Embed Size (px)
DESCRIPTION
Bun
I. TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ.........................................3
I.1. CULTURA FIZICĂ – PARTE A CULTURII UNIVERSALE..............................................................................3I.2. SARCINILE TEORIEI EDUCAŢIEI FIZICE.................................................................................................5I.3. PROBLEMATICA TEORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI........................................................................6I.4. IZVOARELE TEORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI..............................................................................6I.5. CONSTITUIREA, EVOLUŢIA ŞI LOCUL TEORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI..............................................7
II. NOŢIUNILE PRINCIPALE ALE TMEFS........................................................................................9
II.1. NECESITATEA CUNOAŞTERII NOŢIUNILOR TEORETICE DIN DOMENIUL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI.............9II.2. NOŢIUNEA EDUCAŢIE FIZICĂ.........................................................................................................10II.3. NOŢIUNEA SPORT.....................................................................................................................12II.4. NOŢIUNEA MIŞCAREA OMULUI....................................................................................................16II.5. NOŢIUNEA CAPACITATE MOTRICĂ.................................................................................................23II.6. NOŢIUNEA PSIHOMOTRICITATEA OMULUI......................................................................................24II.7. NOŢIUNEA APTITUDINE PSIHO- MOTRICĂ........................................................................................25II.8. NOŢIUNEA SARCINĂ MOTRICĂ.....................................................................................................25II.9. NOŢIUNEA DEPRINDERE MOTRICĂ.................................................................................................26II.10. NOŢIUNEA EXERCIŢIU FIZIC.......................................................................................................26II.11. NOŢIUNEA DEZVOLTARE FIZICĂ...................................................................................................27
III. EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL CA ACTIVITĂŢI SOCIALE..........................................................28
III.1. ORIGINE.................................................................................................................................28III.2. ESENŢĂ..................................................................................................................................28III.3. IDEAL.....................................................................................................................................28III.4. FUNCŢII..................................................................................................................................29III.5. OBIECTIVE...............................................................................................................................29
IV. SISTEMUL MIJLOACELOR EDUCAŢIEI FIZICE ŞI ANTRENAMENTULUI SPORTIV........................32
IV.1. MIJLOACELE SPECIFICE...............................................................................................................321. Exerciţiul fizic......................................................................................................................322. Aparatura de specialitate....................................................................................................323. Mijloace (şi măsuri ) de refacere după efort........................................................................33
IV.2. MIJLOACELE NESPECIFICE...........................................................................................................331. Condiţiile (măsurile) igienice...............................................................................................332 . Factorii naturali de călire...................................................................................................333. Mijloace împrumutate........................................................................................................34
IV.3. EXERCIŢIUL FIZIC – MIJLOC DE BAZA AL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI...........................................34
V. COMPONENTELE PROCESELOR INSTRUCTIV-EDUCATIVE DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT..........36
V.1. CUNOŞTINŢELE DE SPECIALITATE...................................................................................................36V.2. INDICII MORFO-FUNCŢIONALI.......................................................................................................36V.3. ELEMENTELE DE CONŢINUT ALE ALTOR LATURI ALE EDUCAŢIEI.............................................................37V.4. CALITĂŢILE MOTRICE..................................................................................................................38
VI. DEPRINDERILE ŞI PRICEPERILE MOTRICE...............................................................................46
VI.1. DEFINIȚIE ȘI CARACTERISTICI.......................................................................................................46VI.2. ETAPELE FORMĂRII DEPRINDERILOR MOTRICE.................................................................................47VI.3. CLASIFICAREA DEPRINDERILOR MOTRICE........................................................................................49VI.4. TRANSFERUL ŞI INTERFERENŢA....................................................................................................51
1
VI.5. PRICEPERILE MOTRICE...............................................................................................................52
VII. PRINCIPIILE DE INSTRUIRE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT.....................................................54
VII.1. PRINCIPIUL PARTICIPĂRII CONŞTIENTE ŞI ACTIVE.............................................................................54VII.2. PRINCIPIUL INTUIŢIEI................................................................................................................55VII.3.PRINCIPIUL ACCESIBILITĂŢII.........................................................................................................56VII.4. PRINCIPIUL SISTEMATIZĂRII ŞI CONTINUITĂŢII................................................................................57VII.5. PRINCIPIUL LEGĂRII INSTRUIRII DE CERINŢELE ACTIVITĂŢII PRACTICE....................................................58VII.6. PRINCIPIUL ÎNSUŞIRII TEMEINICE (AL DURABILITĂŢII).......................................................................58
VIII. NOŢIUNI GENERALE DESPRE EFORT ÎN PROCESUL DE PRACTICARE A EXERCIŢIILOR FIZICE...60
VIII.1. COMPONENTELE EFORTULUI.....................................................................................................60VIII.2. ORIETAREA EFORTULUI............................................................................................................62VIII.3. OBOSEALA............................................................................................................................63
IX. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA OMULUI ÎN DIFERITE PERIOADE ALE VIEŢII..............................65
IX.1. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA OMULUI – GENERALITĂŢI.....................................................................65IX.2. CARACTERISTICI GENERALE ALE OMULUI LA DIFERITE VÂRSTE.............................................................68
X. CARACTERISTICI ALE MOTRICITĂȚII LA DIFERITE VÂRSTE........................................................70
X.1. ACTIVITATEA MOTRICĂ LA PREŞCOLARI...........................................................................................70X.2. ACTIVITATEA MOTRICĂ LA ŞCOLARI................................................................................................71X.3. CARACTERISTICI ALE MOTRICITĂȚII LA MATURITATE...........................................................................73X.4. EFECTELE SANOGENETICE ALE SPORTULUI.......................................................................................74X.5. FACTORII DE RISC AI SĂNĂTĂŢII.....................................................................................................75
XI. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA MOTRICĂ INDEPENDENTĂ.................................77
XI.1. INDICELE DE MASĂ CORPORALĂ...................................................................................................77XI.2. EVALUAREA CAPACITĂŢII AEROBE DE EFORT...................................................................................79XI.3. EVALUAREA FORŢEI ŞI REZISTENŢEI MUSCULARE..............................................................................81XI.4. EVALUAREA CONSUMULUI ENERGETIC ZILNIC ŞI STABILIREA RAŢIEI ALIMENTARE.....................................81XI.5. INDICELE DE ACTIVITATE FIZICĂ....................................................................................................83XI.6. ESTIMAREA CONSUMULUI DE CALORII PE BAZA INTENSITĂŢII ŞI DURATEI EFORTULUI...............................85
XII. PRINCIPII ŞI REGULI PENTRU ALCĂTUIREA PROGRAMELOR ÎN SPORTUL PENTRU SĂNĂTATE 91
XII.1. ETAPELE DE DESFĂŞURARE A UNUI PROGRAM DE ACTIVITĂŢI MOTRICE PENTRU SĂNĂTATE......................92XII.2. Patologia specifică în sportul pentru toţi............................................................................94
2
I. TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI CA
DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ
I.1. Cultura fizică – parte a culturii universale
Cultura universală, ca ansamblul de valori materiale şi spirituale
acumulate de societate de-a lungul timpului, cuprinde şi cultura fizică.
Aceasta este considerată un domeniu foarte complex al vieţii sociale
care conţine rezultatele gândirii concretizate în categoriile de bază,
termenii specifici, cadrul normativ, instituţiile, baza materială, etc.
Culturii fizice i se subordonează cunoştinţele teoretice şi achiziţiile
practice, dar şi educaţia ca proces fundamental la nivelul societăţii.
Educaţia fizică şi sportul completează aria culturii unui popor,
favorizează lărgirea cunoaşterii omului şi face posibilă înscrierea de noi
valori în ansamblul culturii universale.
Cultura fizică este o componentă a culturii universale –
ansamblu de categorii, legi, instituţii şi bunuri materiale prin care se
valorifică exerciţiile fizice (în scopul perfecţionării potenţialului
biologic şi, implicit, spiritual al omului și, ca orice act de cultură
presupune patru momente în devenirea sa:
- cognitiv
- axiologic
- creator
- generalizator.
Cultura fizică cuprinde următoarele tipuri de valori:
3
- create de-a lungul evoluţiei istorice (performanţe, recorduri,
discipline ştiinţifice);
- create în dezvoltarea filogenetică a omului (dezvoltare fizică
armonioasă, idealul de corp armonios reflectat în creaţii artistice,etc.);
- create în procesul direct de practicare a exerciţiilor fizice
( educaţie fizică, antrenament sportiv);
- materiale subordonate creşterii performanţei sportive (instalaţii,
aparatură de refacere);
- realizate prin spectacolul sportiv (categorii etice şi estetice,
corectitudine, respect reciproc).
Valori certe ale culturii fizice constituie performanţele sportive,
recordurile, elementele şi procedeele tehnice (ca modele ideale),
acestea fiind într-o evoluție permanentă datorată preocupărilor și
eforturilor celor implicați în această formă de activitate socială.
Prin complexitatea sa, acest domeniu se pretează la o abordare multi-,
pluri- şi interdisciplinară, fiind de fapt, expresia unei însumări de
discipline ştiinţifice care abordează domeniul nostru, din puncte de
vedere specifice pentru fiecare, în parte.
Specialişti renumiţi ai domeniului consideră cultura fizică prima
formă de cultură, generată din necesitatea primordială a omului de a se
pregăti pentru lupte şi vânătoare, în vederea asigurării existenţei.
I.2 Obiectul de studiu al teoriei educației fizice
Orice domeniu al cunoaşterii poate dobândi statutul de ştiinţă
numai dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
- să aibă obiect propriu de studiu;
4
- să aibă metode proprii (sau adaptate) de cercetare;
- să aibă noţiuni bine conturate (terminologia), unele la nivel de
concepte;
- să stabilească legi, norme, cerinţe, principii specifice obiectului
său de studiu, în urma verificării în practica avansată a unor ipoteze;
- să clasifice şi să cuantifice propriile categorii şi probleme
(Cîrstea, Gh., 1992).
Orice domeniu de activitate științifică are următoarele
subcomponente:
Istoria Teoria Metodica Practica
Acestea au o problematică distinctă, dar fiecare se bazează și se
intercondiționează cu toate celelalte.
Teoria activităţilor fizice şi sportului are ca obiect de studiu
perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a omului prin
practicarea sistematică a exerciţiilor fizice. Alte discipline studiază
aceeaşi problematică, aprofundând-o pentru un domeniu mai restrâns
(atletism, gimnastică,baschet, etc.). Toate principiile, conceptele,
normele Teoriei şi metodicii educaţiei fizice şi sportului (în general)
sunt valabile şi pentru toate Teoriile şi metodicele particulare.
Preocupările majore ale acestei discipline vizează educaţia fizică
şi sportul în rândul tinerei generaţii, dar şi pentru alte categorii de
populaţie ce constituie subsisteme ale acestui domeniu.
I.3. Sarcinile teoriei educaţiei fizice derivă din cele trei funcţii
importante ale sale:
- funcţia cognitivă,de analiză şi explicare a tuturor aspectelor
5
domeniului, de prezentare a idealului, a obiectivelor în raport cu
necesităţile sociale,de prezentare a celor mai eficiente forme de
organizare.
- funcţia normativă, de stabilire a legilor, normelor, cerinţelor
generale necesare în activitatea respectivă.
- funcţia tehnică, de a capacita pe cei ce conduc procesul
instructiv-educativ cu tehnologii de predare,iar pe cei care sunt
beneficiari, cu tehnici de învăţare.
I.4. Problematica teoriei educaţiei fizice şi sportului cuprinde
următoarele aspecte mai generale(bazele teoretice fundamentale ale ed.
fizice şi sportului):
- noţiunile fundamentale din domeniu
- educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale
- originea şi esenţa acestora
- idealul, funcţiile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului
- sistemul de educaţie fizică şi sport din ţara noastră
- sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv
- exerciţiul fizic, mijloc de bază
- caracteristici teoretice ale principalelor componente ale
procesului de practicare a exerciţiului fizic: calităţile motrice,
deprinderile şi priceperile motrice, cunoştinţele teoretice de
specialitate, indicii morfo-funcţionali, etc.
I.5. Izvoarele teoriei educaţiei fizice şi sportului sunt:
- practica domeniului, care oferă în permanenţă date care, prin
analiză şi generalizare de către teoreticieni duce din nou la
6
îmbunătăţirea activităţii practice. Teoria constituie un factor stimulator,
de progres pentru practică.
- datele existente(moştenirea), realizate prin valorificarea critică
a ideilor, invenţiilor,(inclusiv exerciţii) şi adaptarea lor la condiţiile şi
necesităţile actuale şi de perspectivă.
- metodele de cercetare ştiinţifică sunt cele ale întregului proces
de instruire şi educaţie(de tip pedagogic, psiho-pedagogic), cu unele
adaptări dictate de specificul domeniului nostru. Sunt şi alte
domenii(statistica) care ne oferă metode foarte utile în cercetarea din
domeniul nostru.
În funcţie de scopul urmărit de activitatea de cercetare, există
următoarele metode:
Pentru documentare: metoda istorică,studiul bibliografiei
de specialitate
Pentru recoltarea de date:monografia, observaţia,
măsurarea şi testarea, ancheta,convorbirea, interviul,testul
sociometric.
Pentru verificarea unor ipoteze:experimentul
Pentru prelucrarea datelor recoltate:statistica
Pentru analiza rezultatelor: intabelarea, reprezentarea grafică
Aceste metode trebuie folosite în sistem.
I.6. Constituirea, evoluţia şi locul teoriei educaţiei fizice şi
sportului în “ştiinţa educaţiei fizice şi sportului.”
Multă vreme au existat cunoştinţe disparate despre practicarea
exerciţiilor fizice de către fiinţa umană, iar încercări de generalizare a
7
lor au existat încă din cultura popoarelor antice.
Teoria domeniului nostru, ca ştiinţă a apărut (mai târziu)
datorită:
- introducerii educaţiei fizice în şcoli;
- extinderii practicării exerciţiilor fizice de diferite categorii de
populaţie;
- apariţiei grupărilor sportive;
- crearea instituţiilor care pregătesc cadre calificate pentru
domeniu etc.;
Teoria educaţiei fizice are următoarele preocupări de bază:
- explicarea locului, rolului şi funcţiilor practicării exerciţiilor
fizice;
- fundamentarea mijloacelor, metodelor și strategiilor activității;
- principiile care stau la baza acestei activităţi;
- formele de organizare a practicării exerciţiilor fizice;
Cu timpul, educaţia fizică şi sportul s-au diversificat şi au apărut:
Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi sportive (TMEFS) şcolare,
TMEFS profesionale şi a sportului de masă,,Teoria şi Metodica
antrenamentului sportiv, Teoria şi Metodica fiecărei ramuri de sport,
etc.
Acestea constituie un sistem de discipline ştiinţifice cu grade
diferite de generalizare, numit “Ştiinţa Educaţiei Fizice şi Sportului”. În
cadrul acestui sistem, Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului are cel mai
mare grad de generalizare, aflându-se la baza întregii activităţi teoretice
şi practice a domeniului.
8
II. NOŢIUNILE PRINCIPALE ALE TMEFS
Terminologia clară şi precisă (limbajul propriu) este una din
condiţiile pe care le presupune o ştiinţă.
II.1. Necesitatea cunoaşterii noţiunilor teoretice din domeniul
educaţiei fizice şi sportului
Comunicarea dintre profesor şi student, între studenţi, precum şi
înţelegerea conţinutului literaturii de specialitate se poate realiza
eficient numai dacă toţi participanţii dau acelaşi înţeles termenilor
utilizaţi, respectiv, folosesc un limbaj comun.
Comunicarea, respectiv transmiterea informaţiei, presupune
descifrarea cuvintelor şi stabilirea semnificaţiei lor, numai
recepţionarea cuvintelor fiind insuficientă.
Pentru a înţelege problematica educaţiei fizice şi sportului este
necesar a cunoaște mai întâi, limbajul, pentru a nu face confuzii între
termenii vehiculaţi.
Un vocabular satisfăcător solicită ca fiecare cuvânt, fiecare
termen să fie însoţit de noţiunea respectivă, să înţelegem exact
semnificaţia fiecărui cuvânt. De fapt nu se învaţă cuvinte sau termeni,
se învaţă noţiuni, învăţarea cuvintelor fără să se cunoască înţelesul lor
reprezintă învăţare mecanică.
9
Importanţa terminologiei a determinat pentru fiecare ştiinţă
stabilirea categoriilor specifice. Ştiinţa mişcărilor omului are
numeroase noţiuni specifice, între care principale sunt:
- educaţia fizică
- sport
- mişcarea omului
- motricitatea omului
- capacitatea motrică
- aptitudine psihomotrică.
- deprindere motrică
- sarcină motrică
- exerciţiu fizic
II.2. Noţiunea educaţie fizică
Noţiunea educaţie fizică este definită de specialişti în diverse
variante, cei mai mulţi o definesc astfel: "educaţia fizică reprezintă o
componentă a educaţiei generale care există ca proces pedagogic
organizat sau independent şi care prin intermediul exerciţiilor fizice
produce schimbarea comportamentului uman (în plan motric, cognitiv,
social, estetic şi afectiv").
Terminologia educaţiei fizice şi sportului dă următoarea
definiţie: "Prin educaţie fizică, a cărei noţiune superioară este educaţia,
înţelegem: activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de
practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi în principal a
potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale".
10
Alţi autori arată că "educaţia fizică reprezintă un proces dirijat în
vederea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice ale oamenilor, în
concordanţă cu particularităţile de vârstă şi de sex, cu cerinţele vieţii
sociale, cu particularităţile diferitelor profesii, precum şi cu cerinţele
menţinerii îndelungate a bunei condiţii fizice".
- Educația fizică poate fi considerată o formă de educație prin
dirijarea proceselor de transformare fizică, la nivelului corpului uman
(educație fizică = educație prin fizic), promovând ideea de echilibrare a
ființei umane prin efort fizic special conceput și dirijat.
- Educația fizicului, după unii autori (din SUA, în anii 1930)
promovează dezvoltarea corpului uman ca și corp fizic, ținând seama
de contribuția procesului respectiv la formarea personalității
individului, recomandând ca accentul să fie pus pe latura fizică, astfel,
fiecare domeniu educațional, urmărindu-și specificul.
- Educația pentru mișcare prin care se urmărește dezvoltarea
personalității sub aspect psihomotor, afectiv și cognitiv.
Este un proces deliberat construit şi desfăşurat în vederea
perfecţionării (1) dezvoltării fizice şi (2) a capacităţii motrice, în
funcţie de particularităţile de sex, vârstă , cerinţe de integrare, etc.
