cu pluralitate de regimuri matrimoniale, aceste reguli cu caracter imperativ s-au constituit într-un statut matrimonial de baza, denumit de unii autoristatut imperativ de bază"1 \ „statut conjugal de bază" ori „regim primar imperativ" sau chiar „constituţia regimurilor matrimoniale" .

Statutul primar cuprinde regulile elementare care se aplică în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soţi, precum şi celor existente între soţi şi terţi. Ele reglementează doar cu caracter general, principial raporturile patrimoniale dintre soţi. Statutul primar are caracter imperativ, „întrucât se aplică în mod obligatoriu tuturor soţilor ca simplu efect al căsătoriei şi de la el nu se poate deroga pe calea convenţiilor matrimoniale".

Fiind definite ca „un set de norme imperative şi esenţiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soţilor", aceste norme se impun obligatoriu a fi respectate, nepermiţând nicio modificare prin voinţa părţilor. Orice derogare de natură convenţională de la regimul primar imperativ este lovită de nulitatea absolută a clauzei.

In sistemele naţionale care nu cunosc decât un singur regim matrimonial, aşa cum era cel consacrat prin Codul familiei, azi abrogat, în care normele reglementate sunt de ordine publică şi obligatorii, regimul matrimonial unic şi obligatoriu se reduce la un regim primar imperativ, dar fără a fi denumit ca atare, deoarece nu este necesară deosebirea lui de alte regimuri matrimoniale.

Caracteristica de seamă a oricărui regim primar constă în aceea că regulile sale sunt în aşa fel concepute, încât să asigure o minimă protecţie a intereselor patrimoniale ale soţilor, să ofere un cadru adecvat rezolvării problemelor esenţiale ale menajului comun. Astfel, aşa după cum s-a arătat şi în

25

literatură, regulile regimului primar oferă cadrul de reglementare atât pentru perioadele de armonie familială, cât şi pentru cele de criză a cuplului.

In general, regulile care constituie regimul primar se referă la protecţia domiciliului conjugal, la suportarea cheltuielilor gospodăriei şi îndeplinirea obligaţiei de sprijin material reciproc al soţilor, la repartizarea drepturilor soţilor în domeniul administrării şi gestionării bunurilor proprii şi a patrimoniului comun, între ei şi în raporturile cu terţii. Sistemul este întregit cu reguli privind veniturile din exercitarea unei profesiuni, reguli cu privire la mandatul posibil dintre soţi ori la gestiunea de afaceri, reguli privind încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, iar în sistemele de drept cu regimuri matrimoniale alternative, şi reguli generale privind convenţiile matrimoniale: condiţii de valabili tate, încheierea, modificarea, publicitatea, opozabilitatea convenţiilor matrimoniale, eventual clauză de preciput etc.

Aceste reguli sunt diferite de la o ţară la alta, deşi toate au acelaşi scop - de a proteja căsătoria şi de a crea un echilibru necesar în cadrul cuplului.

In reglementarea noului Cod civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, regimul primar imperativ este cuprins în art. 312-338.

3.3.3. Regimul juridic al raporturilor patrimoniale dintre soţi în noul Cod civil, în contextul revenirii la posibilitatea încheierii convenţiilor matrimoniale

3.3.3.1. Precizări prealabile. In contextul adoptării noii reglementări, regimul juridic al bunurilor soţilor nu va mai fi unul legal obligatoriu, ci, potrivit art. 312 alin. (1), soţii vor putea conveni singuri asupra alegerii regimului lor matrimonial. Dacă doresc să aleagă regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii convenţionale potrivit art. 329 noul C. civ., soţii îl vor stabili prin convenţii matrimoniale încheiate în condiţiile legii, în formă autentică şi cu respectarea regulilor de publicitate prevăzute de lege. Indiferent de regimul matrimonial ales, soţii nu vor putea deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, conform art. 332, de la dispoziţiile generale şi comune pentru regimul matrimonial de bază sau primar prevăzut de noul Cod prin art. 313-338, care configureazăregulile esenţiale de la care niciunul dintre regimurile matrimoniale alese nu se poate abate.

Aşadar, în condiţiile legislative de revenire la posibilitatea încheierii convenţiilor matrimoniale, care erau reglementate şi în vechiul nostru Cod civil de la 1864, viaţa patrimonială a soţilor se va putea organiza nu numai prin voinţa legiuitorului, ci şi prin cea a soţilor, care singuri îşi cunosc mai bine interesele patrimoniale.

3.3.3.2.Delimitări terminologice privind noţiunea de regim matrimonial. Caracterizarea regimului primar.Noţiunea de regim matrimonial este bine determinată în literatura juridică. De-a lungul vremii, regimul matrimonial a fost definit de mulţi autori. Ceea ce este de reţinut şi ni se impune cu autoritate este sensul clasic, cu care toţi autorii sunt de acord, şi anume că, în esenţă, regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre soţi cu privire la bunurile lor, precum şi pe acelea ce se formează în relaţiile lor cu terţii. Această definiţie este general valabilă pentru orice tip de regim matrimonial.

De reţinut însă este că regimul matrimonial nu se identifică cu regimul primar imperativ, „prin care se înţelege un ansamblu de reguli obligatorii, care trebuie observate de către soţi", oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil între aceştia. Doctrina precizează că regimul matrimonial este o noţiune cu mult mai vastă decât regimul primar imperativ. Astfel, se arată că „regimul primar imperativ face parte din structura regimului matrimonial, dar nu îi epuizează substanţa, după cum nici nu îi imprimă o caracteristică esenţială, care să permită partajarea diferitelor regimuri matrimoniale între ele".

Regimul primar este un regim general, care constituie structura de bază a regimurilor matrimoniale şi care exprimă în sine efectele căsătoriei asupra raporturilor patrimoniale dintre soţi, aşa cum le regle-mentează legislaţia internă a fiecărui stat.

Ca set de reguli generale care guvernează toate regimurile matrimoniale, regimul primar a mai fost numit, de către unii autori, „o constituţie" a regimurilor matrimoniale, iar de către alţii „statut imperativ de bază"şi constituie dreptul comun şi imperativ al regimurilor matrimoniale.

Fiind numitorul comun al regimurilor aplicabile în concret, despre regimul primar se poate vorbi doar în prezenţa pluralităţii de regimuri matrimoniale.

Pentru a respecta în expunerea noastră caracterul imperativ al dispoziţiilor care constituie regimul primar de bază, ar trebui să păstrăm ordinea în care au fost sistematizate regulile ce guvernează cu caracter general şi obligatoriu drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor. Potrivit acestei ordini, în paragraful 1 sunt cuprinse dispoziţiile referitoare la regimul matrimonial în general. Conform art. 312

26

alin. (1) noul C. civ., viitorii soţi pot alege fie regimul comunităţii legale, fie regimul separaţiei de bunuri sau pe cel al comunităţii convenţionale.

Indiferent de regimul matrimonial ales, dacă prin lege nu se prevede altfel, conform art. 312 alin. (2), nu se poate deroga de la normele imperative cuprinse în dispoziţiile comune ale Secţiunii 1 din lege.

Paragraful care vizează normele privind efectele regimului matrimonial, opozabilitatea lui, mandatul convenţional şi judiciar dintre soţi, actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei, inde-pendenţa patrimonială a soţilor, dreptul soţilor la informare, precum şi normele cu privire la încetarea, schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial constituie primul grup de norme juridice imperative primare, iar dispoziţiile paragrafelor 2 şi 3 ale Secţiunii 1 privind locuinţa familiei şi cheltuielile căsătoriei, aspecte ţinând de raporturile patrimoniale dintre soţi reglementate cu caracter obligatoriu, indiferent de regimul matrimonial ales, constituie al doilea grup de norme al regimului primar imperativ.

In analiza acestor norme intenţionăm o abordare într-o ordine puţin diferită, adică să punem în dezbatere dispoziţiile regimului primar după criteriile perioadelor vizate din viaţa soţilor, şi anume perioadele de criza.

3.3.4. Norme imperative care guvernează raporturile patrimoniale dintre soţi în perioadele normale ale convieţuirii lor

3.3.4.1.Locuinţa familiei.Pornind, în mod normal, de la faptul că oricărui cuplu constituit în familie, cu atât mai mult soţilor care au copii, le este absolut necesară o locuinţă, art. 321 alin. (1) noul C. civ. defineşte noţiunea de locuinţă a familiei ca fiind „locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii".

Legiuitorul a avut în vedere faptul că, şi în reglementările străine, locuinţa familială nu se identifică automat cu domiciliul conjugal. De pildă, Codul civil francez, în art. 215, reglementează regimul juridic al locuinţei familiale mai restrictiv decât pe cel al domiciliului conjugal111. Locuinţa familiei are o dublă importanţă: în primul rând, în mod obiectiv, aceasta este imobilul de locuit al soţilor şi, în al doilea rând, soţii, în mod subiectiv, au afectat acest imobil ducerii vieţii lor de familie.

Noul Cod civil permite, prin art. 321 alin. (2), oricăruia dintre soţi să ceară notarea în cartea funciară a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu el este proprietarul imobilului. Această notare conferă în mod imperativ locuinţei respective un regim juridic special. Astfel, potrivit art. 322 alin. (1), „Fără consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia". De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ [art. 322 alin. (2)].

Cu alte cuvinte, chiar dacă unul dintre soţi este proprietar exclusiv al imobilului ce constituie locuinţa familiei, el nu o va putea înstrăina singur, fără consimţământul scris al celuilalt soţ, care nu este proprietar. De acelaşi regim se bucură şi bunurile care mobilează casa.

Nerespectarea acestor dispoziţii atrage sancţiunea nulităţii relative, potrivit cu art. 322 alin. (4), care dispune că „Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial". Observăm că, prin inserarea în noul Cod civil a acestor dispoziţii speciale cu privire la locuinţa familiei, se aduce o derogare dreptului de dispoziţie al soţului proprietar asupra imobilului locuit de familie, în sensul unei restrangeri exprese a acestui drept.Această restrângere a dreptului de dispoziţie al proprietarului trebuie privită numai în contextul notării imobilului său în cartea funciară ca „locuinţă de familie". Scoasă din context, ea ar putea fi interpretată ca o încălcare a normelor constituţionale care garantează exerciţiul dreptului de proprietate, în lipsa notării locuinţei în cartea funciară, soţul neproprietar al imobilului, care nu şi-a dat consimţământul în caz de înstrăinare a acestuia de către soţul proprietar, nu poate pretinde decât daune-interese.

Locuinţa familiei poate să fie şi este, uneori, un spaţiu închiriat, care în prevederile noului Cod civil are o reglementare specială.

3.3.4.2. Drepturile locative asupra locuinţei închiriat.în raţiunea legiuitorului, necesitatea reglementării aparte şi speciale a drepturilor locative ale soţilor asupra unei locuinţe închiriate se impune pentru a asigura o protecţie minimă unui aspect esenţial al raporturilor patrimoniale dintre soti -

27

acela al ducerii vieţii de familie în căminul con-jugal -, atât pentru perioadele de pace conjugală, cât şi pentru cele de criză, când soţii se separă ori divorţează. Se încearcă astfel a se păstra un echilibru între interesele economice ale soţilor şi conflictele ce ar putea deteriora căsătoria.

Până la acest moment, când avem deja o reglementare explicită a drepturilor locative ale soţilor, dacă unul dintre soţi dobândise, în timpul căsătoriei, un drept de folosinţă locativă, se punea întrebarea dacă acest drept este comun sau propriu. Răspunsurile doctrinei au fost controversate 111. Noul Cod, prin dispoziţiile imperative ale regimului primar, pune capăt acestor controverse. Astfel, art. 323 alin. (1) dispune cu privire la drepturile locative ale soţilor în timpul căsătoriei, prevăzând că, „în cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie".

Potrivit alin. (3) al art. 323, „în caz de deces al unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor continuă exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunţă în mod expres la acesta, în termenul prevăzut la art. 1834" (30 de zile de la moartea chiriaşului - n.n.).

La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, potrivit cu art. 324 alin. (1) noul C. civ., ţinând seama, în ordine, de interesele superioare ale copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.

Acest text prevede expres criterii pentru atribuirea locuinţei, în caz de divorţ, unuia dintre soti, astfel încât să elimine mulţimea de contro-verse din literatura şi practica judiciară legate de problema cine este îndreptăţit să rămână după divorţ în locuinţa închiriată.

Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator - potrivit art. 324 alin. (2) noul C. civ. - să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă, cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa la partaj asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul închirierii, la cererea acestuia.

Pentru asigurarea acceptării de către locator a viitorului soţ titular al închirierii şi pentru a se produce faţă de acesta efectele atribuirii beneficiului contractului de închiriere, art. 324 alin. (3) noul C. civ. prevede că locatorul va fi citat în procesul de atribuire, astfel că efectele atribuirii faţă de acesta se vor produce de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

Alineatul (4) al art. 324 arată că „Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj".

Din prezentarea succintă a grupajului de norme imperative privind drepturile locative ale soţilor, ţinem să evidenţiem faptul că, deşi în ansamblu noul Cod civil înlesneşte desfacerea căsătoriei, lărgind posibilităţile de divorţ (aspecte care nu îşi au locul de prezentare în această lucrare), sancţionează culpa în producerea lui prin măsuri de ordin economic, patrimonial, aşa cum ar fi lipsirea dreptului la indemnizaţia de instalare în altă locuinţă.

3.3.4.3. Cheltuielile căsătoriei.Regimul primar de bază din noul Cod civil cuprinde dispoziţii imperative ce vizează şi cheltuielile căsătoriei. Evident, fiecare familie, prin ducerea vieţii în comun, trebuie să facă faţă unor cheltuieli. în acest sens, art. 325 alin. (1) dispune că soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc. Ei sunt, de asemenea, obligaţi, potrivit cu art. 325 alin. (2), să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.

Prevăzând în alineate diferite obligaţia soţilor de sprijin material reciproc şi obligaţia de a contribui fiecare la cheltuielile căsătoriei, înseamnă că legea nu identifică cele două obligaţii, dar nici nu exclude într-o anumită măsură interferenţa dintre ele. De principiu şi imperativ este că soţii îşi datorează sprijin material reciproc. De la acest principiu ei pot deroga prin convenţie matrimonială doar în ce priveşte contribuţia la cheltuielile căsătoriei.

Potrivit alin. (3) al art. 325, orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi este considerată nescrisă.

Munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă, potrivit art. 326 noul C. civ., o contribuţie la cheltuielile căsătoriei. Calificarea muncii ca o contribuţie la aceste cheltuieli, neprevăzută expres până acum într-un text de lege, dar privită astfel în doctrină şi în practică, constituie o contribuţie importantă pentru determinarea conţinutului cheltuielilor căsătoriei. Este de

i

28

observat ca legea priveşte cheltuielile căsătoriei ca incluzând evident nu numai interesele soţilor la ducerea vieţii în comun şi la întâmpinarea sarcinilor căsătoriei, ci şi interesele copiilor. De aceea, înţelesul sintagmei de „cheltuieli ale căsătoriei" de acum va putea fi determinat, fără putinţă de tăgadă, ca vizând într-un sens larg: cheltuielile pentru ducerea traiului în comun sub acelaşi acoperiş, cheltuielile pentru creşterea copiilor, dar şi întreţinerea ce soţii şi-o datorează reciproc, chiar şi în condiţiile speciale ale întreţinerii după divorţ.

Până când a fost inserat un text expres al noii legi, şi anume art. 326, care determină în concret sfera cheltuielilor căsătoriei, doar doctrina era cea care interpreta conţinutul acestora.Aşa cum am mai arătat, obligaţia soţilor de a contribui fiecare, în raport cu mijloacele de care dispune, la cheltuielile căsătoriei nu se identifică întru totul cu obligaţia de sprijin material. Aceasta din urmă presupune, printre altele, şi acoperirea unor cheltuieli de agrement, desigur, pe lângă obligaţia de întreţinere reciprocă a soţilor, dar include şi obligaţia de întreţinere a copiilor minori. în caz de divorţ, obligaţia de sprijin material şi cea privind contribuţia la cheltuielile menajuluicomun al soţilor încetează, dar obligaţia părinţilor de a-şi întreţine copiii minori, cuprinsă în cea de-a doua, supravieţuieşte şi după divorţ.

Pe de altă parte, daca avem în vedere că, potrivit art. 325 alin. (2) noul C. civ. cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile căsătoriei, soţii pot deroga printr-o convenţie matrimonială, trebuie să precizăm că obligaţia lor de a contribui la creşterea şi educarea copiilor minori nu poate face obiectul unei convenţii matrimoniale, fiind imperativ datorată de părinţi.

Se impune deci să subliniem că obligaţia de sprijin material prevăzută de art. 325 alin. (1) este mai cuprinzătoare decât obligaţia de a contribui la cheltuielile căsătoriei, pe care implicit o include, dar cu care totuşi nu se identifică.

3.3.4.4.Veniturile încasate din profesie. Cu privire la această problemă, dispoziţiile regimului primar de bază prevăd, prin art. 327, că fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi să dispună, în condiţiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei. Observăm din acest text că, deşi soţii pot dispune cum doresc de veniturile încasate din muncă, cheltuielile căsătoriei se impută asupra acestora. Soţul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ, are, conform art. 328, dreptul la compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei.

3.3.4.5.Mandatul convenţional.Prevederile noului Cod civil referi-toare la mandatul convenţional dintre soţi se reduc la un singur articol, de mică întindere, şi anume art. 314, potrivit căruia „un soţ poate să dea mandat celuilalt soţ să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial". Regula pe care o enunţă acest text este cu totul nouă faţă de Codul familiei. Astfel, în noua reglementare, pentru ca un soţ să îl reprezinte pe celălalt, este necesar să primească mandat, pe care soţul său îl „poate" da sau nu, iar în lipsa mandatului reprezentarea nu există. Cum din analiza art. 314 rezultă fără niciun dubiu că reprezentarea poate izvorî numai din voinţa concretă a celuilalt soţ, pre-zumarea acestei voinţe, cum era reglementată în Codul familiei, este exclusă, lată deci că în noul Cod civil mandatul tacit reciproc dintre soţi nu mai există ca prezumţie legală. Ca urmare, în cazul în care soţii, în relaţiile lor cu terţii, ar acţiona unul în numele celuilalt sot, nuar mai face-o în temeiul unei prezumţii legale de mandat, ci în baza unui mandat convenţional.

In ciuda faptului că art. 314 are o redactare clară şi concisă, exprimând esenţa instituţiei mandatului convenţional dintre soti, acest text de lege, singur, nu poate răspunde tuturor problemelor ce s-ar putea ivi în practică în legătură cu acest mandat. Pentru a putea găsi solu ţiile cele mai juste pentru o seamă de situaţii deocamdată ipotetice, până se vor pune în concret în aplicare noile dispoziţii legale, când acest tip de mandat va putea fi exercitat şi în fapt, va fi necesar să ne raportăm la alte articole de lege, la principiile fundamentale ale dreptului civil, precum şi, în măsura posibilă, la doctrină.

Aşadar, în încercarea noastră de a contura instituţia mandatului convenţional dintre soţi, căutându-i caracteristicile, trăsăturile care îl definesc şi îl diferenţiază faţă de alte forme de mandat, vom porni, firesc, de la regulile prevăzute de noul Cod civil pentru contractul de mandat de drept comun, din art. 2009. Astfel, potrivit acestuia, „Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant". Raportând art. 2009 la art. 314 din acelaşi cod, observăm că mandatul convenţional dintre soţi, reglementat prin acest ultim text, se încadrează în termenii generali ce definesc contractul de mandat.

29

In ceea ce priveşte felul acestui mandat, prin prisma art. 2011, care precizează că „mandatul este cu sau fără reprezentare", putem identifica fără nicio dificultate felul mandatului convenţional dintre soţi, care se prezintă ca un mandat cu reprezentare, aşa cum reiese chiar din art. 314, care prevede că un soţ poate da mandat celuilalt soţ „să îl reprezinte (...)".

Puterea de reprezentare a soţului mandatar se naşte din voinţa celuilalt sot - mandantul.In ceea ce priveşte forma pe care o poate îmbrăca mandatul dintre soţi, întrucât în normele

regimului primar nu se prevede nimic expres, vom apela, din nou, la regulile aplicabile mandatului cu reprezentare din dreptul comun. Astfel, art. 2013 care reglementează forma acestui tip de mandat dispune că el „poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către mandatar". Prin urmare, mandatul dintre soţi va fi valabil dacă este dat în oricare dintre aceste forme, dar obiectul mandatului convenţional este unul specific numai raporturilor dintre soţi, şi anume, aşa cum dispuneart. 314, soţul mandant împuterniceşte pe celălalt soţ „să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial".

lată deci că mandatul convenţional prevăzut de art. 314 este un mandat cu reprezentare special, posibil a fi încheiat numai între soţi, căci obiectul lui vizează exercitarea unor drepturi ce decurg din regimul matrimonial al soţilor, regim care nu este aplicabil decât raporturilor patrimoniale dintre soţi, nu şi oricăror alte raporturi dintre persoane civile care încheie diverse contracte de mandat.

3.3.4.6. Independenţa patrimonială a soţilor.O altă normă a regimului primar de bază din noul Cod civil consacră principiul independenţei patrimoniale dintre soţi, care este o dispoziţie cu totul nouă şi care în Codul familiei se regăseşte doar în dispoziţiile legale vizând raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii sau dintre aceştia şi tutore. Articolul 317 din Secţiunea 1, „Dispoziţii comune", prevede în alin. (1) că, „dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane". Conţinutul acestui principiu vine să confirme ceea ce noi am exprimat mai sus legat de libertatea soţilor de a încheia între ei contractul de mandat reglementat de dreptul comun prin art. 2009-2016 noul C. civ., desigur, cu particularităţile impuse de tipul de regim matrimonial sub care se află soţii.

Foarte binevenite sunt alin. (2) şi (3) ale art. 317, care conturează regimul juridic al unor categorii de acte bancare ale soţilor, care învederează mai bine independenţa patrimonială dintre soţi şi care, până la această nouă reglementare, erau doar obiectul unor dezbateri ale doctrinei şi practicii judiciare. Astfel, prin norme ferme, potrivit cu art. 317 alin. (2), „fiecare soţ poate să facă singur, fără consimţământul celuilalt, depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu acestea". întrucât legea nu distinge între categoriile de bunuri ale soţilor şi nici între tipurile de regimuri matrimoniale care permit aceste acte, rezultă că nici noi nu trebuie să distingem şi, prin urmare, dispoziţiile sunt de aplicabilitate generală, aşa cum de altfel se învederează şi din sistematizarea lor în capitolul privind drepturile şi obligaţiile patrimoniale dintre soţi. Astfel, putem afirma fără rezerve că soţii, nu numai în regimul separaţiei de bunuri, ci şi în cele de comunitate, având un exerciţiu propriu al fiecăruia dintre ei asupra tuturor bunurilor comune, cu excepţiile inserate înconvenţii, vor putea, fiecare singur, fără consimţământul celuilalt, să facă depozite bancare ori alte operaţiuni în legătură cu acestea.

Mai mult decât atât, art. 317 alin. (3) permite soţului titular al contului, în raport cu societatea bancară, de a dispune de fondurile depuse, chiar şi după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel.

Prevedem, totuşi, că practica judiciară viitoare nu va fi scutită de numeroase litigii care vor ridica diverse aspecte ale problematicii independenţei patrimoniale dintre soţi.

în sprijinul elucidării acestora, credem noi că vor fi utile chiar dispoziţiile următorului articol din cod (art. 318), care reglementează, tot cu valoare de normă de bază, dreptul la informare.

3.3.4.7. Dreptul la informare.Potrivit art. 318 alin. (1) noul C. civ., „fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa instanţei de tutelă". în continuare, alin. (2) dispune că „instanţa poate să îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice terţ să furnizeze informaţiile cerute şi să depună probele necesare în acest sens".

într-adevăr, dacă legiuitorul este atât de permisiv în legătură cu prerogativele soţilor de a încheia orice operaţiuni cu privire la bunurile ce compun patrimoniul lor, atunci tot el este acela care, prin normele sale imperative, educă soţii în direcţia corectitudinii acestor operaţiuni, în sens contrar

30

permiţând posibilitatea soţului nesocotit în interesele lui de celălalt soţ de a fi adus la ordine de instanţa de tutelă.

De subliniat este că, în reglementarea acestor raporturi patrimoniale dintre soţi, legiuitorul instituie, prin art. 318 alin. (4), o prezumţie relativă de adevăr al susţinerilor soţului reclamant atunci când, soli-citând anumite informaţii despre bunuri, venituri şi datorii, acesta refuză să le dea ori atunci când, fiind singurul îndreptăţit să le ceară unor instituţii, refuză să le solicite.

Inserarea prezumţiei de adevăr în favoarea soţului reclamant ni se pare binevenită şi constituie un mijloc juridic de reglementare echitabilă a comportamentului patrimonial al soţilor în raporturile dintre ei.

Dispoziţiile generale cu privire la efectele regimului matrimonial, încetarea şi lichidarea regimului matrimonial care conturează şi ele regimul primar imperativ le vom analiza detaliat în cadrul prezentării fiecărui regim matrimonial dintre cele trei posibile, ocazie cu care vom dezbate art. 319 şi art. 320 noul C. civ., pe care acum doar le semnalăm.

3.3.5. Norme imperative, de bază, aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soţi în perioadele de criză a vieţii conjugale

3.3.5.1.. Mandatul judiciar. Reglementare.Pentru a examina această instituţie juridică, pornim, evident, de la textul de lege prevăzut prin art. 315 noul C. civ. Când devine aplicabil acest text? Potrivit alin. (1), „în cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi mani festa voinţa, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat".

Potrivit alin. (2), „în afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soţul reprezentat nu se mai află în situaţia prevăzută la alin. (1) sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator".

în alin. (3) se prevede că dispoziţiile art. 346 şi art. 347 (referitoare la actele de înstrăinare şi de grevare) sunt aplicabile în mod corespunzător.

Reglementarea mandatului judiciar prin art. 315 noul C. civ. pare foarte limpede, dar incompletă în raport de întrebările pe care le vom formula pe parcurs.Premisa de la care se porneşte pentru obţinerea unui mandat judiciar este imposibilitatea unuia dintre soţi de a-şi manifesta voinţa. Evident, trebuie să fie vorba de o imposibilitate intervenită pe durata căsătoriei valabil încheiate, pentru că, dacă un soţ s-ar afla într-o asemenea situaţie din cauza debilităţii sau alienării sale mintale înainte de căsătorie, s-ar putea pune problema nevalabilităţii căsătoriei, adică a nulităţii pentru lipsa capacităţii psihice la încheierea ei. Imposibilitatea manifestării voinţei intervenită în timpul căsătoriei la care se referă art. 315 noul C. civ. este cauza care îndrituieşte pe celălalt soţ să ceară instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exerci -tarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Observăm că legea acordă legitimarea procesuală activă la dreptul de acere mandatul judiciar, deci reprezentarea soţului aflat în situaţia specială, doar celuilalt soţ, evident, dacă între soţi nu există conflict de interese, situaţie în care instanţa de tutelă poate institui tutela sau curatela.

Ne întrebăm însă dacă nu ar fi fost util ca legiuitorul să fi acordat şansa de a primi mandat judiciar şi unei alte persoane majore şi responsabile, apropiată soţului aflat în această situaţie limită, pentru exercitarea drepturilor în locul lui? Faptul că textul vorbeşte de „exercitarea drepturilor potrivit regimului matrimonial" nu credem că ar trebui să însemne că numai soţul le poate exercita, pentru că „drepturi potrivit regimului matrimonial" înseamnă doar că este vorba de exercitarea unor categorii de drepturi pe care le poate avea în mod firesc fie un proprietar exclusiv, cum ar fi soţul în regimul separaţiei de bunuri, fie un coproprietar, cum ar fi soţul dintr-un regim matrimonial comunitar.

Precizăm că regimul matrimonial este deja ales la momentul acordării mandatului şi nu implică din partea reprezentantului o voinţă intuitu personae, pe care să nu o poată exprima decât soţul atunci când decide alegerea regimului matrimonial. De aceea, ne punem doar problema, fără a o susţine cu fermitate, fiind necesară o meditaţie mai profundă asupra acestei idei. Ne gândim, eventual, la consultarea unui consiliu de familie, la fel ca şi în cazul tutelei minorului, instituţie care cunoaşte deja un astfel de consiliu (art. 124 noul C. civ.), care are rolul de a supraveghea modul în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile în legătură cu bunurile subiectului ocrotit, în cazul amintit minorul.

31

O altă problemă pe care ne-o punem în raport de art. 315 care instituie mandatul judiciar, dar care nu lămureşte care va fi situaţia juridică a actelor care se impun a fi încheiate în intervalul de timp pro-cedural până când ar fi posibilă acordarea de mandat judiciar, acte ce nu pot fi amânate din cauza unor prejudicii importante ce s-ar putea produce în acest interval, este dacă vor putea fi încheiate aceste acte de soţul încă neîmputernicit de instanţă ca mandatar, mai ales atunci când este vorba de acte de administrare pentru care soţii, prin convenţie matrimonială, au stabilit că ele se vor putea încheia numai cu acordul comun al ambilor soti? Părerea noastră este că, dacă soţul prezent şi diligent ar putea face dovada iminenţei producerii unui prejudiciu grav în intervalul de până la învestirea sa ca mandatar judiciar, drept ar fi ca instanţa de tutelă să ratifice ulterior actul încheiat în condiţiile arătate. In acestsens, se pot invoca argumente de echitate, motiv pentru care, credem noi, ar fi fost utilă o precizare în textul art. 315 legată de validarea actelor de necesitate încheiate înaintea soluţionării cererii pentru acordarea mandatului judiciar, de către soţul celui care s-a aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa, indiferent de cauzele acestei imposibilităţi.

In ceea ce priveşte hotărârea instanţei de tutelă, textul legii precizează că ea stabileşte condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a mandatului judiciar, precum şi cazurile când acesta încetează. Se poate presupune că încetarea ar putea interveni chiar înaintea expirării duratei stabilite de instanţă pentru mandat. în această situaţie însă, s-ar mai impune să se precizeze şi cine ar putea cere instanţei încetarea mandatului, soţul mandatar sau soţul reprezentat care nu se mai află în situaţia care a determinat instituirea mandatului? Părerea

i

noastră este că cererea o poate face oricare dintre soţi, dar cel mai interesat ar fi soţul titular al drepturilor transmise prin mandat.

O altă problemă care creează dificultăţi în acest moment este aceea că, nefiind încă adoptat noul Cod de procedură civilă care să facă operantă instanţa de tutelă şi să reglementeze soluţionarea fon -dului şi, eventual, căile de atac, nici acordarea mandatului judiciar nu pare a fi aplicabilă aşa cum prevede legea.

Noul Cod civil mai prevede în alin. (3) al art. 315 aplicabilitatea la mandatul judiciar a dispoziţiilor art. 346 şi art. 347, care vizează actele de înstrăinare şi grevare cu drepturi reale a bunurilor comune pentru care se cere acordul ambilor soţi, precum şi sancţiunea care loveşte actele încheiate fără respectarea consimţământului expres al celuilalt sot.

In raport cu regulile generale ale mandatului cu reprezentare reglementat prin art. 2013-2016 noul C. civ., se poate pune întrebarea: oare mandatul judiciar acordat de instanţa de tutelă este doar un mandat general sau el îngăduie soţului mandatar să încheie şi acte de dispoziţie?Având în vedere prevederile art. 2016, răspunsul nostru este, categoric, nu. Instanţa nu se va putea substitui titularului dreptului, permi-ţându-şi să transfere, odată cu mandatul, celuilalt soţ şi dreptul de dispoziţie asupra bunurilor lui. în această situaţie, pentru asemenea acte, apreciem că ar trebui să se aştepte încetarea imposibilităţii exprimării de voinţă sau, în caz contrar, dacă totuşi soţul mandatar încheie actul de dispoziţie, acest act va fi lovit de nulitate relativă, putând fi ulteriorconfirmat de celălalt soţ sau, dacă nu îl confirmă, soţul care a încheiat actul va răspunde faţă de acesta în condiţiile legii.

3.3.5.2.. Actele de dispoziţie care pun în pericol grav intereselefamiliei. Protecţia legiuitorului pentru apărarea drepturilor patrimoniale ale soţilor se exprimă şi prin art. 316 noul C. civ.; potrivit alin. (1), „în mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz".

Ceea ce putem noi pune în dezbatere în legătură cu acest text este sfera lui de aplicare. Este vorba oare de aplicabilitatea acestei măsuri de protecţie oricărui regim matrimonial sau ea vizează doar cele două tipuri de regimuri comunitare, pentru că nu vedem posibilitatea solicitării de către un soţ unei instanţe de tutelă să aplice această măsură în cadrul regimului matrimonial al separaţiei de bunuri. în mod firesc, fiecare soţ în regimul separaţiei de bunuri este liber să îşi conducă afacerile cu privire la bunurile proprii cum doreşte el. Sigur, atunci când este vorba de cele câteva bunuri comune dobândite împreună de ambii soţi şi pe care le au în coproprietate pe cote-părţi, măsura protectoare credem că va putea fi solicitată, dar ea nu se poate extinde asupra celorlalte bunuri aflate în patrimoniul exclusiv al soţului proprietar.

