curs TEFS .pdf

7/23/2019 curs TEFS .pdf

http://slidepdf.com/reader/full/curs-tefs-pdf 1/253

TEORIA Ş I METODICAEDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUICA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ

•T.M.E.F.S. ESTE DISCIPLINA CU CEL MAI RIDICAT GRAD DEGENERALIZARE ŞI ORIENTARE A ACTIVITĂŢII TEORETICE ŞI

PRACTICE DIN DOMENIUL PRACTICĂRII EXERCITIILOR FIZICE. •Unei discipline i se conferă statutul de ştiinţă, dacă aceasta

îndeplineşte simultan o serie de criterii (elemente definitorii):

1. Are obiect de studiu/domeniu propriu de cercetare, care constă în perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice aoamenilor prin procesul de practicare sistematică a exerciţiilor

fizice. Doar prin intervenţia programată ştiinţific a exerciţiilor fizice, se poate atinge faza de perfecţionare.

2. Dispune de un ansamblu (sistem) de metode de cercetare adaptatespecificului domeniului. Ele nu sunt metode proprii de cercetare,având origini în ştiinţele conexe: pedagogie, psihologie, sociologie,statistica matematică, etc. Metodologia proprie vizează în special

procesul de dezvoltare a aptitudinilor motrice.



a) metode de documentare şi informare generală asupra fenomenelor studiate: metoda istorică şi hermeneutică, analiza bibliografiei de specialitate

b) metode de investigare şi recoltare de date:monografia, studiul de caz, observaţia, ancheta pebază de chestionar, interviul, convorbirea, testulsociometric, testarea- măsurarea- aprecierea.

c) metode de verificare ipotezelor de lucru:experimentul, care are şi un grad de obiectivitateridicat.

d) metode de prelucrare, analiză , interpretare şi reprezentare a datelor: calculul statistic,reprezentările tabelare şi grafice.

3.Existenţa unor termeni, noţiuni, concepte, clardefinite şi acceptate de toţi specialiştii domeniului.



4.Sunt stabilite o serie de legi specifice, concretizate în principii,norme, reguli, cerinţe proprii. Respectarea acestora asigură uncaracter organizat şi creşte eficienţa activităţilor caracteristicedomeniului.

5. Sunt emise permanent ipoteze de lucru, în vederea optimizării şi eficientizării activităţilor proprii, cercetarea ştiinţifică asigurândcaracterul prospectiv al TMEFS, identificând o parte din preocupările actuale. Acestea pot fi canalizate pe direcţii multiple în educaţia

fizică şcolară: actualizarea permanentă a idealului, funcţiilor şi obiectivelor ed. fice şi sportului, eficientizarea tehnologiei didactice

şi a componentelor modelului de ed. fizică pe cicluri de învăţământ lanivelul programelor şcolare, accelerarea procesului de învăţare motrică, impletirea metodologiei clasice de predare cu noutăţile dindomeniu, asigurarea unor curbe optime de efort - in concordanţă cu

particularităţile bio- psiho-motrice ale etapei din dezvoltareaontogenetică a elevilor, motivarea elevilor in lecţii cu tematică mai

puţin atractivă, îmbunătăţirea sistemului de evaluare şi a planurilorde învăţământ pentru disciplina ed. fizică, adaptarea continuă a

formei documentelor de planificare in vederea obiectivizării şi cuantificării cât mai precise a mijloacelor şi metodologiei utilizate,determinarea căilor de accelerare a implicării elevilor în activităţile independente specifice, etc.



6.Beneficiază de un volum ridicat de date –informaţii de natură teoretică sau furnizate de activitatea practică , ce permit o fundamentare ştiinţifică a

domeniului propriu cât şi perfecţionarea acestuia.Salturile calitative înregistrate în principal la nivelululantrenamentului sportiv - ca premisă a optimizării performanţelor sportive - şi secundar la nivelul ed. fizice şcolare, au permis sistematizarea şi completarea permanentă a noţiunilor de specialitate,referitoare la: perfecţionarea procesului de pregătire fizică, intercondiţionarea aptitudinilor motrice,eficientizarea mijloacelor de refacere, obţinerea şi menţinerea formei sportive, folosirea unor noi sistemede joc, utilizarea modelării în procesul de instruire,imbunatăţirea procesului de selecţie, importanţa pregatirii psihologice, etc.



ARGUMENTELETMEFS

CA DISCIPLINĂŞTIINŢIFICĂ

VOLUM RIDICAT DE

DATE/

INFORMAŢII

EXISTENŢA PROPRIULUI OBIECT/DOMENIU DE STUDIU

METODE DE

CERCETARE

ADAPTATE

DOMENIULUI

NOI IPOTEZE DE

LUCRU

TERMINOLOGIE CLAR

DEFINITĂ ŞIACCEPTATĂ

EXISTENŢA NORMELOR ŞIPRINCIPIILOR

Fig. Argumente care demonstrează că TMEFS este disciplină ştiinţifică



PROBLEMELE VIZATE DE T.M.E.F.S .

•TMEFS ca disciplină ştiinţifică: argumente, metode de cercetare, probleme, loc însistemul de discipline ştiinţifice, izvoare, constituire, evoluţie.•

Categoriile, noţiunile fundamentale ale TMEFS: educaţia fizică, sportul,antrenamentul sportiv, pregatirea fizică, condiţia fizică, creşterea fizică, dezvoltarea fizică, capacitatea motrică, cultura fizică, kinetoterapia, motricitatea, actul -acţiunea - activitatea motrică, proba - ramura - disciplina sportivă, calitatea-aptitudinea motrică, deprinderea motrică.•Educaţia fizică şi sportul - fenomene sociale: originea, esenţa, idealul , funcţiile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului.•Sistemul de educaţie fizică şi sport în România: definiţie, evoluţie–constituire,elementele de structură, trăsături definitorii, subsisteme.•Sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi sportului: mijloacele specifice şi nespecifice–asociate. Exerciţiul fizic-mijloc de bază: definiţie, evoluţie, formă şi conţinut, clasificare.•Componentele procesului instructiv-educativ: cunoştinţele de specialitate, indicii

morfo- funcţionali, deprinderile şi priceperile motrice, obişnuinţele, aptitudinile–calităţile motrice , elementele de conţinut ale celorlalte laturi ele educaţiei generale.•Principiile şi metodele de instruire, tendinţele şi orientările metodologice, programaşcolară, sistemul formelor de organizare a practicării exerciţiilor fizice, practicareaindependentă a exerciţiilor fizice, lecţia de educaţie fizică, planificarea şi evidenţa, evaluarea in educaţia fizică şcolară sunt studiate la disciplinele Practica si metodicaactivitatilor motrice pe grupe de varsta si la Didactica specialitatii prevazute in

planul de invăţămînt al anului 2/ studii de licenţă.



