DISCIPLINA PRACTICĂ

Colectare, ambalare și comercializareproduse agroalimentare

Autori:

Asociaţia Comunitară„Totul Pentru Viaţă“

CURS

Antreprenor în

economia socialăAntreprenor în

economia socială

Lector dr. Cristina Bianca Pocol

Lector dr. Mugurel Jitea

Lector dr. Valentin Mihai

Conf. dr. Vasile Lazăr

Lector dr. Mărioara Ilea

Universitatea de Știin�e Agricole și Medicină Veterinară Cluj Napoca

Autori:

Lector dr. Cristina Bianca Pocol

Conf. dr. Vasile Lazăr

Lector dr. Mugurel Jitea

Lector dr. Valentin Mihai

Lector dr. Mărioara Ilea

MODUL EDUCATIONALColectare, ambalare şi comercializare

produse agroalimentare

MODULUL

Colectare, ambalare şi comercializare produse agroalimentare

Conţinutul modulului:

A. Politici alimentare şi nutriţionale

B. Colectarea produselor agroalimentare

C. Recoltarea şi condiţionarea legumelor şi fructelor

D. Ambalarea legumelor şi fructelor

E. Principalele activităţi şi acţiuni de marketing în domeniul fructelor şi legumelor

Durata:

Scopul cursului :

după parcurgerea acestui modul, cursanţii vor acumula cunoştinţe teoretice şi practice

care să le permită să stabilească momentul optim de recoltare la legume şi fructe în

funcţie de destinaţie (consum în stare proapătă, păstrare de scurtă sau lungă durată,

prelucrare industrială), să stabilească o tehnologie de valorificare corespunzătoare,

care să le asigure preţuri rezonabile şi un profit cât mai bun la recoltare, ambalare,

transport, depozitare şi pregătirea produselor pentru vânzare;

aplicarea stregiilor de marketing în domeniul produselor agroalimentare (fructe şi

legume).

Competenţe oferite de modul:

capacitatea de a organiza o filieră logică şi funcţională a produselor agroalimentare –

fructe şi legume;

capacitatea de a crea un mix de marketing în vederea valorificării cât mai eficiente a

fructelor şi legumelor;

capacitatea de a aplica în practică informaţiile teoretice dobândite, prin simularea

creării unei filiere (de exemplu filiera fructelor).

A. Politici alimentare şi nutriţionale

Capacitatea creatoare a unui popor, capacitatea de muncă, starea psihică generală şi

starea de sănătate depind în mare măsură de asigurarea unui consum alimentar corespunzător

cu necesităţile reale ale organismului. Prima afirmaţie despre necesitatea unei politici

alimentare naţionale şi internaţionale apare în “Raportul Comitetului pentru Nutriţie al Ligii

Naţiunilor” din 1937 iar aplicarea în practică a acestor politici a început după anul 1970.

Politicile alimentare şi nutriţionale “reprezintă un ansamblu de norme şi măsuri

menite să asigure întregii populaţii o alimentaţie care să conducă la o stare bună a sănătăţii

individuale şi publice”.

Politica alimentară urmăreşte în principal:

- aprovizionarea cu produse alimentare;

- aspecte legate de calitatea produselor alimentare şi siguranţa produselor alimentare,

capacitatea de consum a populaţiei, evoluţia preţurilor.

Securitatea alimentară este un concept definit de FAO, ca fiind „posibilitatea pentru

toţi de a dispune în permanenţă de o cantitate de alimente suficientă pentru a duce o viaţă

activă şi sănătoasă” ce a apărut odată cu înrăutăţirea situaţiei alimentare în lume şi ivirea

dificultăţilor în aprovizionarea economiilor cu materii prime agricole. Omenirea, în ansamblul

ei, este confruntată cu probleme grave, care pun în pericol însăşi existenţa vieţii pe pământ.

Rezolvarea unora din aceste probleme, precum criza alimentară, degradarea mediului natural,

consumurile de energie şi materii prime, sunt legate indisolubil de agricultură. Soluţionarea

acestor probleme impune dezvoltarea prioritară a agriculturii, mai ales în ţările în curs de

dezvoltare (Merce Elena, C. B. Pocol, 2009).

Numărul consumatorilor care determină cererea de produse alimentare a crescut timp

de un secol (între 1900 şi 2000) de la 1,650 milioane la 6,465 milioane persoane, acesta

exercitând o puternică presiune asupra resurselor alimentare şi asupra spaţiului vital.

Comitetul securităţii alimentare FAO a stabilit un indice al securităţii alimentare,

care cuprinde în structura sa trei elemente:

a) Disponibilităţile alimentare în raport cu populaţia existentă la un moment dat privesc, pe

de o parte, asigurarea globală, cantitativă, iar pe de altă parte, asigurarea unei anumite

structuri calitative şi sortimentale a necesarului de alimente. Necesarul zilnic de alimente,

cunoscut sub denumirea de”norma medie de consum”, după prevederile FAO, a fost stabilit

la circa 2700 kcalorii/locuitor/zi şi la un minim de 55 g proteine, din care jumătate de origine

animală, acestea având valoare biologică ridicată. În termeni energetici, ameninţarea

securităţii alimentare se consideră atunci când consumul coboară sub pragul critic, stabilit la

2200 calorii/zi/persoană. Consumul alimentar mediu zilnic, exprimat în calorii prezintă mari

variaţii de la o ţară la alta, fiind determinat de o serie de factori socio-economici concreţi ai

ţărilor, tabelul A.1.

Tabelul A 1

Consumul alimentar mediu zilnic, exprimat în calorii şi factori nutritivi, pe locuitor,

2008-2009

Regiunea/Ţara Kcal/persoană/ziProteine

g/persoană/zi

Grăsimi

g/persoană/zi

Mondial 2770 76 78

Statele Unite ale Americii 3830 116 164

Africa Centrală 1750 37 35

Asia de Sud 2340 56 51

Sud-Estul Europei 3090 93 103

Belgia 3700 98 164

Franţa 3590 116 163

Germania 3510 99 143

Italia 3680 113 158

Regatul Unit 3440 104 137

Polonia 3390 100 113

Ungaria 3420 90 145

România 3470 110 107

Slovenia 3270 102 131

Sursa: prelucrări date Faostat, 2010

Consumul exprimat în energie, în perioada 2008-2009 pe plan mondial a fost de 2770

kcal pe zi pe locuitor. În aceeaşi perioadă, SUA avea cel mai mare disponibil (3830 kcal), faţă

de care disponibilul din Africa Centrală (1750 kcal) reprezenta doar 45%. În ţările din Europa,

disponibilităţile de energie pe locuitor sunt mult superioare nivelului mondial, cel mai mare

disponibil fiind în Belgia (3700 kcal/persoană/zi).

Situaţia consumului pe principalele produse alimentare este similară cu cea a

consumului energetic exprimat în kcalorii. Cele mai ridicate consumuri de proteine şi grăsimi

sunt înregistrate în Statele Unite, iar dintre statele europene, în Franţa. Cele mai scăzute

consumuri se înregistrează şi în acest caz, tot în Africa Centrală. Consumul în Africa

reprezintă circa o treime din cel realizat în Statele Unite. Structura consumului pe principalele

produse agricole, pe ţări, în perioada 2006-2008 este prezentată în tabelul A.2.

Tabelul A.2

Consumul principalelor produse alimentare în perioada 2006-2008

(g/persoană/zi)

Regiunea/Ţara Cereale Legume Fructe Carne Lapte Ouă

Statele Unite ale Americii 304 335 311 344 706 40

Africa de Sud 488 116 108 120 144 15

Belgia 308 345 219 220 680 34

Franţa 329 394 283 256 735 38

Germania 303 248 295 229 680 33

Italia 437 503 400 243 696 32

Regatul Unit 310 256 329 231 667 28

Polonia 414 314 134 208 506 32

România 513 548 201 163 662 38

Slovenia 370 227 426 258 671 17

Sursa: prelucrări date Faostat, 2010

b) Securitatea aprovizionării cu alimente presupune existenţa unui anumit volum de

produse, a stocurilor (rezervelor) de alimente din producţia proprie sau redistribuirea

acestora prin schimburi între ţări. Este necesară, de asemenea, o piaţă locală şi existenţa de

infrastructuri pentru ca oferta să fie fizic accesibilă şi este nevoie de stocare organizată pentru

a face faţă imprevizibilităţii climatice sau de altă natură.

Contribuţia agriculturii la satisfacerea trebuinţelor sociale este prezentată şi prin “gradul de

autoaprovizionare”, care arată măsura în care se asigură independenţa (autonomia)

alimentară, criteriu ce a devenit pentru toate ţările o opţiune de politică economică

fundamentală. Prin politica de susţinere a agriculturii în UE, ritmul de creştere a producţiei

agricole l-a depăşit pe cel al creşterii necesarului de consum al populaţiei, iar gradul de

acoperire a necesarului de consum din producţie proprie este asigurat la majoritatea

produselor.

Gradul de autoaprovizionare se calculează conform următoarei relaţii:

unde,

Producţia internă (Pint) - producţia alimentară obţinută numai din materii prime

indigene;

Disponibilul de aprovizionare (Da) - cantităţile de produse alimentare disponibile

pentru acoperirea necesarului intern al unei ţări.

Pentru produsele care au beneficiat de susţinere puternică din partea UE, rata de

acoperire a necesarului este mult peste 100% (cereale, cartofi, zahăr, unt, carne şi altele).

Saturaţia de pe piaţa internă europeană a impus îmbunătăţirea structurii consumului alimentar,

în sensul reducerii alimentelor cu valoare nutritivă scăzută în favoarea celor cu valoare

nutritivă superioară. Problema majoră şi obligaţia pentru cei din domeniul agricol din ţările

unde securitatea alimentară este garantată, constă în creşterea calităţii alimentelor, păstrarea

gustului acestora, respectarea cerinţelor sanitar veterinare, gestiunea mediului înconjurător,

dezvoltarea agriculturii ecologice etc.

Gapr = Pint /Da *100 ,

c) Accesibilitatea economică - accesul populaţiei la necesarul de alimente, achiziţionarea

efectivă a bunurilor de consum alimentar, pune problema existenţei resurselor financiare, a

disponibilităţilor băneşti ale populaţiei. Creşterea veniturilor este corelată cu existenţa

locurilor de muncă, reducerea şomajului, prin crearea de noi locuri de muncă, ceea ce

presupune substanţiale investiţii autohtone sau străine. Consumul produselor agroalimentare

are caracter de necesitate primară, având întotdeauna prioritate în alocaţiile bugetare,

cheltuielile cu alimentele constituind prima cheltuială dintr-un buget de familie, iar celelalte

cheltuieli fiind dependente de ponderea celor alimentare. Examinând ponderea cheltuielilor

cu alimentele în bugetul de familie pentru ţările Uniunii Europene a celor 27 State Membre,

se constată o legătură directă între acest indicator şi nivelul de devoltare a ţării, tabelul A.3.

Tabelul A.3

Ponderea cheltuielilor cu alimentele în bugetul de familie, 2006-2007

Ţara % Ţara %Austria 19,5 Lituania 45.1

Belgia 15,9 Luxemburg 19,1

Bulgaria 50,9 Malta 37,3

Cipru 14.7 Olanda 13,3

Cehia 27,4 Polonia 32,1

Danemarca 16,8 Portugalia 28,6

Estonia 34,5 Slovacia 22,3

Finlanda 20,5 Slovenia 25,8

Franţa 20,7 Spania 21.8

Germania 18.5 Suedia 19,4

Grecia 38,3 UK 22,5

Irlanda 25,8 România 53,4

Italia 22,1 Ungaria 29,4

Letonia 39,4 UE-27 *Sursa: prelucrări date Faostat, 2008

Pentru ţările din Uniunea Europeană a celor 15 state membre, ponderea cheltuielilor

cu alimentele în bugetul de familie, s-a redus de la un an la altul, ca urmare a unui ritm de

creştere a preţurilor produselor agricole mult mai mic decât cel de creştere a bunurilor

nealimentare şi a veniturilor populaţiei. Această pondere era în anul 2000, ca medie a UE, de

numai 16,2%. Concluzia este aceea că, o pondere redusă a cheltuielilor de consum alimentar

în bugetele de familie dovedeşte un nivel ridicat de trai.

În actuala componenţă a Uniunii Europene, discrepanţele cu privire la ponderea

cheltuielilor cu alimentele în bugetul familiei sunt mult mai mari. Astfel, extremele sunt

semnificative: 15,9% în Belgia şi 53,4% în România, justificând sintagma „pondere mică a

consumului alimentar în bugetul de familie egal ţară dezvoltată şi viceversa”. Desigur, pentru

România, explicaţia este dată de veniturile scăzute ale populaţiei şi preţurile ridicate ale

produselor alimentare.

Gradul de sărăcie pune în evidenţă populaţia săracă, aceasta fiind acel segment al

populaţiei care efectuează cheltuieli pentru consumul alimentar în valoare de doi dolari pe zi,

şi populaţia în stare de sărăcie severă care face cheltuieli alimentare în valoare de sub doi

dolari pe zi.