32

Durata măsurii în cazurile regimurilor comunitare ni se pare rezonabil a fi limitată la doi ani, pentru că, dacă actele soţului risipitor ar ameninţa şi dincolo de acest termen, soţul afectat ar putea cere îm -părţirea bunurilor comune şi încetarea regimului de comunitate şi, totodată, transformarea lui într-un regim de separaţie.Obligaţia comunicării hotărârii de încuviinţare a măsurii este, evident, necesară în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz, pentru ca terţii să fie avizaţi că soţul sancţionat prin această măsură nu poate să încheie singur, în modvalabil, fără consimţământul celuilalt soţ, acte de dispoziţie cu privire la anumite bunuri.

Considerăm că măsura pe care o poate lua instanţa de tutelă în baza art. 316 noul C. civ. nu se referă la actele de dispoziţie pentru care legea pretinde obligatoriu acordul ambilor soţi, căci aceste acte sunt protejate de instituirea sancţiunii nulităţii actului încheiat din start fără acest acord, ci se referă doar la celelalte acte referitoare la bunurile comune cu privire la care fiecare soţ ar avea un drept propriu de dispoziţie.

Nerespectarea hotărârii judecătoreşti cu privire la măsura luată este sancţionată, potrivit art. 316 alin. (2) noul C. civ., cu nulitatea relativă, iar dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenta actului.

Dispoziţiile art. 346 şi art. 347 noul C. civ.., examinate deja, trebuie respectate şi în legătură cu textul analizat mai sus, fiind norme de natură imperativă.

3.4. Alegerea regimului matrimonial. Convenţia matrimonială

3.4.1. Noţiune. Convenţia matrimonială - contractul soţilor care consfinţeşte alegerea unui regim matrimonial convenţional.Articolul 329 noul C. civ. dispune că „Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale".

Codul civil nu defineşte convenţia matrimonială, doctrina însă a formulat numeroase definiţii şi denumiri. Astfel, s-a arătat că ea este „convenţia prin care viitorii soţi reglementează regimul lor matrimonial, condiţia bunurilor lor prezente şi viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie".

O altă definiţie dată convenţiei matrimoniale este aceea de „con-tract condiţional, solemn şi irevocabil, prin care viitorii soţi organizează capacitatea lor civilă şi determinată în privinţa bunurilor, consecinţele asociaţiunii conjugale"'.

3.4.2.Condiţiile de validitate a convenţiei matrimoniale. Convenţia matrimonială trebuie să îndeplinească, la fel ca orice contract,condiţiile de valabilitate a acestuia.

Potrivit noului Cod civil (art. 1179), condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită şi morală a obligaţiilor. în măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.

Pe lângă aceste condiţii de validitate intrinseci oricărui contract, legislaţia noastră mai prevede, în anumite cazuri, şi întrunirea unor condiţii de validitate extrinseci. Este vorba de necesitatea încheierii contractului în formă autentică şi, în anumite cazuri, de îndeplinirea formalităţilor de publicitate, în funcţie de natura contractului. Aşadar, în cazul nostru, fiind vorba de o convenţie matrimonială, şi condiţiile ei de validitate trebuie să respecte atât condiţiile intrinseci unui contract, cât şi condiţiile extrinseci anume prevăzute pentru acest tip de contract.

Publicitatea legală a convenţiilor matrimoniale. Pentru a produce efecte faţă de terţi, legea pretinde şi respectarea condiţiei de publicitate, altfel, convenţia matrimonială este inopozabilă terţilor.

Convenţia matrimonială trebuie să fie adusă la cunoştinţa terţilor, pentru ca ei să nu fie expuşi la fraude din partea soţilor, dacă nu ar avea de unde să o cunoască. în acest scop, art. 334 alin. (1) noul C. civ. prevede că, „pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii".

După autentificarea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 291, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenţiei la serviciul de stare civilă unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face menţiune pe actul de căsătorie, la registrul menţionat la alin. (1), precum şi la celelalte registre de publicitate, în condiţiile alin. (4).

In acelaşi scop, la încheierea căsătoriei, ofiţerul stării civile trebuie să îi întrebe pe viitorii soţi, precum şi pe persoanele care încuviinţează căsătoria, când este cazul, asupra existenţei sau

33

inexistenţei unei convenţii matrimoniale şi să menţioneze în actul de căsătorie declaraţia părţilor, data contractului şi mijlocul de a-l cunoaşte.

Ofiţerul stării civile care a omis a întreba soţii asupra convenţiei matrimoniale sau a face menţiunea despre această convenţie în actul de celebrare a căsătoriei va fi pedepsit în sensul suportării daunelor care ar fi fost cauzate terţilor.

Dincolo de obligaţia notarului prevăzută prin alin. (2) al art. 334, despre care am făcut precizarea mai sus, art. 334 alin. (3) permite oricăruia dintre soţi de a solicita îndeplinirea formalităţilor de publicitate.

Transcrierea convenţiei matrimoniale în registrul special cerut are drept scop de a da publicităţii convenţiile matrimoniale şi de a le face opozabile terţilor, fără ca această formalitate să fie cerută pentru validitatea acestor convenţii între soti. Astfel, numai terţii care au interes să cunoască situaţia materială a soţilor cu care ar vrea să contracteze pot invoca lipsa acestei transcrieri.

Convenţia matrimonială va fi opozabilă terţilor numai din momentul transcrierii, şi nu din momentul încheierii căsătoriei.

Ţinând seama de natura bunurilor, la cererea oricărui soţ, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerţului sau alte registre de publicitate prevăzute de lege, dar, în toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităţii de publicitate nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul special menţionat mai sus.

Articolul 335 noul C. civ., care statuează regula inopozabilităţii convenţiei matrimoniale, prevede că aceasta „nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu unul dintre soţi decât dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terţii au cunoscut-o pe altă cale".

Publicitatea convenţiilor matrimoniale este de mare folos, mai ales dacă unul dintre soti sau amândoi sunt comercianţi, făcându-se menţiunea în registrul comerţului, care va cuprinde detalii cu privire la regimul matrimonial ales. In ipoteza în care soţii sau unul dintre ei nu erau comercianţi în momentul celebrării căsătoriei, dar au devenit ulterior, soţul sau soţii care au dobândit această calitate sunt obligaţi să facă menţiunea la registrul comerţului în timp de o lună de la începutul activităţii comerciale.

i

Ori de câte ori omiterea publicităţii aduce o pagubă terţilor, soţii trebuie să o repare.Bunurile soţului necomerciant nu pot fi însă urmărite pentru neglijenţa sau reaua-credinţă a soţului

comerciant, fiindcă legea nu impune ambilor soţi publicitatea, ci numai soţului comerciant.Momentul încheierii convenţiei matrimoniale şi intrarea ei în vigoare. După Codul Calimach,

convenţiile matrimoniale puteau fi făcute nu numai înainte, dar chiar şi după celebrarea căsătoriei.Codul german permite şi el, de asemenea, soţilor de a încheia şi de a modifica convenţia

matrimonială chiar şi în timpul căsătoriei (art. 1432), soluţie ce a fost admisă şi de către Codul elveţian prin art. 179, precum şi de noul nostru Cod civil. în dreptul român mai vechi, nefiind recunoscut principiul mutabilităţii regimului matrimonial, convenţia matrimonială nu era admisă după celebrarea căsătoriei, nici modificarea ei. Motivele acestor dispoziţii legale erau, pe de o parte, ocrotirea independenţei ambilor soţi, iar, pe de altă parte, să înlăture fraudele la care terţii ar fi putut fi expuşi prin adoptarea din partea soţilor, în urma căsătoriei, a unui regim matrimonial dăunător intere-selor lor. Convenţiile matrimoniale redactate în urma celebrării căsă-toriei erau deci lovite de nulitate absolută.

Se consideră că aceste motive invocate de vechiul legiuitor sunt depăşite şi că în zilele noastre există alte mijloace pentru a ocroti soţii între ei, cât şi terţii în raporturile cu soţii, concluzie care a fost adoptată şi de noul Cod civil, aşa cum am arătat, care recunoaşte libertatea modificării regimului matrimonial şi, implicit, încheierea unei noi convenţii matrimoniale în timpul căsătoriei (art. 330).

In cazul în care o convenţie matrimonială va fi încheiată ulterior celebrării căsătoriei şi ea ar fi lovită de nulitate ca act matrimonial, va exista ca act autentic, iar clauzele străine de această convenţie pe care ea le-ar cuprinde nu vor fi lovite de nulitate. Astfel, o donaţie de bunuri făcută de un terţ unuia sau ambilor soţi va rămâne validă dacă această donaţie a fost acceptată de soţul donatar.

In legătură cu intrarea în vigoare a convenţiilor matrimoniale, nu există păreri pro şi contra, intrând în vigoare din ziua când căsătoria a fost celebrată de ofiţerul stării civile sau, mai bine zis, din momentul încheierii căsătoriei.

Convenţia matrimonială nu este un contract condiţional, în sensul juridic al cuvântului, pentru că celebrarea căsătoriei nu este un eveniment viitor şi incert de care părţile pot să facă să atârne convenţia lor. Ea este un element esenţial al existenţei convenţiei matrimoniale, fără de care nu poate să aibă fiinţă.

34

In cazul în care căsătoria proiectată nu se celebrează, convenţia matrimonială este neavenită.Legea nefixând niciun termen, convenţia matrimonială îşi păstrează puterea sa şi este

susceptibilă de a-şi produce efectele oricare ar fi timpul ce s-ar scurge între autentificarea ei şi celebrarea căsătoriei. Ea va fi nulă doar atunci când va fi cert că părţile au renunţat la căsătoria proiectată.

Pentru ca o căsătorie să poată da putere şi existenţă convenţiei matrimoniale, nu este suficient ca ea să fie celebrată, ci se mai cere ca ea să fie şi validă, de unde rezultă că, în cazul în care căsătoria ar fi mai în urmă anulată, convenţia matrimonială ar fi eo ipso desfiinţată, afară de cazul unei căsătorii putative, când convenţiile soţilor îşi vor păstra efectul în privinţa copiilor şi a soţului de bună-credinţă.

Anularea convenţiei matrimoniale nu are nicio repercusiune asupra validităţii căsătoriei, deoarece principalul nu este condiţionat de accesoriu, astfel că soţii vor fi consideraţi a fi căsătoriţi sub regimul de drept comun.

3.4.6. Restricţii la încheierea convenţiei matrimoniale în noul Cod civil - aspect al întinderii libertăţii alegerii regimului matrimonial.Restricţionarea libertăţii patrimoniale a soţilor de normele regimului primar poate fi analizată, credem noi, sub două aspecte: unul general, trasat prin dispoziţiile art. 312 alin. (2) noul C. civ., şi altul special, desprins din art. 329-333 din acelaşi cod. Altfel spus, soţii se pot bucura de libertatea alegerii regimului matrimonial în sensul general, principial, alegând unul dintre regimurile matrimoniale alternative prevăzute în art. 312 alin. (1), iar, în mod special, încheind o convenţie matrimonială, conform art. 330, prin care îşi vor reglementa concret modul cum înţeleg să îşi guverneze raporturile lor cu privire la bunuri, atunci când aleg regimul separaţiei de bunuri ori regimul comunităţii convenţionale. Acest drept de opţiune al soţilor are, şi într-un caz şi în celălalt, o natură convenţională, întrucât alegerea fie a unuia, fie a altuia dintre felurile regimurilor matrimoniale reglementate de lege se face prin acordul soţilor şi, cu atât mai mult, încheierea unui act juridic, a unei convenţii prin care soţii hotărăsc de comun acord conţinutul concret al regimului ce li se va aplica are un caracter voluntar, exprimând libertatea în contracte, care nu este mărginită decât de „dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales" [art. 332 alin. (1) noul C. civ.].

De aceea, se poate spune că principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial îşi găseşte expresie şi în principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale.

In această ordine de idei, ca un aspect al libertăţii convenţiilor matrimoniale, aducem în discuţie şi clauza de preciput care conferă soţilor posibilitatea de a adopta prin convenţia lor clauze care să cu-prindă reguli deosebite cu privire la lichidarea şi partajarea bunurilor lor comune. Astfel, potrivit art. 333 noul C. civ., „Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei".

Cu privire la efectele pe care le-ar putea avea clauza de preciput asupra succesiunii, alin. (2) al art. 333 prevede că această clauză „nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile art. 1096 alin. (1) şi (2)". Nu intenţionăm aici şi acum să dezvoltăm consideraţiuni pe marginea acestei clauze, ea făcând obiectul unei abordări a altei secţiuni, ci am adus-o în discuţie doar pentru a eviden-ţia că şi preciputul (ca parte integrantă a convenţiei) poate face obiectul unei examinări din partea notarului, sub aspectul limitelor sale, eventual previzibile, şi sub aspectul conformităţii clauzei de preciput cu dispoziţiile legale care privesc ordinea publică şi bunele moravuri, impuse de principiu în art. 11 noul C. civ., precum şi în dispoziţiile regimului primar imperativ al acestuia.

Libertatea clauzei de preciput nu îngrădeşte drepturile terţilor faţă de convenţie, care sunt protejate prin art. 333 alin. (3) din cod, prevă-zându-se că „clauza de preciput nu aduce nicio atingere drepturilor creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei".

Protejarea intereselor terţilor este asigurată însă, în primul rând, prin publicitatea convenţiei matrimoniale. Potrivit art. 334 alin. (1), pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.

Dacă în ceea ce priveşte necesitatea publicităţii convenţiilor matrimoniale nu pot fi niciun fel de discuţii, în ceea ce priveşte accesul oricărei persoane, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, la cercetarea registrului naţional, îngăduindu-se eliberarea de extrase certificate ale convenţiilor matrimoniale potrivit art. 334 alin. (5), aceste dispoziţii ale legii ni se par excesiv de permisive, acordând mult prea largi libertăţi oricărei persoane.

De la o inflexibilitate drastică, ce era caracteristică raporturilor patrimoniale dintre soţi în sistemul Codului familiei, ajungem, iată, să ne plângem şi de unele aspecte prea flexibile pe care le îngăduie

35

noul Cod civil prin dispoziţiile citate. Aceasta nu diminuează însă cu nimic şi nu umbreşte bucuria prilejuită de noua reglementare, prin care se deschid atât de largi libertăţi soţilor în alegerea regimului matrimonial. Şi, dacă prin înlăturarea caracterului obligatoriu al regimului matrimonial legal finalitatea urmărită de legiuitor este, printre altele, şi de a reduce cauzele care contribuie la destrămarea multor căsătorii, tot în aceeaşi finalitate se înscrie şi renunţarea la caracterul imutabil al regimului legal.

3.4.7. Efectele convenţiei matrimoniale.Oricare ar fi regimul matrimonial al soţilor, efectele convenţiei lor nu se mărginesc numai la relaţiile dintre ei, ea fiind într-o oarecare măsură opozabilă şi terţilor.

De reţinut este că efectele convenţiei matrimoniale se vor concretiza într-un statut patrimonial de comunitate sau de separaţie ori cu elemente combinate ale acestora.

Regulile specifice fiecăruia dintre aceste regimuri matrimoniale şi efectele lor le vom dezvolta în paginile următoare. Ceea ce am dori să precizăm aici este faptul că, pe lângă efectele specifice şi esenţiale ale convenţiei matrimoniale, ea mai produce şi alte tipuri de consecinţe. Aşadar, în primul rând, o convenţie matrimonială produce şi efecte probatorii, nu numai substanţiale, astfel că actul este valorificat ca înscris şi are ca scop de a face proba regimului matrimonial concret aplicabil între soţi. în al doilea rând, actele juridice cuprinse în convenţia matrimonială vor produce doar efectele lor specifice, iar anumitor clauze, cum ar fi donaţii, clauze de atribuire de bunuri etc, le vor fi aplicabile regulile din dreptul comun.

Referitor la începutul acestor efecte, momentul lor de producere va coincide cu clipa încheierii căsătoriei, ca o consecinţă firească a faptului că o convenţie matrimonială este accesorie instituţiei căsătoriei. In situaţia în care regimul este flexibil, iar convenţia matrimonială poate fi modificată în cursul căsătoriei, efectele ei se vor produce din clipa modificării regimului matrimonial. Trebuie amintit aici că, în cazul modificării convenţiei matrimoniale, părţile acesteia trebuie să respecte toate formalităţile care sunt impuse legal la încheierea ei, iar datorită faptului că aceasta este supusă unor forme speciale de publicitate faţă de terţi, efectele convenţiei matrimoniale vor fi opozabile doar cu începere de la data îndeplinirii formelor de publicitate. În această ultimă ipoteză menţionată mai sus, se poate observa că urmările regimului matrimonial nou ales se vor produce disociat în timp, astfel că între părţi va produce efecte de la încheierea actului, iar faţă de terţi de la publicarea acesteia. Consecinţa va fi că, în perioada de timp cuprinsă între cele două momente descrise mai sus, soţii vor fi sub două regimuri matrimoniale care diferă, cel puţin în parte, situaţie care ar părea nefirească. Legiuitorul noului nostru Cod civil a găsit însă o soluţie pentru ca acelaşi regim matrimonial convenţional să îşi producă efectele în acelaşi timp, atât faţă de părţi, cât şi faţă de terţi, în situaţia în care terţii au cunoscut acest regim pe altă cale.

Tot din caracterul accesoriu al convenţiei matrimoniale la actul căsătoriei se poate concluziona că efectele regimului matrimonial se vor epuiza odată cu această din urmă instituţie. Desfacerea căsătoriei prin divorţ sau încetarea acesteia prin moartea uneia dintre părţi va constitui punctul terminus al efectelor convenţiei matrimoniale. în primul caz, momentul la care hotărârea de divorţ va rămâne definitivă va marca clipa în care convenţia matrimonială şi-a încetat efectele. În al doilea caz, momentul decesului va semnifica limita ultimă în timp a producerii efectelor convenţiei matrimoniale, iar dacă moartea va fi constatată judecătoreşte, situaţia se aseamănă cu cea de la divorţ, în sensul că efectele convenţiei se vor considera epuizate la data la care hotărârea care se pronunţă asupra decesului va rămâne definitivă şi irevocabilă.

Toate aceste situaţii sunt logice, deoarece este imposibil de imaginat ca un regim matrimonial să supravieţuiască stării de căsătorie.Ca efect al încetării regimului matrimonial, acesta va intra, în mod logic, în lichidare. Regulile de aplicat sunt cele convenţionale, stabilite de către părţi prin convenţia lor matrimonială, de exemplu, prin clauza de preciput, iar în situaţia în care soţii au neglijat să stipuleze asemenea clauze, se va aplica dreptul comun în materie

3.3. Regimurile matrimoniale reglementate de noul Cod civil

3.3.1. Regimul comunităţii legale

3.3.1.1. Consideraţii introductive. Articolul 339 noul Codcivil instituie regula comunităţii devălmaşe a tuturor bunurilor dobândite în timpul comunităţii legale, de oricare dintre soţi, de la data dobândirii lor.

36

Prevăzând prin art. 343 că nu trebuie dovedită calitatea de bun comun, legiuitorul instituie o prezumţie de comunitate pentru toate bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei.

Articolul 344 permite soţilor să ceară menţionarea în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute de lege despre apartenenţa unui bun la comunitate.

Prevăzând regula comunităţii de bunuri, de la data dobândirii lor, în timpul comunităţii legale, legiuitorul a făcut această precizare, admiţând implicit ideea că acest regim matrimonial îşi produce efectele până la eventuala lui modificare convenţională, pe care o permite prin art. 369, după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, ori de câte ori soţii doresc să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial, prin act autentic notarial, cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru încheierea convenţiilor matrimoniale şi a celor privind publicitatea.

De la regula comunităţii devălmaşe art. 340 prevede prin excepţie opt categorii de bunuri care nu sunt comune, ci sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ. Acestea sunt:

a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în rrjod expres, că ele vor fi comune;

b) bunurile de uz personal;c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de

comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor

distinctive pe care le-a înregistrat;e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,

schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia

dintre soti;g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul

dobândit în schimbul acestora;h)fructele bunurilor proprii.După cum se poate observa, prin comparaţie cu art. 31 C. fam., bunurile proprii au rămas în

majoritate aceleaşi care au fost prevăzute şi în regimul matrimonial legal, unic şi imutabil din Codul familiei, cu deosebirea că a fost eliminată lit. a) din art. 31 privind bunurile dobândite anterior căsătoriei, iar bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi au fost separate în două categorii distincte. De asemenea, au mai fost incluse două categorii de bunuri proprii: drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală şi fructele bunurilor proprii.

3.3.1.2. Constituirea maselor de bunuri comune şi bunuri proprii: regula şi excepţia.Din enumerarea art. 340 noul C. civ. reiese că se creează posibilitatea naşterii a două mase de bunuri proprii: masa bunurilor proprii ale soţului şi masa bunurilor proprii ale soţiei, ceea ce înseamnă că prezenţa acestora, alături de masa bunurilor comune ambilor soţi, face să fie îndeplinită trăsătura caracteristică a tuturor regimurilor de tip comunitar, şi anume aceea a existenţei a trei mase de bunuri distincte în patrimoniul familiei.

In legătură cu veniturile din muncă şi cele asimilate acestora, legea prevede prin art. 341 că sunt bunuri comune, cu condiţia ca scadenţa plăţii lor să fie plasată în timpul comunităţii, indiferent de data naşterii lor. Prin această dispoziţie legală se elimină orice controversă din doctrină în legătură cu calificarea naturii juridice a acestor bunuri, problemă pe tema căreia s-au purtat lungi discuţii contradictorii în raport de reglementarea din Codul familiei.

Intrucât bunurile proprii în regimul comunităţii legale constituie excepţia, calitatea de bun propriu va trebui dovedită prin faptul că se încadrează în una dintre cele 8 categorii de bunuri prevăzute limitativ de lege. Dovada că un bun este propriu, potrivit art. 343 alin. (2), se va putea face prin orice mijloc de probă, iar în cazul bunurilor dobândite prin succesiune sau donaţie, dovada se face în condiţiile legii.

Pentru bunurile mobile dobândite înainte de căsătorie, aşa cum prevede alin. (3) al art. 343, se va întocmi un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel, care va face dovada calităţii de bunuri proprii a acestora. în lipsa inventarului,se prezumă până la proba contrară că bunurile sunt comune. Prin urmare, este de observat că legiuitorul instituie o prezumţie de comunitate pentru bunurile mobile aflate în patrimoniul soţilor, chiar dacă acestea au fost dobândite înainte de căsătorie, dar numai dacă cu privire la ele nu s-a întocmit un inventar. Prezumţia este însă relativă, aceasta putând fi răsturnată prin proba contrară.

37

In ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor proprii, art. 342 prevede că „fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii", deci acestea vor fi supuse prin asemănare regulilor ce funcţionează în cadrul regimului matrimonial al separaţiei de bunuri.

Din cele arătate până aici putem desprinde ideea tipului de regim comunitar prevăzut ca regim legal în legislaţia noastră viitoare. Raportându-ne la criteriul întinderii masei de bunuri comune şi având în vedere că regimul comunităţii legale prevăzut de noul Cod civil include în comunitatea soţilor, pe lângă bunurile pe care le vor dobândi soţii în timpul căsătoriei, cât timp subzistă regimul comunităţii legale, şi bunurile prezente ale soţilor la momentul încheierii căsătoriei, adică anterioare acesteia, dacă nu există un inventar al lor, am putea spune astfel că tipul nostru de regim comunitar este unul universal, o comunitate universală de bunuri. în ceea ce priveşte criteriile după care legiuitorul nostru consideră un bun că este sau nu este inclus în bunurile comune, putem spune că s-au avut în vedere criteriul temporal al momentului dobândirii bunului „în timpul comunităţii legale" şi criteriul titlului de dobândire, adică bunurile dobândite cu titlu oneros în timpul comunităţii, pentru că cele dobândite cu titlu gratuit se încadrează în bunurile proprii ale soţului dobânditor, exceptând cazul când „dispună-torul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune" [art. 340 lit. a)].

Un alt criteriu de determinare a bunurilor comune este calitatea de soţ a dobânditorului în momentul dobândirii, numai că acest criteriu, exprimat în forma unei condiţii pentru dobândirea bunurilor comune devălmaşe (art. 339), trebuie corelat cu celelalte criterii şi numai îndeplinite împreună şi cumulativ vor putea determina sfera bunurilor comune ale soţilor.

Putem spune, astfel, că un bun este comun dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile:a) este dobândit de oricare dintre soţi în timpul regimului legal al comunităţii (art. 339 noul C. civ.);b) nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră proprii (art. 340 noul C. civ.).3.3.1.3. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune a)Reglementare. Din dispoziţiile art. 345 noul C.

civ. aflăm că fiecare soţ are dreptul, fără consimţământul expres al celuilalt soţ, de a efectua singur acte de conservare, acte de administrare, acte de folosinţă, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune.

Nu se poate schimba destinaţia unui bun comun decât prin acordul ambilor soţi, iar în cazul în care prin actul de dobândire a unui bun comun încheiat de unul singur dintre soţi au fost prejudiciate interesele legate de comunitatea de bunuri ale soţului neparticipant la încheierea actului, acesta nu poate pretinde decât daune-interese, fără a fi însă afectate drepturile dobândite de terţi. Prin urmare, se poate înţelege că soţul neparticipant la act nu va putea invoca nulitatea actului de dobândire a bunului comun, ci numai să îi pretindă soţului său daune-interese.

Dispoziţiile art. 322 cu privire la actele juridice referitoare la drepturile soţilor asupra locuinţei familiei rămân aplicabile.

b) Regimul juridic al obligaţiilor personale ale soţilor în regimul comunităţii legale. Regula privind urmărirea datoriilor personale ale soţilor o desprindem din art. 353 alin. (1) noul C. civ., care însă, în loc să o formuleze în mod afirmativ, de exemplu, „datoriile personale ale soţilor pot fi urmărite doar asupra bunurilor lor proprii", urmând apoi excepţia, formulează textul în forma negativă în cadrul articolului care reglementează urmărirea bunurilor comune. Astfel, prevăzând în alin. (1) că „bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi", deducem per a contrario regula că numai bunurile proprii fiecărui soţ pot fi urmărite de creditorii personali ai fiecăruia dintre ei.

Socotim că, la fel ca şi în Codul familiei, care în art. 32, prevăzând limitativ categoriile de datorii comune ale soţilor, instituia implicit prezumţia că toate obligaţiile fiecăruia dintre soţi, dacă nu se încadrau în una dintre categoriile de datorii comune prevăzute limitativ, erau pre-zumate datorii personale ale soţilor, şi în noul Cod civil, fiind prevăzute limitativ prin art. 351 doar patru categorii de datorii comune, ar însemna că toate celelalte obligaţii asumate de fiecare dintre soţi, dacă nu se încadrează în cele patru categorii de datorii, sunt prezumate datorii Personale ale fiecăruia dintre ei, ceea ce înseamnă ca ele să poată fi urmărite doar asupra bunurilor lor proprii.Având în vedere regula desprinsă din art. 353 noul C. civ., potrivit căreia creditorii personali ai unuia dintre soţi pot urmări doar bunurile Pr°prii ale acestuia, în alin. (2) al acestui articol se prevede textual că „cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale".

O astfel de dispoziţie nu este o noutate, ci o găseam la fel prevăzută şi în Codul familiei, în art. 33 alin. (2). Prin urmare, şi în condiţiile noului Cod civil, urmărirea datoriilor personale ale soţilor se va face mai întâi asupra bunurilor proprii şi, numai când acestea nu sunt suficiente pentru acoperirea datoriei personale, se va putea cere împărţirea bunurilor comune, în măsura necesară acoperirii creanţei, astfel că, prin împărţire, bunurile ce îi sunt atribuite fiecăruia dintre soţi devin proprii,

38

permiţând astfel creditorilor personali să le urmărească în această calitate până la satisfacerea în totalitate a creanţei lor.

Totuşi, o noutate pe care o aduce noul Cod în art. 354 reglementează urmărirea veniturilor din muncă ale unui soţ, precum şi a celor asimilate acestora. Astfel, deşi dispoziţiile art. 341 califică în mod expres aceste bunuri ca fiind comune, dar numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii, ele nu pot fi urmărite pentru datorii comune asumate de către celălalt soţ decât atunci când aceste datorii sunt contractate pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.

3.3.1.4. Incetarea şi lichidarea regimului comunităţii legale.Potrivit cu normele imperative ale regimului primar din art. 319 alin. (1) noul C. civ., reiese că încetarea regimului matrimonial are loc în caz de constatare a nulităţii, de anulare, de desfacere sau de încetare a căsătoriei.

In timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat in condiţiile legii.Articolul 320 noul C. civ. referitor la lichidarea regimului matrimonial dispune că, „în caz de

încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare".

Raportându-ne la dispoziţiile generale, de principiu, pe care le-am citat, putem afirma că şi regimul comunităţii legale, ca orice alt regim matrimonial, încetează prin:

- moartea unuia sau a ambilor soţi, caz în care şi căsătoria încetează;- divorţ;- constatarea nulităţii sau pronunţarea anulării căsătoriei;- modificarea lui, în condiţiile legii, în timpul căsătoriei. Odată cu încetarea, regimul comunităţii legale se lichidează:- prin bună învoială, prin înscris autentic notarial;- pe cale judecătorească, hotărârea judecătorească definitivă constituind actul de lichidare.Până la finalizarea lichidării, potrivit cu art. 355 alin. (2) noul O civ., comunitatea subzistă atât în

privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor.Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul

supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat, în acest caz, potrivit cu art. 355 alin. (3), obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.

Ca efect al divorţului, art. 385 noul C. civ. prevede încetarea regimului matrimonial. în ceea ce priveşte această încetare, hotărârea de divorţ produce efecte începând cu data introducerii cererii de divorţ, însă, faţă de terţi, potrivit art. 387, hotărârea de divorţ produce efecte de la data îndeplinirii formelor de publicitate prevăzute de lege prin art. 291 şi prin art. 334 şi art. 335 din cod.

Cu toate acestea, conform art. 385 alin. (2), oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.

Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazul divorţului prin acordul soţilor, dacă aceştia au convenit astfel.

Am mai arătat că, potrivit art. 355 alin. (1) noul C. civ., la încetarea comunităţii, aceasta se lichidează. Dacă regimul comunităţii de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei ce revine fiecăruia, regulă stabilită de art. 356 noul O civ.

In conformitate cu prevederile art. 357 alin. (1), „în cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi îşi va prelua bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor", după criteriul contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrarie, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală. Aşadar, lichidarea comunităţii începe cu stabilirea masei de împărţit, care este prima fază a lichidării regimului matrimonial, înaintea partajului propriu-zis. După stabilirea componenţei exacte şi complete a comunităţii, cu activ şi pasiv, după criteriul amintit, se va face evaluarea bunurilor ce se vor atribui copartajanţilor şi împărţirea propriu-zisă a activului, cât şi a pasivului, proporţional.

De menţionat că actele de înstrăinare şi grevare cu titlu oneros a bunurilor mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate făcute de unul singur dintre soţi, precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ, sunt lovite de nulitate relativă dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ. De asemenea, vor fi lovite de nulitate şi actele prevăzute de art. 345 alin. (1) făcute după data introducerii cererii de divorţ (art. 386 noul C. civ.).

39

Revenim şi subliniem că, atunci când comunitatea încetează nu prin divorţ, ci prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat.

Modurile de lichidare şi partajare a bunurilor comune sunt guvernate de regulile prevăzute de art. 320 noul C. civ., completate cu dispoziţiile din dreptul comun privitoare la partaj.

In cazul anulării căsătoriei, anularea operând retroactiv, căsătoria este considerată inexistentă, ceea ce conduce la ideea inexistentei unui regim matrimonial de comunitate şi, prin urmare, va fi o lichidare între soţii de facto, şi nu de iure, după regulile unei indiviziuni sau societăţi de fapt, între terţi.

Pentru căsătoria putativă în care ambii soţi sunt de bună-credinţă, la lichidare se aplică regulile de la divorţ. între aceştia, data încetării comunităţii este aceea a introducerii acţiunii în anulare. Când doar unul dintre soti este considerat de bună-credintă, doar acesta se va prevala de efectele regimului matrimonial şi de o lichidare a comunităţii după regulile de la divorţ.

3.3.1.5. Lichidarea comunităţii legale prin schimbarea regimului matrimonial.Articolul 369 noul C. civ. prevede că, după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot schimba regimul matrimonial existent, ori de câte ori doresc, cu un alt regim matrimonial, prin act autentic notarial, cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru încheierea convenţiilor matrimoniale (art. 291, art. 334, art. 335).

Modificarea regimului matrimonial atrage după sine încetarea vechiului regim de comunitate numai în cazul în care noul regim adoptat este de tip separatist. în acest caz, încetarea comunităţii va fi data îndeplinirii formalităţilor cerute de lege pentru publicitatea convenţiei matrimoniale prin care se face schimbarea regimului.

Faţă de terţi, nici o modificare a regimului matrimonial nu poate fi opusă dacă este făcută în frauda intereselor acestora [art. 369 alin. (4)].

In cazul modificării regimului matrimonial de către un soţ minor, data încetării comunităţii înţelegem că trebuie să fie considerată data când rămâne definitivă hotărârea prin care instanţa tutelară încuviinţează modificarea regimului matrimonial prin convenţie matrimonială (art. 337), regim care anterior fusese încuviinţat şi de ocrotitorul legal al soţului minor.

In toate cazurile de încetare a comunităţii, aşa cum am mai arătat anterior, între data încetării, când începe lichidarea comunităţii, şi sfârşitul lichidării va exista un interval de timp în care comunitatea va subzista, atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor [art. 355 alin. (2)]. Se va proceda apoi după regulile prezentate în celelalte cazuri de lichidare a comunităţii.