IZVOARELE TMEFS: Din studierea informaţiilor oferite de Istoria efs, putem trage concluziacă izvoarele TEFS sunt următoarele:

Moştenirea practică şi teoretică, concretizată în lucrările de

specialitate şi literatura pedagogică, medicală şi filosofică

-Platon, in Legile şi Republica, afirmă că cel mai important element aleducaţiei armonioase este gimnastica. El studiază efectele mişcărilor pe plan psihologic şi fiziologic, insistând pe îmbinarea optimă dintre

educaţia fizică cu educaţia de ordin intelectual.-Aristotel insistă pe combinarea educaţiei fizice, cu cea morală şi intelectuală, promovând accesibilitatea eforturilor programate,principiu de instruire preluat ulterior de sistemul suedez de educaţie fizică, valabil şi astăzi.

-Hipocrat menţionează efectele favorabile ale exerciţiilor fizice şi alimentaţiei corespunzătoare in profilaxia şi tratamentul diverselorboli.

-Galen face referiri la importanţa exerciţiilor de respiraţie, la creşterea

rezistenţei organismului prin exerciţii vizând dezvoltareamusculaturii.



-Rousseau, in ideile sale pedagogice aduce în prim plan educaţia fizică, considerând ca aceasta trebuie sa preceadă din punct de vedere cronologiceducaţia intelectuală.

-Kant consideră ca formarea oamenilor cu personalitate puternică princultivarea zestrei ereditare şi pregătirea lor pentru activitatea productivă şi viaţă sunt finalităţi ce pot fi atinse prin intermediul educaţiei fizice.

-Guts-Muths publică Gimnastica pentru tineret, considerată a fi prima cartemodernă de educaţie fizică, sintetizând fundamentele pedagogice aleeducaţiei fizice şcolare.

Practica instructiv educativă- considerată a fi cel mai important izvor alTEFS

- prin selectarea şi generalizarea continuă a ideilor desprinse din activitatea

cadrelor implicate in cercetare şi în activitatea didactică este reactualizatpermanent patrimoniul domeniului cu cele mai valoroase noutăţi.

-Între teorie şi practică există o legatură intrinsecă, chiar dacă practica poate fiin unele situaţii înaintea teoriei sau invers. Practica verifică şi validează sauinvalidează ipotezele emise de teorie, iar teoria inregistrează critic şi selectiv

concluziile desprinse din activitatea practică, generalizându-le.



LOCUL ŞI ROLUL TMEFS ÎN SISTEMUL DE DISCIPLINE ŞTIINŢIFICE: Constituirea TMEFS ca disciplină ştiinţifică s-a realizat cu întârziere

faţă de apariţia celorlalte discipline conexe, ce studiau motricitateaumană prin prisma propriilor interese. Se poate vorbi de apariţia eiin a doua jumătate a secolului al xx-lea/ începutul anilor 60, fiind

determinată de următorii factori:

• Includerea disciplinei ed. fizică în unităţile de învăţământ de toate gradele

• Amplificarea fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice înrândul maselor, indiferent de vârstă, clasă socială, profesie, nivelcultural.

• Creşterea numărului de factori organizatorici implicaţi in promovarea şi desfăşurarea activităţilor de educaţie fizică şi sport:

minister, federaţii de specialitate, cluburi şi asociaţii sportive, centrede pregătire, etc.

• Asigurarea pregătirii de specialitate a cadrelor implicate de către instituţiile de învăţământ superior, intensificarea activităţii decercetare ştiinţifică şi valorificarea datelor obţinute astfel.



Strâns legată de TEFS ca disciplină ştiinţifică , a apărut aproape simultan Metodica educaţiei fizice, considerată a fi o teorie a practicii eficiente sau teorie activă cu finalităţi

practice -Cârstea G. /2000. Indiferent de denumirileconferite în timp: Didactica specială, Teoria instruirii,Teoria predării exerciţiilor fizice, ea abordează în principal problematica specifică procesului de practicare a exerciţiilor fizice pe grade/cicluri de

instruire. Ea urmăreşte realizarea finalităţilor propuse pentru toate componentele procesului instructiv-educativ:cunoştinţele de specialitate, indicii morfo-

funcţionali, deprinderile şi priceperile motrice,calităţile motrice, stabilind cele mai eficiente forme de

organizare si tehnologia didactică adecvată pentru îndeplinirea lor, ţinând cont de toate variabileleimplicate ( vârstă, dezvoltare şi nivel de motricitate,calitatea bazei materiale, factori climaterici, cerinţele programelor de specialitate, etc).



Din TMEFS ca disciplină de sinteză -considerată a fi baza/nucleul ştiinţelor educaţiei fizice şi sportului- se desprind teoriile şi metodicile subsistemelor, dintre care prioritate in analiză o auTMEFS a tinerei generaţii şi TM antrenamentului sportiv, domenii în

care se încadrează constant majoritatea absolvenţilor de profil. Dinele derivă TMEF şcolare, TM diferitelor ramuri şi probe sportive (TMatletismului, gimnasticii, fotbalului, baschetului, voleiului,hadbalului, sporturilor de iarnă, etc), care aduc o serie de note

particulare specifice ce nu pot fi generalizate, respectând însă legităţile şi noţiunile stipulate în disciplina de sinteză.

TMEFS are legaturi strânse cu ştiinţele sociale si cele biologice,care preiau parţial din problematica acestei discipline, contribuind

prin datele oferite la progresul domeniului. Toate aceste conexiuni şi interdependenţe cu: pedagogia efs, psihologia efs, sociologia efs,

istoria efs, management, marketing şi legislaţie în efs, anatomia şi biomecanica efs, fiziologia efs, biochimia efs, refacerea in efs, igiena,controlul şi asistenţa medicală în efs, determină o analiză in sistem aacestor discipline de graniţă care permit imbogăţirea permanentă a

fondului propriu de date ştiinţifice,ca premisă a eficientizării activităţilor specifice.



CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE TEORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI



CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE TEORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞISPORTULUI

Orice disciplină ştiinţifică îşi elaborează şi utilizează o serie de concepte,noţiuni, categorii, concretizate într-o terminologie de specialitate clară şi unanim acceptată de cei ce activeză in domeniul respectiv. În acest mod suntevitate ambiguităţile şi confuziile de termeni utilizaţi frecvent, asigurândexprimarea cât mai aproape de rigoarea ştiinţifică cerută.