- componentă a educaţiei generale(alături de cea intelectuală,
estetică, morală, tehnică);
- proces de educare a fizicului uman, cu implicaţii şi în alte
planuri ale formării personalităţii.
Există educaţia fizică: a tinerei generaţii, militară, profesională, a
vârstnicilor, etc.
11
Este organizată sub formă de:
- proces instructiv-educativ special conceput;
- activitate independentă.
Are un pronunţat caracter formativ, fără să fie exclus cel
competitiv.
Subsistemele educaţiei fizice:
- educaţia fizică a generaţiei tinere, în şcoli, care trebuie să aibă
o orientare competitivă cu accent pe practicarea socio-educativă a
sporturilor;
- educaţia fizică profesională - specifică diferitelor profesiuni;
- educaţia fizică militară;
- educaţia fizică a vârstnicilor.
II.3. Noţiunea sport
Charta Europeană a Sportului pentru Toţi dă următorul înţeles:
"Sport înseamnă toate formele de activitate fizică menite, printr-o
participare organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze condiţia
fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau să conducă
la obţinerea de rezultate în competiţii de orice fel".
Această analiză are în vedere toate sporturile, dar se
concentrează mai ales asupra activităţilor recreaţionale active, care
presupun perioade de exerciţiu dinamic şi ritmic susţinut bazat pe
locomoţie ca element constitutiv major.
Din alte puncte de vedere, prin sport în mod larg, se înţelege:
"activitatea competiţională, pregătirea specială în acest scop, relaţiile
12
specifice dintre oameni şi reglementările în sfera acestor activităţi,
precum şi rezultatele obţinute cu semnificaţie socială, luate în
totalitatea lor".
Terminologia educaţiei fizice şi sportului prezintă următoarea
semnificaţie a sportului: "Activitatea specifică de întrecere în care se
valorifică intensiv formele de practicare a exerciţiilor fizice în vederea
obţinerii de către individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor
morfo - funcţionale şi psihice concretizate într-un record, o depăşire
proprie sau a partenerului".
Definiţiile de mai sus scot în evidenţă că esenţa sportului o
constituie activitatea competiţională - întrecerea.
Sportul este o activitate ideală pentru a antrena comportamentul
social, este generat de reguli relativ stricte şi există norme de
sancţionare a nonconformării şi de pedepsire a comportamentului
deviant.
Charta Internaţională a Educaţiei Fizice şi Sportului declarată de
UNESCO prevede: "Educaţia fizică şi sportul constituie un element
esenţial al educaţiei permanente în sistemul global de educaţie".
Are următoarele caracteristici:
- fenomen social dezvoltat sub impulsul Jocurilor Olimpice
moderne.
- se concretizează prin structuri motrice complexe, diferenţiate
pe discipline, ramuri şi probe
- subcomponente: “sportul de masă”, baza de masă a sportului de
performanţă, sportul de performanţă şi sportul de mare performanţă
13
- are un pronunţat caracter competitiv (neexcluzând pe cel
formativ).În competiţii se valorifică acumulările realizate prin
antrenamente
- funcţiile sportului: contribuie la asigurarea unei stări optime de
sănătate, la dezvoltarea gustului pentru mişcare, la integrarea socială a
individului
Clasificarea disciplinelor, ramurilor sau probelor sportive este
foarte diversă:
- clasice şi moderne
- individuale, pe echipe, mixte.
- olimpice şi neolimpice, etc.
Sportul trebuie abordat în legătură cu alte domenii: educaţia,
sănătatea, serviciile sociale, amenajarea teritoriului, protecţia mediului,
arta, serviciile pentru petrecerea timpului liber etc.
În semnificaţia menţionată a sportului, intră şi alte noţiuni
derivate şi anume:
- sport competiţional
- sport de performanţă
- sport de înaltă performanţă
- performanţă sportivă
- sport profesionalizat
- competiţie sportivă
- disciplină sportivă
- ramură sportivă
- probă sportivă
14
- sport de prestaţie
- sport de situaţie
Sportul competiţional este o formă a practicii sportive, al cărui
scop este compararea performanţei.
Sport de performanţă are semnificaţia de atingere a performanţei
personale maxime.
Sportul de înaltă performanţă se referă la succesele şi recordurile
internaţionale.
Performanţa sportivă. în sens general performanţa sportivă
reprezintă un rezultat al activităţii psiho- motrice, superior rezultatelor
cunoscute la un moment dat. În sens sportiv performanţa desemnează
atât progresul cât şi rezultatul unei acţiuni care, din punct de vedere
normativ reprezintă măiestria sau îndeplinirea unei sarcini cât mai bine
posibil, în sens pedagogic, performanţa sportivă se referă la
modificarea comportamentului motric de iniţiere, învăţare,
perfecţionare, supraperfecţionare.
Noţiunea de sport profesionalizat se referă la prezentarea
performanţei ca spectacol de către sportivii care au această profesie.
Competiţia sportivă este definită ca un fenomen social complex
care se desfăşoară în condiţiile principiului performanţei şi reprezintă
esenţa sportului. Competiţiile sportive au următoarele funcţii:
- funcţia culturală
- funcţia comercială
- funcţia de comunicare socială
- funcţia de politică sportivă
15
Pierre de Coubertain considera sportul un domeniu de
manifestare a excelenței, manifestând pentru transferarea în viața
cotidiană a valorilor umane rezultate din practicarea sporturilor. El mai
afirma că nimic nu este suficient de solid, de durabil în educația fizică,
fără o strânsă legătură cu valențele sportului.
Sportul, așa cum este menționat în Charta Europeană a Sportului,
trebuie să devină un bun al tuturor, fiind un factor de cultură, un mijloc
de dezvoltare a omului, un factor de întărire a sănătății.
Noţiunile de disciplină sau ramură Sportivă diferenţiază
sporturile între ele. Proba sportivă reprezintă o structură diferită dintr-
un sport (atletism – gimnastică – schi - înot).
Antrenamentul sportiv
- un proces instructiv-educativ, sistematic şi continuu, gradat, de
adaptare a organismului omenesc la eforturi fizice şi psihice intense, în
scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din formele competitive de
practicare a exerciţiilor fizice
- este laboratorul de pregătire a celor talentaţi pentru obţinerea de
performanţe superioare în sport
- cuprinde mai puţini practicanţi şi exerciţii fizice decât educaţia
fizică.
- planificarea activităţii are multe aspecte specifice.
16
II.4. Noţiunea mişcarea omului
Mişcarea, în general, este definită ca fiind o categorie filosofică
înglobând toate schimbările şi procesele care au loc în univers, sau
orice transformare.
Generic, mişcarea desemnează ieşirea din starea de imobilitate,
de stabilitate, schimbarea locului, a poziţiei, deplasarea unui obiect sau
a unei fiinţe.
Mişcarea are următoarele forme particulare:
- mişcarea fizică;
- mişcarea chimică;
- mişcarea biologică;
- mişcarea conştiinţei (psihologică);
- mişcarea socială;
- mişcarea informaţiei pentru formele de mai sus.
Mişcarea observabilă este o proprietate a materiei vii, ca atare
omul este caracterizat şi de mişcare, el se mişcă deplasându-se în spaţiu,
segmentele corpului se mişcă unele în raport cu celelalte şi cu diferite
puncte din mediu, se mişcă celulele, atomii, particulele elementare. La
om se manifestă toate formele de manifestare ale mişcării de mai sus.
Legile mişcării la om:
1- Legea utilităţii, a efortului util, cea a eficienţei cu un
consum minim de energie şi efecte optime selecţionarea actelor
motrice, a traiectoriilor, unghiurilor articulaţiilor, eliminarea gesturilor
inutile.
17
1- Legea efortului voluntar sau a intenţionalităţii în vederea
realizării unui scop prin participare conştientă, volitivă.
2- Legea temporalităţii şi spaţialităţii. Orice mişcare se
desfăşoară în spaţiu şi timp, respectiv corpul întreg sau segmentele lui
se deplasează după anumite traiectorii în ritmuri convenabile care oferă
mişcării cursivitate, expresivitate, eficienţă.
Mişcarea omului, din punct de vedere didactic, are următoarele
elemente componente: actul motric, acţiunea motrică, activitatea
motrică.
Mişcarea omului (capacitatea motrică) - totalitatea actelor
motrice efectuate de om pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul
natural şi social (inclusiv cele specifice unor ramuri de sport.)
Capacitatea motrică a omului se concretizează în următoarele
elemente:
- actul motric - o expresie de comportament realizată prin
muşchii scheletici, pentru a realiza o acţiune sau o activitate motrică.
Actul motric este elementul de bază al oricărei mişcări,
efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni
motrice (exemplu: împingerea mingii spre sol în timpul driblingului în
jocul de handbal).
M. Epuran precizează că „actele motrice sunt expresia cea mai
simplă a reacţiilor adaptive ale individului la situaţiile concrete în care
se află, din necesitatea dialogului cu natura, cu alţii sau cu sine". Ele
constituie materialul de construcţie al acţiunilor motrice.
18
În general, scopul gestului motric poate avea numeroase aspecte:
poate fi exprimare a unei mişcări sau de manipulare a unui obiect
vizibil sau invizibil, apropiat sau îndepărtat.
-acţiunea motrică (deprinderea) - un ansamblu de acte motrice în
scopul rezolvării unor sarcini precise. Acţiunea motrică desemnează un
sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau
integrat într-o activitate motrică (de exemplu: contraatacul din jocul de
handbal). Acţiunea motrică este determinată de integrarea factorilor
energetici, cinematici şi cognitive ai mişcării şi are caracteristici de
constanţă în sensul că se poate repeta şi, caracter unic în sensul că
repetarea nu se face niciodată identic.
Actualizând, noţiunea acţiune motrică M. Epuran precizează:
„acţiunile motrice sunt sinteze de acte motrice care răspund rezolvării
unei sarcini imediate". Acţiunile motrice constituie domeniul de studiu
al pedagogiei speciale a domeniului nostru (didactica educaţiei fizice şi
sportului). Cunoaşterea mecanismelor acţiunilor, a structurii dinamicii
lor, conduce la perfecţionarea exerciţiilor, la îmbunătăţirea procesului
de învăţare şi desfăşurarea gestului motric.
Toată psihologia şi metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii şi
tacticii se sprijină pe progresele înregistrate de studiul biomecanic şi
metodico - pedagogic al acţiunilor elevului sau sportivului.
-activitatea motrică – ansamblu de acţiuni motrice, cu reguli şi
forme de organizare bine sistematizate în scopul obţinerii unui efect
complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a dinamicii
acestuia(antrenament sportiv, activitatea competiţională sau cea de
19
educaţie fizică). Activitatea motrică este definită ca fiind un ansamblu
de acţiuni motrice articulate sistematic pe baza unor idei, reguli, forme
organizatorice, având drept rezultantă adaptarea complexă a
organismului pe termen lung. (Dragnea, A.)
Prin termenul activitate se înţelege un proces complex de
elemente desfăşurate în sistem, a cărui unitate structurală de bază este
acţiunea (de exemplu: activitatea de educaţie fizică, activitatea
competiţională, activitatea motrică a fiinţei umane). Activitatea implică
organizare.
Activităţile motrice (corporale) sunt clasificate în: ludice,
agonistice, gimnice, recreative şi compensatorii. (Epuran, M.)
Activităţile ludice sunt reprezentate de jocurile pentru toate
vârstele, de la jocurile de mişcare la jocurile sportive şi au
caracteristicile: libertatea, dezinteresul, lipsa de scop productiv şi
satisfacţia directă a mişcării (excepţie sportul profesionist).
Activităţile gimnice sunt cele utilizate pentru dezvoltare
armonioasă (gimnastică, jogging-ul, "fitness").
Activităţile agonistice sunt de un tip competitiv, concretizate
prin sporturi, care reprezintă un fenomen social şi, sunt răspândite în
întrega lume, având caracteristic performanţa pentru afirmare.
Activităţile recreative se efectuează în timpul liber şi au ca
funcţii: divertismentul, destindere, distracţie, relaxare, deconectare,
odihnă activă, recreare, refacere psihică şi fizică.
20
Activităţile compensatorii au funcţii de recuperare a capacităţii
fizice, motrice şi psihice şi se desfăşoară sub formă de joc, exerciţii,
sporturi.
În lucrarea sa „Metodologia cercetării activităţii corporale", M.
Epuran precizează că: „în domeniul educaţiei fizice şi sportului
activităţile sunt de ordin psihologic, padagogic, sociologic: activitatea
de învăţare, antrenament, concurs, timp liber, etc.". În general,
activitatea este constituită din conduita individului sau echipei,
exprimată în acţiuni şi acte motrice şi desfăşurată intenţionat,
inteligent, după strategii exersate (algoritmi, deprinderi) sau create
spontan (exemplu: strategiile de rezolvare a unor situaţii tactice,
conţinutul şi dozarea mijloacelor antrenamentului, relaţiile individuale
în cadrul grupului etc.). Cercetarea acestora se face interdisciplinar
fiind angajate biomecanica, fiziologia, psihologia, electronica,
informatica, cinematica etc. În sport, întâlnim următoarele categorii de
termeni:
-disciplina sportivă – totalitatea ramurilor şi probelor sportive cu
structură, gen de efort, condiţii, mod de reglementare şi evaluare
asemănătoare(atletism, gimnastică, jocuri sportive, sporturi de
iarnă,etc.)
-ramură sportivă – un sistem de exerciţii fizice care s-au
statornicit în timp şi se realizează în concurs după reguli precise şi în
condiţii specifice(alergări, sărituri, gimnastică sportivă, fotbal, etc.)
-proba sportivă – componenta unei ramuri sportive sub forma
unui exerciţiu fizic complex, cu o structură proprie,efectuat în condiţii
21
competiţionale specifice, evaluat după un cod propriu.
În tabelul 1, este prezentată o sinteză a tipurilor de mişcare după Dauer
1986; Gallahue 1993, Siedentop 1984.
Clasificarea mişcărilor fundamentale
Locomotorii De manipulare De stabilitate
Mers Aruncare Aplecare
Alergare Prindere Întindere
Săritură Lovire Răsucire
Ţopăire Blocare Întoarcere
Tropoti re Izbire Legănare
Târşire Voleibolare Rostogolire
Lunecare Conducere Aterizare
Căţărare Rostogolire (a mingii) Oprire
Fandare Transportare Eschivare
Galopare Driblare Echilibrare
Săltare
Observaţie: Avem tendinţa de a privi „mişcarea" ca deplasare, schimbare de loc
sau poziţie. Trebuie să avem în vedere că în domeniul activităţilor corporale de toate
genurile avem componente în care latura comportamentală este inhibată, procesele
nervoase centrale fiind „ascunse", „mişcare zero". Menţinerea poziţiei iniţiale sau a
poziţiei de start, fixarea poziţiei la încheierii unui exerciţiu, pauzele de nemişcare în
anumite situaţii sau exerciţiile de nemişcare şi linişte pe care le-a recomandat Maria
Montessori in jocurile copiilor (1936), poziţiile preparatorii-preoperatorii, pânda, jocul
"statuile", toate şi încă multe altele, fac parte din conceptul dialectic al mişcării/nemişcării
active (M. Epuran).
Se precizează că din conceptul de mişcare raportat la educaţia
fizică şi sport, intră şi conceptul de nemişcare activă unde intră poziţiile
22
iniţiale, poziţiile de start, fixarea poziţiei la terminarea unui exerciţiu.
(în jocul de handbal avem poziţiile fundamentale din apărare sau atac),
de asemenea în unele jocuri de mişcare există sunt poziţii statice.
Importante de ştiut sunt caracteristicile generale şi particulare ale
mişcărilor: combinare şi alăturare, ritm, amplitudine, durată,
cinematică, dinamică, constanţă, precizie, fluiditate.
II.5. Noţiunea capacitate motrică
Capacitatea motrică reprezintă posibilitatea indivizilor de a reuşi
în executarea unei sarcini şi cuprinde: aptitudini psihomotrice,
deprinderi motrice, structuri operaţionale, cunoştinţe, experienţă,
motivaţii, stări emoţionale, precum şi aspecte de ordin biochimic,
metabolic şi fiziologic.
Capacitatea motrică mai este definită ca fiind: ansamblul
posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot realiza
eforturi variate ca structură şi dozare. Capacitatea motrică este
totdeauna demonstrabilă şi măsurabilă, spre deosebire de aptitudinea
motrică a cărui înţeles este de virtualitate ce urmează a fi pusă în
valoare.
Capacitatea motrică este asimilată de unii specialişti cu termenul
de "aptitudine totală" care cuprinde:
- capacitatea psihică;
- sănătate;
23
- efectuarea eficientă a mişcărilor corpului de la statul în
picioare, mersul, alergarea, până la cele implicate în practicarea unei
ramuri de sport;
- atitudine corectă a corpului prin capacitate de control (tonus
muscular).
Capacitatea motrică este:
- generală – cuprinzând calităţile motrice de bază (viteză,
îndemânare, forţă şi rezistenţă) şi deprinderile motrice de bază şi
aplicativ utilitare (mers, alergare, săritură, aruncare, prindere, transport
de greutăţi, escaladare, târâre, căţărare, tracţiune împingere, etc.)
- specială - cuprinzând calităţile motrice specifice şi
deprinderi şi priceperi motrice specifice unor ramuri de sport.
II.6. Noţiunea psihomotricitatea omului
Motricitatea omului este definită ca fiind: „însuşire a fiinţei
umane, înnăscută şi dobândită, de a reacţiona cu ajutorul aparatului
locomotor la stimuli externi şi interni, sub forma unei mişcări.”
Motricitatea generală este reprezentată de mişcări ale corpului şi
membrelor adaptate condiţiilor spaţiale şi temporale.
Activitatea motrică nu poate fi separată de procesele psihice.
Universul psihic și cel motric al omului se condiționează reciproc, iar
abordarea lor separată ar duce la semnificații incomplete și confuzii în
ce privește personalitatea omului și evoluția acesteia, pe parcursul
vieții. Termenul de psihomotricitate desemnează ansamblul de
24
comportamente motrice considerate prin prisma raportului lor cu
activitatea psihică.
Funcția psihică și funcția motrică constituie elementele de bază
ale adaptării ca rezultat al integrării lor sub efectul maturizării
sistemului nervos în privința relației individului cu propriul corp (R.
Lafon, 1963).
După V. Horghidan (1998), componentele psihomotricității sunt:
- schema corporală;
- lateralitatea;
- ideomotricitatea;
- inteligența motrică.