Tabelul A.4

Statistici UE privind sărăcia

Ţara

% populaţiei sărace

în populaţia totală

Letonia 26%

România 23%

Bulgaria 21%

Grecia, Spania si Lituania 20%

Danemarca, Ungaria, Austria, Slovenia si Suedia 12%

Olanda, Slovacia 11%

Cehia 9%

Media UE 17%

Sursa: Eurostat 2010

Politica nutriţională vizează aspecte precum:

- asigurarea echilibrului între cerinţele fiziologice de hrană şi aportul real pentru

satisfacerea lor;

- formarea unei conduite alimentare sănătoase prin protecţia şi educarea consumatorilor.

Politicile nutriţionale sunt strâns legate de cele alimentare, de veniturile populaţiei, de

preţurile produselor şi au la bază norme privind asigurarea substanţelor nutritive (glucide,

lipide, proteine, vitamine, minerale, etc.) necesare pentru menţinerea stării de sănătate a

consumatorilor.

Pe plan mondial, aplicarea în practică a politicilor alimentare şi nutriţionale constituie

obiectul preocupărilor ONU prin organismele sale specializate FAO şi OMS. Organizaţia

pentru agricultură şi Alimentaţie (FAO – Food and Agriculural Organizaţion) urmăreşte două

aspecte:

ameliorarea nutriţiei trebuie să devină un obiectiv primordial al dezvoltării rurale;

dezvoltarea economică şi socială trebuie apreciată în termeni de

ameliorare nutriţională.

B. Colectarea produselor agroalimentare

B.1. Generalităţi privind colectarea şi comercializarea fructelor şi legumelor în

România

Înainte de 1989, în România existau 42 "Întreprinderi pentru legume şi fructe - I.L.F.",

care aveau ca obiect de activitate concentrarea producţiei de legume şi fructe, prelucrarea,

condiţionarea şi valorificarea la export a produselor în stare proaspătă, prelucrarea şi

depozitarea pentru consum în extrasezon. Aceste I.L.F.-uri deţineau spaţii de depozitare de

peste 700 mii tone şi o reţea de magazine pentru desfacere.

În prezent producţia de legume şi fructe se realizează în proporţie de 90% în sectorul

privat şi numai 10% în forme asociative. O parte dintre producătorii care deţin suprafeţe mici

de teren se ocupă în paral de transportul şi valorificarea lor în pieţe. Majoritatea

producătorilor oferă producţia la aşa zişi engrosişti, care fac o concurenţă neloială unor

structuri normale, consacrate.

Comerţul en gros reprezintă acea formă de comerţ prin care agenţii economici

achiziţionează fructele şi legumele pentru a le revinde către comercianţii cu amănuntul,

procesatori sau alţi utilizatori în vederea unei prelucrări şi ambalări ulterioare.

Specificul acestei activităţi este vânzarea-cumpărarea unei cantităţi mari de fructe şi legume.

Condiţiile necesare pentru a îndeplini funcţia de en-grosist sunt următoarele:

Existenţa unor posibilităţi de stocare, prin mijloace logistice necesare (transport,

depozitare);

Amplasarea depozitului într-o zonă cu clientelă (vad comercial).

Pentru a păstra piaţa, en-grosistul trebuie să-şi diversifice gama de produse şi servicii

precum şi sursele de aprovizionare. Relaţiile cu clienţii, furnizorii şi alţi en-grosişti trebuie

dezvoltate în permanenţă. En-grosiştii trebuie să-şi planifice o livrare uniformă a fructelor şi a

legumelor către magazine, din punct de vedere al cantităţii şi calităţii, stabilind preţuri

competitive, cu variaţii minime (Constantin M., 2007).

Specializarea pe anumite categorii de produse (de exemplu cartofi şi morcovi) poate fi o altă

strategie adoptată de comercianţii en-gros.

Piaţa de gros pentru produsele agroalimentare este un centru comercial agricol unde se

realizează concentrarea şi confruntarea directă şi deschisă a cererii cu oferta de produse

agricole (engrosişti si detailişti). Este o formă modernă şi eficientă de comerţ agricol, menită

să satisfacă cerinţele de desfacere a unui important volum din producţia agroalimentară a unei

zone.

Există pieţe specializate pentru legume, fructe, peşte, animale vii s.a. (pentru cereale -

bursa agricolă). La piaţa de gros, cumpărătorii si vânzătorii negociază liber, în prezenţa

mărfurilor (bine individualizate şi în cantităţi mari) - preţul de piaţă, se realizează controlul

calităţii produselor şi impunerea anumitor standarde de calitate.

Comerţul en detail presupune cumpărarea fructelor şi a legumelor în cantităţi mari şi

vânzarea acestora în cantităţi mici, către consumatori, realizându-se fie prin reţele fixe, fie

prin reţele mobile (Constantin M., 2007).

Reţeaua staţionară se compune din magazine, pieţe, chioşcuri, iar reţeaua mobilă din

tonete, autofurgonete, automagazine, etc.

Magazinul este principala unitate de desfacere en detail a legumelor-fructelor, fiind

compusă din spaţii pentru depozitare şi pregătire a produselor precum şi din spaţii pentru

vânzare. Există mai multe categorii de magazine:

marile suprafeţe comerciale (supermarketuri, hypermarketuri), care au sectorul propriu

de vânzare cu amănuntul a legumelor şi fructelor;

unităţi medii, cu spaţii şi dotări mai reduse;

chioşcuri având produse limitate şi capacitate mică;

unităţile din pieţele agroalimentare.

B.2. Avantajele folosirii pieţelor de gros

Avantajele folosirii acestui sistem sunt următoarele:

- este o sursă de informaţii privind cererea, oferta de produse (volum, structură, calitate) şi

preţurile practicate;

- permite identificarea şi contactul direct între vânzători si cumpărători, precum şi

negocierea preţului de piaţă;

- pune la dispoziţie (prin închiriere) standuri pentru expunere, spaţii de depozitare şi

păstrare la rece a produselor, celule de coacere (banana, mere, tomate) şi diverse servicii

(parcare, încărcare-descărcare, transport, consultanţă de specialitate, servicii bancare, vamale

şi poştale, servicii ale laboratorulu de merceologie s.a.).

Piaţa este un serviciu public pentru comunitate:

- nu se implică ea însăşi în comerţul cu produse agricole, nu vinde şi nu cumpără produse,

ci prestează servicii în favoarea participanţilor la schimburi;

- se autofinanţează din vânzarea acestor servicii (în principal, din închirierea spaţiului).

Piaţa de gros Bucureşti, prima de acest gen din România (specializată în distribuţia de

legume, fructe şi flori), a fost înfiinţată (ca societate comercială pe acţiuni) în1993, în cadrul

unui proiect finanţat de BERD, cu asistenţa tehnică din partea Guvernului Germaniei. Prima

din cele patru hale comerciale a fost deschisă in decembrie 1997. Proiectul a vizat, de

asemenea, înfiinţarea a şase centre de colectare a legumelor şi fructelor în jurul Bucureştiului,

constituirea de asociaţii de producători în zonele de colectare, modernizarea a patru pieţe

stradale în Bucuresti.

Comercianţii din pieţele administrate de municipialitate sunt obligaţi sa marcheze

produsele după originea lor cu cartonaşe “Produs românesc”, respectiv “Produs din

import”.

În acest fel, primăria doreşte să se asigure că cetăţenii care cumpără din aceste pieţe

cunosc originea legumelor şi fructelor pe care le achiziţionează şi nu mai cumpără “roşii

olteneşti” care au intrat prin Vama Borş, sau “căpşuni de Satu Mare” care au avize de

expediere din Turcia.

Nesemnalizarea corectă a produselor în funcţie de originea lor se sancţionează de către

administraţia pieţelor conform prevederilor legale.

B.3. Componentele pieţelor de gros

În prezent în Europa, dar şi în România, există pieţe de gros (PG), specifice produselor

agroalimentare în general. PG în cadrul procesului de distribuţie al produselor agroalimentare

asigură:

- un cadru organizat de întâlnire a cererii cu oferta;

- un spaţiu amenajat pentru vânzarea şi cumpărarea produselor agroalimentare;

- structura organizatorică care facilitează preluarea şi distribuţia produselor

agroalimentare.

Sistemul de distribuţie, structurat pe verticală al PG are trei componente:

pieţele de producător, prin care se colectează şi concentrează pentru valorificare

produsele fermierilor agricoli de pe o rază bine determinată teritorial;

PG ca element central de distribuţie al produselor horticole, având în componenţă

engrosişti, agenţi economici importatori, intermediari şi ofertanţi de servicii logistice

(transport, manipulare, activitate bancară);

cumpărători, reprezentaţi de detailişti, consumatori colectivi (reţea de magazine,

cantine, restaurante).

B.4. Obiective urmărite prin crearea pieţei de gros în Cluj Napoca

Relocarea Pieţei I.R.A. în incinta Centrului Agro Transilvania Cluj favorizează

desfăşurarea activităţii producătorilor şi comercianţilor prin punerea la dispoziţie a tuturor

facilităţilor necesare comercializării produselor agro-alimentare, la preţuri accesibile (fig.

B.1).

- spaţii de depozitare şi păstrare a produselor în condiţii de refrigerare, congelare sau

clasice;

- pachet complet de servicii: refrigerare rapidă, răcire cu fulgi de gheaţă,

manipulare/stocare produse cu transpalete electrice sau manuale, spălare, periere,

sortare, tratament deşeuri, salubrizare, dezinfectare/dezinsecţie/deratizare,

tratament ambalaje etc.

- utilaje moderne: linie automată multifuncţională pentru spălare, periere, sortare,

cântărire produse vegetale, tunel de coacere pentru produse vegetale, cântare

electronice precise, de capacitate mare, maşină de produs fulgi de gheaţă etc.

- spaţii de comercializare şi desfacere, la standarde, pentru toată gama de produse;

- spaţii de parcare păzite, pe platformă betonată, pentru toate tipurile de autoturisme;

- spaţii pentru birouri, dotate cu acces la internet si telefon-fax;

- posibilitate de racordare la utilităţi;

- monitorizarea perimetrului cu sistem de supraveghere video;

- parcare în aşteptare pentru clienţi;

- sprijin şi consultanţă din partea personalului calificat al Centrului Agro

Transilvania Cluj;

- posibilitatea stabilirii de noi relaţii cu actualii clienţi ai Centrului Agro

Transilvania Cluj;

În sprijinul clienţilor, Centrul Agro Transilvania pune la dispoziţie:

- transport în comun până în incinta Centrului, prin prelungirea liniei de autobuz

nr.8, cu intervale mici de aşteptare între curse şi staţie de autobuz proprie;

- spaţii de parcare amenajate, pentru autoturismele personale;

- spaţii amenajate pentru servirea mesei;

- mediu curat, modern şi plăcut pentru desfăşurarea activităţilor;

- sistem de pază şi supraveghere video;

- garanţia respectării standardelor de igienă şi calitate cât şi a celor mai bune preţuri;

- gama largă de produse ce pot fi comercializate şi varietate de oferte.

Principalele obiective urmărite prin crearea PG sunt:

Asigurarea depozitării produselor agroalimentare la standarde europene;

Monitorizarea factorilor de microclimat la nivel de produs şi facilităţi tehnice

de sortare, ambalare, manipulare pe parcursul reţelei de distribuţie spre

consumator;

Asigurarea de condiţii favorabile pentru dezvoltarea şi restructurarea

producţiei agricole româneşti, în concordanţă cu cerinţele pieţei;

Asigurarea condiţiilor necesare desfăşurării unui comerţ echitabil, în condiţii

de maximă securitate (imaginile 1-10 mapa).

Fig. B.1. Extras dintr-un articol de presă, Jurnalul Municipal, www.primariaclujnapoca.ro

Din prezentarea schematică a modului de funcţionare al sistemului de distribuţie PG

(fig.B.2.) rezultă că între producători şi consumatori se interpun trei verigi intermediare de

operatori, care adaugă unele cheltuieli la preţul de cost al produsului dar asigură, în general, o

calitate superioară a produselor.

Fig. B.2. Schema de principiu a funcţionării noului

sistem de distribuţie PG

În România în ultimii 20 ani, oferta de legume şi fructe proaspete a devenit fluctuantă,

perioadele cu supraofertă la unele produse alternează cu cele în care oferta internă lipseşte,

fapt ce este fructificat de exportatorii străini. Produsele importate, calitativ superioare la preţuri

concurenţiale sunt preferate de cumpărători când produsele similare româneşti lipsesc sau sunt

de calitate inferioară.

B.5 Condiţii de igienă la colectarea produselor agroalimentare

În economia de piaţă, producerea şi desfacerea/comercializarea produselor

agroalimentare se realizează prin modalităţi diferite, începând de la producătorii casnici,

societăţi mici şi mijlocii, până la marile holdinguri specializate. Sistemul de depozitare,

păstrare a produselor agroalimentare este supus legii cererii şi ofertei, urmând mecanismele

pieţei. În acest context, producătorii trebuie să se informeze în permanenţă, să obţină

informaţii utile de pe piaţă, inclusiv în privinţa cerinţelor sanitar-veterinare.

În prezent, este important nu numai să produci suficient, ci şi de calitate, în condiţii

igienice, conform normelor sanitare şi, în continuare, să distribui produsele agroalimentare

printr-un sistem comercial modern, de genul unei “pieţe de gros”, asigurând continuitatea

distribuţiei pe tot parcursul anului.

