EFECTELE CĂSĂTORIEI

Cuprins

Capitolul I Căsătoria - act juridic pe care se întemeiază familia........ 5 1.1. Noţiunea, scopul şi caracterele căsătoriei............................ 5 1.2. Caracterele juridice ale căsătoriei......................................... 6 1.2.1. Caracterul laic al căsătoriei.......................................... 6 1.2.2. Caracterul solemn al căsătoriei................................... 8 1.3. Criteriile legale la căsătorie................................................... 9 1.3.1. Condiţiile de fond ale căsătoriei................................... 9 1.3.2. Condiţiile de formă ale căsătoriei................................. 10

Capitolul II Efectele căsătoriei cu privire la raporturile personale dintre soţi........................................................................................... 12 2.1. Consideraţii generale............................................................ 12 2.2. Efectele căsătoriei cu privire la persoana soţilor.................. 13 2.2.1. Numele soţilor.............................................................. 13 2.2.2. Obligaţia de sprijin moral............................................. 15 2.2.3. Obligaţia de fidelitate................................................... 16 2.2.4. Obligaţia de a locui împreună (cohabitare).................. 17 2.2.5. Obligaţia conjugală...................................................... 18

Capitolul III Analiza efectelor patrimoniale......................................... 19 3.1. Aspecte generale privind regimul juridic matrimonial........... 19 3.2. Natura juridică a comunităţii de bunuri a soţilor.................... 24 3.3. Aspecte generale ale regimului matrimonial preconizat de Proiectul Noului Cod Civil.................................................................. 26 3.4. Bunurile soţilor...................................................................... 30 3.4.1. Bunurile comune.......................................................... 30 3.4.1.1. Condiţiile ca bunurile sa fie dobândite în timpul căsătoriei........................................................................................... 32 3.4.1.2. Data dobândirii bunurilor comune....................... 35 3.5.1. Bunurile proprii............................................................. 37 3.5.1.1. Precizări prealabile............................................. 37 3.5.1.2. Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei........................................................................................... 38 3.5.1.3. Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune.............................................................................................. 38 3.5.1.4. Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei............................................................................. 40 3.5.1.5. Bunurile dobândite cu titlu de premiere sau

recompensă, manuscrise ştiinţifice, schiţe şi proiecte artistice, proiecte de invenţii, precum şi alte asemenea bunuri....................... 41 3.5.1.6. Indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei................................................. 41 3.5.1.7. Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare............................ 42 3.5.2. Dovada bunurilor comune şi a celor proprii................. 43 3.5.3. Calificarea juridică a unor bunuri ca fiind comune sau proprii................................................................................................. 44 3.5.3.1. Veniturile din muncă........................................... 44 3.5.3.2. Sumele economisite în depozite bancare........... 45 3.5.3.3. Drepturile locative ale soţilor asupra locuinţei închiriate............................................................................................ 46 3.5.3.4. Fructele şi productele......................................... 46 3.5.4. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune.................. 47 3.5.5. Datoriile comune ale soţilor......................................... 49 3.5.6. Regimul juridic, al datoriilor comune............................ 51 3.5.7. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei......... 52 3.5.8. Împărţirea bunurilor comune la încetarea căsătoriei.... 53 3.5.8.1. Criteriul împărţelii................................................ 54 3.5.8.2. Modalităţile împărţelii.......................................... 54 3.5.8.3. Procedura împărţelii............................................ 54 3.5.8.4. Efectele împărţelii............................................... 54

Capitolul IV Desfiinţarea, încetarea şi desfacerea căsătoriei............ 55 4.1. Generalităţi........................................................................... 55 4.1.1. Cazuri de nuliatate absolută........................................ 56 4.1.2. Cazuri de nuliatate relativă.......................................... 58 4.1.3. Regimul juridic al nulităţilor.......................................... 59 4.1.4. Efectele nuliăţilor......................................................... 60 4.1.4.1. Căsătoria putativă............................................... 60 4.2. Încetarea căsătoriei.............................................................. 61 4.2.1. Moartea unuia dintre soţi............................................. 62 4.2.2. Declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi... 62 4.2.3. Recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort.... 62 4.3. Desfacerea căsătoriei........................................................... 63 4.3.1. Motivele de divorţ......................................................... 64 4.3.2. Procedura divorţului..................................................... 65 4.3.3. Efectele desfacerii căsătoriei....................................... 70 4.3.3.1. Efectele divorţului cu privire la relaţiile personale dintre foştii soţi.................................................................. 70 4.3.3.2. Efectele divorţului cu privire la relatiile patrimoniale dintre fostii soti.............................................................. 70Capitolul V Concluzii......................................................................... 72

2

Bibliografie......................................................................................... 75

Capitolul I CĂSĂTORIA-ACT JURIDIC PE CARE SE ÎNTEMEIAZĂ FAMILIA

1.1 Noţiunea, scopul şi caracterele căsătoriei

Termenul de „căsătorie” are în dreptul nostru un dublu înţeles.J. Portalis, îpletind elementele laice cu cele religioase, a definit căsătoria ca fiind „societatea bărbatului şi a femeii, care se unesc pentru a se perpetua, pentru a suporta împreună greutătile vieţii şi pentru, a împărtăşi destinul lor comun.” Căsătoria desemnează, în primul rând, actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească.

În al doilea rând, desemnează situaţia juridică, a celor căsătoriţi, situaţie care se naşte ca efect al actului juridic odată încheiat.1

Prin conceptul de act juridic al căsătoriei se înţelege un act juridic bilateral şi solemn, prin care viitorii soţi consimt, în mod public, să devină soţi, calitate în care li se aplică de drept, statutul legal de persoane căsătorite.

Al doilea înţeles al termenului de căsătorie şi anume, situaţia juridică de căsătorie, este desemnat în limbaj juridic şi cu terminologia de „legătură juridică dintre soţi”, „stare juridică de căsătorie”, „statut juridic”, sau „statut legal al soţilor”, „uniune dintre soţi”, „legătura conjugală”, „legatura matrimonială”, etc.

Conceptul de căsătorie mai are şi întelesul de „instituţie juridică”, adică de totalitate a normelor legale care reglementează căsătoria.2

Instituţia căsătoriei cuprinde reglementări de sine stătătoare în cadrul Codului familiei, dar ea se poate complini cu reglementări din alte ramuri de drept, cu care dreptul familiei are multe interferenţe, spre exemplu, legăturile cu instituţiile fundamentale ale dreptului civil ca: persoana fizică, actele de stare civilă, proprietatea, obligaţiile, succesiunile, s.a.

În concluzie căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, care se încheie potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie3, şi reglementată de normele imperative ale legii.

Scopul încheierii căsătoriei se deduce din conţinutul art. 1, alin. (3) C. Fam., conform căruia familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi. Deci, implicit, proximul şi necesarul efect al căsătoriei este apariţia unei familii.

1 I. Albu, op.cit., pag. 34; I.P.Filipescu, op. cit, pag. 12; T.R.Popescu, op. cit., pag 83-84.2 I. Albu, Căsătoria in Dreptul Roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pag. 18.3 T.R.Popescu, op. cit., pag. 109; I.P.Filipescu, op. cit., pag. 14; E.Florian, Dreptul Familiei, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997, pag. 11.

3

Astfel importanţă pe care căsătoria a avut-o dintotdeauna pentru soţi şi pentru societate, a determinat ca ea să constituie o instituţie juridică principală ca urmare a reglementării ei juridice.

Căsătoria este o problema - în primul rând – personală dar totodată şi o problemă socială.

Căsătoria bărbatului cu femeia conduce la întemeierea familiei, care presupune comunitate de viaţă socială şi intimă, existenţa unor sentimente, concepţii, idealuri comune.

Aspectul social al căsătoriei este dat de existenţa familiei care are trei funcţii sociale : perpetuarea speciei umane, economică şi educativă.

Din textele Codului familiei se pot desprinde principalele trăsături ale căsătoriei :

a) Căsătoria este o uniune dintre bărbat şi femeie;b) Căsătoria este liber consimţită. Viitorii soţi pot hotărâ singuri

dacă se căsătoresc sau nu, fără vreun amestec al altor persoane;

c) Căsătoria este monogamă. Nici o persoană nu poate fi căsătorită în acelaşi timp, decât cu o singură persoană de sex opus; bigamia fiind pedepsită conform legii;

d) Căsătoria se încheie în formele cerute de lege, având astfel un caracter solemn, deoarece se încheie în mod public în faţa unei autorităţi de stat, într-o zi dinainte stabilită, prin participarea personală şi obligatorie a viitorilor soţi;

e) Căsătoria are un caracter civil. În momentul încheierii actului căsătoriei, viitorii soţi îşi exprimă personal consimţământul în faţa ofiţerului de stare civilă, în scopul de a produce efectele juridice care rezultă din căsătoria reglementată imperativ de lege. Potrivit art. 44 pct. 3 din Constituţie, soţii pot celebra şi religios căsătoria, dar numai dupa încheierea ei, cu specificaţia că celebrarea religioasă nu produce nici un efect juridic;

f) Căsătoria se încheie pe viaţă, astfel că ea poate fi desfăcută numai în condiţiile expres prevăzute de lege;

g) Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate dintre bărbat şi femeie. Această egalitate se manifestă atât în raporturile dintre soţi, cât şi faţă de copii, ea existând în domeniile vieţii sociale;

h) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, acesta fiind numai scopul juridic al căsătoriei.

Însă căsătoria are şi un scop social, în accepţiunea întemeierii unei comunităţi de viaţă între soţi, în vederea procreerii, creşterii, educării şi pregătirii copiilor pentru viaţă.

1.2. Caracterele juridice ale căsătoriei

1.2.1. Caracterul laic al căsătoriei

4

Caracterul laic al căsătoriei derivă din împrejurarea că aceasta se încheie cu respectarea condiţiilor de fond şi formă prevazute de lege, în faţa şi la sediul reprezentantului autorităţii administraţiei publice locale, adică a ofiterului de stare civilă, cu respectarea procedurii prevăzute de lege.

Caracterul laic al căsătoriei rezultă din prevederile art. 3 C. fam., potrivit caruiă, numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de prezentul cod. Deci, per a contrario, căsătoria încheiată în faţa unei persoane care nu are calitatea de ofiţer de stare civilă, nu produce nici un efect legal, fiind analizată ca un act juridic inexistent.

Caracterul laic al căsătoriei, derivă şi din dispozitiile art. 17 C. fam., în temeiul cărora ofiţerul de stare civilă, dupa ce a luat consimţământul soţilor, întocmeşte actul de căsătorie, care se semnează de soţi, de cei doi martori şi de ofiţerul de stare civilă, precum şi cele ale art. 18, potrivit cărora, căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat în baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă şi prevederile art. 31 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă; toate acestea evocă împrejurarea ca ne aflăm în prezenţa unui act juridic laic.

Astfel, la încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi, liber şi deplin exprimat, în prezenţa a doi martori, după care îi declară căsătoriti, le citeşte dispoziţiile Codului familiei privind drepturile şi obligaţiile soţilor, şi întocmeşte actul căsătoriei.

Caracterul laic al căsătoriei este prevăzut şi de art. 198 alin. (3) din Proiectul Noului

Cod civil, potrivit căruia condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate ale căsătoriei se

stabilesc prin prezentul cod. Caracterul laic este evocat chiar şi de art. 198 alin.(2) din Proiect,

conform căruia căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după încheierea căsătoriei civile.

Constituţia consacră, de asemenea, caracterul laic al căsătoriei, în temeiul art. 48 alin.

(2), teza I, precizând condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate ale căsătoriei.

Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 48 alin.(2) teza a II-a din Legea

fundamentală, căsătoria religioasă poate fi celebrată numai dupa căsătoria civilă.

În primul rând, Constituţia face distincţie între căsătoria civilă, ale cărei condiţii de

încheiere, de desfăşurare sau de anulare sunt stabilite de lege, şi căsătoria religioasă are

caracter facultativ şi subsecvent în raport cu căsătoria civilă, deoarece, potrivit textului

constituţional, poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.

În al treilea rând, posibilitatea oferită prin Constituţie, de celebrare a căsătoriei

religioase este, de fapt, o aplicare concretă a exigenţelor libertăţii conştiinţei, prevăzută de art.

29 din Legea fundamentală.

5

În al patrulea rând, referindu-se la căsătoria religioasă, Constituţia foloseşte termenul

„celebrare”, împrejurare care denotă că aceasta se va încheia după reguli stabilite prin norme

juridice.

În concluzie, factorului religios nu i se conferă nici o semnificaţie în ceea ce priveşte

validitatea, desfacerea sau nulitatea căsătoriei.

1.2.2. Caracterul solemn al căsătorieiCaracterul solemn derivă din regulile imperative, impuse de Codul

familiei (art. 11-15) şi de Legea nr. 119/1996 (art. 27-33) pentru procedura de încheiere a căsătoriei şi anume:

- obligativitatea declaraţiei de căsătorie pentru viitorii soţi;- afişarea declaraţiei de căsătorie în extras la sediul autorităţii

administraţiei publice locale, unde aceasta a fost depusă;- consimţământul viitorilor soţi;- prezenţa împreună a viitorilor soţi în faţa ofiţerului de stare

civilă;- oficierea căsătoriei la sediul serviciului de stare civilă;- oficierea căsătoriei şi exprimarea consimţământului de către

viitorii soţi în faţa a cei doi martori şi în public;- declararea căsătoriei ca încheiată de către ofiţerii de stare civilă,

de asemenea în mod public;- întocmirea actului căsătoriei în registrul actelor de stare civilă,

etc.Solemnităţile la care este supus actul juridic al căsătoriei sunt, în

opinia noastră , triplu fundamentate, şi anume:- atrag atenţia viitorilor soţi asupra importanţei covârşitoare pentru

ei şi pentru societate a actului juridic al căsătoriei. Sub acest aspect, dacă s-ar proceda la o ierarhizare a actelor juridice civile, evident, căsătoria ar trebui plasată printre actele juridice aflate în varful piramidei;

- asigură cadrul juridic instituţional necesar verificării de către autorităţile abilitate ale statului şi respectării de către viitorii soţi , a condiţiilor de fond prevăzute de lege pentru validitatea căsătoriei;

- asigură mijloacele de dovadă ale căsătoriei şi determină opozabilitatea acesteia faţa de terţele persoane.

În literatura de specialitate1 sunt evocate şi alte caractere juridice ale căsătoriei, cum ar fi: căsătoria este o uniune între un barbat şi o femeie; căsătoria este liber consimţită; căsătoria este monogamă; căsătoria se încheie pe viaţă; căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate între bărbat şi femeie, etc.

În concluzie unele dintre aceste aspecte sunt, de fapt, principii generale ale dreptului familiei (căsătoria liber consimţită, monogamia,

6

egalitatea în drepturi dintre soţi, etc.) iar altele se regăsesc în caracterul laic ori solemn al căsătoriei (încheierea căsătoriei în formele cerute de lege).

1.3. Criteriile legale la căsătorie

Pentru încheierea căsătoriei sunt necesare îndeplinirea urmatoarelor criterii legale:

- existenţa condiţiilor de fond;- lipsa impedimentelor la căsătorie;- indeplinirea condiţiilor de formă.

Având în vedere faptul că impedimentele la căsătorie sunt condiţii de fond negativ, rămâne să deosebim din punct de vedere conflictual condiţiile de fond şi cele de formă. Astfel criteriul după care cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei, deci măsura în care dă expresie interesului general de a stabili minimum de cerinţe legale pentru încheierea căsătoriei.

În privinţa cerinţelor legale, poate interveni ordinea publică în dreptul internaţional privat; de exemplu dacă s-ar nesocoti monogamia căsătoriei sau un viitor soţ ar avea vârsta minimă prevăzută de legea română, deşi acea vârstă potrivit legii naţionale, i-ar da dreptul să încheie căsătoria.

Calificarea sau distincţia între condiţii de fond se face, în principiu, în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr.105/1992.

1.3.1. Condiţiile de fond ale căsătorieiÎn dreptul comparat, pentru legea aplicabilă condiţiilor de fond ale

căsătoriei se cunosc mai multe sisteme şi anume: - se aplică legea natională a viitorilor soţi; - se aplică legea domiciliului viitorilor soţi; - se aplică legea locului încheierii căsătoriei; - se aplică legea naţională pentru cetăţenii proprii care se căsătoresc în străinatate şi legea domiciliului pentru străinii care se căsătoresc în ţară. Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt reglementate în dreptul nostru de art., 18 din Legea 105 /1992 care prevede că aceste condiţii sunt supuse legii naţionale a fiecăruia dintre viitorii soţi. În dreptul român, condiţiile de fond ale căsătoriei sunt supuse legii astfel: - căsătoria se încheie în ţara noastră între cetăţenii străini cu aceeaşi cetăţenie şi se aplică legea lor naţionala; - căsătoria se încheie în străinatate între un cetăţean străin şi un cetăţean român şi fiecare dintre viitorii soţi este supus legii lui naţionale; - căsătoria se încheie în ţara noastră între un cetăţean român şi un

7

cetăţean străin caz în care se aplică legea naţională a fiecărui soţ; - căsătoria se încheie între un cetăţean român şi un apatrid, caz în care pentru apatrizi se aplică legea ţării unde îsi au domiciliul iar în lipsa acestuia legea ţării unde îsi au reşedinţa iar cetăţeanul român este supus legii naţionale; - căsătoria se încheie în ţara noastră între un cetăţean român şi un apatrid, iar dacă apatridul are domiciliul sau, în lipsa acestuia, reşedinţa în România i se aplică legea română iar cetăţeanul român este supus legii noastre; - căsătoria se încheie în ţara noastră între doi străini cu cetăţenie diferită, fiecare aplicându-i-se legea naţională; - căsătoria se încheie în ţara noastră între soţi apatrizi, fiecare este supus legii ţării unde îsi are domiciliul sau, în lipsa acestuia, reşedinţa, iar dacă domiciliul sau reşedinţa apatrizilor este în România se aplica legea română. Cetăţeanul străin care se căsătoreste în ţara noastră, va putea proba îndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute de legea naţională, cu un act eliberat de autorităţile competente ale statului respectiv iar cetăţeanul român căsătorit în străinatate beneficiază de un certificat eliberat de autorităţile competente ale statului nostru.

1.3.2. Condiţiile de formă ale căsătorieiScopul condiţiilor de formă. Formalităţile pe care legea le impune,

pentru a se putea încheia căsătoria, precum şi opoziţiile la căsătorie, sunt prevăzute în scopul de a se asigura încheierea unor căsătorii deplin valabile, a se preîntampina căsătorii nesănătoase şi a se asigura mijlocul de dovadă a căsătoriei (art. 18 C. fam.).

Condiţiile de formă ale căsătoriei se împart în două categorii de formalităţi:

- premergătoare sau anterioare căsătoriei;- privind însăşi încheierea căsătoriei.Formalităţile premergătoare căsătoriei. Codul familiei prevede

aceste formalităţi, în art. 12 şi 13, iar Legea nr. 119/1996 privitor la actele de stare civilă, în art. 27 şi 28. Ele sunt: declaraţia de căsătorie, opoziţiile la căsătorie şi dovezile pe care se sprijină.

Declaraţia de căsătorie prin care soţii îşi manifestă voinţa de a încheia căsătoria , se face personal şi în scris de viitorii soţi la serviciul de stare civilă unde se va încheia căsătoria.

Când unul dintre viitorii soţi nu se află în localitatea unde urmează să se încheie căsătoria, declaraţia se poate face şi în localitatea unde se află, la serviciul de stare civilă care o va transmite „ din oficiu şi fără întârziere, serviciului de stare civilă competent „ să încheie căsătoria (art. 12 C. fam. şi art. 28 alin. 3 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.).

8

Cuprinsul declaraţiei. Potrivit legii, declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă urmatoarele menţiuni:

- voinţa viitorilor soţi de a se căsători;- declaraţia ca au luat reciproc la cunostinţă de starea sănătăţii lor

şi de prevederile art. 4-10 C. fam., în sensul că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi că nu sunt impedimente la căsătorie;

- declaraţia cu privire la numele cel vor purta în timpul căsătoriei.Acestă declaraţie se poate face şi ulterior, până la încheierea

căsătoriei, în scris.Declaraţia de căsătorie facută în scris se semnează de către

declarant şi de către ofiţerul de stare civilă.Dacă declarantul nu poate semna, declaraţia se semnează de

ofiţerul de stare civilă care va consemna declaraţia făcută verbal, menţionând că s-a citit cuvânt de cuvânt declarantului.

Prezentarea dovezilor cerute de lege. Potrivit art. 13 C. fam. „ odată cu declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor prezenta dovezile cerute de lege „ , adică actele de identitate, certificatele de naştere, certificate prenupţiale, dacă e cazul, dispensa de vârstă, etc.

Atribuţiile delegatului de stare civilă. La primirea declaraţiei de căsătorie, delegatul de stare civilă va citi declaranţilor dispoziţiile art. 4-10 si 27 C. fam. privind condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie, precum şi numele pe care urmează a-l purta în timpul căsătoriei, apoi va atrage atenţia viitorilor soţi, că legea penală pedepseşte pe cei ce fac declaraţii false.

După îndeplinirea acestor formalităţi, declaraţia de căsătorie se înregistrează şi se face menţiune pe declaraţie privind actele aduse de declaranţi.

Între data înregistrării declaraţiei şi data căsătoriei, potrivit art. 29 Legea 119/1996, trebuie să treacă 10 zile. Dacă declaraţiile de căsătorie s-au facut separat, la servicii de stare civilă diferite, termenul de 10 zile, trebuie socotit de la data sosirii ambelor declaraţii.

Rostul termenului de 10 zile este întreit:a) terţii pot face opoziţii la căsătorie (art. 13) 1;b) delegatul de stare civilă va putea verifica îndeplinirea cerinţelor

legale şi temeinicia eventualelor opoziţii;c) viitorii soţi mai pot reflecta asupra încheierii căsătoriei.Opoziţia la căsătorie. Noţiunea de opoziţie. Opoziţia sau opunerea

la căsătorie este actul prin care o persoană atenţionează pe delegatul de stare civilă asupra existenţei unor piedici sau a neîndeplinirii unor condiţii la căsătorie.

Potrivit art.14 C. fam., opoziţia la căsătorie trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

- să fie facută în forma scrisă;11 Art. 131 introdus in Codul familiei prin Legea nr. 23 din 26 ianuarie 1999, publicata in M. Of. Nr.35 din 28 ianuarie 1999.

9

- să arate împrejurarea de fapt sau de drept sau motivul pentru care nu se poate încheia căsătoria;

- să prezinte dovezile pe care se întemeiază;- oponentul trebuie să semneze opoziţia.În temeiul art.15 C. fam. delegatul de stare civilă este obligat să

verifice opunerile sau informaţiile primite dacă sunt reale. În caz contrar, ele nu sunt obligatorii pentru delegatul stării civile.

Opoziţia la căsătorie poate fi făcută de orice persoană fără să fie nevoie să justifice un interes, legiuitorul urmărind prin aceasta, pe toate căile să nu se încheie căsătorii împotriva legii.

Când opoziţia se face de delegatul de stare civilă care constată neîndeplinirea cerinţelor legale, el va face un proces verbal în care va consemna cauzele care opresc încheierea căsătoriei.

Efectele opoziţiilor. Ele investesc oficial pe delegatul de stare civilă cu verificarea temeiniciei lor. Aceasta va putea suspenda sau amâna celebrarea căsătoriei până la terminarea verificării temeiniciei opoziţiei. Când apreciază că aceasta este temeinică va putea refuza celebrarea căsătoriei, refuz supus controlului instanţelor judecătoreşti.