Ţinem să facem precizarea că, deşi legea, în art. 358 noul C. civ., prevede posibilitatea împărţirii bunurilor comune, în tot sau în parte, în timpul căsătoriei prin buna învoială a soţilor şi prin act încheiat în formă autentică notarială ori pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere, regimul comunităţii, potrivit cu alin. (4) al acestui articol, nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărţite potrivit acestui articol.

Orice convenţie contrară regimului comunităţii legale este lovită de nulitate absolută, potrivit art. 359 noul C. civ., în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.

3.3.2. Regimul matrimonial al separaţiei de bunuri

3.3.2.1. Consideraţii generale.Regimul separaţiei de bunuri este, comparativ cu alte regimuri matrimoniale, cel care oferă cea mai mare independenţă patrimonială soţilor. S-a afirmat despre el că ar fi cel mai simplu dintre toate regimurile matrimoniale, întrucât fiecare soţ păstrează proprietatea, folosinţa şi administraţia tuturor bunurilor sale, având instituită doar obligaţia de a contribui la sarcinile căsătoriei. Totodată, regimul separaţiei de bunuri era, în sistemul vechiului Cod civil, regimul matrimonial în care femeia avea cea mai mare independenţă şi libertate în ceea ce privea averea sa, bărbatul neavând niciun drept de proprietate, de folosinţă sau de administrare asupra vreuneipărţi din averea femeii. Acest regim corespundea cel mai bine tendinţelor moderne de completă emancipare şi independenţă a femeii.

Regimul separaţiei de bunuri prezintă şi astăzi mai multe avantaje, dar şi dezavantaje. Avantajele constau în faptul că prin el se conferă soţilor o independenţă patrimonială deplină; el protejează soţii în cazul unui pasiv important, împiedicându-se astfel ivirea situaţiei în care unul dintre soţi ar putea fi obligat să plătească datorii contractate în timpul căsătoriei de către celalalt soţ; lichidarea este mult mai simplă, de cele mai multe ori, lipsind masa bunurilor comune, nu există nici partaj, fiecare dintre soţi conservând proprietatea şi gestiunea bunurilor sale proprii. Astfel, el este regimul cel mai practic pentru ţările unde divorţul este foarte răspândit.

40

Dezavantajele constau în faptul că nu se stabileşte o comunitate de interese între soţi, fiind în contradicţie cu scopul ideal şi moral al căsătoriei, soţii fiind nevoiţi ca, în permanenţă, să îşi ţină evidenţa bunurilor achiziţionate şi a datoriilor contractate între ei, lipsa acestora putând produce confuzii în cadrul patrimoniilor lor. De asemenea, regimul separaţiei de bunuri este adesea injust, mai ales în privinţa soţiei care nu exercită o activitate profesională, însă se ocupă de menaj şi de creşterea copiilor. în cazul în care ea rămâne văduvă şi a fost căsătorită sub acest regim, va beneficia de mai puţine bunuri decât dacă ar fi fost căsătorită în regimul comunităţii, iar, în cazul unui divorţ, situaţia acesteia poate deveni destul de precară, cu atât mai mult atunci când divorţul se produce după mulţi ani de căsătorie, în care femeia nu a fost încadrată în câmpul muncii. Este nedrept să se ajungă la o asemenea situaţie, femeia fiind evident defavorizată, deoarece, faptic, şi ea a muncit şi a contribuit la prosperitatea gospodăriei, dar, cu toate acestea, riscă să nu poată beneficia de bunurile agonisite de soţul său. în doctrină11' au existat păreri controversate referitoare la regimul separaţiei de bunuri. în viziunea unor autori, regimul separaţiei de bunuri apare ca un regim al neîncrederii şi egoismului, fiecare soţ urmărind să îşi sporească singur patrimoniul, fără ca celălalt soţ să se poată atinge de el, deosebindu-se astfel de regimul de tip comunitar, în care soţii muncesc împreună pentru dezvoltarea patrimoniului comun. Totuşi, acestora li se aduce o notă atenuantă, în sensul că, ducând o viaţă comună, soţii sunt nevoiţi să folosească o parte dinbugetul lor în comun, pentru nevoile gospodăriei, să achiziţioneze în comun unele lucruri sau chiar să îşi deschidă conturi comune.

In opinia altor autori, se consideră că acest regim este un regim just, dar mai ales atunci când există o egalitate economică între soţi, când ei fac parte cam din aceleaşi categorii socio-profesionale şi când intră în căsătorie cu averi aproximativ echivalente.

In dreptul nostru, respectiv în sistemul noului Cod civil, opţiunea pentru adoptarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri se face, potrivit art. 329, prin încheierea de către viitorii soţi a unei convenţii matrimoniale, fie premarital, fie postmarital, cu condiţia să fi trecut, conform art. 369 alin. (1) din acelaşi cod, cel puţin un an de la încheierea căsătoriei.

In principiu, regimul matrimonial al separaţiei de bunuri separă interesele patrimoniale ale soţilor. Separaţia nu este însă absolută, întrucât regimul primar imperativ prevede unele dispoziţii prin care soţii trebuie să împărtăşească o anumită comunitate de interese.

3.3.2.2.Caracteristica regimului de separaţie.In primul rând, ceea ce defineşte acest regim matrimonial este separaţia de patrimonii.Fiecare soţ are un patrimoniu distinct şi independent, care îi conferă acestuia proprietatea deplină şi exclusivă, cu toate atributele ei, asupra patrimoniului său.

Separaţia patrimoniilor poate fi convenţională, când soţii îşi stabilesc acest regim de la început sau printr-o convenţie matrimonială ulterioară încheierii căsătoriei, sau poate fi judecătorească, atunci când separaţia de bunuri îşi are izvorul într-o hotărâre judecătorească, conform art. 370 noul C. civ.

Separaţia judecătorească este întotdeauna ulterioară încheierii căsătoriei şi se poate pronunţa la cererea unuia dintre soţi, atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patri -moniale ale familiei.

Separaţia patrimoniilor soţilor există atât în privinţa activului, cât şi a pasivului.Dacă separaţia este regula, comunitatea este excepţia.

3.3.2.3..Separaţi patrimoniului.In acest regim matrimonial vorbim de o separaţie atât în ce priveşte activul, cât şi pasivul fiecărui soţ. Astfel,din punct de vedere activ, orice bun dobândit de un soţ, indiferent detitlul dobândirii sau de resursele folosite, devine bun propriu, ca şi cum acesta nu ar fi căsătorit. Independenţa activă a patrimoniului se va putea aplica la orice bun. Dacă este vorba de bunuri imobile pe care le dobândeşte fiecare soţ, regulile de drept comun privind accesiunea imobiliară artificială se vor aplica, normal, în favoarea soţului dobânditor. Drepturile de creanţă aparţin cu titlu propriu soţului contractant, care va avea calitatea de creditor. Bunurile dobândite prin liberalităţi, indiferent de tipul acestora, sunt întotdeauna bunuri proprii ale soţului gratificat, cu atât mai mult cu cât ele sunt considerate bunuri proprii şi în regimurile comunitare.

Cu privire la bunurile dobândite prin acte oneroase, se impune să facem câteva precizări. în condiţiile regimului de separaţie întărit de prezumţia de separatism patrimonial dintre soţi, chiar în ipoteza cumpărării de către un soţ a unui bun cu bani proveniţi de la celălalt soţ, bunul va aparţine cu titlu de bun propriu soţului dobânditor, celuilalt soţ recunoscându-i-se doar un drept de creanţă pentru suma plătită ca preţ, în calitate de împrumutător. Prin urmare, în cadrul separaţiei active a soţilor, este indiferentă calitatea partenerului contractual, acesta putând fi chiar celălalt soţ.

De asemenea, raporturile generate de îmbogăţirea fără just titlu se pot derula între soţi fără prea multe derogări de la dreptul comun.

41

In ceea ce priveşte separaţia pasivului, regula este că fiecare soţ răspunde pentru obligaţiile sale cu întregul său patrimoniu. Aceasta înseamnă că urmărirea datoriilor fiecărui soţ se va putea face de creditorii săi numai asupra soţului debitor, nu, în subsidiar, şi asupra celuilalt sot.

J

3.3.2.4.. Administrarea bunurilor.Desigur, regimul primar imperativ creează o minimă comunitate patrimonială între soţi. în primul rând, prin chiar efectul căsătoriei, soţii îşi datorează reciproc sprijin material. Ei sunt obligaţi, prin art. 325 alin. (2) noul C. civ., „să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel". Prin urmare, convieţuirea soţilor sub acelaşi acoperiş, precum şi întreţinerea familiei, cu sau fără copii, presupun existenţa unor cheltuieli comune, la care soţii trebuie să participe în comun. Cheltuielile cu sarcinile căsătoriei se apreciază în mod concret şi subiectiv, de la familie la familie, în raport de nivelul de viaţă, de standardul fiecărui cuplu. Aşadar, o cheltuială este considerată a fi comună şi în interesulmenajului1J, indiferent dacă este angajată doar de un singur soţ, dacă in concreto este utilă şi necesară ducerii vieţii de cuplu. Astfel, legea, prin art. 364 alin. (2) noul C. civ., instituie o solidaritate pasivă între soţi, determinată de cauza obligaţiei asumate şi în considerarea solidarităţii de familie, în vederea acoperirii cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor. Dacă cheltuiala este excesivă în raport de posibilităţile materiale obişnuite ale familiei, soţul care a angajat aceste cheltuieli va răspunde personal pentru ele.

De aceea, în cazul în care unul dintre soţi abuzează de puterile sale conferite prin regimul primar în administrarea menajului comun, celălalt soţ are posibilitatea de a cere instanţei, conform cu art. 316 alin. (1), de a-i restrânge aceste puteri, permiţându-i încheierea unor acte de interes comun numai cu consimţământul său expres.

Dincolo de obligaţiile comune pe care regimul primar le impune soţilor în legătură cu menajul lor comun, este posibil ca, şi în regimul separaţiei de bunuri, uneori, soţii să adopte singuri o atitudine comunitară, în sensul că achiziţionează împreună bunuri indivize, deschid conturi bancare, garantează unul datoriile celuilalt, acte care, deşi sunt licite, sunt contrarii spiritului acestui regim matrimonial'. Aceste bunuri sunt calificate prin chiar art. 362 alin. (1) noul C. civ. ca bunuri „în proprietate comună pe cote-părţi".

In toate cazurile, este necesar ca soţii să îşi producă şi să îşi conserve probele cu privire la caracterul indiviz al bunului achiziţionat şi la cotele-părţi care aparţin fiecăruia dintre ei.

3.3.2.5. Lichidarea regimului de separaţie.Delimitarea patrimoniilor soţilor căsătoriţi sub regimul separaţiei de bunuri pune probleme de probaţiune. De aceea, legiuitorul, după ce stabileşte prin art. 360 alin. (1) că în regimul separaţiei de bunuri fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte singur după această dată, prin alin. (2) se prevede că, „Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură".

Articolul 361 alin. (1) pretinde soţilor acestui regim să întocmească prin notar public un inventar al bunurilor mobile care aparţin fiecăruia dintre ei la data încheierii căsătoriei, indiferent de modul de dobândire.

Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul regimului separaţiei de bunuri [art. 361 alin. (2)].

În toate cazurile, inventarul se anexează la convenţia matrimonială, supunându-se, pentru opozabilitate faţă de terţi, la aceleaşi formalităţi de publicitate ca şi convenţia.

în lipsa inventarului, după cum prevede alin. (4) al art. 361, dreptul de proprietate exclusivă se prezumă, până la proba contrarie, în favoarea soţului posesor.

În privinţa bunurilor imobile, proprietatea este mai uşor de dovedit, numele proprietarului figurând în actul de dobândire, aşa cum reiese din art. 361 alin. (5), care dispune că, „dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege".

Dispoziţii interesante şi noi pentru legislaţia noastră introduce art. 363 noul C. civ. cu privire la folosinţa bunurilor unui soţ de către celălalt soţ. Astfel, soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia are obligaţiile unui uzufructuar de drept comun, cu excepţiile prevăzute de

42

lege prin trimitere la art. 723, art. 726 şi art. 727 noul C. civ. El este dator să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soţ sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.

Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă, în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, poate alege între:

- a reclama pentru sine proprietate bunului achiziţionat şi- a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor.Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de bunul

dobândit, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziţionat de către soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ. Având în vedere regimul juridic al bunurilor instituit prin art. 360 noul C. civ. pentru sistemul separaţiei de bunuri, lichidarea acestuiregim matrimonial pare să fie simplă, atât în cazul divorţului soţilor, cât şi în cazul schimbării excepţionale a regimului matrimonial în timpul căsătoriei. Această afirmaţie este valabilă numai când soţii şi-au întocmit inventarele pretinse de lege şi au conservat probele privind dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei. Altfel, simplicitatea lichidării regimului de separaţie este iluzorie.

Lichidarea regimului matrimonial de separaţie implică, în principiu, determinarea bunurilor proprii, atunci când există dubii cu privire la apartenenţa acestora la patrimoniul unuia dintre soţi, apoi se face împărţirea bunurilor achiziţionate în coproprietate, respectiv transformarea acestei coproprietăţi într-un drept deplin şi exclusiv pentru fiecare soţ. Trebuie efectuată plata creditorilor comuni pentru datoriile contractate în vederea îndeplinirii sarcinilor căsătoriei, plata reciprocă a datoriilor intervenite între soţi în cursul căsătoriei, compensările ce se impun pentru folosinţa de către un soţ a bunurilor celuilalt soţ etc.

Regulile aplicabile la realizarea acestei operaţiuni sunt preluate din dreptul comun privind materia partajului, gestiunii de afaceri, îmbogăţirii fără justă cauză, a compensaţiei, a dării în plată etc, legea reglementând expres prin art. 365 şi un drept de retenţie, în sensul că fiecare dintre soţi poate reţine bunurile celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care şi le datorează unul altuia.

3.3.3. Regimul matrimonial al comunităţii convenţionale

3.3.3.1.Consideraţii generale.În temeiul principiului libertăţii alegerii regimului matrimonial înscris în art. 312 alin. (1) noul C. civ., viitorii soţi pot opta pentru alegerea regimului matrimonial al comunităţii convenţionale ca una dintre cele trei posibilităţi pe care le au la îndemână. Aşa cum am mai arătat, art. 329 prevede că, dacă viitorii soţi aleg regimul separaţiei de bunuri sau cel al comunităţii convenţionale, ei trebuie să încheie o convenţie matrimonială, fie înainte de căsătorie [art. 312 alin. (2)], fie în timpul căsătoriei, după cel puţin un an de la încheierea ei [art. 369 alin. (1)].

Sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin act autentic notarial, cu consimţământul personal al viitorilor soţi sau exprimat prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat. In această nouă reglementare, regimul comunităţii convenţionale se va aplica atunci când viitorii soţi vor deroga, prin convenţie matrimonială, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege, de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale.

In cazul în care se adoptă comunitatea convenţională, derogarea de la regimul comunităţi legale poate viza, potrivit art. 367 din noul cod:

a) includerea în comunitate, în tot sau în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepţia celor de uz personal sau destinate exercitării profesiei;

b) restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia obli-gaţiilor prevăzute la art. 351 lit. c);

c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;

d) includerea clauzei de preciput; menţiunea că executarea clauzei de preciput se va face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;

a) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.

43

Noul Cod civil prevede, prin art. 368, că regimul juridic al comunităţii convenţionale se completează cu dispoziţiile privind regimul comunităţii legale, în măsura în care prin convenţie matrimonială nu se prevede altfel.

3.3.3.2.Constituirea maselor de bunuri proprii şi comune. în privinţa acestei probleme, deosebirile faţă de regimul comunităţii legale constau doar în întinderea maselor de bunuri comune pe care viitorii soţi le afectează căsătoriei prin convenţia matrimonială.

3.3.3.3.Administrarea bunurilor.Aspectul legat de administrarea bunurilor este cel care diferenţiază cel mai mult, între ele, diferitele tipuri de regimuri convenţionale.Noul nostru Cod civil, ne mai instituind prezumţia de mandat tacit reciproc dintre soţi în cadrul regimului matrimonial al comunităţii legale, îngăduie, prin dispoziţiile art. 367 lit. c), viitorilor soţi să prevadăexpres, să procedeze dimpotrivă, adică să insereze o clauză de obligativitate a acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare. Dacă cunoscutul art. 35 alin. ultim C. fam. pretindea acest acord obligatoriu doar în privinţa actelor de dispoziţie cu privire la imobile şi aceasta prin excepţie de la acordul tacit de administrare şi dispoziţie a bunurilor comune, noul Cod lasă soţilor o largă libertate să decidă cum doresc ei administrarea bunurilor lor comune.

In condiţiile inserării unei clauze de obligativitate a acordului ambilor soţi la încheierea anumitor acte de administrare, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, art. 367 lit. c) partea finală prevede că celălalt soţ poate să încheie singur actul, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă. Prin urmare, voinţa celuilalt soţ nu este valabilă singură, ci numai condiţionată de încuviinţarea instanţei, dacă va aprecia ca abuzivă opunerea soţului care refuză încheierea actului de administrare.

lată, deci, că modul de administrare a bunurilor comunităţii convenţionale este o expresie, printre altele, a largii libertăţi îngăduite de noul Cod în reglementarea concretă a raporturilor patrimoniale dintre soţi prin încheierea de convenţii matrimoniale.

3.3.3.4.. Dizolvarea şi lichidarea regimului matrimonial convenţional.Felul în care soţii, prin încheierea de convenţii matrimoniale înainte sau după celebrarea căsătoriei, îşi stabilesc în concret drepturile de proprietate asupra bunurilor, administrarea lor şi regulile de lichidare conferă regimului convenţional ales caracterul şi tipul de regim comunitar care îl diferenţiază de altele. Aceste reguli convenţionale care le guvernează nu sunt însă imuabile, ci pot fi schimbate în timpul căsătoriei ori de câte ori soţii doresc să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să schimbe regimul matrimonial ales prin încheierea unei noi convenţii matrimoniale.

In ceea ce priveşte stabilirea regulilor de lichidare a comunităţii convenţionale, vor putea fi constatate deosebiri esenţiale între diverse regimuri convenţionale, mai ales în cazul încetării regimului matrimonial prin moartea unuia dintre soţi, când soţii aveau stabilit un regim de comunitate bazat pe convenţie matrimonială cu clauză de preciput.

Aceste analize vor face însă obiectul special de cercetare într-o secţiune distinctă a lucrării.

3.3.4. Reguli comune aplicabile lichidării oricărui tip de regim matrimonial

3.3.4.1.Preliminarii.Pentru a realiza acest fragment din lucrare, vom apela la câteva articole disparate din noul Cod civil care deşi sunt plasate în paragrafe diferite în sistematizarea materiei, părerea noastră este că sunt aplicabile în toate cele trei tipuri de regimuri matrimoniale, în materie de lichidare a acestora, chiar dacă nu toate textele pe care le vom invoca fac parte din normele regimului primar.

3.3.4.2.Dreptul la compensaţie. Potrivit art. 328 noul C. civ., soţul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei.

Credem că invocarea acestui text de lege o va putea face oricare dintre soţi, din orice căsătorie, indiferent de regimul matrimonial ales, pentru că în oricare dintre acestea este posibil ca un soţ să participe efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ.

Cum elementele juridice la care se raportează dreptul la compensaţie, respectiv obligaţia de sprijin material şi obligaţia de a contribui la sarcinile căsătoriei, sunt prezente în raporturile patrimoniale dintre soţi în oricare regim matrimonial, fiind impuse prin normele imperative ale regimului primar, considerăm că la lichidarea oricărui regim matrimonial trebuie avut în vedere aspectul proporţionării

44

dreptului la compensaţie în raport cu obligaţiile comune soţilor, astfel încât soţul care îl invocă să poată primi satisfacţie atunci când se face partajul bunurilor aflate în comunitate, chiar şi când este vorba de regimul matrimonial al separaţiei de bunuri.

3.3.4.3.Modificarea judiciară a regimului matrimonial. Legiuitorul,prin art. 370 noul C. civ., sub titlul „Separaţia judiciară de bunuri", dă posibilitatea soţilor ca, în cazul în care unul dintre ei încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei, celălalt soţ poate să ceară instanţei să pronunţe separaţia de bunuri atunci când se află sub un regim de comunitate, fie legală, fie convenţională.

Acest lucru presupune lichidarea judiciară a regimului de comunitate şi partajul bunurilor comune, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 357, adică aplicarea criteriilor stabilite de lege pentru lichidarea comunităţii şi procedarea la partaj [art. 370 alin. (2)].

Intr-un asemenea caz de separaţie judiciară de bunuri are loc o modificare a regimului matrimonial, dar nu pe cale de convenţie matrimonială, ci, evident, pe cale judiciară. Această modificare trebuie comunicată de instanţă la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi conform cu art. 334 din cod care, deşi se referă la publicitatea convenţiilor matrimoniale, are rolul şi misiunea de a face cunoscut terţilor regimul matrimonial sub care se desfăşoară relaţiile patrimoniale într-o căsătorie.

Noul Cod civil, prin art. 370 alin. (3), pretinde şi aplicarea dispoziţiilor art. 361 cu privire la inventarul bunurilor soţilor, întrucât, prin modificarea judiciară a regimului matrimonial comunitar, între soţi va înceta acest regim comunitar şi, făcându-se lichidarea vechiului regim, ei vor intra în regimui separaţiei de bunuri.

Intre soţi, efectele separaţiei se produc, potrivit art. 371 alin. (2), de la data formulării cererii de separaţie, cu excepţia cazului în care instanţa, la cererea oricăruia dintre soţi, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărţirii lor în fapt.

In ceea ce priveşte efectele faţă de terţi, art. 372 prevede că creditorii nu pot cere separaţia de bunuri, dar ei pot interveni în cauză. Aceasta poate să fie făcută fie pe cale principală, formulând acţiunea revocatorie atunci când sunt prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial, fie pe cale de excepţie, putând oricând invoca inopozabilitatea modificării ori lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.fructul au calitatea de bunuri comune şi instituirea uzufructului nu aduce atingere asupra rezervei succesorale, nu există niciun impediment pentru răspunsul afirmativ la întrebarea pusă, mai ales că soţul supravieţuitor are îndatorirea de a conserva substanţa bunului.

Pe de altă parte, făcând aplicarea principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale, nu vedem care ar fi motivele pentru care soţii ar fi împiedicaţi să stipuleze în clauza de preciput dezmembrăminte ale dreptului de proprietate comună, cât timp prin aceasta nu sunt depăşite limitele impuse de lege, cunoscut fiind principiul că „cine poate mai mult poate şi mai puţin”.

SECŢIUNEA IV DESFACEREA CĂSĂTORIEI

4.1. Cazurile de divorţ

4.1.1.Sediul materiei.Divorţul ca mijloc de desfacere a căsătoriei este reglementat de noul Cod civil în Capitolul VII al Titlului II, de la art. 373 până la 404.

Noua reglementare a divorţului în contextul Codului civil este mai permisivă ca oricând. Astfel, potrivit art. 373, se permit patru feluri de divorţ:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;b)atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi

continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin doi ani;d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.Vom încerca o prezentare specială a fiecărui fel de divorţ.

45

4.1.2. Divorţul prin acordul soţilor

Divorţul prin acordul soţilor se poate face pe două căi:a) pe cale judiciară;a) pe cale administrativă sau prin procedură notarială.

4.1.2.1.Condiţiile divorţului prin acordul soţilor pe cale judiciară(art. 374 noul C. civ.). Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară se poate pronunţa indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie. Nu se admite divorţul prin acordul soţilor atunci când unul dintre ei este pus sub interdicţie.Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.

4.1.2.2.Condiţiile divorţului prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială. Potrivit art. 375, dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie,din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul lor, eliberâridu-le un certificat de divorţ, potrivit legii.

Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că soţii nu cad de acord în ce priveşte unul dintre aspecte arătate, atunci notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată.

4.1.2.3. Procedura divorţului pe cale administrativă sau notarială. In cadrul procedurii administrative sau notariale de divorţ, soţii vor depune cererea de divorţ împreună la ofiţerul de stare civilă sau notarul public care le va înregistra cererea şi le acordă un termen de reflecţie de 30 de zile. Prin excepţie, cererea de divorţ se poate depune la notarul public şi prin mandatar cu procură autentică.

La expirarea termenului de 30 de zile, soţii se prezintă personal, iar ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.

Dacă într-adevăr soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune la culpa soţilor.

In cazul în care soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ ori cu privire la exercitarea în comun a drepturilor părinteşti, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată.

Soluţionarea oricăror cereri privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti.în cazul în care cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria şi s-a admis divorţul, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie. In cazul depunerii cererii de divorţ la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiunea în actul de căsătorie. In cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la locul unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.

In cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile divorţului prin acordul soţilor prevăzute art. 375, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ.

Impotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

46

Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau al notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.

4.1.3. Divorţul din culpă

4.1.3.1. Condiţii.Potrivit art. 379 şi art. 373 lit. b) noul C. civ., divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ.

i

Trebuie să precizăm că este posibil ca divorţul să fie pronunţat din culpa exclusivă a reclamantului, ceea ce în vechile reglementări nu era posibil, pentru că se încălca principiul nemo auditur propriam turpi-tudinem allegans. Astăzi acest principiu se ignoră, pentru că se admite şi divorţul din culpa exclusivă a reclamantului. Acest tip de divorţ atrage însă consecinţe speciale, în sensul că reclamantul vinovat exclusiv de divorţ va putea fi obligat la acordarea de despăgubiri soţului nevinovat, aşa cum se prevede prin art. 388 noul C. civ.

In ipoteza de divorţ prevăzută prin art. 373 lit. c), adică divorţul la cererea unuia dintre soţi după o separare în fapt care a durat cel puţin doi ani, se pronunţă divorţul tot din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se va pronunţa fără a se face menţiune despre cuipa soţilor.

>

Spre deosebire de vechea reglementare a divorţului, când soţul reclamant într-un proces de divorţ deceda şi, ca urmare, se punea capăt procesului de divorţ, în noua reglementare, potrivit art. 380 noul C. civ., dacă soţul reclamant decedează în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ. Această acţiune însă va putea fi admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât.

4.1.4. Divorţul din cauza stării de sănătate

4.1.4.1.Condiţii. Articolul 373 lit. d) permite divorţul la cererea aceluia dintre soţi a cărei stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei. In acest caz, legea prevede, prin art. 381, că desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.

4.2. Efectele divorţului

Data desfacerii căsătoriei.Conform art. 382 noul C. civ., căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.

Prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului reclamant care a decedat, căsătoria se socoteşte desfăcută la data decesului.

în cazul divorţului pe cale administrativă sau prin procedură notarială, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.

4.2.1. Efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soţi

4.2.1.1.Numele de familie după căsătorie.La desfacerea căsătoriecăsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.

Pentru motive temeinice justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa uneiînţelegeri între ei.

Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.

4.2.1.2.Drepturile soţului divorţat. Divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria.

Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii i le atribuie.

47

Aceste drepturi, potrivit art. 384, nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor.

4.2.2. Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi

4.2.2.1.Efecte cu privire la regimul matrimonial.In cazul divorţului,regimul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ.

Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt. Acest lucru poate fi cerut şi de către soţii a căror procedură de divorţ se desfăşoară pe cale administrativă sau notarială.

Actele de înstrăinare şi de grevare cu titlu oneros de oricare dintre soţi cu privire la bunuri mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate, precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ, sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ.

Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul şi, după caz, certificatul de divorţ eliberat de ofiţerul de stare civilă sau de nota-rul public sunt opozabile faţă de terţi, în condiţiile legii.

Formalităţile de publicitate privind regimul matrimonial şi convenţia matrimonială trebuie respectate la toate formele divorţului.

4.2.2.2.Dreptul la despăgubiri.Potrivit art. 388 noul C. civ., soţul nevinovat de divorţ, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească, cerere care este distinctă de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut de art. 390. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.

4.2.2.3.Obligaţia de întreţinere între foştii soţi.Aşa cum la încheierea căsătoriei între soţi se naşte dreptul la obligaţia de întreţinere, la desfacerea căsătoriei aceste drept încetează şi ia naştere, dacă este cazul, obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi.

Astfel, conform art. 389 alin. (2) noul C. civ., soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

Intreţinerea datorată în condiţiile de mai sus se stabileşte până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la plată.

Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază de pensia de mai sus, decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

întotdeauna, obligaţia de întreţinere încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit.

4.2.2.4. Prestaţia compensatorie.Aşa cum am arătat, distinct de dreptul la despăgubiri al soţului inocent în desfacerea căsătoriei, noul Cod civil reglementează o instituţie cu totul nouă pentru noi, şi anume prestaţia compensatorie.

Condiţiile prestaţiei, stabilirea ei, forma, garanţiile pentru executarea acesteia, modificarea şi încetarea sunt detaliat prevăzute prin art. 390-395 noul C. civ.

Elementul comun al prestaţiei compensatorii cu dreptul la despăgubiri prevăzut de art. 388 este unul de ordin subiectiv, şi anume, aşa cum reiese şi din titlul capitolului, nevinovăţia în desfacerea căsătoriei a soţului îndreptăţit la despăgubiri ori la prestaţie compensatorie.

Articolul 390 noul C. civ., reglementând condiţiile prestaţiei compensatorii, prevede că, „în cazul în care divorţul se pronunţă din culpaexclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită".

După cum vom observa, alin. (2) al art. 390 condiţionează acordarea prestaţiei compensatorii de durata îndelungată a căsătoriei, de cel puţin 20 de ani, timp în care soţul nevinovat de divorţ s-a obişnuit cu un standard de viaţă care, dacă l-ar pierde, l-ar dezechilibra semnificativ, nu numai sub aspect material, ci şi psihic, social şi în plan afectiv, având în vedere lipsa lui de contribuţie în destrămarea căsătoriei.

48

Evident că soţul care solicită prestaţia compensatorie, chiar dacă s-ar afla în situaţia de a putea solicita şi pensia de întreţinere de la fostul soţ, va trebui să se decidă şi să opteze între a cere fie pensia de întreţinere, fie prestaţia compensatorie [art. 390 alin. (3)]. Ni se pare şi firesc să fie aşa, pentru că, altfel, celălalt soţ ar fi nedreptăţit din punct de vedere material şi prin aceasta s-ar încălca şi un drept constituţional al său, şi anume acela privind egalitatea dintre soţi în faţa legii.

Fiind un drept care se naşte din lipsa culpei la divorţ după o căsnicie de cel puţin 20 ani, solicitarea acestui drept este îngrădită soţului îndreptăţit dincolo de momentul desfacerii căsătoriei, astfel că formularea unei cereri de prestaţie compensatorie se deduce că trebuie să constituie unul dintre capetele de cerere ale acţiunii de divorţ [art. 391 alin. (1)].

In aprecierea îndeplinirii condiţiilor de acordare a prestaţiei compensatorii, instanţa trebuie să ţină seama, potrivit art. 391 alin. (2), „atât de resursele soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o activitate producătoare de venituri şi altele asemenea".

Cu privire la forma prestaţiei compensatorii, legea prevede că ea se poate stabili în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului. Renta se poate stabili şi într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinatăDacă soţul creditor cere, instanţa îl poate obliga pe soţul debitor să constituie o garanţie reală sau să dea cauţiune pentru a asigura executarea rentei. La fel ca şi în cazul obligaţiei de întreţinere, schimbarea pe parcurs a celor două elemente în funcţie de care se acordă prestaţia compensatorie, nevoia creditorului şi posibilităţile de plată ale debitorului, atrage şi modificarea obligaţiei prestaţiei' compensatorii. Astfel, art. 394 prevede că instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului. în cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

Incetarea prestaţiei compensatorii intervine în caz de deces al unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Atât modificarea prestaţiei, cât şi încetarea ei, în afara cazului de deces al unuia dintre soţi, trebuie să fie cerute la instanţa de tutelă.

Din cele arătate până aici putem desprinde caracterele juridice ale prestaţiei compensatorii:a)este o obligaţie legală, pentru că izvorul ei este legea;b)este o obligaţie personală şi unilaterală, pentru că este stabilită de instanţă în sarcina soţului

vinovat de destrămarea căsătoriei după o căsnicie de cel puţin 20 de ani;c) este o obligaţie, de regulă, cu executare succesivă, având în vedere şi prevederea ei ca o

alternativă la pensia de întreţinere, în funcţie de preferinţa soţului creditor, dar ea poate fi stabilită şi sub forma unei sume globale ori sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile aparţinând debitorului;

d)este o obligaţie variabilă, pentru motivul că se poate modifica în raport de schimbările ce pot interveni în nevoile creditorului, în mijloacele de plată ale debitorului ori chiar în amândouă.

4.2.2.5. Comparaţie între obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi în cazul soţului nevinovat de divorţ şi prestaţia compensatorie.Dacă facem un paralelism între obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi în cazul soţului nevinovat de divorţ şi prestaţia compensatorie, putem observa că există atât deosebiri, cât şi asemănări.

Pensia de întreţinere o poate solicita soţul nevinovat de divorţ numai când se află în nevoie din cauza incapacităţii de a munci intervenite înainte ori în timpul căsătoriei, indiferent de' durata cât soţii aufost căsătoriţi, sau şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria. Aceasta înseamnă că pensia se poate solicita chiar şi după divorţ, printr-o acţiune ulterioară.