II.7. Noţiunea aptitudine psiho- motrică
Noţiunea generică aptitudine este caracterizată ca fiind însuşire
sau sistem de însuşiri ale subiectului, mijlocind reuşita acestuia în
activitate. Sunt însuşiri psihologice ale personalităţii.
Aptitudinile psiho-motrice sunt însuşiri, dispoziţii naturale,
înclinaţii, posibilităţi ale organismului de a efectua acte motrice cu
anumiţi indici de forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, mobilitate,
supleţe, pricepere, inteligenţă.
Aptitudinile psiho-motrice au o componentă psihică şi una fizică.
Aptitudinea fizică se referă la capacitatea unui individ de a efectua o
sarcină motrică. Componentele psihice sunt:
- însuşirile psihologice ale personalităţii;
25
- diferitele procese şi funcţii psihice care asigură recepţia
informaţiilor şi execuţia adevărată a actului de răspuns, motivaţie şi
procesele afective.
II.8. Noţiunea sarcină motrică
Sarcina este o muncă sau activitate precis determinată ce revine a
fi realizată de un individ.
Sarcina motrică este definită ca fiind un ansamblu organizat de
condiţii materiale şi constrângeri ce definesc un obiectiv a cărui
realizare necesită punerea în mișcare a unuia sau mai multor
participanţi. Condiţiile sunt impuse de constrângeri sau regulamente.
Sarcina este legată direct de capacitatea motrică a subiectului şi
se au în vedere următoarele caracteristici:
- un scop precis formulat;
- condiţiile de respectat în decursul activităţii;
- instrucţiunile, recomandările sau indicaţiile metodice specifice
comportamentului locomotor.
Sarcina motrică poate fi înţeleasă şi ca obiectiv de realizat prin
acţiunea asupra unui obiect, adversar sau partener.
II.9. Noţiunea deprindere motrică
Prin noţiunea deprindere motrică se înţelege: „actul sau acţiunea
motrică ajunsă prin exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie şi
eficienţă."
26
Deprinderile motrice se realizează după naştere, nu sunt înăscute
şi sunt consecinţa formării în scoarţa cerebrală motorie a unor legături
temporale trainice. Prin exersare se ajunge la automatism, reducerea
concentrării asupra execuţiei.
II.10. Noţiunea exerciţiu fizic
Exerciţiul fizic reprezintă principalul mijloc de realizare a
sarcinilor educaţiei fizice şi sportului şi este definit ca fiind: „Acţiunea
motrică voluntară, deliberat concepută şi sistematic repetată, în cadrul
unui proces educaţional organizat sau nu, în scopul realizării unor
obiective specifice, în special ameliorarea condiţiei fizice a omului."
Exerciţiile fizice se constituie în modele operaţionale.
II.11. Noţiunea dezvoltare fizică
Dezvoltarea fizică reprezintă rezultatul precum şi acţiunea de
influenţare a creşterii corecte şi armonioase a organismului,
concretizată în indici morfologici (somatici) şi funcţionali la nivelul
organismului sănătos .
- nivelul indicilor morfo-funcţionali este rezultatul cumulativ al
factorilor ereditari, de mediu natural şi de mediu social. Din ultima
categorie face parte şi exerciţiul fizic.
- influenţele exerciţiilor fizice asupra dezvoltării fizice urmăresc
trei obiective prioritare:
- de armonie între indicii morfologici (somatici) şi cei funcţionali
- proporţionalitate între indicii somatici
27
- proporţionalitate între indicii funcţionali
III. EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL CA ACTIVITĂŢI
SOCIALE
III.1. Origine
Exerciţiile fizice au apărut, s-au dezvoltat şi s-au perfecţionat
continuu, în funcţie de necesităţi.
În comuna primitivă-ca mijloace de procurare a bunurilor şi de
perfecţionare pentru muncă.
În orânduirea sclavagistă şi în feudalism, clasele dominante
practicau exerciţii fizice care dezvoltau însuşiri necesare pentru luptă.
Apar exerciţii care vizau dezvoltarea capacităţilor fizice ale oamenilor,
destinderea.
Mai târziu apar exerciţii legate de descoperirile tehnice(ciclism,
automobilism, motociclism)
Fundamentarea ştiinţifică se realizează de-a lungul timpului
Materialele şi instalaţiile sportive au apărut şi se perfecţionează
continuu
28
Specialiştii domeniului s-au format relativ târziu
III.2. Esenţă - Practicarea exerciţiilor fizice vizează
perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice.
III.3. Ideal - modelul prospectiv determinat de comanda socială
(factorii de decizie) spre care trebuie să se îndrepte întreaga activitate
din domeniu.
III.4. Funcţii
- de perfecţionare a dezvoltării fizice
- de dezvoltare a capacităţii motrice
- funcţia igienică (sanogenetică)
- funcţia educativă (în plan intelectual, moral, estetic, tehnoco-
profesional)
- funcţia recreativă
- funcţia de emulaţie
După alți autori funcțiile educației fizice vizează:
- optimizarea potențialului biologic al omului;
- perfecționarea capacității motrice;
- dezvoltarea în plan psiho-social;
- dezvoltarea culturală;
- dezvoltare economică;
III.5. Obiective
Obiectivele reprezintă priorităţi instructiv-educative.
29
Obiectivele generale (de bază) sunt:
- menţinerea unei stări optime de sănătate
- favorizarea creşterii şi realizarea unei dezvoltări fizice
armonioase
- dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi a celor specifice unor
ramuri de sport
- formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice (de
bază, aplicativ-utilitare şi specifice unor ramuri de sport)
- formarea capacităţii şi a obişnuinţei de practicare sistematică
independentă a exerciţiilor fizice.
- contribuţii la dezvoltarea unor însuşiri moral-volitive,
intelectuale, a simţului estetic, responsabilitatea socială, etc.
Mai există și alte categorii de obiective:
Obiectivele specifice reprezintă particularizarea obiectivelor
generale la nivelul subsistemelor educației fizice;
Obiectivele intermediare vizează perioadele școlarității, ciclurile
de învățământ, anii de studiu;
Obiectivele operaționale sunt valabile pe timp scurt, vizează
comportamentele imediate, sunt reprezentate de acțiunile pe care
subiectul trebuie să le execute în timpul unei activități și pot fi
măsurate.
SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT DIN ROMÂNIA
30
Constituire
Pe plan internaţional, sistemele de educaţie fizică s-au realizat
încă din sec. al XIX-lea , influenţând (mai ales sistemul suedez de
gimnastică)şi formarea sistemului românesc.
Sistem – ansamblu de elemente aflate în permanentă
interacţiune, vizând realizarea aceloraşi obiective
Sistemul de educaţie fizică – ansamblu unităţilor
organizatorice(şi activitatea lor) concepute pe plan naţional, în scopul
dezvoltării fizice şi al capacităţii motrice a tuturor categoriilor de
populaţie, în funcţie de comanda socială.
Unităţile structurale:
- asociaţiile şi cluburile sportive
- educaţia fizică din învăţământ
- organele administrative locale şi centrale cu atribuţii în
domeniu
- instituţiile de formare a cadrelor de specialişti
(A.N.E.F.S., facultăţi de E.F.S., etc.0
Principii de organizare:
- desfăşurarea cu precădere a activităţilor de educaţie fizică şi
sport, la locul de muncă.
- respectarea posibilităţilor de practicare(şi a particularităţilor
individuale), dar, pe cât posibil, şi a preferinţelor şi opţiunilor celor
care practică exerciţiul fizic.
- asigurarea continuităţii practicării exerciţiilor fizice –
ritmicitatea
31
- constituirea unor sisteme de verificare şi apreciere pentru a
stimula continuu creşterea nivelului de pregătire a practicanţilor.
- asigurarea unei legături eficiente între: educaţia fizică şcolară –
sportul pentru toţi – sportul de performanţă.
- concentrarea elementelor talentate în centre speciale pentru
performanţă.
- asigurarea unei conduceri şi îndrumări unitare a întregii mişcări
de educaţie fizică şi sport din ţara noastră.
IV. SISTEMUL MIJLOACELOR EDUCAŢIEI FIZICE ŞI
ANTRENAMENTULUI SPORTIV
Mijloace – instrumente cu care operează cele două procese
instructiv-educative(ed. fizică şi sportul).
Ele reprezintă elementele de intervenție și pârghiile de realizare
a obiectivelor educației fizice și sportului (A. Dragnea și colab., 2006).
Acestea sunt împărțite în două categorii: - specifice;
-nespecifice.
IV.1. Mijloacele specifice:
1. Exerciţiul fizic (asupra căruia vom reveni)
2. Aparatura de specialitate –etc.) are o importanță tot mai mare
în antrenamentul sportiv, dar și o contribuțiesemnificativă, în educație
fizică.
În funcție de utilitatea (scopul) lor, apartele pot fi:
32
- aparatura componentă a practicării sporturilor ( aparaeledin
gimnastică, mingile de la jocurile sportive, halterele, ambarcațiunile,
suliţă, etc.;
- aparatura pentru perfecționarea tehnicii sau pentru creșterea
dificultății/solicitării (aparat de aruncat mingi de tenis, lonje, veste și
saci cu nisip, coarda elastică, etc.;
- aparatura cu rol de protecție (căşti de protecţie, mănuși de schi,
masca de la scrimă, genunchere la volei, apărători pentru tibie la fotbal,
etc.;
- aparatură stimulatoare (trenajoare) care asigură și dezvoltarea
calităților motrice specifice, în paralel cu însușirea tehnicii (parașutism,
canotaj, natație, etc.).
3. Mijloace (şi măsuri ) de refacere după efort, mai importante
în antrenamentul sportiv. În lecţia de educaţie fizică, refacerea se
realizează prin pauzele dintre repetări, presupunând şi unele măsuri de
ordin igienic după terminarea lecţiei (schimbarea echipamentului,
spălat sumar sau duş).
În antrenamentul sportiv este necesar să se aplice o strategie bine
concepută. Aceasta constă în:
- pauzele pasive/active pentru revenire;
- schimbarea (înlocuirea) sportivilor în timpul concursului;
- procedee hidro-fizio-terapeutice (duşuri calde, relaxare în
căzi cu apă caldă, saună, consumul unor substanţe specifice refacerii
rapide, etc.);
- respectarea unui regim de viață echilibrat, adaptat vieții și
33
activității sportive (alimentație adecvată, somnul sufucient, etc.).
IV.2. Mijloacele nespecifice:
1. Condiţiile (măsurile) igienice se referă la igiena individuală
(echipament, alimentaţie, odihnă, efort) şi la cea colectivă (la baze
sportive, instalaţii, materiale,etc.)
2 . Factorii naturali de călire – apa, aerul, soarele – combinate
cu practicarea exerciţiilor fizice duc la îndeplinirea obiectivelor într-un
timp mai scurt.
3. Mijloace împrumutate din celelalte laturi ale educaţiei
(muzica, literatura, studiul unor lucrări cu subiecte din viaţa sportivă).
IV.3. EXERCIŢIUL FIZIC – mijloc de baza al educaţiei
fizice şi sportului
Exerciţiul fizic – act motric repetat sistematic şi conştient în
vederea îndeplinirii obiectivelor educaţiei fizice şi sportului. Intenţia
deliberat concepută îl deosebeşte de celelalte acte motrice din viaţa
cotidiană. Poate fi caracterizat astfel:
- este repetat sistematic;
- influenţează atât sfera biologicului, dar şi pe cea a
spiritului;
- presupune efort fzic prin contracţii musculare ce se
reflectă în activitatea marilor funcţii;
- se află la baza formării deprinderilor şi priceperilor
motrice(fără a se confunda cu acestea).
34
Exercițiile fizice contribuie și la realizarea altor sarcini:
- înțelegerea logicii unei structuri și necesitatea respectării
acesteia pentru obținerea efectelor scontate;
- respectarea regulilor de execuție a structurii motrice;
- dezvoltarea capacității de reprezentare/redare
(imaginativă, mintală) a diferitelor secvențe de mișcare;
- cunoașterea rolului repetărilor în realizarea efectelor
exercițiilor fizice și evitarea întreruperilor depracticare a acestora.
Conţinutul exerciţiilor fizice se referă la:
- mişcările corpului;
- efortul fizic;
- efortul psihic (nivelul de solicitare a concentrării,
coordonării, voinței, etc.).
Se poate aprecia conţinutul exerciţiilor după parametrii efortului
(volum, intensitate, complexitate și densitate).
Forma exerciţiilor fizice este dată de concretizarea elementelor
de conţinut: poziţia, direcţia, amplitudinea, raportul dintre segmentale
corpului, tempoul, ritmul,etc., fiind legată de aspectul exterior, vizibil
al mișcării.
Clasificarea exerciţiilor fizice:
- după grupele musculare ale corpului – pentru braţe, abdomen,
spate,etc.
- după poziţia faţă de aparate – la aparate, cu aparate, pe aparate,
etc.
- după calitatea motrică vizată – pentru viteză, forţă, rezistenţă,
35
îndemânare.
- după componenta antrenamentului sportiv - de pregătire fizică,
tehnică, tatică, etc.
- după caracterul succesiunii mişcărilor componente – ciclice,
aciclice, combinate.
- după natura efortului – statice, dinamice, mixte.
- după intensitatea efortului – maximale, submaximale, medii,
etc.
V. COMPONENTELE PROCESELOR INSTRUCTIV-
EDUCATIVE DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
Componente - elementele de bază care formează conţinutul
celor două procese instructiv-educative (educaţia fizică şi sportul).
Acestea sunt:
- conoştinţele de specialitate
- indicii morfo-funcţionali
- elemente de conţinut ale altor laturi ale educaţiei
- calităţile motrice şi deprinderile motrice
V.1. Cunoştinţele de specialitate
Cunoştinţele de specialitate reprezintă componenta cognitivă a
activității de practicare a exercițiilor fizice, cu rol important în
activitatea independentă.
36
- Constau în reflectarea în conştiinţa practicanţilor a fenomenului
propriei educaţii fizice, a realităţilor existente, dar şi a aspiraţiilor spre
un “ideal” în activitatea de practicare a exerciţiilor fizice.
- Se referă la toate aspectele privind această activitate ( reacţia
organismului la efort, cerinţe igienice şi fiziologice, la acţiuni de atac
sau apărare în jocuri sportive sau la indicii calităţilor motrice).
V.2. Indicii morfo-funcţionali
- Vizează aspectul somatic şi cel fiziologic. Indicii respectivi
condiţionează randamentul în muncă şi viaţă., constituind fondul
biologic de bază pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi formarea
deprinderilor şi priceperilor motrice.
Dezvoltarea fizică armonioasă, obiectiv de bază al educației
fizice, presupune existența unor raporturi optime între indicii somatici
(înălțime, greutate, perimetre, diametre, etc.) și cei funcționali
(frecvența cardiacă, frecvența respiratorie, capacitatea vitală, etc.).
V.3. Elementele de conţinut ale altor laturi ale educaţiei
- Contribuie la îndeplinirea funcţiei educative a educaţiei fizice
şi sportului. Aceste elemente sunt de natură intelectuală, morală,
estetică sau tehnică şi sunt, la rândul lor, puternic influenţate de
practicarea exerciţiilor fizice.
Componenta intelectuală a educației este prezentă în procesul de
practicare a exercițiilor fizice prin observarea, înțelegerea, memorarea
și aplicarea în diverse situații a acțiunilor motrice.
37
Conștiința și conduita morală sunt influențate prin însăși esența
exercițiilor și mijloacelor utilizate, cadrul organizatoric și sarcinile pe
care individul și le asumă și le îndeplinește ca practicant al exercițului
fizic.
Educația fizică și sportul conțin elemente de educație estetică,
unele dintre acestea reprezentând reperul principal în anumite ramuri
de sport (gimnastică ritmică, patinaj artistic, natație - sincron, etc.).
Formarea gustului estetic și apoi, a atitudinii estetice se pot realiza prin
exerciți fizic, selecționând acele mijloace cu conținut adecvat,
recomandând vizionarea unor spectacole sportive, analizând critic
anumite manifestări și evenimente publice pentru a orienta subiecții
către valorile estetice autentice.
V.4. Calităţile motrice
Sunt însuşiri ale organismului uman; ele se dezvoltă pe parcursul
vieţii, dar se pot educa prin instruire special destinată acestui scop.
Calităţile motrice sunt de două feluri:
- de bază - viteză, rezistenţă, forţă, capacitățile coordinative
(după unii autori, îndemânarea, iar după alții, ar mai fi mobilitatea şi
supleţea.
- specifice – cele implicate în practicarea unor ramuri de sport
sau profesii, rezultând din combinarea a două sau mai multe din
calităţile motrice de bază (detenta = viteză + forţă).
Din perspectiva factorilor care condiționează calitățile motrice
(R.Manno, 1987), acestea pot fi împărțite în:
38
- calități condiționale (viteza, rezistența și forța) care sunt
direct influențate de procesele metabolice și energetice;
- calități (capacități) coordinative bazate pe capacitatea de a
prelucra și utiliza întreg bagajul motric, inclusiv calitațile condiționale.
Calităţile motrice sunt în strânsă legătură cu deprinderile
motrice. Însuşirea deprinderilor presupune un anumit nivel de
dezvoltare a calităţilor motrice şi influenţează acest nivel prin exersare
în scopul învăţării, consolidării şi perfecţionării deprinderilor.
La vârstele mici se educă viteza şi îndemânarea.
La vârstele mari – forţa şi rezistenţa.
Orice acţiune pentru dezvoltarea calităţilor motrice, realizată prin
exersarea deprinderilor motrice, influenţează nivelul de însuşire a
acestora. În acest sens, există “priorităţi “ şi “efecte secundare”.
În orice act motric sunt implicate toate calităţile motrice de bază,
având ponderi diferite.
Acţionarea specială asupra unei calităţi motrice produce efecte
asupra celorlalte calităţi motrice.
Fiecare calitate motrică are un element caracteristic:
Viteza repeziciunea, iuţeala
Îndemânarea gradul de complexitate
Rezistenţa durata
Forţa încărcătura
În lecţia de educaţie fizică există un loc special de amplasare
39
pentru fiecare calitate motrică.
Restabilirea după efortul pentru dezvoltarea calităţilor motrice
nu este liniară:
- 70% are loc în prima treime a timpului de refacere
- 20% - în a doua treime
- 10% are loc în ultima treime;
Implicațiile lucrului pentru dezvoltarea calităților motrice sunt
complexe, iar efectele acestui proces depind de aplicarea judicioasă a
principiilor didactice și ale antrenamentului sportiv. Astfel, intervalele
de timp necesare restabilirii sunt următoarele:
- între două antrenamente de forţă - 24 de ore
viteză - 12-16 ore
îndemânare şi rezistenţă - se poate acţiona de mai
multe ori pe zi.