Centrul Agro Transilvania Cluj S.A. este un centru comercial de gros pentru produse

agroalimentare modern, la standarde europene, atât prin spaţiul disponibil oferit spre

închiriere în vederea depozitării clasice şi la frig, expunerii, negocierii şi vânzării mărfii, cât şi

prin facilităţile oferite.

Acest centru este destinat sprijinirii producătorilor de produse agroalimentare, astfel

încât aceştia să ofere consumatorilor finali produse sănătoase, cu respectarea normelor

igienico-sanitare privind protecţia alimentelor şi a consumatorilor.

B.6. Relaţii ce se stabilesc între consumatori şi produsele agroalimentare

Relaţiile produs agroalimentar – mediu înconjurător – consumator sunt

interdependente, foarte complexe şi diverse. Pornind de la un mediu agricol curat, igienic,

putem obţine produse de calitate, dar care se pot deprecia într-o măsură mai mare sau mai

mică pe timpul transportului cu mijloace insalubre, în condiţii precare sau pe parcursul

depozitării-păstrării, comercializării.

PG dispune de spaţii de depozitare dotate cu tehnologii moderne de ultimă generaţie

privind refrigerarea şi congelarea bunurilor de larg consum. De asemenea, toate produsele

comercializate în cadrul PG sunt avizate igienico-sanitar, ceea ce garantează siguranţa

consumului acestor produse şi este o dovadă a preocupării manifestate pentru ca de actul de

comerţ să se desfăşoare în condiţii de maximă securitate şi în beneficiul tuturor părţilor

implicate.

Un aspect esenţial îl reprezintă respectarea calităţii organoleptice şi igienei produselor

agroalimentare pe parcursul transportului, stocării, depozitării, până la consumatorul final. Pe

tot acest parcurs trebuie menţinute însuşirile specifice ale produselor, ceea ce presupune un

mediu corespunzător din punct de vedere igienico-sanitar.

B.7. Etichetarea şi ambalarea produselor prelucrate

Etichetarea produselor are ca scop informarea consumatorilor asupra caracteristicilor

alimentului şi în special asupra naturii, proprietăţilor, compoziţiei, cantităţii, originii,

termenului de garanţie precum şi a metodelor de fabricaţie sau de producţie. Informaţiile

înscrise pe etichetă nu trebuie să inducă în eroare cumpărătorii, în privinţa atribuirii unor

proprietăţi alimentare pe care acestea nu le posedă sau a unor caracteristici speciale atunci

când în realitate toate produsele similare au astfel de caracteristici.

Etichetarea şi metodele prin care se realizează nu trebuie să atribuie conservelor

proprietăţi de prevenire, tratare şi vindecare a bolilor sau să facă referire la asemenea

proprietăţi.

Etichetele alimentelor trebuie să cuprindă în mod obligatoriu:

- denumirea sub care se comercializează produsul;

- lista cu ingredientele folosite, în ordinea descrescătoare a cantităţilor folosite;

- cantitatea pentru anumite ingrediente sau categorii de ingrediente (vitamine,

substanţe antiseptice, coloranţi);

- cantitatea netă pentru produsele preambalate;

- termenul de valabilitate exprimată sub forma "expiră la data de...", indicându-se ziua,

luna şi anul în formă necodificată. Pentru produse prelucrate, mai puţin perisabile durabilitatea

se exprimă sub forma "a se consuma de preferinţă înainte de..." sau "a se consuma de

preferinţă până la data de...", se indică luna şi anul sau numai anul;

- condiţiile de păstrare, atunci când produsul necesită precizări în acest sens;

- denumirea şi sediul producătorului sau a importatorului în cazul produselor din

import;

- locul de origine al produsului şi instrucţiuni de utilizare atunci când acestea sunt

necesare.

Menţiunile pe etichetă trebuie să fie marcate vizibile, uşor de înţeles, redactate în limba

română, fără a fi exclusă prezentarea şi în alte limbi străine.

Legislaţia românească şi legislaţia Uniunii Europene prevede obligativitatea etichetării

produselor alimentare. Conform reglementărilor legale în vigoare, producătorii de alimente au

obligativitatea de a inscripţiona vizibil pe eticheta fiecărui ambalaj, aditivi alimentari existenţi

în produsele alimentare.

Etichetele produselor vor menţiona toate datele necesare privind prospeţimea

produsului, precum şi numele producătorului responsabil pentru acestea.

Alt aspect care trebuie urmărit de personalul de specialitate din cadrul pieţelor

agroalimentare este “mijlocul de transport”, care să permită păstrarea calităţilor produsului şi

să împiedice contaminarea acestuia cu microorganism patogene sau proliferarea acestora, prin

protejarea contra oricăror deteriorări sau vătămări pe traseul parcurs spre consumatorul final.

C. Recoltarea şi condiţionarea legumelor şi fructelor

C.1. Generalităţi

Recoltarea este veriga intermediară între procesul de producţie şi procesele de

valorificare a legumelor şi fructelor. Modul în care se execută această operaţie influenţează

menţinerea şi evoluţia calităţii produselor, valoarea lor comercială şi posibilităţile de păstrare

în stare proaspătă sau prelucrarea pe cale industrială în vederea transformării în produse finite.

Recoltarea legumelor şi fructelor este o operaţie complexă, care presupune cunoaşterea

în prealabil a cantităţii de produse ce urmează a fi culese. După evaluare, se trece la organizarea

de ansamblu a recoltării care cuprinde: stabilirea momentului optim de recoltare, constituirea

formaţiilor de lucru şi pregătirea muncitorilor, asigurarea bazei tehnico-materiale şi a

mijloacelor de transport, controlul calităţii lucrărilor executate pe durata recoltării şi

respectarea normelor de lucru şi a celor de securitatea muncii.

Evaluarea (estimarea) producţiei este o operaţie necesară, care stă la baza unei bune

organizări a lucrărilor de recoltat şi constă în: împărţirea suprafeţei cultivate cu o specie în

parcele omogene (sau pe soiuri), determinarea numărului de plante pe parcelă sau la unitatea

de suprafaţă, stabilirea numărului de plante la care se fac observaţii sau de pe care se

recoltează probe, determinarea producţiei medii pe plantă sau la unitatea de suprafaţă şi

raportarea la suprafaţa totală cultivată.

Organizarea de ansamblu a recoltării. Momentul optim de recoltare se stabileşte în

funcţie de destinaţia pe care urmează să o primească produsul, momentul în care acesta

trebuie să îndeplinească o serie de condiţii privind: forma, mărimea, culoarea, consistenţa,

suculenţa, fermitatea etc.

Experienţa practică a demonstrat că la stabilirea momentului optim de recoltare, este

bine să se utilizeze mai mulţi indicatori, care diferă în funcţie de specie, soi, condiţiile pedo-

climatice şi tehnologia de cultură aplicată.

În cadrul organizării de ansamblu a recoltării se vor avea în vedere următoarele

aspecte:

stabilirea formaţiilor de lucru care primesc sarcini precise (recoltare, transport,

aprovizionare cu ambalaje etc.) şi vor fi instruite asupra condiţiilor de calitate, a nivelului

retribuţiei, funcţie de norma de muncă realizată;

asigurarea bazei tehnico-materiale şi a materialelor auxiliare de recoltat, tractoare

echipate cu furcă ridicătoare, diferite tipuri de lăzi, găleţi, coşuri, saci de recoltat, cuţite,

foarfeci, scări etc.;

asigurarea mijloacelor de transport, astfel încât produsele recoltate să nu rămână în

câmp mai mult de 2-6 ore şi să fie transportate sub umbrare, şoproane, locuri de condiţionare

sau depozite.

Concomitent cu recoltarea sau la scurt timp după aceasta se execută presortarea,

operaţie prin care se elimină încă de la început o parte din produsele care nu corespund sub

aspectul mărimii, culorii, gradului de maturare, stării de sănătate etc. La produsele perisabile

(căpşuni, ciuperci etc.) pentru a reduce numărul manipulărilor la care sunt supuse, presortarea

se execută în momentul recoltării.

Pe toată durata desfăşurării acestui proces, se urmăreşte controlul calităţii lucrărilor

executate, evitându-se lovirea şi vătămarea produselor.

C.2. Metode şi procedee de recoltat

După criteriul uniformităţii maturării, se deosebesc două metode de recoltare: selectivă

şi integrală.

Recoltarea selectivă (eşalonată) se practică la speciile la care maturarea are loc în

timp (este neuniformă). În acest caz se fac două sau mai multe treceri, intervalul dintre treceri

fiind variabil în funcţie de specie, soi, sistemul de cultură aplicat, destinaţia produsului.

Această metodă se aplică la culturile din sere şi solarii, fasole de grădină, tomate, ardei,

castraveţi, dovlecei, vinete, pepeni, ciuperci, căpşuni, caise, piersici etc.

Recoltarea integrală (completă), când la o singură trecere prin cultură se

recoltează toate produsele existente, acestea având un grad de maturare asemănător

(rădăcinoase, ceapă, cartofi, mazăre de grădină, mere, pere, cireşe, vişine).

Dintre procedeele folosite la recoltarea legumelor şi fructelor pot fi amintite:

recoltarea manuală, semimecanizată şi mecanizată.

Recoltarea manuală, se practică la produsele destinate consumului în stare

proaspătă sau păstrării. În cazul acestui procedeu de recoltare toate operaţiunile se execută

manual din următoarele considerente: cultura ocupă suprafeţe mici, produsele prezintă grad

ridicat de perisabilitate, sistemul de cultură obligă la acest procedeu de recoltare.

Recoltarea semimecanizată, când numai o parte din operaţiile procesului de recoltare

se execută mecanizat.

Recoltarea mecanizată, presupune folosirea unor maşini adecvate, mai simple sau

mai complexe în privinţa organelor active cu care sunt echipate aceste utilaje.

O direcţie importantă pentru aplicarea tehnologiilor moderne de recoltare o constituie

existenţa unor culturi pe suprafeţe suficient de mari, amplasate pe terenuri plante, care să

justifice eficienţa utilizării mijloacelor mecanice.

C.3. Generalităţi privind condiţionarea produselor horticole

Condiţionarea cuprinde totalitatea operaţiilor care au ca scop gruparea produselor pe

criteriile de calitate, prevăzute în standarde sau alte acte normative în vigoare. În urma

condiţionării, se obţin loturi de produse cât mai omogene sub aspectul mărimii, formei, culorii,

gradului de maturare şi stării de sănătate. Sunt supuse operaţiunilor de condiţionare atât pro-

dusele destinate consumului în stare proaspătă (la intern sau la export), cât şi cele destinate

industrializării.

Principalele operaţiuni de condiţionare la care sunt supuse legumele şi fructele din

momentul recoltării până la livrarea către consumatori sunt: îndepărtarea pământului aderent,

fasonare, tăiere frunze şi rădăcini, presortare, sortare, calibrare, spălare-zvântare, periere,

ceruire, lustruire, legare în legături sau snopi etc. Unele operaţii au caracter general şi pot fi

obligatorii, altele sunt specifice pentru anumite produse şi au caracter facultativ sau chiar pot

lipsi.

C.4. Fazele tehnologice ale condiţionării

Fazele tehnologice utilizate în cadrul fluxului de condiţionare sunt: recepţia cantitativă

şi calitativă, descărcarea şi manipularea, sortarea şi calibrarea, tratarea chimică, ceruirea şi

protejarea peliculară, legarea în legături sau snopi.

Recepţia cantitativă şi calitativă permite o evidenţă exactă a produselor sub raportul

gestiunii şi al stabilirii modului de utilizare pentru fiecare lot;

Descărcarea produselor la locurile de condiţionare se face diferit în funcţie de

modul cum acestea sunt ambalate şi transportate. Descărcarea produselor care se transportă în

vrac (mere pentru industrializare, ceapă, cartofi, morcovi, struguri pentru vinificare) se face

mecanizat, prin basculare în buncăre.

Descărcarea produselor care se transportă ambalate se poate face manual sau după

sistemul mixt, în cazul celor nepaletizate şi mecanizat în cazul celor paletizate, folosind moto

sau electrostivuitoare, încărcătoare frontale şi tractoare echipate cu ridicător hidraulic.

Stocarea produselor înainte de condiţionare, este contraindicată şi poate surveni în

mod accidental. Atunci când survine trebuie să fie de scurtă durată, iar produsele perisabile se

vor depozita în spaţii bine aerisite, reci şi cu umiditatea relativă a aerului optimă.

Curăţirea produselor, constă în îndepărtarea pământului aderent, ştergere, periere,

spălare, zvântare, îndepărtarea frunzelor slab aderente sau a unor porţiuni din produs, fasonare

sau cizelare:

- îndepărtarea pământului de pe produse, se face la speciile la care organele

comestibile se formează în sol şi care la recoltare prezintă pe suprafaţa lor pământ aderent

(rădăcinoase, bulboase, tuberculifere).

- ştergerea produselor cu o cârpă curată, uşor umezită în apă, este o operaţie ce se

execută manual, concomitent cu presortarea sau sortarea şi are ca scop îndepărtarea prafului,

urmelor de pământ sau a substanţelor pesticide.

- perierea, se execută mecanizat şi constă în îndepărtarea prafului, pufului şi a unor

impurităţi de pe suprafaţa produselor.