Anumiţi termeni sunt folosiţi cu o pondere mai ridicată, alţii doar în cadruldisciplinelor de specialitate particulare incluse in planurile de invăţămînt pediferiţi ani de studii, unde vor fi clarificaţi. Conceptele uzitate constant definescprioritar domeniul de activitate specific şi sunt următoarele:

-mişcarea sau motricitatatea omului, cu elementele sale definitorii: actul,acţiunea, activitatea motrică -educaţia fizică -antrenamentul sportiv -sportul -creşterea fizică, dezvoltarea fizică -capacitatea motrică -pregătirea fizică, condiţia fizică -proba, ramura, disciplina sportivă -cultura fizică -deprinderea motrică, calitatea motrică

-kinetoterapia



Mişcarea sau motricitatatea omului

-Reflectă integralitatea actelor şi acţiunilor motrice efectuate de om cuajutorul muşchilor scheletici, pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediulnatural şi social, inclusiv prin practicarea anumitor probe şi ramuri desport.

-Motricitatea omului este o însuşire a fiinţei umane - înnăscută şi dobândită- de a reacţiona sub forma unei mişcări la stimulii interni sauexterni, cu ajutorul aparatului locomotor. Ea este de mai multe tipuri:

Ciclică-mişcări cu caracter fazic, ce se repetă secvenţial / aciclică-mişcări distincte, diferenţiate, fără caracter repetitiv

Voluntară- mişcări controlate, efectuate deliberat/ involuntară- mişcări reflexe

Activă- prin contracţii musculare proprii / pasivă- prin intermediulforţelor externe -aparate sau partener-, făra consum energetic propriu,folosită des in kinetoterapie.

Automatizată- participare redusă a atenţiei in efectuarea mişcării, caracteristică a deprinderilor motrice ajunse in fazele superioare ale învăţării motrice.

Uniformă-cu viteză constantă / neuniformă- cu viteză variabilă ,accelerată

-Parametrii mişcarilor: (spaţiali, temporali, dinamici, etc.) vor fi studiaţi într-un capitol distinct, la detalierea formei exerciţiului fizic.



În cadrul motricităţii umane sunt incluse următoarele elemente deconţinut: (Badiu T. 2000)

Actele motrice: sunt forme simple/elementare de comportamentmotric voluntar în majoritatea cazurilor, necesare îndeplinirii unor

acţiuni sau activităţi motrice. Aici sunt incluse şi actele cu caracterinvoluntar-adică actele reflexe, instinctuale şi cele automatizate. Semai numesc şi gesturi motrice, fiind elementele constructive aleacţiunilor motrice. Exerciţiul fizic este un exemplu de act motricspecial.

Acţiunile motrice: sunt sisteme/ansambluri de acte motrice cu

structură proprie, utilizate pentru rezolvarea unor sarcini imediate. Înesenţă sunt deprinderile şi priceperile motrice, ce constituieconţinutul activităţilor motrice. Pot fi selectate, modificate,combinate în funcţie de contextul în care se află executantul.

Activităţile motrice: sunt ansambluri de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare, în vederea

obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului uman şi perfecţionare a dinamicii acestuia, in concordanţă cu obiective clarprecizate. Activităţile motrice principale din domeniu sunt: educaţia fizică, antrenamentul sportiv, activitatea competiţională, activitateamotrică recuperatorie, activităţile motrice de timp liber.



2. Educaţia fizică -Conform „Terminologiei educaţiei fizice şi sportului-1973” prin educaţie

fizică se înţelege: activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului în concordanţă cu

cerinţele sociale. -Potenţialul biologic urmărit presupune efecte pe planuri multiple:

optimizarea dezvoltării fizice, solicitarea marilor funcţii ce susţin efortulfizic şi implicit creşterea capacităţii de efort, îmbunătăţirea indicatoriloraptitudinilor motrice, etc. În plan secundar are efecte şi pe planurile:cognitiv, volitiv şi afectiv, fiind influenţată şi influenţând la rândul ei

semnificativ educaţia intelectuală, morală, estetică şi tehnico-profesională, fiind deci o parte integrantă a sistemului educaţiei generale. -Educaţia fizică este o variantă frecvent întâlnită a activităţilor motrice, sub

forma căreia se practică exerciţiile fizice, planificate ştiinţific, respectând ometodologie de lucru clar definită în vederea atingerii finalităţilor dorite.

Educaţia fizică are următoarele atribute definitorii:

-este fiziologică prin natura exerciţiilor propuse -este biologică prin efectele provocate în organism -este pedagogică prin metodologia de lucru utilizată -este socială prin tehnicile de organizare



Sarcinile educaţiei fizice sunt de 3 categorii:1.Specifice:

-dezvoltarea aptitudinilor motrice

-perfecţionarea conformaţiei corporale -optimizarea stării de sănătate -obţinerea si menţinerea pe termen îndelungat a unui potenţial ridicat

de muncă 2. Formative:

-formarea şi consolidarea deprinderilor motrice - îmbogaţirea fondului de cunoştinţe de specialitate

3.Generale: -formarea trăsăturilor pozitive de caracter

Sunt cunoscute 2 variante distincte de desfaşurare a activităţii deeducaţie fizică: ca proces instructiv-educativ şi ca activitateindependentă. Pe plan naţional, prima variantă este cel mai des

întâlnită, de calitatea ei şi îndeplinirea finalităţilor pe diferite eşaloane

fiind condiţionată existenţa şi eficienţa celei de-a doua variante.



Ca proces instructiv-educativ bilateral conceput, desfăşurat continuu şi sistematic. În acest caz, activitatea este condusă pe baze ştiinţifice de un cadru de specialitate cupregătire corespunzătoare, care valorifică fondul de cunoştinţe de specialitate deţinut şi adaptează permanent tehnologia didactică la particularităţile colectivului de elevicăruia i se adresează, pentru realizarea obiectivelor cadru şi de referinţă stipulate de

programa de specialitate. Clasele-grupele de elevi-studenţi implicate în demersuldidactic recepţionează permanent materialul predat, emiţând periodic răspunsuri cese constituie un feed-back pentru profesor, determinăndu-l pe acesta să adapteze/modifice conţinuturile predate în funcţie de calitatea răspunsului. Dacasubiecţii participă conştient şi activ la procesul de instruire, în timp pot prelua o partedin sarcinile/responsabilităţile cadrului de specialitate, capătînd astfel un anumitnivel de autonomie în lecţie, atunci când şi-au insuşit tehnicile de autoorganizare,autoconducere şi autoevaluare. În acest mod, autonomia creează posibilitatea detrecere progresivă de la activitatea dirijată excesiv in cadrul lecţiei de educaţie fizică, laactivitatea independentă.

Ca activitate independentă se desfăşoară în timpul liber al celor vizaţi, fără prezenţa şi intervenţia cadrului didactic, activitatea putând avea loc in grupuri sau individual.Necesită un nivel superior de pregătire ştiinţifică a celor implicaţi pe multiple planuri,evitându-se astfel empirismul: cunoaşterea tehnicii corecte de execuţie, a noţiunilor de regulament, capacitatea de a selecta, combina şi planifica exerciţiile în funcţie deefecte şi scop, noţiuni de dozare a efortului fizic, cunoaşterea metodologiei depregătire fizică, determinarea valorilor indicatorilor funcţionali, a propriilor carenţe înpregătire, etc. Acest deziderat poate fi realizat doar la vârste mai mari, odată cuformarea unor competenţe specifice domeniului.