Viteza
Definiţie. Capacitatea (calitatea) organismului uman de a
efectua acte şi acţiuni motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite
segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt(cu rapiditate
maximă).
Forme de manifestare.
Viteza de reacţie este dependentă de cele cinci elemente
componente (receptarea excitaţiei – transmiterea influxului nervos pe
calea aferentă – analiza semnalului – transmiterea comenzii pe calea
eferentă – excitarea musculaturii (organul efector).
40
Există reacţii
- simple – răspunsuri spontane sub forma unei mişcări dinainte
cunoscute;
- complexe –răspunsuri în funcţie de parteneri şi adversari (în
jocurile sportive, etc.)
Viteza de execuţie – măsurabilă prin timpul consumat de la
începerea unui act sau unei acţiuni motrice şi până la terminarea lui.
(mişcări singulare)
Viteza de repetiţie – numărul de acte (acţiuni )motrice executate
într-o unitate de timp prestabilită.
Viteza de deplasare – variantă a vitezei de execuţie.
Viteza în regimul altor calităţi motrice: viteză în regim de forţă
(detenta), viteză în regim de rezistenţă, viteză în regim de îndemânare.
Din alt punct de vedere, viteza poate fi uniformă şi neuniformă.
Factori determinanţi
- mobilitatea proceselor nervoase fundamentale – excitaţia şi
inhibiţia – care determină alternarea contracţiilor cu relaxările
musculare
- nivelul funcţional al organelor receptoare(acuitatea, precizia,
fineţea analizatorilor)
- viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente
şi eferente.
- viteza de contracţie a muşchilor inervaţi.
- tipul fibrelor musculare care se contractă (fibrele albe sunt cele
mai rapide)
41
- valoarea surselor şi proceselor energetice.
- lungimea segmentelor implicate, mobilitatea articulaţiilor şi
elasticitatea musculară.
Îndemânarea (capacitățile coordinative)
Definiţie. Capacitatea (calitatea) organismului de a efectua acte
(acţiuni) motrice coordonând corpul sau segmentele acestuia în condiţii
de echilibru, precizie, orientare spaţio-temporală,amplitudine,
ambilateralitate (ambidextrie) în scopul obţinerii unei eficienţe
maxime (în condiţii neobişnuite şi cu un consum minim de energie)
Alţi autori o numesc capacitatea de a învăţa acte motrice noi sau
capacitatea de a restructura şi adapta fondul motric existent, primind şi
denumirea de “abilitate”, “iscusinţă”, “coordonare musculară”, etc.
Forme de manifestare
- Îndemânarea generală necesară efectuării tuturor actelor
(acţiunilor ) motrice de către oameni
- Îndemânarea specială, caracteristică practicării unor ramuri de
sport sau exercitării unor profesii bazate pe efort fizic complex.
- Îndemânarea în regimul altor calităţi motrice – în regim de
viteză, de rezistenţă, de forţă.
Factori determinanţi
- nivelul de coordonare a centrilor sistemului nervos şi
plasticitatea scoarţei cerebrale;
- calitatea transmiterii influxurilor nervoase şi a inervaţiei
musculare;
42
- capacitatea analizatorilor de a capta informaţia şi de a realiza
sinteza aferentă pentru analiza situaţiei;
- capacitatea de anticipare a individului;
- memoria şi gândirea (creativă) a executantului;
- volumul şi complexitatea deprinderilor motrice pe care le
stăpâneşte individul;
- nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice de bază;
Rezistenţa
Definiţie. Capacitatea organismului de a depune eforturi cu o
durată mare şi intensitate crescută, menţinând indici constant ridicaţi
de eficienţă. Cu alte cuvinte – capacitatea de a depune eforturi fără
apariţia oboselii (sau cu învingerea acestei stări) şi presupune o
capacitate ridicată de restabilire rapidă a organismului după eforturi
obositoare.
Forme de manifestare. În funcţie de participarea grupelor
musculare avem:
- rezistenţă generală (cel puţin 70% din musculatura corpului);
- rezistenţa specifică :locală (mai puţin de 30% din musculatura
corpului) şi regională când, în efort se angrenează între 1/3 şi 2/3 din
musculatura corpului.
În funcţie de sursele energetice şi durata efortului avem:
- rezistenţă anaerobă,specifică eforturilor cuprinse între 45 sec.
şi 2 min.;
- rezistenţă aerobă, eforturi ce depăşesc 8 min.(numite şi eforturi
43
de lungă durată);
- rezistenţă mixtă pentru eforturi cuprinse între 2 şi 6 min.
(eforturi de durată medie);
- rezistenţă în regim de viteză, în regim de forţă(rezistenţa
musculară locală), in regim de detentă, de îndemânare, etc., în funcţie
de alte calităţi motrice cu care se combină.
Factori determinanţi.
- stabilitatea proceselor nervoase fundamentale – excitaţia şi
inhibiţia – in sensul menţinerii unui raport constant între acestea (în
favoarea excitaţiei) un timp îndelungat;
- posibilităţile de activare a funcţiilor organismului (circulaţia,
respiraţia, etc.);
- tipul fibrelor musculare implicate în activitate (fibrele roşii sunt
lente, deci favorabile eforturilor de durată);
- calitatea metabolismului şi a resurselor energetice ale
organismului;
- capilarizarea şi reglarea periferică;
- calitatea proceselor volitive, determinate motivaţional şi mai
ales nivelul de perseverenţă şi dârzenie.
Forţa
Definiţie. Capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă (în
sensul de opoziţie) prin intermediul contracţiei musculare.
Forme de manifestare. În funcţie de participarea grupelor
musculare există:
44
- forţă generală – când la efort participă principalele grupe
musculare.
- forţă specifică – când la efort ia parte una sau câteva din grupe
musculare ale organismului.
În funcţie de caracterul contracţiei musculare forţa se clasifică
în:
- forţă statică (izometrică), când prin contracţie nu se modifică
lungimea fibrei musculare
- forţă dinamică (izotonică) când prin contracţie se modifică
lungimea fibrei musculare angajate în efort
- forţă mixtă, când pentru învingerea rezistenţei se întâlnesc atât
contracţii statice cât şi dinamice.
În funcţie de modul cum se combină cu celelalte calităţi motrice
forţa poate fi:
- forţă în regim de viteză
- forţă în regim de rezistenţă
- forţă în regim de îndemţnare.
Factori determinanţi.
- concentrarea proceselor nervoase fundamentale – excitaţia şi
inhibiţia.
- capacitatea de reglare a funcţiilor vegetative de către sistemul
nervos central.
- numărul de fibre musculare angajate în contracţie şi mărimea
suprafeţei secţiunii fiziologice a acestora
- calitatea proceselor metabolice şi a substanţelor energetice
45
existente în muşchi.
- durata contracţiei musculare (contracţii de 20 –30 sec.
determină o creştere mai evidentă a forţei decât cele de 2-3 sec.)
- starea de funcţionare a segmentelor de sprijin, a ligamentelor şi
articulaţiilor.
- valoarea unghiulară a segmentelor implicate în acţiune.
- nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice de bază, mai
ales viteza şi rezistenţa.
VI. DEPRINDERILE ŞI PRICEPERILE MOTRICE
Sunt componente ale procesului instructiv educativ care se
formează (nu se moştenesc).Ele se învaţă, se consolidează şi se
perfecţionează prin exersare, atât în activitatea motrică de zi cu zi, cât
şi în cadrul educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv, unde se şi
corectează deprinderile şi priceperile greşit însuşite.
VI.1. Definiție și caracteristici
Deprinderile motrice sunt forme concrete de activitate motrică,
având la bază stereotipurile dinamice ce se realizează prin legăturile
temporale dintre anumiţi centrii nervoşi, la nivelul scoarţei cerebrale.
Exerciţuil fizic repetat în mod sistematic şi continuu este principalul
stimul care contribuie la formarea legăturilor temporale, a
46
stereotipurilor dinamice. Pentru formarea deprinderilor motrice,
excitantul trebuie să se transmită scoarţei cerebrale în aceeaşi ordine şi
cu intensitate corespunzătoare.
Caracteristici:
* fac parte dintre activităţile voluntare ale omului;
* după ce au fost consolidate (printr-un număr suficient de
repetări), se execută cu indici sporiţi de stabilitate, precizie, cursivitate,
expresivitate, coordonare, uşurinţă şi rapiditate – deci, cu un consum
redus de energie;
* unele deprinderi motrice (sau componente ale acestora) se
execută la nivel de automatisme. În acest caz , deşi scoarţa cerebrală
îşi menţine controlul asupra activităţii motrice, atenţia nu mai este
îndreptată asupra lanţului de mişcări specifice deprinderii respective, ci
asupra altor elemente din mediul în care se desfăşoară activitatea .Dacă
apar abateri de la execuţia optimă a mişcărilor , controlul cortical
revine din nou la nivelele superioare.
* pe baza deprinderilor motrice perfecţionate la nivel de
“măiestrie motrică”, se pot realiza anumite “senzaţii complexe”,
specifice unor ramuri de sport (“simţul mingii”, “simţul porţii”, “simţul
ştachetei”,etc.)
* deprinderile motrice se perfecţionează treptat(în perioade lungi
de timp) şi neuniform(intensitatea transformărilor este diferită în
funcţie de stadiul de formare a deprinderii; în stadiile avansate
transformările sunt mai puţine.)
* mişcările componente se înlănţuiesc într-un singur sens –sunt
47
ireversibile – (la sărituri avem :elan, bătaie/desprindere, zbor, aterizare,
în această ordine şi nu altfel). Orice schimbări în ordinea elementelor
componente duce la elaborarea unei noi deprinderi motrice, pe baza
creativităţii, cum este cazul stilului tehnic;
* dacă nu sunt repetate în timp, deprinderile motrice “se
destramă”. Ele nu dispar total şi definitiv,ci “lasă urme “, putând fi
relativ uşor restabilite.
VI.2. Etapele formării deprinderilor motrice
Fiziologia prezintă trei faze în formarea deprinderilor motrice:
- faza mişcărilor inutile, grosolane, nediferenţiate, lipsite de
coordonare;
- faza contracţiilor excesive, cu mişcări concordante cu scopul
mişcării;
- faza realizării şi stabilizării deprinderii motrice.
Psihologia prezintă patru faze pentru formarea deprinderilor
motrice:
- faza iniţială (orientarea şi familiarizarea cu deprinderea);
- faza însuşirii fiecărui element component al deprinderii;
- faza asamblării elementelor componente;
- faza automatizării.
Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului distinge trei
etape:
1.Etapa învăţării - iniţierii în bazele tehnice de execuţie a
deprinderii ce are ca obiective:
48
- formarea reprezentării corecte şi clare a mişcării formarea
ritmului general de execuţie;
- descompunerea (dacă este posibil) în subelemente şi
exersarea analitică;
- înlăturarea greşelilor tipice în execuţie.
1.Etapa consolidării – a fixării deprinderii, cu următoarele
obiective:
- formarea tehnicii de execuţie a mişcării(corectitudine a
mişcării în spaţiu şi timp);
- întărirea legăturilor temporale prin exersare în condiţii relativ
constante (standard) a deprinderii motrice.
1.Etapa perfecţionării deprinderilor motrice cu obiectivele:
- lărgirea variantelor de execuţie a deprinderii, prin
desăvârşirea mai multor procedee;
- exersarea deprinderii în condiţii variate, apropiate de cele de
concurs;
- executarea deprinderii în cadrul unor complexe
(combinaţii)de deprinderi.
Timpul necesar pentru formarea deprinderilor motrice depinde
de următorii factori:
- experienţa motrică anterioară;
- nivelul indiciilor morfo-funcţionali;
- nivelul calităţilor motrice;
49
- gradul de complexitate a acestora;
- motivaţia executantului.
VI.3. Clasificarea deprinderilor motrice
În funcţie de finalitatea lor, deprinderile motrice se clasifică
astfel:
* de bază şi aplicativ-utilitare, folosite atât în viaţa cotidiană cât şi
în practicarea unor ramuri de sport sau profesii: mers, alergare, săritură,
prindere-aruncare, târâre, căţărare, escaladare, transport de greutăţi,
tracţiune împingere.
* specifice ramurilor şi probelor de sport : elementele şi
procedeele din cadrul respectivelor ramuri şi probe.
În funcție de componentele senzoriale implicate, M. Epuran
(1993), clasifică deprinderile motrice în două categorii:
- perceptiv-motrice, a căror execuție depinde predominant de
percepția condițiilor mediului extern, cu ajutorul analizatorilor,
adaptând comportamentul motric în funcție de acestea;
- motrice care au la bază un program motric format anterior, pe
baza exersării (atletism, gimnastică, patinaj, schi, etc.),
După nivelul de precizie a execuției deprinderile motrice pot fi
împărțite în (R. Magill, 1990):
- grosiere în executarea cărora sunt implicate grupe musculare
mari și a căror precizie nu este de un nivel înalt (mers, alergare,
elemente din canotaj, natație, etc.) și care presupun o bună coordonare
generală;
50
- fine care necesită o înaltă precizie, implicând, în general,
coordonarea ochi-mână, contracții ale grupelor musculare fine;
- intermediare care implică doar anumite segmente ale corpului
(scrimă, tir cu arcul).
După stabilitatea condițiilor din mediul în care sunt executate,
deprinderile motrice pot fi:
- închise, acțiuni motrice exersate anterior pentru aplicarea lor
în mediu stabil, previzibil;
- deschise, cu alicabilitate în medii instabile, cu condiții
schimbătoare și imprevizibile.
VI.4. Transferul şi interferenţa
Transferul ca mecanism psihic, presupune utilizarea bagajului de
cunoștințe, priceperi și deprinderi (experienței) individului pentru
însușirea unora noi sau pentru rezolvarea unei situații noi. M. Epuran
definește transferul ca fiind „procesul prin care participarea unei
persoane la o activitate influențează în mod favorabil sau nefavorabil
practicarea de către aceeași persoană a unei activități ulterioare, precum
și efectele acestui proces”.
Exemple de transfer în activitățile motrice pot fi:
- executarea unei deprinderi în situații noi;
- executarea deprinderii cu variația unuia sau mai multor
parametrii (viteză, adversitate, îngreuiere, etc.);
- executarea unei deprinderi care are anumite similituduni cu
altă (alte) deprindere însușită.
51
Pentru a crește eficiența mecanismului de transfer, M. Epuran
(1997) recomandă:
- întărirea intenției de a însuși noua deprindere;
- facilitarea înțelegerii de către elev a relațiilor semnificative
între deprinderea cunoscută și cea nouă;
- crearea condițiilor de lucru optime pentru aplicarea
deprinderilor (resurse materiale, de timp – ritmicitate, etc.);
- relevarea principalelor cerințe care condiționează învățarea
eficientă.
Conform cu principiile generale ale învăţământului, fiecare
lecţie se bazează pe cele precedente şi constituie baza de plecare pentru
cele viitoare. Deprinderile însuşite şi consolidate pot constitui elemente
favorabile în învăţarea de noi deprinderi motrice – transfer - sau,
dimpotrivă, pot fi piedici sau elemente nefavorabile – interferenţă.
Din acest motiv, profesorul trebuie să dea dovadă de
profesionalism şi atenţie în planificarea procesului de însuşire a
deprinderilor motrice pentru a evita situaţiile de interferenţă.
VI.5. Priceperile motrice
Majoritatea specialiştilor consideră priceperea motrică drept faza
superioară de stăpânire a deprinderii motrice, de valorificare conştientă,
în condiţii variabile, neprevăzute a sistemului de deprinderi însuşite.
Astfel, deprinderile sunt selectate, ansamblate şi efectuate cursiv şi cu
eficienţă maximă.
Realizarea priceperilor motrice trebuie să fie scopul final al
52
procesului instructiv-educativ, urmând ca prin aceasta,
elevul/sportivul/pacientul să aibă capacitatea de a aplica eficient
sistemul de deprinderi motrice în raport de necesităţi, în viaţa cotidiană
sau în competiţii.
Caracteristici ale priceperilor motrice:
- sunt componente automatizate ale activităţii motrice voluntare;
- depind în mare măsură de ansamblul de deprinderi motrice
însuşite;
- exprimă măiestria motrică în situaţii variabile;
- se consolidează prin metode active de instruire
(problematizarea);
- au la bază procesele de cunoaştere (memorie, imaginaţie,
creativitate, etc.) şi le influenţează pe acestea;
- nivelul de manifestare a priceperilor este condiţionat de
plasticitate scoarţei cerebrale;
53
VII. PRINCIPIILE DE INSTRUIRE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI
SPORT
Procesul de învăţământ trebuie să se desfăşoară în concordanţă
cu anumite cerinţe (norme) impuse de comanda socială.. Ele au
menirea de a orienta întreaga activitate a domeniului
VII.1. Principiul participării conştiente şi active
Vizează participarea elevilor la activitatea de educaţie fizică şi
sport, dar şi pe cea a cadrului didactic. Respectarea ace4stui principiu
presupune îndeplinirea următoarelor cerinţe:
* Înţelegerea corectă şi profundă a importanţei obiectivelor
urmărite în procesul de practicare a exerciţiilor fizice.
Cadru didactic trebuie să explice subiecţilor de ce este necesar
54
un anumit volum de muncă, o anumită succesiune a mişcărilor , o
anumită intensitate şi complexitate a efortului depus. El trebuie să
formeze la elevi o motivaţie puternică privind necesitate practicării
exerciţiilor fizice după anumite norme pe care cadrul didactic de
specialitate le cunoaşte cel mai bine.
* Înţelegerea clară a structurii acţiunilor motrice care se
însuşesc.
Elevii trebuie să înţeleagă mecanismul de bază al acestor acţiuni
precum şi a elementelor acestuia. De aceea, cadrul didactic trebuie să-şi
pregătească şi să-şi ordoneze materialul de predat în funcţie de
particularităţile elevilor, să-l facă atractiv şi accesibil.
* Manifestarea unei atitudini responsabile faţă de materialul
predat.
Elevii trebuie să manifeste dorinţa de a-şi însuşi cunoştinţe,
priceperi şi deprinderi, deziderat realizabil prin explicarea finalităţii pe
care o urmărim, a avantajelor pe care le poate aduce cunoaşterea sau
însuşirea unor deprinderi motrice, dezvoltarea calităţilor motrice în
realizarea unor aspiraţii personale (de dezvoltere fizică, de integrare
socială, de menţinere a sănătăţii, etc.).
* Educarea capacităţii de apreciere obiectivă a propriului
randament.