- spălarea-zvântarea, se face la rădăcinoase, cartofi, tomate, mere, produse destinate

industrializării sau preambalării, pentru îndepărtarea pământului aderent, a prafului şi a

substanţelor fitosanitare.

Cizelarea strugurilor de masă, presupune eliminarea boabelor sau porţiunilor

necorespunzătoare din ciorchini, folosind foarfeci speciale cu vârful rotunjit şi curbat.

Fasonarea, constă în înlăturarea unor porţiuni necorespunzătoare cum ar fi: frunzele

exterioare la varză, conopidă, salată, spanac, tulpini şi rădăcini la mărar, ţelină pentru frunze,

gulii, varză şi rozeta de frunze la unele rădăcinoase.

Sortarea produselor, are ca scop gruparea legumelor şi fructelor după criterii standard

cum ar fi: gradul de maturare, starea de sănătate şi curăţire, culoare, atac de boli şi dăunători,

defecte de formă datorate şocurilor suferite pe parcursul perioadei de vegetaţie (alternarea

perioadelor secetoase cu perioade cu exces de umiditate, arsuri, lovituri de grindină).

După modul în care sunt eliminate produsele necorespunzătoare, sortarea poate fi:

sortare selectivă, constă în îndepărtarea produselor cu defecte din masa de produse

supuse sortării;

sortarea generală se efectuează prin examinarea tuturor exemplarelor şi aşezarea lor

în ambalaje corespunzătoare.

Calibrarea, este operaţiunea de grupare a produselor horticole după mărime,

exprimată prin dimensiuni (diametrul maxim, lungime) sau masă (greutate), conform claselor

de calibrare (STAS 7322-84). Calibrarea asigură uniformitatea produselor, un aspect mai

plăcut, mai atrăgător, permite ambalarea estetică şi egalizarea ambalajelor în ceea ce priveşte

numărul de fructe (fig.2.1.)

Astfel de tratamente se aplică la sămânţoase, sâmburoase, fructe de arbuşti, tomate,

ardei, cartofi, rădăcinoase, castraveţi etc. Tratamentele se aplică odată cu presortarea pentru

produsele destinate păstrării de lungă durată şi în cadrul operaţiei de condiţionare când acestea

urmează să fie transportate la distanţe mari.

Ceruirea, este operaţia de aplicare a unei pelicule de ceară (naturală sau parafină) pe

suprafaţa produselor cu rol de reducere a intensităţii respiraţiei şi a transpiraţiei, previne

apariţia unor boli fiziologice prin absorbţia unor compuşi de oxidare celulară, reduce

pierderile pe durata păstrării şi asigură o mai bună valorificare.

Legarea în legături sau snopi, este o operaţie ce se aplică în special la legume:

ridichi de lună, pătrunjel pentru frunze, morcovi timpurii sau din răritură, ţelină pentru frunze

şi peţiol, ceapă şi usturoi verde, mărar, cimbru, tarhon, leuştean etc. Prazul se poate valorifica

în legături (trei plante) sau snopi (10 plante) ambalate în ambalaje specifice.

D. Ambalarea legumelor şi fructelor

D.1. Norme generale privind ambalarea legumelor şi fructelor proaspete

Pentru realizarea unui comerţ civilizat în sectorul de legume - fructe se impune ca

produsele prezentate spre comercializare să fie ambalate şi etichetate corespunzător.

Ambalarea reprezintă operaţiunea de introducere a legumelor şi fructelor nearanjate

sau aranjate în ambalaje, după o anumită metodă. Rolul ambalării constă în menţinerea

integrităţii şi calităţii legumelor şi fructelor pe durata transportului, manipulării, păstrării şi o

prezentare cât mai estetică în momentul desfacerii.

D.2. Metode de ambalare

În funcţie de proprietăţile fizico-chimice ale legumelor şi fructelor, de calitatea şi

destinaţia lor, ambalarea se poate realiza prin nearanjare (în vrac), prin semiambalare sau prin

aranjare.

Ambalarea prin nearanjare (în vrac) este cea mai utilizată metodă de ambalare, atât

la intern cât şi la export. Această metodă este folosită pentru produse de dimensiuni mici:

cireşe, vişine, coacăze roşii şi negre, agrişe, zmeură, mure, afine, folosind ambalaje de

capacitate mică (lăzi de tip platou, coşuleţe din material plastic de 0,5 kg, caserole), pentru

produsele care se obţin în cantitate mare la unitatea de suprafaţă: cartofi, rădăcinoase, varză,

ardei, vinete şi pentru toate produsele destinate industrializării. Metoda este expeditivă, se

realizează cu cheltuieli reduse, dar estetica produselor este deficitară.

Pentru utilizarea cât mai bună a capacităţii ambalajului umplerea se face în 2-3 etape,

urmate de o uşoară scuturare pentru ca produsele să se aşeze cât mai bine.

Ambalarea prin semiaranjare presupune aranjarea produselor de la suprafaţa

ambalajului (ultimele 2-3 straturi). Această metodă de ambalare asigură o prezentare mai

estetică a produselor şi se utilizează la mere, pere, prune, caise, fasole de grădină pentru

export, tomate.

Ambalarea prin aranjare, se foloseşte pentru produse de calitate superioară, asigură

o prezentare foarte bună a produselor, necesită un consum mai ridicat de forţă de muncă şi o

cheltuială suplimentară. În interiorul ambalajului, fiecare produs are un loc şi o poziţie

definită, iar numărul de straturi diferă în funcţie de gradul de fermitate al produsului şi

dimensiunile acestuia.

Ambalarea prin aranjare prezintă trei variante: în rânduri drepte, în şah şi ambalarea

estetică.

ambalarea în rânduri drepte (fig. 3.1.mapa) se face prin aranjarea produselor în

şiruri paralele şi perpendiculare pe laturile ambalajului, rezultând în plan orizontal, rânduri

paralele, iar în plan vertical coloane. În interiorul ambalajului toate produsele au aceeaşi

poziţie, cu cavitatea calicială în sus sau în jos sau pe cant (fig. 3.2. mapa), cu cavitatea

calicială în aceeaşi direcţie, iar straturile de produse vin în contact sau pot fi separate prin

bucăţi de carton sau cofraje alveolare (fig.3.3. mapa).

ambalarea în şah (fig.3.4.mapa), asigură o folosire mai bună a spaţiului din interiorul

ambalajului şi reduce presiunile la care sunt supuse produsele, prin amplasarea rândurilor din

stratul superior în spaţiile libere din stratul inferior, atât în plan orizontal cât şi în plan

vertical;

ambalarea estetică presupune utilizarea unor ambalaje de dimensiuni mici (platouri,

împletituri de nuiele, cofraje sau alveole) în care se ambalează un număr redus de produse.

Aspectul şi forma ambalajului, calitatea foarte bună a produselor, împreună cu modul lor de

aranjare, asigură o prezentare deosebit de atrăgătoare pentru consumatori.

Indiferent de metoda de ambalare folosită, produsele din interiorul ambalajului trebuie să

fie uniforme, făţuirea mărfii adică aşezarea unor produse mai aspectuoase numai la suprafaţa

ambalajului nefiind permisă.

D.3. Preambalarea legumelor şi fructelor

Preambalarea este o variantă a ambalării legumelor şi fructelor înaintea desfacerii,

folosind ambalaje de capacitate mică, în vederea comercializării în sistemul autoservire.

Produsele ce urmează a fi preambalate sunt condiţionate foarte atent (sortare, calibrare, spălare,

îndepărtarea unor părţi needibile etc.) folosind numai produse de calitate corespunzătoare.

Produsele preambalate trebuie să aibă o prezentare cât mai atrăgătoare pentru

cumpărători, iar masa lor să corespundă unui consum familial mijlociu.

Preambalarea se face atât la produsele proaspete, singure sau combinate (amestec de

rădăcinoase pentru supe) cât şi pentru produsele prelucrate (mere, pere, prune şi rădăcinoase

deshidratate, mazăre, fasole şi legume asortate conservate prin congelare).

Produsele perisabile se preambalează la recoltare (căpşuni, zmeură, mure), folosind

diferite cutii sau coşuleţe din material plastic de capacitate mică (0,5 kg). Pentru preambalarea

unor produse cum ar fi mere, pere, prune, caise, struguri, cireşe, vişine, ardei, mazăre, fasole

verde, rădăcinoase etc. se folosesc pungi din polietilenă de joasă densitate (0,03-0,04 mm) sau

înaltă densitate (0,02-0,03 mm) de diferite dimensiuni şi capacităţi (0,5-2,0 kg). După

umplere, pungile se închid prin capsare sau sudare şi sunt trecute pe cântare semiautomate şi

etichetate. Produsele mai puţin perisabile (mere, pere, cartofi, rădăcinoase, ceapă) se

preambalează în saci cu capacitatea de 5-50 kg şi săculeţi cu capacitatea de 1-5 kg din fibre

naturale sau din material plastic.

Preambalarea în peliculă contractibilă din PE sau PVC, foarte subţire (0,015-0,030

mm) se practică la castraveţi de seră, tomate, ardei, mere, pere, citrice, pepene verde feliat etc.

Metodele de preambalare în peliculă contractibilă la produsele proaspete sunt numeroase:

preambalarea individuală, în tăviţe, în coşuleţe etc.

Preambalarea în peliculă extensibilă cu grosimea de 0,015-0,018 mm pe suport din

carton, materiale plastice sau din celuloză, reduc cheltuielile de ambalare la jumătate faţă de

preambalarea în folie termocontractibilă.

Preambalarea în vacuum sau în atmosferă inertă (N2 sau CO2) este caracteristică produselor

din gama a IV-a (curăţite şi eventual fragmentate) sau produselor prelucrate.

Preambalarea se poate face manual în unităţi mici şi unde cantitatea de produse este

mai redusă şi mecanizat (cartofi, rădăcinoase) atunci când se lucrează cu cantităţi mari.

D.4. Caracteristicile ambalajelor

Ambalajul deţine un rol important în păstrarea integrităţii cantitative şi calitative, el fiind

considerat element component al sistemului produs-ambalaj, iar ambalarea o fază tehnologică

importantă în procesul de valorificare a produselor horticole.

Clasificarea ambalajelor se face în funcţie de următoarele caracteristici:

a) după rolul pe care îl au în procesul de valorificare, ambalajele se grupează în:

ambalaje pentru recoltat: găleţi, coşuri din împletituri, lădiţe, saci de diferite tipuri;

ambalaje pentru transport şi depozitare: diferite tipuri de lăzi şi lăzi palete, saci,

containere;

ambalaje de desfacere, sunt ambalaje de capacitate mică (săculeţi sau saci din

material textil sau plastic, pungi din polietilenă sau hârtie, pelicule plastice);

ambalaje pentru export, aparţin grupei ambalajelor de unică folosinţă (de tip pierdut),

sunt foarte variate din punct de vedere constructiv, prezintă un design deosebit;

b) după materialele din care sunt confecţionate ambalajele, acestea pot fi:

din lemn de diferite esenţe (lăzi tip P, D, C, S, lada-paletă, lăzile de tip I, II, coşurile

din împletituri etc.);

din material plastic (lăzile model 1, 2, 3, 4, lăzi-paletă, saci şi săculeţi, pungi din

polietilenă, pelicule contractibile, platouri alveolare, pla-touri compartimentate);

din metal (paleta ladă metalică europeană, cu role şi de distribuţie, containere de uz

general, containere frigorifice, containere izoterme);

din materiale textile: saci din fibre liberiene, saci şi săculeţi din ţesătură rară, fileu

tubular textil;

din hârtie şi carton: lăzi din carton pentru mere, ardei graşi, castraveţi de seră, tăviţe

din carton, pungi din hârtie, etichete, copertine;

c) după durata de circulaţie, ambalajele se clasifică în:

ambalaje recuperabile (reutilizabile, refolosibile), care au o durată normală de

folosire - 48 cicluri, din care 24 pe an, cu o cotă de recuperare de 98%, pentru lăzile din lemn

şi 96 cicluri din care 24 pe an au o cotă de restituire de 100% pentru lăzile din plastic;

ambalaje nerecuperabile (de o singură circulaţie, de tip pierdut), include atât

ambalajele folosite pentru export cât şi cele utilizate pentru produsele prelucrate (sucuri,

gemuri, produse concentrate şi deshidratate etc.);

Calitatea ambalajului şi modul de exploatare influenţează calitatea şi eficienţa

valorificării.

D.5. Ambalaje folosite pentru valorificarea în stare proaspătă a produselor

agroalimentare

D.5.1. Ambalaje din lemn

Sunt utilizate pentru transport şi depozitare, asigură o rezistenţă sporită şi o durată de

folosire de până la doi ani. Pentru confecţionarea ambalajelor se foloseşte lemn de fag, plop,

tei şi răşinoase.

Lada-paletă (fig.3.5.mapa), este confecţionată din lemn de răşinoase (lada propriu-

zisă) şi foioase (paleta de la bază şi montanţi triunghiulari), are tara de 47-55 kg, dimensiuni

de 1200/1000/735 mm. Este un ambalaj refolosibil, de capacitate mare (300 kg la mere şi 450

kg la cartofi), se manipulează numai cu mijloace mecanice. În spaţiile de păstrare se stivuieşte

compact pe 8-9 nivele, iar în mijloacele de transport pe cel mult două nivele.