Eşaloanele/subsistemele educaţiei fizice: - Educaţia fizică a tinerei generaţii: preşcolară, primară, gimnazială,

liceală, tehnico-profesională, specială. - Educaţia fizică a adulţilor - Educaţia fizică a vârstnicilor - Educaţia fizică profesională - Educaţia fizică militară - Autoeducaţia fizică- activitatea fizică independentă Finalităţile fiecărui eşalon sunt diferenţiate, în funcţie de specificul,

particularităţile şi priorităţile acestuia. Între eşaloane sunt legături şi intercondiţionări strânse.Eşalonul educaţiei fizice a tinerei generaţii este considerat ca fiind cel mai important, factor decisiv alcalităţii activităţii celorlalte eşaloane. Explicaţia rezultă din faptul că bazele instruirii în problematica domeniului sunt realizate in acestprim eşalon, ce asigură asimilarea cunoştinţelor de specialitate,

formarea-fixarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ utilitare,introducerea în tehnica şi tactica diferitelor ramuri şi probe sportive,dezvoltarea calităţilor/aptitudinilor motrice. Cu cât aceste finalităţi sunt realizate la un standard mai ridicat aici, cu atât posibilităţile de

valorificare favorabilă ulterioară prin transfer la nivelul celorlalteeşaloane sunt mai crescute.



Caracteristici fundamentale ale educaţiei fizice- acestea odeosebesc fundamental de restul activităţilor motrice din domeniu:

-Are un caracter accesibil, adresându-se tuturor persoanelor,indiferent de: potenţial motric, stare de sănătate, vârstă, sex, profesie,

rasă, apartenenţă etnică, orientare politică, religie, statut social, zonă geografică, etc. -Are un dublu caracter: formativ-prin indeplinirea obiectivelor

specifice- şi competitiv- deoarece concursul, intrecerea sunt prezenteconstant în educaţia fizică şcolară, sportivizând acest proces şi favorizând aplicarea deprinderilor nou formate în condiţii ce presupun

simultan cooperare şi adversitate. -Beneficiază de un număr ridicat de exerciţii fizice-sisteme de

acţionare faţă de celelalte activităţi motrice, dar justificat princomplexitatea componentelor modelului de educaţie fizică şcolară pediferite cicluri de instruire. Diversitatea conţinuturilor obligatoriitematice sau netematice-calităţi şi deprinderi motrice, respectiv

capacitatea de organizare şi dezvoltarea fizică armonioasă- precizatede programa de specialitate pentru fiecare an de studiu, necesită permananent modificarea-adaptarea-schimbarea exerciţilor utilizatepentru a fi realizate.



EDUCAŢIA FIZICĂ

ATRIBUTE/TRĂSĂTURI

DESFĂŞURARE

SARCINI

CARACTERISTICI DEDIFERENŢIERE

FIZIOLOGICĂ

PEDAGOGICĂ

BIOLOGICĂ

SOCIALĂ

SPECIFICE

FORMATIVE

GENERALE

PROCESINSTRUCTIV-

EDUCATIV

CARACTER

FORMATIV

ACTIVITATEINDEPENDENTĂ

NUMĂR MARE DE

MIJLOACE

ACCESIBILITATE



3. Antrenamentul sportiv Antrenamentul sportiv este „ procesul instructiv educativ

desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare aorganismului omenesc la eforturi fizice şi psihice intense, în

scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice ” . (Terminologiaeducaţiei fizice şi sportului)

-Latura instructivă vizează atingerea celui mai ridicat nivel depregătire specifică pe plan sportiv, cea educativă urmăreşte formareaunui complex de trăsături ce definesc personalitatea umană. -Sistematizarea şi continuitatea presupun o planificare coerentă aconţinuturilor ce vor fi parcurse de-a lungul anilor, începând cumomentul selecţiei şi finalizând cu încheierea carierei sportive.Programarea stimulilor se face gradat şi diferenţiat, în funcţie deesaloane- copii, juniori, seniori- şi de etapele de pregătire reluateperiodic, ce dau ciclicitatea antrenamentului sportiv- etapapregătitoare, precompetiţională, competiţională, detranziţie/refacere. Acest tip de programare reduce posibilităţile deapariţie a accidentărilor şi a stărilor de suprasolicitare.

-Finalitatea urmărită prioritar este atingerea şi menţinerea formeisportive maxime, ce trebuie să se suprapună cu intervalul de timp în

care sunt planificate competiţiile de obiectiv major.



- Atingerea unui nivel superior de pregătire presupune o specializare din ce în cemai evidentă de-a lungul timpului, intr-o probă sau ramură de sport.

-Nu trebuie confundat cu sportul, chiar dacă stă la baza acestuia, performanţele din competiţii fiind un rezultat direct al calităţii procesului de antrenamentsportiv.

-Este abordat în principal ca proces instructiv-educativ şi secundar ca activitateindependentă, similar educaţiei fizice, faţă de care prezintă totuşi deosebirimajore:

Antrenamentul sportiv se adresează doar celor dotaţi cu aptitudini deosebite pentru practicarea diferitelor ramuri de sport, având la bază procesul de selecţie ce reduce numărul celor implicaţi. Educaţia fizică se adresează in schimbtuturor, având caracterul accesibilităţii.

Obiectivele urmărite diferă fundamental în antrenament sportiv: specializarepe ramură de sport, atingerea şi chiar depăşirea limitelor biologice, maiestriesportivă.

Dispune de un număr mai redus de exerciţii fizice şi deprinderi motrice pentrufiecare probă sau ramură sportivă, comparativ cu educaţia fizică, ce include unbagaj diversificat din toate conţinuturile programelor de specialitate. Acestea autotuşi un nivel de complexitate şi măiestrie mult mai ridicat în antrenamentsportiv, având şi solicitări puternice prin prisma parametrilor efortului fizic.



Numarul sportivilor din grupele sau echipele de pregătire poate fi variabil, iar vârsta lor eterogenă.

Timpul de lucru petrecut cu antrenorul este superior

celui din orele de educaţie fizică, ceea ce conduce la orelaţie mult mai puternică sportiv-antrenor. Antrenamentul sportiv nu este obligatoriu-cel puţin în

primele etape de pregătire-,spre deosebire de educaţie

fizică-obligatorie ca disciplină în planul de învăţământ-. Există totuşi şi întrepătrunderi: educaţia fizică beneficiază de

noutăţile metodologiei de lucru pentru dezvoltareaaptitudinilor motrice şi formarea deprinderilor motrice dinprocesul de antrenament sportiv prin selectare/adaptare la

necesităţile proprii, asigurând la rândul său o bază largă şi multilaterală de pregătire fizică şi iniţiere tehnică în diferiteramuri de sport, proces ce poate fi valorificat şi amplificat incadrul antrenamentului sportiv, unde va căpăta un accentspecializat.