Cunoscând foarte bine acţiunea motrică ce trebuie însuşită,
deosebind execuţiile corecte de cele greşite, elevii îşi vor dezvolta
capacitatea de autoapreciere fără a spraaprecia sau subaprecia propria
evoluţie. În justificarea reuşitelor sau nereuşitelor, nu trebuiesc invocaţi
55
factori subiectivi ca: arbitrajul, publicul, condiţiile de climă,
comportamentul adversarului.
VII.2. Principiul intuiţiei
Cunoaşterea – proces ce a preocupat omul încă din timpuri
străvechi – are două trepte :
- treapta senzorială (având la bază organele de simţ)
- treapta logică, raţională, bazată pe analiză, sinteză,
abstractizare, generalizare, etc.
Intuiţia presupune cunoaşterea nemijlocită a realităţii cu ajutorul
organelor de simţ. Principiul intuiţiei presupune stimularea cât mai
multor analizatori pentru a contribui la înţelegerea corectă a
materialului propus pentru învăţare. Pentru domeniul nostru, cei mai
eficienţi analizatori sunt cei vizuali, tactili, auditivi, în acest caz
depăşindu-se, de regulă, treapta senzorială a cunoaşterii (apelându-se la
limbaj). La respectarea acestui principiu concură două metode clasice:
- demonstraţia celor ce urmează a fi învăţate;
- prezentarea unor materiale intuitive care redau esenţialul
elementelor de învăţat (planşe, schiţe, grafice. filme, înregistrări video,
etc.);
În respectarea acestui principiu vor fi respectate următoarele
cerinţe:
- observarea celor prezentate să poată fi făcută de către toţi elevii
printr-un plasament corespunzător;
- nivelul de dificultate a celor prezentate să fie pe măsura
56
capacităţii de înţelegere a subiecţilor, valorificându-se experienţa lor
motrică anterioară;
- să nu se exagereze prin utilizarea excesivă a materialelor
intuitive care pot împiedica dezvoltarea proceselor de abstractizare şi
generalizare.
VII.3.Principiul accesibilităţii
O cerinţă principală a conţinutului şi metodologiei practicării
exerciţiilor fizice o constituie respectarea particularităţilor de vârstă,
sex şi pregătire a subiecţilor. Accesibilitatea conduce al adaptarea
procesului de practicare a exerciţiilor fizice până la individualizare, la
personalizare. Deşi în lecţia de educaţie fizică individualizarea nu este
posibilă, accesibilitatea trebuie asigurată prin tratarea diferenţiată a
elevilor pe grupe de nivel valoric.
Pentru a fi siguri că mijloacele pe care le vom folosi în lecţie vor
fi accesibile, trebuie să parcurgem următoarele operaţii:
- să selecţioneze cu atenţie sistemele de acţionare
- să stabilească o dozare corespunzătoare a efortului, în funcţie
de sex şi nivel de pregătire.
- să utilizeze, după caz unii reglatori metodici pentru a uşura
însuşirea de către unii elevi a actelor şi acţiunilor motrice.
- să adapteze expunerea şi demonstraţia la nivelul de înţelegere a
subiecţilor.
- să realizeze evaluarea în mod diferenţiat, după felul cum au
răspuns elevii la cerinţele activităţii, conform cu criteriile de evaluare.
57
VII.4. Principiul sistematizării şi continuităţii
Sistematizarea şi continuitatea activităţii reprezintă condiţii de
bază pentru îndeplinirea obiectivelor. Acestea reies din documentele de
planificare elaborate pentru educaţia fizică, dar şi pentru antrenamentul
sportiv. Respectarea acestui principiu presupune îndeplinirea
următoarelor cerinţe:
- conţinutul activităţii să fie eşalonat şi grupat în funcţie de
fiecare componentă (calităţi motrice, deprinderi motrice,etc.).
- materialul predat să se sprijine pe cel însuşit anterior şi să
constituie premiza pentru activităţile următoare;
- conţinutul activităţii va fi astfel eşalonat încât să asigure
legătura logică între semestre/ ani de studiu/. cicluri de învăţământ
- să se asigure ritmicitatea activităţii, fără întreruperi, având la
bază documente de planificare minuţios elaborate.
VII.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii
practice
Procesul de practicare a exerciţiilor fizice nu reprezintă un scop
în sine; el trebuie raportat la necesităţile practice, de viaţă ale
elevilor/sportivilor/pacienţilor. Întregul conţinut al activităţii trebuie să
fie valorificat, să aibă valoare practică, să poată fi utilizat ori de câte ori
este nevoie.
Este cunoscut şi sub denumirea de „principiu al modelării”
întrucât pregătirea se realizează în funcţie de indicatorii unui model
58
inspirat din practică. Pentru a asigura eficienţa activităţii este necesară
atât conştientizarea acesteia cât şi motivarea puternică a practicanţilor
prin explicarea temeinică a efectelor şi posibilităţilor de utilizare
practică a conţinuturilor însuşite.
VII.6. Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii)
Respectarea acestui principiu reprezintă esenţa procesului de
practicare a exerciţiilor fizice, reflectând modul în care se respectă
toate celelalte principii.
Durabilitatea efectelor pe care le produce practicarea exerciţiilor
fizice este condiţionată de respectarea comenzii sociale, condiţiile de
accesibilitate, sistematizare şi continuitate, a tuturor celorlalte principii
şi a cerinţelor lor specifice.
Cerinţe privind respectarea acestui principiu:
- asigurarea unui număr suficient de repetări;
- programarea unui volum de însuşit corespunzător cu timpul pe
care îl avem la dispoziţie (nu se justifică un conţinut prea încărcat într-
un timp foarte scurt);
- aplicarea verificărilor periodice – probe de control, concursuri
– pentru a cunoaşte în permanenţă nivelul de însuşire a materialului
predat.
59
VIII. NOŢIUNI GENERALE DESPRE EFORT ÎN PROCESUL
DE PRACTICARE A EXERCIŢIILOR FIZICE
Componentele activităţii de practicare a exerciţiilor fizice sunt
diferenţiate şi prin natura solicitărilor la care este supus organismul.
Ex: cunoştinţele de specialitate se realizează prin efort intelectual,
elementele din alte laturi ale educaţiei nu au integral o legătură directă
cu efortul fizic.
Celelalte componente (specifice) presupun mobilizarea
resurselor energetice ale organismului pentru depunerea unui efort de
tip nervos (concentrare, atenţie, memorie, imaginaţie) şi muscular.
Efectul solicitării organismului prin efort nervos şi muscular îl
reprezintă oboseala care reclamă dozarea şi dirijarea corespunzătoare a
efortului.
60
VIII.1. Componentele efortului:
Rezultatele pe care le vom obține în urma practicării exercițiilor
fizice, sunt în strictă dependență de caracteristicile stimulului aplicat și,
implicit, a tipului de solicitare la care este supus organismul.
Principalele caracterisici ale stimulilor/solicitării/efortului sunt:
1. Volumul – cantitatea de lucru mecanic depus (nr. de repetări,
distanţe parcurse, kg ridicate, etc.) – totul raportat la timp. Există
volum mic/mediu/submaximal/maximal, raportând efortul depus la
posibilităţile maxime ale fiecărui individ. Volumul este componenta
dominantă în eforturile de rezistenţă, forţă, îndemânare şi de învăţare a
deprinderilor motrice.
2. Intensitatea – gradul de solicitare a organismului (tăria
excitantului) – este componenta calitativă a efortului şi este relevată de
indicatori ca: tempou, ritm, încărcătură, durata pauzelor. Intensitatea
este exprimată de nivelul frecvenţei cardiace (puls), uşor de constatat la
nivelul arterei radiale sau al celei carotide. În practică se utilizează
procentele sau rapoartele faţă de posibilităţile maxime ale individului
pentru a exprima gradul de solicitare a organismului.
Ex.: această componentă este dominantă în probele atletice de
alergări cu o durată mai mică de 3 min., dincolo de această durată,
componenta dominantă devine volumul.
În funcţie de nivelul solicitării efortul poate fi:
- maximal: FC peste 180/min, 80-90%, (ex: alergare 60-600m),
pauză = 3 – 5 min.;
61
- submaximal: FC = 160-180/min, 75-80%, (sub 60m şi peste
600m), pauză = 1min.30 sec. - 3 min;
- mediu: FC = 120 –130/min, 60-75%, (alergare uşoară pe
distanţă mare), pauză = 45sec.-2min;
- mic: FC = sub 120/min, 50 –60%, (alergare uşoară), fără pauză;
Volumul şi intensitatea efortului sunt invers proporţionale şi se
reglează prin pauze.
3. Complexitatea – modul concret de înlănţuire (asociere) a
tuturor elementelor care intră în alcătuirea unei mişcări –structura
acesteia – pe fond de volum şi intensitate. Nivelul complexităţii creşte
prin introducerea unor sarcini suplimentare, când apar adversarii şi, în
general, când apar condiţii noi de execuţie.
În funcţie de natura resurselor energetice efortul poate fi:
- efort anaerob, aerob,mixt:
- efort neuro-muscular, cardio-respirator, metabolic.
4. Densitatea – raportul dintre timpul alocat lucrului și timpul de
repaus în cadrul structurii de pregătire (lecție/microciclu, etc.).
Densitățile mici asigură refacerea completă a organismului (ex: lucrul
pentru viteză) după reprizele de lucru, iar densitățile mari conduc, în
general, la solicitarea progresivă tot mai mare a organismului (ex:
dezvoltarea diferitelor forme ale rezistenței).
5. Frecvența – numărul de ședințe de pregătire pe zi/săptămână,
etc., care poate reflecta nivelul de pregătire sau de practicare a
activităților fizice.
62
VIII.2. Orietarea efortului
Programarea stimulilor (solicitărilor) impune cunoașterea
surselor de energie, raportul dintre eforul anaerob și cel aerob.
Aplicarea stimulilor de mare intensitate și de scurtă durată duce
la dezvoltarea capacităților de viteză prin creșterea forței de contracție
pe baza creșterii în grosime a fibrei musculare. Efortul va fi de tip
anaerob-alactacid și prin supracompensare, duce la creșterea
depozitelor de ATP (adenozintrifosfat) și PC (fosfocreatină).
Aplicarea stimulilor de mare intensitate și de durată mare
(rezistență) sau cu îngreuiere (forță) conduce la creșterea capacității
anaerob-lactacide prin mărirea rezervelor musculare de glicogen și
suportului enzimatic anaerob ce sta la baza producerii acestuia.
Folosirea stimulilor de intensitate redusă (extensivi) duce la
creșterea rezervelor musculare de glicogen și grăsimi ca reacție de
răspuns la consumul ridicat de oxigen și oxidarea grăsimilor specifică
eforturilor de durată, dezvoltând rezistența aerobă.
Orientarea eforturilor din perspectiva complexității structurii lor
evidențiază două variante:
- executarea acțiunilor motrice în condiții stereotipe, fără
solicitări deosebite de coordonare;
- executarea acțiunilor motrice în condiții variate care solicită un
nivel ridicat al capacităților coordinative.
VIII.3. Oboseala
63
Oboseala reprezintă o măsură de apărare a organismului prin
care se limitează intensitatea şi volumul efortului (SNC –inhibiţia de
protecţie). Intensitatea şi volumul efortului se pot menţine la un nivel
ridicat numai dacă posibilităţile de adaptare a organismului permit
acest lucru. Copiilor şi bătrânilor li se recomandă să fie feriţi de eforturi
de volum mare şi intensitate ridicată, pe când la vârsta maturităţii acest
lucru este chiar recomandat.
Determinarea oboselii se face prin:
- măsurarea frecvenţei cardiace (FC) şi a frecvenţei respiratorii
(FR) –amplitudinea mişcărilor respiratorii - scade când apare oboseala;
- observarea manifestărilor externe ale executanţilor; transpiraţia
abundentă, înroşirea feţei, paloarea, crisparea feţei, şi cel mai important
– alterarea mişcării;
Remediul de bază pentru învingerea oboselii îl reprezintă
odihna. Pauza este principalul mijloc de refacere a resurselor
energetice (compensare/supracompensare). Dirijarea şi dozarea
judicioasă a efortului prin asigurarea raportului optim între efort şi
pauze duce la adaptarea treptată a funcţiilor la solicitări crescute.
64
IX. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA OMULUI ÎN DIFERITE
PERIOADE ALE VIEŢII
IX.1. Creşterea şi dezvoltarea omului – generalităţi
În funcţie de trăsăturile fundamentale ale personalităţii
individului, evoluţia sa a fost împărţită în următoarele perioade:
- perioada de creştere şi dezvoltare (până la 25 – 30 ani);
- perioada de maturitate (25-30 ani până la 60-65 ani);
- perioada de bătrâneţe (vârsta a III a – senescenţa – după 60 –
65 ani);
Creşterea şi dezvoltarea reprezintă un proces determinant
pentru întreaga existenţă a individului, mai ales în planul stării de
sănătate, al dezvoltării organismului şi a indicilor funcţionali, având
efecte directe în formarea unor deprinderi favorabile educaţiei integrale
şi permanente. (S. Fl. Todea)
65
Creşterea şi dezvoltarea reprezintă însuşirile (rezultatul)
proceselor biologice prin care trece omul până la maturitate.
Creşterea reprezintă procesul cantitativ de multiplicare
(înmulţire) celulară şi somatică reflectată în sporirea în greutate, volum
şi dimensiuni ale corpului.
Dezvoltarea este un proces calitativ de diferenţiere celulară
reflectat în modificări (îmbunătăţiri) funcţionale ce reprezintă o
ameliorare a capacităţii de adaptare a întregului organism la cerinţele
vieţii, o integrare a lor într-un tot unitar (M. Ifrim).
La formarea personalităţii contribuie în proporţii diferite trei
categorii de factori: ereditari, de mediu şi cei educaţionali.
Factorii care determină procesele de creştere şi dezvoltare sunt
împărţiţi în două categorii:
- externi: în stadiul intrauterin – sănătatea mamei, apoi factorii
geo-climatici, alimentaţia, poluarea, etc., dar şi activitatea motrică;
- interni: ereditatea şi mecanismele neuro-endocrine;
Ereditatea şi activitatea motrică sunt factori de mare importanţă
şi vizează în mod direct domeniul culturii fizice. În disputele ştiinţifice
de a acorda o pondere mai mare pentru unul sau altul dintre cei doi
factori, trebuie să se manifeste echilibru. Anumite cercetări
demonstrează că nu trebuie exagerat rolul exerciţiilor fizice în
dobândirea diferitelor mecanisme necesare adaptării organismului la
mediu. Maturizarea succesivă a diferitelor organe determină însuşirea
progresivă a unor deprinderi. Acest mecanism, se pare că este
condiţionat genetic. Cunoaşterea momentului biologic optim pentru
66
începerea unei activităţi motrice, durata exersării pentru a atingerea
unui randament crescut, longevitatea (perioada maximă a rezultatelor
superioare) reprezintă tot atâtea teme care preocupă specialiştii
domeniului în perioada actuală. Controlul asupra caracterelor
individuale moştenite genetic (fizice, motrice, psihice) se poate exercita
doar parţial, prin educaţie; diferenţele dintre indivizi reprezintă rodul
eredităţii, dar şi al unor mutaţii posibile, de la o generaţie la alta,
datorită factorilor de mediu. Ex: un individ cu un bogat bagaj genetic
poate rămâne un mediocru, dacă mediul nu este favorabil dezvoltării şi
valorificării aptitudinilor pe care le-a moştenit.
Unii cercetători (D. Stark) arată că 60-90% din randamentul unui
individ se datorează eredităţii şi 10-40% mediului (natural, social, etc.)
din care provine. Caracterele fizice (talie, lungimea segmentelor,
funcţionarea diferitelor sisteme, etc., sunt moştenite în proporţie de 75-
90%, iar cele psihice în proporţie de 65-80% (R. Holzinger).
Creşterea fizică reprezintă schimbările de dimensiuni şi de
greutate produse în timpul dezvoltării.
Creşterea prenatală se realizează pe seama creşterii numărului
de celule (hiperplastică).
Creşterea postnatală –hipertrofică – constă în creşterea în volum
a celulelor. Această dinamică a proceselor de creştere şi dezvoltare este
o creştere în progresie descendentă.
Creşterea este neuniformă, cu puseuri mai accelerate sau mai
discrete, cu alternanţe între diferite părţi ale corpului. Astfel: capul, la
naştere reprezintă 1/4- 1/5 din greutatea corpului, iar la adult doar 1/8-
67
1/9 din acesta. De la naştere până la maturitate, ficatul creşte de 9 ori,
splina de 13 ori, rinichii de 14 ori, inima de 20 de ori, iar intestinul
subţire de 30 de ori.
Copilul are la naştere 6,5% din dezvoltarea sa completă.
Creşterea cea mai rapidă se consemnează în jurul vârstei de 4 ani. La
18 ani se realizează 96% şi la 24 de ani 99% din dezvoltarea sa
completă
IX.2. Caracteristici generale ale omului la diferite vârste
1. Perioada de la naştere la maturitate (0-25 ani)
Evoluţia fizică şi mintală a individului se desăvârşeşte în trei
etape: 0-7 ani, 7-12 ani şi 12-20/25 ani (C. Burt). Creşterea în această
perioadă, după unii autori (Bartles şi Straz) este marcată de perioade de
alungiri (întinderi”) şi perioade de îngroşări („împliniri”):
- 1-4 ani – prima împlinire; 5-7 ani – prima alungire;
- 8-10 ani – a doua împlinire; 11-15 ani – a doua întindere;
- după 15 ani şi până la maturitate (20-25 ani) este perioada
celei de-a treia împliniri şi întinderi;
Asociind maturizarea cu educaţia putem împărţi această parte a
vieţii omului în:
- perioada embrio-fetală, de la formarea embrionului până la
naştere;
- prima copilărie, de la 0 la 3 ani (până la 30 de zile – nou
născut; 30 zile –1 an, sugar; 1 – 3 ani, antepreşcolar)
- preşcolarul, de la 3 la 6/7 ani;
68
- şcolarul: mic (6/7 ani – 10/11 ani), mijlociu (10/11 ani – 13/14
ani), mare/adolescentul(14 ani – 18 ani)
- tânărul, de 18 ani la 25-30 ani.
2. Perioada maturităţii (25/30 ani – 60-65 ani)
Aceasta a fost numită de unii autori „perioada posibilităţilor
maxime”, când trăsăturile fundamentale ale personalităţii rămân relativ
stabile, cu condiţia păstrării unui echilibru între toate laturile vieţii
(efort, odihnă, recreare,etc.).