Lada tip P (fig.3.6.mapa), este un ambalaj refolosibil, confecţionat din lemn de fag,

având dimensiuni de 600/400/318 mm şi tara de 5,5 kg. Lada tip P serveşte ca ambalaj pentru

transport şi depozitare legume şi fructe mai puţin perisabile precum şi unele din grupa celor

perisabile. Având tară ridicată şi capacitate mare, manipularea este greoaie, deoarece nu este

prevăzută cu mânere şi în plus solicită un efort fizic destul de ridicat.

Lada tip D (fig.3.7.mapa), se deosebeşte de lada tip P prin dimensiuni mai mici

(600/400/262 mm) şi capacitate mai mică, o tară mai redusă (4,5 kg), este prevăzută cu nişte

degajări la partea superioară ce permit o manipulare mai uşoară.

D.5.2. Ambalaje din materiale plastice

Ambalajele din materiale plastice, datorită avantajelor pe care le prezintă: tara redusă

şi constantă, desing atrăgător, pereţii sunt netezi evitând vătămarea produselor, se spală şi se

dezinfectează uşor etc., au înlocuit ambalajele din lemn folosite în sectorul de valorificare a

legumelor şi fructelor.

Pungile din polietilenă alimentară, de joasă densitate (0,03-0,04 mm) sau înaltă

densitate (0,02-0,03 mm), cu pereţi întregi sau perforaţi, capacitate 0,250 kg la 2 kg şi

dimensiuni variabile (200/300 mm; 250/300 mm; 300/400 mm), servesc la preambalarea

ardeiului gras, gogoşari şi Kapia, fasole păstăi, tomate, usturoi şi ceapă uscată, cireşe, vişine,

struguri, mere, pere, prune etc.

Saci şi săculeţi din material plastic, se confecţionează din plasă de fibre sintetice sau în

amestec cu fibre naturale, cu dimensiunile ochiurilor variabile (0,5-2,0 cm) şi capacităţi diferite

de la 1-5 kg până la 20-25 kg. Sunt considerate ambalaje nerefolosibile care servesc pentru

preambalarea merelor, perelor, portocalelor (săculeţi), cartofilor, morcovilor, cepei (saci) etc.

Pelicula contractibilă (0,02-0,03 mm) şi pelicula extensibilă (0,015-0,018 mm), sunt

metode moderne, destul de răspândite în ţările care aplică tehnologii mai avansate de desfacere

a legumelor şi fructelor.

D.5.3. Ambalaje din carton

Ambalajele din carton ondulat utilizate în comerţul cu legume şi fructe proaspete

prezintă o serie de avantaje:

- greutate relativ redusă şi constantă: asigură o protecţie superioară împotriva şocurilor

şi vibraţiilor care intervin pe durata distribuţiei produselor; pot fi realizate într-o mare

diversitate de tipo-dimensiuni; se livrează în stare pliată, formarea se realizează în momentul

utilizării, prin capsare şi lipire folosind adezivi speciali de tip "hol-met" (o răşină sintetică cu

uscare rapidă);

- lăzile din carton sunt în general cu "autoformare" şi blocare la stivuire prin

intermediul unor decupeuri speciale amplasate fie pe panourile de cap (frontale) sau pe cele

laterale; permit o imprimare grafică deosebită;

- cheltuielile de transport în stare goală sunt reduse.

Ambalajele din carton necesită spaţii de depozitare uscate, curate, mijloace de transport

acoperite, duratei de stocare redusă (6 luni) şi condiţii de distribuţie speciale. Culoarea

ambalajelor din carton poate fi "natur" sau poate fi cu faţa exterioară albită (caşerată cu hârtie

albă) sau imprimată cu una sau mai multe culori care asigură o prezentare superioară (fig. 3.9.

mapa).

D.6. Manipularea şi transportul legumelor şi fructelor

Datorită particularităţilor pe care le prezintă legumele şi fructele, gradul ridicat de

perisabilitate, conţinutul ridicat în apă, volumul mare, şi masa mică, se impun tehnologii

diferenţiate de manipulare şi transport. Menţinerea integrităţii şi a calităţii se realizează printr-

o alegere şi folosire judicioasă a ambalajelor, care să permită constituirea unităţilor de

încărcătură stabile, mecanizarea lucrărilor de încărcare, transport şi descărcare, folosirea

raţională a mijloacelor de transport şi manipulare.

Pentru menţinerea calităţii legumelor şi fructelor pe durata manipulărilor şi a

transportului, acestea trebuie recoltate la un grad de maturare corespunzător, când prezintă o

bună fermitate structo-texturală, iar manipularea ambalajelor trebuie făcută cu grijă.

Mijloacele de transport trebuie să asigure condiţii de temperatură, umiditate relativă şi

ventilaţie care să permită menţinerea însuşirilor pe care le au produsele pe durata

transportuluiViteza de deplasare a mijloacelor de transport se va corela cu gradul de

perisabilitate al produselor şi starea tehnică a drumurilor.

D.6.1. Utilaje folosite pentru manipularea produselor horticole

Încărcarea şi descărcarea mijloacelor de transport se face diferit în funcţie de modul de

ambalare al produselor.

Produsele care se transportă în vrac se încarcă cu ajutorul lopeţilor mecanice şi benzi

elevatoare, descărcarea se face prin basculare în diferite tipuri de buncăre, iar manipularea

mecanică se face prin intermediul unor benzi transportoare (din buncăr).

Produsele ambalate şi paletizate se încarcă şi descarcă mecanic cu ajutorul tractoarelor

echipate cu furcă, încărcătorilor frontale (în câmp), electro- şi motostivuitoare (pe platforme

betonate). Pentru manipulare se folosesc electrocare, cărucioare tractate manual sau mecanic

(fig.3.10.mapa).

Centrele de condiţionare, depozitele de păstrare a legumelor şi fructelor şi unele

magazine de desfacere sunt prevăzute cu rampe situate la înălţimea platformei mijlocului de

transport, ceea ce uşurează operaţiunile de încărcare sau descărcare cu produse.

D.7. TRANSPORTUL LEGUMELOR ŞI FRUCTELOR

Pentru transportul legumelor şi fructelor pe cale terestră se folosesc diferite tipuri de

mijloace de transport, care diferă sub aspectul capacităţii, al sistemului constructiv şi al

posibilităţilor de asigurare a factorilor specifici pe durata transportului.

Transportul rutier pe distanţe scurte, pentru produse mai puţin perisabile, se realizează

cu mijloace neclimatizate, de tipul remorcilor sau al autocamioanelor:

remorcile (cu una sau două axe), se folosesc pentru transportul legumelor şi

fructelor din câmp la centrele de condiţionare, depozite sau punctele de desfacere, sunt

tractate, au viteza de deplasare redusă (5-10 km/h) în funcţie de starea drumului şi gradul de

perisabilitate al produ-sului;

autocamioanele, sunt folosite pentru transportul produselor la intern sau export (pe

distanţe lungi sau scurte), asigură un transport expeditiv (8-12 ore pentru 400-800 km), sunt

prevăzute cu oblon ridicător care ajută la încărcarea şi descărcarea produselor.

În cazul produselor perisabile şi foarte perisabile, pentru evitarea unor neajunsuri,

durata transportului trebuie să fie cât mai scurtă, folosind mijloace izoterme, refrigerate sau

frigorifice.).

Mijloacele auto folosite în prezent pentru transportul legumelor şi fructelor perisabile

sunt dotate cu agregate frigorifice cu compresor. Efectul refrigerator se bazează pe recircularea

în interiorul instalaţie a unei substanţe (R 440A sau alţi agenţi fără clor) care au proprietatea de

a absorbi o cantitate mare de căldură la trecere din stare lichidă (presiune mare) în stare

gazoasă (presiune mică).

Agregatele frigorifice (motor, compresor şi condensator) sunt amplasate în partea din faţă

a semiremorcii sau în cazul autofurgonetelor pe aco-periş, iar evaporatorul în interior (pe

partea din faţă, sub tavan (fig.3.11. mapa).

Semiremorcile frigorifice cu 2-3 compartimente şi 2-3 evaporatoare sunt despărţite de

panouri transversale sau longitudinal, în care temperatura poate avea valori diferite (în cazul

transportului de produse necompatibile). De la unitatea de comandă şi control amplasată în

cabină se efectuează dirijarea şi monitorizarea condiţiilor pe durata transportului.

D.8. Metode de depozitare

În practică se folosesc două metode de depozitare a legumelor şi fructelor: depozitarea

în vrac şi depozitarea în ambalaje cu două variante - paletizat sau nepaletizat.

Depozitarea în vrac se practică la produsele cu grad redus de perisabilitate cum sunt

cartofi, ceapă, morcovi, sfeclă roşie, varză albă şi roşie, ridichi negre etc. Avantajul acestei

metode constă în faptul că spaţiul de depozitare este folosit la capacitatea maximă iar

operaţiunile de manipulare a produselor se fac mecanizat, cu ajutorul benzilor transportoare.

Depozitarea în ambalaje se practică la păstrarea legumelor şi fructelor în depozite cu

ventilaţie naturală, frigorifice, depozite cu atmosferă controlată şi depozite cu ventilaţie

mecanică.

Comparativ cu metoda de depozitare în vrac, această variantă asigură o aerisire mai

bună a produselor supuse păstrării datorită spaţiilor lăsate între pereţii celulei şi stivele de

ambalaje (15-20 cm), între coloanele de ambalaje şi plafonul celulei (0,5-1,5 m).

Spaţiile folosite pentru păstrarea legumelor şi fructelor, sunt foarte variate, din punct

de vedere al dimensiunilor, al sistemului constructiv, al posibilităţilor de reglare a factorilor

de păstrare şi pot fi clasificate după mai multe criterii:

după poziţia faţă de nivelul solului: depozite îngropate; depozite semiîngropate;

depozite de suprafaţă;

după posibilităţile de realizare şi menţinere a parametrilor de păstrare: depozite

simple sau neutilate (silozuri, pivniţe, poduri, pătule, bordee, depozite cu ventilaţie

naturală); depozite utilate (macrosilozuri, depozite cu ventilaţie mecanică; depozite

frigorifice cu atmosferă normală; depozite frigorifice cu atmosferă controlată).

Silozurile, sunt adăposturi simple, care servesc la păstrarea unor produse rezistente

(cartofi, rădăcinoase, varză, praz, gulii).

Avantajele pe care le oferă aceste spaţii, rezultă din faptul că se construiesc uşor, cu

cheltuieli mici, iar pierderile înregistrate în perioada păstrării sunt reduse. Silozurile au lăţime

1,5-2,5 m, lungime 15-20 m, adâncime 0,8-1,3 m) şi posibilităţile de dirijare a factorilor de

păstrare. La bază, silozurile prezintă pe toată lungimea un canal de aerisire (30/30 m) care se

acoperă cu un grătar din lemn. Pe grătar se montează din loc în loc (2-4 m) coşurile de aerisire

care sunt confecţionate din şipci de lemn (tip grătar) pe porţiunea care vin în contact cu

produsul şi din scândură plină pe porţiunea exterioară.

În siloz, produsele se introduc după o sortare atentă în vrac sub formă de prismă,

laturile prismei se corectează manual pentru a avea o pantă corespunzătoare. Acoperirea se

face cu paie (20-25 cm) şi un strat de pământ (25-30 cm). Stratul de pământ se aplică în două

etape: când temperatura în exterior este în jur de 0C se acoperă părţile laterale ale silozului

rămânând coama descoperită. Când în interiorul silozului s-a realizat temperatura optimă de

păstrare se acoperă şi coama şi se închid gurile de acces ale aerului (fig.3.12.).

La intervale de 2-3 zile sau cel puţin odată pe săptămână se face verificarea factorilor

de păstrare pentru a urmări modul în care decurge păstrarea. Reglarea parametrilor de păstrare

se face prin ventilaţie naturală, prin deschiderea gurilor de acces ale aerului (coşurile de

aerisire şi capetele canalului).

Depozitele frigorifice cu atmosferă controlată sunt spaţiile cele mai moderne pentru

păstrarea legumelor şi fructelor, dotate cu aparatură şi instalaţii ce permit realizarea şi

menţinerea unei atmosfere interioare cu o compoziţie chimică diferită de cea normală

(conţinut ridicat în bioxid de carbon şi redus în O2).

D.9. Valorificarea în stare proaspătă a merelor

Merele sunt fructele cele mai consumate în România, în principal în stare proaspătă,

dar constituie şi o valoroasă materie primă în vederea fabricării dulceţurilor, gemurilor,

marmeladelor, compoturilor, sucurilor. De asemenea, foarte apreciate sunt şi alte produse

obţinute din mere, cum ar fi: rachiurile, oţetul, sucul concentrat, fructele deshidratate,

mâncărurile gătite, plăcintă cu mere, torturi, mere murate. Din cidrul de mere se prepară un

distilat asemănător coniacului, numit “calvados”, produs foarte apreciat în multe ţări (Spania,

Portugalia etc.