Dimpotrivă, prestaţia compensatorie se poate solicita numai odată cu desfacerea căsătoriei, dacă aceasta a durat cel puţin 20 de ani, soţul îndreptăţit la prestaţia compensatorie având un drept de opţiune între a solicita pensia de întreţinere sau prestaţia [art. 390 alin. (3) noul C. civ.].

Ceea ce aseamănă cele două drepturi patrimoniale ale fostului soţ nevinovat de divorţ este faptul că şi unul şi celălalt drept patrimonial se datorează pentru tot restul vieţii soţului creditor, dacă acesta

49

nu se recăsătoreşte, iar în cazul în care intervine o modificare semnificativă în ce priveşte mijloacele debitorului şi resursele creditorului, atât pensia de întreţinere, cât şi prestaţia compensatorie se pot mări sau micşora.

De asemenea, obligaţia de întreţinere se poate sista, la cerere, în cazul încetării stării de incapacitate de a munci şi, deci, a stării de nevoie a creditorului pensiei, precum, tot astfel, şi prestaţia compensatorie poate înceta când fostul soţ, creditorul acesteia, obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

In concluzie, cele două obligaţii de natură patrimonială între foştii soţi, deşi se aseamănă foarte mult, se diferenţiază prin motivele care le dau naştere: la pensia de întreţinere motivul este unul de natură obiectivă - starea de nevoie din cauza incapacităţii de a munci -, în timp ce la prestaţia compensatorie motivul acordării ei este, credem noi, de o natură mai mult subiectivă, care rezidă în compensarea soţului nevinovat de divorţ pentru dezechilibrul determinat în condiţiile de viaţă ale acestuia, după o obişnuinţă de peste 20 de ani de căsătorie cu un anumit standard de viaţă. Dacă tot există un drept de opţiune între a solicita una sau cealaltă obligaţie patrimonială de la soţul debitor, părerea noastră este că, cel puţin din punctul de vedere al acestuia, ar fi de preferat să se afle în situaţia de a plăti prestaţia compensatorie care, după 20 de ani de căsătorie, este de presupus că o va datora o perioadă mai scurtă de timp decât pensia de întreţinere, care se poate întâmpla să o datoreze chiar din tinereţe, după o scurtă perioadă de căsnicie, când soţul său,încă la o vârstă foarte fragedă fiind, suferă un eveniment care îl aduce în stare de incapacitate de muncă.

4.2.3. Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori

4.2.3.1.Precizări prealabile. Desfacerea căsătoriei prin divorţ are consecinţe deosebit de importante şi în relaţiile dintre părinţi şi copii.Cum aceste relaţii se produc atât în plan personal, cât şi patrimonial,şi efectele divorţului vor fi personale şi patrimoniale. Divorţul are o influenţă negativă asupra copiilor minori care, odată cu destrămarea familiei, încetează - ca o consecinţă firească - să se mai bucure de o ambianţă familială armonioasă, atât de necesară dezvoltării lor psiho-fizice din copilărie.

Normele legale din noul Cod civil stabilesc reguli menite să atenueze pe cât posibil implicaţiile negative pe care le comportă divorţul pentru viaţa copiilor minori. Potrivit acestor reguli, odată cu pronunţarea divorţului, instanţa de tutelă hotărăşte asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă.

4.2.3.2.Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi. După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.

Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

4.2.3.3.Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane. Înmod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor numai cu privire la persoana copilului. în ceea ce priveşte drepturile cu privire la bunurile copilului, instanţa stabileşte dacă acestea se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.4.2.3.4.Locuinţa copilului după divorţ. In lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care va locui în mod statornic. Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei,

ţinând seama de interesul său superior.In mod excepţional şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili

locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.

50

4.2.3.5. Drepturile părintelui separat de copil.In cazurile în care copilul are locuinţa separată de părintele sau de părinţii săi, aceştia au dreptul de a avea legături personale cu copilul.

In caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept, fiind ascultat obligatoriu şi copilul.

4.2.3.6.Stabilirea contribuţiei părinţilor.Pe plan patrimonial, instanţa de tutelă stabileşte de asemenea relaţiile dintre părintele separat şi copilul său, astfel că, odată cu pronunţarea divorţului, prin hotărârea de divorţ stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

4.2.3.7.Modificarea măsurilor luate cu privire la copil.In cazul schimbării împrejurărilor iniţiale în temeiul cărora s-au luat măsuri faţă de copii la divorţ, instanţa de tutelă, potrivit art. 403 noul C. civ., poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a oricărui membru al familiei, a copilului, a instituţiei de ocrotire ori a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului. In practica judiciară s-a arătat că măsura reîncredinţării copilului minor spre creştere şi educare de la un părinte la celălalt îşi găseşte justificarea şi poate fi luată numai atunci când se stabileşte că interesele minorului o cer, adică numai când părintele în a cărui îngrijire se află nu îi mai poate asigura condiţiile necesare pentru o dezvoltare corespunzătoare. Schimbarea parţială a condiţiilor care în ansamblul lor au determinat luarea anumitor măsuri cu privire la copil nu trebuiesă atragă neapărat revenirea asupra acelei măsuri, cât timp subzistă elementele de bază hotărâtoare care au justificat-o şi care confirmă necesitatea ca ea să fie menţinută în chiar interesul superior al copilului, atât în ceea ce priveşte posibilităţile materiale, cât şi legăturile afective ce s-au creat între minor şi părintele la care a fost încredinţat. Revenirea asupra măsurii, în sensul de a lua copilul de la părintele căruia i-a fost încredinţat, trebuie să aibă o justificare temeinică, bazată pe motive temeinice, care să demonstreze că menţinerea la acest părinte ar avea consecinţe dăunătoare bunei lui dezvoltări fizice, creş terii şi educării sale, altminteri ar traumatiza copilul, nefiind indicat a i se impune schimbări forţate în modul de viaţă cu care a fost deprins timp îndelungat şi care nu se dovedeşte a fi dăunător.

Bibliografie:




4. Codul civil(Legea nr.287/2009);1. Codul de procedură civilă (Legea nr.134/2010).


1. Ce tipuri de divorţ există în legislaţia actuală a dreptului familiei?2. Codul civil actual enumeră motivele de divorţ sau oferă criterii de apreciere a acestora de

către instanţă?3. Ce instanţă este competentă să judece divorţul?4. Care sunt cererile accesorii obligatorii şi cele facultative în cadrul acţiunii de divorţ?5. Întâmpinarea este obligatorie sau facultativă în procesul de divorţ? Ce se solicită prin

intermediul acesteia?6. Ce se solicită printr-o cerere reconvenţională în procesul de divorţ?7. La instanţa de fond soţii pot fi reprezentaţi prin avocaţi?8. Ce va face instanţa de judecată dacă reclamantul lipseşte nejustificat la termenul de

judecată fixat şi se prezintă numai pârâtul? Dar dacă ambele părţi lipsesc?9. Pot fi audiate ca martori rudele şi afinii până la gradul al III-lea inclusiv în procesul de

51

divorţ? Dar descendenţii?10.Se poate folosi interogatoriul pârâtului pentru dovedirea motivelor de divorţ?11.Dacă reclamantul invocă propria culpă la divorţ, instanţa de judecată îi va admite sau îi va respinge acţiunea?

12.Care sunt caile de atac ale hotararii de divorţ? 13.Ce condiţii trebuie respectate pentru a putea promova divorţul prin acordul părţilor? 14.Ce efecte are divorţul asupra raporturilor personale şi patrimoniale dintre soţi? 15.Ce efecte are divorţul asupra raporturilor personale şi patrimoniale dintre părinţi şi copii? 16.După divorţ fostul soţ poate păstra numele avut în timpul căsătoriei? 17.Ce criterii are în vedere instanţa de judecată în momentul atribuirii locuinţei comune unuia dintre soţi?

18. În ce situaţii instanţa poate dispune obligarea unuia dintre soţi la plata unei pensii de întreţinere faţă de fostul soţ?

19.Cum se exercită autoritatea părintească după divorţ?20.Care este cuantumul pensiei de întreţinere pentru copii?21. Hotărarea instanţei privindexercitarea autoritatii părintesti şi stabilirea pensiei de intreţinere pentru aceştia este sau nu supusă autorităţii de lucru judecat?

SECŢIUNEA V NULITATEA CĂSĂTORIEI

5.1.Noţiune

Nulitatea căsătoriei este acea sancţiune civilă care constă în desfiinţarea căsătoriei cu efect retroactiv de la data încheierii sale, în cazul nerespectării condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea căsătoriei, considerându-se că actul juridic al căsătoriei nu a fost încheiat niciodată.

Această instituţie este reglementată de Codul civil in cuprinsul Capitolului IV (Nulitatea casatoriei) al Titlului II, art. 293-306.

5.2.Clasificarea nulităţilor căsătoriei

I. În funcţie de natura interesului ocrotit prin norma de drept, ca si in dreptul comun, si in materia casatoriei, exista nulităţi absolute sinulităţi relative.

5.3.Cazuri de nulitate absolută a căsătoriei

1. Încheierea căsatoriei cu încălcarea dispoziţiilor privind vârsta legală matrimonială - impubertatea (art.294 C. civ.)

Dacă la încheierea căsătoriei soţii nu aveau împlinită vârsta de 16 ani, căsătoria este lovită de nulitatea absolută.

Potrivit art. 294 alin.(2) C. civ., nulitatea absolută este acoperită dacă, pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti, ambii soti au implinit 18 ani ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.

2. căsătoria cu o persoana deja căsătorită - bigamia [art. 273 C. civ.si art. 293 alin.(2) C.civ.]Dacă în momentul încheierii căsătoriei unul dintre soţi era deja căsătorit, noua căsatorie este

lovită de nulitatea absolută.3. căsătoria a fost încheiată între rude în grad prohibit de lege [art. 274 si art. 293 alin. (2) C.

civ.]Căsătoria între rudele în linie dreaptă indiferent de grad şi între rudele în linie colaterală

până la gradul al IV-lea inclusiv (în cazul verilor, dacă nu s-a obţinut dispensa de rudenie) este

52

nulă absolut, indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie sau din afara căsătoriei, dacă este firească sau civilă (izvorata din adoptie).

4. căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal [art. 276 si art.293 alin.(1) C. civ.]

Căsătoria încheiată de o persoană debilă sau alienată mintal este nulă absolut, indiferent dacă aceasta a fost pusă sau nu sub interdicţie judecătorească, indiferent dacă se afla într-un moment de luciditate pasageră şi indiferent dacă celălalt soţ cunoştea sau nu starea sa de boală.

În situaţia căsătoriei încheiată de o persoană lipsită vremelnic de facultăţile mintale, sancţiunea este in prezent nulitatea relativă ( asa cum dealtfel s-a pronuntat practica judiciara anterior intrarii in vigoare a actualului Cod civil).

5. lipsa de publicitate a căsătoriei [art. 287 alin.(1) si art.293 alin.(1) C. civ.]

Căsătoria încheiată în condiţii de clandestinitate, fără posibilitatea publicului de a participa la ceremonie, este lovită de nulitate absolută.

6. lipsa de solemnitate a căsătoriei [art. 287 alin.(1) si art.293 alin.(1) C. civ.]

Căsătoria încheiată cu lipsa integrala a solemnitatii sau in lipsa unui element al acesteia (în lipsa martorilor sau a ofiţerului de stare civilă ) este nulă absolut.

7. lipsa totală a consimţământului [ art. 271 si art. 293 alin.(1) C.civ.]

Aceasta poate fi de natură psihică (în cazul debililor şi alienaţilor mintali) sau de natură materială, când unul dintre viitorii soţi răspunde negativ sau tace la întrebarea ofiţerului de stare civilă şi acesta îi declară căsătoriţi.

8. necompetenţa ofiţerului de stare civilăDacă căsătoria a fost încheiată de o persoană necompetentă care a exercitat public funcţia de

ofiţer de stare civilă, iar soţii au fost de rea-credinţă, cunoscând această împrejurare, căsătoria este nulă absolut. In cazul bunei –credinte a sotilor ( a necunoasterii de catre soti a incompetentei ofiterului de stare civila) casatoria incheiata in conditiile de mai sus este valabila, aplicandu-se principiul error communis facit jus.

9. lipsa de diferenţiere sexuală (art. 277 C.civ.)Căsătoria încheiată între persoane de acelaşi sex sau al căror sex este insuficient diferenţiat

este nulă absolut.10.căsătoria fictivă (art. 295 C.civ.)Căsătoria este nulă absolut dacă scopul urmărit la încheierea căsătoriei a fost altul decât

întemeierea unei familii. Potrivit art. 295 alin.(2), nulitatea se acopera daca, pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti a intervenit convietuirea sotilor, sotia a nascut sau a ramas insarcinata ori au trecut 2 ani de la incheierea casatoriei.

5.4.Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei

Reclamant poate fi orice persoană care justifică un interes legitim (ex.: soţia din prima căsătorie a soţului bigam). Pârâtul poate fi unul dintre soţi sau ambii soţi.

Acţiunea este imprescriptibilă. Se va dovedi prin orice mijloc de probă (ex.: înscrisuri, interogatoriu, martori, expertiză medico-legală, prezumţii) faptul că la încheierea căsătoriei a fost încălcată o condiţie de formă sau de fond sau că a fost prezent un impediment dirimant.

Hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii absolute a căsătoriei este constitutivă de drepturi şi produce efecte erga omnes. În actul de naştere al soţilor şi în actul de căsatorie se înscriu menţiuni cu privire la modificarea intervenită în starea lor civilă ca urmare a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei.

53

5.5.Cazuri de nulitate relativă a căsătoriei

Cazurile de nulitate relativă a căsătoriei sunt următoarele:1. eroarea cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ;2. dolul;3. violenţa;4. casatoria incheiata de persoana lipsita vremelnic de

discernamant;5. casatoria incheiata intre tutore si persoana minora aflata

sub tutela;6. casatoria unui minor de 16 ani in lipsa avizului medical,

a incuviintarii parintilor sau a autorizarii instantei de tutela.

Nulitatea relativa a casatoriei se acopera daca sotii au convietuit timp de 6 luni de la data incetarii violentei sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultatilor mintale, precum si daca sotia a nascut ori a ramas insarcinata.

5.6.Acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei

Actiunea poate fi promovata de catre soţul al cărui consimţământ a fost viciat sau de catre cel al carui aviz, incuviintare sau autorizare erau necesare la incheierea casatoriei si au lipsit.

Acţiunea poate fi promovată în termen de 6 luni din momentul în care eroarea sau dolul au fost descoperite sau violenţa a încetat, iar in cazul lipsei incuviintarilor cerute de lege, de la data la care cel a carui incuviintare sau autorizare era necesara a luat la cunostinta de incheierea casatoriei. Sarcina probei revine reclamantului, care poate folosi in acest sens orice mijloc de proba.

Pârâtul se poate apăra pe cale de excepţie invocând depăşirea termenului de prescripţie extinctive de 6 luni sau pe fond, probând că, de exemplu, boala de care suferă a fost dobândită în timpul căsătoriei, putând constitui doar un motiv de divorţ, sau că, deşi boala exista înainte de încheierea căsătoriei, pârâtul nu ştiut de aceasta.

Hotărârea instanţei de judecată este constitutivă de drepturi şi produce efecte erga omnes.

5.7.Regimul juridic al nulităţilor căsătoriei

A. Pentru nulitatea absolută a căsătoriei operează următoarele reguli:- poate fi invocată de orice persoană interesată (ex.: soţi, terţi interesaţi, procuror,

instanţa din oficiu, in cadrul unui proces deja inceput);- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este impresriptibilă;- probaţiunea constă în dovada existenţei cauzei de nulitate absolută la data încheierii

căsătoriei.B. Pentru nulitatea relativă a căsătoriei se aplică urmatoarele reguli:

- acţiunea în anularea căsătoriei poate fi promovată doar de catre soţul al cărui consimţământ a fost viciatsau de catre cel al carui aviz, incuviintare sau autorizare erau necesare la incheierea casatoriei si au lipsit;

- acţiunea în pronuţarea nulităţii relative a căsătoriei poate fi promovată doar în termen de 6 luni (din momentele precizate anterior) ;- reclamantul trebuie să probeze existenţa cauzei de nulitate relativa la data încheierii căsătoriei; Ca o asemanare intre cele doua tipuri de nulitate si ca o diferenta fata de regimul juridic al

54

nulitatii din dreptul comun, pot fi confirmate atat casatoriile anulabile cat si cele afectate de nulitate absoluta. Astfel, potrivit art. 303 alin.(3) Cod civil, in toate cazurile, nulitatea casatoriei se acopera daca, intre timp, ambii soti au implinit varsta de 18 ani sau daca sotia a nascut ori a ramas insarcinata.

5.8.Efectele nulităţii căsătoriei

Nulitatea absolută şi nulitatea relativă au ca efect desfiinţarea căsătoriei atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, ca şi cum ea nu ar fi existat niciodată.

a) Consecinţele desfiinţării căsătoriei pe plan personal sunt următoarele:- cei doi se consideră că nu au fost căsătoriţi niciodată;- îşi redobândesc numele de familie anterior căsătoriei;- încetează obligaţiile personale specifice căsătoriei;- soţia minoră revine la capacitatea de exerciţiu restrânsă.

b) Consecinţele desfiinţării căsătoriei pe plan patrimonial sunt următoarele:- regimul matrimonial este desfiinţat retroactiv, bunurile dobândite în timpul căsătoriei vor

fi considerate bunuri proprii ori în coproprietatea celor a caror casatorie a fost desfiintata şi vor fi supuse dispoziţiilor dreptului comun (dreptul civil), nu dispoziţiilor dreptului familiei din materia divorţului;

- obligaţia de întreţinere dispare;- dreptul la moştenire al sotului supravieţuitor nu mai există;- excepţii: - copiii rezultaţi din căsătoria desfiinţată îşi păstrează calitatea de copii dintr- o

căsătorie valabilă (în ce priveşte paternitatea, dreptul la întreţinere şi la moştenire);- soţul de bună-credinţă la încheierea căsătoriei este ocrotit în situaţia căsătoriei putative.

5.9. Căsătoria putativă(art. 304 C. civ.)

Noţiune:Căsătoria putativă este căsătoria nulă sau anulată căreia legiuitorul îi păstrează caracterul unei

căsătorii valabile pentru soţul sau soţii de bună-credinţa la încheierea căsătoriei.Condiţii:a. existenţa aparenţei juridice de căsătorie, dovedită cu certificatul de căsătorie;b. existenţa bunei-credinţe a unuia sau a ambilor soţi în momentul încheierii căsătoriei,

constând în credinţa greşită că au încheiat o căsătorie valabilă, faptul că nu au cunoscut existenţa unui impediment sau nerespectarea unei condiţii de fond (ex.: ascunderea de catre unul din soţi a faptului că este deja căsătorit).

Buna-credinţă nu trebuie dovedită, ea se prezumă. Reaua-credinţă trebuie dovedită de cel care o invocă. Instanţa sesizată cu acţiunea în nulitatea căsătoriei este obligată să stabilească care dintre soţi a fost de bună-credinţă. Pentru soţul de bună-credinţă căsătoria desfiinţata îşi produce efectele, fiind asimilat unui soţ divorţat, iar pentru celălalt soţ de rea- credinţa căsătoria nu produce efecte, fiind asimilat unui concubin.

Efectele căsătoriei putative:a) situaţia în care doar unul dintre soţi a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei:- soţul inocent beneficiază de efectele căsătoriei putative, nulitatea retroactivând doar pentru

soţul de rea-credinţă;- doar soţul minoră de bună-credinţă păstrează capacitatea de exerciţiu deplină;- doar soţul de bună-credinţă are dreptul la moştenire şi la întreţinere din partea celuilalt soţ;- conform opiniei majoritare din literatura de specialitate,

atât pentru soţul de bună- credinţă, cât şi pentru soţul de rea-credinţă se aplică dispoziţiile de la divorţ în ceea ce

55

priveşte lichidarea regimului matrimonial.b) situaţia în care ambii soţi au fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei (ex.: soţii nu au

cunoscut faptul că sunt fraţi):- pentru trecut efectele căsătoriei sunt păstrate şi numai pentru viitor căsătoria nu mai produce

efecte;- sotul care si-a schimbat numele prin casatorie va reveni la numele avut anterior;- sotul minor păstrează capacitatea de exerciţiu deplină;- prescriptia a fost suspendata intre soti, avand in vedere ca acestia au avut si pentru trecut

calitatea de soti;- lichidarea regimului matrimonial se va face in conformitate cu prevederile legale referitoare

la divorţ;- dreptul la moştenire şi la întreţinere între foştii soţi se menţin.

Bibliografie:




4. Codul civil(Legea nr.287/2009);5. Noul Cod de procedura civila(Legea nr.134/2010).


1. Enumeraţi cazurile de nulitate absolută a căsătoriei.2. Enumeraţi cazurile de nulitate relativă a căsătoriei.3. Care sunt efectele nulităţii pe plan personal şi pe plan patrimonial?4. Cum se realizeazălichidarea regimului matrimonial în cazul căsătoriei nule?5. Ce statut au copiii rezultaţi dintr-o căsătorie nulă?6. Ce fel de capacitate de exerciţiu are soţia minoră dintr-o căsătorie nulă?7. Definiţi căsatoria putativă.8. Care sunt efectele căsătoriei putative?9. În situaţia în care doar unul dintre soţi a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei,

regulile lichidarii regimului matrimonial de la divorţ se aplică pentru ambii soţi sau doar pentru soţul de bună-credinţă, iar pentru cel de rea-credinţă - regulile partajului din dreptul civil?

SECŢIUNEA VI ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI

6.1.Noţiune

Actualul Cod civil nu mai face referire expresa la incetarea casatoriei,spre deosebire de reglementarea anterioara. Ca si in trecut insa, căsătoria încetează prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi. În cazul delarării judecătoreşti a morţii, dacă hotărârea declarativa de moarte este anulată pentru că soţul declarat mort reapare, iar între timp celălalt soţ s-a recăsătorit, fiind de buna-credinta, prima căsatorie este considerată desfăcută la data încheierii noii căsătorii. Dacă soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă (a ştiut că cel declarat mort trăieşte), noua căsătorie se consideră nulă absolut.

56

6.2. Efectele încetării căsătoriei

Efectele încetării căsătoriei sunt următoarele:1. soţul supravieţuitor poate purta numele comun din căsătorie şi după încetarea

acesteia sau poate reveni la numele anterior încheierii ei;2. soţul supravietuitor minor îşi păstrează capacitatea de exerciţiu deplină dobandita prin

casatorie;3. regimul matrimonial încetează si va fi lichidat potrivit prevederilor legale sau celor din

conventia matrimoniala (daca sotii au incheiat o astfel de conventie) iar partea din bunurile dobandite in timpul casatoriei care se cuvenea soţului decedat formează masa succesorală împreună cu celelalte bunuri ce i-au aparţinut şi va reveni moştenitorilor;

4. autoritatea părintească se exercită doar de părintele rămas în viaţă;5. încetarea căsătoriei se produce de drept, nefiind necesară in acest sens hotărârea unei

instanţe de judecata( în cazul morţii constatate fizic), şi produce efecte pentru viitor.

Bibliografie:

1.Bacaci Al.,Dumitrache V., Hageanu C., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil , Editia 7 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;2.Banciu M., Banciu A. A., Dreptul familiei conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Argonaut, Bucuresti, 2012;3.Florian E., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil, Editia 4 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;4.Codul civil(Legea nr.287/2009);5.Codul de procedură civilă (Legea nr.134/2010).

Întrebare de evaluare:

1. Care sunt efectele încetării căsătoriei?

CAPITOLUL III RUDENIA ŞI AFINITATEA

SECŢIUNEA I RUDENIA

1.1. Noţiune

Conform art. 405 C. civ., rudenia(de sange) este legătura bazată pe descendenta persoanelor una din alta (ex.: tată, fiu, nepot) sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent comun (ex.: fraţi, veri).

Rudenia civilă este cea care rezultă din adopţie.

1.2. Clasificare

I. În funcţie de izvorul ei:a) Rudenie de sânge (firească);b) Rudenie civilă (prin adopţie).II. În funcţie de linia de rudenie:a) Rudenie firească în linie dreaptă: legătura de rudenie dintre persoanele care coboară unele

din altele fie direct, în sensul că o persoană este copilul celeilalte, fie indirect, în sensul că între

57

două persoane există un şir neîntrerupt de naşteri ( de exemplu, rudenia dintre bunic- nepot).b) Rudenie firească în linie colaterală: legătura de rudenie bazată pe faptul că mai multe

persoane au un ascendent comun, fără a descinde una din alta (de exemplu, rudenia dintre fraţi, veri).

III. În funcţie de sensul urcător sau coborâtor:a) Rudenie firească în linie ascendentă: cea care leagă o persoană cu cei din care coboară,

plecând de la copil spre părinţi, bunici.b) Rudenie firească în linie descendentă: cea care leagă o persoană cu cei care coboară din

ea, plecând de la părinţi spre copil, nepot.IV. După cum izvoraste din căsătorie sau din afara ei:a) Rudenie firească din căsătorie: dintre părinţi şi copiii rezultaţi din căsătorie.b) Rudenie firească din afara căsătoriei: dintre părinţi şi copiii rezultaţi din afara căsătoriei.

1.3. Gradele de rudenie

Gradul de rudenie se stabileste în linie dreaptă după numărul naşterilor (ex.: fiul şi tatăl sunt rude de gradul I, nepotul şi bunicul sunt rude de gradul II), iar în linie colaterală după numărul naşterilor, urcând de la persoana al cărei grad de rudenie se stabileşte până la ascendentul comun şi apoi coborând până la persoana faţă de care se stabileştegradul de rudenie (ex.: fraţii sunt rude în linie colaterală de gradul II, unchiul şi nepotul sunt rude în linie colaterală de gradul III, verii primari sunt rude în linie colaterală de gradul IV).

1.4. Efectele rudeniei

Stabilirea întinderii rudeniei este importantă deoarece legiuitorul condiţionează adeseori producerea unor efecte juridice de existenţa acestor raporturi, ca de exemplu:- căsătoria este oprită între rudele în linie dreaptă, dar şi colaterală până la gradul IV inclusiv;- obligaţia de întreţinere există numai între anumite rude apropiate prevăzute de lege;- este oprită încheierea actelor juridice între tutore, o ruda în linie dreaptă sau fraţii ori surorile

tutorelui şi minorul ocrotit;- înlăturarea martorilor propuşi spre ascultare pentru rudenia cu una din părţi;- abţinerea şi recuzarea judecătorilor sau experţilor se poate face pe motiv că sunt rude cu

părţile.

1.5. Dovada rudeniei

Dacă se urmăresc efecte de stare civilă, dovada rudeniei se face cu actele de stare civilă, iar, ca excepţie, se pot folosi orice mijloace de probă în cazul reconstituirii sau întocmirii ulterioare a actelor de stare civilă. În cazul în care se urmăresc altfel de efecte, de regulă patrimoniale, dovada rudeniei se poate face cu orice mijloc de probă.

1.6. Durata rudeniei

Rudenia firească este permanentă, iar rudenia civilă durează cât timp există actul juridic al adopţiei.

Bibliografie:

1.Bacaci Al.,Dumitrache V., Hageanu C., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil , Editia 7 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;2.Banciu M., Banciu A. A., Dreptul familiei conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Argonaut,

58

Bucuresti, 2012;3.Florian E., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil, Editia 4 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;4.Codul civil(Legea nr.287/2009).


1. Definiţi rudenia firească.2. Cum se stabilesc gradele de rudenie în linie dreaptă şi în linie colaterală?

SECŢIUNEAII AFINITATEA

2.1. Noţiune

Afinitatea reprezintă legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt soţ.

2.2.Gradele de afinitateSoţul este afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi grad în care soţul său este rudă cu persoanele

în cauză (ex.: unul dintre soţi este afin de gradul I cu părinţii celuilalt soţ sau de gradul II cu fraţii şi surorile celuilalt soţ).

2.2. Durata afinităţii

Deşi firesc ar fi ca afinitatea să dureze până la încetarea sau desfacerea căsătoriei care a generat-o, desfacerea căsătoriei duce la încetarea unora din efectele afinităţii, în timp ce altele supravieţuiesc (ex.: obligaţia de întreţinere dintre părintele vitreg şi copilul vitreg).

2.3. Efectele afinităţii

În dreptul familiei, afinitatea generează obligaţia de întreţinere dintre părintele vitreg şi copilul vitreg. În alte ramuri de drept, afinitatea produce efecte, de exemplu, în materia recuzării judecătorilor şi experţilor sau în privinţa probei cu martori.

2.4. Dovada afinităţii

Dovada afinităţii se face prin dovada căsătoriei din care rezultă şi prin dovada rudeniei.

Bibliografie:1.Bacaci Al.,Dumitrache V., Hageanu C., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil , Editia 7 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;2.Banciu M., Banciu A. A., Dreptul familiei conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Argonaut, Bucuresti, 2012;3.Florian E., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil, Editia 4 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;4.Codul civil(Legea nr.287/2009).

59


1. Definiţi afinitatea.2. Cum se stabilesc gradele de afinitate?

CAPITOLUL IV FILIAŢIA

SECŢIUNEA INOŢIUNI INTRODUCTIVE

î

1.1.Noţiune

Filiaţia reprezintă, în sens larg, şirul descendenţei unei persoane, una din alta, şi, în sens restrâns, legătura directă dintre părinţi si copii.

1.2. Clasificare

A) Filiaţie faţă de mamă;B) Filiaţie faţă de tată:1. Filiaţie faţă de tată a copilului din căsătorie;2. Filiaţie faţă de tată a copilului din afara căsătoriei.

SECŢIUNEA IIFILIAŢIA FATĂ DE MAMĂ

î î

2.1.Noţiune

Filiaţia faţă de mamă este legătura de descendenţă biologică dintre o femeie şi copilul pe care acesta l-a născut. Se mai numeşte maternitate şi se bazează pe faptul material al naşterii.

Elementele de stabilire a filiaţiei faţă de mamă sunt faptul naşterii copilului şi identitatea copilului cu acela pe care mama l-a născut.

2.2. Moduri de stabilire a filiaţiei faţă de mamă

2.2.1. Stabilirea maternitatii prin certificatul de naştere (art. 409 C.civ.)Înregistrarea naşterii:Naşterea se înregistrează prin întocmirea actului de naştere în registrul de naşteri pe baza

căruia se eliberează certificatul de naştere. Înregistrarea naşterii se face pe baza unei declaraţii verbale date în faţa ofiţerului de stare civilă în a cărui rază teritorială s-a produs naşterea, în termen de 15 zile, de către părinţi, medic, personal sanitar, rude, vecini. Trebuie prezentate următoarele acte: certificatul medical constatator al naşterii, certificatul de naştere şi actul de identitate al mamei, actul de identitate al declarantului, certificatul de căsătorie al părinţilor copilului dacă aceştia sunt căsătoriţi.

În cazul în care mama este necăsătorită şi tatăl copilului nu face o recunoaştere de paternitate, copilul se înregistrează cu numele ei de familie, iar rubricile privind tatăl nu se completează. Dacă mama este căsătorită, dar nu poate prezenta certficatul de căsătorie, ea va da o declaraţie scrisă, iar

60

înregistrarea naşterii se face după solicitarea unui extras de pe actul de căsătorie.În ipoteza în care copilul este născut mort, naşterea trebuie înregistrată în termen de 3 zile, în

actul de naştere necompletându-se rubricile privind numele şi prenumele celui născut, iar la rubrica “născut” se va scrie cuvântul “mort”.

Dacă copilul se naşte viu, dar moare în termen de 15 zile de la naştere, înregistrarea naşterii se face în termen de 24 de ore de la moartea lui, ofiţerul de stare civilă întocmind un act de naştere şi unul de deces.

Înregistrarea tardivă a naşterii:Dacă declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea termenului de 15 zile, dar în termen de

1 an de la naştere, înregistrarea ei se poate face cu aprobarea primarului. În situaţia în care declaraţia de naştere a fost făcută după 1 an de la naştere, înregistrarea ei se poate face numai prin hotărâre judecătoreasca de înregistrare tardivă a naşterii, pentru care este necesar avizul medicului legist privind vârsta şi sexul copilului şi ancheta poliţiei privind împrejurările care au dus la întârzierea delarării naşterii.

Puterea doveditoare a certificatului de naştere:Pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă trebuie să se dovedească faptul naşterii copilului şi

identitatea dintre copilul născut şi cel care vrea să-şi stabilească filiaţia. Conform art. 409 C. civ., dovada filiaţiei faţă de mamă se face prin certificatul de naştere, deşi aceste două elemente sunt fapte materiale şi, potrivit dreptului comun, dovada ar trebui să se facă prin orice mijloace de probă.

Starea civilă care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat fac dovada absolută a filiaţiei faţă de mamă, creându-se o prezumţie absolută irefragabilă că starea civilă corespunde realităţii.

Totuşi există situaţii în care nu există concordanţă între certificatul de naştere şi folosirea stării civile, precum substituirea din eroare sau fraudă a unui copil după declararea naşterii sau cazul în care o femeie îşi însuşeşte un copil căruia îi constituie un certificat de naştere şi o posesie de stat conforma cu certificatul de nastere, dar false în realitate. În aceste cazuri este admisibilă acţiunea în contestarea filiaţiei fata de mama, putându-se folosi orice mijloace de probă.