3. Perioada bătrâneţii (după 60/65 ani)
Unii autori o mai numesc şi „senectute” sau vârsta a treia,
considerând-o ca perioadă de involuţie datorită proceselor specifice
acestei perioade care se derulează în mod diferit de la un individ la
altul, în funcţie de ereditate şi de urmele lăsate de perioade anterioare
(adaptările) pe diverse planuri (stare de sănătate, statut social,
deprinderi pentru timp liber, etc.). Se constată uneori, deosebiri între
vârsta cronologică (ani, luni, zile) şi vârsta biologică (gradul de
îmbătrânire al diferitelor structuri componente din punct de vedere
morfologic, funcţional, biochimic, etc.) a corpului. Pe baza unor teste
se poate stabili indicele global de îmbătrânire prin compararea
rezultatelor acelor teste cu standardele populaţiei.
Principalele modificări aduse de îmbătrânire sunt: creşterea
tensiunii arteriale, scăderea capacităţii vitale, scăderea capacităţii de
acomodare a ochiului, iar în plan psihic – scăderea memoriei, atenţiei,
accentuarea emotivităţii, astenia, etc..
69
Exerciţiul fizic este un mijloc de bază pentru a preveni instalarea
prematură a semnelor de îmbătrânire. Printre acestea, mersul,
joggingul, pedalatul, înotul, diferite forme de gimnastică (igienică, de
întreţinere, etc.) Asociate cu muzica pot fi utilizate cu mult succes.
X. CARACTERISTICI ALE MOTRICITĂȚII LA DIFERITE
VÂRSTE
Activităţile motrice (denumite de unii autori şi activităţi de
mişcare/activităţi fizice) pot să menţină/îmbunătăţească structura
diferitelor ţesuturi şi organe – muşchi, tendoane, inimă vase – să le
amelioreze funcţiile şi să contracareze efectele degenerative datorate
inactivităţii (sedentarism) şi înaintării în vârstă. Denumirea de fitness
desemnează pregătirea fizică sau rezultatul procesului de pregătire
fizică.
X.1. Activitatea motrică la preşcolari
La această vârstă se constată o activitate motrică foarte intensă.
Obiectivele ce trebuie urmărite sunt:
- întărirea stării de sănătate – călirea organismului prin activităţi
în aer liber atât în sezonul cald, cât şi în sezonul rece;
70
- iniţierea în formarea principalelor deprinderi de igienă
personală;
- dezvoltarea fizică normală - formarea unei ţinute corecte
- iniţierea sub formă de joc în practicarea unor sporturi ca: înot,
schi, patinaj, ciclism. Spre sfârşitul perioadei, se pot aborda şi
deprinderi ca: aterizarea cu amortizare la coborâri prin săritură şi la
săriturile de pe loc, prinderea obiectelor şi aruncarea la distanţă/ţintă,
menţinerea echilibrului la mersul cu tricicleta, bicicleta, coborâre cu
sania.
Participarea copilului la diferite jocuri ajută în procesul de
însuşire a deprinderilor motrice şi de dezvoltare a calităţilor motrice -
îndemânare (coordonare, mobilitate),viteză (de reacţie, de execuţie,
etc., favorizând, în acelaşi timp, şi procesele cognitive, afective,
estetice,etc.
Mijloacele recomandate pentru această categorie de vârstă ţin de
activităţile normale din regimul de viaţă din familie şi grădiniţă,
respectând normele de igienă şi folosind factorii de călire pe tot
parcursul anului. Aceste mijloace fac parte din:
- gimnastica de bază – mişcări pentru menţinerea ţinutei corecte,
orientare în spaţiu, prevenirea atitudinilor şi deficienţelor fizice;
- jocurile de mişcare – până la 2-3 ani sunt jocuri practicate
individual cu/fără jucării, apoi, când încep să „asculte” de adulţi, se
integrează în grup şi practică jocuri cu temă, fără întrecere.
Se recomandă utilizarea demonstraţiei, explicaţii clare, concrete,
precise, fără teoretizări inutile, încurajările în orice situaţie, obiectele
71
ajutătoare, imitaţia unor imagini sau forme, asocierea cu cântecul sau
cu povestirea, exersările în grup, toate menite să ducă la buna dispoziţie
şi să se caracterizeze prin atractivitate.
X.2. Activitatea motrică la şcolari
Activitatea motrică la această vârstă este studiată de disciplina
„Metodica educaţiei fizice şcolare”. Precizăm doar, că se desfăşoară în
lecţiile de educaţie fizică, cercuri sportive şi competiţii sportive şcolare,
beneficiind de conducerea cadrelor didactice specializate în educaţie
fizică şi sport, precum şi în activitatea independentă, pe baza
cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite.
Obiective:
- menţinerea stării de sănătate (formarea deprinderilor de igienă,
călirea organismului, corectarea deficienţelor fizice);
- dezvoltarea fizică armonioasă (creşterea normală a corpului şi
îmbunătăţirea indicilor morfo-funcţionali);
- dezvoltarea calităţilor motrice;
- dezvoltarea proceselor psihice;
- formarea deprinderilor pentru educaţia fizică permanentă
(însuşirea deprinderilor specifice unor ramuri de sport, a noţiunii de
fair-play şi utilizarea acestora în scop recreativ);
Principiile didactice care stau la baza acestui proces:
accesibilitatea, intuiţia, participarea conştientă şi activă, sistematizarea
şi continuitatea, însuşirea temeinică.
72
Metodele de transmitere a cunoştinţelor, de formare a
deprinderilor şi priceperilor motrice se împart în:
- verbale (explicaţia, conversaţia);
- practice( demonstraţia, exersarea)
În programarea activităţii se impun următoarele cerinţe:
- concordanţa cu planul de învăţământ şi cu programa şcolară;
- respectarea particularităţilor elevilor ( de vârstă, sex, nivel de
pregătire, stare de sănătate, etc.)
- concordanţa cu condiţiile de bază materială, de climă, relief,
etc.;
- respectarea tradiţiilor şcolii, a aspiraţiilor şi opţiunilor elevilor;
- respectarea normelor igienico-sanitare, prevenirea accidentelor,
utilizarea factorilor naturali de călire.
X.3. Caracteristici ale motricității la maturitate
Obiective:
- menţinerea stării de sănătate;
- asigurarea unei capacităţi de efort optime pentru activitatea
profesională;
- menţinerea/îmbunătăţitea indicilor de dezvoltare fizică
armonioasă;
- menţinerea/îmbunătăţitea nivelului calităţilor motrice;
- dobândirea şi consolidarea deprinderilor motrice specifice unor
ramuri de sport;
- însuşirea deprinderilor pentru practicarea unor forme de turism;
73
- diminuarea efectelor nocive ale stresului, poluării, înaintării în
vârstă prin practicarea exerciţiilor fizice;
- realizarea odihnei active prin integrarea în activităţile din sfera
„Sportul pentru toţi";
Educaţia fizică universitară şi cea militară au la bază programe
orientate profesional. La maturitate se manifestă cunoştinţele,
priceperile şi deprinderile însuşite în şcoală.
X.4. Efectele sanogenetice ale sportului
Activitatea fizică poate să menţină/îmbunătăţească structura
diferitelor ţesuturi şi organe (muşchi, tendoane, inimă, vase, etc.), să le
amelioreze funcţiile şi să contracareze efectele degenerative datorate
inactivităţii (sedeentarismului) şi înaintării în vârstă. In multe ţări
occidentale este promovată noţiunea de fitness („condiţia fizică")
pentru care sunt pregătiţi specialişti în instituţii de învăţământ superior
care au denumiri adaptate la competenţele mai largi pe care le are
absolventul.
Exerciţiul fizic produce efecte pozitive în sfera psihică dar şi asupra unor
categorii de boli: suferinţe lombare, endocrine, cancerigene dar mai ales asupra
bolilor cardio-vasculare ( cardiopatia ischiemică, in primul rând) care apar la vârste
din ce în ce mai tinere şi produc cel mai mare număr de decese. Ateroscleroza
(depunerea grăsimilor pe pereţii vaselor de sânge) în artera aortă începe de la
aprox. 3 ani şi poate cuprinde arterele coronariene (care irigă muşchiul inimii),
74
favorizând cardiopatia ischiemică, începând de la 10 ani şi crescând riscul la infarct
miocardic.
Aparatul/sistemul/ Adaptări funcţionale Prevenire bolilorFuncţia
Cardiovascular- creşte cantitatea de sânge pe care o
poate pompa inima- ateroscleroza
- se măreşte cantitatea de sânge existentă în vase
- cardiopatie ischiemică
- sângele devine mai fluid şi circulă mai uşor prin artere şi vene
- hipertensiune arterială
Pulmonar- plămânul devine capabil să ventileze o cantitate mai mare de aer în unitatea de
timp
- bolile pulmonare cronice
muscular scheletic
- creşte forţa, rezistenţa şi capacitatea generală de efort
- întârzie instalarea efectelor specifice înaintării în vârstă - subţierea şi
detonifierea musculaturii
- lombopatii- fracturile produse
prin căzături,la bătrâni
ţesutul adipos- scade masa totală de grăsimi şi grăsimea
din jurul viscerelor- obezitatea
metabolismul glucidelor
- creşte capacitatea muşchilor de a prelua glucoza din sânge
- diabet
metabolismul grăsimilor
- creşte capacitatea muşchiului de a prelua grăsimile din sânge şi de a le utiliza ca
sursă de energie- ateroscleroza
apărarea organismului (imunitatea)
- se îmbunătăţeşte capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la agresiuni
microbiene- infecţii
Digestia- se îmbunătăţeşte tranzitul intestinal
prevenind constipaţia- cancerul de colon
sistemul nervos- se îmbunătăţesc echilibrul şi
coordonarea mişcărilor
- fracturile produse prin căzături la
vârstnici
funcţiile cognitive- se îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi
promptitudinea la diferiţi stimuli
- fracturile produse prin căzături la
vârstnici
75
comportament social
- se ameliorează imagine despre propria persoană, eficacitatea profesională,
comportamentul familial, şi se instaurează „starea de bine" şi bucuria de a trăi
- depresie şi anxietate
X.5. Factorii de risc ai sănătăţii cu originea în bagajul ereditar
sau în anumite caracteristice de comportament (fumat, sedentarism,
alimentaţie excesivă, etc.) sunt de două feluri:
- primari - singuri pot duce la îmbolnăviri ale sistemului
cardio-vascular; în această categorie se regăseşte nivelul colesterolului,
hipertensiunea arterială şi fumatul;
- secundari - pot produce îmbolnăviri numai dacă sunt
însoţiţi şi de alţi factori de risc. Printre aceştia pot fi enumeraţi:
antecedentele cardio-vasculare ale părinţilor, vârsta înaintată, sexul
masculin, asupra cărora nu se poate interveni, dar şi factori de risc ce
ţin de comportamentul individului ca: inactivitatea fizică
(sedentarismul), obezitatea, alimentaţia bogată în grăsimi, inadecvarea
răspunsului la situaţiile conflictuale (stresul).
Tot mai mulţi autori consideră că sedentarismul, obezitatea şi
alimentaţia bogată în grăsimi ar trebui incluse în categoria factorilor
primari de risc.
76
XI. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA
MOTRICĂ INDEPENDENTĂ
XI.1. Indicele de masă corporală
Pentru a începe un program de activitate fizică se recomandă mai
întâi, un examen medical care trebuie să stabilească:
- greutatea şi grăsimea corporală;
- capacitatea de efort aerob;
- nivelul forţei, rezistenţei şi al mobilităţii;
- regimul alimentar şi eventualele deviaţii de la un regim
alimentar sănătos;
Este de preferat ca acest examen să fie realizat de către un medic
de medicină sportivă, iar dacă acest lucru nu se poate, este necesar
măcar avizul unui cardiolog care să stabilească starea de sănătate şi
gradul de îmbătrânire a inimii. Celelalte aspecte vor sta în permanenta
atenţi a practicantului care şi le poate stabili şi singur prin diferite
metode acceptate de specialişti ca fiind suficient de exacte şi eficiente.
O modalitate simplă de apreciere a greutăţii corporale o reprezintă
calculul indicelui Quetlet (indicele de masă corporală) după formula:
77
Q = în care G = greutatea corpului în kilograme, T = talia în
metri.
Exemplu: o persoană cu înălţime T = l,70m şi o greutate G =
90kg va avea un indice da masă corporală Q = 26,4.
Dacă indicele de masă corporală este egal sau mai mic de 25,
semnifică o greutate acceptabilă, între 25 şi 30 înseamnă o
supragreutate, iar peste 30 indică obezitate.
La fel de importantă este cunoaşterea ponderii grăsimilor din greutatea
corpului (adipozitatea). De exemplu dacă la o greutate de 70kg ai 30% grăsime,
înseamnă că 21 kg din greutatea corpului sunt grăsimi. Acestea sunt necesare, dar
în exces favorizează ateroscleroza cu toate efectele ce decurg din această boală.
Aprecierea adipozităţii corporale (după Franks şi Hovvley).
Sexul/Grăsime
Foarte scăzută
Scăzută OptimăUşor
crescutăCrescută
Foarte crescută
Masculin sub 6% 6-10% 10-20% 20-25% 25-31% Peste 31%
Feminin sub12% 12-15% 15-25% 25-30% 30-35% Peste 35%
Evaluarea procentului de grăsimi din corp se poate face prin mai
multe metode:
- cântărirea în condiţii normale şi cântărirea sub apă (presupune
o dotare specială şi este costisitoare);
- folosirea unor aparate electronice care afişează instantaneu
procentul de grăsime;
- măsurarea pliurilor de grăsime cu adipocentimetrul;
- utilizarea nomogramelor;
78
Cea mai simplă metodă este cea a nomogramelor pentru că ea
presupune măsurători simple care pot fi făcute de oricine doreşte să afle
procentul de grăsime din propriul corp.
Pentru femei nomograma se prezintă ca în fig.l şi necesită
măsurarea perimetrului şoldurilor (cm) şi înălţimea (cm). Aceste date
vor fi înscrise pe câte o linie verticală şi prin unirea valorilor obţinute
se obţine pe segmentul din mijloc, adipozitatea, în procente.
Pentru bărbaţi este necesară cunoaşterea greutăţii (kg) şi
perimetrul abdominal (cm) în zona cea mai mare, urmând ca prin
unirea cu o linie a punctelor ce desemnează cei doi indicatori să
obţinem procentul de grăsimi din corp.
Greutatea (kg) Grăsime % Perimetrul abd
XI.2. Evaluarea capacităţii aerobe de efort
79
Denumită şi fltness-ul aerob, ea reprezintă un indicator de bază
al stării de sănătate şi se concretizează prin capacitatea organismului
de a utiliza oxigenul în efort. Se mai numeşte şi consum maxim de
oxigen, se notează cu VO2 max şi depinde pe de o parte, de capacitatea
plămânului, a inimii, a vaselor de sânge de a capta şi transmite către
muşchi cât mai mult oxigen, iar pe de altă parte, de capacitatea
muşchilor de a prelua şi utiliza oxigenul oferit.
In sportul de performanţă este utilizată metoda directă -
utilizarea unui aparat care afişează în permanenţă cantitatea de
oxigen utilizată. In sportul pentru sănătate se utilizează metode
indirecte cum este testul Cooper - distanţa parcursă în 12 min.- sau
testul de 2 km -parcurgerea în mers a distanţei de 2km - şi măsurarea
FC. Experimental, au fost obţinute formule de calcul pentru V02 max.
şi pentru indicele de fitness (IF) :
Femei
IF = 304 - (min x 8,5 + sec x 0,14 + FC x 0,32 + 1,1 x G/Ix I) -
V x 0,4;
Bărbaţi
IF = 420 -{min x 11,6 + sec x 0,20 +FC x 0,56 + 2,6 x G/ Ix I) -
V x 0,2; unde:
min = minutele de alergare;
sec = secundele de alergare;
FC = frecvenţa cardiacă;
V = vârsta în ani împliniţi
G = greutatea în kilograme;
80
I = înălţimea în metri;
Rezultatul obţinut trebuie comparat cu următoarea grilă:
sub 70 = IF slab (sub medie);
între 70 şi 89 = IF submediocru;
între90 şi 110 = IF mediu;
între 111 şi 130 = IF bun;
peste 130 = IF foarte bun
XI.3. Evaluarea forţei şi rezistenţei musculare
Aceste calităţi motrice pot fi evaluate prin metode le clasice,
specifice pentru fiecare dintre ele. Amândouă pot fi dezvoltate şi
menţinute prin exerciţiu, până la vârste înaintate.
Evaluarea mobilităţii şi supleţii
Reducerea mobilităţii (capacităţii de a executa mişcări ample) se
instalează ca urmare a vieţii sedentare şi/sau înaintării în vârstă,
datorându-se unor modificări în articulaţii şi diminuării elasticităţii
musculaturii limitrofe. Pentru ameliorarea indicilor acestei calităţi
este nevoie de exersare gradată şi ritmică.
XI.4. Evaluarea consumului energetic zilnic şi stabilirea
raţiei alimentare
Aşa cum se întâmplă frecvent, odată cu înaintarea în vârstă şi/sau
(mai ales) datorită unui regim de viaţă sedentar, se constată o creştere
nedorită a greutăţii şi adipozităţii. Cel mai sigur mod de a scăpa de
kilogramele în plus este asocierea exerciţiilor fizice cu o dietă
81
hipocalorică. Se ştie că pentru a consuma 1kg de grăsime corporală
este nevoie să se consume cele peste 9 000 cal. pe care le conţine
acesta, ceea ce echivalează cu un efort egal cu 160 km de alergare.
Acest efort trebuie repartizat în mod judicios în timp, în funcţie de
nivelul posibilităţilor individuale.
Reţetele de slăbire rapidă sunt contraindicate pentru că ele se
bazează (marea majoritate) pe eliminarea lichidelor şi nu pe scăderea
adipozităţii. In paralel cu efectuarea unui program raţional de exerciţii
fizice, se recomandă cunoaşterea aportului zilnic de calorii prin
alimentaţie, controlul şi diminuarea acestuia prin raportare la consumul
zilnic de calorii.
Se cunoaşte că metabolismul bazal consumă aprox. 1 cal./ kg
corp/ oră, la care se adaugă cheltuielile energetice prin mişcare a
corpului în întregime sau a segmentelor sale. O modalitate de calcul a
consumului zilnic de calorii este următoarea:
- consumul metabolismului bazal = G (kg) x 24 ore;
- consumul metabolismului energetic:
- la sedentari = aprox. 400 cal/ 24 ore;
- la moderat activi = 600 cal/24 ore;
- la activi = 800 cal./24 ore;
Exemplu: la o persoană moderat activă cu greutatea de 75 kg,
consumul zilnic va fi de
75 X 24 = 1800 + 600 = 2400 cal.
82
Pentru a-şi menţine greutatea de 75kg, persoana respectivă
trebuie să-şi asigure prin alimentaţie, un aport caloric care să nu
depăşească 2400 cal pe zi, aceasta reprezentând dieta normocalorică.