Momentul optim de recoltare a merelor influenţează capacitatea de păstrare în stare

proaspătă. Pentru stabilirea momentului optim de recoltare se iau în considerare mai multe

criterii: culoarea şi mărimea fructelor, suma gradelor de temperaturi active şi numărul de zile

de la înflorire la recoltare, fermitatea pulpei, conţinutul în substanţă uscată solubilă, conţi-

nutul în amidon (testul cu iod în iodură de potasiu). Recoltarea prea timpurie determină

pierderi cantitative şi calitative, fructele sunt sensibile la boli fiziologice. Întârzierea recoltării

determină scurtarea perioadei de păstrare, sensibilizează fructele la bolile de depozit şi la

şocurile care apar pe durata transportului şi manipulării. Detaşarea fructelor de pe ramură se

face manual, prin prinderea fructelor în podul palmei, cu degetul arătător pe peduncul şi

imprimându-i o uşoară mişcare de torsionare, ferindu-le de lovituri sau răniri. Ca ambalaje de

recoltare se recomandă saci cu fundul rabatabil sau găleţi din plastic, care după umplere se

golesc de la distanţă mică (5-10 cm) în lăzi de lemn tip P şi D sau model III şi IV din material

plastic sau în lăzi-paletă.

Concomitent cu recoltarea, se face presortarea, reţinând numai exemplarele întregi,

sănătoase, uniforme ca mărime, culoare şi grad de maturare.

Păstrarea merelor se face în depozite frigorifice cu atmosferă normală sau cu

atmosferă controlată, în diferite spaţii cu ventilaţie naturală.

Păstrarea merelor în depozite frigorifice cu atmosferă normală. Aceste tipuri de

depozite asigură păstrarea merelor pe o durată de 5-7 luni. Temperatura optimă de0…1C,

umiditatea relativă a aerului va fi cuprinsă între 86-92% cu o viteză de circulaţie a aerului de

0,25 m/s.

Păstrarea se face în lăzi paletă stivuite pa 6-8 niveluri, sau lăzi de tip P sau D

paletizate. Durata de păstrare a merelor este de 100-120 zile cu pierderi cuprinse între 10-

15%. Cantităţi mai mici de mere se păstrează în pivniţe (pentru consum casnic), fructele se

aşează în vrac, pe stelaje în straturi de 0,4-0,6 m grosime sau în boxe cu grosimea stratului de

0,8-1,2 m. Reglarea factorilor de păstrare se face prin ventilaţie naturală, iar pentru corectarea

umidităţii amosferice se face stropirea pardoselii cu apă.

D.10. Păstrarea bulbilor de ceapă uscată

Ceapa este o legumă apreciată de consumatori sub aspectul valorii alimentare,

condimentare şi medicinale. Se păstrează în cantităţi mari, pentru consum în sezonul rece şi ca

materie primă pentru prelucrare (conserve de legume, murături, deshidratare etc.). Condiţiile

de cultură şi data recoltării influenţează capacitatea de păstrare a bulbilor de ceapă. Momentul

optim de recoltare, în vederea păstrării, corespunde cu faza în care bulbii au formă şi culoare

caracteristică şi la peste 75% din plante tulpina falsă este înclinată la pământ datorită

înmuierii de la colet. Ceapa uscată se depozitează în vrac sau ambalată în diferite spaţii cu

ventilaţie naturală, depozite cu ventilaţie mecanică şi depozite frigorifice. Durata de păstrare

este cuprinsă între 3-8 luni, la temperatura de 0C şi umiditatea relativă a aerului de 65-75%.

Înainte de valorificare, bulbii se sortează, se ambalează în lăzi tip P, săculeţi textili sau

material plastic de diferite capacităţi (2-5 kg), pungi de polietilenă perforate de 2 kg.

D.11. Valorificarea legumelor rădăcinoase

Din această grupă fac parte: morcovul, pătrunjelul pentru rădăcini, păstârnacul, ţelina

pentru rădăcini, sfecla roşie, ridichile de iarnă şi alte specii mai puţin răspândite. Aceste

legume sunt apreciate pentru valoarea lor alimentară, condimentară şi terapeutică. Se folosesc

în alimentaţie în stare crudă (morcovi, ridichi), pentru prepararea unor mâncăruri (ţelină,

morcov, păstârnac) sau ca materie primă pentru industrializare (conserve, sucuri şi

deshidratare). Pentru păstrare se folosesc soiuri tardive care acumulează o cantitate mare de

substanţă uscată, iar recoltarea se face în octombrie când rădăcinile au mărime, formă şi

culoare caracteristică soiului, cu peridermul format, dar fără început de lignificare. Recoltarea

prea timpurie duce la înregistrarea unor pierderi lunare mai mari, 1,2-2,0%, comparativ cu

morcovii recoltaţi la momentul optim.

Întârzierea recoltării determină crăparea rădăcinilor (morcov), lignificarea (morcov,

pătrunjel, păstârnac), dospirea pulpei (ţelină şi sfeclă roşie) şi afectează calitatea şi capacitatea

de păstrare.

Recoltarea se face pe timp frumos, când solul este zvântat, prin trei metode: manual, cu

cazmaua sau furca pentru scos sfecla (pe suprafeţe mici); semimecanizat, cu dislocatorul de

rădăcini DLR-4 sau plugul fără cormană. Rădăcinile condiţionate se lasă în grămezi mici la

locul de producţie sau se ambalează imediat în vederea depozitării. Dacă depozitarea nu se

face imediat, grămezile se protejează de precipitaţii şi temperaturi scăzute, cu frunzele

rezultate de la decoletare. Păstrarea se face în pivniţe, silozuri, depozite frigorifice cu

atmosferă normală. Temperatura optimă de păstrare este cuprinsă între 0-1C, umiditatea

relativă a aerului 90-95%, în absenţa luminii. Nu se recomandă spălarea rădăcinoaselor

înainte de păstrare.

D.12. Valorificarea legumelor vărzoase

Această grupă cuprinde următoarele specii: varza albă, varza roşie, varza creaţă, gulia,

conopida, broccoli, varza de Bruxelles, varza chinezească şi varza pentru frunze. Acestea se

consumă ca atare, sub forma unor preparate culinare şi ca materie primă pentru industrializare

(fermentaţie lactică, congelare).

Dintre aceste specii, varza albă şi roşie, gulia, varza de Bruxelles, se păstrează în stare

proaspătă, o perioadă mai lungă de timp şi o perioadă mai scurtă: conopida şi broccoli.

Momentul optim de recoltare al verzei albe şi roşii, destinate păstrării în stare proaspătă,

corespunde stadiului când căpăţânile sunt bine formate, învelite şi îndesate. Recoltarea se face

manual, prin două sau mai multe treceri, tăierea căpăţânilor bine formate cu cotor de 1-3 cm,

şi una-două frunze de protecţie. Varza se păstrează în spaţii frigorifice cu atmosferă normală,

silozuri şi spaţii improvizate.

Condiţiile de păstrare sunt: temperatura 0-1C, umiditatea relativă a aerului 90-95%,

cu un regim de ventilare de 100-120 m3/t/h.

În spaţii improvizate (şoproane, magazii, rampele depozitelor, pivniţe), se păstrează

cantităţi mai mici de varză, luându-se măsurile necesare pentru protejarea produselor

împotriva temperaturilor scăzute. Păstrarea se sistează pe măsura cererii, iar pentru

valorificare se împrospătează tăietura de la cotor şi se înlătură frunzele exterioare îngălbenite.

Pentru livrare se folosesc lăzi sau saci din material plastic.

D.13. Valorificarea cartofilor pentru consum

Cartofii pentru consum se valorifică pe trei clase de calitate: calitatea I, calitatea a II-a

şi calitatea a III-a. Pentru păstrare se vor folosi tuberculi de mărime mijlocie (80-120 g),

întregi, sănătoşi, cu pieliţa suberificată, curaţi, zvântaţi, fără vătămări, aparţinând categoriei I

şi II.

Momentul optim de recoltare corespunde cu maturitatea tehnică deplină, când

peridermul este bine format, iar vreji sunt uscaţi în proporţie de 70-75%. Recoltarea cartofilor

se face mecanizat cu E-684 (pe soluri uşoare), semimecanizat cu MSC-2 (pe soluri mai grele)

şi manual (pe suprafeţe mici). Concomitent cu recoltarea sau la scurt timp după recoltare se

face presortarea, ocazie cu care se îndepărtează tuberculii necorespunzători. Cartofii destinaţi

păstrării trebuie să fie întregi, sănătoşi, neînverziţi, curaţi, zvântaţi, fără vătămări mecanice şi

fără urme de atac de boli şi dăunători.

Depozitarea cartofilor se poate face în pământ (silozuri), în macrosilozuri, în depozite

cu ventilaţie mecanică şi depozite frigorifice.

Temperatura de păstrare este de 3-5C, umiditatea relativă a aerului 80-85% iar durata

de păstrare de 4-5 luni. Cantităţi mici de cartofi se păstrează în spaţii cu ventilaţie naturală

(pivniţe, magazii) care asigură o bună circulaţie a aerului prin vracul de cartofi sau printre

stivele de ambalaje.

E. Principalele activităţi şi acţiuni de marketing în domeniul fructelor şilegumelor

E.1. Principii de marketing în domeniul agroalimentar

Definirea marketingului agroalimentar: procesul prin care se planifică şi se

realizează concepţia, fixarea preţului, promovarea şi distribuţia produselor agroalimentare

pentru a realiza schimburi comerciale cu aceste produse în vederea obţinerii de profit.

Marketingul este în acelaşi timp şi o stare de spirit, o atitudine, o alegere a modului de

gestionare a resurselor fermei, care permite prin intermediul ofertei bine ţintite de produse

agroalimentare satisfacerea nevoilor consumatorilor, de o manieră rentabilă pentru fermier.

Fig. E.1 Principiul de bază al marketingului agroalimentar

Fermier-

Oferta deproduse

agroalimentare

Studiereanevoilor

consumatorilor

CumpărătoriPotenţiali-

Cerere deproduse

agroalimentare

Din această definiţie rezultă trei elemente fundamentale (fig. E.1):

1.cererea,

2. oferta şi

3. studierea comportamentului de consum.

În domeniul agricol, marketingul „intrigă” şi „irită” fermierii, fiind perceput ca un

mijloc ce ajută doar intermediarii şi distribuitorii în obţinerea de profit. De ce? Pentru că un

fermier a fost învăţat doar să producă...legume, fructe...şi mai puţin să le vândă. Pornind de la

aceste considerente, acest curs vine în sprijinul celor care produc diferite produse

agroalimentare şi au nevoie de sprijin şi consiliere în vederea vânzării acestora. Fără vânzare,

nu există profit. Principalele operaţiuni de marketing, pe care ar trebui să le aibă în vedere

orice fermier sunt următoarele:

1. Analiza: în această etapă se pune întrebarea „Cine sunt eu în prezent?”, realizându-se

o analiză SWOT, după modelul clasic, binecunoscut:

PUNCTE TARI: PUNCTE SLABE:

OPORTUNITĂŢI: AMENINŢĂRI:

2. Strategia: în această etapă se pune întrebarea „Ce doresc eu să obţin?”, fixându-se

obiective şi studiind piaţa.

3. Tactica: „Cum pot obţine ce mi-am propus?”. În acest stadiu se defineşte mixul de

marketing: produs, preţ, promovare şi distribuţie.

4. Evaluare: se măsoară şi se interpretează rezultatele (Cât am vândut? Ce cifră de

afaceri am realizat? Ce cheltuieli am avut? Ce profit am realizat?).

E. 2. Activităţi de marketing în domeniul fructelor şi legumelor

Caracterizarea ofertei de fructe şi legume în România:

După anul 1990, sectorul pomicol în România a înregistrat un declin, gradul de

autosuficienţă alimentară fiind scăzut în cazul fructelor, ceea ce înseamnă că din producţia

internă de fructe nu se asigură necesarul intern de consum, decât parţial. Suprafeţele ocupate

cu livezi s-au diminuat, iar producţiile medii la hectar înregistrează diferenţe mari de la un an

la altul. Datorită faptului că oferta internă de fructe nu este satisfăcătoare, importurile au

crescut considerabil.

Ce soluţii ar fi posibile pentru remedierea situaţiei în sectorul fructelor?

Modernizarea plantaţiilor existente precum şi înfiinţarea unor plantaţii noi prin

atragerea de fonduri (Programul Naţional de Dezvoltare Rurală);

Utilizarea unor tehnologii moderne de obţinere a fructelor;

Efectuarea la timp a tratamentelor fito-sanitare, împotriva bolilor şi a dăunătorilor;

Asigurarea culturilor;

Asocierea producătorilor şi crearea grupurilor şi organizaţiilor de producători, cu

ajutorul cărora comercializarea fructelor să se realizeze într-un sistem organizat.

Sectorul legumelor se caracterizează prin instabilitate în România, existând mari

neajunsuri în organizarea producţiei şi în comercializarea acesteia. Acest sector presupune

obţinerea unor cantităţi mari de produse şi aprovizionarea ritmică a pieţei. Din păcate,

producătorii români de legume au pierdut o mare parte din pieţe, în favoarea legumelor din

import şi a marilor suprafeţe comerciale (hyper marketuri).

(Sursa: Contract de cercetare PNII, nr. 3168/2007, USAMV Bucureşti)

Ce soluţii ar fi posibile pentru remedierea situaţiei în sectorul legumelor?