CAPITOLUL IIEFECTELE CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE

PERSONALE DINTRE SOŢI

2.1. Consideraţii generale În conformitate cu prevederile art. 48 alin. (1) din Constituţie şi ale art.1 alin.(3) din C. fam., principalul efect al căsătoriei este naşterea unei familii. Căsătoria şi implicit familia, generează o multitudine de raporturi juridice, ce stabilesc între membrii acesteia sau între aceştia şi terţi, raporturi care au în conţinutul lor atât drepturi cât şi obligaţii personal nepatrimoniale, cât şi drepturi şi obligaţii patrimoniale. Codul familiei consacră Capitolul III din Titlul I, efectelor căsătoriei (art.25-art.36), în care reglementează:

- drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor (art.25-28);- drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor (art.29-36);

Proiectul Noului Cod civil, cuprinde de asemenea dispoziţii referitoare la drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor (art.236-241) şi la drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor(art.242-296). În dreptul familiei se poate constata că, prin încheierea unei căsătorii, pe lângă raporturile personale şi patrimoniale ale soţilor, se nasc, deopotrivă, şi rapoturile între soţi şi copii lor, între fiecare soţ şi rudele celuilat soţ sau rapoturi de afinitate, raporturi între membrii familiei şi terţe persoane, fizice sau juridice, inclusiv cu autorităţile şi instituţiile statului.

10

În ceea ce priveşte raporturile dintre soţi, indiferent că au în conţinutul lor drepturi ori obligaţii personale sau patrimoniale, acestea sunt guvernate, conform Constituţiei (art.48) şi Codului familiei [ în special, art.1 alin(4), art.25, art.26, art.97, art.101, etc ] de principiul egalităţii, atât în ceea ce priveşte posibilitatea dobândirii, cât şi a exercitării lor. Egalitatea soţilor este o egalitate juridică şi nu o egalitate a prestaţiilor, adică nici unul dintre ei nu este în situaţia legală de a-şi impune voinţa faţă de celălalt. Altfel spus, soţii au dreptul şi obligaţia să dispună de comun acord în ceea ce priveşte chestiunile de familie. Egalitatea soţilor trebuie să se manifeste în cele trei momente ale căsătoriei, şi anume: la încheierea căsătoriei, pe timpul acesteia şi la desfacerea ei. Deşi au o reglementare distinctă (art.29-36 C. fam), raporturile patrimoniale dintre soţi sunt determinate, în principiu de existenţa raporturilor personale1. În doctrină drepturile personale, sunt în principiu, numai principale, iar cele patrimoniale pot fi, după caz, principale sau accesori2. Mai mult, căsătoria, care de fapt este un drept subiectiv fundamnetal al omului, esenţialmente de natură personal nepatrimonială, constituie, evident, izvorul tuturor celorlalte drepturi şi obligaţii ce incumbă soţilor, indiferent că sunt personale sau patrimoniale. Sub aspectul analizat, nu este lipsit de importanţă nici faptul că drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor (art.25-28 C.fam) sunt reglementate în Codul familiei înaintea celor patrimoniale (art.29-36 C.fam), iar obligaţia de sprijin moral al membrilor familiei din cuprinsul art.2 C. fam este evocată înaintea obligaţiei lor de sprijin material.

2.2. Efectele căsătoriei cu privire la persoana soţilor

Numele soţilor Conform art.27 alin(1), la încheierea căsătoriei, viitori soţi vor declara în faţa ofiţerului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie. Alineatul (2) din cuprinsul art.27, conferă soţilor posibilitatea de a opta pentru una din următoarele trei variante:

- să-şi păstreze fiecare numele ce l-a avut înaintea căsătoriei;- să poarte amândoi, ca nume comun, numele unuia dintre ei;- să poarte amândoi ca nume comun numele lor reunite.

Înţelegerea viitorilor soţi trebuie exprimată, la încheierea căsătoriei, adică în momentul exprimării consimţământului în faţa ofiţerului de stare civilă.

11 A se vedea: I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, …, p. 43.22 A se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român, ..., p. 78.

11

Opţiunea trebuie consemnată şi în declaraţia de căsătorie sau, ulterior printr-un înscris separat ce se va ataşa acesteia. Totuşi, faţă de dispoziţia expresă, fără echivoc, din cuprinsul art.27 alin(1), înţelegerea soţilor trebuie exprimată, neaparat, şi în momentul încheierii căsătorieri. Deoarece enumerarea prevăzută de art.27 alin(2) C. fam, fiind limitativă, este de strictă

interpretare şi aplicare, în concluzie soţii nu pot opta, iar ofiţerul de stare civilă nu poate

încuviinţa o altă variantă.

Alegerea numelui de familie pe care viitori soţi s-au învoit să-l poarte în căsătorie

trebuie făcută înainte de încheierea acesteia.

Potrivit art.41 din Metodologia nr.1/1997, odată cu depunerea declaraţiei de căsătorie, sau ulterior, până la încheierea căsătoriei, viitorii soţi sunt obligaţi să declare în faţa ofiţerului de stare civilă, numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie, potrivit Codului familiei. Dacă înţelegerea referitoare la numele de familie a intervenit după depunerea declaraţiei,

dar înainte de a se încheia căsătoria, această înţelegere se consemnează într-o declaraţie scrisă,

separat, care se anexează la declaraţia iniţială.

După încheierea căsătoriei, soţii nu mai pot reveni asupra numelui de familiei, pe care s-

au învoit să-l poarte în căsătorie.

În doctrină se consideră că tăcerea soţilor înseamnă că aceştia au înţeles ca fiecare dintre ei

să-şi păstreze numele de familie purtat înainte de căsătorie.

Problema este mai dificilă atunci când soţii nu ajung la nici o înţelegere în legătură cu acest

aspect. În opinia noastră, soluţia raţională şi în acelaşi timp, legală este ca, într-o asfel de

situaţie, fiecare soţ să-şi păstreze numele avut anterior căsătoriei.

În cazul în care soţii au convenit să poarte, ca nume comun, numele lor reunite, ei trebuie să

decidă şi asupra ordinii în care acestea vor fi reunite, fiindcă este inadmisibil ca unul dintre ei

să la poarte într-o ordine, iar celălalt în altă ordine.

Art.28 C. fam obligă soţii să poarte în timpul căsătoriei, numele comun adevărat. Schimbarea numelui comun se face numai pe cale administrativă şi cu consimţământul expres al celuilalt soţ, în condiţiile O.G. nr.41/2003.

În cazul în care, soţul divorţat sau supravieţuitor, care poartă un nume comun din căsătoria anterioară, se recăsătoreşte, poate purta în noua căsătoriei acest nume, chiar dacă aparţine soţului de care a divorţat ori care a decedat.

Această soluţie se impune, întrucât art.28 alin(1) C. fam, obligând soţii să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat, nu interzice ca acest nume să fie purtat şi, evident folosit după încetarea căsătoriei. De fapt, acest lucru este permis şi de normele referitoare la divorţ [art.40 alin.(1) şi (2) C. fam.]

12

Proiectul Noului Cod civil în art. 240 şi 241, consacrate modificării şi schimbării numelui de familie a soţilor, pastrează actualele reglementări prevăzute de Codul familiei, cu următoarele două aspecte, ce prezintă elemente de noutate:

- un soţ poate să-şi păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite [art.240 alin(2)];

- numele pe care soţii au convenit să-l poarte în căsătorie va fi declarat de soţi în faţa ofiţerului de stare civilă şi în prezenţa martorilor [art.240 alin(1)].

2.2.2. Obligaţia de sprijin moral

Această obligaţie este prevăzută explicit în cuprinsul art. 2 C. fam.. Astfel, relaţiile de

familie, care cuprind şi relaţiile personale dintre soţi se bazează pe prietenie şi afectiune

reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.

Pe cale de consecinţă, sprijinul moral presupune ca raporturile dintre soţi să fie dominate de

sinceritate, înţelegere, încurajare şi susţinere reciprocă în toate situaţiile.

Sprijinul moral constă în obligaţia reciprocă a soţilor de a se susţine în realizarea sarcinilor

familiale, sociale sau profesionale, precum şi în îndeplinirea idealurilor. Sprijinul moral

presupune şi ajutorarea soţului, încurajarea lui în momentele dificile ale vieţii.

Sprijinul, fiind de natură morală, se va concretiza în atitudini de încurajare, de susţinere, de

acceptare sau toleranţă faţă de celălalt soţ. Sprijinul moral este în raport de dependenţă de

prietenia şi afecţiunea reciprocă dintre soţi.

Obligaţia de a acorda sprijin moral rezidă, în solidaritatea pe care soţii trbuie s-o manifeste

unul faţă de celălalt în toate împrejurările vieţii.

Evident, sunt străine de sprijinul moral atitudinile de intoleranţă, de nepăsare sau de

adversitate faţă de celălalt soţ ori îngăduinţa soţului faţă de faptele ilegale sau imorale ale

celuilalt.

Întrajutorarea morală şi, în general, solidaritatea dintre membrii familiei este prevăzută expres

şi de art. 1 din Legea nr. 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie.

Aşa după cum se poate deduce, sprijinul moral între soţi trebuie să fie reciproc. Reciprocitatea

sprijinului moral rezultă, pe cale de consecinţă, atât din reciprocitatea prieteniei şi afecţiunii

ce stau la baza raporturilor dintre membrii familiei, cât şi din principiul general al egalităţii

depline în drepturi şi obligaţii, consacrat de art. 1 alin. (4) şi art. 25 C. fam., precum şi de art.

48 alin (1) din Constituţie. Se impune o asemenea concluzie, întrucât sprijinul moral este o

îndatorire a fiecărui soţ.

13

Astfel, legiuitorul a reglementat îndatorirea de sprijin moral alături de îndatorirea de sprijin

material, în cuprinsul aceluiaşi articol, tocmai pentru a marca legătura de dependenţă ce există

între acestea.

Sprijinul moral constituie premisa sprijinului material, iar aceasta din urmă are rolul de a da

conţinutul primului.

În ipoteza în care neîndeplinirea îndatoririi de sprijin moral se traduce în fapte materiale,

aceasta poate îmbrăca forma ilicitului contravenţional sau penal.

Nerespectarea acestei obligaţii, în planul dreptului familiei, poate constitui un motiv temeinic

de desfacere a căsătoriei prin divorţ, pronunţat împotriva soţului culpabil, în condiţiile art. 38

alin (1) C. fam. şi art. 617 alin (1) C. proc. civilă.

Proiectul Noului Cod civil, în art. 238, prevede, printre alte îndatoriri ale soţilor, şi obligaţia

de a-şi acorda sprijin moral reciproc. Sprijinul moral nu mai este reglementat în acelaşi

context cu sprijinul material pe care soţii sunt obligaţi, de asemenea, să şi-l acorde reciproc.

Această obligaţie este stipulată de art. 253 alin (1) din Proiect în contextul reglementărilor

consacrate cheltuielilor căsătoriei.

Obligaţia de fidelitate

Obligaţia de fidelitate constă, în principal, în îndatorirea soţilor de a nu avea raporturi

sexuale cu alte persoane.

La fel ca şi celelalte obligaţii, ca un reflex al egalităţii juridice a soţilor, obligaţia de

fidelitate este reciprocă.

Tratarea distinctă a obligaţiei de fidelitate, de obligaţia conjugală este, întemeiată

deoarece neîndeplinirea uneia nu înseamnă neapărat, nesocotirea celeilalte.

Astfel, este posibil ca un soţ infidel să-şi îndeplinească, totuşi, obligaţia conjugală,

adică să aibă raporturi sexuale şi cu celălalt soţ.

Neîndeplinirea obligaţiei conjugale nu este determinată, neapărat de infidelitate, ci poate

avea şi alte cauze obiective sau chiar, subiective, cum ar fi, spre exemplu, cazul unei boli sau

al asceţilor sexuali.

Obligaţia de fidelitate presupune nu numai interdicţia soţilor de a avea raporturi sexuale cu

alte persoane, ci şi încrederea şi loialitatea pe care aceştia trebuie să le aşeze la baza tuturor

raporturilor dintre ei.

Obligaţia de fidelitate este direct dependentă de îndeplinirea obligaţiei de sprijin moral.

În concluzie, fidelitatea soţilor este o componentă a sprijinului moral reciproc la care

aceştia sunt obligaţi.

14

Proiectul Noului Cod civil prevede obligaţia de fidelitate în art. 238, alături de

obligaţia de a convieţui împreună şi de obligaţia soţilor de a-şi acorda sprijin reciproc.

Aceste obligaţii sunt estenţiale pentru realizarea şi menţinerea unităţii familiale.

Precizăm, că Noul Cod penal, intrat în vigoare la data de 1.09.2006, nu mai incriminează

adulterul, adică fapta unui soţ de a avea raporturi sexuale în afara căsătoriei. Astfel, în planul

dreptului familiei, săvârşirea unei astfel de fapte, traducându-se ca neîndeplinire a unei

obligaţii personale, poate constitui motiv de divorţ pentru soţul inocent.

2.2.4.. Obligaţia de a locui împreună (cohabitare)

Şi această obligaţie, deşi este de natura căsătoriei, nu este prevăzută explicit de Codul

familiei, rezultând implicit din unele prevederi ale acestuia, şi anume:

- obligaţia de sprijin moral şi material prevăzută de art. 2 este, în principiu, nerealizabilă dacă

soţii nu locuiesc împreună;

- art. 38 alin (4) vorbeşte şi despre obligaţia instanţei de a se pronunţa în legătură cu

folosirea locuinţei de către soţi în caz de divorţ, ceea ce presupune că, anterior divorţului,

aceştia au folosit-o împreună, adică au locuit împreună;

- art. 100 alin (1) prevede, ca regulă generală, că minorul locuieşte împreună cu părinţii

săi, împrejurare ce presupune că aceştia, la rândul lor, locuiesc împreună.

Obligaţia soţilor de a locui împreună este prezumată şi de alte acte normative , astfel:

art. 1000 alin. (2) C. civ. se referă la copiii minori care locuiesc cu tatăl şi cu mama lor;

art. 607 C. proc. civ. are în vedere, printre altele, cel din urmă domiciliu al soţilor, ce atrage

competenţa teritorială în materie de divorţ;

art. 27 alin. (1) lit. a) din Legea nr.114/1996, care prevede că închirierea locuinţei continuă

în beneficiul soţului sau al soţiei care a locuit împreună cu titularul;

art. 305 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 2 pct. 30 din Legea nr. 61/1991, care incriminează,

printre altele, fapta de alungare a soţului din locuinţa comună, etc.

Această obligaţie constituie o premisă pentru realizarea şi menţinerea unităţii familiale şi

chiar a mediului familial.

Astfel, obligaţia soţilor de a locui împreună este numai de natura căsătoriei, nu şi de esenţa

acesteia.

În practica judiciară, în mod constant s-a decis că refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a

locui împreună cu celălalt soţ constituie motiv temeinic de divorţ pentru celălalt soţ.

Cu toate acestea, nu se consideră refuz nejustificat de a locui împreună cu soţul, atunci când

această situaţie este impusă de anumite împrejurări obiective, cum ar fi: exercitarea profesiei;

necesitatea pregătirii profesionale în altă localitate; îngrijirea sănătăţii într-o unitate sanitară;

15

una din locuinţele soţilor nu asigură norma locativă legală pentru toti membrii familiei;

îndeplinirea unor obligaţii cetăţeneşti de către unul dintre soţi.

Daca soţii nu locuiesc împreună din motive obiective, eventuala cerere de divorţ a unuia

dintre ei nu poate fi întemeiată pe această împrejurare, întrucât situaţia unuia dintre ei nu

poate fi întemeiată pe această împrejurare, întrucât, situaţia nu se datorează culpei celuilalt soţ

şi, oricum, acceptarea acestei situaţii se înscrie în ansamblul solidarităţii ce trebuie să existe

între soţi.

În practică, este posibilă şi admisibilă evacuarea soţului din locuinţa comună dacă prin

comportarea sa face imposibilă convieţuirea cu celălalt soţ sau cu ceilalţi membri de familie.

Evacuarea soţului din locuinţa comună este admisibilă chiar şi în situaţia în care acesta este

coproprietar, dacă prin comportarea sa face imposibilă convieţuirea în această locuinţă a

celuilalt soţ şi a celorlalţi membri de familie. Soluţia se poate întemeia şi pe ideea abuzului de

drept care este evocat de art. 57 din Constituţie, art. 1 şi de art. 3 alin. (2) din Decretul nr.

31/1954.

Cererea de evacuare poate fi introdusă pe cale principală sau incidentă, în cadrul procesului de

divorţ.

În temeiul art. 26-28 din Legea nr. 217/2003, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii unor

fapte de violenţă în familie, instanţa de judecată, la cererea victimei sau din oficiu, poate

dispune, în mod provizoriu, măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei a membrului

de familie care a săvârşit acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice asupra

unui alt membru de familie.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile Legii nr.197/2000; astfel, dacă persoana condamnată la

pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru violenţe împotriva unui membru de familie

constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri de familie, instanţa de judecată poate

dispune, ca măsura de siguranţă, interzicerea de a reveni în locuinţa familiei. Măsura se poate

dispune, pentru o perioadă de timp de maxim 2 ani şi numai la cererea părţii vătămate.

2.2.5. Obligaţia conjugală

Această obligaţie este distinctă de obligaţia soţilor de a locui împreună şi există

indiferent dacă soţii locuiesc sau nu împreună.

Obligaţia conjugală constă în îndatorirea soţilor de a avea raporturi sexuale împreună.

Obligaţia conjugală este în strânsă legătură cu prietenia şi afectaţiunea reciprocă dintre

soţi, dar şi cu capacitatea lor sexuală. De capacitatea şi dorinţa soţilor de a-şi îndeplini această

obligaţie depinde hotărâtor realizarea funcţiei de perpetuare a speciei umane, ce incumbă

familiei.

16

Neîndeplinirea obligaţiei conjugale de către unul sau de către ambii soţi, nu înseamnă

neapărat infidelitate. Totuşi neîndeplinirea obligaţiei conjugale este precedată sau urmată de

infidelitate, ne aflăm în situaţia neîndeplinirii a două obligaţii distincte.

Ar fi de constatat că această obligaţie, deşi este de natura căsătoriei, nu are consacrată o

normă legală expresă.

Neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei conjugale de către unul dintre soţi nu-l îndreptăţeşte pe

celălalt soţ să-l supună la raporturi sexuale prin constrângere, astfel, realizându-se conţinutul

infracţiunii de viol.

Neîndeplinirea culpabilă a acestei obligaţii constituie însă motiv temeinic de divorţ pentru

soţul care doreşte îndeplinirea ei.

În schimb, neîndeplinirea acestei obligaţii din motive obiective se constituie într-o situaţie pe

care celălalt soţ trebuie s-o accepte, înscriindu-se în cerinţele sprijinului moral prevăzut de art.

2 C. fam..

Proiectul Noului Cod civil, de asemenea, nu consacră norme exprese pentru această obligaţie.

CAPITOLUL III ANALIZA EFECTELOR PATRIMONIALE

3.1. Aspecte generale privind regimul juridic matrimonial

Potrivit poziţiei unanime a doctrinei, totalitatea normelor juridice care reglementează

relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi cele ce se stabilesc între soţi, pe de o parte, şi

terţe persoane, pe de altă parte, privind, de asemenea, bunurile soţilor, constituie regimul

juridic al bunurilor soţilor, adică regimul juridic matrimonial.

Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor, reglementează, de fapt, regimul juridic

matrimonial, caracterizat în doctrină, pe bună dreptate, ca fiind nu numai legal, unic si

obligatoriu dar mai ales, rigid şi constrângător.

Regimul juridic matrimonial este alcătuit din totalitatea normelor juridice ce reglemeluează

drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor.

Regimul juridic matrimonial al sotilor nu are ca unic obiect de reglementare regulile care

guvernează bunurile soţilor, ci tocmai ceea ce prevede Codul familiei, adica drepturile şi obli-

gaţiile patrimoniale ale soţilor.

Regimul juridic matrimonial al soţilor este, în ultimă instanţă, şi o importantă instituţie

juridică a dreptului familiei.

Potrivit Codului familiei, regimul juridic matrimonial cuprinde, de fapt, norme juridice ce reglementeaza următoarele aspecte:

17

- calificarea bunurilor comune şi a celor proprii ale soţilor [art. 30 alin. (1) şi art. 31];

- dovada bunurilor comune şi a celor proprii [art. 30 alin. (2)];- datoriile comune şi datoriile proprii ale soţilor (art. 32-34);- obligaţia soţilor de a contribui, în raport cu mijloacele de care

dispune fiecare, la cheltuielile căsătoriei (art. 29);- partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei şi la desfacerea

acesteia prin divort (art. 36, art. 38 alin. 4);- dreptul soţilor de a efectua acte juridice de folosire, administrare

şi dispozitie privind bunurile comune (art. 35);- nulităţile care au ca obiect acte juridice privind bunurile comune

şi cele proprii ale soţilor [art. 30 alin. (2) etc.]Regimul juridic matrimonial nu se reduce numai la sfera

reglementărilor juridice referitoare la proprietatea comună în devălmăşie a soţilor.

Proiectul Noului Cod civil preconizează să reglementeze drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor în art. 242-296.

Regimul juridic matrimonial roman actual este un regim juridic al comunităţii de bunuri, chiar dacă, în timpul căsătoriei, soţii au şi bunuri şi datorii proprii.

Conform art. 30 alin. (1) C. fam. comunitatea de bunuri stabileşte regula conform careia bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale sotilor iar art. 31 enumeră expres şi limitativ şase categorii de bunuri care sunt proprii soţului dobânditor. Pentru a sublinia caracterul imperativ şi lipsit de alternativă aI principiului prevazut de alin. (1), în alin. (2) al art. 30 se prevede că orice convenţie contrară este nulă.

Datoriile comune, potrivit art. 32 C. fam., constituie excepţia deoarece textul enumeră expres şi limitativ patru categorii de astfel de datorii, iar datoriile proprii reprezintă regula. Sub acest aspect, se poate susţine că actualul Cod al familiei nu realizează o simetrie între regula dobândirii bunurilor comune şi regula contractării datoriilor comune.

Comunitatea de bunuri este fundamentată, pe următoarele împrejurări:

- se presupune că, în mod obişnuit, bunurile pe care soţii Ie dobândesc în timpul căsătoriei sunt rezultatul direct sau indirect al muncii lor ori a i contribuţiei lor de altă natură;

- principiul egalităţii între soţi, înscris în art. 48 alin. (1) din Constitutie şi art. 1 alin. (4), art. 25 şi art. 97 alin. (1) C. fam., domină şi raporturile patrimoniale dintre soţi. Drept urmare, bunurile dobândite în timpul căsătoriei vor comune sau proprii, indiferent că sunt dobândite de bărbat sau de femeie;

18

- comunitatea de bunuri este cea mai judicioasă soluţie pentru asigurarea vieţii în comun a soţilor, gospodărirea lor comună şi contribuţia lor la creşterea copiilor;

- comunitatea de bunuri reprezintă premisa solidarităţii familiale evocată de art. 2 C. fam.;

- nu în ultimul rând, comunitatea matrimonială este de natură să dea expresie concretă căsătoriei ca uniune dintre bărbat şi femeie, întemeiată pe prietenie şi afecţiune reciprocă şi pe îndatorirea lor de a-şi acorda nu numai sprijin moral, ci şi sprijin material reciproc.

Regimul comunităţii de bunuri este un regim matrimonial legal, adică stabilit de lege, prin norme juridice.

În concluzie, soţii nu se pot supune numai unui regim matrimonial convenţional, care să înlocuiască regimul comunităţii de bunuri prevăzute de lege.

Potrivit art. 49 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr. 31/1954, au fost abrogate expres prevederile art. 1223-1293 C. civ., care reglementau convenţiile matrimoniale, regimul dotal şi societatea de achiziţiuni.