Dacă aportul va fi mai mic, dieta se numeşte hipocalorică. În
cazul menţinerii unui consum zilnic constant pe fondul unei diete
hipocalorice, organismul apelează la rezervele energetice proprii,
realizându-se astfel diminuarea adipozităţii şi o scădere reală în
greutate.
Aşa cum ritmul în care se produce îngrăşarea este unul lent, tot
aşa trebuie să se producă şi pierderea în greutate: treptat, progresiv, fără
„reţete şoc", atăt în ce priveşte raţia alimentară cât şi în ce priveşte
regimul de activitate motrică şi de efort fizic. De asemenea, este de
preferat ca raţia hipocalorică să se realizeze prin diminuarea cantităţilor
de alimente, menţinând numărul şi diversitatea acestora.
XI.5. Indicele de activitate fizică
Pentru a genera efecte pozitive în planul sănătăţii, o activitate
fizică trebuie să fie prestată frecvent, să dureze suficient (nu mai puţin
de 20-30 min., dar nici prea mult faţă de nivelul şi etapa de pregătire) şi
să angreneze la un nivel corespunzător de solicitare (intensitate) un
număr cât mai mare de grupe musculare.
Specialiştii au stabilit două căi de identificare a eficienţei pe care
o poate avea o activitate motrică în menţinerea sănătăţii:
- calculul indicelui de activitate fizică (IAF);
- estimarea intensităţii şi duratei efortului pe baza consumului de
83
calorii;
Indicele de activitate fizică (după Franks şi Howley) se stabileşte conform
datelor de mai jos:
Parametrul Punctaj
Tipul de activitate
Intensitate
5Activitatea duce la accelerarea puternică a respiraţiei
(gâfâială) şi la transpiraţie relativ abundentă;
4Respiraţie accelerată la diferite intervale - intermitentă - şi
transpiraţie (ex.: tenis de câmp);
3Efort semnificativ, specific sporturilor recreative
(cicloturism);
2Efort moderat, ca în sporturi adaptate pentru agrement
(volei);
1 Efort uşor (mers, pescuit, etc.);
Durată
4 Peste 30 min.;
3 20-30 min.;
2 10-20 min
1 sub 10 min.
Frecvenţă
5zilnic sau aproape zilnic (fără o pauză mai mare de o zi pe
săptămână);
4de 3-5 ori pe săptămână (fără pauze mai mari de două zile
între două antrenamente consecutive ;
31-2 antrenamente pe săptămână, fără ca acestea să se
desfăşoare în două zile consecutive;
2 de câteva ori pe lună;
1 mai puţin de o dată pe lună;
IAF se obţine prin înmulţirea punctajelor corespunzătoare pentru
flecare parametru: IAF = intensitate x durată x frecvenţă, şi poate fi
apreciată conform următoarei grile:
Punctaj Caracteristici IAF
80-100 stil de viaţă foarte activ superior
60-80 persoană activă şi sănătoasă foarte bun
84
40-60 stil de viaţă relativ echilibrată rezonabil
20-40 insuficient de activ/relativ
sedentar
slab
sub 20 Sedentar foarte slab
Răspunsurile la chestionarul prezentat trebuie să fie cât mai
sincere şi obiective pentru a se reuşi o încadrare cât mai apropiata de
realitate faţă de categoriile de IAF. Prin aceasta se poate evita trecerea
prin testele medicale şi. totodată, se pot lua primele măsuri care se
impun. Ex.: peste 80 de puncte înseamnă un regim de viaţă activ şi
trebuie menţinută aceeaşi linie de comportament; sub 60 de puncte
înseamnă că trebuie îmbogăţit programul de activitate fizică pentru a
realiza beneficii semnificative în planul sănătăţii.
Pentru a îmbunătăţi programul de activităţi fizice pot fi
modificaţi oricare din cei trei parametrii pentru a realiza cele 60 de
puncte şi plasarea în categoria cu un regim de viaţă activ. Este de
preferat ca acest punctaj să crească pe seama creşterii intensităţii şi
frecvenţei decât pe seama creşterii volumului.
XI.6. Estimarea consumului de calorii pe baza intensităţii şi
duratei efortului
Durata efortului reprezintă un parametru foarte important.
Anumite studii relevă faptul că riscul îmbolnăvirilor scade cu adevărat
numai la subiecţii care au reuşit să depună eforturi prin care au
consumat peste 2000 de calorii pe săptămână. Acesta fiind
standardul minim (obţinut experimental), activitatea ar putea fi
repartizată astfel:
85
- câte 300 cal. în fiecare zi a săptămânii (300 cal. x 7 zile = 2
100 cal.);
- câte 330-340 cal. în 6 zile pe săptămână;
- câte 400 ca. în 5 zile pe săptămână;
- câte 500 ca. în 4 zile pe săptămână;
- câte 650-700 cal. în 3 zile pe săptămână;
Spre deosebire de sportul de performanţă, unde durata efortului
se măsoară în minute, sportul pentru sănătate reclamă exprimarea
duratei în calorii consumate.
Frecvenţa efortului. Un program de activitate fizică este benefic
numai dacă este practicat de cel puţin 3 ori pe săptămână. De aceea,
persoanele care practică sportul cu regularitate, dar numai la sfârşitul
săptămânii, sunt aproape la fel de expuşi la îmbolnăvirile de inimă ca
cei care nu fac nici un fel de efort.
Conform datelor de mai sus, este foarte greu ca, într-o singură
şedinţă de pregătire sau chiar în două, să se consume 2000 de calorii.
Sportivii de performanţă consumă 650-700 cal. la un antrenament, iar
pentru asta este necesară o bună condiţie fizică (nivel de antrenament).
Aceasta se obţine în câteva luni de pregătire cu cel puţin 3
antrenamente pe săptămână, la o intensitate corespunzătoare. Nici după
atingerea unui asemenea nivel de activitate fizica nu se recomandă
scăderea frecvenţei antrenamentelor, deoarece menţinerea nivelului
atins presupune cel puţin 3 zile de activitate săptămânal.
Frecvenţa scăzută (1-2/săptămânal) paralel cu o intensitate
ridicată, poate duce la apariţia unor dureri datorate suprasolicitării (la
86
călcâi, talpă, gleznă, genunchi, şold sau coloana lombară) sau la
accidente (entorse, fracturi, rupturi musculare, inflamaţii sau rupturi
tendinoase), mai ales dacă activitatea constă în practicarea unor jocuri
sportive.
Intensitatea efortului. Are ponderea cea mai importantă în
eficienţa unui program de activitate fizică. Riscul îmbolnăvirilor nu
poate fi înlăturat uşor cu o "dezmorţire" prin mers sau gimnastica de
înviorare. Asemenea eforturi au efecte benefice pentru menţinerea
mobilităţii articulaţiilor, tonusului psihic sau pentru menţinerea în
limitele de greutate.
Studiile efectuate de specialişti au arătat că doar eforturile care
duc la un consum de peste 7,5 cal. pe minut reduc semnificativ riscul
apariţiei aterosclerozei şi a întregului şir de boli ce se pun pe seama
acesteia.
Folosind mijloacele tehnologice moderne, pentru fiecare tip de activitate
sportivă s-au stabilit limitele consumului de calorii pe kilogram/corp/minut.
Tip de sport Cal./kg/min Tip de sport Cal./kg/min.
Tir cu arcul 0,050-0,066 Badminghton 0,066-0,150
Baschet 0,050-0,200 Biliard 0,040
Popice 0,033-0,066 Box 0,133-0,216
Canotaj, canoe 0,050-0,133 Criket 0,066-0177
Ciclism 0,050-0,133 Pescuit 0,033-0,100
Dans de societate 0,050-0,117 Golf 0.033-0,117
Dans aerobic 0,066-0,167 Handbal 0,133-0.200
Vânătoare 0,050-0,117 Călărie 0,050-0,133
Urcat pe munte 0,083-0,167 Săritul corzii 0,150-0,200
87
Plimbare cu barca 0,033-0,087 Patinaj
(gheaţă/role)
0,083-0,133
Schi alpin –
coborâre
0,o83-0,133 Squash 0,133-0,200
Schi fond 0,100-0,200 Fotbal 0,083-0,200
Schi nautic 0,083-0,117 Tenis de masă 0,050-0,083
Volei (recreativ) 0,050-0,100 Tenis de câmp 0,066-0,150
Pentru a cunoaşte intensitatea efortului pe care apoi, o vom
raporta la baremul de eficienţă stabilit (7,5 cal/min), se înmulţeşte
indicele de consum caloric corespunzător activităţii practicate cu
greutatea corpului exprimată în kilograme. Ex: dacă ai 70 kg şi joci
tenis de câmp, pe care îl apreciezi cu un consum de 0,120 cal./kg/min,
obţii un consum de 8,4 cal./min. care depăşeşte criteriul de intensitate
(7,5 cal./min), rămânând ca durata şi frecvenţa efortului să fie astfel
concepute şi aplicate încât să să se realizeze un consum energetic de
minimum 2000 cal./săptămână.
Consumul energetic al mersului (calorii /minut)
Greutate
a
Viteza de mers (km/oră)
3,2 4 4,8 5,6 6,4 7,2 8
50 2;1 2,4 2.8 3,1 4,1 5,2 6,6
54,5 2,3 2,6 3,0 3,4 4,4 5.6 7,2
59 2,5 2,9 3,2 3,6 4,8 6,1 7.S
63,5 2,7 3,1 3,5 3,9 5,2 6,6 8,4
68 2.8 3,1 3,7 4,2 5,6 7,0 9.0
72,7 3,0 3,5 4,0 4,5 5,9 7,5 9,6
77,2 3,2 3,7 4,2 4,8 6,3 8,0 10,2
81,8 3,4 4,0 4,5 5,0 6,7 8,4 10,8
88
86,3 3,6 4,2 4,7 5,3 7,0 8,9 11,4
90,9 3,8 4,4 5,0 5,6 7,4 9,4 12.0
95,4 4,0 4,6 5,2 5,9 7,8 9,9 12,6
100 4,2 4,8 5,5 6,2 8,2 10,3 13,2
Consumul energetic al alergării (calorii/minut)
Greutate
a (kg)
Viteza de deplasare (km/oră)
4,8 6,4 8 9,6 11,2 17.3 14,4 1650 4,7 5,9 7,2 8,5 9,8 11,1 12,3 13.6
54,5 5,1 6,4 7,9 9,3 10,6 12,1 13,4 14,8
59 5,5 7,0 8,6 10,0 11,5 13,1 14,6 16,1
63,5 5,9 7,5 9,2 10,8 12,4 14,1 15,7 17,3
68 6,4 8,1 9,9 11,6 13,3 15,1 16,8 18,5
72,7 6,8 8,6 10,5 12,4 14,2 16,1 17,9 19,8
77, 2 7,2 9,1 11,2 13,1 15,1 17,1 19.1 21.0
81.8 7,6 9,7 11.8 13,9 18,1 18,1 20,2 22,2
86,3 8,1 10,2 12,5 14,7 16,8 19.1 21.3 23.5
90,9 8.5 10,8 13,2 15,4 17,7 20,1 22,4 24,7
95,4 8,9 11,3 13,8 16,2 18,6 21,1 23,5 25,9
100 9,3 11,8 14,5 17,0 19,5 22„2 24,7 27,2
Anumite precizări în ce priveşte limitele de intensitate ale
efortului pe diferite categorii de vârstă au fost făcute de specialişti
americani ai domeniului, stabilindu-se cu oarecare aproximare
intervalele FC recomandate în efortul fizic pentru sănătate. FC maximă
se află foarte simplu, scăzând vârsta (ani) din 220 (FC max. la vârsta
tânără).
89
Se cunoaşte că eforturile de mică intensitate nu aduc efecte
notabile în prevenirea bolilor cardiovasculare, iar eforturile prea intense
pot duce la perturbări grave ale stării de sănătate. In tabelul de mai jos
sunt prezentate zonele de frecvenţe cardiace care asigură antrenarea
(ZFCA) pentru diferite categorii de vârstă. De altfel, în sportul pentru
sănătate, este recomandat ca la intervale de 5-6 min. să se investigheze
FC pentru a constata dacă se află în ZFCA, iar dacă nu este aşa, trebuie
intensificată sau, după caz, diminuată intensitatea efortului.
FC maxim, ZFCAS, ZFCAI. Zona frecvenţelor cardiace care
asigură antrenarea (ZFCA) în funcţie de vârstă şi frecvenţa
cardiacă maximă
90
XII. PRINCIPII ŞI REGULI PENTRU ALCĂTUIREA
PROGRAMELOR ÎN SPORTUL PENTRU SĂNĂTATE
Pentru ca un program să fie eficient şi să asigure evitarea
riscurilor inerente pe care le presupune schimbarea regimului de viaţă
(de la sedentar la activ)este necesară respectarea unor reguli şi
principii:
1. Efectuarea unei analize a stării de sănătate şi a regimului de
viaţă printr-un control medical de specialitate sau investigaţii
cardiologice urmate de cunoaşterea prin investigaţii proprii referitoare
la indicele de masă corporală (Q), adipozitate, indicele de activitate
fizică (IAF), experienţa motrică anterioară, precum şi la zona FC de
antrenare (ZFCA).
2. Adaptarea conţinutului programului la baza materială de care
dispune individul, la programul profesional (zilnic/săptămânal) şi la
antecedentele medicale.
3. Structurarea programului pe etape, cu o durată suficientă
pentru fiecare etapă, astfel ca trecerile să se facă lent, pe baza
acumulărilor din etapa anterioară.
4. Programul va cuprinde obligatoriu o parte pregătitoare, de
acomodare cu efortul, diferită de la o etapă la alta şi care nu se adună la
parametrul durată a antrenamentului (durata reprezentând timpul de
lucru la o intensitate corespunzătoare ZFCA).
5. Alcătuirea de programe alternative pentru diferite situaţii care
ar duce la întrerupere a programului de bază (timpul nefavorabil,
plecarea în concediu, deplasări în interes de serviciu,etc.)
91
6. Cunoaşterea regulilor de alcătuire a raţiei alimentare
normocalorice şi, dacă este cazul, a raţiei hipocalorice, precum şi
aplicarea acestora.
7. Diminuarea /încetarea activităţii atunci când apar manifestări
nedorite (dureri, inflamaţii, oboseală accentuată,etc.) sau accidente
(entorse, întinderi musculare, traumatisme, fracturi,etc.)
XII.1. Etapele de desfăşurare a unui program de activităţi
motrice pentru sănătate
Pentru o persoană sedentară introducerea activităţii sistematice
în regimul zilnic de viaţă trebuie să se facă gradat, urmând o succesiune
progresivă a solicitării. De aceea, programele concepute vor fi
structurate pe trei etape, în funcţie de obiectivele pe care le urmărim
pentru fiecare dintre ele:
I. Etapa de acomodare a organismului cu activitatea fizică.
II. Etapa de îmbunătăţire a condiţiei fizice.
III.Etapa de personalizare a pregătirii şi de menţinere a IAF.
Etapa -I- care are rolul de a include gradual efortul fizic în
programul săptămânal, va debuta după obţinerea datelor privitoare la
starea de sănătate, şi la IAF, iar durata acesteia va fi strâns legată de
aceste date, de 1-2 săptămâni la5-6 săptămâni. La persoanele cu un IAF
slab sau foarte slab, se recomandă mersul care, în prima fază trebuie să
fie uşor, pe distanţe accesibile, întrucât în această etapă nu se pune
problema intensităţii de efort specific antrenării (ZFCA). Acesta trebuie
să producă o stare de bine, confort şi bună dispoziţie. Apoi, se va mări
92
treptat distanţa şi viteza(dar nu amândouă simultan, ci alternativ), până
când se poate parcurge de măcar 3-4 ori pe săptămână distanţa de 6-8
km într-un pas alert. Foarte importantă pentru această fază este
obişnuirea cu investigarea FC, deprindere care în etapele ulterioare are
un rol decisiv pentru controlul şi eficienţa activităţii.
Etapa -II- începe de la un prag de solicitare corespunzător cu
parcurgerea în 3-4 şedinţe succesive a distanţei de 6-8 km în mers vioi
şi va conţine un program cu o solicitare superioară, menită să
îmbunătăţească IAF. Metoda utilizată cel mai des este denumită
antrenament cu intervale, fiind foarte eficientă şi în sportul de
performanţă. Aceasta constă în alternarea perioadelor de efort cu cele
de revenire după efort. In cazul nostru, perioadele de efort vor consta în
alergare uşoară, iar perioadele de revenire se vor realiza prin mers
însoţit de exerciţii de respiraţie sau/ şi de mobilitate. Alergarea
reprezintă o solicitare de alt tip, de aceea trebuie introdusă treptat. In
prima săptămână perioadele de alergare vor însemna 30-40% din durata
antrenamentului, începând cu câteva zeci de metri de alergare urmat de
mers suficient pentru a asigura revenirea, urmând ca ponderea să se
modifice treptat în favoarea alergării, în funcţie de vârstă, sex şi de
manifestările concrete de după fiecare antrenament. Cu cât distanţele
parcurse în alergare sunt mai lungi, cu atât ne apropiem de finalul
acestei etape pe care o considerăm încheiată atunci se reuşeşte
parcurgerea în alergare a distanţei de 5km într-un ritm care să situeze
FC în ZFCA.
93
Conţinutul acestor două etape este asemănător şi, de regulă, nu
presupune dificultăţi deosebite în parcurgerea lui. Pot apărea anumite
probleme fie din obişnuinţele de viaţă sedentară care trebuie schimbate,
fie din dorinţa de a trece mai repede pete aceste două etape şi
supunerea organismului la solicitări prea mari faţă de nivelul de
pregătire fizică al acestuia.
Etapa - III- are ca obiectiv principal menţinerea IAF la un nivel
ridicat. Acesta poate fi realizat prin conţinuturi corespunzătoare cu
experienţa şi dorinţele individuale prin mijloace dintre cele mai variate:
alergare, înot, pedalat, schi, gimnastică aerobică, exerciţii de
musculaţie, jocuri sportive şi orice alte tipuri de activitate care trebuie
să corespundă cerinţelor de intnsitate, durată şi frecvenţă.