Cultivarea acelor legume care să asigure aprovizionarea permanentă a pieţei şi o ofertă

diversificată;

Utilizarea celor mai moderne tehnologii de cultură; aprovizionarea cu materiale de

calitate, în vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate;

Organizarea producătorilor în Grupuri de producători, pentru a putea beneficia de

sprijinul Uniunii Europene (fonduri, subvenţii) şi pentru a elimina intermediarii şi

speculanţii; încurajarea producţiei de legume ecologice şi asocierea producătorilor

ecologici în vederea exportării unei părţi a acesteia.

Colectarea, transportul şi depozitarea legumelor şi a fructelor reprezintă etape

intermediare, ce asigură buna funcţionare a oricărei filiere agricole. Principalele neajunsuri ale

filierei fructelor şi legumelor sunt reprezentate de:

inexistenţa unui sistem stabil şi organizat de colectare a acestora, în vederea

aprovizionării ritmice a pieţei;

livrarea de către producători a unor cantităţi de fructe şi legume insuficiente şi

neomogene din punct de vedere sortimental şi calitativ;

inexistenţa infrastructurii de transport (transportul legumelor şi fructelor se realizează

cu mijloace necorespunzătoare), precum şi

inexistenţa depozitelor de fructe şi legume datorită lipsei resurselor financiare.

Ce s-ar putea îmbunătăţi în cazul logisticii?

Crearea de asociaţii şi grupuri de producători care să sprijine comercializarea fructelor

şi legumelor;

Crearea unui sistem de colectare a fructelor de pădure care să asigure transportul

acestora în condiţii de igienă;

Construirea de depozite de legume şi fructe, pentru a asigura continuitatea în

aprovizionare;

Încheierea de contracte cu agenţi economici.

Tipuri de canale de distribuţie în cazul legumelor şi fructelor:

Din analiza pieţei fructelor şi legumelor s-au identificat următoarele canale de

distribuţie:

1. Canalul direct (tabelul E.1);

2. Canalul scurt (tabelul E.2);

3. Canalul lung (tabelul E.3);

4. Distribuţia prin piaţa de gros (tabelul E.4).

Funcţionarea acestor canale de distribuţie este descrisă în continuare, sub forma unor

tabele.

Tabelul E.1Canalul direct

Sursa Modalităţi de distribuţie Intermediari Destinaţia

Producătorii

agricoli

- comerţ la tarabă;

- transport cu autoturisme sau cu

mijloace de transport în comun;

ambalaje: lădiţe de lemn sau plastic,

saci.

-

Piaţa ţărănească-

Consumatorii

(Sursa: Contract de cercetare PNII, nr. 3168/2007, USAMV Bucureşti)

Tabelul E.2Canalul scurt

Sursa Modalităţi de distribuţie Intermediari Destinaţia

Producătorii

agricoli

- comerţ la tarabă;

- transport cu autoturisme sau cu

mijloace de transport în comun;

ambalaje: lădiţe de lemn sau plastic,

saci, cutii de carton, coşuleţe.

- magazine de

desfacere cu

amănuntul;

- speculanţi.

Consumatorii

(Sursa: Contract de cercetare PNII, nr. 3168/2007, USAMV Bucureşti)

Tabelul E.3Canalul lung

Sursa Modalităţi de distribuţie Intermediari Destinaţia

- Societăţile

comerciale

producătoare de

legume şi fructe;

- Producătorii

agricoli.

- comerţ en-gros sau en-detail;

- transport în camioane,

autoutilitare;

- ambalaje: lădiţe din lemn, plastic

sau carton, ambalaje din plastic,

coşuleţe acoperite cu plastic etc.

-En-grosişti sau

fabrici de conserve

de legume-fructe;

- Magazinele de

desfacere cu

amănuntul

Consumatorii

(Sursa: Contract de cercetare PNII, nr. 3168/2007, USAMV Bucureşti)

Tabelul E.4Distribuţia prin piaţa de gros

Sursa Modalităţi de distribuţie Intermediari Destinaţia

- Societăţile

comerciale

producătoare de

legume şi fructe;

- Producătorii

agricoli.

- comerţ organizat;

- spaţii de depozitare adecvate

stocării produselor perisabile;

- comercializarea unor cantităţi mari

şi omogene de produse;

- trasport cu mijloace adaptate

specificului produselor;

- existenţa lanţului de frig

- Piaţa de Gros de

legume şi fructe şi

alte produse

perisabile

Consumatorii

(Sursa: Contract de cercetare PNII, nr. 3168/2007, USAMV Bucureşti)

E.3. Comercializarea directă a fructelor şi legumelor

Există ssiteme de vânzare a fructelor şi legumelor localizate şi personalizate, care se

integrează într-o comunitate şi care se bazează pe relaţiile personale între producători şi

consumatori. Studiile specialiştilor arată că numeroşi consumatori preferă să aibă mai degrabă

un contact direct cu producătorul/comerciantul, decât să aibă de-a face cu sisteme de vânzare

impersonale (gen supermarket), chiar dacă cele din urmă sunt de multe ori mai eficiente. Unul

din principalele avantaje ale vânzării directe către consumator este acela că oferă

posibilitateareducerii costurilor, adăugării unui adaos comercial consistent şi de aici obţinerea

unei rate ridicate a profitului. Ceea ce este însă foarte important în cazul vânzării directe este

fidelizarea clientelei ( Andrés F. López Camelo, 2007).

E.3.1.Punctul de vânzare:

În majoritatea oraşelor, există reglementări municipale cu privire la amplasarea

punctelor de vânzare a legumelor şi fructelor. Pentru alegerea unui loc de amplasare, este

necesar ca acesta să aibă o bună vizibilitate şi un acces uşor. Amplasarea se va face în

apropierea intersecţiilor, a zonelor şi centrelor comerciale sau pur şi simplu în zone unde

circulă numeroşi clienţi potenţiali. În vederea atragerii clienţilor, anumite municipalităţi decid

amplasarea punctelor de vânzare pe trotuare, în măsura în care acestea nu împiedică circulaţia

pietonală (fig. E.2).

Fig. E.2. Amplasarea punctului de vânzare pe trotuar, www.fao.org

Intersecţiile sunt cele mai bune amplasamente pentru a deschide un punct de vânzare

permanent. Odată ce reglementările municipalităţii sunt îndeplinite, este necesară obţinerea

unei autorizaţii de funcţionare a punctului de vânzare. Aceasta poate fi revocată în orice

moment, dacă nu se respectă regulile de igienă şi de securitate publică. Autorizaţiile se emit

exclusiv pentru vânzarea fructelor şi legumelor. Nu este permisă vânzarea altor produse.

Chiar dacă mulţi cumpărători vor veni cu o listă pregătită de cumpărături a fructelor şi

legumelor– scrisă sau memorată, multe din deciziile de cumpărare se iau în interiorul

punctului de vânzare. Pregătirea şi organizarea punctelor de vânzare pot să orienteze decizia

consumatorului, ducând la creşterea vânzărilor. Principalele tehnici de vânzare a fructelor şi

legumelor se bazează pe de o parte pe auto-servire, iar pe de altă parte pe sfaturile şi ajutorul

vânzătorului. Numeroşi consumatori preferă acest sistem tradiţional de vânzare, deoarece

oferă un contact direct cu vânzătorul sau producătorul, acest fapt crescând încrederea

cumpărătorului în calitatea şi prospeţimea produselor. Imaginea pe care o oferă vânzătorul

este extrem de importantă pentru cumpărător: vânzătorul trebuie să acorde multă atenţie şi

răbdare cumpărătorului, trebuie să fie binevoitor, ascultându-i într-o manieră pozitivă chiar şi

criticile, plângerile sau sugestiile.

Pentru ca punctul de vânzare să aibă succes, este necesar ca acesta să fie confortabil

pentru client, existând riscul ca acesta din urmă să nu aibă răbdare şi timp, iar vânzătorul să

nu aibă suficient de mult talent pentru a putea da sfaturi şi pentru a manipula produsele.

Auto-servirea necesită ca aranjarea produselor să se realizeze de o manieră atractivă,

printr-o bună planificare a spaţiului de vânzare şi prin studierea fiecărui produs în parte.

Această abordare a fost mult timp neglijată de către vânzători. Afişarea preţurilor trebuie

realizată de o manieră vizibilă. Clienţii trebuie să fie capabili să aleagă, să cântărească

produsul, sau să-l găsească gata ambalat şi etichetat. Acest sistem de vânzare directă a

fructelor şi legumelor este potrivit pentru oamenii care se grăbesc atunci când fac cumpărături

şi cărora le place să aleagă ei înşişi produsele, din punct de vedere al mărimii, cantităţii şi

calităţii.

Accesibilitatea şi vizibilitatea produselor influenţează de asemenea foarte mult

vânzările. Accesul facil este un concept pe de o parte fizic, iar pe de altă parte psihologic.

Dacă produsele sunt przentate într-o manieră dezordonată, dezorganizată, consumatorul va

avea o reacţie interioară negativă (fig. E.3). O astfel de prezentare dă impresia cumpărătorului

că îşi pierde timpul căutând produsele de care are nevoie.

Fig. E.3. Prezentare dezordonată a fructelor şi legumelor, www.fao.org

Este importantă utilizarea unor tehnici speciale pentru etalarea produselor, în vederea

creşterii vânzărilor. Astfel, o amplasare la 80 cm de sol, până la 2 m înălţime şi 2-3 m lăţime

asigură o vizibilitate ideală (fig. E.4). În afara acestor limite, vizibilitatea scade considerabil.

Fig. E.4. Etalarea fructelor şi legumelor, www.fao.org

Produsele voluminoase (de exemplu pepeni, ananas) vor avea nevoie de mult mai mult

spaţiu de prezentare. Pentru aceste categorii de fructe se pot amenaja spaţii speciale, pentru a

atrage atenţia clienţilor (Fig. E.5).

Fig. E.5. Model de prezentare a fructelor şi legumelor, www.fao.org

Etajerele înclinate (la 30°-45°) prevăzute cu oglinzi, pot fi utilizate pentru a pune

produsele în valoare (fig. E.6).

Fig. E.6. Etajere înclinate cu oglinzi, www.fao.org

Pentru fructele şi legumele cu durată scurtă de păstrare, se vor utiliza vitrine

frigorifice (Fig. E.7).

Fig. E.7. Vitrină frigorifică, www.fao.org

E.3.2.Strategii pentru optimizarea vânzărilor de fructe şi legume:

Existenţa unei mari varietăţi de fructe şi legume este o regulă esenţială, deoarece

decizia de cumpărare este luată de către consumator în punctul de vânzare. „Paleta” de fructe

şi legume va trebui să fie compusă din cel puţin 20 de feluri de fructe şi 30 de feluri de

legume. Produsele trebuie să provină din recolte diferite, de la specii de plante diferite, să aibă

culori variate şi ambalaje personalizate. Pentru că nu există o regulă clară, este bine ca în

punctul de vânzare să existe o cantitate egală de fructe şi legume, aceasta crescând sau

scăzând în funcţie de sezonalitate.

Cantitatea şi calitatea fructelor şi legumelor vândute depind de fiecare ţară în parte,

dar ca regulă generală, acestea sunt împărţite în două categorii:

cele obişnuite, ce fac obiectul majorităţii vânzărilor, adresându-se consumatorilor de

rând, şi

cele specifice, care se adresează consumatorilor cu venituri ridicate (fructe exotice,

ierburi aromatice, produse bio, produse cu certificat de origine);

Fructele şi legumele obişnuite se împart în :

Produse permanente, ce sunt prezente pe rafturi tot timpul anului: mere, cartofi,

ceapă, morcovi, tomate, etc;

Produse sezoniere, ce sunt disponibile doar în anumite perioade ale anului: căpşuni,

piersici, caise, cireşe, nectarine, etc.

Există diferite modalităţi de prezentare a produselor, care pot să garanteze un real

succes. Tehnica cea mai frecventă este de a pune în evidenţă contrastele, aşezând unele lângă

altele legumele şi fructele cu culori puternice: de exemplu tomatele roşii lângă castraveţii

verzi, vinetele violet, lângă ridichi albe. Se pot aşeza de asemenea unele lângă altele articole

care reprezintă ingrediente în aceeaşi reţetă: banane, portocale, alte fructe utilizate pentru o

salată, sau rădăcinoase utilizate pentru o ciorbă. Se pot de exemplu grupa tuberculi de cartofi

cu sfeclă (fig. E.8).

Fig. E.8. Gruparea produselor care se aseamănă, www.fao.org

E.3.3. Vânzarea fructelor şi legumelor în stradă

Sistemul de vânzare a fructelor şi legumelor în stradă se practică în ţările slab

dezvoltate. Cu toate acestea, există municipalităţi, chiar şi în România, care autorizează

această tehnică de vânzare (mai ales în cazul pepenilor). Tendinţa la nivel mondial este de

eradicare a acestor tehnici, datorită faptului că, pe de o parte, este pusă în pericol sănătatea

publică, prin condiţiile precare de igienă, iar pe de altă parte reprezintă o formă de concurenţă

neloială pentru punctele de vânzare organizate şi autorizate de instituţiile competente.

Vânzarea ambulantă se face uneori direct din mijloacele de transport, condiţiile de

igienă nefiind respectate. Cântărirea mărfurilor se face de cele mai multe ori de o manieră

incorectă. Nu există nici o garanţie în ceea ce priveşte prospeţimea şi calitatea produselor.