Proiectul Noului Cod civil preconizeaza o liberalizare radicală a raportuIilor juridice patrimoniale dintre soţi, reglementănd, deopotrivă, regimul comunităţii legale de bunuri, regimul separaţiei de bunuri şi regimul comunităţii convenţionale de bunuri (art. 242, art 266-296). Altfel spus, la baza raporturilor patrimoniale ale soţilor va fi aşezată, cu prioritate, autonomia de voinţă a soţilor.De precizat că regimul juridic matrimonial al soţilor nu are drept consecinţă naşterea unui nou

patrimoniu, alături de patrimoniile fiecaruia dintre cei doi soţi sau a unui nou patrimoniu

alcătuit din unirea patrimoniilor soţilor. Regimul juridic matrimonial al soţilor determină ca

patrimoniul fiecărui soţ să fie alcătuit, deopotrivă, din bunurile şi drepturile pe care fiecare

dintre ei Ie are asupra bunurilor comune, din bunurile proprii şi drepturile asupra acestora,

precum şi din obligaţiile pe care cei doi Ie au în legătură cu aceste bunuri. Bunurile comune

dobândite de soţi în timpul căsătoriei se află în proprietatea lor codevălmaşă, care se exercită

nefracţionat de către ambii titulari.

Bunurile dobândite de către soţi, în timpul căsătoriei, impreună cu terţe persoane vor fi bunuri

comune pe cote-părţi. În această ipoteză insă soţii vor avea un drept de proprietate comună în

devălmăşie asupra cotei sau cotelor-părţi ce Ii se cuvin din bunul dobândit impreună cu alte

persoane. Solutia este legală, deoarece cota sau cotele-părţi ce se cuvin soţilor se incadrează în cerinţele art. 30 alin. (1) C. fam.Actualul regim matrimonial este reglementat prin norme juridice

imperative de la care soţii, bineînţeles, nu pot deroga prin convenţia lor.

19

În acest sens, potrivit art. 30 alin. (2) C. fam, orice convenţie prin care s-

ar afecta principiul comunităţii de bunuri instituit de alin. (1) este nulă. Cu

alte cuvinte, regimul matrimonial al soţilor este nu numai legal, dar şi obligatoriu.

Convenţiile soţilor cu referire la bunurile coachiziţionate sunt legale dacă întrunesc

următoarele doua condiţii:

privesc bunuri la a căror dobândire viitorii soţi sau concubinii au avut o contribuţie efectivă;

sunt încheiate sub condiţie suspensivă, ce urmează a se realiza la data încheierii căsătoriei

dintre codobânditori.

Nulitatea prevazută de art. 30 alin. (2) nu afectează astfel de convenţii, deoarece, prin declararea ca nulă a oricărei convenţii contrare se înţelege interdicţia de a se institui, prin voinţa părţilor, un alt regim juridic matrimonial numai asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Altfel spus, nulitatea stipulată de art. 30 alin. (2) nu afectează şi acele convenţii care privesc bunuri dobândite înainte de încheierea căsătoriei, chiar dacă aceste bunuri sunt transformate ulterior, pe cale convenţională, în bunuri comune în devălmaşie, cum sunt şi cele din ipoteza analizată.Viitorilor soţi Ie este îngăduit ca, prin acordul lor de voinţă, să translateze bunuri, codobândite

de ei, de sub incidenţa unui regim juridic de drept comun şi, în genere, dispozitiv sub

incidenţa unui regim juridic special (derogatoriu) şi, în mare parte, imperativ.

Astfel, în cazul acestor bunuri ar trebui să opereze dispensa de dovadă, prevăzută de art. 30 alin. (3), sau impaţirea lor în timpul căsătoriei ar trebui să fie restricţionată de existenţa unor motive temeinice, conform art. 36 alin. (2), ori cererea de impaţire a acestora ar putea fi ataşată cererii de divoţ, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1), fiind astfel scoasă de sub incidenţa normelor de competenţă de drept comun şi supusă celor speciale, instituite pentru divorţ de art. 1 pct. 1 şi art. 607 C. proc. civ. etc.

Norma prevăzută de art. 30 alin. (1) nu este susceptibilă de o interpretare literală, deoarece admite, deopotrivă, o interpretare a fortiori, una per a contrario şi, evident, una sistemica.Această normă se referă numai la bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi

dar, implicit, are în vedere şi alte categorii de bunuri.

Astfel, a fortiori, sunt bunuri comune în devălmăşie şi bunurile dobândite în timpul căsătoriei

de soţi împreună.

Per a contrario însă, nu sunt bunuri comune în devălmăşie bunurile care nu întrunesc cele

două condiţii ce se deduc din conţinutul art. 30 alin. (1), adică:bunurile care sunt dobândite în afara căsătoriei, indiferent de calitatea dobânditorului sau a

dobânditorilor;

20

bunurile în cazul cărora cel puţin unul dintre dobânditori nu are calitatea de soţ, chiar dacă

sunt dobândite în timpul căsătoriei.

Evident, bunurile din cele două categorii, neîncadrându-se în cerinţele impuse de art. 30 alin. (1), chiar dacă sunt dobândite de viitorii soţi împreună, în lipsa unui text legal expres, nu pot face obiectul proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor ci, eventual, pot intra în proprietatea lor comună pe cote-părţi.

Interpretat sistemic adică, de fapt, pus în corelaţie cu art. 31, care enumeră imperativ şi Iimitativ categoriile de bunuri proprii, art. 30 alin. (1) ne conduce la concluzia că nu pot fi bunuri comune şi cele aparţinând următoarelor categorii:

- bunurile dobândite înainte de căsătorie, prevăzute de art. 31 lit. a). După cum s-a putut deja constata, această categorie poate fi dedusă şi din interpretarea per a contrario a art. 30 alin. (1). Ar fi de observat lipsa de distincţie din cuprinsul art. 31 lit. a) în Iegătură cu dobânditorul bunurilor, împrejurare de natură să susţină teza ce o promovăm;- bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei, prevăzute de art. 31 lit. b) şi d)-f);- bunurile dobândite de oricare dintre soţi sau de către aceştia

împreună în timpul căsătoriei, prevăzute de art. 31 lit. c).Cu titlu particular, bunurile coachiziţionate de viitorii soţi nu pot

deveni, ca urmare a convenţiei lor, bunuri comune în devălmăşie. 0 astfel de convenţie va fi nulă absolut, conform art. 30 alin. (2). În cazul acestei categorii, nulitatea este determinată tocmai de împrejurarea că nu sunt realizate condiţiile impuse de art. 30 alin. (1) referitoare la timpul dobândirii şi Ia calitatea dobânditorilor.

Cu titlu general, din analiza categoriilor de bunuri avute în vedere de art. 30 alin. (1), nulitatea prevăzută de art. 30 alin. (2) vizează, deopotrivă, toate convenţiile prin care bunuri dintr-o categorie ar fi translatate în altă categorie. Pe cale de consecinţă, vor fi nule absolut atât convenţiile prin care s-ar largi, cat şi cele prin care s-ar micşora sfera Iegală de cuprindere a bunurilor comune ale soţilor. Implicit, vor fi Iovite de nulitatea prevăzută de acest text şi convenţiile care ar avea ca efect mărirea sau micşorarea ariei legale de cuprindere a bunurilor proprii ale soţilor.

Pe de altă parte, ca o consecinţă a egalităţii dintre soţi, dar şi a regimului comunităţii de bunuri în temeiul art. 29 C. fam., soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, Ia cheltuielile căsătoriei.

Obligaţia de a contribui Ia cheltuielile căsătoriei cuprinde, spre exemplu, următoarele: cheltuielile pentru ducerea gospodăriei comune; cheltuielile pentru întreţinerea copiilor minori; cheltuielile pentru întreţinerea soţilor; cheltuielile pentru procurarea Iocuinţei, a

21

hranei şi îmbrăcămintei, cheltuielile pentru educarea şi pregătirea profesională a copiilor; cheltuielile de agrement etc.

În situaţia în care unul dintre soţi nu şi-ar îndeplini această obligaţie, celălalt soţ se poate adresa instanţei de judecată pentru a-I obliga Ia suportarea cheltuielilor căsătoriei, întemeindu-şi actiunea pe prevederile art. 29 C. fam.

În acest context, trebuie precizat că obligaţia soţilor de a-şi acorda sprijin material unul celuilalt, prevazută de art. 2 C. fam., se realizează, în primul rând, prin suportarea cheltuielilor căsătoriei, dar şi prin alte forme de asistenţă materială intre soti.Litigiile dintre soţi în privinţa raporturilor lor patrimoniale sunt de

competenţa materială a instanţelor judecatoreşti, mai precis a judecătoriei, conform art. 1 pct.

1 C. proc. civ., dacă valoarea litigiului este de pană la 5 miliarde de lei sau a tribunalului, dacă

valoarea litigiului este de peste 5 miliarde de lei, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b), iar acestea se

solutionează pe cale principală.

Sub aspect teritorial, competentă va fi instanţa de judecată de la domiciliul soţului pârât, dacă

litigiul se iveşte în legătură cu bunuri mobile, conform art. 5 C. proc. civ. sau instanţa în a

cărei circumscripţie se află bunul, dacă acesta este imobil, potrivit art. 13 C. proc. civ. şi,

evident, dacă litigiul se soluţionează pe cale principală.

Dacă litigiul se solutionează pe cale incidentă, în cadrul procesului de divorţ, sub aspect

material şi teritorial, competentă va fi judecătoria în a carei circumscripţie se află ultimul

domiciliu comun al soţilor, indiferent dacă litigiul are ca obiect bunuri mobile sau imobile şi

indiferent de valoarea acestora, conform, art. 1 pct. 1, art. 17 şi art. 607 C. proc. civ.

3.2. Natura juridică a comunităţii de bunuri a soţilor

Sintagma «proprietate comună în devălmăşie» se justifică atunci când se are în vedere numai

dreptul de proprietate al soţilor fiind, evident, necuprinzătoare în cazul celorlalte drepturi care

intră în patrimoniul persoanei.

Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, ceea ce este caracteristic proprietăţii comune în devalmăşie

este faptul că dreptul fiecărui soţ asupra bunului sau bunurilor comune nu este predeterminat

prin cote-părţi, adică fiecare copărtaş exercită nefracţionat dreptul de proprietate.

Proprietatea comună în devălmăşie se aseamănă cu indiviziunea, dar este vorba despre o

indiviziune fără cote-părţi.

Deci, dreptul de proprietate comună în devălmăşie asupra bunurilor dobândite în timpul

căsătoriei se caracterizează prin aceea că aparţine nefracţionat titularilor devălmaşi.

Unicitatea sub care se prezintă această universalitate juridică, privită ca o masă de drepturi şi

obligaţii, face ca, în mod corelativ, la încetarea stării de comunitate, împărţeala să se

22

realizeze, de asemenea, prin unicitate de cote stabilite pentru fiecare codevălmaş în raport cu

contribuţia sa reală la dobândirea bunurilor luate în ansamblu, iar nu prin pluralitate de cote,

adică nu prin diferenţierea cotelor în raport de anumite categorii de bunuri. Acest regim

juridic nu poate fi extins la alte situaţii, cum ar fi aceea a achiziţionării unor bunuri de către

soţi împreună cu alte persoane ca, de exemplu, cu părinţii sau cu un copil. Într-o astfel de

situaţie, urmează să se aplice normele care reglementează proprietatea comună pe cote-părţi,

dacă aceasta a fost înţelegerea dintre ei, dar nu regimul devalmăşiei, propriu numai

raporturilor patrimoniale dintre soţi.

Precizez că, în viitoarea reglementare, proprietatea comună în devălmăşie a soţilor este

reglementată numai pentru ipoteza în care soţii au convenit să se supună regimului

matrimonial al comunităţii legale.

Între proprietatea comună în devălmăşie a soţilor şi proprietatea comună pe cote-părţi, în

literatura de specialitate şi practica judiciară, au fost identificate cel puţin următoarele

deosebiri :

- spre deosebire de proprietatea comună pe cote-părţi, în cazul căreia se cunoşte ab initio

cota-parte ideală şi abstractă a fiecărui copărtaş,în cazul coproprietăţii în devăImăşie a soţilor

cota-parte a fiecăruia se stabiIeşte numai cu ocazia împărţirii bunurilor comune;

- în cazul coproprietăţii pe cote-părţi, fiecare coproprietar poate dispune de cota sa parte

ideala şi abstractă fără consimţământul celorlalţi, iar în cazul coproprietăţii în devălmăşie,

potrivit art. 35 alin. (1) C. fam, soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi

dispun tot astfel de ele, iar în temeiul art. 35 alin. (2) ipoteza a II-a C. fam, nici unul dintre ei

nu poate înstrăina sau greva un teren sau o construcţie dacă nu are consimţământul expres al

celuilalt;

- proprietatea comună în devălmăşie a soţilor este consecinţa exclusivă a căsătoriei, iar

proprietatea comună pe cote-părţi poate rezulta din cauze diverse, cum ar fi, spre exemplu,

legea, succesiunea, accesiunea, convenţia părţilor, hotărârile judecătoreşti constitutive de

drepturi etc;

- proprietatea comună în devălmăşie a soţilor este legată exclusiv de calitatea de soţ în timp ce

coproprietatea pe cote-părţi poate să aparţină oricărei persoane, indiferent de calitatea

acesteia;

- exercitarea acţiunilor posesorii şi a celei în revendicare de către. unul dintre soţi împotriva

celuilalt soţ sunt inadmisibile în cazul proprietăţii comune în devălmăşie. Astfel, soţii nu pot

intenta, unul împotriva celuilalt, acţiunea posesorie, deoarece nici unul nu poate fi considerat

posesor exclusiv, întrucât ambii sunt proprietarii bunului în totalitatea lui. Altfel spus, soţul

care, în fapt, exercită singur posesia asupra unui bun comun aflat în coproprietatea lor

23

devălmaşă,nu poate fi considerat că se află în situaţia de a-I fi deposedat sau tulburat în

posesie pe celălalt soţ, întrucât şi el este

coproprietarul bunului în integralitatea lui, iar unul dintre atributele dreptului de proprietate

este, conform art. 480 C. civ., şi acela de a exercita posesia asupra bunului care face obiectul

acestui drept .

Soţii, de asemenea, nu pot exercita, unul impotriva altuia, acţiunea în revendicare întrucât

bunurile comune sunt în detenţia ambilor. În schimb, atât acţiunea posesorie, cât şi aceea în

revendicare poate fi exercitată, în privinţa bunurilor comune, de soţi împreună împotriva

terţilor. Pe de altă parte, în cazul coproprietăţii pe cote-părţi, coproprietarul care exercită

posesia exclusivă asupra unui bun poate să promoveze acţiunea posesorie, dacă sunt

îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 674 C. proc. civ. În privinţa acţiunii în revendicare,

aceasta nu este admisibilă nici între copărtaşii pe cote-părţi, în schimb, aceştia pot cere

oricând ieşirea din indiviziune, conform art. 728 C. civ., fără să facă dovada existenţei unor

motive temeinice, aşa cum li se cere soţilor în timpul căsătoriei de art. 36 alin. (2) C. fam.;

- împărţirea bunurilor proprietate comună pe cote+părţi se face în raport cu cotele părţi

dinainte stabilite pentru fiecare bun în parte la data dobândirii lor, iar în cazul bunurilor

proprietate comună în devălmăşie partea ce se cuvine fiecărui codevălmaş va fi egală cu cota

sa de contribuţie la dobândirea, conservarea şi economisirea (necheltuirea) tuturor bunurilor

comune, luate ca universalitate stabilită la data partajului, deci nu în raport cu fiecare bun în

parte.

3.3. Aspecte generale ale regimului matrimonial preconizat de Proiectul Noului Cod civil

Proiectul Noului Cod civil cuprinde dispoziţii referitoare la următoarele aspecte:

- despre regimul matrimonial în general (art. 242-248);

- locuinţa familiei (art. 249-252);

- cheltuielile casatoriei(art. 253-256);

- despre convenţiile matrimoniale (art.257-265);

- regimul comunităţii legale (art. 266-285);

- regimul separaţiei de bunuri (art. 286-291);

- regimul comunităţii conventionale (art. 292-294);

- schimbarea regimului matrimonial (art. 295-296).

Soţii, înainte de încheierea căsătoriei, prin convenţie matrimonială, vor putea alege una din

următoarele trei posibilităţi:

regimul comunităţii legale;

24

regimul separaţiei de bunuri;

- regimul comunităţii convenţionale.

a. Regimul matrimonial în general va fi supus următoarelor reguli:

- după încheierea căsătoriei, soţii vor declara regimul matrimonial ales, despre care se va face

vorbire pe actul de căsătorie [art.220 alin. (1)];

- indiferent de regimul matrimonial ales, soţii nu vor putea deroga de la dispoziţiile legale

stipulate pentru acel regim (art. 242);

- între soţi, regimul matrimonial ales va produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei,

iar faţă de terţi numai de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege (art.

243). În acest sens, potrivit art. 220 alin. (2) din Proiect, ofiţerul de stare civiIă va avea

obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la registrul special, ţinut de judecătoria în a

cărei circumscripţie se află domiciliul comun al soţilor sau, în lipsa, domiciliul fiecăruia dintre

soţi, o copie de pe actul de căsătorie şi, după caz, un exemplar de pe convenţia matrimonială;

- regimul matrimonial ales va putea fi schimbat ori de câte ori soţii doresc, dar numai după cel

puţin un an de la încheierea căsătoriei şi numai prin act autentic notarial (art. 295). Precizez că

art. 247 alin. (2) din Proiect prevede că regimul matrimonial poate fi schimbat în timpul

căsătoriei numai în mod excepţional.

- un soţ va putea să dea mandat celuilalt soţ să-I reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe

care Ie are potrivit regimului matrimonial (art. 244)

- dacă unul dintre soţi se află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, celălalt soţ va putea

obţine încuviinţarea instanţei să-I reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care Ie are

potrivit regimului matrimonial. Prin această hotărâre judecătorească se vor stabili condiţiile,

întinderea şi perioada de valabilitate a mandatului judiciar. Acest mandat va înceta atunci

când soţul reprezentat se va afla în situaţia de a-şi exprima voinţa sau atunci când va fi numit

un tutore ori un curator (art. 245);

- instanţa de judecată, la cererea unuia dintre soţi, va putea să

condiţioneze actele de dispoziţie ale celuilalt soţ cu consimţământul expres al acestuia.

Măsura va putea fi dispusă numai dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin care se pune

în pericol grav interesele familiei şi numai pentru o durată determinată. Actele încheiate cu

nerespectarea hotărârii judecătoreşti vor fi nule absolut. Dreptul la acţiune se va prescrie în

termen de un an, care va începe să curgă de la data când soţul vătămat a luat la cunoştinţă de

existenţa actului (art. 246);

- regimul matrimonial va înceta prin anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei. În caz de

încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se va lichida potrivit legii (art. 247-248).

25

b. Regimul separaţiei de bunuri, preconizat de Proiectul Noului Cod civil, va fi circumscris

următoarelor reguli:

- în cadrul acestui regim, fiecare dintre soţi va fi proprietarul exclusiv în privinţa bunurilor

dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care Ie dobândeşte singur după

această dată (art. 286);

- bunurile dobândite împreună de către soţi vor aparţine acestora în proprietate comună pe

cote părţi, în condiţiile legii, adică în condiţiile art. 492-503 (art. 288);

- la adoptarea acestui regim, soţii vor trebui să întocmească un inventar al bunurilor mobile ce

aparţin fiecăruia dintre ei la data încheierii căsătoriei. Inventarul se va putea întocmi şi pentru

bunurile mobile dobândite în timpul căsătoriei. În toate cazurile însă, inventarul se va anexa la

convenţia matrimonială, fiind supus, pentru opozabilitate faţă de terţi, la aceleaşi formalităţi

de publicitate ca şi aceasta [art. 287 alin. (1)-(3)];

- în lipsa inventarului, dreptul de proprietate exclusivă se va prezuma în favoarea soţului

posesor, dar numai până la proba contrarie. În schimb, dacă bunul a fost dobândit printr-un act

juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă, de validitate ori de publicitate, proprietatea

exclusivă nu se va putea dovedi decât prin înscrisul prevăzut de lege (art. 287);

- soţul care se va folosi de bunurile celuilalt soţ, fără împotrivirea acestuia din urmă, va avea

obligaţiile unui uzufructuar, cu excepţia obligaţiei de a face inventarul bunurilor pe care Ie

foloseşte şi de a constitui o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor pe care Ie are în calitate de

uzufructuar. Acest soţ va fi dator să restituie celuilalt soţ numai fructele şi veniturile existente

la data solicitării lor de către ceIălalt soţ sau, după caz, la data încetării ori schimbării

regimului matrimonial [art. 289 alin. (1)];

- în ipoteza în care unul dintre soţi încheie un act prin care dobândeşte un bun folosindu-se, în

tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă va putea alege, în proporţia

bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunurilor

achiziţionate şi a pretinde daune-interese de la soţul achizitor. Această proprietate nu va putea

fi reclamată decât înainte ca soţul achizitor să dispună de bunul dobândit [art. 289 alin. (2)];

nici unul dintre soţi nu va putea fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celalalt

soţ.;

la încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi va putea reţine bunurile celuilalt

până la acoperirea integrală a creanţelor pe care şi Ie datorează unul altuia (art. 291).

c. Regimul comunităţii convenţionale va fi, în temeiul Proiectului Noului Cod civil,

particularizat prin următoarele reguli:

26

- acest regim se va aplica numai atunci când se derogă, prin convenţie matrimonială, de la

dispoziţiile privitoare la regimul comunităţii legale (art. 292);

- prin această convenţie vor putea fi incluse în comunitate şi bunurile dobândite înainte de

căsătorie ori se va putea restrânge comunitatea numai la acestea din urmă ori numai la

anurnite bunuri determinate, indiferent de momentul dobândirii [art. 293 lit. a) şi b)];

- convenţia va putea avea ,ca obiect şi acordul soţilor pentru încheierea anumitor acte de

administrare. În acest caz, dacă unul dintre soţi se va afla în imposibilitatea de a-şi exprima

voinţa sau se va opune în mod abuziv, celălalt soţ va putea încheia singur actul însă numai

după ce va obţine încuviinţarea instanţei de judecată [art. 293 lit. c)];

- în cuprinsul convenţiei va putea fi inclusă şi clauza de preciput. Executarea clauzei de

preciput se poate face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din

valoarea activului net al comunităţii [art. 296 lit. d)];

- în măsura în care prin convenţia matrimonială nu se va prevede altfel, regimul juridic al

comunităţii convenţionale se va completa cu dispoziţiile legale privind regimul comunităţii

legale (art. 294). Această dispoziţie denotă caracterul special al regimului comunităţii

matrimoniale în raport cu cel al comunităţii legale.

d. Convenţia matrimonială se va încheia, potrivit Proiectului Noului Cod civil, dacă soţii aleg

regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii convenţionale. Convenţia va fi supusă

următoarelor reguli:

- convenţia matrimonială, sub sancţiunea nulităţii absolute, se va încheia înainte de căsătorie,

prin act autentic notarial, cu consimţământul personal al viitorilor soţi (art. 258);

- convenţia matrimonială nu va putea aduce atingere egalităţii juridice dintre soţi,

responsabilităţii părinteşti sau devoluţunii succesorale legale [art. 259 alin. (2)];

- prin această convenţie, sub sancţiunea nulităţii absolute, nu se va putea deroga de la

dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales, cu excepţia cazurilor expres prevazute de

lege [art. 259 alin. (1)];

- convenţia matrimonială va putea cuprinde şi clauza de preciput. Această clauză va da dreptul

soţului supravieţuitor să preia fără plată, înainte de împărţeala succesorală, unul sau mai multe

din bunurile comune, deţinute în deviălmăşie sau în coproprietate. Clauza de preciput nu va fi

supusă raportului donaţiilor şi nici reducţiunii, afară de cazul în care se aduce atingere

drepturilor moştenitorilor rezervatari. Executarea clauzei de preciput se va efectua în natură

sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.