ANTRENAMENTSPORTIV

APTITUDINIDEOSEBITE/

SELECŢIE

SPECIALIZARE ŞIMĂIESTRIE SPORTIVĂ

VOLUME ŞI INTENSITĂŢI ALEEFORTULUI SUPERIOARE EDUCAŢIEI

FIZICE

VÂRSTĂ ETEROGENĂ ŞINUMĂR VARIABIL AL

SPORTIVILOR

NU ARE CARACTER

OBLIGATORIU ÎNPRIMELE FAZE

NUMĂR DE

EXERCIŢII ŞI BAGAJTEHNIC MAIREDUSE



4. Sportul Sportul reprezintă o activitate specifică în care se valorifică

intensiv formele de practicare a exerciţiilor fizice în vederea

obţinerii de către individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor morfo- funcţionale şi psihice, concretizate într-un record, o depăşire proprie sau a partenerului.

-Dezvoltarea sportului ca fenomen social a avut loc odată cureînfiinţarea Jocurilor Olimpice moderne în anul 1896, la iniţiativa lui Pierre de Coubertin, eveniment ce va conduce la expansiunea

fenomenului sportiv modern pe plan mondial. - Sportul este deseori folosit ca mijloc al educaţiei fizice şcolare,

asigurând implicarea superioară a participanţilor în lecţie, de aicirezultând termenul de educaţie fizică şi sportivă şcolară.

- Trăsătura definitorie a sportului este competiţia, prezentă in toatesubsistemele sportului. Din acest motiv, se poate afirma că din celemai vechi timpuri s-au inregistrat preocupări legate de această activitate.

-În Grecia antică, sistemul de exerciţii fizice bazat pe întrecere purtanumele de agonistică/ agon înseamnă luptă. Jocurile Olimpice,alături de cele nemeice, istmice şi pitice ocupau un loc important în

viaţa politică, economică şi socială a cetăţilor.



- Apariţia sportului modern este datorată în principal

sistemului englez de educaţie fizică, avându-l ca reprezentantpe Thomas Arnold, ce a insistat pentru educaţia realizată prinsport. Se înfiinţează primele cluburi şi asociaţii sportive, sedesfăşoară competiţii ce sunt organizate şi astăzi întreuniversităţi, este introdus şi mediatizat conceptul de fair play.

-Mediatizarea continuă a fenomenului sportiv, intensificareaactivităţii federaţiilor naţionale şi internaţionale, creşterea

numărului şi dificultăţii competiţiilor, necesitatea îmbunătăţirii permanente a rezultatelor, creşterea numărului de sportivi implicaţi, apariţia unor noi ramuri şi disciplinesportive, implicarea puternică a medicinii sportive,sponsorizarea puternică, materialele sportive revoluţionare,

creşterea numărului şi calităţii bazelor sportive, diversificareasistemului competiţional, transformarea marilor performeri înmodele sociale- sunt o serie de factori ce au condus ladezvoltarea unei adevărate industrii a sportului.



Eşaloanele/subsistemele sportului:

-sportul pentru toţi- fostul eşalon al sportului de masă/ puternicsusţinut şi reprezentat în ţările cu o bună dezvoltare socio-

economică, asigurând prioritar starea de sănătate şi prelungireaduratei vieţii active a populaţiei prin combaterea sedentarismului,dezvoltarea armonioasă, petrecerea plăcută a timpului liber.

-baza de masă a sportului de performanţă- include copiii şi junioriidin cadrul cluburilor şi asociaţiilor sportive şcolare sau private.

-sportul de performanţă- cu reprezentare prioritar pe plan naţional. -sportul de înaltă performanţă- cu reprezentare pe plan internaţional,

asigurând atingerea performanţelor de cel mai ridicat nivel. -sportul pentru persoane cu nevoi speciale/dizabilităţi- contribuie la

reeducarea motrică, reintegrarea socială şi profesională a acesteicategorii speciale.

Aceste eşaloane se prezintă sub forma unui sistem piramidal, între ele existând legături strânse, dar şi particularităţi ce le separă.Numărul celor implicaţi scade progresiv prin selecţie, pe măsură ce seface trecerea către sportul de mare performanţă, crescând în schimbexigenţele efortului solicitat, ca şi valoarea performanţelor.



Sportul pentru toţi/Sport de masă

Baza de masă a sportului de performanţă

Sportul de performanţă

Î naltă performanţă

Elită



Clasificarea sportului ţine cont de o varietate de criterii, nici una din clasificările întâlnite în literatura de specialitate nefiind exhaustivă, permiţând constant noi îmbunătăţiri, în funcţie de optica de abordare a acestei probleme. După CârsteaG./1993, sportul-reprezentat concret de discipline, ramuri şi probe sportive- se clasifică astfel:

-sporturi clasice- inot, probele atletice, schi-, moderne şi contemporane- culturism,automobilism, ciclism, crossFit-

-sporturi olimpice –haltere, lupte, atletism, baschet, scrimă, tir, pentatlon modern -şi neolimpice- baseball, karate, dirt-track-. De la o ediţie la alta a Jocurilor Olimpice suntincluse sau retrase alte ramuri şi probe sportive. Ediţia din 2012 de la Londra a avutincluse 26 de sporturi.

-sporturi naţionale - oina - şi sporturi internaţionale- volei, fotbal, judo - -sporturi pe echipe -hochei, handbal-, individuale -aruncarea discului, suliţei-, mixte -

tenis, scrimă, canotaj- -sporturi pentru tot anul calendaristic -gimnastica- şi sporturi de sezon -schi, biatlon,

bob, sanie- cu menţiunea că şi cele de sezon pot fi practicate şi in alte zone de pemapamond ce oferă condiţii când factori climaterici locali sunt nefavorabili.

-sporturi masculine-gimnastica la aparate: cal cu mânere, inele, paralele egale, barafixă - şi sporturi feminine-gimnastica ritmică, înotul sincron, paralele inegale-. Seconstată în ultimele decenii o implicare a femeilor în majoritatea ramurilor de sportconsiderate a fi prioritar adresate barbaţilor.

- sporturi cu caracter motric-majoritatea- şi sporturi cu caracter amotric- şah, go,scrabble, aeromodelism-, care reclamă prioritar abilităţi de ordin intelectual şi preapuţin aptitudini motrice şi efort fizic.