XII.2. Patologia specifică în sportul pentru toţi
Deşi efectele efortului fizic în menţinerea sănătăţii sunt unanim
recunoscute, ar fi incorect (sau incomplet) să nu prezentăm şi anumite
inconveniente sau neplăceri pe care, în anumite condiţii, această
activitate le poate favoriza. Condiţiile care conduc la asemenea situaţii
sunt: vârsta înaintată, greutatea peste cea recomandată, regim de viaţă
sedentară un timp îndelungat. La acesta se mai adaugă şi alţi factori ca:
superficialitate în pregătirea organismului pentru efort, trecerea bruscă
la o treaptă mai mare de efort (ca intensitate sau/şi durată), conţinut
neadecvat pentru nivelul de pregătire (practicarea jocurilor sportive sau
de întrecere), etc. Conform unor statistici actuale ( Ş.R. Dickman),
riscurile de instalare a unor suferinţe sau de apariţie a unui accident
94
sunt mai mari în eforturi de intensitate mai mare de 85% din cea
maximă şi cu o durată de peste 40 min.. Se ştie că alergarea şi
programele de efort aerobic pot produce suferinţe musculare, articulare
sau osoase mai mult decât pedalatul sau înotul, după cum jocurile se
asociază mai des cu accidentările decât activităţile individuale, fără
întrecere.
Pentru a reduce la maximum riscurile pe care le-ar presupune
trecerea la un regim de viaţă activ printr-un program de activitate
fizică, este nevoie să se respecte următoarele cerinţe:
- efectuarea unui examen medical iniţial cât mai complet, la un
medic care ştie ce înseamnă efortul fizic adaptat la diferite vârste (un
medic care practică el însuşi sportul pentru sănătate).
- creşterea solicitării trebuie să se facă treptat şi alternativ - se
măreşte uşor durata, apoi creşte intensitatea la noua durata, se măreşte
iarăşi durata, menţinând noua intensitate, etc. - ne fiind recomandată
creşterea simultană a intensităţii şi duratei,
- urmărirea atentă a reacţiilor organismului(o mică durere, o
epuizare exagerată, febra musculară) fără a ne lăsa induşi în eroare de
senzaţia de forţă sau rezistenţă crescută. Este recomandat să se înceteze
efortul la prima manifestare de acest gen, decât să se continue efortul,
agravând situaţia şi întrerupând apoi activitatea pentru o perioadă
îndelungata, ceea ce duce la pierderi mai mari în planul sănătăţii.
- programul de lucru trebuie sâ fie conceput de un specialist care
ar fi bine să supravegheze şi să îndrume activitatea, măcar la începutul
acesteia. Aceasta duce la evitarea unor mijloace care nu sunt
95
recomandate pentru o persoană sau alta, în funcţie de antecedentele
medicale, vârstă, dezvoltare fizică, etc.
Există suferinţe care se instalează lent, (prin folosirea unor
mijloace nerecomandate, nerespectarea normelor de igienă,etc.) sau
brusc, prin apariţia unui accident.
Pentru primul caz este suficient să se înceteze efortul după
apariţia durerii şi să se evite toate mişcările care o declanşează, la care
se poate adăuga un masaj uşor şi se constată efectul în ziua următoare.
Dacă situaţia s-a ameliorat, înseamnă că nu este nimic grav, se
prelungeşte pauza până la dispariţia totală a durerii, după care se reia
efortul în mod gradat.
În caz de accident, foarte important este cum se acţionează în
prima jumătate de oră. Nu se recomandă continuarea efortului „pe
durere", nu se masează, nu se trage şi nu se torsionează zona
respectivă. Se încetează efortul şi dacă zona afectată este fierbinte, se
aplică o pungă cu gheaţă (gheaţă într-un prosop umed) care se aplică,
dacă este posibil din oră în oră, pe parcursul a 48-72 ore. Dacă durerile
sunt foarte mari se pot administra şi medicamente analgezice.
Accidentele conduc la întreruperea activităţii, de aceea este
foarte important ca în perioada de convalescenţă să nu se renunţe total
la efort fizic, găsind alte variante de efort care nu implică membrul sau
zona afectată. Aceste mijloace, oricare ar fi ele, trebuie să asigure o FC
apropiată de cea a programului normal de activitate fizică, pe o durată
minimă de 15-20 min. pe zi, asigurând premizele pentru evitarea
dezantrenării.
96
Reluarea activităţii după întreruperea provocată de un accident se
va face cu multă răbdare şi atenţie, uneori fiind necesare săptămâni sau
luni până la dobândirea potenţialului anterior accidentării. Cu multă
grijă trebuie tratată implicarea în efort a zonei accidentate care se va
face progresiv. In funcţie de reacţia generală şi mai ales locală la
solicitarea aplicată, se va continua efortul şi în ziua următoare, sau,
dacă apar manifestări nefireşti (durere, umflătură, febră locală), se va
diminua sau va înceta efortul până când situaţia se normalizează. Se va
relua apoi, activitatea cu programul ultimului antrenament care nu a
provocat reacţii nefavorabile.
97
BIBLIOGRAFIE
1. Abalaşei B., Iacob M. R., Handbal – Îndrumar metodic, Editura Pim, Iaşi, 2007 2. Albu, M., Construirea şi utilizarea testelor psihologice, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1998 3. Albu, M., Metode şi instrumente de evaluare în psihologie, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2000 4. Alexandrescu, C., Aspecte ale creşterii şi dezvoltării toracelui la vârstă şcolară 7 – 18 ani”, Educaţie fizică şi sport, vol. XXII, Centrul de Cercetări pentru Ed. Fizică şi Sport, Bucureşti, 5. Alexandrescu, C.,Creţu, Antoaneta, Igiena educaţiei fizice şi sportului,Bucureşti, 1993 6. Alexe, N., Antrenamentul sportiv modern, Editura Edilis, Bucureşti, 1993 7. Alexe, N., colab., Potenţialul biomotric al populaţiei şcolare clasele V-VIII, C.N.E.F.S., Bucureşti, 1981 8. Alexe, N., Studii privind pregătirea sportivă a copiilor şi juniorilor, Editura Stadion, 1972 9. Antonescu C., Gârleşteanu D., Laurii handbalului românesc, Editura Sport Turism , 1964 10. Antonescu C., Naum H., A fost odată un meci de handbal, Editura Sport Turism, 1975 11. Apostu, M., Biochimie. Aspecte generale, Editura Semne, Bucureşti, 2002 12. Ardelean, Doina, Negulescu, I., Studiu privind rolul controlului neuromuscular asupra preciziei paselor și aruncărilor la poartă în jocul de handbal, Conferința științifică internațională, Oradea, 2009 14. Ardelean, Doina, Hanţiu, I. Self perception and bady Weight management in teeanegers from Oradea, The international conference „Physical Education and sports in the benefit of health”, Oradea, 2011 15. Ardelean, T. - Particularitatile dezvoltării calităţilor motrice în atletism, IEFS, Bucuresti, 1990 16. Avramoff, E., Probleme de fiziologie a antrenamentului, IEFS, 1980 17. Axinte A., Eftene A., Handbal de la iniţiere la performanţă, Editura Media, Bacău. 18. Bâc, O., Hanțiu, I., Biro, F., Teoria și metodica antrenamentului sportiv - Partea a II-a, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2002.
98
19. Badiu T., Badiu G., Caractoian L., Exerciţii şi jocuri de mişcare, Imprimeria Alma, Galaţi, 1995 20. Baroga, L., Educarea calităţilor fizice combinate, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984 21. Bârz, M., Control medical și autocontol în educație fizică și sport, Editura Mirton, Timișoara, 2002. 22. Bîrzea, C., Arta şi ştiinţa educaţiei, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995 23. Bonchiş, E., Secui, M., şi colab. Psihologia vârstelor, Editura Universităţii din Oradea, 2004 24. Bompa, T., Dezvoltarea calităților motrice – Periodizarea, CNFPA, București, 2001. 25. Bota, Aura, Exerciţii fizice pentru o viaţă activă- Activităţi motrice pentru timp liber, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2006 230
99
26. Bota, Aura, Nutriţie, energie şi performanţă motrică, Editura Printech, Bucureşti, 2007 27. Bota, Aura, Kinesiologie, Editura didactică şi pedagogică, bucureşti, 2007 28. Bota, C., Prodescu, B., Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 1997 29. Bota, I., Macovei, B., Handbal. Antrenamentul portarului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983 30. Bota I. , Bota Maria, Handbal – 500 exerciţii pentru învăţarea jocului, Editura Sport Turism, 1990 31. Bota I., Bota Maria, Handbal – Pregătirea şi formarea echipelor de performanţă, Editura Sport Turism , 1987 32. Bota, C., Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Ed. M.T.S. Bucureşti, 1993 33. Bota, C., Anduranţă sau rezistenţă? Un model de analiză comparativă, Discobolul, Revista ANEFS de cultură, educaţie, sport şi kinetoterapie, nr. 1, Bucureşti, 2005 34. Bota, I., Handbal Modele de joc şi pregătire, Ed. Sport - Turism, Bucuresti, 1984. 35. Brian Mackenzie, 101 Performance Evaluation Tests, (101 teste de evaluare a performanţei), Londra, 2001 36. Cârstea Gh., Educaţia fizică teoria şi bazele metodicii, A.N.E.F.S., Bucureşti, 1997 37. Cercel, P., Handbal – Antrenamentul echipelor masculine , Editura sport turism, 1983 38. Cercel, P., Handbal – Calităţile motrice în handbal, Editura Sport Turism, 1983 39. Cercel, P., Handbal – Exerciţii pentru fazele de joc, Editura Sport Turism, 1980 40. Chiriţa G., Educaţie prin jocuri de mişcare, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1983 41. Colibaba – Evuleţ, D., Bota. I., Jocuri sportive. Teorie şi metodică” Editura Aldin, Bucureşti, 1998. 42. Cordun, M., Kinetologie medicală, Editura AXA, Bucureşti, 1999 43. Croitoru, Doina, Ambidextrie în jocurile sportive, Editura ANEFS, Bucureşti, 1999. 44. Croitoru, Doina,- Şerban M., Volei în şcoală”. Editura Semne, Bucuresti, 2002. 45. Croitoru, Doina., Îmbunătăţirea capacităţii de adaptare eficientă a deprinderilor specifice din volei, Maraton vol. 1, nr. 2, Bucureşti, 2009 46. Csudor, G., Handbal-instruirea echipelor şcolare, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986 47. Csudor G., Handbal pentru clasele I – IV, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1983 48. Csudor, M., Csudor, G., Handbal-combinaţii tactice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989 49. Cucoş, C., şi colab. Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1998 50. Dima S., Firea E., Bojin E., Sima I., Jocuri şi exerciţii pentru dezvoltarea fizică a preşcolarilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti , 1974 51. Dorobanţu, I., Dumitru, I., Arta de a trăi sănătos, Editura medicală, Bucureşti, 1983
100
52. Dragnea, A. Teoria si metodica dezvoltării calităţilor motrice, ANEFS, Bucuresti, 1991 53. Dragnea, A., Bota, A., Teoria activităţilor motrice, Editura didactică şi pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999 54. Dragnea, A., Mate-Teodorescu, Silvia,Teoria Sportului, FEST, Bucureşti, 2002 55. Drăgan, I., Medicina sportivă aplicată, Editura Editis, 1994 56. Drăgan I., Selecţia şi orientarea medico-sportivă, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1989 57. Drăgan, I. Medicina Sportiva, Ed. Sport- Turism, Bucureşti, 1982 231
101
58. Epuran, M., Despre Știința activităților corporale – Teoria și Filosofia lor, Renaissance, București, 2005. 59. Epuran, M., Metodologia cercetării activitătior corporale, FEST, Bucureşti, 2005. 60. Epuran, M., Psihologia educatiei fizice, I.E.F.S. Bucuresti, 1986. 61. Epuran, M., Toniţa, F., Holdevici, I., Psihologia sportului de performanţă, Editura FEST, Bucureşti, 2001 62. Gagea, A., Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport, editura Fundaţiei România de mîine, 1999 63. Ghermănescu, I., K., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., Teoria şi metodica handbalului, EDP, Bucureşti, 1983. 64. Ghibu, E., Todan, I., Sportul românesc de-a lungul anilor, Editura Stadion, Bucureşti, 1967. 65. Gogâltan V., Instruirea copiilor şi juniorilor în handbal, Editura Stadion, Bucureşti, 1974 66. Grigore, Vasilica, Gimnastica artistică-bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Editura Semne, Bucureşti, 2001 67. Groza, P., Fiziologie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1991 68. Hanțiu, I., Jocuri de mișcare, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2002. 69. Hanţiu, I., Ştiinţa mişcării, Universitatea din Oradea, 2010 70. Hanţiu I., Tehnici de cercetare şi activităţi motrice (note de curs), Universitatea din Oradea, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, 2012 71. Hantău C., Handbal – Antrenamentul copiilor şi juniorilor, Editura Printech, Bucureşti, 2004 72. Hantău, C., Jocuri de echipă, Curs MDS, Bucureşti, 2009 73. Hantău C., Handbal., Editura Alpha , 2000 74. Hăulică, I., Fiziologie Umană,Editura Medicală, Bucureşti, 1996 75. Igorov-Bosi, M., Instruirea în handbal-copii şi juniori, Editura Moroşanu, Bucureşti, 2009 76. Ifrim, M., Antropologie motrică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 77. Ifrim, M., Antropologie motrică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. 78. Ifrim, M., Iliescu, A., Anatomia şi biomecanica educaţiei fizice sportului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 79. Jaba, Elisabeta,Grama, Ana, Analiza statistică cu SPSS sub Windows, Editura Polirom, Bucureşti, 2004 80. Joiţa, Elena, Educaţia cognitivă. Fundamente. Metodologie, Editura Polirom, Bucureşti, 2002 81. Joiţa Elena, Management educaţional, Editura Polirom, Bucureşti, 2000 82. Kiriţescu, C., Palestrica,Editura Şcoalelor, Bucureşti, 1943. 83. Lehninger, A.L., Biochimie, Ed.Tehnica Bucuresti 1987 84. Liu, J., Chen S.H., Effests of Precisiation Of Augmented Feedback an the Performance and Learning of a Motor Skill, II International Conference for Physical Educators (ICPE), 2004
102
85. Manno, R., Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, Ed. Sportul de performanţă, Bucureşti, 1996 86. Marinescu, Gh., Copiii şi performanţa în înot, Ed. Romfel, Bucureşti, 1998. 87. Marinescu, Gh., Energogeneza şi oboseala în sport, Note de curs, UNEFS, 2009 88. Marinescu, Gh., Natatie - Note de curs pentru colegiu, Ed. A.N.E.F.S., Bucuresti, 1994. 89. Marinescu, Gh., Nataţie, tempo şi ritm, Ed. Dareco, Bucureşti, 2002. 90. Marinescu, Gh., Turcas, C., Inot - Curs, Universitatea Ecologica, Bucuresti, 1993. 232
103
91. Matveev, L.P., Novikov, A. D., Teoria şi metodica educaţiei fizice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980 92. Mihăilă I., Handbal curs teoretic, Editura Universităţii Piteşti, 2006 93. Mihăilă I., Popescu D.C., Handbal îndrumar practico-metodic, Editura Universitaria, Craiova, 2006 94. Mihoc, Ghe., Craiu, V., Tratat de statistică matematică-Verificarea ipotezelor statistice, Vol II, Editura Academiei, 1977 95. Moteţ, D., şi colab., Îndrumătorul terminologic pentru studenţii secţiilor de kinetoterapie, 1997 96. Naum H., Handbalul de la A la Z, Editura Sport Turism , 1986 97. Negulescu C. I, Manual de handbal, Editura Carta Universitară, Bucureşti, 2005 98. Negulescu C. Ioan, Dragomir I., Constantinescu O., Metodica predării handbalului în mediul rural, Pridner & Pridner, Tîrgovişte, 2006 99. Negulescu C. I, Handbal – tehnica jocului., Editura A.N.E.F.S., 2000 100. Negulescu C. I, Lecţia opţională de handbal, Carta Universitară, Bucureşti, 2005 101. Negulescu, C., I., (Coord.), şi colab., Relaţia dintre raţionalizarea mijloacelor de antrenament şi individualizarea pregătirii în jocurile sportive, Editura Bren, Bucureşti, 2008. 102. Negulescu, C., I., Argument pentru un debut timpuriu, Ed. Universitas Company, Bucureşti, 1998. 103. Nenciu, G., Sistemul neuro-muscularşi efortul fizic, Editura ANEFS, Bucureşti, 1999 104. Niculescu, M., Metodologia cercetării ştiinţtifice în educaţie fizică şi sport, Vol I, Ed. Bren, Bucureşti, 2003. 105. Niculescu, M., Metodologia cercetării ştiinţtifice în educaţie fizică şi sport, Vol II, Ed. Bren, Bucureşti, 2003. 106. Niculescu, M., Personalitatea sportivului de performanţă, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2000 107. Oprea V., Har, trudă şi onoare, Editura Axiona , 2003 108. Orţănescu, Dorina, Orţănescu, C., Învăţarea motrică, Editura Editura Universitaria, Craiova, 2001 109. Ozolin, N., Metodica antrenamentului sportiv,Editura Stadion, Bucureşti, 1972 110. Piaget, J., Judecata morală la copil, EDP, Bucureşti, 1980 111. Popescu C. Constantin., Antrenorul – Profilul, Personalitatea şi Menirea Sa, Editura Sport Turism, 1979 112. Popescu P. C., O viaţă de antrenor , Editura Centrului Sportiv din Mannheim , 1999 113. Popescu, C., Ciucur, D., Răboacă, G., Iovan, D., Metodologia cercetării ştiinţifice economice, Editura ASE, Bucureşti, 2006 114. Popescu, C., Morari, I., Niţă, G., colab.,Istoria Handbalului Românesc 1921-2012, Vol. II, Bucureşti, 2012
104
115. Popovici I., Handbal- curs de bază, Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, p.219, 2006 116. Prelici, V., Performanţă sportivă, personalitate, selecţie, Editura Facla, Timişoara, 1980 117. Renato, M., (1992), Les bases de l’entrenement sportif, ed. Revue C.P.S. 118. Săvescu I. şi colab., „1001” exerciţii fizice pentru dezvoltarea calităţilor motrice în lecţia de educaţie fizică şi sportivă şcolară, Editura Policrom, 2002 119. www.frh.ro 120. www.gov.ro 121. www.edu.ro 122. www.just.ro 123. www.cosr.ro 124. http://www.studia.ubbcluj.ro/index_en.php 125. www.unefs.ro 126. www.dexonline.ro 127. www.biblioteca.regielive.ro 128. www.ro.wikipedia.org
105