- pentru a fi opozabilă teţilor, convenţia se va înscrie într-un registru special, ţinut de

judecătoria în a cărei circurnscripţie se află domiciliul comun al soţilor sau, în lipsa,

27

domiciliul fiecăruia dintre soţi. Dacă se schimbă dorniciliul în funcţie de care s-a făcut

înscrierea convenţiei, la cererea oricăruia dintre soţi, se va face menţiune pe marginea

înscrierii iniţiale, urmând ca, din oficiu, convenţia matrimonială să se înscrie în registrul,

special ţinut la judecătoria în circumscripţia căreia se află noul domiciliu. Îndeplinirea

formalităţilor de publicitate se poate face şi la cererea oricăruia dintre soţi. [art. 262 alin. (1)-

(3)];

- în raport cu natura bunurilor care vor face obiectul convenţiei matrimoniale, la cererea

oricăruia dintre soţi, convenţia, după caz, se va nota în cartea funciară, se va înscrie în

registrul comerţuIui şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege;

- orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, va putea cerceta registrul ţinut la

judecătorie şi va putea solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase sau, după caz, de copii

legalizate de pe convenţiile matrimoniale [art. 262 alin. (5)];

- convenţia matrimonială nu va putea fi opusă teţilor împotriva actelor încheiate de aceştia cu

unul dintre soţi, decât dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate. Simpla cunoştinţă

de către treţi a convenţiei matrimoniale nu acoperă niciodată lipsa formalitaţilor de publicitate

(art. 263);

- convenţia va putea fi modificată, înainte sau după încheierea căsătoriei, cu respectarea

regulilor enumerate mai sus. Modificările nu vor putea fi opuse terţilor dacă vor fi făcute în

frauda intereselor acestora (art. 264).

3.4. Bunurile soţilor

3.4.1. Bunurile comuneDin conţinutul prevederilor art. 30 şi 31 C. fam., rezultă că un bun

este comun dacă îndeplineşte cumulativ urmatoarele trei condiţii:- bunul este dobândit de oricare dintre soţi sau de aceştia

împreună;- bunul este dobândit în timpul căsătoriei;- bunul nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea Ie

consideră bunuri proprii.Noţiunea de bunuri folosită de art 30 şi urm. C. fam, trebuie

înţeleasă în sensul ei juridic, adică desemnând acea valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor materiale sau spirituale ale omului şi care este susceptibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial.

Pentru a fi în prezenţa unui bun, în sensul dreptului civil, este necesar sa fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- valoarea economică trebuie să fie aptă a satisface o trebuinţă de ordin material sau spiritual a omului;

28

- valoarea economică trebuie sa fie susceptibiIă de apropriaţiune (însuşire) sub forma dreptului patrimonial.Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv civil al cărui conţinut

poate fi exprimat pecuniar, adică băneşte.Noţiunea de bun, folosită de art. 30 şi urm. C. fam, face referire la

lucruri sau bunuri, ca atare, şi de drepturi patrimoniale ce au ca obiect acele lucruri.

Cât priveşte drepturile patrimoniale, acestea sunt drepturile reale principale sau accesorii privind bunurile imobile sau mobile, precum şi drepturile de creanţă.

Noţiunea de bunuri desemnează atât bunurile corporale, adică lucrurile mobile şi imobile, cât şi bunurile incorporale, adică drepturile reale, drepturile de creanţă şi acţiunile privind drepturile patrimoniale.

Nu pot deveni bunuri comune, de fapt nici proprii, acele bunuri care nu sunt susceptibile de apropiere individuală, adică cele enumerate de art. 136 alin. (3) din Constituţie care pot face obiectul exclusiv al proprietăţii publice, şi anume: bogăţiile de interes public ale subsolului; spaţiul aerian; apele cu potenţialul lor energetic valorificabil de interes public; plajele; marea teritorială; resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege. Aceste bunuri sunt, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie, inalienabile.

De asemenea, potrivit Legii nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Inclusiv soţii nu pot dobândi în proprietate comună astfel de bunuri dacă nu au fost trecute, în condiţiile legii (art. 10), în domeniul privat, deoarece aceste bunuri sunt, după cum s-a evocat mai sus, inalienabile (art. 11). Cu toate acestea, soţii pot dobândi şi asupra acestor bunuri drepturile patrimoniale prevăzute de art 11 lit. a) din Legea nr. 213/1998, adică dreptul de concesionare şi dreptul de închiriere.

Prin dobândire, conform art. 30 şi urm. C. fam., se înţelege faptul că soţii devin titularii unui drept real sau de creanţă prin intermediul unor acte sau fapte juridice ori în puterea legii.

În cazul drepturile reale, bunul devine comun fie că a fost dobândit printr-un mod originar (accesiunea, uzucapiunea, dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă), fie printr-un mod derivat [contractul, tradiţiunea, succesiunea legală, succesiunea testamentară cu excepţia cazului prevazut de art. 31 lit. b) C. fam. şi hotărârile judecătoreşti constitutive de drepturi].Bunul dobândit în timpul căsătoriei devine comun indiferent dacă în actul de achiziţie

figurează ambii soţi sau numai unul dintre ei şi indiferent daca a fost dobândit din munca

ambilor soţi sau numai a unuia dintre ei.

29

Sunt bunuri comune, din momentul dobândirii, bunurile achiziţionate cu venitul din muncă al

unuia dintre soţi şi cele dobândite cu împrumutul făcut de unul dintre soţi.

Fructele obţinute de la bunurile comune sunt, de asemenea, bunuri comune, deoarece, în

principiu, fructele sunt supuse aceluiaşi regim juridic cu al bunului ce Ie produce, conform

principiului accesorium sequitur principale.

Uzucapiunea, ca mod de dobândire a bunurilor comune, prevăzută de art. 1890-1894 C. civ.,

constituie mod de dobândire a bunurilor comune dacă termenul prescripţiei achizitive a

început să curgă în timpul căsătoriei, deoarece uzucapiunea retroactivează, iar uzucapantul

devine proprietar retroactiv, din momentul în care a făcut primul act de posesie.

Dacă prescripţia curge împotriva unuia dintre soţi iar uzucapantul este tocmai celălalt soţ,

aceasta se suspendă pe timpul căsătoriei. În această ipoteză, termenul de prescripţie nu se

poate împlini în timpul căsătoriei, deoarece potrivit art. 1881 C. civ., prescripţia nu curge între

soţi, pe cât timp ţine căsătoria.

Uzucapiunea de 10 la 20 de ani, prevazută de art. 1895-1902 C. civ., este mod de dobândire a

bunurilor comune dacă data titlului care serveşte ca bază prescripţiei, se situează în timpul

căsătoriei, tot datorită efectului retroactiv al uzucapiunii.

3.4.1.1. Condiţia ca bunurile să fie dobândite în timpul căsătoriei

Potrivit art. 30 alin. (1) şi art. 31 lit. a) C. fam., bunul, pentru a intra în proprietatea comuna în devălmăşie a soţilor, trebuie să fie dobândit în timpul căsătoriei, adică în intervalul de timp cuprins între momentul în care viitorii soţi, în condiţiile art. 16 C. fam., îşi exprimă consimţământul la căsătorie şi, după caz, până la data la care căsătoria încetează, este desfăcută, se constată sau este declarată nulitatea acesteia. Juridic vorbind, momentul final este, după caz, unul dintre următoarele: data înscrisă în certificatul de deces, ca fiind data morţii unuia dintre soţi; data înscrisă în hotărârea judecătorească irevocabilă prin care a fost declarată, pe cale judecătorească, moartea unuia dintre soţi data la care după caz, a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul, a fost constatată ori a fost declarată nulitatea căsătoriei. Evident, în acest interval de timp cei doi au calitatea de soţi,fiind îndeplinită astfel şi a doua condiţie impusă de dispozitiile art. 30 alin. (1) C. fam.

Pe cale de consecinţă, nu vor fi comune bunurile dobândite de soţi înainte de încheierea căsătoriei şi cele dobândite după data încetării, desfacerii, nulităţii sau anulării căsătoriei, precum şi bunurile dobândite în timpul căsătoriei care însă fac parte din categoria bunurilor proprii, prevăzute de art. 31 C. fam.

30

Rămân comune, dar pe cote-părţi, bunurile dobândite de ambii soţi împreună prin acelaşi act

juridic înainte de încheierea căsătoriei sau după desfacerea, nulitatea ori anularea căsătoriei.

Codul familiei, reglementând bunurile comune în devălmăşie [art. 30 alin. (1)] şi bunurile proprii (art. 31) ale soţilor, nu exclude ca fiecare dintre ei sa aibă în patrimoniu şi bunuri comune pe cote-părţi. Deci, în patrimoniul fiecărui soţ pot exista, deopotrivă, bunuri comune în devălmăşie, bunuri comune pe cote-părţi şi bunuri proprii.

Posibilitatea ca soţii să aibă în timpul căsătoriei şi bunuri comune pe cote-părţi este preconizată a fi stipulată expres în art. 288 din Proiectul Noului Cod civil, în cadrul regimului separaţiei de bunuri.

Bunurile dobândite de soţi în timpul dispariţiei unuia dintre ei sunt, de asemenea, bunuri comune deoarece, potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954, cel dispărut este socotit în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, ramasă irevocabilă. Astfel în perioada dispariţiei căsătoria continuă să existe şi, mai ales, să producă efecte juridice.

În schimb, bunurile dobândite de soţul supravieţuitor după moarteaceluilalt soţ sunt bunuri proprii, deoarece dobândirea a intervenit după încetarea căsătoriei. Aceeaşi soluţie se adoptă şi în cazul în care moartea este constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Dacă soţul celui declarat mort nu se recăsătoreşte şi a fost de bună-credinţă, pentru a ocroti buna lui credinţă, căsătoria dintre ei rămâne încetată în intervalul de timp cuprins între data stabilită prin hotărâre ca fiind data morţii şi data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare a hotărârii declarative de moarte, iar bunurile dobândite de aceştia în acest interval de timp vor fi bunuri proprii soţului dobânditor. După anularea hotărârii declarative de moarte, nimic nu se opune reluării căsătoriei dintre cei doi, cu toate consecinţele legale ce decurg din această împrejurare, inclusiv în planul comunităţii de bunuri.

Dacă soţul celui declarat mort, fiind de bună-credinţă, se recăsătoreşte, în temeiul art. 22 alin. (2) C. fam, prima căsătorie este desfăcută începând cu data încheierii noii căsătorii. Până la recăsătorire, prima căsătorie rămâne încetată, iar bunurile dobândite de foştii soţi nu vor fi bunuri comune, ci proprii soţului dobânditor.

În schimb, dacă soţul celui declarat mort este de rea-credinţă şi nu se recăsătoreşte căsătoria, se consideră că nu a încetat să existe.

Dacă fostul soţ este de rea-credinţă şi se recăsătoreşte, noua căsătorie este lovită de nulitate absolută, conform art. 5 şi art. 19 C. fam. În această ipoteză, datorită efectului retroactiv al nulităţii, se consideră că prima căsătorie nu a încetat niciodată să existe, iar căsătoria subsecventă că nu a existat niciodată. În consecinţă, bunurile dobândite de oricare dintre soţii din prima căsătorie în intervalul de timp cuprins între data morţii stabilită prin hotărârea judecătorească irevocabiIă declarativă de moarte a unuia dintre ei şi momentul, rămânerii

31

irevocabile a hotărârii judecătoreşti de anulare a căsătoriei subsecvente, vor fi bunuri comune ale acestora.

În cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ comunitatea de bunuri subzistă până la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ deoarece, potrivit art. 39 alin. (1) C. fam., numai de la această dată căsătoria este considerată desfăcută. Potrivit art. 377 alin. (2) C. proc. civ., sunt irevocabile următoarele hotărâri: hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel nerecurate; hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel; hotărările date în apel, nerecurate; hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a solutionat fondul pricinii; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Cu toate acestea, potrivit art. 39 alin. (2) C. fam., faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei, deci şi comunitatea de bunuri a soţilor, încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale. Mentiunea se face din oficiu pe baza comunicării hotărârii judecătoreşti irevocabile ori la cererea persoanei interesate,conform art. 48 din Legea nr. 119/1996.

Astfel faţă de cel de-al treilea, prezumţia de comunitate de bunuri, prevăzută de art. 30 alin. (1) C. fam. şi dispensa de dovadă, prevăzută de art. 30 alin. (3) C. fam., subzistă până la data la care se face menţiune pe marginea actului de căsătorie despre hotărârea de divorţ sau a fost cunoscut divorţul pe altă cale.În situaţia în care căsătoria a încetat ca urmare a nulităţii sau anulării, desfiinţarea ei, având

efect retroactiv, chiar din momentul încheierii acesteia fără respectarea cerinţelor legale, se

consideră că soţii nu au fost căsătoriţi între ei şi, pe cale de consecinţă, că nu au dobândit nici

bunuri comune în calitate de soţi.

De la această regulă, art. 23 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) C. fam. instituie o excepţie în cazul căsătoriei putative, când comunitatea de bunuri subzistă până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus ori s-a constatat nulitatea căsătoriei. În acest caz, pentru, a ocroti soţul sau soţii de bună-credinţă, este suprimat efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei. Nulitatea va produce numai efecte pentru, viitor (ex nunc), adică numai de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, de nulitate sau anulare a căsătoriei.

Dacă numai unul dintre soţi a fost de bună-credinţă, numai acesta se va bucura de beneficiul, comunităţii de bunuri.

Beneficiul comunităţii de bunuri, în cazul căsătoriei putative, rezidă în posibilitatea soţului de bună-credinţă de a se folosi de prevederile art. 30 alin. (3) C. fam. Altfel spus, pentru, acest sot, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită, deoarece este prezumată de lege. În schimb, soţul de rea-credinţă, dacă are interes ca un anumit bun sa fie declarat bun comun este obligat să facă dovada în acest sens.

32

Numai în acest fel poate fi înteles; beneficiul, comunităţii de bunuri pentru soţul de bună-credinţă, deoarece, dacă s-ar admite că soţul de bună-credinţă este coproprietar, în devălmăşie, iar cel de rea-credinţă coproprietar, pe cote-părţi, s-ar ajunge la situaţia absurdă, în care o persoană este proprietară în devălmăşie cu nimeni.

Celălalt soţ, de rea-credinţă, nu se bucură de beneficiul comunităţii de bunuri, deoarece, faţă de acesta, nulitatea căsătoriei acţionează ca o sancţiune şi produce efecte retroactive, chiar din momentul încheierii ei fără respectarea cerinţelor legale (ex tunc).

Cât priveşte bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul despărţirii lor în fapt, acestea, potrivit doctrinei, devin bunuri comune pentru următoarele motive:

- separaţia în fapt a soţilor nu echivalează cu desfacerea căsătoriei, astfel că bunul este, de fapt şi de drept, dobândit în timpul căsătoriei, iar dobânditorii au, în acest interval de timp, calitatea de soţi, realizându-se astfel condiţiile prevăzute de art. 30 alin. (1) C. fam.;- legea nu face distincţie între bunurile dobândite de soţi în timpul cât convieţuiesc şi cele dobândite cât timp aceştia sunt despărţiţi în fapt - dacă s-ar adopta o soluţie contrară, ar însemna că soţilor Ii se oferă, inadmisibil, posibilitatea discreţionară de a modifica regimul juridic al comunităţii de bunuri prin simpla lor despărţire în fapt, adică, de fapt, să translateze bunuri supuse unui regim juridic special şi imperativ sub un regim juridic de drept comun şi, îndeobşte, dispozitiv;- contribuţia fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune în timpul separaţiei în fapt va fi avută în vedere la încetarea sau desfacerea căsătoriei, în ceea ce priveşte stabilirea cotei-părţi ce se cuvine fiecăruia pentru împărţirea acestora.

Bunurile dobândite de concubini în timpul stării de concubinaj nu sunt supuse regimului

juridic al comunităţii de bunuri al soţilor, deoarece concubinii nu au calitatea de soţi.

În cazul concubinilor, dovada dreptului de proprietate comună pe cote-părţi urmează a fi

făcută în legătură cu fiecare bun în parte şi nu în raport cu totalitatea bunurilor.

Proiectul Noului Cod civil, în art. 266 alin. (1) prevede că bunurile dobândite în timpul comunităţii legale de oricare dintre soţi vor fi, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.

În caz de divorţ, potrivit art. 308 din Proiect, căsătoria va fi considerată desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronuntat divorţul a ramas irevocabilă. În ceea ce priveşte încetarea regimului matrimonial însă întemeiul art. 309, între soţi, hotărârea de divorţ va produce efecte începând cu data introducerii cererii de divorţ. Soţul nevinovat va putea cere instanţei să constate că regimul matrimonial a

33

încetat de la data separaţiei în fapt, inclusiv atunci când divorţul va fi pronunţat ca urmare a acordului soţilor.

Pe cale de consecinţă, în cadrul comunităţii legale, bunurile dobândite de către oricare dintre soţi între momentul în care ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi şi, după caz, momentul introducerii cererii de divorţ sau al separaţiei în fapt a soţilor vor fi bunuri comune în devălmăşie.

3.4.1.2. Data dobândirii bunurilor comuneDupă ce s-a stabilit intervalul de timp în care dobândiea bunurilor de către oricare dintre soţi

determină calificarea acestora ca fiind bunuri comune, se impune a se stabili care este, sub

aspect juridic, de fapt, momentul sau data dobândirii bunurilor. Problema prezintă importanţă,

deoarece, uneori, se întâmpină dificultăţi în stabilirea faptului că acest moment este sau nu

plasat în limitele căsătoriei, mai ales atunci când dobândirea este iniţiată înainte de căsătorie,

iar definitivarea ei se produce în timpul căsătoriei şi invers, dobândirea este iniţiată în timpul

căsătoriei, iar definitivarea are loc după desfiinţarea acesteia.

Ca regulă generală, dreptul patrimonial este dobândit în momentul în care intra în patrimoniul

unuia dintre soţi, chiar dacă soţul ar intra, în cazul drepturilor reale, mai târziu în posesia

bunului care face obiectul dreptului, iar în cazul drepturilor de creanţă, acestea s-ar realiza

efectiv mai târziu.

În cazul drepturilor reale, potrivit art. 971 C. civ., în contractele ce au ca obiect transferul proprietăţii sau al unui alt drept real proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 1295 C. civ., în ceea ce priveşte transmiterea dreptului de proprietate prin efectul contractului de vânzare-cumpărare.

Evident, efectul translativ al dreptului nu se produce în momentul acordului de voinţă al părţilor în situaţia în care chiar părţile au convenit să amâne acest transfer pentru o altă dată, prin stipularea unui termen suspensiv ori a unei condiţii suspensive.

În cazul termenului suspensiv, în convenţie trebuie să se stipuleze expres că se amână transferul dreptului.

În schimb, în temeiul art. 1017-1018 C. civ., condiţia suspensivă amână prin ea însăşi, transferul dreptului până la realizarea evenimen-lui.

De precizarat că stipularea unei condiţii rezolutorii nu afectează transferul dreptului, dar o dată realizată, cel care transmite dreptul, în temeiul art. 1019 C. civ., îI redobândeşte cu efect retroactiv.

Trebuie avute în vedere şi prevederile art. 1015 C. civ., conform cărora condiţia îndeplinită are efect din ziua în care angajamentul s-a ontractat. Practic, prin realizarea condiţiei, bunul devine, respectiv pierde calitatea de bun comun chiar din momentul încheierii actului juridic

34

În privinţa drepturilor de creanţă, având în vedere principiul consensualismului, care domină raporturile juridice născute din acte juridice bilaterale voluntare, acestea intră în patrimoniul persoanei la data la care ea devine titulara lor, chiar dacă drepturile s-ar realiza mai târziu, adică la data la care debitorul îndeplineşte prestaţia corespunzatoare dreptului creditorului (de a da, de a face sau de a nu face ceva).

Evident, momentul naşterii sau cel al executării dreptului de creanţă poate fi amânat prin stipularea unui termen sau a unei condiţii suspensive, deoarece dispoziţiile art. 1017-art. 1018 şi ale art. 1022-art. 1025 C. civ., referitoare la condiţia suspensiva şi, respectiv, la termenul suspensiv au în vedere obligaţiile civile în general şi, nicidecum numai obligaţiile născute din transferul unui drept real.În acest sens, cu titlu general, creanţele născute înainte de căsătorie, dar realizate în timpul

căsătoriei, nu sunt bunuri comune, iar cele născute în timpul căsătoriei, dar realizate după

încetarea sau desfa-cerea ori nulitatea sau anularea căsătoriei, sunt bunuri comune.

Dacă atât momentul dobândirii dreptului de creanţă, cât şi momentul dobândirii dreptului real

se situează în timpul căsătoriei, ambele categorii de drepturi vor intra în categoria bunurilor

comune.

În principiu, dreptul real fiind efectul dreptului de creanţă, este şi rămâne legat de patrimoniul

în care s-a născut primul. Prin urmare, acest drept va fi bun propriu, dacă dreptul de creanţă s-

a născul înainte de căsătorie, iar dreptul real în timpul căsătoriei şi va fi bun comun, dacă

dreptul de creanţă s-a născut în timpul căsătoriei şi dreptul real după desfiinţarea căsătoriei.

Contribuţia efectivă a fiecăruia dintre soţi la dobândirea dreptului va fi avută în vedere la partajarea bunului astfel dobândit. De asemenea, ţinându-se seama de prevederile art. 31 lit. f) C. fam., bunul astfel dobândit poate fi în parte, după caz, bun propriu sau bun comun.Bunul cumpărat de soţi în timpul căsătoriei cu plata în rate urmează a se considera bun

comun, chiar dacă plata unor rate a fost efectuată de unul dintre soţi după desfiinţarea

căsătoriei. Faptul că unul dintre soţi a platit ratele nu produce consecinţe asupra caracterizării

bunului, ca atare. Această situaţie este de natură să influenteze doar asupra întinderii cotelor

ce se cuvin soţilor din bunurile comune cu ocazia partajării lor.

3.5.1. Bunurile proprii

3.5.1.1. Preciziri prealabile

Art. 31 C. fam. enumeră expres şi limitativ şase categorii de bunuri proprii ale soţilor.

În legătură cu bunurile proprii, în general, în doctrină se fac urmatoarele precizări:

35

bunurile proprii constituie o excepţie de la comunitatea de bunuri instituită prin art. 30 alin.

(1) C. fam.;

categoriile de bunuri proprii sunt expres şi limitativ prevazute de art. 31 C. fam. Prin urmare,

soţii, prin convenţia lor, nu pot să prevadă că şi alte categorii de bunuri sunt proprii, deoarece,

astfel, ar fi afectată comunitatea de bunuri iar, în temeiul art. 30 alin. (2) C. fam., astfel de

convenţii ar fi lovite de nulitate absolută;

existenţa celor două categorii de bunuri nu exclude posibilitatea realizării între acestea a unui

circuit, în cazurile anume prevăzute de lege;

de regulă, bunurile proprii se clasifică după criteriul datei dobândirii, legăturii lor cu persoana

soţului dobânditor şi în raport cu subrogaţia reala.

3.5.1.2. Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei

Potrivit art. 31 lit. a) C. fam.,sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi bunurile dobândite

înainte de încheierea căsătoriei.

Dacă înainte de încheierea căsătoriei viitorii soţi au devenit coproprietari pe cote-părţi asupra

unui bun, ei nu pot conveni ca acel bun să devină, în timpul căsătoriei, bun comun, în

devălmăşie.

Din reglementările juridice consacrate regimului matrimonial al soţilor nu se deduce că

aceştia nu ar putea avea în timpul căsătoriei şi bunuri comune pe cote-părţi, alături de bunuri

comune în devălmăşie. De

fapt, cota-parte a fiecărui soţ asupra unui astfel de bun va intra în categoria bunurilor proprii,

prevăzută de art. 31 lit. a) C. fam. În viitoarea reglementare, această posibilitate juridică este

stipulată expres de art. 288 din Proiectul Noului Cod civil pentru bunurile dobândite împreună

de soti în cadrul regimului separaţiei de bunuri.

Deşi art. 31 lit. a) nu precizează, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 30 alin.

(1) C. fam., se deduce ca vor fi proprii şi bunurile dobândite după încetarea sau desfacerea

căsătoriei. De asemenea, sunt bunuri proprii bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei

nulă sau anulată. Dacă bunul este dobândit de foştii soţi împreună după data la care căsătoria

dintre ei a fost desfiinţată, aceştia vor exercita asupra bunului un drept de proprietate comună

pe cote-părţi, deoarece nu mai sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 30 C. fam., pentru ca

bunul să fie considerat comun, adică dobândirea nu a intervenit în timpul căsătoriei, iar

dobânditorii nu mai au calitatea de soţi.