5. Creşterea fizică; Dezvoltarea fizică De multe ori cei doi termeni sunt utilizaţi ca fiind sinonimi, cu toate că această suprapunere de sensuri nu este decât parţial reală, aşa cumrezultă din analiza definiţiilor oferite de literatura de specialitate.

Creşterea fizică reflectă nivelul cantitativ al indicilor somato-funcţionali aiorganismului, ca rezultat al cumulării factorilor ereditari şi de mediunatural. -Ereditatea explică importanţa moştenirii genetice/predispoziţii de lapărinţi, ce se pot materializa intr-o evoluţie somatică bună, fără capersoanele respective sa fi practicat sistematic exerciţiile fizice. Factorii

externi -calitatea mediului natural, clima, zonarea geografică, urbanizarea,calitatea alimentaţiei, climatul familial- vin şi potenţează sau limitează zestrea ereditară, determinând evoluţia pe plan somatic şi încadrarea într-un anumit tip somatic sau combinaţii de tipuri somatice.-Creşterea presupune o acumulare şi amplificare cantitativă ce semanifestă diferit de la un individ la altul, de la o etapă din dezvoltareaontogenetică la alta, de la un aparat/sistem la altul. Aceste etape deevoluţie sunt detaliate de Matveev, citat de Albu V./1999: copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate, bătâneţe, cu acumulări puternice până in etapa de maturitate, când se inregistrează următoarele salturi: masacorporală creşte de 20-30 ori/ înalţimea de 3-4 ori/ capacitatea vitală de5-10 ori/ volumul cordului de 20-30 ori/ forţa musculară de 50 ori.



• Dezvoltarea fizică reprezintă nivelul calitativ al indicilor somato-

funcţionali ai organismului, ca rezultat al cumulării factorilor ereditari,de mediu natural şi social.

• Mai este definită ca fiind rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spreinfluenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului uman,concretizată în indici somatici şi funcţionali calitativi şi proporţionali, câtmai apropiaţi de valorile unui organism sănătos la diferite etape devârstă.

• Dacă în cazul creşterii fenomenele dominante urmăreau

acumularea/hipertrofia, dezvoltarea presupune perfecţionarea şi adaptarea graduală a aparatelor şi sistemelor, modificări funcţionale şi imbunătăţiri calitative. Această transformare a cantităţii în calitate esteposibilă prin intervenţia procesului planificat ştiinţific de practicare aexerciţiilor fizice. În acest mod se poate acţiona favorabil acolo undegenetica deficitară sau factorii externi enumeraţi constituie o frână

pentru atingere armoniei corporale şi a proporţionalităţi. Sunt şi situaţii în care specializarea sportivă prea timpurie, specificitatea unui tip deefort ce solicită prioritar doar anumite grupe musculare sau sistemefuncţionale, lipsa preocupărilor pentru a lucra compensatoriu,urmărirea cu prioritate doar a performanţei, conduc la dizarmoniecorporală.



• O dezvoltare fizică armonioasă constituie un factor favorizant învederea îmbunătăţirii capacităţii motrice şi a condiţiei fizice, darnu trebuie confundată cu acestea.

• Dezvoltarea fizică abordează două categorii de indicatori:

somatici/morfologici şi fiziologici/funcţionali • Indicatorii somatici/morfologici/antropometrici: sunt vizibili şi

valoarea lor este obţinută uşor prin măsurare în diferite planuri.• - statura/talia/înălţimea, bustul, lungimea membrelor superioare

şi inferioare• - diametrul biacromial, bitrohanterian, antero-posterior şi

transversal al toracelui, anvergura/deschiderea braţelor • - perimetrul toracic, abdominal, al segmentelor-braţe, antebraţe,

coapse, gambe-• - diametrul toracic antero-posterior• - greutatea/masa corporală • Aceşti indicatori pot fi utilizaţi în cadrul unor formule de calcul

pentru a determina starea de nutriţie a organismului şi proporţionalitatea/armonia dintre dimensiunile globale şi segmentare.



Indicii de nutriţie

• Indicele Broca: Gr optimă = Î-100 Determină greutatea corporală optimă scăzând 100 din valoarea staturii exprimată în centimetri. Nu este folosit

prea des, din cauza valorilor exagerate ale greutăţii persoanelor foarte înalte.

• Indicele Brugsch: se modifică formula de calcul pentru trei grupe distinctede înălţime.

Gr optimă = Î-100, pentru Î<164 cm;

Gr optimă = Î-105, pentru 164 cm Î<174 cm; Gr optimă = Î-110, pentru Î >174cm;

• Indicele Quetelet: IQ = Gr(grame)/ Î (cm) Reprezintă raportul dintregreutatea exprimată în grame şi înălţimea exprimată în centimetri, stabilind

câte grame ar trebui sa revină fiecărui cm din înălţime. Valorile normalesunt cuprinse între 300-500, sub 300 indicând debilitate, peste 500obezitate. Valorile nu trebuie absolutizate pentru sporturile de anduranţă,ce reclamă valori mult mai mici comparitiv cu cele de forţă ce pot depăşi constant pragul superior, datorită cerinţelor speciale ale acestor ramuri desport.

di l d ă lă ( ) (î l ă î ă d

http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_englez%C4%83




• Indicele de masă corporală (IMC) (în engleză înseamnă Body massindex, sau BMI) este un indicator statistic a masei unei persoaneraportată la înălțimea sa. Este determinat de raportul dintre greutateexprimat în kg şi pătratul înălţimii exprimat în metri.

• Din aceleaşi motive expuse la indicele Quetelet nu poate fi aplicată formula tuturor sportivilor, persoanelor de vârsta a treia sau copiilor.

Interpretare: • IMC sub 18,5-Risc pentru sănătate:ridicat.Valoarea este mult prea mică

pentru o sănătate corespunzătoare.• IMC între 18,5-24,9- Valoare optimă/ Risc pentru sănătate: minim• IMC 25-29,9- Risc pentru sănătate: scăzut/moderat • IMC 30-34,9 Risc pentru sănătate: moderat/ridicat Acesta e un semnal

de alarmă: modifică dieta urgent!• IMC peste 35 Risc pentru sănătate: ridicat Greutatea iți afectează

negativ starea de sănătate. Scapă de surplusul de greutate!

di ii d i





Indicii de armonie• Indicele Erissman- reflectă armonia dintre creşterea în înalţime a

corpului şi dezvoltarea în grosime a trunchiului. Valorile normale sunt deaproximativ 6 cm la bărbaţi şi 3,5-4cm la femei. Perioadele de creştere

explozivă în lungime, necorelată cu creşterea perimetrelor şi diametrelor în acelaşi ritm, conduc chiar la valori negative pentru elevi.I ER=P t - Î/2

• Indicele Amar-vizează armonia dintre lungimea bustului şi statură, fiindraportul dintre aceste două valori. Valorile obişnuite se încadrează la0,52 pentru bărbaţi, respectiv 0,53-0,54 pentru femei. La copii suntfluctuaţii majore, date de creşterea diferenţiată a valorilor membrelorinferioare cu valoarile toracelui, în aceeaşi etapă de dezvoltare. Raportuleste cu atât mai mic, cu cât membrele inferioare cunosc o creştere maiputernică faţă de torace şi invers.