Un exemplu de rea practică reiese din următorul articol de presă, extras din ziarul

Monitorul de Galaţi, din 17 august 2011:

„Vânzarea pepenilor pe trotuar e păguboasă: (fig E.9)

Acest lucru l-au simţit mai multe persoane depistate de către poliţiştii locali gălăţeni vânzând

pepeni în locuri nepermise sau fără să deţină actele necesare. Pentru că au încălcat legea,

comercianţii de pepeni au fost amendaţi de poliţiştii locali, aşa că o parte din banii câştigaţi

din vânzarea lubeniţelor s-au dus pe plata sancţiunilor. „Producătorii particulari trebuie să

respecte legea şi să înţeleagă că îşi pot vinde produsele, cum sunt şi pepenii, doar în locurile

special amenajate şi autorizate, adică în pieţe. Nu se poate vinde orice în orice condiţii, iar

producătorii particulari trebuie să obţină autorizaţie de comerţ stradal”, ne a declarat şeful

Poliţiei Locale Galaţi, Cristi Gâscă. Şi pentru că sezonul pepenilor a început, atât pieţele cât şi

unele străzi din oraş au fost împânzite cu mormane de lubeniţe comercializate ilegal. Astfel,

în ziua de 8 august a fost depistat C. Nicu, în vârstă de 33 de ani, din Galaţi, care vindea

pepeni pe un trotuar al străzii Feroviarilor fără însă să deţină licenţă de comerţ stradal, motiv

pentru care a fost amendat cu 40 de lei. Pe data de 9 august poliţiştii locali l-au depistat pe B.

Gheorghe, din comuna Nămoloasa, în timp ce vindea pepeni verzi în complexul comercial

Potcoava de Aur, fără să deţină însă licenţă de comerţ stradal, fapt pentru care a fost amendat

cu 40 de lei. O notă de plată mai consistentă, şi anume 200 de lei, a primit-o I. Nicuşor,

depistat în timp ce vindea, în ziua de 13 august, pepeni verzi pe strada V. Vâlcovici, fără să

deţină însă licenţă de comerţ stradal.”

Fig. E.9. Vânzarea neautorizată a pepenilor

E.3.4. Vânzarea la poarta fermei

Sistemul de vânzare a fructelor şi legumelor la poarta fermei poate să atragă mulţi

clienţi, deoarece se creează un plus de valoare produselor vândute. A cumpăra de la poarta

fermei face parte dintr-un soi de „agroturism” de duminică, în cursul căruia rezidenţii marilor

oraşe fug de agitaţie înspre zonele turistice rurale. Astfel, ei pot profita nu doar de aerul

proaspăt şi de peisajul minunat ci şi de oferta de produse agricole. Un astfel de exemplu este

dat de locuitorii comunei Râşca din judeţul Cluj, care stau la poartă duminica oferind turiştilor

care se întorc din zona Apuseni cartofi şi alte legume din producţia proprie.

Autorităţile locale din zonele cu tradiţii în cultura unor legume, cum este cea a

cartofilor pentru comuna Râşca, pot organiza diferite evenimente, prin care să se promoveze

aceste produse. Un exemplu de bună practică reiese din următorul articol de presă, extras din

ziarul Agroazi.ro, un portal de agricultură:

„Duminica, cartoful a fost sărbătorit la Râşca, judeţul Cluj:

Festivalul Cartofilor de la Raşca, judetul Cluj desfăşurat duminică 19 octombrie este

una din cele mai importante sărbători ale localităţii la care participă producători autohtoni, dar

şi din judeţele învecinate. Organizatorii acestui eveniment au fost Consiliul Judeţean Cluj,

Primăria şi Consiliul Local Râşca şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea

Culturii Traditionale Cluj. Cu aceasta ocazie, cartofii din noua recoltă s-au vândut la preţuri

de producător, un kilogram ajungând chiar la 50 de bani. Cultivatorii de cartofi s-au aratat

multumiţi de producţia din acest an care a fost bună şi din punct de vedere a calităţii, cât şi a

cantităţii. Pe lângă cartofi, au mai fost comercializaţi şi morcovi. În cadrul evenimentului s-au

mai organizat o expoziţie agricolă, concursuri, spectacol folcloric, foc de artificii, hora satului

şi balul de la Râşca. Participanţii la festival au avut ocazia să guste dintr-o tocăniţă de cartofi

oferită de autorităţile locale, foarte apreciată, care a avut aproximativ 200 de kilograme.”

Intrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Definiţi Piaţa de gros.

2. Care sunt avantajele acestui sistem?

3. Ce asigură PG în cadrul procesului de distribuţie al produselor agroalimentare?

4. Care sunt cele trei componente ale structurii PG?

5. Identificaţi principalele obiective urmărite prin crearea pieţelor de gros.

6. Prezentaţi schema de principiu a funcţionării noului sistem de distribuţie al PG.

7. Specificaţi cateva condiţii de igienă care trebuie respectate într-o piaţă de gros.

8. Pe ce principiu se bazează activitatea PG – urilor?

9. Enumeraţi legăturile ce se stabilesc între produs şi consumator.

10. Care este scopul etichetării produselor prelucrate?

11. Ce trebuie să cuprindă o etichetă?

12. În ce limbă trebuie să fie scrisă eticheta?

13. Ce urmăreşte politica nutriţională?

14. Definiţi operaţia de recoltare a legumelor şi fructelor.

15. Cum se organizează recoltarea?

16. Specificaţi cum se stabileşte momentul optim de recoltare.

17. Indicatorii ce se stabilesc la recoltare sunt în funcţie de:

18. Enumerati aspectele ce se au în vedere la recoltarea legumelor şi fructelor.

19. Definiţi operaţia de presortare.

20. La care produse agroalimentare se execută presortarea în momentul recoltării?

21. Enumeraţi metodele de recoltare?

22. Recoltarea selectivă (eşalonată) se practică la....?

23. Recoltarea integrală (completă) se practică la....?

24. Câte procedee de recoltare cunoaşteţi?

25. La care produse se practică recoltarea manuală?

26. Definiţi recoltarea semimecanizată.

27. Cum se execută recoltarea mecanizată?

28. Definiţi operaţia de condiţionare.

29. Ce produse se obţin în urma condiţionării?

30. Ce produse se supun operaţiei de condiţionare?

31. Enumeraţi operaţiile de condiţionare a legumelor şi fructelor?

32. Ce înţelegeţi prin recepţia cantitativă şi calitativă?

33. Cum se realizează descărcarea produselor agroalimentare?

34. Este utilă stocarea produselor înainte de condiţionare?

35. Definiţi operaţia de curăţire.

36. La care produse se realizează operaţia de îndepărtare a pământului?

37. Care este scopul operaţiei de ştergere a produselor şi cum se efectuează?

38. În ce constă operaţia de periere a fructelor şi cum se realizează?

39. La ce legume şi fructe se efectuează spălarea şi zvântarea?

40. Cizelarea strugurilor de masă constă în:

41. Definiţi operaţia de fasonare. Daţi example.

42. Specificaţi care este scopul sortării produselor agroalimentare?

43. Care sunt cele două metode de sortare?

44. În ce constă operaţia de sortare selectivă?

45. În ce constă operaţia de sortare generală?

46. Ce reprezintă operaţia de calibrare?

47. Care sunt avantajele calibrării?

48. La care legume şi fructe se aplică operaţia de calibrare?

49. Definiţi operaţia de ceruire.

50. La ce produse se poate aplica operaţia de legare în legături sau snopi?

51. Definiţi operaţia de ambalare.

52. Care este rolul ambalării?

53. Enumeraţi metodele de ambalare.

54. Cum se mai numeşte ambalarea prin nearanjare?

55. La ce produse se poate aplica metoda de ambalare prin nearanjare?

56. Este metoda de ambalare prin nearanjare estetică sau nu?

57. Cum se realizează umplerea ambalajelor la ambalarea prin nearanjare?

58. Ce presupune ambalarea prin semiaranjare ?

59. Ambalarea prin semiaranjare asigură o prezentare estetică?

60. La ce produse se foloseşte ambalarea prin aranjare?

61. Care sunt cele trei variante de ambalare prin aranjare?

62. Cum se realizează ambalarea în rânduri drepte?

63. Ce avantaje prezintă ambalarea în şah?

64. Ce înţelegeţi prin ambalarea estetică şi ce avantaje are?

65. La ce produse se realizează operaţia de preambalare?

66. Ce materiale se utilizează la preambalarea legumelor şi fructelor?

67. Câte metode de preambalare cunoaşteţi?

68. Definiţi noţiunea de ambalaj.

69. Care sunt caracteristicile după care se face clasificarea ambalajelor?

70. Câte feluri de ambalaje sunt după rolul pe care îl au în procesul de valorificare?

71. Câte feluri de ambalaje sunt după materialele din care sunt confecţionate?

72. Câte feluri de ambalaje sunt după durata de circulaţie?

73. Care sunt avantajele şi dezavantajele utilizării ambalajelor din lemn? Daţi exemple.

74. Care sunt avantajele şi dezavantajele utilizării ambalajelor din materiale plastice? Daţi

exemple.

75. Care sunt avantajele şi dezavantajele utilizării ambalajelor din carton? Daţi exemple.

76. Care sunt utilajele folosite la manipularea legumelor şi fructelor?

77. Cum se realizează transportul legumelor şi fructelor?

78. Cum se transportă legumele şi fructele perisabile?

79. Ce metode de depozitare cunoaşteţi pentru fructele perisabile?

80. La ce produse se poate aplica depozitarea în vrac?

81. La ce produse se poate aplica depozitarea în ambalaje?

82. Spaţiile pentru păstrarea legumelor şi fructelor după poziţia faţă de nivelul solului se

clasifică astfel:

83. Spaţiile pentru păstrarea legumelor şi fructelor după posibilităţile de realizare şi

menţinere a parametrilor de păstrare se clasifică astfel:

84. Definiţi silozul.

85. Enumeraţi avantajele silozurilor.

86. Care sunt criteriile ce se iau în considerare la stabilirea momentului optim de recoltare

la mere?

87. Ce ambalaje pentru recoltarea merelor este recomandabil să se folosească?

88. Sub ce formă se pot consuma merele?

89. Unde se păstrează merele?

90. Care este durata de păstrare a merelor?

91. Care este momentul optim de recoltare a bulbilor de ceapă?

92. Cum se depozitează ceapa?

93. Care este durata de păstrare a cepei?

94. Ce legume fac parte din grupa rădăcinoaselor?

95. Sub ce formă se folosesc în alimentaţia omului legumele rădăcinoase?

96. În ce lună se face recoltarea legumelor rădăcinoase?

97. Ce se întâmplă dacă se întârzie recoltarea legumelor rădăcinoase la timp?

98. Cum se realizează recoltarea legumelor rădăcinoase?

99. Enumeraţi legumele care fac parte din grupa vărzoaselor?

100. Ce specie din grupa legumelor vărzoase se păstrează o perioadă mai lungă de timp şi

care o perioadă mai scurtă de timp?

101. Care este momentul optim de recoltare a verzei albe şi roşii?

102. Cum se face recoltarea la varza albă şi roşie?

103. Care sunt cele trei clase sub care se valorifică cartofii?

104. Care este momentul optim de recoltare al cartofilor?

105. Care sunt spaţiile de depozitare a cartofilor?

106. La ce temperatură se depozitează cartofii?

Teme de control:

1. Realizaţi mixul de marketing (produs, preţ, promovare şi distribuţie), pentru vânzarea

unor legume specifice regiunii din care faceţi parte;

2. Arătaţi avantajele şi dezavantajele fiecărui sistem de distribuţie a fructelor şi

legumelor: en detail şi en gros.

3. Imaginaţi-vă că doriţi să vă deschideţi un punct de vânzare a legumelor şi fructelor

într-un oraş apropiat de reşedinţa dumneavoastră. Cum aţi proceda?

4. Arătaţi care sunt riscurile practicării unui comerţ stradal neautorizat.

5. Ce evenimente s-ar putea organiza pentru a promova de exemplu “ceapa” într-o

regiune cu specific în producerea acestei legume?

Bibliografie:

1. Indrea, D. Şi colab., 2007, Tratat de legumicultură, Ed. Ceres ,Bucureşti;

2. Constantin Marian, 2007, Marketingul producţiei agroalimentare – Tratat, Editura

Agro Tehnica, Bucureşti;

3. Lazăr, V., 2006, Tehnologia păstrării şi industrializării produselor horticole, Ed.

AcademicPres, Cluj-Napoca;

4. Andrés F. López Camelo, 2007, Manuel pour la préparation et la vente des fruits et

des légumes du champ au marché, www.fao.org

5. Merce Elena, C. B. Pocol, 2009, Economie rurală, Editura AcademicPres, Cluj

Napoca.

6. Mitre,V.,2008, Pomologie, Ed. Todesco, Cluj-Napoca.

7. *** Contract de cercetare PNII, nr. 3168/2007, USAMV Bucureşti , Titlul proiectului

„Creşterea eficienţei economice în valorificarea fructelor proaspete perisabile, prin

managementul factorilor de risc post-recoltă, optimizarea duratei de păstrare şi

strategii de marketing”

8. *** Monitorul de Galaţi, din 17 august 2011

9. *** www.primariaclujnapoca.ro

10. *** www.agroazi.ro