Astfel e potrivit art. 30 alin. (1) C. fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare

dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor; în

concluzie cele dobândite înainte de căsătorie sau după desfiinţarea acesteia nu mai sunt bunuri

36

comune ci, după caz, bunuri proprii ale viitorului sau fostului soţ dobânditor ori bunuri

comune, dar pe cote-părţi, ale viitorilor sau foştilor soţii dobânditori.

3.5.1.3. Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a

prevăzut ca ele vor fi comune

Această categorie de bunuri este prevăzută de art. 31 lit. b) C. fam.

Pentru calificarea acestor bunuri ca fiind proprii s-a avut în vedere caracterul intuitu personae

al dobândirii.

Cât priveşte succesiunea legală, caracterul intuitu personae al dobânditii este stabilit de

legiuitor, în lipsa voinţei exprimate de către de cujus printr-un testament. Acest caracter

rezuItă din dispozitiile art. 659 C.. civ., care stabilesc că succesiunile se cuvin copiilor şi

descendenţilor defunctului, ascendenţilor şi rudelor sale colaterale, în ordinea şi după regulile

prevăzute de lege, adică în conformitate cu prevederile art. 669 şi urm. C. civ.

În cazul moştenirii legale în toate situaţiile bunurile dobândite de soţul moştenitor devin

proprii acelui soţ iar în cazul celei testamentare (art. 856-931 C. civ.) bunurile pot deveni

proprii sau comune, în raport cu voinţa lui de cujus exprimată prin testament.

Donaţiile şi legatele (art. 800-855 C. civ.), sunt acte cu titlu gratuit, făcute, de asemenea, în

considerarea persoanei gratificate. Altfel spus, şi acestea sunt acte intuitu personae. În cazul

donaţiilor şi legatelor, caracterul intuitu personae al dobândirii rezultă chiar din voinţa

exprimată de către dispunator.

Donaţiile între soţi sunt valabile dacă au ca obiect numai bunuri proprii.

Bunul primit prin legat este propriu, indiferent dacă legatul este cu titlu particular sau cu titlu

universal, deoarece legea nu face nici o distincţie în acest sens.

Revenind la excepţia prevăzută de art. 31 lit. b) partea finală, se impun şi următoarele

precizări:

excepţia se referă numai la donaţii şi la legate, nu şi la moştenirea legală, în cazul acesteia,

transmiterea bunurilor, în lipsa voinţei exprimate prin testament de către de cujus, se va face

conform normelor stabilite de legiuitor;

în cazul legatelor, dispunătoral nu poate dona peste rezerva succesorală prevăzută de lege

pentru diferite categorii de moştenitori(art. 841-855 C. civ.);

voinţa dispunătorului ca bunul să devină comun nu trebuie să fie neapărat expresă, ea poate fi

şi tacită, cu condiţia să fie neîndoielnică;

proba voinţei dispunătorului ca bunul sa devină comun se poate face, potrivit doctrinei şi

jurisprudenţei, cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori şi prezumţii.

37

Cât priveşte darurile de nuntă, care, de fapt, sunt aplicaţii frecvente ale darurilor manuale,

fiind făcute în timpul căsătoriei, cu ocazia serbării nunţii, se apreciază că acestea sunt bunuri

comune, dacă sunt daruri normale sau obişnuite. Mai mult, se admite că darurile obişnuite nu

intră în alcătuirea masei de calcul în vederea stabilirii liberalităţilor excesive supuse

reducţiunii în caz de încălcare a rezervei succesorale. Altfel spus, dacă în materie de

moştenire darurile obişnuite nu sunt supuse regimului liberalităţilor, nu pot fi supuse

regimului donaţiilor nici în materia raporturilor patrimoniale dintre soţi. Deci, numai darurile

obişnuite, indiferent de forma sau momentul realizării ori persoana donatorului, nu intră sub

incidenţa art. 31 lit. b) C. fam, ci devin bunuri comune potrivit normei prevăzute de art. 30

alin. (1) C. fam.

În schimb, dacă darurile de nuntă constau în bunuri de valoare mare ori în sume mari de bani,

donate de parinţi, fără precizarea expresă că se fac ambilor soţi, s-a opiniat că vor fi bunuri

proprii .

Pe de altă parte, bunurile dobândite prin donaţie sunt proprii, deoarece trebuie respectată

voinţa dispunătorului, care, dacă nu a dispus altfel, nu poate fi presupus că a înteles să

avantajeze şi soţul celui gratificat.

3.5.1.4. Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei

Aceste bunuri sunt prevăzute de art. 31 lit. c) C. fam.

Cât priveşte bunurile de uz personal, pentru a fi considerate proprii, potrivit doctrinei, trebuie

să întrunească cumulativ următoarele condiţii:

bunul să fie dobândit de către soţul care îl foloseşte. Dacă bunul aparţine unuia dintre soţi, dar

este folosit de către celăIalt soţ, bunul respectiv nu este bun personal al acestuia din urmă;

bunul devine propriu soţului care-l foloseşte, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu

excepţia cazurilor în care, potrivit modului de dobândire, bunul devine propriu în temeiul altei

dispoziţii a art. 31 C. fam. Pentru calificarea bunului ca fiind personal al soţului care I-a

dobândit şi-l foloseşte, nu are relevanţă natura mijloacelor folosite pentru dobândirea bunului;

bunul să fie afectat, în mod efectiv, uzului exclusiv şi personal al unuia dintre soţi. Deci,

pentru ca un bun să fie considerat propriu, nu este suficientă numai natura bunului, ci şi

folosinţa efectivă de către un soţ a acelui bun, deoarece sunt bunuri care, după natura lor, pot

fi folosite atât de bărbat, cât şi de femeie.

Uzul personal la care se referă textul legal, trebuie să vizeze trebuinţele cotidiene normale.

Bunul destinat exercitării profesiei unuia dintre soţi este bun propriu al acestuia dacă a fost

dobândit de el, indiferent de natura proprie sau comună a mijloacelor folosite pentru

dobândire.

38

Dacă soţul exercită mai multe profesii, sunt bunuri proprii bunurile destinate exercitării

tuturor profesiilor. Dacă soţul încetează să mai exercite o anumită profesie, bunurile, care au

fost afectate acelei profesii, vor ramâne bunuri proprii.

Când ambii soţi exercită aceeaşi profesie, bunurile pe care Ie folosesc pentru exercitarea ei nu

sunt comune, ci sunt coproprietatea lor pe cote-parţi, deoarece, şi în acest caz, bunurile îşi

păstrează calitatea de bunuri proprii.

În cazul bunurilor de valoare mare destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi şi care au

fost dobândite, total sau parţial, cu valori comune, îşi menţin în aceeaşi masură, caracterul de

bunuri comune, deoarece aceste valori comune depăşesc destinaţia lor matrimonială.

Pentru ca bunul să fie considerat propriu, soţul trebuie să exercite îndeletnicirea pentru care

foloseşte bunul cu titlu profesional şi, nicidecum cu caracter ocazional sau vremelnic.

Legiuitorul, în cazul acestor bunuri, pune numai condiţia ca ele să fie destinate exercitării

profesiei de către unul dintre soţi.

3.5.1.5. Bunurile dobândite cu titlu de premiere sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice,

schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum şi alte asemenea bunuri

Aceste categorii de bunuri sunt stipulate de art. 31 lit. d) C. fam.

Premiile şi recompensele la care se referă acest text nu fac parte din sistemul premial de

salarizare pentru a constitui un drept salarial al celui încadrat în muncă. Acestea reprezintă

venituri din muncă obţinute în mod excepţional, pentru o activitate deosebită.

Printre drepturile conferite autorului, potrivit Legii nr. 8/1996 (art. 12), respectiv Legii nr.

64/1991 (art. 33), alături de alte drepturi patrimoniale sau drepturi morale, şi dreptul

patrimonial exclusiv al autorului creaţiei de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată sau

exploatată creaţia respectivă, adică posibilitatea autorului de a obţine venituri din utilizarea

acesteia.

Sumele primite de autor cu titlu de remuneraţie pentru utilizarea creaţiei sale intelectuale

constituie, potrivit practicii judiciare, bun comun, asemeni oricărui alt venit obţinut de soţi din

munca lor.

3.5.1.6. Indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei

Aceste sume prevăzute de art. 31 lit. e) C. fam. sunt proprii datorită afectaţiunii lor speciale.

Indemnizaţia de asigurare şi despăgubirea pentru pagube sunt destinate să repare un

prejudiciu exclusiv personal ori sa contribuie la refacerea sănătăţii şi la redobândirea

capacităţii de muncă a soţului victimă a riscului asigurat ori a faptului ilicit.

39

Pentru ca indemnizaţia să fie bun propriu, trebuie să existe un contract de asigurare de

persoane, încheiat de sotul respectiv cu o societate de asigurări de bunuri sau persoane.

Indemnizaţia rămâne bun propriu chiar dacă pentru plata primelor de asigurare au fost folosite

mijloace bunuri proprii ale soţului asigurat ori mijloace bunuri comune sau în parte mijloace

bunuri proprii şi în parte mijloace bunuri comune ori proprii soţului neasigurat.

Despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei, de asemenea, este bun propriu, fiindcă

legiuitorul presupune că este supusă unei afectaţiuni speciale.

Despăgubirea va fi bun propriu indiferent dacă reprezintă contravaloarea propriu-zisă a

pagubei suferite de persoană ori constituie echivalentul bănesc al prejudiciului moral suferit

de către aceasta.

Indemnizaţia sau despăgubirea este bun propriu, în toate situaţiile, în raporturile dintre soţul

asigurat şi asigurator ori dintre acesta şi autorul sau persoana responsabilă pentru, faptul ilicit.

Altfel spus, numai acest soţ este îndreptăţit să solicite şi să obţină indemnizaţia sau

despăgubirea.

În raporturile dintre soţi indemnizaţia sau despăgubirea poate fi, după caz, bun propriu sau

comun ori în parte propriu sau comun, în funcţie de adevăratele raporturi stabilite între soţi.

3.5.1.7. Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut

această valoare

Potrivit art. 31 lit. f) C. fam., este bun propriu valoarea care reprezintă şi înIocuieşte un bun

propriu sau bunul în care a trecut această valoare. În acest caz, bunul dobândit devine propriu

în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal. Subrogaţia reală cu titlu universal are menirea

de a evita confuziunea între bunurile proprii şi bunurile comune.

Subrogaţia reală presupune înlocuirea juridică a bunului propriu cu un alt bun, adică bunul

iniţial, pentru proprietarul său, încetează să mai existe sub aspect juridic, deoarece a fost

transformat sau încorporat într-un alt bun. Altfel spus, înlocuirea bunului numai din consi-

derente economice nu constituie subrogaţie reaIă.

În privinţa bunurilor comune, reglementarea subrogaţiei reaIe ar fi inutilă fiind oricum, în

temeiul art. 30 alin. (1) C. fam., ca regulă generală, bunurile dobândite de oricare dintre soţi,

în timpul căsătoriei, sunt bunuri comune. În alţi termeni, în timpul căsătoriei, numai bunurile

ce aparţin categoriilor de bunuri prevăzute expres şi limitativ de art. 31 C. fam sunt bunuri

proprii soţului dobânditor, iar toate celelalte sunt bunuri comune.

În temeiul art. 31 lit. f) C. fam, potrivit doctrinei, sunt bunuri proprii şi următoarele bunuri:

bunul dobândit în schimbul unui bun propriu;

preţul obţinut din vânzarea unui bun propriu;

40

creanţa preţului de vânzare a unui bun propriu;

sulta obţinută în cazul schimbului care are ca obiect un bun propriu;

bunul achiziţionat, confecţionat sau edificat cu preţul obţinut din vânzarea unui bun propriu;

indemnizaţia de asigurare obţinută pentru pagube cauzate de distrugerea sau degradarea unui

bun propriu;

despăgubirea primită pentru pagube cauzate ca urmare a unor fapte ilicite ce au ca obiect un

bun propriu.

Subrogaţia reală, chiar dacă este parţială, este admisă numai în privinţa bunurilor proprii, nu şi

în ceea ce priveşte bunurile comune. Bunul comun se poate transforma, după caz, într-un bun

propriu sau în alt bun comun.

Dacă s-ar admite contrariul, s-ar nesocoti evident principiul comunităţii de bunuri a soţilor.

3.5.2. Dovada bunurilor comune şi a celor proprii

Potrivit art. 30 alin. (3) C. fam, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită.

Pentru soţi, în opinia noastră, prezumţia prevăzută de art. 30 alin. (3) C. fam işi are fundamentarea în principiul comunităţii ce domină raporturile lor patrimoniale. Această prezumţie este consecinţa firească a celor două prezumţii ce se desprind din continutul art. 30 alin. (1) C. fam Astfel, unanim este acceptat că art. 30 alin. (1) C. fam prezumă relativ explicit că bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune şi implicit că soţii au avut 0 contribuţie egală la dobândirea lor.

Pentru terţi, această prezumţie derivă din nevoia de a se asigura aplicarea unitară a normelor juridice. Cu toate acestea, pentru ca prezumţia să opereze şi faţă de terţi, este absolut necesar ca aceştia să cunoască existenţa stării de persoană căsătorită la data la care intră în raporturi patrimoniale cu unul sau cu ambii soţi.

Regula înscrisă în art. 30 alin. (3) C. fam constituie o excepţie de la principiul general în materie de sarcină a probei, prevăzut de art. 1169 C. civ. Astfel, în prezenţa unei prezumţii relative, cel ce contestă calitatea de bun comun are obligaţia să o dovedească. În schimb, soţii şi terţii ce cunosc împrejurarea că cei doi sunt căsătoriţi, dacă pretind că un anumit bun este comun, nu au obligaţia să facă nici o dovadă în acest sens.

In temeiul art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954, între soţi dovada calităţii de bun propriu se poate face cu orice mijloc de probă.

Fundamentul acestei excepţii constă în imposibilitatea morală în care se află soţii de a-şi preconstitui dovezi scrise în raporturile patrimoniale dintre ei, imposibilitate evocată de art. 1198 C. civ. Astfel, imposibilitatea morala în care se află soţii este în strânsă legătură cu

41

încrederea reciprocă ce trebuie să domine raporturile soţilor, inclusiv cele patrimoniale.

Calitatea de bun propriu poate fi dovedită, în relaţiile dintre soţi, cu orice mijloace de probă, indiferent că această calitate se sprijină pe un fapt material sau rezultă dintr-un act juridic, cu excepţia actelor juridice supuse unor cerinţe de solemnitate ad validitatem, aşa cum, de altfel, rezultă din art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954.

În raporturile patrimoniale dintre soţi, dovada calităţii de bun propriu se va face, în temeiul art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954, cu orice mijloc de dovadă indiferent de data la care a intervenit căsătoria. În schimb, pentru terţi, în cazul casatoriilor încheiate până la data de 31 ianuarie 1954, dovada bunurilor proprii se va face cu orice mijloc de probă, iar în cazul casatoriilor încheiate după această dată potrivit dreptului comun [art. 5 aIin. (2) din Decretul nr. 32/1954].

Cât priveşte bunurile comune, potrivit art. 5 din Decretul nr. 32/1954, interpretat per a contrario, sunt admisibile, de asemenea, orice mijloace de probă, inclusiv proba cu martori şi prezumţii.

Mai mult, în cazul în care anumite solemnităţi sunt cerute de lege ad validitatem, deci pentru existenţa valabilă a actului juridic ca negotium, este împotriva principiului legalităţii să acceptăm că este inadmisibl orice mijloc de probă, adică să fie înlocuite, practic, acele solemnităţi cu alte mijloace de probă pentru a demonstra existenţa actului juridic.

3.5.3. Calificarea juridică a unor bunuri ca fiind comune sau proprii

3.5.3.1. Veniturile din muncăÎn cazul salariului ne aflăm în prezenţa a două drepturi succesive,

şi anume:- un drept de creanţă asupra salariului cuvenit şi neîncasat;- un drept real de proprietate asupra salariului încasat.În legătură cu calificarea salariului ca fiind bun comun sau propriu,

în literatura de specialitate s-au conturat următoarele opinii:- salariul este bun comun;- salariul, atât ca drept de creanţă, cât şi ca drept de proprietate este bun comun în raporturile dintre soţi;- salariul este bun propriu;- salariul este bun propriu de afectaţiune;- salariul nu aparţine nici categoriei bunurilor comune şi nici categoriei bunurilor proprii;- salariul sub forma dreptului de creanţă este bun propriu, iar salariul sub forma dreptului real de proprietate este bun comun.Această ultimă opinie a fost adoptată de practica judiciară şi

îmbrăţişată de o mare parte a literaturii de specialitate.

42

Opinia respectivă se întemeiază pe următoarele argumente:- se realizează astfel o îmbinare a dispozitiilor dreptului familiei cu cele ale dreptului muncii;- venitul din muncă sub forma dreptului real, deci salariul încasat, nu este supus subrogaţiei reale cu titlu universal, fiind deci un bun comun;- venitul din muncă sub forma dreptului real de proprietate, dobandit în timpul căsătoriei, se încadrează în prevederile art. 30 alin. (1) C. fam.;- partea fiecărui soţ din bunurile comune se determină în raport cu contribuţia lui la dobândirea şi conservarea acestora, care se întemeiază, în principal, pe veniturile din muncă încasate. În stabilirea aportului fiecărui soţ se va lua în considerare şi munca soţului, de regulă a femeii, în gospodărie şi pentru creşterea copiilor;- dacă un soţ contribuie numai cu o parte din veniturile sale din muncă la dobândirea şi conservarea bunurilor comune, cota lui din aceste bunuri se determină potrivit acestei contribuţii; - deşi veniturile din muncă încasate sunt bunuri comune, o parte din acestea se pot folosi pentru dobândirea bunurilor proprii ori pentru satisfacerea unor interese personale, fără ca această parte să fie considerată bun comun.Salariul dobândit în timpul căsătoriei, atât sub forma dreptului de

creanţă cat şi a dreptului real, este bun comun în raporturile dintre soţi, iar în raporturile dintre soţul salariat şi angajator salariul neîncasat este bun propriu.

Sunt considerate bunuri comune şi următoarele sume de bani dobândite de oricare dintre soţi sau de aceştia împreună în timpul căsătoriei:

- sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei depuse ca aport la diferite forme de întrajutorare;

- sumele de bani primite de unul dintre soţi cu titlu de pensie pentru munca desfăşurată în trecut;

- bursa primită de unul dintre soţi în ţară sau în strainatate, pe baza unei convenţii de colaborare ştiinţifică.

Cât priveşte remuneraţia autorilor se impun următoarele precizări:- remuneraţia autorului se deosebeşte de remuneraţia obţinută ca urmare a unui contract de muncă, deoarece se acordă în raport cu valoarea creaţiei ştiinţifice sau artistice şi nu în raport cu valoarea muncii cheltuite pentru elaborarea operei;- remuneraţia autorului se poate prezenta, şi ea, sub forma succesivă a dreptului de creanţă, până la încasare, şi a dreptului real de proprietate, după încasare;- dreptul de creanţă este bun propriu, iar remuneraţia încasată este bun comun, dacă încasarea s-a făcut în timpul căsătoriei.

43

3.5.3.2. Sumele economisite în depozite bancareSumele depuse în depozite bancare de către un soţ pe numele lui

rămân, în raporturile dintre soţi, bunuri comune sau proprii, după cum au fost comune sau proprii înainte de a fi depuse. Depunerea sumei de bani la o unitate bancara nu schimbă natura juridică a sumei respective.

Drept urmare, în practică se pot ivi următoarele ipoteze:- depunerile la bancă pe numele unuia dintre soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, în măsura în care nu se încadrează în vreuna din categoriile de bunuri exceptate de prevederile art. 31 C. fam.;- depunerile la bănci pe numele unuia dintre soţi, în măsura în care nu se dovedeşte că reprezintă bunuri comune sau proprii, vor fi bunuri comune.Aceste reguli sunt valabile numai în raporturile dintre soţi sau dintre

soţi şi terţi. În raporturile dintre soţi şi bancă, sumele depuse de unul dintre soţi, pe numele lui ori la purtător, sunt proprii acelui soţ.

Comune sau proprii vor fi şi bunurile achiziţionate cu plata în rate tot în funcţie de faptul că acest moment se situează în timpul sau în afara căsătoriei, indiferent de data achitării ratelor scadente din preţ.

3.5.3.3 Drepturile locative ale soţilor asupra locuinţei închiriateAcest drept fiind un drept de folosinţă, şi implicit un drept

patrimonial, calificarea lui ca bun propriu sau comun se va face în raport cu două situaţii: când acest drept se naşte dintr-un contract de închiriere supus Legii 114/1996, sau din contractul de închiriere supus Codului civil.

Pentru primul caz, locuinţa aparţinea tuturor membrilor familiei, fiecare având un drept de folosinţă propriu.

Soţul dobândea, în baza contractului de închiriere, alături de titularul contractului de închiriere şi de ceilalţi membri de familie, un drept propriu de folosinţă asupra locuinţei, fără a deosebi după cum contractul de închiriere s-a încheiat înaintea căsătoriei ori în timpul acesteia.

În ce priveşte dreptul de folosinţă asupra unei locuinţe primite în chirie ca accesoriu a contractului de muncă, acesta se prezenta puţin altfel, drepturile membrilor de familie şi, deci, ale soţului, erau derivate din dreptul titularului contractului de închiriere.

Astăzi, împărţirea dreptului de folosinţă asupra locuinţei se poate face, în cazul desfacerii căsătoriei, potrivit unei reglementări speciale (Legea nr.114/1996), care diferă de aceea privind împărţirea bunurilor commune. În aceste condiţii, dreptul la folosinţă asupra locuinţei nu poate fi considerat un bun comun.

Pentru cel de-al doilea caz, dreptul de folosinţă asupra locuinţei este un bun propriu sau comun după cum contractul de închiriere s-a încheiat înainte sau în timpul căsătoriei.

44

3.5.3.4. Fructele şi producteleÎn privinţa fructelor, indiferent de natura acestora, aplicându-se

regula accesiunii prevăzută de art. 483 C. civ., vor fi considerate bunuri comune sau, dimpotrivă, bunuri proprii în raport cu calificarea bunului care le-a produs.

Cât priveşte productele, acestea reprezentând valoarea de înlocuire a bunurilor respective, vor fi, după caz, bunuri comune sau bunuri proprii, conform art. 31 lit. f) C. fam.

3.5.4. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune

Potrivit normelor de principiu, prevăzute de art. 48 alin. (1) din Constituţie şi de art. 1 alin. (4) din Codul familiei, în raporturile lor patrimoniale, ca de altfel şi în cele personale, soţii au drepturi egale, ceea ce înseamnă că, fiind pe poziţie de egalitate juridică, sunt obligaţi să decidă de comun acord.

În acelaşi sens sunt, şi dispoziţiile art. 35 alin. (1) C. fam, potrivit cărora soţii administrează, folosesc şi dispun împreună de bunurile comune.

Folosirea unui bun semnifică tocmai utilizarea acestuia conform însuşirilor lui materiale şi pentru a satisface nevoile materiale şi spirituale ale soţilor.

Administrarea unui bun sau a unui patrimoniu reprezintă acele acte juridice prin care se realizează o normală punere în valoare a bunului sau patrimoniului.

Sunt de dispoziţie actele juridice civile care au ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală.

Art. 35 C. fam nu face referire şi la dreptul soţilor privind conservarea bunurilor comune, adică la dreptul de a efectua acele acte juridice care au ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv patrimonial, cum ar fi: întreruperea unei prescripţii, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia etc.

În temeiul art. 35 alin. (2) ipoteza I C. fam, oricare dintre soţi, care exercită singur aceste drepturi, este considerat că are şi consimţământul celuilalt soţ şi, în temeiul ipotezei 2, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ.