IAm=•

Indicele de proporţionalitate A. Ionescu- reprezintă diferenţa dintrebust si jumătatea taliei, fiind un indicator al proporţionalităţii acestordimensiuni. Valorile medii se incadrează la bărbaţi între 3-4cm, iar lafemei între 4-6cm.

I AI =B- Î/2



Indicele de robusticitate Pignet: se calculează după formula: înălţimea exprimată în cm minus suma dintre perimetrul toracicexprimat în cm şi greutatea corporală exprimată în kg. Cu câtvalorile sunt mai mici, cu atât copilul este mai robust.

I p= Î(cm) - [P t (cm)+ Gr(kg)]

Interpretare: •

-valori<10, tipar hiperstenic/ robust,puternic,voinic, în caredimensiunile transversale sunt dominante comparativ cu celeverticale. Gâtul este scurt şi gros, toracele bombat; la hipersteniciar exista o frecvenţă crescută a obezităţii.

• 10<valori<30, tipar normostenic, cu dimensiuni caracterizate deproporţionalitate şi armonie.

• -valori>30, , tipar astenic/alungit, în care dimensiunilelongitudinale sunt dominante comparativ cu cele transversale.Gâtul este lung, toracele subţire, masa musculară şi ţesutul adiposreduse.



Indicele respirator Demeny: reflectă raportul dintre capacitateavitală a unei persoane şi masa corporală a acesteia, indicând câţi

mililitri de aer corespund pentru fiecare kg din masa corporală.Valori considerate normale pentru adulţii nesportivi sunt de 60-65la bărbaţi şi 50-55 la femei. Valorile superioare la sportivi indică obună funcţie respiratorie.

IR=

I di t ii fi i l i i/f ţi li t i ibili i tit i t l



• Indicatorii fiziologici/funcţionali: nu sunt vizibili şi constituie motorulorganismului, fiind măsuraţi cu ajutorul aparatelor speciale.

-frecvenţa cardiacă, tensiunea arterială, frecvenţa respiratorie, capacitateavitală, consumul de oxigen, lactacidemia, etc.

• Obiectivele urmărite prioritar în dezvoltarea fizică sunt în viziuneamajorităţii autorilor ce au abordat problematica respectivă următoarele:

- Realizarea armoniei între indicii de natură diferită- antropometrici şi ceifiziologici

- Realizarea armoniei între indicii antropometrici- Realizarea armoniei între indicii fiziologici- Îmbunătăţirea tonicităţii şi troficităţii musculare, concretizată în obţinerea

şi menţinerea unui tonus muscular optim-Obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale globale şi segmentare

corecte, atât în acţiunile statice cât şi în cele dinamice

-Prevenirea instalării şi corectarea atitudinilor deficiente şi/sau adeficienţelor fizice în funcţie de gravitatea acestora.

-Educarea tuturor marilor funcţii ale organismului, prioritate având-o cearespiratorie.

6. Capacitatea motrică



6. Capacitatea motrică

• Terminologia educaţiei fizice şi sportului defineşte capacitatea motrică:ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot realizaeforturi variate ca structură şi dozare.

•

Cârstea G. o consideră ca fiind: potenţial uman dinamic -progresiv sau regresiv în ontogeneză- dat dat de unitatea dialectică dintre calităţile motrice şi deprinderile sau priceperile motrice.

• Termenul general de Capacitate reflectă un sistem de însuşiri funcţionale şi operaţionale în uniune cu deprinderile, cunoştinţele şi experienţa necesară , careduc la acţiuni eficiente şi de performanţă.( Dicţionar psihologic)

• Analizând definiţiile prezentate anterior, putem trage următoarele concluzii:-Există un complex de factori ce concură la manifestarea capacităţii motrice:

nivelul de dezvoltare a indicilor morfo-funcţionali, calitatea proceselorbiochimice şi metabolice, starea de oboseală, procesele psihice cognitive şi afective, motivaţia, dificultatea şi complexitatea sarcinilor motrice ce trebuie

realizate. Influenţa acestor factori a condus la utilizarea unor termeni diferiţi pentru a defini capacitatea motrică: capacitate psihomotrică, capacitatefizică,etc.

-Nivelul ei de manifestare este dificil de a fi menţinut constant, fiind variabil şi direct dependent de: particularităţile etapei de vârstă, viteza proceselor derefacere, obiectivele etapei de pregătire, calitatea procesului de instruire.

• Capacitatea motrică are un caracter evolutiv înregistrând salturi



• Capacitatea motrică are un caracter evolutiv, înregistrând salturi,momente de plafonare sau regres, în funcţie de nivelul pregătirii fizice -cu care nu se confundă- dar şi de volumul şi calitatea bagajului tehnicstăpânit la un moment dat. De aici rezultă că elementele salecomponente definitorii sunt: aptitudinile motrice/ calităţile motrice-

componenta înnăscută şi apoi dezvoltată- alături de deprinderilemotrice- componenta dobândită pe parcurs.

• -Capacitatea motrică se împarte în două categorii distincte, determinatede apartenenţa şi specificitatea elementelor de conţinut:

•

Capacitate motrică generală, unde sunt incluse aptitudinile motrice debază- viteza, capacitatea coordinativă, forţa, rezistenţa, supleţea- alături de deprinderileşi priceperile motrice de bază şi aplicativ utilitare –mers,alergare, săritură, aruncare-prindere, căţărare-escaladare, manevrare şi transport de greutăţi, târâre, tracţiuni şi împingeri.

• Capacitate motrică specifică, formată din: aptitudinile motrice

combinate sau forme de manifestare specifice diferitelor ramuri desport - rezistenţă anaerobă lactacidă, viteză de reacţie simplă şi complexă, forţă explozivă, etc. alături de deprinderile şi priceperilemotrice specifice diferitelor ramuri de sport, adică elementele şi procedeele tehnice specifice-pasa cu latul, aruncarea la poartă dinsăritură, blocajul la fileu, stândul pe mâini din forţă, etc.

7 C lt fi i ă



7. Cultura fizică • Cultura fizică nu este un concept de sine stătător, fiind în

esenţă o parte componentă a culturii universale, caresintetizează categoriile, legităţile, instituţiile, bunurilemateriale şi informaţionale, create pentru valorificareaexerciţiilor fizice în scopul perfecţionării potenţialului biologic, spiritual şi motric al omului.