2.2.2. Stabilirea maternitatii prin recunoaşterea mamei

Definiţie:Recunoaşterea mamei este actul unilateral prin care o femeie declară, în forma prevăzută de

lege, că este mama unui anumit copil.Natură juridică:Recunoaşterea mamei are o natură juridică mixtă, de mijloc de probă şi de act juridic

unilateral.Caractere juridice:Recunoaşterea mamei este un act juridic unilateral (produce efecte fară consimţământul

copilului, dacă este exprimat de o persoană cu discernământ, chiar minoră), solemn, personal (nu se poate face prin reprezentant sau de moştenitorii mamei, dar este posibilă recunoaşterea prin mandatar cu procură specială autentică), pur şi simplu (nu poate fi afectat de modalităţi), irevocabil, netransmisibil (în cazul decesului mamei, recunoaşterea nu poate să treacă la moştenitorii săi), declarativ (stabileşte retoactiv filiaţia faţă de mamă) şi produce efecte erga omnes.

Cazurile în care poate interveni recunoaşterea sunt prevazute in mod expres si limitativ de art.415 C.civ.:

1) naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, legea nedistingând motivele neînregistrării naşterii (ex.: inexistenţa registrelor de stare civilă, omisiunea înregistrării naşterii de către ofiţerul de stare civilă);

61

2) copilul a fost inregistrat în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinţi necunoscuţi (ex.: copilul a fost recunoscut de o femeie, iar ulterior mama adevărată face o recunoaştere de maternitate, posibilă numai dupa contestarea cu succes a primei recunoaşteri; copilul înregistrat din părinţi necunoscuţi este adoptat de propria sa mamă, recunoaşterea maternităţii fiind necesară în această situaţie).

Recunoaşterea maternităţii nu se poate face în cazul copilului decedat, cu excepţia situaţiei în care acesta are descendenţi fireşti. În schimb, se poate recunoaşte copilul major.

Formele recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă (art. 416 C. Civ.):a) prin declaraţie la serviciul de stare civilă;b) prin înscris autentic (act notarial sau declaraţie în faţa instanţei la interogatoriu);c) prin testament, în orice formă prevăzută de lege (deşi testamentul este revocabil,

revocarea lui nu are influenţă asupra recunoaşterii din cuprinsul său).Înregistrarea recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă:Se va înscrie menţiunea privind modificarea intervenită în actul de naştere al copilului şi, dacă

este necesar, în actul de căsătorie şi în actul de deces al acestuia. Ofiţerul de stare civilă va elibera un nou certificat de naştere corespunzător realităţii.

Nulitatea recunoaşterii maternităţii:Conform art.418 C.civ.,recunoaşterea maternităţii este nula absolut in urmatoarele situatii:

- a fost recunoscut un copil a carui filiatie , stabilita potrivit legii, nu a fost inlaturata; daca insa filiatia anterioara a fost inlaturata prin hotarare judecatoreasca, recunoasterea este valabila;

- a fost facuta dupa decesul copilului, iar acesta nu a lasat descendenti firesti;

- a fost facuta în alte forme decât cele prevăzute de lege.

Desi Codul civil nu prevede in mod expres, va fi nula absolut si recunoaterea facuta de altcineva decat de catre mama sau prin mandatar cu procura speciala, autentica.

Potrivit art.419 C.civ., recunoaşterea maternităţii este afectata de nulitate relativa in cazul viciilor de consimţământ(eroare, dol, violenta).

2.2.3. Prin hotărâre judecătorească

Cazuri (art. 422 C. civ.):1) dacă, din orice motiv, dovada filiaţiei nu se poate face prin certificatul constatator al

naşterii (ex.: înregistrarea copilului ca născut din părinţi necunoscuţi; neînregistrarea naşterii din alte cauze decat omisiunea ofiţerului de stare civilă);

2) dacă se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii (nu există concordanţă între posesia de stat şi cuprinsul certificatului de naştere): copilul va promova acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă ce rezultă din certificatul constatator al naşterii şi apoi acţiunea în stabilirea maternităţii împotriva mamei adevărate.

Reclamantul :Acţiunea strict personală poate fi introdusă numai de copilul cu capacitate de exerciţiu deplină

sau cu capacitate de execiţiu restrânsă, dar cu încuviinţarea reprezentantului legal, potrivit unor

62

autori, sau fără aceasta, potrivit altor autori. Pentru copilul lipsit de capacitate de exerciţiu, acţiunea este promovată de reprezentantul legal, fără încuviinţarea autorităţii tutelare, iar în situaţia contrarietăţii de interese între aceştia, de către un curator. Dacă copilul a decedat, moştenitorii pot promova această acţiune sau o pot continua. Procurorul nu poate promova acest tip de acţiune.

Pârâtul :Adevărata mamă este pârâta sau moştenitorii ei, dacă aceasta a decedat.Imprescriptibilitatea acţiunii :Acţiunea nu se prescrie în timpul vieţii copilului. In cazul in care copilul a decedat inainte de a

introduce actiunea, mostenitorii sai o pot introduce in termen de un an de la data decesului.Probaţiunea şi mijloacele de probă:Copilul trebuie să dovedească cu orice mijloc de probă că pârâta a născut un copil şi că acesta

este reclamantul.

Efectele hotărârii judecătoreşti:

Pe baza acesteia se face menţiunea pe marginea actului de naştere al copilului şi se eliberează un nou certificat de naştere. Între părţi, se stabileşte filiaţia faţă de mamă retroactiv din momentul naşterii copilului, acesta fiind un copil din afara căsătoriei, dacă mama era necăsătorită în momentul naşterii. Dacă mama era căsătorită, se stabileşte implicit si filiaţia copilului fată de tată, copilul fiind considerat din căsatorie.

Faţă de terţi, hotărârea judecătorească produce efecte erga omnes.

2.3. Contestarea în justiţie a filiaţiei faţă de mamă

Prin această acţiune, reclamantul contestă existenta raportului de filiaţie între copil şi mamă:1) contestarea maternităţii stabilite pe baza înregistrării naşteriiCazuri: - între certificatul de naştere al copilului şi folosirea stării civile există o

neconcordanţă, putându-se contesta maternitatea indicată de certificatul de naştere sau cea arătată de posesia de stat (ex.: - substituirea copiilor înainte de întocmirea certificatului de naştere; - însuşirea unui copil de catre o femeie care nu l-a născut şi declararea falsă a naşterii acestuia).

Reclamantul poate fi copilul, mama copilului indicată în certificatul de naştere sau de posesia de stat, orice persoană interesată, procurorul. Pârâtul este mama indicată în certificatul de naştere sau de posesia de stat, copilul şi mama, moştenitorii mamei. Dacă mama este căsătorită trebuie citat şi soţul acesteia.

Instanţa competentă este judecătoria de la domiciliul pârâtului. Acţiunea este imprescriptibilă, iar probaţiunea se realizează cu orice mijloc de probă, cu excepţia menţiunilor din certificatul de naştere care pot fi înlăturate doar prin procedura falsului.

2) contestarea maternităţii stabilite pe baza recunoaşterii maternităţii (art. 421 C.civ.)Reclamant poate fi orice persoană interesată, copilul recunoscut, mama care l-a recunoscut

fiind în eroare, altă femeie care a recunoscut copilul, tatăl copilului, moştenitorii mamei, procurorul.

Acţiunea este imprescriptibilă, iar probaţiunea se realizează cu orice mijloc de probă. Pe baza hotărârii judecătoreşti se face menţiune pe marginea certificatului de naştere, iar copilul se consideră retoactiv că nu este al femeii care l-a recunoscut.

3) contestarea maternităţii stabilite pe baza hotărârii judecătoreştiReclamant poate fi doar persoanele care nu a fost parti în acţiunea iniţială de stabilire a

maternităţii.

63

Bibliografie:

1.Bacaci Al.,Dumitrache V., Hageanu C., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil , Editia 7 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;2.Banciu M., Banciu A. A., Dreptul familiei conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Argonaut, Bucuresti, 2012;3.Florian E., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil, Editia 4 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;4.Codul civil(Legea nr.287/2009).5.Codul de procedură civilă(Legea nr.134/2010).


1. Care sunt modurile de stabilire a filiaţiei faţă de mamă?2. În ce termen trebuie declarată naşterea unui copil la serviciul de stare civilă?3. Ce caractere juridice are recunoaşterea copilului de către mamă?4. În ce cazuri poate interveni recunoaşterea de maternitate?5. Poate fi recunoscută maternitatea unui copil decedat?6. În ce forme se poate face recunoaşterea maternităţii?7. În ce cazuri se poate stabili maternitatea prin hotărâre judecătorească?8. Cine are calitatea de reclamant şi, respectiv, de pârât în cadrul acţiunii în stabilirea

maternităţii?9. Această acţiune este prescriptibilă sau imprescriptibilă?10. Ce efecte are hotărârea instanţei de stabilire a maternităţii?11. În ce situaţii se poate contesta în instanţă filiaţia faţă de mamă?12. Se poate contesta maternitatea stabilită printr-o hotărâre judecătorească?

64

SECTIUNEA III FILIAŢIA FATĂ DE TATA A COPILULUI DIN CĂSĂTORIEî î

3.1. Noţiune

Filiaţia faţă de tată (paternitatea) este legătura juridică dintre un copil şi tatăl său, bazată pe faptul concepţiei, fapt mai dificil de dovedit decât faptul naşterii copilului, ca în cazul filiaţieifaţă de mamă. Astfel, trebuie probate împrejurări conexe şi certe din care să se poată deduce procrearea:- pentru copilul din căsătorie, faptul conex care trebuie probat este casatoria, ceea ce conduce la

aplicarea prezumţiei de paternitate;- pentru copilul din afara căsătoriei trebuie dovedit faptul că în perioada legală de concepţie au

existat relaţii intime între mama copilului şi pretinsul tată. În acest caz, filiaţia faţă de tată se stabileşte prin recunoaşterea voluntară a tatălui sau prin acţiunea in stabilirea paternităţii.

3.2. Prezumţia timpului legal al concepţiei

Conform art. 412 C.civ., timpul cuprins între a 300-a şi 180-a zi dinaintea naşterii copilului reprezintă timpul legal al concepţiei. Deoarece se cunoaşte că sarcina minimă este de 6 luni (180 de zile), iar cea maximă este de 10 luni (300 de zile), legiuitorul a instituit o prezumţie prin care se determină perioada de timp în care a putut avea loc concepţia, constând în diferenta de timp între durata minimă şi durata maximă a sarcinii, adică 121 zile (termenul se calculează neluând în considerare ziua de plecare a acestuia).

Importanţa practică a prezumţiei:- în cazul paternităţii copilului din căsătorie, în vederea aplicării prezumţiei legale de

paternitate;- în cazul acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie, soţul mamei probează că în perioada timpului legal de concepţie nu a întreţinut relaţii intime cu mama;- în cazul acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, copilul va proba că, în

perioada timpului legal de concepţie mama a întreţinut relaţii intime cu pretinsul tată- în cazul acţiunii în contestarea recunoaşterii de paternitate, reclamantul probează inexistenţa

relaţiilor intime dintre bărbatul care a făcut recunoaşterea şi femeia care a născut copilul în perioada timpului legal de concepţie. In ceea ce priveste caracterul acestei prezumtii, anterior aparitiei actualului Cod civil, desi literatura juridica a apreciat in unanimitate ca aceasta prezumtie are un caracter absolut, au existat discutii referitoare la sensul in care acest caracter trebuie interpretat. Noul Cod civil a rezolvat aceste controverse, statuand in cuprinsul art. 412 alin.(2) ca prin mijloace de proba stiintifice se poate face dovada conceptiunii copilului intr-o anumita perioada din timpul legal al conceptiei sau chiar in afara acestui interval. Asadar, prezumtia timpului legal al conceptiei a devenit in prezent o prezumtie mixta, putandu-se face proba contrara impotriva ei prin mijloace stiintifice de proba.

3.3. Prezumţia legală de paternitate

Potrivit art. 414 C. civ., „copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”.

Prezumţia de paternitate se aplică numai copiilor din căsătorie şi se întemeiază pe faptul naşterii sau al concepţiei copilului în timpul căsătoriei. Deoarece faptul concepţiei pentru dovedirea filiaţiei faţa de tată nu poate fi dovedit direct, legea a stabilit această prezumţie bazată pe căsătorie.

65

Beneficiază de această prezumţie copiii născuţi în timpul căsătoriei, indiferent dacă sunt concepuţi în timpul căsătoriei sau înaintea ei sau dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, şi copiii concepuţi în timpul căsătoriei, dar născuţi dupa încetarea, desfacerea sau desfiinţarea ei la maximum 300 zile, dacă mama nu a încheiat o nouă căsătorie.

66

Această prezumţie funcţionează independent de menţiunile de pe actul de naştere al copilului care ar putea să arate ca tată pe alt bărbat decât soţul mamei sau că tatăl copilului este necunoscut. Dacă soţul mamei nu este trecut ca tată în certificatul de naştere se poate introduce o acţiune în instanţă prin care să se constate aplicabilitatea prezumţiei de paternitate şi rectificarea actului de naştere.

Prezumţia are un caracter relativ, putând fi înlăturată pe calea acţiunii în tăgada paternităţii. Dacă acţiunea a fost respinsă sau nu a fost promovată în termen, prezumţia devine absolută.

3.4. Acţiunea în tăgada paternităţii copilului din căsătorie

Noţiune:Are ca obiect răsturnarea prezumţiei de paternitate şi urmăreşte să stabilească că soţul mamei

nu este tatăl copilului din căsătorie, deci ca raportul de filiaţie dintre cei doi nu există.Calitea de reclamant:Acţiunea poate fi in prezent promovată de ambii soţi, de copil si chiar de catre tatal biologic.

Moştenitorii pot de asemenea promova actiunea sau o pot continua, daca aceasta nu s-a perimat sau titularul ei nu a renuntat la judecata. Actiunea mai poate fi promovata si prin reprezentare, de catre tutore, cu încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă soţul este interzis judecătoresc. Inca din 2001, prin Decizia nr. 349/2001, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 54 alin. 2 C. fam., recunoscându-se dreptul de a promova această acţiune nu doar soţului mamei, ci şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, pentru că soţul mamei ar putea să nu promoveze acţiunea în mod şicanator, negând copilului dreptul la o paternitate reală.

Calitatea de pârât:Este copilul din căsătorie, reprezentat de mama sa, dacă are vârsta sub 14 ani sau asistat de

mamă, dacă are vârsta între 14 şi 18 ani. Mama copilului trebuie citată. Dacă ea a decedat, copilul va fi reprezentat de un tutore. Dacă copilul a decedat, soţul mamei poate introduce acţiune împotriva mamei copilului sau a unui tutore.

Daca actiunea este promovata de copil sau de mama acestuia, parat in cadrul actiunii va fi sotul mamei sau mostenitorii lui.

Instanţa competentă:Este judecătoria de la domiciliul pârâtului. Termenul de prescripţie a acţiunii în tăgada paternităţii:In cadrul actualei reglementari acest aspect este rezolvat in mod diferit, in functie de titularul

dreptului la actiune. Astfel, sotul mamei poate introduce actiunea in termen de 3 ani, care va curge fie de la data la care acesta a cunoscut ca este prezumat tata al copilului, fie de la o data ulterioara, cand a aflat ca prezumtia nu corespunde realitatii. Dacă sotul mamei este interzis judecătoresc, termenul va curge de la data când tutorele a aflat de nasterea copilului. Daca actiunea nu a fost introdusa de tutore, ea poate fi promovata de sot in termen de 3 ani de la data ridicarii interdictiei. Daca sotul mamei a decedat anterior implinirii termenului de prescriptie si nu a introdus actiunea, mostenitorii o pot promova in termen de un an de la data decesului.

Mama poate introduce actiunea in termen de 3 ani de la nasterea copilului. Mostenitorii mamei pot porni actiunea in termen de un an de la data decesului.

Actiunea este imprescriptibila pentru copil si pentru tatal biologic. Actiunea promovata de tatal biologic va fi admisa numai daca acesta probeaza paternitatea sa fata de acel copil.Mostenitorii tatalui biologic pot porni actiunea in termen de un an de la data decesului.

Obiectul cererii:Se solicită a se constata faptul că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatălcopilului din

căsatorie, ulterior urmand a se comunica serviciului de stare civilă competent a unei copii a hotărârii judecătoreşti pentru a se face menţiunile cuvenite pe marginea actului de naştere al

67

copilului.Probaţiunea:Este necesar a se dovedi că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului, această

nepuntinţă putand fi una fizică (imposibilitatea de coabitare a soţilor în perioada timpului legal de concepţie datorită depărtării lor în spaţiu, ca de exemplu, detenţia sau plecarea în străinătate a unuia dintre soţi; despărţirea în fapt este numai un indiciu care trebuie completat cu alte probe), biologică (imposibilitatea soţului de a procrea sau de a întreţine relaţii sexuale, acesta fiind impotent sau infertil) sau morală (existenţa unor neînţelegeri grave între grave între soţi în perioada timpului legal de concepţie care au făcut imposibilă coabitarea). Simpla dovedire a împrejurării că mama a întreţinut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi în perioada de concepţie sau mărturisirea mamei că soţul nu este tatăl copilului nu trebuie să conducă la admiterea acţiunii, fiind necesare şi alte probe.

Se poate folosi orice mijloc de probă. În privinţa probei cu martori, pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii părţilor, indiferent de grad, cu excepţia descendenţilor. Expertizele medico-legale ce pot fi utilizate în această acţiune sunt expertiza serologică (constând în analiza grupelor sanguine ale copilului, mamei şi prezumtivului tată, însă concluziile sale sunt certe numai dacă paternitatea se exclude datorită incompatibilităţii grupelor de sânge), expertiza antropologică (bazată pe transmiterea pe cale ereditară a unor particularităţi anatomice, precum fizionomia feţei, însă se poate face numai după ce copilul a împlinit 3 ani), expertiza dermatoglifică (constând în analiza amprentelor digitale ale copilului ca rezultat al combinaţiei amprentelor ascendenţilor săi, dar aceasta are o valoare relativă), expertiza timpului legal al concepţiei, expertiza capacităţii de procreare şi de coabitare a soţului mamei şi expertiza genetică efectuata in sistemul HLA - singura care poate stabili cu o probabilitate de 99% paternitatea copilului.

Hotărârea de admitere a acţiunii:Are un caracter declarativ şi produce efecte retroactiv, copilul devenind unul din afara

căsătoriei. Această hotărâre se înregistrează prin menţiune pe marginea actului de naştere al copilului, eliberându-se un nou certificat de naştere, rubrica tatălui rămânând liberă.

Faţă de soţul mamei hotărârea produce efecte în sensul că nu există nici o legătură de filiaţie între acesta şi copilul mamei (copilul restituie succesiunea acceptată, dacă în timpul procesului soţul mamei a decedat), iar, în ceea ce priveşte pensia de întreţinere, aceasta încetează pentru viitor şi, potrivit opiniei majoritare, nu trebuie restituită pentru trecut.

Faţă de copil, hotărârea produce efecte în sensul că el devine retroactiv un copil din afara căsătoriei, numele său de familie va fi numele de familie al mamei din momentul naşterii copilului (aşadar numele soţului, dacă soţii au avut un nume comun), domiciliul copilului va fi cel al mamei, până când se stabileşte şi filiaţia faţă de tată (cei doi părinţi vor stabili de comun acord domiciliul copilului), autoritatea părintească se va exercita numai de către mamă (dacă ulterior se determină şi paternitatea, exercitarea autoritatii părintesti si contributia parintilor la intretinerea copilului va fi stabilita de instanţa potrivit regulilor de la divort), iar obligaţia de întreţinere va exista numai între copil şi mamă.

Conflictele de paternitate privesc situaţia în care soţul mamei din a doua căsătorie, în cursul căreia s-a născut copilul, tăgăduieşte cu succes paternitatea, copilul fiind considerat din prima căsătorie, nu din afara căsătoriei. Se considera, de asemenea, ca exista un conflict de paternitate si in cazul in care mama bigama da nastere unui copil, caz in care s-a apreciat ca paternitatea se va stabili fata de sotul mamei din cea de-a doua casatorie , nula de jure, dar cu efecte de facto.

3.5. Acţiunea în contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie

Noţiune:Acţiunea în contestarea filaţiei fată de tată a copilului din căsătorie are ca obiect înlăturarea

68

prezumţiei de paternitate care a fost aplicată în mod greşit sau fraudulos.Codul familiei nu o reglementează, dar, în doctrină, posibilitatea introducerii ei este acceptată unanim ca singura cale de înlăturare a prezumţiei de paternitate aplicate fară temei.

Cazuri:- părinţii nu au fost niciodată căsătoriţi;- copilul s-a născut anterior căsătoriei;- copilul s-a născut după 300 zile de la încetarea căsătoriei, desfacerea sau desfiinţarea ei;- copilul s-a născut în timpul căsătoriei sau în mai puţin de 300 zile de la încetarea căsătoriei,

desfacerea sau desfiinţarea ei, dar este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.Reclamant poate fi orice persoană interesată, acţiunea este imprescriptibilă şi se

pot folosi orice mijloace de probă.Ca efect al hotărârii de admitere a acţiunii, copilul devine retroactiv, din momentul naşterii,

unul din afara căsătoriei şi va avea ca nume de familie numele mamei de la data naşterii copilului, iar legătura de filiaţie dintre copil şi soţul mamei dispare.

Bibliografie:

1.Bacaci Al.,Dumitrache V., Hageanu C., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil , Editia 7 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;2.Banciu M., Banciu A. A., Dreptul familiei conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Argonaut, Bucuresti, 2012;3.Florian E., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil, Editia 4 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;4.Codul civil(Legea nr.287/2009).5.Codul de procedură civilă(Legea nr.134/2010).


1. În ce constă prezumţia timpului legal al concepţiei? Aceasta are in prezent un caracter relativ sau absolut?

2. În ce constă prezumţia legală de paternitate? Aceasta are un caracter relativ sau absolut? 3.Ce copii beneficiază de prezumţia de paternitate? 4.Cum se poate răsturna prezumţia de paternitate? 5.Cine are calitatea de reclamant şi, respectiv, de pârât în cadrul acţiunii în tăgadapaternităţii? 6.În ce termen de prescripţie se poate promova această acţiune în instanţă? 7.Care este obiectul acestei cereri? 8.Cum se realizează probaţiunea în cadrul acestei acţiuni în instanţă? 9.Ce fel de expertiză are valoare absolută în această materie? 10.Ce efecte are hotărârea instanţei de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii? 11.Cine poate promova acţiunea în contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie? 12. În ce situaţii poate fi promovată această acţiune în instanţă?

69

SECTIUNEA IV FILIAŢIA FATĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEIî î

Conform art. 424 C. civ., stabillirea filiaţiei faţă de tată a copilului din afara căsătoriei se poate face prin recunoaştere sau prin hotărare judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii.

4.1. Recunoaşterea de paternitate

Recunoaşterea de paternitate reprezintă declaraţia făcută de bunăvoie de un bărbat, în una din formele prevăzute de lege, prin care acesta mărturiseşte că este tatăl unuicopil. Aceasta are o natură juridică mixtă, de act juridic şi de mijloc de probă. Este un act juridic unilateral, solemn, pur şi simplu, personal (moştenitorii bărbatului nu pot să o facă, însă poate fi făcută de un minor între 14 şi 18 ani, fără încuviinţare, sau de un interzis judecătoresc în momentele de luciditate ori de un mandatar cu procură autentică specială), declarativ, irevocabil şi produce efecte erga omnes.

Poate fi recunoscută paternitatea oricărui copil născut în afara căsătoriei, adică copilul conceput şi născut de o mamă necăsătorită, sau copilul din căsătorie căruia i s-a tăgăduit cu succes paternitatea. Copilul decedat poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.Potrivit art.418 C.civ., recunoasterea unui copil deja recunoscut de un alt bărbat este afectata de nulitate absoluta. Daca insa paternitatea anterioara este înlăturată pe calea contestaţiei, recunoasterea vafi valabila.

Conform art. 416 C. civ., recunoaşterea de paternitate se poate face prin declaraţie la serviciul de stare civilă o dată cu înregistrarea naşterii sau oricând după aceasta, prin înscris autentic depus la orice primărie care îl va trimite primăriei ce are în păstrare actul de naştere al celui recunoscut sau prin testament.

Ca urmare a recunoaşterii, se stabileşte filiaţia copilului faţă de acel bărbat în mod retroactiv, de la naştere, dar copilul păstrează situaţia unuia din afara căsătoriei. Recunoaşterea are efecte şi în privinţa numelui de familie şi a domiciliului copilului, a obligaţiei de întreţinere şi a succesiunii.

Recunoaşterea paternităţii va fi nulă absolut dacă s-a recunoscut un copil a carui filiatie, stabilita conform legii, nu a fost inlaturata, dacă s-a recunoscut un copil decedat, care nu a lăsat descendenţi, ori dacă nu s-a făcut de tată personal sau s-a făcut în altă formă decât cea prevăzută de lege. Nulitatea relativă a recunoaşterii intervine în cazul vicierii consimţământului celui care face recunoaşterea, prin eroare, dol sau violenţă.

4.2. Contestarea recunoaşterii de paternitate

Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată prin acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate.

Reclamant poate fi orice persoană interesată (ex.: copilul recunoscut, descendenţii săi, mama acestuia, bărbatul care a făcut recunoaşterea aflat în eroare de fapt, moştenitorii săi, procurorul). Pârât este pretinsul tată, moştenitorii săi, copilul recunoscut sau descendenţii lui.

Se poate folosi orice mijloc de probă, sarcina probei revenind reclamantului. Acesta trebuie să dovedească că recunoaşterea nu corespunde realităţii, deoarece în perioada de concepţie bărbatul care a făcut recunoaşterea nu a întreţinut relaţii intime cu mama copilului sau este în imposibilitatea biologică de a procrea ori mama a întreţinut relaţii

SECŢIUNEA IV

70

intime cu un alt bărbat. Dacă contestarea recunoaşterii de paternitate este făcută de mamă, de copilul recunoscut sau de către descendenţii acestuia, sarcina probei se răstoarnă, revenind pârâtului.

Acţiunea este imprescriptibilă. Ca efect al hotărârii judecătoreşti, legătura de filiaţie dispare retroactiv faţă de bărbatul care a făcut recunoaşterea, înregistrându-se o menţiune în acest sens pe

marginea actului de naştere. Copilul este considerat ca fiind din afara căsătoriei. El va reveni la numele avut anterior recunoaşterii şi va trebui să restituie succesiunea primită.

4.3.Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei(art. 424-428 C. civ.)

Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei are ca obiect determinarea legăturii de filiaţie dintre un copil din afara căsătoriei şi tatăl său.

Instanţa competentă este judecătoria de la domiciliul pârâtului.Conform art. 425 C. civ., calitatea de reclamant apartine copilului. acţiunea fiind strict

personală (moştenitorii lui pot doar să o continue). Dacă acesta are vârsta sub 14 ani, acţiunea este pornită de mamă în numele copilului. În cazul mama a decedat sau este pusă sub interdicţie, acţiunea este promovată de reprezentantul legal al copilului, fară încuviinţarea autorităţii tutelare. Copilul între 14 şi 18 ani poate introduce singur acţiunea, fără încuviinţarea mamei. Copilul major promovează singur această acţiune, avand in vedere ca art. 427 C.civ. prevede ca actiunea nu se prescrie in timpul vietii copilului. Copilul recunoscut(dar care si-a pierdut paternitatea ca urmare a contestarii recunoasterii) şi cel adoptat pot introduce această acţiune în instanţă, pe când cel din căsătorie si cel conceput nu o pot face. Moştenitorii copilului pot porni sau, dupa caz, pot continua aceasta actiune. Odată pornită această acţiune, mama sau reprezentantul legal nu pot renunţa la ea.

Pârâtul este pretinsul tată, moştenitorii lui ori statul, dacă el nu are moştenitori.Indiferent de titularul dreptului la actiune, potrivit actualei reglementari , acţiunea in stabilirea

paternitatii nu se prescrie in timpul vietii copilului. Daca acel copil a decedat si nu a introdus actiunea, mostenitorii sai o pot promova în termen de 1 an de la data decesului.

Reclamantul solicită instanţei să se constate că pârâtul este tatăl copilului. Sarcina probei revine reclamantului, el putând folosi orice mijloc de probă pentru a dovedi faptul naşterii copilului, relaţiile intime dintre mama copilului şi pretinsul tată în perioada legală de concepţie în scopul stabilirii certe a faptului că acesta este tatăl copilului.

Pârâtul se poate apăra pe fond, dovedind că nu a avut relaţii intime cu mama copilului sau recunoscând că a avut relaţii intime, dar acestea nu au dus la naşterea copilului. Expertiza genetică este concludentă în acest caz. Invocarea de către pârât în apărare a faptului că femeia a întreţinut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi în perioada de concepţie nu trebuie să-l determine pe judecător la respingerea acţiunii, ci trebuie luata în considerare în ansamblul probelor.

Dovada convieţuirii dintre mamă şi pârât sau a prestării întreţinerii de către pârât sunt suficiente pentru demonstarea filiaţiei, dacă acesta refuză să se prezinte pentru efectuarea expertizei medico-legale. In acest sens, actuala reglementare consacra o noua prezumtie de paternitate, de aceasta data pentru copilul dinafara casatoriei, preluand ceea ce a stabilit anterior practica judiciara. Astfel, potrivit art. 426 C.civ, paternitatea se prezuma daca se dovedeste ca pretinsul tata a convietuit cu mama copilului in perioada timpului legal al conceptiei.

Dacă în urma expertizei serologice se constată că pretinsul tată şi copilul nu au grupe de sânge compatibile, este cert că el nu este tatăl. Însă, dacă din expertiză rezultă că cei doi au grupe sanguine compatibile, acest lucru nu duce la stabilirea directă a paternităţii. Expertiza

SECŢIUNEA IV

71

antropologică sau cea dactiloscopică sunt simple indicii care trebuie completate cu alte probe. Fostul Tribunal Suprem a stabilit ca mărturisirea pârâtului la interogatoriu privind recunoaşterea copilului este suficientă pentru stabilirea paternităţii.

Ca efect al hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii, se consideră că bărbatul respectiv este în mod retroactiv tatăl copilului, acesta având situaţia unui copil din afara căsătoriei. Hotărârea instanţei se înregistrează prin menţiune pe marginea actului de naştere, eliberandu-se un nou certificat de naştere. Numele de familie al copilului va fi numele mamei, cu excepţia cazului în care mama a cerut ca minorul să poarte numele tatălui, iar instanţa i-a încuviinţat cererea. Hotararea judecatoreasca va produce efecte cu privire la domiciliul minorului, drepturile şi îndatoririle parinteşti, obligatia de întreţinere pentru copilul minor. El va veni la succesiunea tatalui sau şi a rudelor acestuia.

Ca o noutate a actualei reglementari, art. 428 C.civ. permite mamei sa solicite o serie de despagubiri, insa numai daca aceasta a formulat si o actiune in stabilirea paternităţii. Astfel, potrivit art. 428 C.civ., mama copilului îi poate solicita pretinsului tata sa îi plateasca jumatate din:

- cheltuielile nasterii si ale lehuziei;-cheltuielile facute cu intretinerea ei in timpul nasterii si in perioada de lehuzie.Aceste despagubiri pot fi solicitate de catre mama si atunci cand copilul s-a nascut mort sau a

decedat anterior pronuntarii hotararii judecatoresti de stabilire a paternitatii. Dreptul la actiune al mamei se prescrie in termen de 3 ani de la nasterea copilului.

4.4.Contestarea paternităţii stabilite prin hotărâre judecătorească

Acţiunea în contestarea paternităţii stabilite prin hotărâre judecătorească este inadmisibilă dacă s-au administrat probe şi judecătorul a admis acţiunea în stabilirea paternităţii, hotararea beneficiind de autoritatea lucrului judecat. Dar, dacă recunoaşterea de paternitate s-a făcut în cadrul procesului, contestarea recunoaşterii este admisibilă, întrucât paternitatea nu a fost stabilită de instanţă, aceasta doar constatând recunoaşterea.

Bibliografie:

1.Bacaci Al.,Dumitrache V., Hageanu C., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil , Editia 7 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;2.Banciu M., Banciu A. A., Dreptul familiei conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Argonaut, Bucuresti, 2012;3.Florian E., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil, Editia 4 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;4.Codul civil(Legea nr.287/2009);5.Codul de procedură civilă(Legea nr.134/2010).


1. În ce moduri se poate stabili filiaţia faţă de tată a copilului din afara căsătoriei?2. Căror copii li se poate recunoaşte paternitatea?3. Cine poate contesta recunoaşterea de paternitate în instanţă şi în ce situaţii? Această

acţiune este prescriptibilă?

SECŢIUNEA IV

72

4. Cine are calitatea de reclamant şi cine are calitatea de pârât în acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei?

5. Actiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei este prescriptibila ?6. Care este obiectul acestei cereri?7. Cum se realizează probaţiunea în cadrul acestei acţiuni în instanţă?8. Ce efecte are hotărârea instanţei de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei?

73

SECŢIUNEA IVSECTIUNEA V SITUATIA LEGALĂ A COPILULUI

î

5.1. Situaţia legală a copilului din căsătorie

Potrivit art. 449 C. civ., în ce priveşte numele de familie al copilului din căsătorie, acesta poate fi numele comun al părinţilor (dacă aceştia au un nume de familie comun), numele unuia sau altuia dintre părinţi sau numele lor reunite (dacă nu au un nume comun). În cazul în care părinţii nu se înţeleg în privinţa numelui de familie al copilului, va decide instanta de judecata, in functie de interesul minorului.