Coroborând dispoziţiile ipotezei I cu cele ale ipotezei 2 din cuprinsul art. 35 alin. (2) C. fam se poate concluziona că, astfel, a fost instituită prezumţia legală potrivit careia oricare dintre soţi, exercitând dreptul de administrare, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunurilor comune mobile şi dreptul de folosintă sau administrare asupra bunurilor

45

comune imobile, este considerat că are şi consimtământul celuilalt soţ. Sunt excluse de la această prezumţie actele de dispoziţie sau de grevare care au ca obiect terenuri sau construcţii bunuri comune.

Altfel spus, legiuitorul a instituit prezumţia de mandat tacit a soţului neparticipând la actele de folosire, administrare sau de dispoziţie a bunurilor comune mobile şi a celor care sunt imobile prin destinaţia lor sau prin obiectul la care se aplică efectuate de către soţul său.

Urmare acestei prezumţii, până la proba contrară, soţuI este împuternicit să-I reprezinte pe celălalt soţ în aceste acte juridice.

Această prezumţie fiind legată de calitatea de soţ, operează pe toată durata căsătoriei.

Mandatul tacit constituie o excepţie de la principiul înscris în art. 35 alin. (1), adică de la cel al egalităţii soţilor în ceea ce priveşte actele juridice comune prin care folosesc, administrează ori dispun de bunurile lor comune.

Mandatul tacit constituie şi o expresie a încrederii ce trebuie aşezată la baza raporturilor juridice dintre soţi, inclusiv a celor patrimoniale, încredere ce se degajă din cerinţele art. 2 C. fam.

Actul de folosire, administrare sau de dispoziţie cu privire la un bun comun, încheiat de unul dintre soţi în condiţiile evocate mai sus, constituie, în ultimă instanţă, o nesocotire a prevederilor art. 35 alin. (1) C. fam., potrivit cărora soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele, adică a principiului egalităţii soţilor.

În cazul dispariţiei, dreptul de reprezentare pe care soţii îl au între ei nu se stinge, deoarece căsătoria continuă să rămână în fiinţă, întrucât cel dispărut este considerat că există atâta vreme cât nu a intervenit o hotărâre judecătorească irevocabilă declarativă de moarte. Aceeaşi soluţie este valabilă şi în cazul punerii sub interdicţie a unuia dintre soţi în condiţiile art. 142-151 C. fam. şi art. 30-35 din Decretul nr. 32/1954 pentru, punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr. 31/1954. Dacă, însă s-a instituit curatela în cazul soţului dispărut sau tutela în cazul celui interzis, curatorul sau tutorele sunt în drept să încheie acte de administrare sau să se opună încheierii de către celălalt soţ a unor acte de administrare, folosire ori dispoziţie cu privire la bunurile comune. Actele de dispoziţie pot fi încheiate de tutore sau curator numai cu încuviinţarea prealabilă a celuilalt soţ şi a autorităţii tutelare, conform art. 129 şi 147 C. fam.

Prezumţia de mandat tacit poate fi înlăturată numai prin convenţia părţilor, adică a soţilor, dar nu în general şi definitiv, ci numai cu privire la fiecare act în parte.

Mandatul tacit al soţilor este, limitat chiar prin prevederile art. 35 alin. (2) ipoteza a II-a C. fam.

Consimţământul cerut de art. 35 alin. (2) teza a II-a C. fam., pentru a fi expres, nu trebuie exprimat neapărat în forma scrisa. Consimţământul expres presupune însă o manifestare de voinţă

46

neîndoielnică a soţului neparticipant la actul juridic de înstrăinare sau grevare a unui teren ori a unei cladiri.

Dispoziţiile art. 35 aIin. (2) teza a II-a C. fam. se vor aplica actelor juridice care au ca obiect bunurile care sunt imobile prin natura lor şi nicidecum actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile prin destinaţie sau bunuri imobile prin obiectul la care se aplică. Sub acest aspect, dispoziţiile art. 35 alin. (2) C. fam. sunt lipsite de echivoc, întrucât se referă exclusiv la terenuri şi construcţii. Având în vedere enumerarea limitativă din cuprinsul art. 35 alin. (2) teza a II-a, extinderea dispoziţiilor acestuia, prin analogie, la toate categoriile de bunuri imobile prevăzute de Codul civil constituie, un demers prin care se adaugă la lege.

Cât priveşte acţiunea în revendicare privind un bun imobil comun, ambii soţi trebuie să participe ca părţi la proces, indiferent că sunt reclamanţi sau pârâţi, deoarece această acţiune priveşte dreptul de proprietate şi are caracterul unui act de dispoziţie. Mai mult, în cadrul procesului în temeiul art. 271-273 C. proc. civ., părţile pot încheia o tranzacţie cu privire la obiectul litigiului sau pot renunţa la judecată (art. 246) ori la însuşi dreptul pretins (art. 247) acte care, evident, sunt de dispoziţie şi trebuie convenite de ambii soţi.

În cadrul regimului comunităţii legale, potrivit art. 272 din Proiectul Noului Cod civil, fiecare soţ va avea dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul expres al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se va putea face decât prin acordul soţilor. De asemenea, fiecare soţ va putea efectua singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune.

Actele de dispoziţie, având ca obiect bunurile comune, nu vor putea fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi. Cu toate acestea, oricare dintre soţi va putea dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a caror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate.

Actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este lovit de nulitate relativă.

3.5.5. Datoriile comune ale soţilor

Noţiunea de datorie trebuie înţeleasă în sensul ei juridic, adică de obligaţie civilă, ce constă în prestaţia la care s-a îndatorat subiectul pasiv dintr-un raport juridic de obligaţie.

Spre deosebire de bunurile comune care, potrivit art. 30 alin. (1) C. fam., se prezumă a fi toate bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei, art. 32 C. fam. prevede expres şi limitativ patru categorii de datorii care sunt comune soţilor.

Toate datoriile care nu sunt enumerate de art. 32 C. fam. sunt datorii proprii. Potrivit art. 30-32 C. fam., în timpul căsătoriei, bunurile

47

comune constituie regula şi datoriile comune excepţia, iar bunurile proprii excepţia şi datoriile proprii regula.

Codul familiei instituie principiul conform căruia datoriile comune se pot acoperi cu bunurile comune, iar cele proprii cu bunurile proprii şi numai în subsidiar pot fi urmărite bunurile proprii pentru datorii comune, respectiv bunurile comune pentru datorii proprii (art. 32-34). În consecinţă creditorii comuni ai soţilor nu pot urmări mai întâi bunurile proprii ale soţilor şi apoi cele comune, iar cei personali nu pot urmări mai întâi bunurile comune şi apoi pe cele proprii ale soţului debitor.

Art. 32 C. fam. reglementează urmatoarele patru categorii de datorii comune:

a. Cheltuieli făcute cu administrarea bunurilor comune [art. 32 lit. a)].

În această categorie se includ cheltuielile făcute pentru folosirea, întreţinerea, repararea sau conservarea bunurilor comune.

Sunt cheltuieli comune, indiferent dacă în actul de administrare figurează unul sau ambii soţi.

În ipoteza în care cheltuielile sunt efectuate de ambii soţi, prevederile art. 32 lit. a) sunt oarecum dublate de cele ale art. 32 lit. b), care se referă expressis verbis la obligaţii pe care soţii Ie contractează împreună.

Art. 32 lit. a) este o prelungire a mandatului tacit reciproc, ce conferă soţilor inclusiv dreptul de a efectua cheltuieli (acte) de administrare a bunurilor comune, fie în mod individual, fie împreună.

Se poate susţine că art. 32 lit. a) C. fam. instituie o prezumţie relativă a existenţei consimţământului celuilalt soţ, dacă actul de administrare este făcut numai de către unul dintre aceştia, iar art. 32 lit. b) instituie o prezumţie inversă în sensul că, în cazul celorlalte datorii comune, consimţământul celuilalt soţ nu se mai prezumă, ci trebuie exprirnat expres.

b. Obligaţiile contractate de soţi împreună [art. 32 lit. b)]Condiţia care se pune pentru calificarea acestor obligaţii ca fiind

comune este de a fi contractate de soţi împreună. Acest scop şi mod de folosire pot fi în interesul familiei sau numai a unuia dintre membrii acesteia ori chiar în folosul unui terţ.

Astfel de obligaţii pot fi contractate de soţi prin acte juridice unilaterale sau bilaterale ori prin acte juridice comune sau succesive.

c. Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei [art. 32 lit. c)]

În cazul acestor obligaţii, elementul determinant este scopul contractării.

Nevoile obişnuite ale căsniciei, de regulă, cuprind: procurarea de alimente cheltuieli pentru procurarea îmbrăcămintei membrilor familei;

48

plata taxelor şi a impozitelor; achiziţionarea obiectelor casnice, a medicamentelor; cheltuieli efectuate cu creşterea, educarea şi învăţătura coiilor; cheltuieli de agrement; cheltuieli pentru procurarea locuinţei etc.

d. Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită de către unul dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor [art. 32 lit. d)]

Această obligaţie este comună dacă însuţirea ilicită a fost comisă de oricare dintre soţi sau, de către ambii împreună. În ambele ipoteze, aceasta însuşire trebuie sa determine o sporire a bunurilor comune ale soţilor.

Termenul însuşire, prevăzut de art. 32 lit. d) C. fam vizează activitatea ilicittă a unuia dintre soti şi, nicidecum orice act sau fapt juridic de natură civilă.

e. Proiectul Noului Cod civil, in art. 278, preconizează trei categorii de datorii comune, şi anume:

- obligaţiile născute în legatură cu conservarea sau administrarea bunurilor comune [lit. a)];- obligaţiile pe care soţii Ie-au contractat împreună [lit. b)];- obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei [lit. c)].

3.5.6. Regimul juridic, al datoriilor comune

Art. 33 şi 34 C. fam. instituie o corespondenţă între natura creanţei şi categoria de bunuri din care poate fi satisfăcută, astfel:

- creditorii personali se pot îndrepta în principiu, numai împotriva bunurilor proprii ale soţului debitor, iar dacă acestea sunt neîndestulătoare pot cere împărţirea bunurilor comune în proporţia necesară acoperirii creanţei;

- creditorii comuni, în schimb, se vor îndrepta, mai întâi împotriva bunurilor comune şi numai dacă acestea sunt neîndestulătoare se pot îndrepta şi împotriva bunurilor proprii.

În raporturile dintre soţi şi creditori răspunderea va fi, după caz, individuală sau solidară.

În ambele ipoteze, soţul care a răspuns şi pentru celălalt soţ are o acţiune în regres împotriva acestuia.

Proiectul Noului Cod civil, în cadrul comunităţii legale, prin art. 279 alin. (1), preconizează regula conform căreia fiecare soţ răspunde cu bunurile sale proprii în următoarele două cazuri:

- dacă a dobândit singur un bun comun, pentru obligaţiile născute în Iegătură cu dobândirea bunului [lit. a)];- dacă şi-a însuşit fără drept un bun, pentru obligaţia de reparare a prejudiciului astfel cauzat [lit.b)]..

49

Potrivit art. 280 alin. (1) din Proiect, în măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii vor răspunde solidar cu bunurile proprii.

În cadrul regimului matrimonial al separaţiei de bunuri, potrivit art. 290 din Proiect, nici unul dintre soţi nu va putea fi ţinut de obligaţiile născute din acte savârşite de celălalt soţ. Cu toate acestea, soţii vor răspunde solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.

3.5.7. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei

Bunurile comune ale soţilor pot fi împărţite numai în condiţiile stabilite de art. 36 C. fam., care prevede: “La desfacerea căsătoriei bunurile cumune, se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărâ instanţa judecătorească.

Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte din ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărţite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.”

Caracterul de excepţie al împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei rezultă din faptul că împărţirea, poate avea loc numai în cazurile anume prevăzute de lege şi anume:

- la cererea oricăruia dintre soţi sprijinită pe motive temeinice;- la cererea creditorilor personali ai soţilor dacă aceştia n-au fost

îndestulaţi din bunurile proprii ale soţului debitor.Împărţeala bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate face

numai pe cale judecătorească.În timpul căsătoriei există două tipuri de împărţeli admise de lege şi

anume:- împărţirea cerută de unul dintre soţi;- împărţeala cerută de creditori.Împărţirea ceruta de unul dintre soti.Trăsăturile ei distinctive constau în aceea că:- împărţirea poate fi admisă numai în timpul căsătoriei (adică între

momentul încheierii căsătoriei şi desfacerii ori încetării ei);- împărţirea poate fi admisă numai pentru motive temeinice;- împărţirea se poate face numai pe cale judecătorească.Bunurile neîmpărţite rămân comune. Aceasta înseamnă că

împărţirea bunurilor în timpul căsătoriei nu duce la încetarea comunităţii de bunuri.

50

Criteriul folosit la împărţirea bunurilor este contribuţia fiecărui soţ la dobândirea lor.

Împărţeala poate avea loc atât pe cale principală, adică prin introducerea unei acţiuni anume de împărţeală, cât si pe cale incidentă, adică în cadrul unui proces cu alt obiect, ca orice excepţie.

Împărţirea cerută de creditori.Caracteristicile acestei împărţeli sunt:- acest tip de împărţeală îl pot cere creditorii personali ai soţilor şi

practic numai creditorii chirografari personali, adică aceia care au un drept de gaj general şi nu creanţe însoţite de garanţii reale sau de privilegii;

- împărţirea se poate face numai prin hotărâre judecătorească (art. 33 alin. 2, combinat cu art. 36, alin 2 C. fam.);

- acţiunea trebuie îndreptată împotriva ambilor soţi, pentru ca hotărârea judecătorească să le fie opozabilă amândurora;

- admiterea acestei împărţeli este dublu condiţionată şi anume: creditorul personal să fi urmărit mai întâi bunurile proprii ale soţului debitor şi numai dacă, după această urmărire, creanţa sa nu ar fi fost acoperită (art. 33 alin. 2, C. fam.).

- având în vedere că art. 33 alin. 2 C. fam. permite împărţirea bunurilor comune, deducem că împărţirea poate fi după caz parţială sau totală;

- bunurile neîmpărţite rămân comune, la fel cu cele pe care le vor dobândi ulterior;

- în principiu, împărţeala are loc pe cale principală.

Împărţeala bunurilor comune la desfacerea căsătoriei.

Unul din efectele încheierii căsătoriei este naşterea comunităţii matrimoniale de bunuri.

Prin urmare, o consecinţa firească a desfacerii căsătoriei este şi împărţirea bunurilor comune.

Acest fel de împărţire este cel obişnuit şi el se deosebeşte în multe aspecte de împărţirea excepţională din timpul căsătoriei.

Caracteristici acestei împărţeli sunt:- bunurile se împart de regulă prin învoiala părţilor şi, numai dacă

părţile nu se înţeleg împărţeală se face pe cale judecătorească (art.36 alin. 2), care poate fi hotărârea de divorţ (când s-a cerut prin act de divorţ) sau o hotărâre distinctă, când împărţeala s-a cerut printr-un act distinct sau s-a disjuns actul de divorţ de împărţeală;

- momentul când soţii se pot învoi este acela precizat de lege asupra împărţelii: „la desfacerea căsătoriei”;

51

- ca urmare a divorţului, soţii procedează, de regulă la o împărţire totală.

Soţii pot recurge şi la o împărţire parţială, caz în care, cu privire la bunurile neîmpărţite foştii soţi se vor afla într-o comunitate post-matrimonială diferită de fosta comunitate de bunuri din timpul căsătoriei (în care se vor aplica regulile comunităţii de drept comun şi nu va mai fi valabilă prezumţia mandatului tacit reciproc dintre foştii soţi).

3.5.8. Împărţirea bunurilor comune la încetarea căsătoriei

Această împărţire este obişnuită şi necesară pentru aplicarea regulilor de drept succesoral.

Caracteristicile acestei împărţeli sunt:- bunurile se împart în cota parte cuvenită din comunitate, soţului

în viaţă şi, de cealaltă parte, soţului decedat sau declarat mort;- bunurile foste proprii ale decedatului plus bunurile cuvenite prin

împărţire vor forma masa succesorală la care vor veni toţi moştenitorii cu vocaţie succesorală, legală sau testamentară, inclusiv soţul supravieţuitor;

- împărţeala poate fi convenţională dar, dacă moştenitorii nu se înteleg, ea se va face în mod necesar pe cale judecătorească.

3.5.8.1. Criteriul împărţelii.

Codul familiei nu prevede un criteriu expres. Aceasta înseamnă că împărţeala se poate face, prin buna învoială, în părţi egale sau în părţi inegale, aşa cum hotărăsc părţile.

Dacă prin buna învoiala, conform art. 36 alin.(1), rezultă că părţile pot face şi o împărţire inegală, pe cale de consecinţă trebuie admis că împărţeala inegală o poate face şi instanţa de judecată.

Criteriul de determinare a cotelor părţi preconizat în litaratura juridică şi practica judiciară este acela al contribuţiei soţilor la dobândirea bunurilor comune privite în totalitatea lor. Acest criteriu este unic şi poate fi aplicabil oricărei împărţeli în timpul căsătoriei, la desfacerea sau încetarea căsătoriei, la împărţeala convenţională ori judecătorească.

3.5.8.2. Modalităţile împărţelii.

Posibilităţile de împărţire a bunurilor comune ale soţilor pot fi: trecerea de la proprietatea comună în devălmăşie şi de la alte drepturi patrimoniale devălmaşe la proprietatea exclusivă sau alte drepturi patrimoniale exclusive ale fiecărui soţ asupra bunurilor din comunitate, ori trecerea la proprietatea comună pe cote-părţi sau alte drepturi patrimoniale comune pe cote-părţi.

52

3.5.8.3. Procedura împărţelii.

De regulă, dacă este posibil, împărţeala se face în natură prin atribuirea de bunuri şi, numai în subsidiar prin vânzarea bunurilor ori atribuirea unuia din soţi, cu acordarea echivalentului în bani sau în alte bunuri celuilalt soţ.

3.5.8.4. Efectele împărţelii.

Ca efect al împărţelii, partea din bunurile comune care revine fiecărui soţ devine proprie.

Caracterul declarativ al împărţelii, specific oricărei împărţeli potrivit art. 786 C. civ., se aplică şi împărţelii bunurilor comune ale soţilor, în sensul că împărţeala retroactivează până la data desfacerii sau încetării căsătoriei cu toate consecinţele ce decurg din acest caracter.

CAPITOLUL IVDesfiinţarea, încetarea şi desfacerea căsătoriei

4.1. Generalităţi. Prin nulitatea sau desfiinţarea căsătoriei înţelegem

sancţiunea care intervine ca urmare a nerespectării unor dispozitii legaleprivitoare la încheierea căsătoriei1.

Deşi legiuitorul, prin art. 15 din Codul familiei, a instituit măsura preventivă a refuzului delegatului de stare civilă de a celebra căsătoria, atunci când acesta constată neîndeplinirea cerinţeIor Iegii, totuşi, dacă în pofida legii, căsătoria se încheie, pot interveni, după împrejurări, trei feluri de sancţiuni:

- administrative, pentru delegatul de stare civilă;- penale, pentru soţii care fac declaraţii false la căsătorie;

- nulitatea căsătoriei, în cazul neîndeplinirii cerinţelor ce ţin de esenţa căsătoriei.

Deosebirea dintre nulitatea căsătoriei şi divorţ. Deşi ambele,instituţii pun capăt căsătoriei, între ele există deosebiri structurale de cauze şi efecte.

Astfel, utilitatea sanctioneaza căsătoria încheiată prin nerespectarea cerinţelor de validitate anterioare sau concomitente celebrării căsătoriei, iar efectele sale se produc, în principiu, retroactiv (ex tunc), pe când divorţul sancţionează o căsătorie încheiată în mod valabil, dar pentru cauze posterioare încheierii căsătoriei, iar efectele divorţului sunt numai pentru viitor (ex nunc).

Dispoziţii de drept material. Capitolu II din titlul I C. fam., intitulat Nulitatea căsătoriei; cuprinde în art. 19-21 cazurile exprese de nulitate a căsătoriei. În literatura juridică s-a pus probIema dacă în afara acestor

11. P. FILIPESCU, TRATAT..., PAG. 181; TR. IONAŞCU Ş. A.. CĂSĂTORIA..., PAG. 75.

53

cazuri mai există şi alte cazuri de nulitate în materie de căsătorie, adică, dacă în afara nulităţilor exprese, există şi nulităţi: virtuale, adică implicite.1

Asemenea nulităţi au fost admise pentru două cazuri:- căsătoria fictivă (cauză falsă);- căsătoria între persoane al căror sex nu este diferenţiat.Codul familiei cuprinde numai dispoziţiile speciale privitoare Ia

nulităţi, adică cele derogatorii de la dreptul comun, dar aceste dispoziţii se completează, în măsura necesară şi compatibilă, cu dispoziţiile generale privitoare la nulitatea actelor juridice civile.

Clasificarea nulităţilor. Ca şi în dreptul comun, nulltăţile sunt de două feluri: nulităţi absolute şi nulităţi relative. În ceea ce priveşte distincţia dintre ele există însă unele deosebiri faţă de dreptul comun.

AstfeI, în unele cazuri de nulitate absolută a căsătoriei, această nulitate poate fi confirmată, în interesul menţinerii căsătoriei.

În dreptul familiei, în afară de viciile de consimţământ: eroare, dol şi violenţă, care sunt cazuri de nulitate relativă, toate celelalte cazuri de nulltate a căsătoriei, atât exprese, cât şi virtuale, sunt nulităţi absolute.

4.1.1. Cazuri de nulitate absolută

Nulităţi absolute. Sunt considerate cazuri de nulitate absolută: 1. Lipsa de diferenţiere sexuală (condiţie de esenţa căsătoriei); ea

vizează atât ipoteza căsătoriei între persoane de acelaşi sex cât şi căsătoria între persoane al caror sex nu este suficient precizat, care impiedică consumarea căsătoriei.

2. Impubertatea. Potrivit art. 19 C. fam. căsătoria încheiată înainte de împlinirea vârstei matrimoniale, adică în timpul impubertăţii legale, este lovită de nulitate absolută. (art. 19 şi 4 C. fam.)1

De la această regulă există două excepţii:- dispensa prealabilă de varstă (15 ani pentru femei, art 4 alin. 2);- excepţia cazurilor de înIăturare a prezumţiei de impubertate:

- când soţul impuber împlineşte vârsta matrimonială înaintea constatării nulităţii;

- dacă soţia a dat naştere unui copil;- dacă soţia a rămas însărcinată înaintea constatării nulităţii.

De retinut că sarcina sau naşterea unui copil acoperă impubertatea nu numai pentru soţie ci şi pentru soţul impuber, aplicându-se prezumiţia de paternitate (art. 53 alin. 1 şi 2).

3. Lipsa totală de consimţământ. Acest caz de nuilitate se referă atât la lipsa materială a consimţământului cât şi la lipsa psihică (în cazul celui fără discernământ, chiar temporar).

4. Bigamia. Este o cauză de nulitate absolută care rezultă dinîncălcarea dispoziţiilor legale care interzic încheierea căsătoriei de către o persoana care este căsătorită (art. 19 şi art. 5 C. fam)2.

Condiţia pentru bigamie este ca prima căsătorie să aibă o existenţă juridică valabilă, adică sa nu fie nulă, desfacută prin divorţ sau încetată

54

prin moarte ori declararea judecătorească a morţii. Întrucât bigamia prezintă o gravitate sociaIă deosebită deoarece prin ea se încalcă principiul monogamiei consacrat în legislaţia noastră, sancţiunea bigamiei este dubIă: atât în planul dreptului familiei, prin nulitatea căsătoriei cât şi în plan penal, prin pedepsirea infracţiunii de bigamie.

5. Incestul (art. 19 şi art. 6 C. fam.). O altă cauză de nulitate absolută prevăzută de art. 19 C. fam. este incestul, adică încălcarea impedimentului care rezultă din rudenia de sânge, deci, din rudenia în linie dreaptă sau în linie colaterală până la gradul IV inclusiv.

Căsătoria incestuoasă este lovită de nuilitate absolută, cu excepţia cazului de acordare a dispensei prealabile de rudenie între veri şi verişoare primare.