Locuinta copilului din căsătorie este, potrivit art. 496 C. civ., la părinţii săi , iar daca părintii nu locuiesc împreuna, vor decide impreuna la care dintre ei va locui copilul minor . Dacă aceştia nu se înţeleg, va decide instanţa de tutela, ascultandu-l pe copilul care a implinit varsta de 10 ani.

Naşterea atrage după sine cetăţenia română, dacă ambii sau măcar unul dintre părinţi este cetăţean român, indiferent dacă este vorba despre un copil născut în Romania sau în străinătate. Dacă copilul a fost găsit pe teritoriul ţării noastre, avand părinţi necunoscuţi, va fi considerat cetăţean român.

5.2. Situaţia legală a copilului din afara căsătoriei

Numele de familie al copilului din afara căsătoriei este numele aceluia dintre părinţi faţă de care a fost stabilită mai întâi filiaţia. Dacă ulterior se stabileşte filiaţia şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul parintilor, va putea lua numele parintelui fata de care s-a stabilit ulterior filiatia sau numele reunite ale parintilor. Numele de familie ales in aceasta ipoteza va fi declarat impreuna de catre parinti la serviciul de stare civila al locului de inregistrare a nasterii. Daca parintii nu se pun de acord asupra numelui de familie al copilului, va decide instanta de tutela.

Dacă copilul îşi stabileşte filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, aceştia vor decide dacă copilul va lua numele lor reunite sau numele unuia ori altuia dintre ei, în caz de neînţelegere, hotărând instanta de judecata .

În ce priveşte locuinta şi cetăţenia copilului din afara căsătoriei, se aplică aceleaşi reguli ca şi pentru copilul din căsătorie.

Bibliografie:

1.Bacaci Al.,Dumitrache V., Hageanu C., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil , Editia 7 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;2.Banciu M., Banciu A. A., Dreptul familiei conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Argonaut, Bucuresti, 2012;3.Florian E., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil, Editia 4 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;4.Codul civil(Legea nr.287/2009).


1. Prezentaţi situaţia legală a copilului din căsătorie.2. Prezentaţi situaţia legală a copilului din afara căsătoriei.

74

SECŢIUNEA IV

CAPITOLUL V ADOPŢIA

SECŢIUNEA INOŢIUNI INTRODUCTIVE

Î

1.1. Noţiune

Termenul de adopţie are mai multe înţelesuri:- act juridic, adică acordul de voinţă al părţilor care participă la adopţie, încuviinţat de

instanţă;- raport juridic, constând în legătura de rudenie creată între adoptator şi rudele sale şi

adoptat şi descendenţii săi;- instituţie juridică, adică totalitatea normelor juridice care reglementează adopţia.Aspectele generale ale acestei institutii sunt reglementate in Codul civil, Cartea a II-a – Despre familie, Titlul III – Rudenia, Capitolul III – Adoptia, art.451-art.482, iar in ceea ce priveste aspectele procedurale se aplica prevederile Legii nr.273/2004 cu privire la regimul juridic al adoptiei. Actualul Cod civil defineste adoptia ca fiind acea „operatiune juridica prin care se creeaza legatura de filiatie intre adoptator si adoptat , precum si legaturi de rudenie intre adoptat si rudele adoptatorului”.

1.2. Evoluţia legislaţiei în domeniul adopţiei

Adopţia a fost reglementată iniţial în art. 309-324 C.civ. din anul 1865 şi era încuviinţată de instanţa judecătorească, însă o dată cu apariţia Codului familiei în anul 1954, a fost preluată de acesta în art. 66-85 sub denumirea de înfiere şi trebuia încuvinţată de către autoritatea tutelară.

Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei a adus doar câteva modificări în materia adopţiei, în special în cea internaţională. O.U.G. nr. 25/1997 a abrogat această lege şi dispoziţiile din C. fam. referitoare la adopţie, consacrând doar adopţia cu efecte depline încuviinţată de instanţă. De asemenea, acest act normativ a lărgit atribuţiile Comisiei pentru protecţia copilului şi ale Comitetului român pentru adopţii în privinţa supravegherii şi avizării adopţiilor interne şi internaţionale, a introdus cerinţe suplimentare pentru adopţiile internaţionale şi a creat sisteme intermediare temporare precum încredinţarea copilului în vederea adopţiei. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005 a abrogat toate dispozitiile anterioare contrare si , la randul ei , a suferit modificari succesive printr-o serie de acte normative , ultima dintre acestea fiind Legea nr. 233/2011.4

4Legea nr.233/2011 pentru modificarea si completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei , care , in urma modificarilor aduse , a fost republicata in M.Of. nr. 259 din 19 aprilie 2012.

2.2. Principiile adopţiei

75

Principiile care guvernează adopţia sunt reglementate in prezent atat de Legea nr. 273/2004, cat si de Codul civil.

1. Principiul interesului superior al copilului5

Deşi legea nu prevede expres ce se înţelege prin interesul superior al copilului, în doctrină s-a stabilit că acesta se referă la asigurarea unei dezvoltări fizice şi morale normale a copilului, asemănătoare celei dintr-o familie firească. De asemenea , interesul superior al copilului presupune si respectarea drepturilor fundamentale recunoscute copilului.

Articolul 52 alin. 1 din Legea nr. 273/2004 prevede obligaţia părinţilor adoptivi de a informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate al acestuia o permit. Adoptatul şi adoptatorii au dreptul de a obţine extrase din registrele publice al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti. Totuşi, aceasta poate fi dezvăluită înainte de dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către adoptat, numai pentru motive medicale şi cu autorizarea instanţei, la cererea adoptatului, soţului sau a descendenţilor acestuia, adoptatorilor sau a reprezentantului unei instituţii medicale sau a unui spital.

După ce adoptatul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, el poate solicita tribunalului, în a cărui rază teritorială se află domiciliul său, să îi autorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti.

2. Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial6

Deoarece s-a constatat în trecut că internarea copiilor lipsiţi de ocrotire părintească în centre cu un număr crescut de copii nu a fost cea mai bună soluţie, în prezent legea relementează asigurarea ocrotirii acestor copii în centre mici de tip familial. Articolul 39 alin.(2) din Legea nr.272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului stabileste masurile destinate sa asigure acest mediu familial pentru toti copiii , indiferent de faptul ca ei sunt lipsiti temporar sau definitiv de ocrotirea parinteasca , si anume: tutela , masurile speciale de protectie , adoptia.

3. Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică7.Alaturi de criteriile de ordin etnic , cultural si lingvistic , art. 39 alin.(2) din Legea nr. 272/2004 , precum si Codul civil vorbeste si despre continuitateareligioasa.Acest principiu trebuie respectat atat la încuviinţarea adopţiei interne , cat si laîncuviinţarea

adopţiei internaţionale. 4. Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate8

Organele administrative implicate în procedura adopţiei sunt obligate să informeze şi să consilieze copilul în legătură cu măsurile ce se vor dispune în privinţa lui, iar instanţa este obligata să asculte copilul mai mare de 10 ani atunci când se ia o astfel de măsură.

5. Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei9

5Acest principiu este reglementat de art.1 lit.a) din Legea nr.273/2004 si de art.452 din Codul civil.6 Acest principiu este reglementat de art.1 lit.b) din Legea nr.273/2004 si de art.452 lit.b)din Codul civil.7 Acest principiu este reglementat de art.1 lit.c) din Legea nr.273/2004 si de art.452 lit.c)din Codul civil.8 Acest principiu este reglementat de art.1 lit.d) din Legea nr.273/2004.Codul civil nu reglementeaza principiul de mai sus , dar nici nu il abroga , de unde deduce existent lui in continuare.9 Acest principiu este reglementat de art.1 lit.e) din Legea nr.273/2004 si de art.452 lit.d)din Codul civil.

2.5. Felurile adopţiei

76

Legea a prevăzut termene scurte pentru autorităţile administrative şi pentru instanţele judecătoreşti în vederea rezolvării rapide a situaţiei unui copil , neprevazand insa si sanctiuni in cazul nerespectarii acestor termene.

6.Principiul garantarii confidentialitatii , referitor atat la identitatea adoptatorului (familiei adoptatoare) , cat si la datele de identificare ale parintilor firesti.10

2.3. Scopul adopţiei

Scopul adopţiei constă în asigurarea protecţiei intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.

2.4. Natura juridică a adopţiei

Potrivit opiniei unor autori, adopţia este considerată un act juridic complex deoarece presupune:

-acte de dreptul familiei: consimţământul adoptatorului, al părinţilor fireşti şi al adoptatului în vârstă de 10 ani;

-acte administrative: atestatele şi confirmările de la organele administrative; -acte de drept procesual civil: hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei.

Alţi autori afirmă că adopţia este doar un act juridic de dreptul familiei.

I. În funcţie de domiciliul părţilor , adoptia poate fi:a) adopţia internă: cea în care adoptatorul sau familia adoptatoare şi adoptatul au domiciliul în

România;b) adopţia internaţională: cea în care adoptatorul ori familia adoptatoare sau adoptatul au

domiciliul în străinătate.

II. În funcţie de persoanele între care produce efecte , exista:a) adopţia cu efecte restrânse: în cadrul căreia se menţin legăturile de rudenie între adoptat şi descendenţii săi şi părinţii săi fireşti şi rudele lor. Acest tip de adopţie a fost eliminat pentru viitor prin O.U.G. nr. 25/1997.b) adopţia cu efecte depline: încetează rudenia firească a adoptatului şi descendenţilor săi faţă de părinţii fireşti şi rudele acestora.

Bibliografie:



3. Codul civil(Legea nr.287/2009);4. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei,republicata.

10 Acest principiu este consacrat prin O.U.G. nr.102/2008 ,neexistand in prima varianta a Legiinr.273/2004 , nefiind reglementat nici de Codul civil.

2.5. Felurile adopţiei

77


1. Definiţi adopţia.2. Care sunt actele normative ce reglementează adopţia în prezent?3. Enunţaţi principiile care guvernează adopţia.4. Care este scopul încheierii adopţiei?5. Ce natură juridică are adopţia?6. În prezent, se pot încheia adopţii cu efecte retrânse?7.

SECŢIUNEA IV

78

SECTIUNEA II.CONDIŢII LEGALE PENTRU ÎNCHEIEREA ADOPŢIEIî î

Pentru ca adopţia să fie valabil încheiată trebuie îndeplinite următoarele categorii de condiţii:

79

-condiţii de fond;- lipsa impedimentelorla incheierea adoptiei;- conditii de formă.

2.1. Condiţii de fond la adopţie

Actualul Cod civil a abrogat majoritatea

articolelor referitoare la conditiile de fond

la adoptie , existente anterior in Legea nr.

273/200411 , astfel ca in prezent ele sunt

consacrate in Sectiunea a 2-a – „Conditiile de

fond ale adoptiei” , Capitolul III – „Adoptia”

, art.455 -458.

Codul civil clasifica in prezent conditiile de

fond la adoptie astfel:

- conditii cu privire la persoanele care pot fi adoptate :

- conditia cu privire la varsta adoptatului;

- conditia cu privire la pluralitatea de adoptati – frati si surori;

- impedimentul referitor la frati ,soti sau fosti soti;

- conditii cu privire la persoanele care pot adopta :

- conditia privind capacitatea si starea de sanatate a

viitorului adoptator (familie adoptatoare);

- conditia privind diferenta de varsta ;

- cerinta privind garantiile morale si conditiile materiale;

- impedimentul referitor la o adoptie anterioara ;

11Din Legea nr.273/2004 au ramas in vigoare doar art. 14, art. 15, art. 17 si art. 18 alin.(1) din Capitolul II – “Conditiile de fond ale adoptiei” , care , dupa republicare au fost renumerotate ca art.9,art.13, art.14 si art.15 din cadrul Sectiunii a 2-a -“Conditiile de fond ale adoptiei” .

80

- impedimentul referitor la faptul ca viitorii adoptatori

au acelasi sex.

- consimtamantul la adoptie.

2.1.1. Varsta adoptatului

Articolul 455 alin. (1) din Codul civil dispune că un copil poate fi adoptat până la dobandirea capacitatii depline de exercitiu , ceea ce inseamna ca adoptatul poate fi un minor lipsit decapacitate de exercitiu sau un minor cu capacitate restransa de exercitiu. Minorul care se casatoreste de la 16 ani dobandestecapacitate deplina de exercitiu , ceea ce inseamna ca nu mai poate fi adoptat. Potrivit actualului Cod civil , persoana fizica poate dobandi anticipatcapacitate deplina de exercitiu si pentru motive temeinice , prin hotararea instantei de tutela. Ca o excepţie, art.455 alin.(2) prevede ca si persoana care a dobandit capacitate deplina de exercitiu poate fi adoptată, dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorităţii, prin noţiunea de creştere înţelegându- se nu numai prestarea întreţinerii, ci raporturi de durată, asemănătoare celor dintre părinţi şi copii.

2.1.2. Pluralitatea de adoptati – frati si surori

In aceasta privinta , Codul civil mentine conditia stabilita prin Legea nr.273/2004 , statuand :

„adoptia fratilor , indiferent de sex , de catre persoane sau familii diferite se poate face numai daca

acest lucru este in interesul lor superior”. Ne raliem propunerii delege ferenda exprimate in

doctrina12 , in sensul ca textul ar putea fi reformulat mai adecvat astfel: „in cadrul procedurii de

adoptie se va urmari , pe cat posibil , ca fratii sa fie incredintati impreuna unei persoane/familii ,

urmarindu-se interesul superior al fiecaruia”.

2.1.3. Impedimentul referitor la frati , parinti firesti , soti

In ceea ce priveste adoptia intre frati , indiferent de sexul acestora , Codul civil o interzice expres prin art.457, indiferent ca acestia sunt frati din casatorie ori din afara ei , ca sunt frati cosangvini ori frati uterini.

Chiar daca in Codul civil nu se prevede in mod expres ,adopţia este oprită între rudele în linie dreaptă de gradul I, adică între părintele firesc şi copilul său ,chiar daca filiatia nu a fost legal stabilita si indiferent daca parintele a fost decazut din drepturile parintesti.

De asemenea , potrivit art. 458 din Codul civil, adopţia între soţi sau între foştii soţi şi adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare sunt interzise.

12L.Cetean-Voiculescu, Dreptul familiei.Note de curs si manual de seminar ,Ed.Hamangiu , Bucuresti , 2012.

81

2.1.4.Conditia privind capacitatea si starea de sanatate a viitorului adoptator (familie adoptatoare)

Art. 459 din Codul civil prevede că persoanele care nu au capacitate deplină de exerciţiu ,persoanele cu boli psihice si handicap mintal nu pot adopta , per a contrario, adoptatorul sau soţii adoptatori trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. In ceea ce privestepersoanele cu boli psihice si handicap mintal , interdictia se mentine indiferent de faptul ca nu au fost puse sub interdictie judecatoreasca sau de ipoteza ca pot avea momente de luciditate. De asemenea, nu are importanţă dacă adoptatorul este căsătorit sau ori dacă are sau nu alţi copii. Sexul, naţionalitatea , rasa sau religia acestuia nu au vreo importanţă.

La aceste conditii, Legea nr.273/2004 mai adauga interdictia de a adopta pentru persoanele ai caror soti sunt fie bolnavi psihici , fie au un handicap mintal, fie au fost condamnate definitiv pentru o infractiune contra persoanei sau contra familiei, savarsita cu intentie , pentru infractiunea de trafic de persoane sau consum de ilicit de droguri, fie au copii fata de care s-au instituit masuri speciale de protectie sau in privinta carora s-a dispus decaderea din drepturile parintesti.

2.1.5. Conditia privind diferenta de varsta

Codul civil a mentinut o diferenţă de vârstă de minimum 18 ani intre adoptator şi adoptat. Totuşi, pentru motive temeinice, instanţa de tutela poate încuviinţa adopţia chiar dacă această diferenţă este mai mică de 18 ani, dar în nici într-un caz mai mică de 16 ani(de pilda ,in cazul persoanelor care s-au casatorit la varsta de 16 ani si care doresc sa adopte un copil).

2.1.6.Conditia privind garantiile morale si conditiile materiale

82

Aceasta conditie nu era consacrata expres de lege anterior aparitiei

Codului civil , desiLegea nr.273/2004 conditiona eliberarea atestatului de

persoana(familie) apta sa adopte de dovada indeplinirii garantiilor morale si materiale. Este firesc

ca adoptatorul (familia adoptatoare) sa probeze ca , intocmai ca si un parinte natural, poate oferi

atat conditiile materiale necesare cresterii si educarii unui copil , cat si cadrul moral propice unei

dezvoltari armonioase a personalitatii copilului adoptat , sens in care autoritatile competente in

protectia drepturilor copilului vor stabili in ce masura sunt indeplinite aceste conditii de viitorul

adoptator.

In acelasi sens , art.7 din Legea nr. 273/2004 statueaza ca nu pot adopta persoanelecondamnate

definitiv pentru o infractiune contra persoanei sau contra familiei, savarsita cu intentie, precum si

pentru infractiunea de trafic de persoane sau trafic si consum de ilicit de droguri, deoarece

infractiunile savarsite probeaza implicit imoralitatea acestor persoane.

Din aceleasi ratiuni de moralitate , nu poate adopta persoana(familia) al carei copil se afla sub o

masura speciala de protectie, precum si cel (cei) decazuti din drepturile parintesti.

2.1.7 Impedimentul referitor la o adoptie anterioara

Codul civil prevede în art. 462 alin. (1) că o persoană nu poate fi adoptată de mai mulţi adoptatori, nici simultan, nici succesiv. Prin excepţie, poate fi încuviinţată adopţia de către doi soţi. Aşadar, cât timp o adopţie este valabilă, nu se poate încuviinţa una nouă. O nouă adopţie poate fi încuviinţată când adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat (caz in careadopţia anterioară se considera desfacuta la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti de incuviintare a noii adopţii) sau dacă adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.

2.1.8. Impedimentul referitor la faptul ca viitorii adoptatori au acelasi sex

Reglementand in mod expres interdictia casatoriei intre persoanele de acelasi sex , legiuitorul roman a considerat necesar sa sublinieze , in cadrul art.462 alin. (3) ca „doua persoane de acelasi sex nu pot adopta impreuna”.

83

2.1.9.Consimţământul la adoptie

Articolul 463 din Codul civil stabileste ca pentru incheierea

adoptiei este necesar consimtamantul urmatoarelor persoane:

a) parintii firesti, ori, dupa caz, tutorele copilului ai carui

parinti sunt decedati, necunoscuti, declarati morti sau

disparuti ori pusi sub interdictie, in conditiile legii;

b) adoptatul care a implinit 10 ani;

c) adoptatorul sau, dupa caz, sotii din familia adoptatoare, cand acestia adopta impreuna;

d) sotul celui care adopta , cu exceptia cazului in care lipsa discernamantului il pune in

imposibilitatea de a-si exprima vointa.A) Consimţământul adoptatoruluiAdopţia poate fi încheiată de o persoană necăsătorită sau de o familie, adică de doi soţi

adoptatori. Acest lucru nu înseamnă că o persoană căsătorită nu poate deveni singură adoptator.Adoptatorul trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu şi să exprime un

consimţământ neviciat. Astfel, minorul necăsătorit şi interzişii judecătoreşti nu pot fi adoptatori. De asemenea, debilul sau alienatul mintal nepus sub interdicţie nu poate exprima un consimţământ valabil pentru adopţie.

Consimţământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare se exprimă în faţa instanţei de judecată o dată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei, potrivit art. 13 din Legea nr. 273/2004.

B) Consimţământul soţului adoptatoruluiAsa cum am precizat anterior, Codul civil prevede că adopţia unui copil de către mai multe

persoane este interzisă, dar, ca o excepţie, este permisă, dacă se face de către soţ şi soţie, simultan sau succesiv, caz în care ambii trebuie să-şi exprime consimţământul la adopţie.

Este posibil ca numai unul dintre soţi să fie adoptator, situaţie în care este necesar şi consim-ţământul celuilalt soţ, care nu devine astfel adoptator. Consimţământul sotului adoptatorului

nu poate fi inlocuit cu autorizatia instantei de tutela.C) Consimţământul părinţilor fireşti sau al tutoreluiPărinţii fireşti ai celui care urmează a fi adoptat trebuie să îşi exprime consimţământul la

adopţie, chiar dacă sunt divorţaţi sau copilul a fost încredinţat la divorţ unei alte persoane sau institutii. Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului lor. Însă în acest caz, , este obligatoriu si consimţământul celui care exercita autoritatea parinteasca.

Potrivit art. 467 din Codul civil, instanţa de tutela poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau al tutorelui de a consimţi la adopţie, dacă se dovedeşte prin orice mijloc de probă că aceştia refuză în mod abuziv să îşi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază ca adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.

Consimţământul părinţilor fireşti sau, dupa caz, al tutorelui, poate fi exprimat numai după 60

84

de zile de la naşterea copilului şi poate fi revocat de ei în termen de 30 de zile de la data exprimării lui. Depăşirea acestui termen atrage irevocabilitatea consimţământului.

2.3.2. Procedura adopţiei

85

Dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat judecătoreşte mort, sau dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este suficient, conform art.464 alin. (1). Dacă ambii părinţi se găsesc în oricare dintre situaţiile menţionate, consimţământul părinţilor fireşti nu este necesar.

În cazul în care copilul se află sub tutelă, tutorele este cel care va consimţi la adopţie.Art. 465 prevede că părinţii fireşti sau tutorele trebuie să consimtă la adopţie în mod liber,

necondiţionat13 şi numai după ce au fost informaţi asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine. Direcţia în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti sau tutorele este obligată să asigure consilierea si informarea lor înaintea exprimării consimţământului la adopţie.

Potrivit Legii nr.273/2004, nu poate fi adoptat un copil ai carui parinti firesti nu au varsta de 14 ani impliniti. Parintele minor cu varsta cuprinsa intre 14-18 ani isi va exprima consimtamantul cu acordul ocrotitorului sau legal.

Parintii firesti isi exprima consimtamantul in fata instantei de judecata, odata cu solutionarea cererii de deschidere a procedurii adoptiei , cu exceptia cazului adoptiei copilului de catre sotul parintelui sau, ipoteza in care parintele firesc isi exprima consimtamantul in fata instantei de judecata, odata cu solutionarea cererii de incuviintare a adoptiei.

In situatia in care copilul a mai fost anterior adoptat, va fi solicitat tot consimtamantul parintilor firesti, si nu al parintilor adoptatori. Ca exceptie de la aceasta regula, persoana casatorita care a adoptat un copil este asimilata de Codul civil unui parinte firesc , astfel ca trebuie si ea sa isi exprime consimtamantul la adoptia aceluiasi copil de catre sotul sau. In acest caz, consimtamantul parintilor firesti nu mai este necesar.

D) Consimţământul adoptatuluiPersoana care a împlinit vârsta de 10 ani trebuie sa isi exprime in mod obligatoriu

consimţământul la proria adopţie, în faţa instanţei de tutela, in etapa incuviintarii adoptiei. Anterior exprimării lui, direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul în vârstă de 10 ani îl va consilia şi îl va informa, ţinând seama de vârsta şi maturitatea lui, în special asupra consecinţelor adopţiei, avand si obligatia de a intocmi un raport in acest sens.

2.2.Condiţii de formă la încheierea adopţiei

Condiţiile de formă la încheierea adopţiei se referă la forma solemnă a actelor juridice ale părţilor şi la procedura adopţiei.In prezent, condiţiile de formă si procedura adoptiei sunt reglementate in Legea nr.274/2004.

2.2.1.Actele juridice ale părţilor

Actul juridic al adopţiei este solemn, pentru valabilitatea sa fiind necesară îndeplinirea unor formalităţi. Astfel, este necesar consimţământul din partea tuturor persoanelor implicate in incheierea acestui act juridic complex, aspect deja analizat anterior.

2.2.2.Procedura adopţiei

Procedura adopţiei presupune parcurgerea a două faze: una administrativă şi una judiciară.13Astfel trebuie intelese si prevederile art.463 alin.(2), potrivit carora, “nu este valabil consimtamantul dat in considerarea promisiunii sau obtinerii efective a unor foloase, indiferent de natura acestora”.

86

A) Procedura administrativăOrganele cu atribuţii în materia adopţiei sunt următoarele:1. Oficiul Român pentru Adopţii14Este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică,

înfiinţat prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopţii. Acesta are atribuţii15 de supraveghere şi coordonare a activităţilor privind adopţia, realizeaza cooperarea internationala in domeniul adoptiei,duce la indeplinire obligatiile asumate de Romania in domeniul adoptiei prin conventiile si tratatele internationale la care statul roman este parte, ţine evidenţa cererilor familiilor sau ale persoanelor care si-au manifestat dorinta de a adopta si le indruma si sprijina in efectuarea procedurilor necesare adoptiei, tine evidenţa centralizata a tuturor adoptiilor incuviintate, elaboreaza proiecte de acte normative, norme si metodologii inmateria adoptiei, s.a.

2. Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copiluluiEste o instituţie publică cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea consiliului judeţean,

respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, care a preluat funcţiile Serviciului public de asistenţă socială de la nivelul judeţului sau sectorului municipiului Bucureşti.

Procedura administrativă se referă la copilul care ar putea fi adoptat şi la persoanele sau familiile care doresc să adopte.

Pot fi adoptaţi copiii aflaţi în evidenţele Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului şi pentru care s-a elaborat un plan individualizat de protecţie având ca finalitate adopţia. Acest plan reprezintă documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în scopul integrării copilului, care a fost separat de familia sa, într-un mediu familial stabil, în cel mai scurt timp posibil. În baza acestui plan, direcţia de la domiciliul copilului va efectua demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau pentru plasamentul lui în familia extinsă (formată din părinţi, copil şi rude fireşti ale acestuia până la gradul IV inclusiv) sau substitutivă (formată din alte persoane decât cele din familia extinsă care asigură creşterea şi îngrijirea copilului în condiţiile legii). Numai in cazul în care aceste demersuri au eşuat, se poate stabili ca finalitate a planului individualizat de protecţie adopţia internă.

Persoanele care doresc să adopte trebuie să obţină un atestat eliberat de direcţia în a cărei rază domiciliază. Pentru aceasta, ei trebuie depună o cerere de evaluare asupra căreia direcţia trebuie să se pronunţe în termen de 120 de zile. Evaluarea16 se referă la garanţiile morale şi condiţiile materiale ale adoptatorului şi trebuie să aibă în vedere personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau a familiei adoptatoare, condiţiile de locuit, viaţa familială, aptitudinea de educare a unui copil, motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să adopte, motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită adopţia unui copil, celălalt soţ nu se asociază la cerere, impedimente de orice natură relevante. Dacă evaluarea este favorabilă, direcţia va elibera atestatul de persoană sau familie aptă să adopte, valabil timp de un an. În situaţia în care evaluarea este nefavorabilă, adoptatorul sau familia

14Legea nr.274/2004, intrata in vigoare la 1 ianuarie 2005 reglementeaza infiintarea,organizarea si functionarea Oficiului Roman pentru Adoptii.15A se vedea in extenso atributiile Oficiului Roman pentru Adoptii in cadrul art.6 din Legea nr.274/2004, care le reglementeaza in mod expres.16Evaluarea adoptatorului(familiei adoptatoare)presupune urmatoarele etape:evaluarea sociala, efectuata de asistentul social responsabil de caz, evaluarea psihologica, indeplinita de psihologul membru al echipei de evaluare si pregatirea in vederea indeplinirii rolului de parinte in cunostinta de cauza,efectuata de compartimentul de specialitate sau, dupa caz, de organismul privat autorizat.

87

adoptatoare au dreptul să introduca o contestatie în termen de 5 zile lucratoare de la data comunicării raportului nefavorabil. Directia va trimite in termen de 5 zile contestatia Oficiului, care va trebui sa o solutioneze in 30 de zile. Obţinerea atestatului de adoptator nu este necesar în cazul adopţiei unei persoane majore de către cel care acrescut-o sau în cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv. In perioada evaluarii, directia este obligata sa asigure consiliere persoanelor care doresc sa adopte, in vederea asumarii rolului de parinte.

88

B) Procedura în faţa instanţei de judecatăProcedura în faţa instanţei judecătoreşti se desfăşoară pe parcursul a trei etape:1. Deschiderea procedurii adopţiei interneSe realizează dacă planul individualizat de protecţie stabileşte ca finalitate adopţia şi părinţii

fireşti sau tutorele îşi exprimă consimţământul în acest sens. Cererea de deschidere a procedurii adopţiei interne se adreseaza instanţei de către direcţia în a

cărei rază teritorială domiciliază copilul, în termen de 30 de zile de la finalizarea demersurilor eşuate privind reintegrarea copilului în familie. Instanţa se pronunţă asupra cererii printr-o hotărâre atacabilă doar cu recurs. Ca urmare a hotărârii instanţei, drepturile şi obligaţiile părinţilor fireşti sau exercitate de alte persoane se suspendă şi sunt preluate de consiliul judeţean sau cel local al municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază copilul.

Dacă în termen de 2 ani direcţia nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare pentru copil şi nu a iniţiat procedurile pentru realizarea adopţiei interne, efectele hotărârii încetează de drept. În acest caz, direcţia va fi obligată să revizuiască planul individualizat de protecţie a copilului şi să solicite instanţei menţinerea, schimbarea sau încetarea măsurii de protecţie ori încuviinţarea unei noi proceduri de deschidere a adopţiei. Hotararea judecatoresca de deschidere a procedurii de adoptie poate fi supusa revizuirii in cazul in care, dupa ramanerea irevocabila a acestei hotarari, a disparut cauza care a determinat imposibilitatea exprimarii consimtamantului la adoptie de catre unul dintre parintii firesti.

Această etapă prealabilă adopţiei nu trebuie îndeplinită dacă persoana majoră este adoptată de adoptatorul sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii sau dacă adoptatorul este soţul părintelui firesc sau adoptiv.

2.Potrivirea dintre copil si persoana (familia) adoptatoareAceasta etapa este premergatoare celei de incredinţare în vederea adopţiei, avand drept scop identificarea celei mai potrivite persoane (familii), dintre cele care au primit atestatul depersoana (familie)apta da adopte.Potrivirea va avea in vedere in mod prioritar o ruda sau o alta persoana impreuna cu care copilul a impartasit o viata de familie de cel putin 6 luni. Articolul 36 alin. (3) din Legea nr.273/2004 stabileste doua subdiviziuni ale acestei etape: cea

teoretica si cea practica.In ceea ce priveste potrivirea teoretica, Oficiul Roman pentru Adoptii va face o selectie a

persoanelor(familiilor) care corespund in cea mai mare parte necesitatilor copiilor, din Registrul National pentru Adoptii, lista intocmita urmand a fi trimisa directiei de la domiciliul copilului.

La randul ei, directia va alege persoana (familia) pe care o va considera cea mai potrivita pentru viitorul adoptat, iar compartimentul de adoptii si postadoptii din cadrul directiei elaboreaza un raport de potrivire , urmand ca in maximum 5 zile sa sesizeze instanta de judecata in vederea solutionarii cererii de incredintare a copilului in vederea adoptiei. Apreciem ca in aceasta etapa se realizeaza potrivirea practica dintre copil si persoana (familia) adoptatoare, deoarece legea nu face referire la aceasta modalitate de potrivire. 3.Încredinţarea în vederea adopţiei

Direcţia este obligată să analizeze posibilitatea încredinţării copilului în vederea adopţiei unei rude din familia extinsă, asistentului maternal sau altei persoane sau familii la care se află copilul în plasament, iar, dacă o astfel de opţiune nu există, va realiza o selecţie a persoanelor aflate în evidenţa oficiului, în funcţie de interesul superior al copilului, de informaţiile din atestatul adoptatorului şi de evoluţia copilului, urmărindu-se o compatibilitate între adoptat şi adoptator.

89

Direcţia sesizează instanţa în vederea încredinţării copilului pentru o adopţie ulterioară.Articolul 40 din lege prevede că instanţa de judecată de la domiciliul copilului va dispune incredinţarea copilului persoanei (familiei) stabilita de directie, pentru o perioada de 90 de zile, necesarainstanţei de judecată pentru a constata realizarea unor posibile raporturi de familie intre viitorul adoptat si viitorul adoptator(familie adoptatoare), in ipoteza încuviintarii adopţiei.

Ca urmare a luării acestei măsuri, domiciliul copilului se va afla la persoana sau familia la care a fost încredinţat, iar dreptul de a reprezenta sau de a asista copilul la încheierea actelor juridice şi de a administra bunurile acestuia se exercită de consiliul judeţean sau de primarul sectorului municipiului Bucuresti în a căror rază teritorială domiciliază persoana la care a fost încredinţat copilul. Ca o excepţie, dreptul de administrare poate fi delegat către persoana sau familia căreia i s-a încredinţat copilul.

Direcţia de la domiciliul adoptatorului urmăreşte evoluţia copilului, întocmeşte rapoarte bilunare, iar lasfarsitul perioade de 90 de zile intocmeste un raport final pe care îl comunică instanţei competente sa incuviinteze adoptia, cel mai tarziu cu 5 zile inaintea termenului la care directia a fost citata pentru solutionarea cauzei referitoare la incuviintarea adoptiei.

De asemenea, persoana (familia adoptatoare) va primi o informare privind propunerile si concluziile din rapoartele bilunare si raportul final. Raportul final poate propune incuviintarea adoptiei, situatie in care incredinţarea va fi prelungita pana la ramanerea irevocabila a hotararii de incredintare, sau poate fi nefavorabil incuviintarii adoptiei (daca se constata neadaptarea dintre copil si viitorul adoptator/familie adoptatoare sau orice alte motive care ar impiedica finalizarea procedurii adoptiei), ipoteza in care directia va sesiza instanta de judecata pentru a se dispune revocarea masurii incredintarii, urmand a fi reluata etapa identificarii altor persoane in vederea adoptiei.

Etapa incredinţarii copilului în vederea adopţiei va fi eliminata in urmatoarele situatii:- viitorul adoptat este major;- viitorul adoptator este soţul părintelui firesc sau adoptiv;- a fost deschisa procedura adoptiei interne si copilul adoptat a fost plasat la adoptator sau

familia adoptatoare cel putin 2 ani;- copilul urmeaza a fi adoptat de tutorele sau, iar tutela a fost instituita de cel putin 2 ani.2. Încuviinţarea adopţiei

Cererea de încuviinţare a adopţiei se introduce de adoptator, în cazul adoptării unui major sau a copilului celuilalt soţ, sau de adoptator ori de direcţia de la domiciliul acestuia în celelalte cazuri. La cerere trebuie anexate următoarele acte: certificatul de naştere al copilului în copie legalizată, certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, atestatul valabil al adoptatorului sau al familiei adoptatoare, hotărârea judecătorească irevocabilă de încredinţare în vederea adopţiei, certificatul de naştere şi de căsătorie ale adoptatorului sau cele ale familiei adoptatoare în copie legalizată, cazierul judiciar al adoptatorului sau cele ale familiei adoptatoare, certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, hotararea judecatoreasca irevocabila de deschidere a procedurii adoptiei interne,documente doveditoare ale exprimării consimţământului părinţilor fireşti, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre de încuviinţare a deschiderii procedurii adopţiei interne a copilului,etc.

Conform art. 49 alin.(3) din lege, direcţia de la domiciliul adoptatorului trebuie să depună rapoartele finale referitoare la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori în perioada de încredinţare. La proces se citează părinţii fireşti sau tutorele, direcţia de la domicilul copilului şi cea care a solicitat deschiderea procedurii adoptiei interne, adoptatorul sau familia adoptatoare şi copilul în vârstă de 10 ani. Instanta poate solicita din nou comsimtamantul la adoptie al parintilor firesti, daca dupa data la care consimtamantul a devenit irevocabil au aparut elemente noi, de natura sa determine revenirea asupra consimtamantului initial.In aceasta etapa, direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adoptiei interne are obligatia sa incunostiinteze instanta despre existenta oricaror elemente noi referitoare la situatia parintelui firesc ori a familiei extinse, care ar putea

90

determina modificarea finalitatii planului individualizat de protectie.

Parintii firesti vor fi invitati in camera de consiliu, fara a li se indica date referitoare la dosar sau alte date care ar permite divulgarea identitatii sau alte informatii privind familia adoptatoare. La aceeasi data instanta poate invita directia de la domiciliul copilului,directia de la domiciliul adoptatorului sau a familiei adoptatoare.

Daca parintii se prezinta personal in fata instantei si refuza sa isi exprime consimtamantul la adoptie, iar acest refuz nu este considerat abuziv, instanta va suspenda solutionarea cererii de incuviintare a adoptiei. Declaratia ambilor parinti firesti impreuna cu incheierea de suspendare va fi trimisa directiei competente, care va formula cerere de revizuire a hotararii de deschidere a procedurii adoptiei. Opinia copilului privind incuviintarea adoptiei este ascultată de instanţă, este luata in considerare in functie de varsta si de gradul sau de maturitate, dar nu este obligatorie pentru instanta, aceasta putând lua o hotărâre diferită, cu obligaţia de a o motiva. Pentru copilul cu varsta sub 10 ani, ascultarea acestuia este facultativa..Judecarea cererii de incuviintare a adoptiei se face in camera de consiliu, de catre complete specializate, cu participarea obligatorie a procurorului, conform art. 76 alin.(1) din lege .Cererea se soluţionează cu celeritate şi se pot administra orice mijloace de probă, mai ales rapoartele direcţiei de specialitate.Competenta teritoriala apartine tribunalului in a carui raza teritoriala se afla domiciliul copilului, iar in cazul in care nu se poate stabili instanta competenta dupa domiciliul adoptatului, va fi competent Tribunalul Bucuresti.

Numai in cazul in care, pe baza probelor administrate, instanta ajunge la concluzia ca adopţia este în interesul superior al copilului, va admite cererea. Dupa 5 zile de la ramanerea irevocabila a hotararii judecatoresti, directia are obligatia de a-i instiinta in scris pe parintii firesti cu privire la admiterea cererii.Hotărârea instanţei nu este supusă apelului, iar exercitarea recursului suspendă executarea, potrivit art. 74 alin. 5 din lege.

In perioada postadoptie directia va continua, prin serviciul postadoptie (compartimentulpostadoptie) sa monitorizeze evolutia copilului si a relatiei lui cu parintii adoptatori, intocmind in acest sens un raport trimestrial, supus avizarii sefului ierarhic superior si transmis ulterior familiei adoptatoare si managerului de caz.

La sfarsitul perioadei de monitorizare a adoptiei incheiate, de cel putin 2 ani de la ramanerea definitiva si irevocabila a hotararii de incuviintare a adoptiei, responsabilul de caz va intocmi un referat pentru inchiderea cazului, supus avizarii sefului serviciului de adoptie si apoi transmis managerului de caz, care a elaborat planul individualizat de protectie a copilului.

Perioada de urmarire a adoptiei incheiate ia sfarsit prin elaborarea de catre directie a unui raport final de inchidere a cazului, care va fi inaintat Oficiului Roman pentru Adoptii.

Bibliografie:

1. Bacaci Al.,Dumitrache V., Hageanu C., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil ,

91

Editia 7 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;2. Florian E., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil, Editia 4 , Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2011;3. Codul civil(Legea nr.287/2009);4. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicata.


1. Care sunt condiţiile de fond la adopţie?2. Ce persoane trebuie să-şi exprime consimţământul la adopţie?3. Este necesar consimţământul soţului adoptatorului?4. Persoanele decăzute din drepturile părinteşti păstrează sau nu dreptul de a consimţi la

adopţia copilului lor?5. În ce situaţii instanţa poate încuviinţa adopţia fără consimţământul părinţilor fireşti?6. De la ce vârstă copilul adoptat îşi poate exprima consimţământul la adopţie?7. Ce diferenţă de vârstă trebuie să existe între adoptat şi adoptator pentru ca instanţa să poată

încuviinţa adopţia?8. În ce situaţii se poate adopta o persoană majoră?9. Care sunt impedimentele la adopţie?10. Un frate poate să îl adopte pe celălalt frate?11. Un soţ poate să îl adopte pe celălalt soţ?12. Se pot adopta doi soţi?13. Doi soţi pot adopta o persoană?14. Care sunt etapele procedurii adopţiei?15. Prezentaţi procedura administrativă a adopţiei.16. Prezentaţi procedura adopţiei în faţa instanţei de judecată.17. Care este organul administrativ competent la nivel naţional în materia adopţiei?18. Care este organul administrativ competent pe plan local în materia adopţiei?19. Ce este planul individualizat de protecţie a copilului?20. Cum se poate obţine atestatul de persoană aptă să adopte?21. Ce instanţă este competentă să judece cererea de încuviinţare a adopţiei?22. Care sunt etapele procedurii adopţiei în faţa instanţei de judecată?23. Cine introduce în instanţă cererea de deschidere a procedurii adopţiei interne?24. Pentru cât timp dispune instanţa măsura încredinţării în vederea adopţiei?25. Cine introduce în instanţă cererea de încuviinţare a adopţiei?26. Ce acte trebuie anexate la această cerere?27. Cererea de încuviinţare a adopţiei se judecă de către instanţă în public sau în camera de

consiliu?28. Care sunt persoanele citate în acest proces?

SECŢIUNEA III

92

SECTIUNEAIII.EFECTELE ADOPŢIEI

Efectele adoptiei sunt reglementate in Codul civil, Capitlul III,Sectiunea a 3-a si in Legea nr.273/2004, Capitolul V, art. 66-70.

Ptrivit Codului civil, adoptia produce efecte de la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de incuviintare a adoptiei.

Hotărârea definitivă de încuviinţare a adopţiei produce următoarele efecte:1. întocmirea unui nou act de naştere pentru adoptat, în care se vor trece ca părinţi fireşti

adoptatorii. Serviciul de stare civilă va păstra vechiul act de naştere, dar se va menţiona pe acesta faptul întocmirii altuia nou.

2. stabilirea filiaţiei între adoptator(familia adoptatoare) şi adoptat şi a rudeniei între adoptat şi rudeleadoptatorului(familiei adoptatoare). Legăturile de rudenie firească ale adoptatului şi descendenţilor săi cu părinţii săi fireşti şi rudele lor încetează. Doar în ce priveşte rudenia firească se pastreaza impedimentul la căsătorie, atat intre adoptat si descendentii lui, pe de o parte, si rudele sale firesti, pe de alta parte , cat si intre adoptat si descendentii lui, pe de o parte si persoanele cu care a devenit ruda prin adoptie, pe de alta parte.

3. drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti se transferă la adoptator. Dacă adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, acestea vor fi exercitate împreună. În acest caz, legăturile de rudenie şi filiaţie încetează doar faţă de unul dintre părinţii fireşti. La randul sau, adoptatul are fata de adoptator drepturile si indatoririle pe care le are orice persoana fata de parintii sai firesti.

În ipoteza decăderii din drepturile părinteşti a unuia dintre soţii adoptatori, celălalt va exercita drepturile părinteşti, dar dacă această sancţiune este aplicată ambilor, instanţa de tutela , avand in vedere interesul superior al copilului, poate să instituie tutela sau o alta masura de protectie prevazuta de lege. Ascultarea copilului este obligatorie.

Desi informatiile referitoare la adoptie sunt confidentiale, legea stabileste pentru adoptatori o obligatie speciala, aceea de a-l informa pe copil ca a fost adoptat, gradual, incepand de la varste cat mai mici.17

4. numele adoptatului va fi numele de familie al adoptatorului, potrivit art. 473 alin. (1), iar dacă adopţia se face de către doi soţi ori de catre sotul care adopta copilul celuilalt sot, iar sotii au nume comun, acesta va fi numele copilului adoptat. Daca sotii nu au un nume de familie comun, vor avea obligatia de a incunostiinta instanta de judecata care incuviinteaza adoptia cu privire la numele pe care copilul urmeaza sa-l poarte.În cazul neînţelegerii dintre soţi, va hotărî instanţa de judecată. Pentru motive temeinice, instanţa, la cererea adoptatorului (familiei adoptatoare) si cu consimtamantul copilului care a implinit 10 ani, poate încuviinţa şi schimbarea prenumelui copilului adoptat. Daca adoptatul este o peroana casatorita si poarta un nume comun cu celalalt

17Pentru detalii privind informatiile referitoare la adoptie, a se vedea Capitolul V – Efectele adoptiei din Legea nr. 273/2004 (art. 66-70).

SECŢIUNEA IV

93

sot, adoptatul poate lua numele adoptatorului, cu consimtamantul celuilalt sot, dat in fata instantei care incuviinteaza adoptia.

5. domiciliul adoptatului se află la parintii adoptatori sau la acela dintre ei la care locuieste, daca parintii adoptatori au domicilii separate. In caz de neînţelegere, va hotărî instanţa de judecată.

6. obligaţia legală de întreţinere se naşte între adoptator şi rudele sale şi adoptat şi descendenţii săi. 7. dreptul la moştenire se naşte între adoptator şi rudele sale şi adoptat şi descendenţiisăi.

Între adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele lor nu mai există vocaţie succesorală.7. dacă un minor străin sau fără cetăţenie este adoptat de un cetăţean român , de doi soţi

cetateni români sau daca cel putin unul dintre soti este cetatean roman, el va dobândi cetăţenia română.Adoptatul cu varsta de peste 18 ani nu este supus acestei reguli.

Dacă un minor cetăţean român este adoptat de un cetăţean străin va pierde cetăţenia română, când adoptatorul solicită expres aceasta şi când legea străină prevede că el dobândeşte cetăţenie străină.

Daca adoptia se desfiinteaza prin nulitate sau anulare, se apreciaza ca minorul adoptat nu a pierdut niciodata cetatenia romana, daca are domiciliul in Romania sau se intoarce pentru a-si stabili domiciliul in Romania. De acelasi tratament beneficiaza si copilul major, in cazul desfacerii adoptiei.

In cazul copilului minor cetatean strain sau fara cetatenie si care a devenit cetatean roman prin adoptie, iar aceasta este nula sau anulabila, se apreciaza ca acesta nu a fost niciodata cetatean roman, daca are domiciliul in strainatate sau paraseste Romania.

Bibliografie:



3. Codul civil(Legea nr.287/2009);4. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicata.

Întrebare de evaluare:

1. Ce efecte are adopţia?

SECTIUNEA IVINCETAREA ADOPŢIEI

Adopţia încetează prin desfacere sau desfiinţare.

Incetarea adoptiei este reglementata in cadrul Codului civil , Capitolul III – Adoptia, Sectiunea a 4-a – Incetarea adoptiei, art. 475-482, precum si in cadrul Legii nr.273/2004, Capitolul VI - Incetarea adoptiei, art. 71-73, referitoare la aspectele procedurale ale incetarii adoptiei.

SECŢIUNEA IV

94

4.1. Desfiinţarea adopţiei

Nulitatea actului juridic al adopţiei, ca act de dreptul familiei, sau nulitatea hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei duce la desfiinţarea acesteia. Cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau concomitente hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei.

În ce priveşte nulitatea absolută a adopţiei, actiunea in constatarea nulitatii adoptiei poate fi invocată de orice persoană interesată (ex.: participanţii la adopţie, procurorul, instanţa judecătorească). Nulitatea relativă a adopţiei poate fi invocată de către orice persoana chemata sa consimta la incheierea ei si al cărei consimţământul a fost viciat prin eroare asupra identitatii adoptatului , dol sau violenta. Acţiunea în declararea nulităţii relative se prescrie în termen de 6 luni de la descoperireaerorii sau a dolului ori de la data incetarii violentei, dar nu mai tarziu de 2 ani de la incheierea adoptiei.

Totuşi, instanţa poate respinge cererea privind nulitatea, dacă menţinerea adopţiei este în interesul adoptatului, conform art. 481din Codul civil. Persoana adoptata trebuie intotdeauna sa fie ascultata de instanta de judecata.

Articolul 480 din Codul civil prevede că este nulă absolut adopţia fictiva, precum si cea incheiata cu dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea condiţiilor de formăsi de fond , daca, in acest din urma caz legea nu o sanctioneza cu nulitatea relativa. Adoptia este fictiva daca a fost incheiata in alt scop decat cel al ocrotirii interesului superior al copilului.

Atat nulitatea absoluta cat si nulitatea relativa a adoptiei pot fi acoperite.Anterior intrarii in vigoare a actualului Cod civil, s-a apreciat ca sunt sanctionate cu

nulitatea adoptiei urmatoarele situatii :1. lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate de lege să consimtă la adopţie (părinţii fireşti, adoptatorul, adoptatul în vârstă de 10 ani - nulitatea absolută; soţul persoanei care adoptă sau tutorele - nulitate relativă);3. adopţia multiplă cu privire la aceeaşi persoană, fie concomitent, fie succesiv, cu excepţia

cazului când adopţia este incheiată de către doi soţi (nulitate absolută);4. adopţia unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorităţii de adoptator

(nulitate absolută);5. lipsa condiţiilor cerute de lege în persoana adoptatorului, adică , o capacitate de

exerciţiu deplină şi diferenţa de 18 ani, respectiv 16 ani, între elşiadoptat (nulitateabsolută);

6. rudenia în linie dreaptă şi colaterală, adică adopţia între părinţii fireşti şi copii lor şiadopţia între fraţi (nulitate absolută);

7. adopţia între soţi (nulitate absolută);8. adopţia a doi soţi sau foşti soţi (nulitate absolută);9. încălcarea scopului adopţiei (nulitate absolută), ca de exemplu, adopţia încheiată pentru a

obţine avantaje materiale şi a eluda dispoziţiile legale privind dreptul la moştenire;10. viciile de consimţământ (nulitatea relativă), ca de exemplu, eroarea asupra identităţii fizice a

adoptatului sau asupra naturii juridice a actului (crezându-se că s-a încheiat un contract de întreţinere).Procedura:Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a adopţiei şi acţiunea în pronunţarea nulităţii

relative a adopţiei sunt de competenţa tribunalului. Sunt citaţi adoptatorul (familia adoptatoare), adoptatul care a dobandit capacitate deplina de exercitiu, direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul adoptatului si Oficiul Român pentru Adopţii.

95

SECŢIUNEA IVHotărârile judecătoreşti rămase irevocabile se comunică oficiului de către direcţie pentru

efectuarea menţiunilor cuvenite în Registrul naţional pentru adopţii.Efectele:Nulitatea are efecte retroactive, astfel încât se consideră că rudenia civilă nu a existat

niciodată, ca şi vocaţia succesorală. Ocrotirea părintească este redobandită de părinţii fireşti, însă instanţa poate decide instituirea tutelei sau a unei alte măsuri de protecţie a copilului. Actele juridice patrimoniale încheiate cu terţii în cursul adopţiei rămân valabile. Fostul adoptat revine la numele anterior încheierii adopţiei, dar numai pentru viitor. Domiciliul adoptatului nu va mai fi la adoptator, iar obligaţia de întreţinere între aceştia încetează pentru viitor. Impedimentele la căsătorie rezultate din adopţie dispar. Cetăţeanul român cu vârsta sub 18 ani, adoptat de unul străin, se consideră că nu a pierdut niciodată cetăţenia română. Cetăţeanul străin adoptat de unul român, dacă are vârsta sub 18 ani şi domiciliază în străinătate, este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român. În schimb, dacă a împlinit 18 ani sau are domiciliul în România, păstrează cetăţenia română.

4.2. Desfacerea adopţiei

Potrivit Codului civil, desfacerea adoptiei se realizeaza de drept , la cererea adoptatorului sau a adoptatului.

De drept, adoptia se desface prin decesul adoptatorului sau al părinţilor adoptatori, caz in care adoptia se considera desfacuta la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti de încuviinţare a noii adopţii.

De asemenea, adoptia poate fi desfacuta in cazul in care fata de adoptat este necesara luarea unei alte masuri de protectie, daca desfacerea adoptiei este in interesul superior al copilului, caz in care adoptia se considera desfacuta la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti prin care se dispune masura de protectie.

Adoptia poate fi desfacuta la cererea adoptatorului (familiei adoptatoare), daca a atentat la viata lor sau a ascendentilor ori descendentilor lor sau daca adoptatul s-a facut vinovat fata de adoptatori de fapte penale pedepsitomovata de mostenitorie cu o pedeapsa privativa de libertate de cel putin 2 ani. Actiunea va fi promovata de mostenitori, in cazul in care, ca urmare a acestor fapte adoptatorul a decedat. Actiunea in desfacerea adoptiei va putea fi promovata de adoptator numai dupa ce adoptatul a dobandit capacitate deplina de exercitiu, chiar daca faptele au fost savarsite anterior acestui moment.

Daca adoptatorul s-a facut vinovat fata de adoptat de faptele descrise mai sus, adoptia poate fi desfacuta la cererea adoptatului.

96

SECŢIUNEA IVCa urmare a incetarii adoptiei se vor produce urmatoarele efecte :

- parintii firesti redobandesc drepturile si indatoririle parintesti, cu exceptia cazului in care instanta apreciaza ca este in interesul superior al copilului instituirea unei tutele sau a unei alte masuri de protectie a copilului;

- adoptatul redobandeste numele de familie si , eventual, prenumele avut anterior incuviintariii adoptiei ,insa, pentru motive temeinice , instantapoate incuviinta ca fostul adoptat sa poarte pe mai departe numele dobandit prin adoptie.

Bibliografie:

1.Bacaci Al.,Dumitrache V., Hageanu C., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil , Editia 7 , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;1. Florian E., Dreptul familiei in reglementarea Noului Cod civil, Editia 4 , Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2011;2. Codul civil(Legea nr.287/2009);3. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicata.


1. In ce cazuri poate interveni nulitatea adopţiei ?2. Ce efecte are nulitatea adopţiei?3. În ce situaţii are loc desfacerea adopţiei, conform noii reglementări?

SECTIUNEAV

SECŢIUNEA IV

97

ADOPŢIA INTERNATIONALA

Adoptia este internationala in ipoteza in care adoptatul si adoptatorul(familia adoptatoare) au domiciliul sau resedinta obisnuita pe teritoriul unor state diferite.Adoptia internationala este reglementata in cadrul Capitolului IV al Legii nr. 273/2004 – Procedura adoptiei internationale, art. 52 – 65, prevederi care se completeaza cu reglementarile de drept international privat referitoare la adoptia internationala din cadrul Codului civil : Cartea a VII-a – Dispozitii de drept international privat, Titlul II – Conflicte de legi, Capitolul II – Familia, Sectiunea a 2-a – Filiatia, Paragraful 3 – Adoptia, art. 2607- 2610.

În practică se disting două situaţii:1. adoptia unui copil cu resedinta obisnuita în România de către o persoană sau familie cu cu

resedinta obisnuita în străinătate;2. adoptia unui copil cu resedinta obisnuita in strainatate de catre o persoana(familie) cu

resedinta obisnuita in Romania .In ceea ce priveste determinarea legii aplicabile conditiilor de fond, art. 2607 alin. (1) din Codul civil prevede : „Conditiile de fond cerute pentru incheierea adoptiei sunt stabilite de legea nationala a adoptatorului si a celui ce urmeaza sa fie adoptat. Acestia trebuie sa indeplineasca si conditiile care sunt obligatorii, pentru ambii, stabilite de catre fiecare dintre cele doua legi nationale aratate.” Potrivit art. 2607 alin. (2), „conditiile de fond cerute sotilor care adopta impreuna sunt cele stabilite de legea care carmuieste efectele generale ale casatoriei lor. Aceeasi lege se aplica si daca unul dintre soti adopta copilul celuilalt.”Adoptia unui copil curesedinta obisnuita în România de către o persoană sau familie cu

resedinta obisnuita în străinătate poate fi incuviintata numai pentru copiii aflati in evidenta Oficiului si presupune parcurgerea unei proceduri pentru aplicarea careia trebuie îndeplinite condiţiile generale de fond şi de formă in materia adoptiei, precum şi condiţii speciale.

În ce priveşte condiţiile de fond, pe lângă conditiile generale se cere îndeplinirea urmatoarelor conditii speciale:

- adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este ruda pana la gradul al IV-lea inclusiv cu copilul;

- adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este cetatean roman, adoptie permisa numai pentru copiii pentru care s-a admis cererea de deschidere a procedurii adoptiei interne si nu s-a putut identifica un adoptator(familie adoptatoare) cu resedinta obisnuita in Romania sau o ruda pana la gradul al IV-lea a copilului in strainatate, in termen de 2 ani de la ramanerea irevocabila a hotararii de admitere a cererii de deschidere procedurii adoptiei interne;

- adoptatorul este sotul parintelui firesc al copilului a carui adoptie se solicita.Adoptatorul dovedeşte îndeplinirea acestor condiţii printr-un atestat eliberat de organul competent din statul primitor, dupa care cererea sa este preluată de Oficiul Român pentru adopţii.Conditiile de forma referioare la adoptia internationala sunt supuse legii statului pe teritoriul caruia aceasta se incheie(art. 2609 din Codul civil).In ceea ce priveste condiţiile de formă aleadoptiei unui copil cu resedinta obisnuita în

România de către o persoană sau familie cu cu resedinta obisnuita în străinătate , art. 56 din lege prevede că cererea de incuviintare a adopţiei se primeste de catre Oficiu prin intermediul autoritatii centrale competente din statul respectiv sau prin intermediul organizatiilor sale acreditate(in cazul statelor membre ale Conventiei de la Haga) ori prin intermediul autoritatii desemnate cu atributii in domeniul adoptiei internationale sau al organizatiilor acreditate in acest

98

sens din statul de primire(incazul statelor care nu sunt membre ale Conventiei de la Haga). Cererea transmisa Oficiului va trebui insotita de un raport intocmit de autoritatile competente din statul primitor privind identitatea adoptatorilor, capacitatea şi aptitudinea de a adopta, situaţia personală, familială, materială şi medicală, mediul lor social, motivele adoptării unui copil român, precum si cu privire la copiii pe care ar putea sa-i primeasca spre adoptie, certificatele de naştere şi de căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care doresc să adopte, în copie legalizată şi traduse legalizat în limba română, cazierele judiciare, raportul medical intocmit separat pentru fiecare adoptatorsi, dupa caz, raportul medical privind bolile psihice ale sotului care nu se asociaza la adoptie, actul din care rezultă că există garanţia că adoptatul are posibilitatea de a intra şi locui permanent în statul primitor , precum si ca adoptatul are fata de adoptator si rudele acestuia acceasi situatie legala ca si aceea a unui copil biologic al adoptatorului.

Cererea adoptatorului (familei adoptatoare) va fi luata in evidenta de catre Oficiu numai dacaautoritatea centrala competenta din statul primitor sau organizatiile sale acreditate si autorizate in conditiile legii atesta caadoptatorul (familia adoptatoare) indeplineste conditiile de eligibilitate si este apt sa adopte in conformitate cu legislatia aplicabila in statul primitor;adoptatorul (familia adoptatoare) a beneficiat de consilierea necesara in vederea adoptiei in statul primitor; este asigurata urmarirea evolutiei copilului postadoptie pentru o perioada de minimum 2 ani; sunt asigurate servicii postadoptie pentru copil si familia lui in statul primitor.

Selectia si potrivirea copilului cuadoptatorul (familia adoptatoare) cu resedinta obisnuita in strainatate de realizeaza de catre Oficiu, persoana sau familia selectata avand obligatia de a se deplasa in Romania si de a locui efectiv o perioada de cel putin 30 de zile consecutive pe teritoriul statului nostru , in scopul relationarii cu copilul. La sfarsitul termenului de 30 de zile, directia in a carei raza teritoriala se afla domiciliul copilului va intocmi si transmite Oficiului un raport privind relationarea dintre copil si persoana (familia) selectata.Oficiul va notifica selectarea adoptatorului(familiei adoptatoare) autoritatilor centrale competente sau organizatiilor acreditate din statul primitor si va solicita de la acestea sa i se comunice acordul adoptatorului (familiei adoptatoare) in ceea ce priveste selectia realizata si acordul privind continuarea procedurii de adoptie.

Dupa finalizarea demersurilor administrative prealabile, Oficiul va transmite cererea de incuviintare a adoptieiinstantei judecatoresti.Procedura judiciară este aceeaşi ca şi în cazul adopţiei naţionale, cu deosebirea că este citat şi Oficiul.

In cazul adoptiei internationale a unui copil cu resedinta obisnuita în străinătate de către o persoană sau familie cu resedinta obisnuita în România, cererile de adoptie ale solicitantilor se transmit autoritatilor straine competente numai prin intermediul Oficiului.

Potrivit art.2608 din Codul civil, „efectele adoptiei, precum si relatiile dintre adoptator si adoptat sunt guvernate de legea nationala a adoptatorului, iar in cazul in care ambii soti sunt adoptatori, se aplica legea care guverneaza efectele generale ale casatoriei. Aceeasi lege carmuieste si desfacerea adoptiei”.Astfel, efectele adopţiei internaţionalea unui copil cu resedinta obisnuita in strainatate de catre o persoana(familie) cu resedinta obisnuita in Romania sunt aceleaşi ca şi în cazul adopţiei naţionale în privinţa numelui, domiciliului adoptatului, obligaţiei de întreţinere, vocaţiei succesorale şi cetăţeniei adoptatului. Efectele anulării ei asupra cetăţeniei adoptatului sunt prevăzute de Legea cetăţeniei nr. 21/1991.

În baza hotărarii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei internaţionalea unui copil cu resedinta obisnuita in Romania de catre o persoana(familie) cu resedinta obisnuita in strainatate, Oficiul eliberează la cererea adoptatorului (familiei adoptatoare), in termen de 5 zile, un certificat care atestă că adopţia este conformă normelor Convenţiei de la Haga, conform art. 64 din lege. Adoptatul se va deplasa în stăinătate după rămânerea irevocabilă a hotărârii şi numai

99

însoţit de adoptator(familia adoptatoare), in conditii de siguranta corespunzatoare nevoilor adoptatului,potrivit art. 65 din lege.

100

Oficiul va urmări evoluţia adopţiei timp de 2 ani prin autoritatea centrala competenta sau prin organizatia autorizata sau acreditata din statul primitor care trimit rapoarte trimestriale în acest sens.

In cazul adoptiei internationale a unui copil cu resedinta obisnuita in strainatate de catre o persoana(familie) cu resedinta obisnuita in Romania, directia in a carei raza locuiesc adoptatorii este competenta a realiza monitorizarea postadoptie, pe o perioada care poate fi mai mare de 2 ani, daca legea statului de provenienta a copilului o solicita, prin rapoarte care vor fi inaintate Oficiului Roman pentru Adoptii.

In ceea ce priveste legea aplicabila nulitatii adoptiei internationale, potrivit art. 2610 din Codul civil, „nulitatea adoptiei este supusa, pentru conditiile de fond, legilor aplicabile conditiilor de fond, iar pentru nerespectarea conditiilor de forma , legii aplicabile formei adoptiei’.

Bibliografie:



3. Codul civil(Legea nr.287/2009);4. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicata.


1. Criteriul pentru determinarea adopţiei internaţionale este cetăţenia străină a adoptatorului sau resedinta obisnuita a acestuia într-o ţară străină?

2. Ce fel de rudă trebuie să fie adoptatorul cu resedinta obisnuita în străinătate cu adoptatul român pentru a se putea încuviinţa adopţia internaţională?

3. Cine eliberează atestatul de persoană aptă să adopte pentru cetăţeanul cu resedinta obisnuita în străinătate?

4. Ce acte trebuie anexate la cererea de adopţie formulat ă de persoana cu resedinta obisnuita l în străinătate?

5. Din ce moment poate adoptatul să părăsească România, în cazul adopţiei internaţionale?

101

CAPITOLUL VI OBLIGATIA LEGALĂ DE ÎNTRETINERE

6.1. Noţiune

Obligaţia legală de întreţinere este definită în doctrină ca fiind îndatorirea stabilită de lege în sarcina unei persoane de a acorda altei persoane, care se află în stare de nevoie din cauza incapacităţii de a munci, mijloacele necesare traiului, adică nu doar alimente, ci şi locuinţă, îmbrăcăminte, medicamente, satisfacerea nevoilor spirituale, precum şi - în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori - mijloacele pentru educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională.

Obligaţia legală de întreţinere este reglementată de Codul civil, Cartea a II-a - Despre familie, Titlul V – Obligatia de intretinere, art. 513-534.

La baza obligaţiei legale de întreţinere se află unul din următoarele raporturi de familie:- raportul de filiaţie dintre părinţi şi copii;- raporturile de rudenie dintre diferite persoane (ex.:bunici şi nepoţi, fraţi şi surori);- raportul de căsătorie statornicit între soţi;- raporturile asimilate, sub anumite aspecte,cu raporturile de familie (ex.: raportul

dintre un copil şi soţul părintelui său firesc).Noţiunea de întreţinere din dreptul familiei, rezultată din lege, nu trebuie confundată cu

noţiunea de întreţinere din dreptul civil, rezultată din acordul de voinţă al părţilor sau din voinţa unilaterală a unei persoane şi întâlnită în contractul de întreţinere, contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul de donaţie cu clauză de întreţinere, legatul cu sarcină.

6.2. Caracterele juridice ale obligaţiei legale de întreţinere

1) este o obligaţie legală, deoarece izvorul ei este legea, normele juridice în materie fiind imperative, voinţa subiectelor raportului de obligaţie neavând valoare juridică în această materie siexistă numai între persoanele expres prevăzute de lege (art.513 Cod civ.);

2) are un caracter personal(art.513 Cod civ.), fiind strâns legată de persoana creditorului şi a debitorului, decesul unuia dintre aceştia determinând stingerea obligaţiei, cu excepţia prevăzută de art. 518 din Codul civil., potrivit căreia pentru ocrotirea minorilor ai căror părinţi au decedat, au dispărut sau sunt în nevoie, obligaţia de întreţinere trece la moştenitorii debitorului obligaţiei, in masura evaluarii bunurilor mostenite, insa numai cat timp cel intretinut este minor.