6. Rudenia în linie dreaptă rezultată din infiere (art. 19). Este cauza de nulitate pentru că se încalcă impedimentul prevăzut în art. 7 lit. a) C. fam., căsătoria fiind încheiată între înfietor ori ascendenţii săi pe de o parte şi înfiat sau descendenţii săi pe de altă parte.

7. Starea de alienaţie sau debilitate (art. 19 şi 9 C. fam.). Încheierea căsătoriei cu încălcarea acestui impediment este nulă indiferent dacă alienatul sau debilul mintal este sau nu pus sub interdicţie pentru că acest impediment este de ordin biologic şi social.

8. Lipsa de discernământ. Cauza nulităţii este lipsa psihică a unui consimţământ valabil la căsătorie.

9. Lipsa de solemnitate la încheierea căsătoriei. Este cauza de nutlitate pe motiv că se încalcă dispoziţiile art. 3 din C. fam. şi ale art. 16 C. fam., adică lipseşte consimţământul viitorilor soţi exprimat în forma necesară, în faţa delegatului de stare civilă, în prezenţa ambilor soţi, dat personal şi public. De aceea, căsătoria încheiată în taină, adică clandestin, este nulă absolut (art. 16).

10. Incompetenţa delegatului de stare civilă atrage nulitatea căsătoriei numai dacă a fost încheiată de un funcţionar incompetent sub unul din cele trei aspecte: rationae materiae, ratione personae si ratione loci. Distingem, deci:

- incompetenţa privind calitatea de a instrumenta căsătoria afară de cazul în care a exercitat în mod public atribuţia de delegat (error eomunis facit ius);- incompetenţa privind persoanele a căror căsătorie o instrumentează. În acest caz problema nulităţii căsătoriei este discutabilă. Literaura juridică a considerat că dacă delegatul de stare civilă a oficiat căsătoria unor persoane care nu domiciliază şi nici nu-şi au reşedinţa în unitatea administrativ teritorială unde s-a încheiat căsătoria, aceasta nu va fi lovită de nulitate absolută, ci va fi valabilă, deoarece formalitatea privind domiciliul sau resedinţa nu este de esenţa căsătoriei. - incompetenţa privind teritoriul pe care instrumentează. Dacă un delegat de stare civilă instrumentează o căsătorie pe un teritoriu unde el nu funcţionează oficial, înseamnă că el a încheiat căsătoria

55

fără calitate (fără împuternicire legală) şi ca atare căsătoria va fi nulă absolut.11. Căsătoria fictivă. Se numeşte căsătorie fictivă sau simulată

căsătoria încheiată în alte scopuri decât cele prevăzute de Codul familiei, adică fără a se urmări întemeierea unei familii cu toate consecinţele ce Ie implică întemeierea de familie, care constituie cauza necesară şi determinantă a oricărei căsătorii.

Cu alte cuvinte, căsătoria fictivă este o căsătorie fără cauză, ceea ce atrage nulitatea ca la orice act juridic lipsit de cauză. Căsătoria fictivă este doar formală, lipsită de suportul realităţii. Consimţământul sau voinţa exteriorizată exprimată la căsătorie nu corespunde voinţei reale, este nesincer. De aceea căsătoria fictivă apare ca o formă a simulaţiei civile, deci este o căsătorie simulată. După cum se ştie, simulaţia este operaţiunea în virtutea căreia printr-un act aparent, dar mincinos, se crează o situaţie juridică diferită de cea reală, stabilită prin actul ascuns, dar corespunzător adevărului.

O condiţie esenţială a căsătoriei fictive este ca scopul acesteia să fie eludarea unor dispoziţii imperative ale legii.

4.1.2. Cazuri de nulitate relativăPotrivit art. 21 alin. 1 C. fam., "Căsătoria poate fi anulată Ia cererea

soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă. "

Prin urmare, singurele cazuri de nullitate relativă a căsătoriei sunt viciile de consimţământ: eroarea, dolul şi violenţa.

Eroarea. Spre deosebire de dreptul comun, unde eroarea ca viciupoate comporta, asupra identităţii fizice sau a calităţilor esenţiale ale părţilor, la căsătorie, Codul familiei, prin art. 21 restrânge sfera de aplicare a acestui viciu de consimţământ numai la eroarea asupra identităţii fizice a celuilalt soţ. Raţiunea legluitorului în restrângerea acestui viciu rezidă în grija acestuia de; a preîntâmpina desfiinţarea uşuratică a căsătoriei şi eludarea regulilor divorţului prin camuflarea acestuia sub forma unei acţiuni în anulare.

În practica judiciară s-a apreciat că faptul necunoaşterii de către soţ că soţia sa era însărcinată la momenul încheierii căsătoriei nu constituie un motiv pentru vicierea consimţământului prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, dar că ascunderea deliberată a sarcinii este un motiv de anulare, numai că el constituie un caz de dol reticent.

Dolul. În conceptia codului nostru de familie folosirea de mijloace viclene pentru a determina o persoană să încheie căsătoria constituie un motiv de anulare a căsătoriei, indiferent dacă dolul este subiectiv sau obiectiv, comisiv sau omisiv, provocând eroarea care a determinat consimţământul Ia căsătorie.

56

Astfel, în practica judiciară a fost considerat un dol activ sau comisiv inducerea în eroare în privinţa stării de sănătate, prin folosirea unui certificat prenupţial fals.

Un caz de dol pasiv, omisiv sau reticent de natură a duce la anularea căsătoriei a fost considerat faptul că viitoarea soţie a ascuns viitorului ei soţ starea de graviditate rezultată din relaţiile pe care Ie-a avut anterior căsătoriei cu un alt bărbat sau nu I-a informat pe viitorul soţ despre starea de boală incurabilă în care se află şi care era incompatibilă cu o viaţă normală de familie.

Violenţa. În privinţa violenţei, în practica judiciară aceasta a fostadmisă ca viciu de consimţământ în mod cu totul izolat; numai în forma constrângerii la căsătorie, exercitată de către părinţii viitorilor soţi.

Violenţa trebuie apreciată subiectiv şi obiectiv, dacă a putut fi determinantă Ia căsătorie în raport de starea soţului victimă.

4.1.3. Regimul juridic al nulităţilor

Regulile care caracterizează regimul juridic al nulităţilor căsătoriei vizează, la fel ca în dreptul comun, persoanele care pot invoca nevalabilitatea căsătoriei, imprescriptibilitatea sau prescriptibilitateaacţiunilor în nulitate sau anulare, posibilităţile de confirmare a căsătoriei nevalabile.

Regimul juridic al nulităţilor căsătoriei prezintă şi unele reguli speciale.

Persoanele care pot invoca nulitatea căsătoriei. Nulitatea absolută a căsătoriei poate fi invocată de către orice persoană interesată adică de oricare dintre soţi, terţi care justifică un interes, procuror, din oficiu sau de către instanţă.

Nulitatea relativă poate fi invocată, fiind o nulitate de protecţie, numai de către soţul al cărui consimţământ la căsătorie a fost viciat.

Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate şi prescriptibilitatea acţiunii în anulare a căsătoriei. Acţiunea în nulitatea căsătoriei este imprescriptibilă, ca orice acţiune în nuilitate din dreptul comun, iar acţiunea în anularea căsătoriei este prescriptibilă, într-un termen special de 6 luni, prevăzut prin art. 21 alin. 1 C. fam., ca începând să curgă de Ia data încetării violenţei ori a descoperirii erorii sau a vicleniei.

Confirmarea căsătoriei nule şi a celei anulabile. Potrivit dreptului comun, nulitatea relativă poate fi întotdeauna confirmată expres sau tacit, deci şi căsătoria anulabiIă poate fi confirmată fie expres în termenul de prescripţie de 6 luni fie tacit prin neinvocarea anulării în tot acest termen.

Spre deosebire de dreptul comun, nulitatea absolută a căsătoriei, în unele cazuri, poate fi confirmată dacă:

- soţul impuber a împlinit vârsta matrimonială inainte de constatarea nulităţii;

57

- soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată;- anterior Decretului-lege nr. 9/31 dec. 1989, când era nulă

căsătoria unui cetăţean român cu o straină, încheiată fără autorizarea Preşedintelui ţării, căsătoria putea fi confirmată dacă ulterior s-a obţinut acea autorizare. Astăzi acest ultim fel de nulitate nu mai există.

4.1.4. Efectele nulităţilorÎn ce priveşte efectele nulităţilor căsătoriei, nu există nici o

deosebire faţă de dreptul comun.Spre deosebire de această, regulă desfiinţării retroactive a

căsătoriei comportă o derogare importantă, şi anume: efectele desfiinţării căsătoriei nule sau anulate nu se produc asupra copiilor rezultaţi din căsătorie, precum şi o excepţie specifică, aceea a căsătoriei putative (art. 23 alin. 1).

Desfiinţarea retroactivă a căsătoriei. Regula din dreptul comunprivind desfiinţatea actelor nule pentru trecut şi pentru viitor se aplică şi în privinţa căsătoriei declarată nulă sau anulată.

Drept consecinţă: căsătoria este considerată că n-a existat niciodată; soţii n-au avut această calitate juridică, de soţi, ci numai de concubini; toate efectele juridice produse sunt şterse retroactiv; în viitor nu vor mai putea fi produse aceste efecte nici chiar aparent.

Ca urmare: foştii soţi aparenţi vor reveni la numele avute anterior căsătoriei; vor dispare dintre ei toate efectele personale şi patrimoniaIe; bunurile comune vor deveni proprietate pe cote-părţi; donaţiile făcute în vederea căsătoriei vor deveni caduce pentru neîndeplinirea condiţiei suspensive de care depindea existenţa lor; ş. a. m. d.

Derogare de la nulitatea de drept comun. Potrivit art. 23 alin. 2 C. fam., declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie", iar potrivit art. 24 alin. 2, în privinţa relaţiilor dintre părinţi şi copii, "se vor aplica, prin asemănare, dispoziţiile prevăzute la divorţ". Prin această derogare legiuitorul a încercat să atenueze, pe cât a fost posibil, efectele negative ce rezultă pentru copii din desfiinţarea căsătoriei părinţilor.

Astfel, copiii vor avea statutuI juridic al copiilor din căsătorie; Ii se va aplica prezumţia de paternitate (art. 53 C. fam), încredinţarea lor spre creştere şi educare se va face ca în caz de divorţ (art. 42 C. fam) se vor bucura de ocrotirea părintească ca şi copiii rezultaţi dintr-o căsătorie valabilă.

Excepţie. Pe lângă derogarea în ce-i priveşte pe copiii rezultaţi dintr-o căsătorie nevalabilă, Codul familiei instituie şi o excepţie de la efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei prin menţinerea pentru trecut a efectelor produse de căsătoria nulă sau anulată în folosul soţului sau alsoţiIor de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, excepţie cunoscută subnumele de căsătorie putativă (art. 23 alin. 1şi art. 24 alin. 1).

58

4.1.4.1. Căsătoria putativăTermenul putativ/putativă vine de la cuvântul putare. Se numeşte

putativă căsătoria nulă sau anulată căreia legea îi păstrează valabile efectele produse până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, pentru soţul sau soţii de bună-credinţă la încheierea căsătoriei. Noţiunea de căsătorie putativă este folosită de legiuitor în art. 23 alin. 1 C. fam.

Deşi în dreptul nostru căsătoriile putative sunt destul de rare, importanţa consacrării legislative a instituţiei căsătoriei putative rezidă în ocrotirea unui principiu de bază, anume acela al bunei-credinţe, în temeiul căruia soţii dintr-o căsătorie desfiinţată, se bucură de efectele căsătoriei la fel ca cei dintr-o căsătorie desfăcută prin divorţ.

Condiţiile căsătoriei putative. Pentru a fi putativă căsătoria nevalabilă trebuie să aibă aparenţa juridică de căsătorie şi trebuie ca cel puţin unul dintre soţi să fi fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei.

a) Aparenţa juridică de căsătorie rezultă din necesitatea practică a unui titlu aparent de căsătorie, titlu care constă în celebrarea şi înregistrarea căsătoriei, pe care instanţa de judecată îl constată si înlătură pentru nevalabilitate.

Necesitatea formulării acestei condiţii rezidă şi în nevoia practică de a putea delimita căsătoria nevalabilă sau nulă de concubinaj.

b) Buna-credinţă. Acestă condiţie constă în credinţa greşită a unuia sau a ambilor viitori soţi că se pot căsători şi că făcând aceasta încheie ocăsătorie valabilă.

Pentru a fi îndeplinită această condiţie este necesar ca buna-credinţă să existe în momentul încheierii căsătoriei.

La fel ca în dreptul comun, buna-credinţă este prezumată, iar lipsa ei va trebui dovedită de cei care contestă putativitatea.

De regulă, putativitatea se invocă pe cale de excepţie într-un proces ce are ca obiect nulitatea sau anularea căsătoriei.

Potrivit practicii judiciare constante, eroarea viitorilor soţi la încheierea căsătoriei poate consta nu numai într-o eroare de fapt (de exemplu, nu ştiau că sunt rude) ci, spre deosebire de dreplul comun, şi într-o eroare de drept (de exemplu, au ignorat dispoziţia legală care opreşte căsătoria dintre ei).

Efectele căsătoriei putative. Potrivit art. 23 alin. 1 C. fam., "soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă", iar potrivit art. 24 alin. 1, care concretizează principiul enunţat în art. 23, "cererea de întreţinere a soţului de bună-credinţă şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie, sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ".

59

4.2. Încetarea căsătoriei

1.Distincţia între încetarea şi desfacerea căsătoriei. Potrivit art. 37 din C. fam., "căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morăii unuia dintre ei.

Căsătoria se poate desface prin divorţ".În conformitate cu art. 22 C. fam., "În cazul în care soţul unei

persoane declarate moartă s-a recasatorit şi, după aceasta; hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă.

Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. " Din comparaţia celor două texte reiese că între încetarea şi desfacerea căsătoriei există deosebiri de esenţă.

Cazurile de încetare a căsătoriei prin moarte ori prin declararea judecătorească a morţii sau de recăsătorire a soţului celui ce fusese declarat mort constituie de fapt nişte cazuri naturale, obiective, prin care căsătoria ia sfârşit, pe când divorţul este o desfacere a căsătoriei, nu de drept, ci pe cale judecătorească1.

Spre deosebire de desfiinţarea căsătoriei nule sau anulate, când efectele desfiinţării se produc atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc) cu excepţiile arătate, atât în cazul încetării căsătoriei, cât şi al desfacerii ei prin divorţ, efectele se produc numai pentru viitor.

4.2.1. Moartea unuia dintre soţiMod firesc de încetare a căsătoriei. Întrucât actul căsătoriei este un

act intuitu personae, moartea unuia dintre soţi face ca acest act să înceteze a mai produce efecte.

Efectele juridice ale încetării căsătoriei. Deşi căsătoria încetează pentru viitor, totuşi unele efecte ale acesteia se menţin şi, după această dată. Astfel:a) Soţul supravieţuitor care prin căsătoria care a încetat luase numeleceluilalt soţ îl menţine şi după încetarea căsătoriei;b) Soţul supravieţuitor care nu a împlinit vârsta de 18 ani până la moartea celuilalt soţ îşi menţine capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie;c) Soţul supravieţuitor dobândeşte asupra bunurilor din comunitate undrept de proprietate pe cote-părţi, iar restul din aceste bunuri intră în masa succesorală la care sunt chemaţi moştenitorii, printre care şi el ca soţ supravieţuitor, în baza Legii nr. 319/1949. Dreptul lui de moştenire se naşte la moartea celuilalt soţ.

4.2.2. Declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţiAceastă declarare produce aceleaşi efecte ca şi moartea fizică

constatată (prin examinarea cadavrului). Data morţii este aceea pe care o stabileşte hotărârea judecătorească declarativă de moarte (art. 18 Decretul, nr. 31 din 1954).

60

4.2.3. Recăsătorirea soţului celui cefusese declarat mortEfectele recăsătoririi. Ca urmare a declarării morţii prin hotărâre

judecătorească a unuia dintre soţi, căsătoria lui se consideră încetată prin moarte şi celălalt, soţ se poate recăsători.

Astfel:a) dacă soţul care s-a recăsătorit a fost de bună-credinţă, neştiind că cel declarat mort traieşte, el este ocrotit de lege prin recunoaşterea ca valabilă a noii căsătorii;b) dacă însă soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă ştiind că cel declarat mort traieşte, el subiectiv se află vinovat de bigamie şi, prin urmare, cea de-a doua căsătorie este nulă, rămânând valabilă căsătoria anterioară prin producerea efectului retroactiv al anulării hotărârii declarative de moarte.

4.3. Desfacerea căsătoriei

Sediul materiei. Divorţul, ca mijloc de desfacere a căsătoriei, este reglementat de Codul familiei prin art. 37 alin. 2, care aşa cum a fost modificat prin art. 8 pct. 1 din Legea nr. 59/1993 prevede: "Căsătoria se poate desface prin divorţ”.

Art. 38 C. fam., şi el modificat prin legea mai sus citată, prevede: “lnstanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă .

Divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza acordului ambilor soţi dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;b) nu există copii rezultaţi din căsătorie.

Oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face, imposibilă, continuarea căsătoriei.

La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitor la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor" (art. 1 alin. 1, art. 2,26, 37 alin. 2,39 - 44 C. fam.).

Problemele legate de competenţa de a judeca divorţul (despărţenia) sunt reglementate de Codul de procedură civilă prin art. 607 -619 cu modificările ulterioare.

Concepţia dreptului nostru actual privind divorţul. Legiuitorul nostru a pus la baza atât a încheierii cât şi a desfacerii căsătoriei consimţământul liber al soţilor ,

Aşa cum orice persoană are libertatea de a se căsători sau nu, tot astfel legea permite oricărei persoane căsătorite să ceară desfacerea

61

căsătoriei a cărei continuare, datorită unor motive temeinice care au vătămat grav şi iremediabil raporturile dintre soţi, a devenit cu neputinţă pentru el.

Având în vedere însă caracterul social aI căsătoriei, soarta acesteia nu poate fi lăsată numai la aprecierea soţilor. De aceea, acest caracter face ca voinţa soţilor să nu poată constitui prin ea însăşi un temei de divorţ suficient pentru desfacerea ei. Manifestarea de voinţă a soţilor sau numai a unuia dintre soţi poate fi luată în consideraţie pentru pronunţarea divorţului numai atunci când se bazează pe dovada imposibilităţii continuării căsătotiei, datorită unor motive temeinice. Aprecierea temeiniciei acestor motive o poate face o autoritate de stat anume investită şi anume instanţa de judecată.1

StatuI este direct interesat în apărarea căsătoriei şi familiei, pentru că în familie se pune baza educării copiilor într-o morală sănătoasă şi pregătirii generaţiilor viitoare.

Dar, apărarea căsătoriei nu înseamnă menţinerea ei cu orice preţ. Pe această idee se fundamentează admiterea, în legislaţia noastră mai recentă (Legea nr. 59/1993), a divorţului prin consimţământul ambilor soţi, în condiţiile stabilite de lege. Admiţând acest fel de divorţ, înseamnă că legea recunoaşte că în realitate există suficiente temeiuri care i-au determinat pe soţi să divorţeze.

Prin urmare, legiuitorul nostru deşi ocroteşte prin dispoziţiile sale căsătoria şi familia, el permite soţilor, în cazuri temeinice, să ceară desfacerea căsătoriei. Anterioara redactare a Codului familiei prevedea posibilitatea desfacerii căsătoriei prin divorţ, "în cazuri excepţionale" (art, 37 alin. 2).

4.3.1. Motivele de divorţNoile dispoziţii ale Codului familiei menţin sistemul de a nu

enumeră motivele de divorţ, dispunând prin art. 38 modificat că "Instanţa judecătorească; poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu este posibila"1.

Temeinicia motiveIor de divorţ se apreciază, de la caz la caz, de către instanţa de judecată.

Totuşi legea consideră ca temeinice două motive: acordul parţilor fără copii minori, la cel puţin un an după încheierea căsătoriei şi starea de sănătate a unuia din soţi pentru care continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Temeiul divorţului. În actuala reglementare a divorţului, pentru a se putea pronunţa divorţul, exceptând acordul părţilor trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- existenţa unor motive temeinice;- acestea să fi vătămat grav relaţiile dintre soţi;- continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă.

62

Aprecierea motivelor de divorţ trebuie făcută de instanţa de judecată cu toată seriozitatea şi responsabilitatea, fără a se limita la ceea ce se invocă în acţiune, care uneori nu corespunde realităţii. În acest scop, instanţa poate să dispună administrarea probelor pe care le-ar socoti necesare pentru lămurirea situaţiei.

Singurul caz în care nu se vor administra probe pentru dovedirea temeiniciei motivelor de divorţ este cazul divorţului prin acordul ambilor sori.

Contribuţia practicii judecătoreşti în aprecierea ca temeinice a unor motive de divorţ. Faţă de formularea generală a legii, atât anterioare cât şi actuale, privind necesitatea unor motive temeinice care să afecteze grav relaţiile dintre soţi încât continuarea căsătoriei sa Ie fie imposibilă şi să se poată pronunţa astfel divorţul.

Astfel au fost considerate motive, temeinice de divorţ:- refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu

celălalt sau părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal;- infidelitatea unuia dintre soţi sub forma adulterului;- agresivitatea unuia dintre soţi care pune în pericol sanătatea, şi

viaţa celiulalt soţ;- existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic care afectează grav

raporturile conjugale;- existenţa unor boli grave a unuia dintre soţi care îl pune pe

celălalt soţ în imposibilitate de a coabita cu soţul pârât;- rele purtări de ordin moral, în familie şi societate, care nu pot fi

suportate de soţul reclamant.Simpla separaţie în fapt a soţilot nu poate justifica admiterea

actului de divorţ , decât dacă s-a facut din culpa pârâtului.Concepţii asupra caracterului divorţului. Până la reglementarea

actuală a divorţului, care admite şi divorţul prin acordul ambilor soţi, deci fără a se invoca anumite motive şi a fi necesară dovada lor, literatura juridică pornind de la natura subiectivă sau obiectivă a motivelor de divorţ a formulat trei concepţii, privind calificarea divorţului:I. Concepţia divorţului-sancţiune. Potrivit acestei concepţii divorţul este o sancţiune pronunţată de instanţa de judecată la cererea soţului inocent împotriva soţului vinovat de destrămarea căsătoriei, din culpa sa exclusivă.II. Concepţia divorţului-remediu. În această concepţie, divorţul este o soluţie de remediu menită să pună capăt unei căsătorii imposibil de continuat din motive, fie imputabile, fie neimputabile soţilor. Astfel, a fost calificat ca divorţ remediu acela pronunţat în situaţia când unul din soţi se află în stare de alienatie mintală cronică sau debilitate mintală cronică.III. Concepţia mixtă a divorţului sancţiune-remediu. Este o concepţie care priveşte divorţul întotdeauna ca un remediu dar, în acelaşi timp,

63

exceptând cazul alienaţiei şi debilităţii mintale, şi ca sancţiune,bazându-se pe culpa fie a unuia, fie a ambilor soiţi.

4.3.2. Procedura divorţuluiProcedura divorţului este reglementată de Codul de procedură

civilă prin art. 607-619 modificate succesiv. Aceste dispoziţii sunt specifice numai divorţului, prin urmare ele sunt în mare măsură derogatorii de la dreptul comun.

Acţiunea de divorţ aparţine numai soţilor. Această regulă conferă un caracter strict personal acţiunii de divorţ. Din acest caracter decurg unele consecinţe:

- creditorii personali nu pot interveni prin intermediul acţiunii oblice şi nici nu pot continua acţiunea începută de autorul ei;

- moştenitorii unuia dintre soţi, deşi ar putea avea unele interese, nu pot continua nici ei acţiunea pornită de antecesorul lor, întrucât căsătoria încetează prin moartea acestuia;

- procurorul nu poate introduce acţiunea de divorţ, dar el poate interveni într-un proces de divorţ, în orice fază a acestuia in cazurile când din căsătorie au rezultat copii minori. În aceste situaţi, instanţa va asculta autoritatea tutelară şi minorii care au împlinit vârsta de 10 ani.