Acest caracter determină anumite particularităţi ale obligaţiei legale de întreţinere:- este incesibilă activ şi pasiv, cesiunea de creanţă, novaţia prin schimbare de debitor şi

stipulaţia pentru altul nefiind admisibile;- este insesizabilă;- este, în principiu, netransmisibilă moştenitorilor, cu excepţia prevăzută de art. 518 C. Civ.;- nu poate forma obiectul acţiunii oblice, însă creditorii debitorului obligaţiei de întreţinere

pot cere reducerea sau sistarea întreţinerii, dacă există temeiuri în acest sens;3) nu se poate renunta pentru viitor la dreptul la intretinere;

4) este, de regulă, reciprocă, cu urmatoareleexcepţii, când obligaţia este unilaterală:

102

- în cazul căsătoriei putative, soţul de rea-credinţă este doar debitor;- la divorţ, soţul culpabil pentru despărţire poate solicita întreţinere doar pentru un an de la

divorţ;- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ va fi doar debitor dacă

întreţinerea s-a prestat mai puţin de zece ani;- in cazul celui care a luat spre creştere şi educare un copil, fară a îndeplini formele cerute

de lege;- in cazul moştenitorilor celui obligat la întreţinerea minorului.4) are un caracter succesiv, ea executându-se prin prestaţii periodice, motiv pentru care, în

principiu, este interzisă prestarea anticipată a întreţinerii printr-o sumă globală. Deoarece este o obligaţie cu executare succesivă în timp, termenul de prescripţie extinctivă curge separat pentru fiecare prestaţie nerealizată.

5) are un caracter variabil, întreţinerea fiind datorată în raport cu nevoia creditorului şi cu mijloacele debitorului. Dacă aceste două criterii se modifică în timp, instanţa poate micşora sau mări cuantumul întreţinerii, hotărârea neavând autoritate de lucru judecat.

6) are un caracter divizibil, creanţa fiind divizibilă atât între creditori cât şi între debitori.

6.3. Domeniul de aplicare a obligaţiei legale de întreţinere

6.3.1. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinereCodul civil enumeră limitativ, în cadrul art. 516, persoanele cărora le revine obligaţia de

întreţinere şi cele care sunt îndreptăţite să ceară îndeplinirea ei, această obligaţie existând între:- soţ şi soţie;- rudele in linie dreapta, fără deosebire dacă acestea sunt rude din căsătorie sau din afara

casatoriei (parinti-copii, bunici-nepoti,străbunici şi strănepoţi) ;- fraţi şi surori (rude in linie colaterala de gradul II), fără a deosebi după cum aceştia sunt

din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie;- intre persoanele devenite rude prin adoptie, temeiul obligatiei legale de intretinere in acest

caz fiind nasterea unei rudenii civile, similara ca efecte rudeniei firesti;- alte persoane anume prevăzute de lege:

- între foştii soţi, dacă unul dintre ei se află în incapacitate de a munci, daca ea a intervenit în timpul căsătoriei sau după căsătorie şi are legătură cu căsătoria;

- în cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă are dreptul la întreţinere;- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ fata de acest copil, cât

timp este minor, numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau sunt în stare de nevoie;- cel care a luat un copil pentru a-l creşte, fără a îndeplini formele legale cerute de

lege pentru adopţie, şi acel copil, dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau sunt în stare de nevoie;

- moştenitorul persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a prestat-o, fără a avea această obligaţie, şi acel minor, dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau sunt în stare de nevoie;

- copilul încredinţat sau aflat în plasament şi părinţii acestuia.

6.3.2. Ordinea în care se datorează întreţinerea

A. Situaţia în care există mai mulţi debitori şi un singur creditor:Dacă mai multe persoane sunt obligate să presteze întreţinere aceleiaşi persoane, legiuitorul a

stabilit, în art. 519 C. civ., o ordine între debitorii obligaţiei de întreţinere:- soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi debitori;- descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului.Dacă sunt mai

103

mulţidescendenţi sau ascendenţi, cel în grad mai apropiat este obligat înaintea celui în grad mai îndepărtat.

- fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi şi înaintea bunicilor. Adoptatul are dreptul la intreţinere mai intai din partea adoptatorului, iar apoi din partea ascendentilor adoptatorului si nu are drept la intreţinere din partea părinţilor fireşti şi a ascendenţilor acestora.Incazul adopţiilor cu efecte restrânse încheiate potrivit unorreglementari anterioare, adoptatorul este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti.De asemenea, potrivit art. 520 C.civ., dupa incetarea adoptiei, adoptatul poate cere intretinere numai de la rudele sale firesti sau, dupa caz, de la sotul sau.

Toate celelalte persoane prevăzute de lege vor avea dreptul sau vor fi obligaţi la întreţinere prin aplicarea acestor reguli.

Art. 521 C.civ. consacră principiul divizibilităţii când raportul de obligaţie presupune mai mulţi debitori şi un singur creditor. Potrivit acestui principiu, întreţinerea se va împărţi proporţional cu mijloacele materiale ale fiecăruia dintre debitori şi nu după numărul debitorilor. De la acest principiu legea prevede ca excepţie solidaritatea, în următoarele cazuri:

- în caz de urgenţă, părintele care are drept la întreţinere de la mai mulţi copii va promova acţiunea numai împotriva unuia dintre ei, urmând ca cel care a prestat întreţinerea să se întoarcă printr-o acţiune în regres împotriva celorlalţi debitori pentru partea fiecăruia ( art.521 alin.2).

- moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a prestat întreţinere, fără a avea obligaţia legală, sunt obligaţi solidari la întreţinerea minorului. Prin solidaritate, în acest caz, se înţelege că contribuţia fiecărui moştenitor va fi proporţională cu valoarea bunurilor moştenite. Dacă un moştenitor a prestat întreaga întreţinere, el are posibilitatea promovării unei acţiuni în regres împotriva comoştenitorilor( art. 518 alin.2).

- obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copii lor minori este o obligaţie solidară. Deci, creditorul întreţinerii se va adresa, pe rând, debitorilor în ordinea indicată deart. 519 C. civ. până va obţine întreaga întreţinere. Potrivit art. 522 C. civ., trecerea de la un debitor la altul se face şi pentru a obţine o completare a întreţinerii, dacă debitorul anterior nu are mijloace suficiente de întreţinere.

B. Situaţia în care există mai mulţi creditori şi un singur debitor:Dacă o persoană este obligată să presteze întreţinere în acelaşi timp mai multor creditori,

atunci ea o va acorda tuturor numai dacă dispune de mijloacele materiale suficiente. Dacă mijloacele materiale nu sunt suficiente, instanţa, conform art.523 C.civ., poate să ia una din următoarele hotărâri, ţinând seama de nevoile fiecărui creditor:- întreţinerea să fie prestată numai unuia dintre creditori; - întreţinerea să se împartă între creditori, instanţa precizând şi modul de împărţire a acesteia. Astfel, se consacră principiul divizibilităţii obligaţiei de întreţinere în mod activ.

6.4.2. Condiţii cu privire la debitorul întreţinerii

104

Pentru ca o persoană să aibă dreptul la întreţinere trebuie să se afle in stare de nevoie, neputandu-se intretine din munca sau din bunurile sale, potrivit art. 524 alin. 2 C.civ..

1)Starea de nevoie :Reprezintă situaţia în care se află o persoană care nu îşi poate procura cele necesare traiului

şi îngrijirii sănătăţii. Această stare se apreciază în funcţie de veniturile şi bunurile creditorului. Astfel, se află în nevoie persoana care nu are venituri dobândite prin muncă sau produse de bunurile sale sau are venituri, dar sunt insuficiente pentru a-i asigura existenţa.

În literatura juridică s-au arătat următoarele în legătură cu starea de nevoie:- aceasta trebuie dovedită de creditor în toate situaţiile cu orice mijloc de probă (ex.:

adeverinţe de venituri, acte autentice, martori, interogatoriu, anchetă socială, acte medicale);

- se determină în funcţie de situaţia concretă a creditorului;- conţinutul ei se modifică în funcţie de schimbările intervenite în nivelul de trai;- uneori, se apreciază şi în funcţie de modul de trai al creditorului avut înainte de a se ajunge

în această situaţie (ex.: nivelul de trai al foştilor soţi din timpul căsătoriei); In ceea ce îl priveşte pe minorul creditor, potrivit art. 525 alin. 2 C.civ., acesta se afla in stare de nevoie daca nu se poate întreţine singur din munca sa, chiar daca ar avea bunuri. Deci, părinţii nu au obligaţia de întreţinere a copilului lor minor decât în cazul în care acesta nu are venituri îndestulătoare. Totuşi, în cazul in care parintii n-ar putea presta intretinerea fara sa-si puna in primejdie propria lor existenta, instanta de tutela va putea incuviinta ca intretinerea sa se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu exceptia celor de stricta necesitate.

1) Incapacitatea de a munci:Cauzele incapacităţii de a munci sunt boala, bătrâneţea, infirmitatea sau starea de

graviditate, incapacitatea putând fi totală sau parţială. Dovada incapacităţii de a munci se face cu certificatul medical, în care trebuie să se specifice cauza ei, întinderea sa şi timpul cât va dura. Pentru bătrâneţe, vârsta de pensionare reprezintă o prezumţie simplă de diminuare sau de încetare a capacităţii de a munci, a cărei putere de convingere este lăsată la aprecierea instanţei şi va creşte o dată cu înaintarea în vârstă.

2) Comportamentul necorespunzator :Conform art. 526 C.civ., creditorul care s-a facut vinovat de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri, fata de debitorul intretinerii, nu va putea pretinde intretinere de la acesta. Deasemenea, cel aflat in stare de nevoie din culpa sa poate cere doar intretinere de stricta necesitate.Pentru ca o persoană să aibă obligaţia de întreţinere trebuie ca aceasta sa dispuna de

mijloacele necesaresau sa aiba posibilitatea de a dobandi aceste mijloace, asa cum rezulta din prevederile art. 521 alin. (1) , art. 523, art. 527 alin (1) si (2) si art. 529 ale Codului civil.

In ceea ce priveste mijloacele debitorului, potrivit art. 527 alin. (2) Cod civil , se va tine seama de veniturile si bunurile acestuia, precum si de posibilitatile de realizare a lor. De asemenea, vor fi avute in vedere celelalte obligatii ale debitorului.

În literatura juridică s-a stabilit conţinutul noţiunii de mijloace materiale, ca fiind format din:- mijloacele băneşti cu caracter periodic şi permanent, precum salariul, pensia sau profitul

obţinut dintr-o afacere;- economiile şi bunurile debitorului care îi prisosesc şi pot fi vândute în scopul prestării

întreţinerii;- alte venituri, precum chiria, dividendele, sume obţinute din valorificarea drepturilor de

autor. Nu pot fi urmărite: ajutorul de deces, indemnizaţia de sarcină şi lehuzie, îndemnizaţia pentru creşterea copilului bolnav, diurnele, bursele de studii, indemnizaţia pentru ore suplimentare de muncă, sporul de periculozitate, alocaţiile de stat pentru copii.

- aptitudinea de a munci a debitorului. Dacă debitorul nu are un câştig din muncă, nici

105

bunuri pe care ar putea să le vândă, dar este apt de a munci, el poate fi obligat de instanţa de judecată să presteze întreţinerea datorată, evitându-se astfel aplicarea eventuală a pedepsei prevăzute pentru infracţiunea de abandon de familie. În lipsa altor criterii de stabilire a posibilităţilor materiale de care dispune debitorul, se va lua în considerare venitul minim pe economia naţională. Totuşi, persoana nu poate fi obligată la întreţinere în acele perioade de timp în care, din cauza unor motive temeinice (este militar în termen, bolnav sau şomer), nu poate realiza un venit din muncă.

6.5. Particularităţi privind persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere

1) Obligaţia legală de întreţinere între soţi [art. 516 alin.(1) C.civ.]Obligaţia începe o dată cu încheierea căsătoriei şi durează până la:- desfacerea căsătoriei prin divorţ, în momentul rămânerii definitive a hot ărârii de divorţ;- încetarea căsătoriei prin decesul soţului debitor sau creditor;- desfiinţarea căsătoriei prin rămânerea definitivă a hotărârii de anulare sau nulitate a

căsătoriei;- momentul dispariţiei incapacităţii de a munci a creditorului;- momentul dispariţiei stării de nevoie a creditorului;- momentul în care debitorul nu mai are mijloace materiale;- recăsătorirea creditorului.Are dreptul la întreţinere soţul care se află în stare de nevoie din pricina incapacităţii de a

munci. Debitorul trebuie să fie prima persoană împotriva căreia se poate îndrepta creditorul (să aibă calitatea de soţ) şi să aibă mijloace materiale suficiente pentru a putea presta întreţinere.

În mod obişnuit, obligaţia de întreţinere dintre soţi se realizează prin ducerea vieţii în comun, căci soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, iar bunurile comune sunt afectate pentru îndeplinirea aceloraşi sarcini. Dacă apar neînţelegeri între soţi şi unul din ei nu-şi îndeplineşte obligaţia de întreţinere faţă de celălalt, soţul în nevoie poate solicita pensia de întreţinere pe calea unei acţiuni principale. Refuzul unuia dintre soţi de a acorda celuilalt întreţinere poate constitui infracţiunea de abandon de familie.

2) Obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi [art. 389 alin. (2)-(5) C. civ.]Obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi nu este o continuare a îndatoririi de sprijin

material de care au fost ţinuţi soţii în timpul căsătoriei, fundamentul ei regăsindu-se în regulile de convieţuire socială.

Această obligaţie există dacă fostul soţ se află în stare de nevoie din cauza incapacităţii de a munci, incapacitate intervenită:

a) înainte sau în timpul căsătoriei, stând astfel la baza promovării unei acţiuni principale în timpul căsătoriei, dacă soţul nu-l ajută material pe soţul incapacitat, sau a unei cereri accesorii ori a unei cereri pe cale de ordonanţă preşedinţială, în cadrul acţiunii de divorţ, conform art. 918 alin. (1) lit.e Cod proc. civ. sau după divorţ, printr-o acţiune principală. b) ulterior desfacerii căsătoriei, reclamantul trebuind să dovedească că incapacitatea a intervenit la cel mult un an de la divorţ şi că există o legătură de cauzalitate întreincapacitatea de a munci şi o împrejurare strâns legată de căsătorie.

Cuantumul întreţinerii este de cel mult o patrime din venitul net din muncă al fostului soţ [art. 389 alin. (3) C.civ.]. Întreţinerea acordată fostului soţ, împreună cu cea acordată copiilor, nu poate depăşi jumătate din venitul net din muncă al debitorului.

Durata întreţinerii este, în regulă generală, până la moartea debitorului sau a creditoruluiori în funcţie de culpa reţinută la desfacerea căsătoriei:

- creditorul culpabil la divorţ primeşte întreţinere de la fostul soţ un an de zile;- dacă debitorul întreţinerii a fost culpabil la divorţ sau daca a existat o culpa comuna la

106

desfacerea casatoriei, întreţinerea se va presta pe durata nelimitata. Daca fostul sot - creditor al obligatiei se recasatoreste, dreptul la intretinere al fostului sot - debitor al obligatiei inceteaza din momentul respectiv ( deoarece fostul sot recasatorit , aflat in nevoie din cauza incapacitatii de munca poate pretinde intretinere de la actualul sot). Obligatia de intretinere nu inceteaza insa prin recasatorirea fostului sot debitor. In ceea ce priveste ordinea prestarii intretinerii, fostii soti se situeaza (ca si sotii), inaintea parintilor si chiar inaintea copiilor.18

3) Obligaţia legală de întreţinere între părinţi şi copii [art. 516 alin. (1), art. 499 alin. (1) si (3), art. 525 alin. (1) C. civ.]

Este o obligaţie reciprocă în cadrul căreia se disting următoarele situaţii:a) Creditorii sunt copiii minori, iar debitorii sunt părinţii (din căsătorie, din afara căsătoriei

sau adoptivi) Creditorul trebuie să invoce faptul ca nu se poate întreţine singur din munca sa, chiar daca ar avea bunuri ( asa cum am precizat deja, părinţii nu au obligaţia de întreţinere a copilului lor minor decât în cazul în care acesta nu are venituri îndestulătoare)iar debitorul trebuie să fie prima persoană din tabloul debitorilor şi să aibă posibilităţi materiale.

Dacă copilul - creditor este unul din căsătorie, mama acestuia, în numele minorului, îl va chema pe soţ în judecată pentru a-i acorda copilului pensie de întreţinere, ei fiind despărţiţi în fapt, printr-o acţiune principală sau printr-o cerere promovată pe cale de ordonanţă preşedinţială.

Dacă copilul - creditor este din căsătorie, dar părinţii sunt divorţaţi, mama poate cere, în numele minorului, pensie de întreţinere, pe cale accesorie în cadrul acţiunii de divorţ, printr-o cerere promovată pe cale de ordonanţă preşedinţială sau va fi invocată de instanţa de judecată, în cursul procesului de divorţ.

În situaţia în care copilul este din afara căsătoriei, cu paternitatea stabilită, pensia de întreţinere poate fi cerută în baza recunoaşterii de paternitate, ori dacă tatăl nu vrea să presteze întreţinere, pe calea unei acţiuni principale. Dacă paternitatea nu a fost stabilită,

18 T.M.B., sectia a III-a civila, decizia nr. 1458/1991, in I.Mihuta, Culegere ... pe anul 1991, pp.54-55.

107

pensia de întreţinere poate fi solicitată printr-o cerere accesorie în cadrul acţiunii de stabilire a paternităţii sau, ulterior, printr-o acţiune principală.

Dacă copilul a fost adoptat, în cazul adopţiei cu efecte depline, se aplică dispoziţiile privind copilul din căsătorie, părinţii fireşti neavând obligaţia de a-i presta întreţinere copilului. În situaţia adopţiei cu efecte restrânse (acest tip de adopţie nu se mai încuviinţează în prezent), copilul astfel adoptat se va îndrepta cu o acţiune împotriva părinţilor adoptivi în primul rând, şi, pentru îndestularea creanţei, împotriva părinţilor fireşti.

b) Creditorii sunt copiii majori, iar debitorii sunt părinţii (din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptivi)

Creditorii trebuie să facă dovada continuării pregătirii profesionale în învăţământul postliceal sau superior (la cursurile de zi sau cu frecvenţă redusa, la instituţiile de stat sau particulare). Debitorii trebuie să aibă calitatea de părinte şi să aibă mijloace materiale suficiente.

Obligaţia de întreţinere încetează la împlinirea vârstei de maximum 26 de ani,daca debitorii se afla in continuarea studiilor.

c) Creditorii sunt părinţii, iar debitorii sunt copiii majori (din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptivi)

Creditorii trebuie să dovedească că se află în stare de nevoie din pricina incapacităţii de a munci, având drept cauză bătrâneţea, starea de boală sau infirmitatea. Debitorul trebuie să fie prima persoană împotriva căruia se poate îndrepta creditorul. Pensia de întreţinere se cere printr-o acţiune principală.

Întreţinerea încetează prin moartea copilului sau a părintelui, prin dispariţia stării de nevoie sau a incapacităţii de muncă sau prin lipsa posibilităţilor materiale ale debitorului. În caz de urgenţă, părintele se poate îndrepta împotriva unuia dintre copii care îşi va recupera partea sa de creanţă de la fraţii săi printr-o acţiune în regres, potrivit art. 521 alin.2 C. civ.

4) Obligaţia legală de întreţinere între bunici şi nepoţiEste o obligaţie reciprocă în cadrul căreia se disting următoarele situaţii:a) Creditorii sunt nepoţii minori, iar debitorii sunt buniciiUn copil minor se poate îndrepta cu o acţiune pentru plata pensiei de întreţinere în primul rând

împotriva părinţilor, în al doilea rând împotriva fraţilor majori şi abia în al treilea rând împotriva bunicilor.

b) Creditorii sunt bunicii, iar debitorii sunt nepoţii majoriÎn acest caz se aplică regulile cu privire la obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii majori.5) Obligaţia legală de întreţinere între străbunici şi strănepoţi6) Obligaţia legală de întreţinere între fraţi şi suroriCreditorii trebuie să se afle în stare de nevoie din pricina incapacităţii de a munci, iar debitorii

trebuie să fie primii pe lista debitorilor şi să aibă mijloace materiale suficiente.7) Obligaţia legală de întreţinere între persoanele expres prevăzute de lege (art. 517 si 518

C. civ.)I) a) Creditorul este copilul, iar debitorul este soţul părintelui firescCopilul trebuie să fie minor. Dacă ar fi major şi ar continua studiile, creditorul nu ar fi obligat

să-i presteze întreţinere şi după împlinirea vârstei de 18 ani. Părinţii fireşti ai copilului trebuie să fi decedat, să fie dispăruţi sau să se afle în stare de nevoie. Soţul părintelui firesc trebuie să fi prestat în fapt întreţinere copilului, lucru dovedit cu orice mijloace de probă.

Debitorul trebuie să aibă calitatea de soţ al părintelui firesc al copilului, să aibă mijloace materiale suficiente şi să fi prestat întreţinere de bună-voie.

108

b) Creditorul este soţul părintelui firesc, iar debitorul este copilul majorObligaţia devine reciprocă în cazul în care întreţinerea prestată de soţul părintelui firesc s-a întins

pe cel puţin 10 ani.II) Creditorul este copilul gasit sau parasit de parinti, cu identitate necunoscuta, iar debitorul este

persoana care a luat copilul în grija ori sub protectie temporara [art. 13 alin (2) din Legea nr. 272/2004]

In acest caz, obligatia de intretinere are caracter subsidiar (fata de obligatia de intretinere ce revine parintilor), temporar (pana la instituirea unui plasament sau a unui plasament in regim de urgenta, in functie de situatia concreta in care se afla copilul) si este unilaterala,fiind insituita exclusiv in sarcina celui care a luat copilul in grija sau sub protectie temporara.Obligaţia de întreţinere încetează la împlinirea vârstei de 18 ani de către copil (in ipoteza in care

instituirea unei masuri de protectie intarzie).III) Creditorii sunt părinţii, iar debitorii sunt copiii din căsătoria desfiinţatăÎn acest caz se aplică dispoziţiile privind copiii din căsătorie.IV)Obligaţia de întreţinere între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfiinţatăAceastă obligaţie este reglementată de normele din materia divorţului pentru soţul de

bună-credinţă la încheierea căsătoriei.V) Obligaţia de întreţinere ce revine moştenitorului persoanei care a fost obligată la întreţinerea

unui minor faţă de acesta sau care, fără a avea obligaţia legală, i-a dat această întreţinereObligaţia există numai pe timpul cât cel întreţinut este minor, dacă părinţii acestuia au murit,

sunt dispăruţi sau se află în stare de nevoie, şi numai în măsura valorii bunurilor moştenite. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, iar partea contributivă a fiecărui moştenitor este proporţională cu valoarea bunurilor moştenite.

6.6. Executarea obligaţiei de întreţinere

Obiectul obligaţiei de întreţinere: Nici in cadrul reglementarii anterioare a Codului familiei si nici in cadrul actualului Cod civil nu

este conturat in mod expres si cu caracter general obiectul obligaţiei de întreţinere. De aceea, in practica judiciara si in literatura de specialitate s-a stabilit ca obiectul obligaţiei de întreţinere cuprinde tot ceea ce este necesar traiului (locuinţă, îmbrăcăminte, alimente), ingrijirii sanatatii (medicamente sau tratamente), precum si mijloacele necesare pentru satisfacera necesitatilor spirituale ( de ordin cultural, artistic, stiintific).

In ceea ce priveste obligatia de intretinere a părinţilor fata de copiilor lor minori, potrivit art. 499 alin. (1) Cod civil, „tatal si mama sunt obligati, in solidar, sa dea intretinere copilului lor minor, asigurandu-i cele necesare traiului, precum si educatia, invatatura si pregatirea sa profesionala”.

Cuantumul obligaţiei de întreţinere:Art.529 alin. (1) C. civ. consacră principiul potrivit căruia întreţinerea se datorează potrivit cu

nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Instanţa va aprecia, de la caz la caz, situaţia de fapt a debitorului şi a creditorului şi, aplicând cele două criterii, va stabili cuantumul obligaţiei de întreţinere.

Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii lor minori prezintă următoarele particularităţi:- starea de nevoie a minorilor se apreciază numai în funcţie de veniturile lor, nu şi de bunurile

lor;- legiuitorul a stabilit plafoane maxime pentru pensia de întreţinere în art. 529 alin.( 2) C. civ.:

o pătrime din venitul lunar net al părintelui - pentru un copil minor, o treime din venitul

109

lunar net al părintelui - pentru doi copii minori şi o jumătate din venitul lunar net al părintelui - pentru trei sau mai mulţi copii minori;

- cuantumul intretinerii datorate copiilor, impreuna cu cuantumul intretinerii datorate altor persoane, potrivit legii, nu poate depasi jumatate din venitul net lonar al celui obligat, potrivit prevederilor art. 529 alin. (3) C.civ.;

- învoiala părţilor cu privire la suportarea cheltuielilor de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor minori va produce efecte numai dacă va fi încuviinţată de instanţa de judecată.

Data de la care se datorează întreţinerea: Ca principiu, intreţinerea se datorează numai pentru viitor, regula aplicabila nu doar cand se

solicita stabilirea pensiei de intretinere, ci si atunci cand se solicita majorarea pensiei de intretinere.19Astfel, data de la care debitorul va fi obligat la acordarea întreţinerii este data formulării cererii de chemare în judecată, regula statuata in cuprinsul art. 532 C.civ.

Dacă cererea pentru obligarea pârâtului la întreţinere se face oral, în cursul dezbaterilor, întreţinerea va fi datorată de la data formulării ei în şedinţă publică. În cazul obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copii, instanţa se va pronunţa din oficiu asupra pensiei de întreţinere, dacă nu a fost cerută printr-o cerere accesorie în cadrul procesului de divorţ, caz în care data de la care se datorează întreţinerea este cea a formulării acţiunii de divorţ.

Ca exceptie de la principiul mai sus enuntat, in cazul obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copii, dacă se face dovada că, din culpa unuia dintre părinţi, nu a fost promovată acţiunea în stabilirea pensiei de întreţinere, aceasta va fi datorată retroactiv (ex. mama minorilor face dovada că a întârziat cu promovarea acţiunii în justiţie din cauza promisiunilor repetate ale soţului sau ale fostului său soţ în acest sens).

Felul executării obligaţiei de întreţinere:Articolul 530 alin. (1) C. civ. stabileste regula conform căreia obligaţia de întreţinere se execută

în natură, prin asigurarea celor necesare traiului si, dupa caz, a cheltuielilor pentru educare, invatatura si pregatire profesionala.

Potrivit alin.(2) al aceluiasi articol, dacaobligaţia de întreţinere nu se execută de buna voie, in natura, instanta va dispune plata unei pensii în bani. Asadar, instanţa va stabili felul şi modalităţile executării, ţinând seama de împrejurări.

a) Executarea în natură a obligaţiei se poate realiza primindu-l pe creditor în locuinţa debitorului şi întreţinându-l sau punând la dispoziţia creditorului o locuinţă, alimente, îmbrăcăminte şi medicamente.

b) Executarea se poate face şi prin plata periodică a unei sume fixe de bani cu titlu de pensie de întreţinere. Instanţa nu poate stabili o sumă globală, ci doar una periodic.

Modul de executare a obligaţiei de întreţinere:Scopul legiuitorului prin crearea acestei obligaţii este de a asigura în mod constant şi continuu

creditorului mijloacele necesare existenţei lui. Executarea obligaţiei se face prin prestări periodice de bunuri sau de sume de bani. Instanţa trebuie să stabilească în hotărârea judecătorească cuantumul întreţinerii, felul întreţinerii (în natură sau în bani). Dacă întreţinerea se onorează în natură, instanţa va stabili ca prestarea ei să se facă lunar sau trimestrial.

Prin conventia partilor sau pentru motive temeinice, instanta de judecata poate stabili ca exe-cutarea sa se faca prin plata anticipata a unei sume globale, acoperitoare pentru intretinerea

19Plenul fostului Trib.Suprem, dec. de indrum. Nr. 19/1964 cu privire la data la care opereaza majorarea si reducerea pensiei de intretinere, C.D. 1964, pp.37 -39.

110

creditorului pe o perioada mai mare de timp sau chiar pe toata perioada in care se datoreaza intretinerea, in toate cazurile daca debitorul dispune de mijloacele necesare acoperiri intretinerii.

Decaderea din dreptul la intretinere

Avand in vedere opiniile exprimate anterior in doctrina si practica judiciara anterioara (instantele de judecata intemeindu-si deciziile pe ideea abuzului de drept in conditiile inexistentei unei astfel de reglementari a decaderiidin dreptul la intretinere), actualul Cod civil prevede in mod expres decaderea creditoruluidin dreptul la intretinere. Astfel, potrivit art. 526 alin.(1), „nu poate pretinde intretinere acela care s-a facut vinovat fata de cel obligat la intretinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri”. De asemenea, „ acela aflat in stare de nevoie din culpa sa poate cerenumai intretinerea de stricta necesitate”[art. 526 ali. (2)].

6.7. Încetarea obligaţiei de întreţinere

De regulă, obligaţia de întreţinere se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului, cu excepţia prevăzută de art.518 alin.(1) C.civ. În alte cazuri, obligaţia de întreţinere încetează astfel:

- o dată cu raportul juridic de căsătorie sau de rudenie pe care s-a întemeiat obligaţia (ex.: - obligaţia dintre soţi se stinge la divorţ, luând naştere, dacă este cazul, obligaţia între foştii soţi; - obligaţia dintre părinte şi copil încetează dacă se admite acţiunea de tăgadă a paternităţii; - obligaţia dintre adoptator şi adoptat se stinge prin desfacerea sau desfiinţarea adopţiei);

- când încetează una din condiţiile pentru acordarea întreţinerii, (ex.: când creditorul nu mai este în stare de nevoie sau redobândeşte capacitatea de a munci sau debitorul nu mai are mijloacele materiale pentru a presta întreţinerea);

- când expiră termenul pentru care obligaţia de întreţinere a fost prevăzută de instanţa de judecată (ex.: - în cazul fostului soţ de rea-credinţă la căsătorie, expirarea termenului de un an duce la încetarea obligaţiei; - la împlinirea vârstei de 18 ani încetează obligaţia de întreţinere a copilului luat in grija sau sub protectie temporara; - la împlinirea vârstei de 18 ani încetează obligaţia de întreţinere a copilului celuilalt soţ).

-6.8. Aspecte de drept procesual

Obligaţia de întreţinere poate constitui obiectul unei cereri principale sau a unei cereri accesorii în cadrul acţiunii de divorţ, pentru obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi sau dintre părinţi şi copii, în cadrul acţiunii de stabilire a paternităţii copilului din afara căsătoriei şi in cadrul acţiunii în nulitatea căsătoriei, între foştii soţi, dacă unul este de bună-credinţă, şi între părinţi şi copii.

Competenta este instanta de tutela în a cărei rază teritorială se află pârâtul (debitorul întreţinerii), cu excepţia cazului în care reclamantul este minor, când este competentă judecătoria în rază teritorială îşi are domiciliul minorul.

Calitatea de reclamant revine creditorului obligaţiei de întreţinere, adică persoanei care se află în stare de nevoie. Dacă acesta este minor, va fi reprezentat de mamă sau de tutore. Calitatea de pârât revine debitorului întreţinerii, persoană care trebuie să fie prima obligată la prestarea întreţinerii.

Având în vedere că este vorba de o situaţie de fapt, reclamantul trebuie să probeze cu orice mijloc de probă (înscrisuri, martori, adeverinţe medicale) starea de nevoie şi incapacitatea de a munci.

111

În cuprinsul hotărârii, judecătorul trebuie să prevadă cuantumul întreţinerii, felul ei şi perioada de timp în care se va presta. Hotărârea se dă cu drept de apel în termen de 30 zile.

Acţiunea de majorare, micşorare sau încetare a întreţinerii poate fi promovată când intervin modificări în starea creditorului sau a debitorului. Astfel, dacă veniturile debitorului cresc, creditorul poate formula o acţiune de creştere a pensiei de întreţinere. Dacă debitorul nu mai are mijloace materiale, acesta poate solicita încetarea întreţinerii.

În materia obligaţiei de întreţinere nu operează autoritatea de lucru judecat, adică între aceleaşi părţi poate avea loc un nou proces, având acelaşi obiect (pensia de întreţinere).

Bibliografie:




9. Codul civil(Legea nr.287/2009);10. Noul Cod de procedura civila(Legea nr.134/2010);11. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicata.


1. Definiţi obligaţia legală de întreţinere.2. Enumeraţi caracterele juridice ale acesteia.3. În ce situaţie obligaţia legală de întreţinere nu mai are un caracter strict personal (situaţia

prevăzută de art. 518 C. civ.)?4. În ce situaţie obligaţia legală de întreţinere este unilaterală?5. Între ce persoane există obligaţia legală de întreţinere?6. În ce ordine se datorează întreţinerea?7. Ce condiţii trebuie să îndeplinească creditorul întreţinerii?8. În ce situaţie copilul major are dreptul la întreţinere din partea părinţilor săi?9. Ce condiţii trebuie să îndeplinească debitorul întreţinerii?10. În ce situaţie poate exista obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi?11.Dacă fostul soţ creditor a fost găsit culpabil la divorţ, cât timp poate beneficia de întreţinere

din partea fostului soţ debitor?12.Ce cuantum are întreţinerea prestată fostului soţ?13. În ce situaţie copiii majori pot fi obligaţi la prestarea întreţinerii faţă de părinţii lor?14.Poate exista obligaţie de întreţinere între bunici şi nepoţi? Dar între fraţi şi surori?15. În ce situaţie devine reciprocă obligaţia de întreţinere aparţinând soţului părintelui firesc faţă

de copilul acestuia?16.Ce cuantum are întreţinerea prestată de părinţi faţă de copiii lor minori?

112

17.Care sunt modalităţile de executare a obligaţiei de întreţinere?18. Hotărârea instanţei privind stabilirea pensiei de întreţinere are autoritate de lucru judecat?

Documents

Dreptul familiei 2015