Instanţa competentă. Normele care determină competenţa teritoriala în materie de divorţ sunt imperative.

Astfel, aşa cum se prevede prin art. 607 din Codul de procedura civilă, acţiunea de divorţ este de competenţa instantei judecatoreşti în circumscripţia căreia se află ultimul domiciliu comun al soţilor.

Schimbarea domiciliului comun al soţilor, ulterior acţiunii de divorţ, nu atrage schimbarea competenţei instantei investite.

Dacă soţul nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia instanţei ultimului domiciliu comun, instanţa competentă este aceea de la domiciliul soţului pârât.

În cazul în care pârâtul nu are domiciliu în ţară sau nu are domiciliu cunoscut, va fi competentă a judeca divorţul instanţa în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul.

Cererea reconvenţională. Potrivit art. 608 C. proc. civ. "Soţul pârâtpoate să facă şi el cerere de despărţenie, cel mai târziu până la prima zide înfăţişare, în şedinţă publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului.

Nerespectarea termenului privind introducerea cererii reconvenţionale atrage sancţiunea decăderii, soţul pârât nemaiputând cere divorţul pentru motivele proprii avute până atunci.

64

În cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după dezbaterea asupra fondului sau în timpul judecării în recurs, pârâtul va putea cere divorţul direct la instanţa investită cu judecarea recursului.

În lipsa cererii reconventionale, dacă se constată netemeinicia motivelor de divorţ invocate de reclamant, căsătoria nu se va putea desface, chiar dacă din dezbateri rezultă vina soţului reclamant, căci altfel ar însemna admiterea invocării propriei culpe a reclamantului.

Cererea de divorţ. Cerinţele legii. Potrivit art. 612 C. proc. civ., cererea de divorţ va cuprinde, pe Iângă menţiunile prevăzute de lege pentru orice cerere de chemare în judecată, numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de aceeaşi situaţie legală faţă de amândoi soţii, precum şi numele copiilor recunoscuţi de aceştia.

Dacă nu sunt copii minori se va face menţiune despre aceasta.La cererea de divorţ se vor anexa copii legalizate de pe certificatul

de căsătorie şi de pe certificatele de naştere ale copiilor minori.Potrivit art. 612 alin. 4 C. proc. Civ., cererea de divorţ împreună cu înscrisurile doveditoare trebuie prezentate personal de către reclamant presedintelui judecătoriei. Aceasta, primind cererea de divorţ, va da reclamantului, în conformitate cu art. 613 C. proc. civ., sfaturi de împăcare şi, în cazul că acesta stăruie în cererea sa, va fixa termen pentru judecarea cauzei, fără a se mai recurge la termene de gândire ca în reglementarea anterioară.

Procedura divorţului bazat pe acordul soţilor. Art. 613 C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, prevede că, în cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul sotilor “ea va fi semnata de ambii soţi". Înţelegerea soţilor se poate face şi cu privire la modalităţile de soluţionare a cererilor accesorii divorţului. Primind cererea de divorţ astfel formulată, preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului ambilor soţi, după care va fixa un termen de judecată după două luni în şedinţă publică. "La termenul de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ".

În ce priveşte soluţionarea cererilor accesorii privind:- numele pe care soţii îl vor purta după divorţ;- pensia de întreţinere;- atribuirea beneficiului locuinţei, instanţa va putea dispune, atunci

când, consideră necesar,administrarea probelor prevăzute de lege.În cazul în care la termenul de judecată, fixat pentru divorţ (două

luni) se prezintă numai unul dintre soţi, instanţa neputând verifica stăruinţa ambilor soţi în divorţ, acţiunea, fiind lipsită de acord, se respinge. neputându-se întemeia pe art. 38, alin. 2 C. fam şi art. 613 C. proc. civ. Credem însă că soţul prezent poate cere continuarea procedurii divorţului în baza art. 38 alin. 1 C. fam., fiind obligat, în această situaţie să facă dovada existenţei unor motize temeinice, care

65

au vătămat grav raporturile dintre soţi şi au făcut astfel în ceea ce-l priveşte, imposibilă continuarea căsătoriei.

Publicitatea divorţului. Dispoziţiile legale procedurale prevăd căcererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. Instanţa însă va putea sădispună judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia ca prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor (art. 615 C.pr. civ.).

În toate cazurile, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.Obligativitatea prezenţei la proces a reclamantului. Această

regulă se deduce din dispoziţiile art. 616 C. proc. civ., potrivit căruia dacă la termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută.

Dacă pentru reclamant termenele de judecată sunt date în cunoştinţă, pârâtul trebuie să fie citat.

În cazul în care procedura de citare a pârâtului a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi, dacă constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul său, precum şi, dacă este cazul, la locul său de muncă.

Hotărârea de divorţ. În cazul în care sunt îndeplinite cerinţele art.38 C. fam., instanţa pronunţă desfacerea căsătoriei numai dacă motivele temeinica, care fac imposibilă continuarea căsătoriei, au fost provocate de pârât, nu şi atunci când cauza destrămării căsătoriei este imputabilă exclusiv soţului reclamant. În acastă situaţie, acţiunea de divorţ se respinge.

Este posibil totuşi ca divorţul să se pronunţe din vina soţului reclamant, dar numai atunci când soţul pârât a introdus cerere reconvenţională (acţiune proprie de divorţ) şi, în urma probelor administrate, cererea principala (a reclamantului) a fost respinsă, iar cererea reconvenţională (acţiunea de divorţ) a pârâtului a fost găsită întemeiată şi prin urmare admisă.

Pronunţerea hotărârii. În ce priveşte problema pronunţării divorţului, din cuprinsul art. 617 C. proc. civ. reiese că se pot distinge două situaţii: prima, în cazul divorţului obişnuit, pe care I-am putea numi divorţ litogios, când instanţa poate să pronunţe divorţul împotriva ambilor soţi, chiar dacă numai unul din ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese vina amândurora, iar a doua situaţie, în cazul divorţului prin acordul părţilor, când instanţa dispune desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi.

În legătură cu motivarea hotărârii, trebuie precizat că aceasta nu se face pentru divorţul prin acordul părţilor, dar ca o inovaţie a dispoziţiilor de procedură ale art. 617 alin. 2 modificate prin Legea nr. 59/1993, se permite instanţei să nu motiveze hotărârea pe care o

66

pronunţă în celelalte cazuri de divorţ dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta.

În cazurile de nemotivare a hotărârii de desfacere a căsătoriei, credem că nu ar mai fi posibilă calificarea divorţului ca sancţiune ci numai ca divorţ-remediu.

Renunţarea la divorţ împăcarea soţilor. În virtutea dreptului său de dispoziţie procesuală, reclamantul poate oricând renunţa la cererea sa de divorţ înaintea instanţelor de fond, fără a depinde de împotrivirea pârâtului.Renunţarea reclamantului nu are însă nici o influenţă asupra cererrii formulate de pârât.

Dacă părţile se împacă acţiunea de divorţ se stinge, indiferent în ce fază s-ar afla procesul, chiar dacă împăcarea soţilor intervine în instanţa de apel sau de recurs şi chiar dacă acţiunea nu este timbrată, conform legii (art. 618 alin. 2 C. proc. civ.). Alin. 3 al art. 618 permite însă reclamantului să pornească o cerere nouă de divorţ, dar pentru fapte petrecute după împăcare, şi, în acest caz, el se va putea folosi şi de faptele vechi pentru sprijinirea acţiunii.

Căile de atac. ApeluI şi recursul. Potrivit legii, termenul de apelprecum şi cel de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii (art. 619 alin. 1 C. proc. civ.).

La fel ca şi la judecata procesului în fond, şi la apel sau, după caz, la recurs lipsa sau neprezentarea reclamantului, chiar dacă pârâtul este prezent, atrage respingerea apelului ori recursului, ca nesusţinut.

În cazul în care apelul sau, după caz, recursul este făcut de pârât, neprezentarea acestuia, dacă nu lipseşte reclamantul nu va împiedica judecata.

Hotărârea dată în desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor este definitivă şi irevocabilă, nu însă şi in ce priveşte judecarea, cererilor accesorii dacă asupra acestora nu s-a ajuns la un acord.

Hotărârea data în materie de divorţ nu este, conform art. 619 alin.ultim C. proc. civ., supusă revizuirii.

Data, desfacerii căsăitoriei. Acestă problemă este reglementatăprin, art. 39 alin. 1 C. fam. care dispune: “Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărarea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă". În conformitate cu art. 377 din C. proc. civ., sunt hotărâri irevocabile:

- hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;

- hotărârile date în apel, care n-au fost atacate cu recurs;- hotărârile date în recurs (chiar dacă ele au mai soluţionat încă

odata şi fondul cauzei).Dacă în cursul procesului de divorţ, chiar şi în faza recursului, unul

dintre soţi a decedat instanţa va închide dosanrul, căsătoria încetând prin deces (art. 37 C. fam.). Tot astfel, căsătoria încetează prin deces dacă, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, unul dintre soţi

67

a decedat. În această situaţie se poate presupune că, dacă procesul ar fi trecut prin toate căile de atac, hotărârea ar mai fi putut fi modificată.

Comunicarea hotărârii de divorţ. Instanţa de judecată va comunica din oficiu serviciului de stare civilă hotărârea de divorţ rămasă definitivă pentru a se face menţiune despre ea pe marginea actului de căsătorie.

4.3.3. Efectele desfacerii căsătorieiCategorii de efecte. Soţii îşi pierd calitatea de soţi pe data

rămânerii definitive a hotărârii de divorţ. Odată cu aceasta, înceteză şi raporturile dintre ei rezultate din căsătorie, adică atât cele personale nepatrinomiale cât şi cele patrimoniale. Totodată (dacă din căsătorie au rezultat copii şi aceştia sunt încă minori la data desfacerii căsătoriei, divorţul va produce anumite efecte şi faţă de ei, atât nepatrimoniale cât şi patrimoniale. Astfel categoriile de efecte rezultate din divorţ sunt corespunzătoare categoriilor de rapoituri juridice rezultate din căsătorie.

4.3.3.1. Efectele divorţului cu privire la relaţiile personale dintre foştii soţiDivorţul produce efecte numai pentru viitor. Ca urmare, pentru

viitor încetează:- obligaţia reciprocă de coabitare;- obligaţia de fidelitate; - obligaţia de sprijin moral.În ce priveşte numele foştilor soţi, dacă la încheierea căsătoriei,

fiecare soţ şi-a păstrat numele său, atunci la divorţ nu mai există nici o problemă, sub acest aspect. Dacă însă, soţii au adoptat un nume comun, în condiţiile prevăzute de art. 27 alin. 2 C. fam., regula, potrivit art. 40 alin. 3 C. fam., este ca la desfacerea căsătoriei, "fiecare dintre foştii soţi vanpurta numele ce avea înainte de căsătorie".

Prin excepţie de la această regulă, soţii se pot învoi ca soţul care apurtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei (art. 40 alin. 1 C. fam.), învoială despre care instanţa va lua act prin hotărârea de divorţ (art. 40 alin. 2 C, fam.).

Dacă există motive temeinice (de exemplu, faptul că soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ desfăşoară o activitate publică ori voieşte să aibă acelaşi nume cu al copiilor rezultaţi din căsătorie ş. a.), instanţa va putea încuviinţa prin hotărârea de divorţ dreptul de a purta în continuare numele celuilalt soţ, chiar şi în lipsa unei învoieli între aceştia (art. 40 alin. 2 C. fam.). Această prevedere legaIă, aşa cum a fost ea aplicată şi în practică, era înţeleasă ca un mijloc de evitare a cauzării unui prejudiciu moral soţului solicitant care s-a distins prin activităţi meritorii pe plan social, ştiinţific, cultural, etc. Dacă dovada unor motive temeinice în acest sens nu poate fi făcută, aunci, în lipsa

68

învoielii dintre soţi, instanţa nu poate încuviinţa purtarea în continuare a numelui celuilalt soţ.

4.3.3.2. Efectele divorţului cu privire la relaţiile patrimoniale dintre foştii soţi

Efecte patrimoniale. Între foştii soţi după divorţ înceteaza şi raporturile patrimoniale care au rezultat din căsătorie, cu excepţia acelora care se pot naşte între ei pe data desfacerii căsătoriei, în temeiul legii sau pe cale convenţionaIă. Astfel, ca efect al divorţului încetează:

- Obligaţia de a suporta cheltuielile căsătoriei;- Obligaţia reciprocă de sprijin material;- Obligaţia legală de întreţinere dintre soţi, cu naşterea însă,

uneori, a unei obligaţii legale de întreţinere între foştii soţi;- Comunitatea matrimoniaIă de bunuri, prin împărţirea acestora

sau prin transformarea ei în comunitate patrimonială de bunuri;- Beneficiul contractului de închiriere a locuinţei comune;- Dreptul eventual la succesiune. Soţii aveau, potrivit dreptului

succesoral vocaţie succesoraIă reciprocă (Legea nr. 319/1944), eventualitate juridică ce se pierde şi ea odata cu pierderea calităţii de soţ şi soţie.

Problema beneficiului contractului de inchiriere a locuinţei comune. Acestă problemă se rezolvă în conformitate cu dispozitiile Legii nr. 114 din 21 octombrie 1996 (Legea locuinţei). În toate situaţiile instanţa de judecată va atribui locuinţa comună unuia dintre soţi numai la cerere şi numai dacă suprafaţa locativă deţinută de soţi nu poate fi împărţită.

O situaţie aparte o constituie aceea în care locuinţa aparţine în proprietate exclusivă unuia dintre soţi, situaţie în care, în scopul ocrotirii dreptului de proprietate personală, instanţa noastră supremă a făcut o aplicare limitată şi indirectă a dispoziţiilor legale privitoare la atribuirea locuinţei în caz de divorţ. Astfel, s-a hotărât că "În cazul unei Iocuinţe aparţinând în proprietate personală exclusivă unui soţ, instanţa, apreciind împrejurările cauzei, va putea să-l oblige, la cerere, în situaţiile prevăzute de art. 41 şi 42 din Codul familiei, să asigure celuilalt soţ, precum şi copiilor care i-au fost încredinţaţi acestuia spre creştere şi educare, o suprafaţă locativă corespunzătoare, fie în apartamentul proprietatea sa, fie în altă locuinţă".

În mod deosebit se soluţionează cazurile în care soţii sunt chiriaşi în locuinţe ale unităţilor în care unul dintre ei lucrează. Astfel, în cazul în care locuinţele se află în clădiri construite din fondurile unităţilor destinate a servi ca Iocuinţe pentru persoanele încadrate în muncă în aceste unităţi raportul de locaţie este accesoriu al contractului de muncă. În aceste situaţii, dacă locuinţa va putea fi împarţită, se va proceda la un partaj provizoriu, dispunându-se evacuarea condiţionată a soţului în favoarea căruia operează criteriile legale de atribuire, dar fără a se putea dispune evacuarea soţului titular al contractului. În caz că locuinţa nu va

69

putea fi împărţită, instanţa poate dispune evacuarea necondiţionată a titularului contractului de închiriere şi evacuarea condiţionată a soţului în favoarea căruia operează criteriile de preferinţă prevăzute de lege pentru atribuirea locuinţei. Totuşi, soţul titular al contractului de închiriere nu va putea fi evacuat în cazul locuinţelor de serviciu, în care prezenţa sa permanentă in preajma locului de muncă se impune faţă de specificul muncii.

Capitulul VConcluzii

Bunuri comune. Împărţeala. Stabilirea contribuţiei soţilor la dobândirea bunurilor numai pe baza mărturisirii soţului urmărit de

creditori

Reclamanta M.E. a chemat în judecată pe soţul sau M.C. pentru a se dispune împărţirea bunurilor comune, dobândite în timpul căsătoriei, reclamanta susţinând că are o cotă de contribuţie la achizitionarea acestora în procent de 90%.

În motivarea acţiunii reclamanta a invederat ca pârâtul M.C. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, cu obligarea la plata de despagubiri către partea civilă M.R.D. şi, pe cale de consecinţă, pârâtul-debitor urmează să raspundă cu bunurile proprii în vederea acoperirii creanţei de 25.000 dolari S.U.A. Masa bunurilor de împartit dobândită de soţi în timpul căsătoriei se compune din casa de locuit cu terenul aferent în suprafaţă de 125 mp., situat în Comuna Focuri, Judetul Iaşi, în valoare de 25.000.000 lei, precum şi din bunuri mobile în valoare totală de 11.500.000 lei.

În cursul litigiului pârâtul M.C. a recunoscut că reclamanta a avut o contribuţie la dobândirea bunurilor comune în procent de 90%. Judecătoria Hârlău, Judeţul Iaşi, prin sentinţa civilă nr.955 din 19 iunie 2001, a admis acţiunea şi a constatat că părtile au dobândit în timpul căsătoriei bunurile prevăzute în hotărâre, în valoare de 36.500.000 lei, reclamanta având o contribuţie de 90%, iar pârâtul de 10% la dobândirea acestor bunuri. S-a dispus ieşirea din indiviziune prin atribuirea tuturor bunurilor mobile şi imobile reclamantei, care a fost obligată la plata sumei de 3.650.000 lei cu titlu de sultă către pârât.

În motivarea sentinţei judecătoria a apreciat că sunt întrunite cerinţele art. 33 alin.1 şi art. 36 alin. 2 din C. fam. Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă la 12 august 2001, prin neexercitarea căii de atac a apelului.

Împotriva sentinţei a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie care a susţinut că hotărârea judecătorească atacată a fost pronunţată cu încălcarea

70

esentială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi ca, totodată, sentinţa este şi vădit netemeinică.

În dezvoltarea recursului în anulare s-a susţinut că instanţa a încălcat prevederile art. 30-31 C. fam. şi art. 5 din Decretul 32/1954, că a dat o valoare probatorie absolută mărturisirii judiciare pe care pârâtul a făcut-o cu privire la cota de contribuţie pe care reclamanta a avut-o la dobândirea bunurilor comune, procedeu care a avut ca scop fraudarea drepturilor creditorului M.R.D. şi că se impune reluarea judecăţii pentru a se stabili corect contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor şi pentru că, pe cale de expertiză tehnică, să se determine valoarea de circulaţie a bunurilor supuse împărţelii judiciare. Recursul în anulare este fondat. Potrivit art. 30 C. fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă. În virtutea prezumţiei de comunitate, instituită prin textul citat, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt bunuri comune de la data achiziţionării lor, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepţia celor primite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut expres sau neîndoielnic că vor fi comune, precum şi a bunurilor prevăzute de art. 31 din C. fam., care sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ.

Calificarea unui bun al soţilor ca fiind comun sau propriu prezintă interes atât în relaţiile dintre soţi, cât şi faţă de cei de al treilea, deoarece, în cazul acţiunii de partaj a bunurilor comune, fiecare dintre soţi are – în principiu -, interesul să dovedească faptul că unele bunuri sunt proprii şi ca atare nu fac obiectul împărţelii. Pe de altă parte, potrivit art. 5 din Decretul 32/1954, în măsura în care caracterul de bun propriu nu rezultă din act juridic, dovada se poate face nu numai prin înscrisuri, ci şi prin martori ori prezumţii, prin mărturisire judiciară sau extrajudiciară, derogându-se de la dispoziţiile art. 1191 şi art. 1205 C.civ..

În ceea ce priveşte forţa probantă a mărturisirii, după abrogarea art. 1200 pct. 3 C.civ. (care considera marturisirea judiciară ca o prezumţie legală ce face deplina dovadă contra celui care a marturisit), acest mijloc de probă a fost trecut în rândul dovezilor de drept comun, putând fi combătută prin orice alt mijloc de probă admis de lege, iar judecătorul poate să înlăture motivat recunoaşterea unei părti dacă din ansamblul probelor administrate în cauză îşi formează convingerea că mărturisirea respectivă nu corespunde adevărului.

Referitor la mărturisirea judiciară se impune a se distinge după cum aceasta constituie un fapt probator, caz în care urmează a fi privită ca valabilă sau reprezintă, ca în speţă, o renuntare parţială sau totală la comunitatea de bunuri, situaţie în care mărturisirea nu poate fi considerată decât nulă pentru că ea este contrară prevederilor art. 30 C. fam.

71

Mai mult, s-a apreciat că, în cazul în care mărturisirea reprezintă o fraudă la lege sau la dreptul terţilor, întrucât unul din soţi recunoaşte unor bunuri comune calitatea de bunuri proprii ale celuilalt soţ, pentru a le sustrage de la executarea silită, ca urmare a condamnării pentru săvârşirea unei infracţiuni, o atare mărturisire nu poate fi considerată decât nulă.

În speţă, reclamanta a solicitat partajul bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei pe motiv că prin decizia penală nr. 338 din 19 aprilie 2001 a Curţii de Apel Iaşi pârâtul M.C. a fost obligat să plătească părţii civile M.R.F. suma de 25.000 dolari S.U.A., sau echivalentul în lei, cu menţinerea măsurii sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în vederea reparării pagubei săvârşite prin infracţiunea de vătămare corporală din culpă.

Pârâtul a recunoscut în timpul procesului că imobilul supus partajului este bun propriu al reclamantei, dobândit în timpul căsătoriei, dar cu bani primiţi de la părinţii acesteia, precum şi contribuţia majoră a soţiei la achiziţionarea bunurilor mobile dobândite în timpul căsătoriei, fără însă ca mărturisirea să fie susţinută de probe pertinente şi concludente care să confirme această stare de fapt .

Singurul act depus la dosarul cauzei, respectiv adeverinţa nr. 1165 din 10 iunie 2001 a Primăriei Comunei Focuri, prin care se precizează că părţile figurează în registrul agricol cu o casă de locuit şi terenul aferent în suprafaţa de 125 mp., precum şi cu un autoturism marca Dacia 1300, nu este de natură să confirme pretenţiile reclamantei cu privire la contribuţia sa majoră la dobândirea acestor bunuri. Din contră, înscrisul întăreşte convingerea, ignorată de instanţa de judecată, că bunurile au fost achizitionate în timpul căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi, fiind, ca atare, bunuri comune.

Întinderea drepturilor soţilor se stabileşte în raport de contribuţia fiecăruia la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei, soţii neavând un drept stabilit de la început asupra unei cote din bunurile comune, fiind astfel necesară administrarea de probe prin care să se determine aportul fiecăruia la dobândirea lor. În lipsa altor probatorii din care să rezulte că unul dintre soţi a avut o contribuţie mai mare la achiziţionarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ambii soţi au avut contribuţii egale şi deci împărţirea acestor bunuri urmează a se face, de asemenea, în părţi egale.

În cauză, este fără putinţă de tagadă că, mărturisirea judiciară obţinută în cursul judecăţii prin interogatoriul luat pârâtului M.C., a avut ca scop fraudarea drepturilor creditorului M.R.D. deoarece nu s-a administrat nici o altă probă care să confirme cota de constribuţie a reclamantei la dobândirea bunurilor comune in procent de 90%. Faţă, de cele ce preced, recursul în anulare se priveşte ca fondat şi în concluzie a fost admis, s-a casat sentinţa Judecătoriei Hârlău, cu consecinţa reluării judecăţii si a refacerii partajului judiciar în vederea

72

stabilirii, pe bază de dovezi, a contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune.

    

BIBLIOGRAFIE:

I. TRATATE ŞI MONOGRAFII

1. Cosma Daniel Marius, Suport de curs, Braşov.2. Bacaci Al., Dumitrache V.C., Hageanu C., Dreptul familiei, ed. a

IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.3. Banciu Maria, Dreptul familiei. Teorie şi practică, Ed.

ARGONAUT, Cluj-Napoca, 2000.4. Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil,

Subiectele dreptului civil, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2001.

Bodoaşcă Teodor, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 203;5. Filipescu I.P., Tratat de dreptul familiei, ed.a VII-a, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2002.

II. ARTICOLE ŞI SURSE ON-LINE

1. www.dreptonline.ro 2. www.e-juridic.ro 3. www.avocatnet.ro

III. LEGISLAŢIE

1. Codul familiei2. Codul civil3. Legea nr. 288/2007, pentru modificarea şi completarea Legii

nr. 4/1953

73