• Noţiunea de cultură fizică are semnificaţii distincte, în

funcţie de sistemele care fac referire la ea. În literaturarusă are valenţe integrative, fiind un concept cuprinzător ce înglobează şi sintetizează totalitatea efecteloractivităţilor motrice ce aparţin domeniului: educaţie fizică, sport etc.

• Cultura fizică are un caracter istoric şi universal, dar acestaspect nu anuleaza şi importanţa caracterului naţional.

• Realizarea/constituirea unui act de cultură presupuneparcurgerea a patru faze distincte, indiferent de categoriade valori în care va fi încadrată:



MOMENTULCOGNITIV

MOMENTULAXIOLOGIC

MOMENTULCREATOR

MOMENTULGENERALIZATOR

Fig. Fazele constituirii unui act de cultură

• Momentul cognitiv ce presupune o cunoaştere aprofundată a obiectelor



• Momentul cognitiv, ce presupune o cunoaştere aprofundată a obiectelor,fenomenelor sau a realităţilor ce ne intereseză.

• Momentul axiologic, de raportare a ceea ce se cunoaşte la cerinţele şi necesităţile actuale, la solicitările de moment ale societăţii.

• Momentul creator, cel mai important şi dificil de realizat, implicând creativitate

şi adaptare originală a noutăţilor propuse.• Momentul generalizator, de extindere a noilor valori la nivelul întregii societăţi-

dacă valoarea elementului de noutate este confirmată-, constituind astfelpragul unor noi exigenţe.

Exemplu: existenţa unor noi sisteme de atac şi apărare în cazul jocurilorsportive presupune parcurgerea etapelor enumerate anterior:

• cunoaşterea aprofundată a particularităţilor tuturor sistemelor de joc elaborateanterior, cu cerinţe specifice, avantaje şi dezavantaje.

• raportarea acestora la cerinţele, exigenţele şi tendinţele noi de pe planinternaţional, la specificul naţional, la profilul jucătorilor şi particularităţile actuale de pregătire.

• imbunătăţirea/combinarea/crearea unor noi sisteme prin formule de aşezare înteren, relaţii de joc între compartimente, sarcini noi caracteristice fiecărui postşi aplicarea sistemelor în competiţii.

• generalizarea/preluarea/extinderea noilor sisteme dacă vor confirma prinrezultate competiţionale.

M j i il id ă ă l il l ii fi i fi i



• Majoritarea autorilor consideră că valorile culturii fizice pot fi grupate şi încadrate pe următoarele categorii:

• Valori create şi sintetizate în timp, ce permit organizarea la nivel superior a fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice: disciplinele ştiinţifice, noţiunile de regulament, măiestria pe plan tehnic şi tactic, recordurile sportive,etc.

• Valori create în dezvoltarea filogenetică umană, legate de aspectul dezvoltării corecte şi armonioase a corpului prin intermediul exerciţiilor fizice-plecând de laidealul armonic promovat de Grecia antică şi finalizând prin paleta de disciplinesportive actuale ce vizează acelaşi deziderat.

• Valori de natură materială- stadioane, săli de sport, baze sportiveultramoderne, materiale şi instalaţii sportive de ultimă generaţie, aparate de

investigare şi determinare a potenţialului de efort, tehnici de accelerare aproceselor de refacere.• Valori rezultate din procesul de practicare directă a exerciţiilor fizice şi prin

spectacolul sportiv: educarea proceselor volitive, depăşirea limitelorindividuale, fair-play, educarea gustului pentru estetica şi expresivitateamişcărilor, măiestria sportivă, respectul adversarilor, etc.

-Sistemul de valori este dinamic , modificându-se permanent prin includereaselectivă de noi elemente valoroase, eliminând ceea ce este perimat pentruetapa istorică respectivă. Ca exemplu, performanţele şi recordurile suntimbunătăţite de la o competiţie la alta, metodele de antrenament şi tehnicilede refacere se modifică şi adaptează continuu pentru a sprijini creşterea rezultatelor.

8 P ăti fi i ă/C diţi fi i ă



8. Pregătirea fizică/Condiţia fizică

• Pregătirea fizică: reprezintă nivelul dezvoltării posibilităţilor motrice ale individului,atins în procesul repetării sistematice a exerciţiilor fizice.

• Ea este un important factor al antrenamentului sportiv şi permite organismului să realizeze diferite eforturi, constituind baza de plecare pentru întregul proces de

pregătire(Dragnea A. 1996).• Nu trebuie considerată o noţiune ce aparţine exclusiv sportului de performanţă, orice

persoană putând acţiona favorabil asupra pregătirii fizice, cu rezultate favorabile asupra:capacităţii generale de muncă, sănătăţii şi prelungirea vieţii active.

• Este de două tipuri: generală şi specifică, prima urmărind prioritar dezvoltarea

multilaterală a aptitudinilor motrice şi ridicarea potenţialului funcţional al organismului,a doua fiind axată pe dezvoltarea aptitudinilor motrice şi a combinaţiilor specificefiecărei ramuri de sport, alături de solicitarea sistemelor energetice şi a lanţurilor musculare implicate în efortul respectiv.

• Condiţia fizică: reflectă nivelul superior al pregătirii fizice, necesar valorificării optimea indicilor tehnici şi tactici în concurs.

C. Ulrich (2000) o defineşte condiţia fizică astfel: "condiţia fizică (physical fitness) estecapacitatea corpului omenesc de a funcţiona cu vigoare şi vioiciune, fără oboseală exagerată, cu suficientă energie pentru a se angaja în activităţi de timp liber şi pentru apreîntâmpina stresul fizic; puterea musculară, anduranţa, deplinătatea cardiovasculară şi vioiciunea sunt semne vizibile ale condiţiei fizice".

• M. Epuran (2005) consideră că fitness-ul este sinonim cu condiţia fizică.

9 P b R Di i li ti ă



9. Proba, Ramura, Disciplina sportivă

• Proba sportivă este un exerciţiu fizic complex, cu structură proprie, fiind inclus într-o ramură de sport. Exemple de probesportive: inele, paralele inegale, aruncarea greutăţii, disc, maraton,100m plat, săritura în înălţime, etc.

• Ramura sportivă este un sistem de exerciţii fizice ce se realizează în activitatea competiţională după un regulament propriu şi încondiţii specifice. Exemple: gimnastica sportivă, gimnastica

acrobatică, sărituri, alergări, aruncări, hochei, baschet, fotbal, etc.• Disciplina sportivă este totalitatea probelor şi ramurilor de sport

cu structură asemănătoare. Exemple:gimnastică, atletism, jocurisportive.

Între aceste noţiuni există o relaţie de incluziune:

proba>ramură> disciplină.Exemplu: aruncarea ciocanului>aruncări atletice>atletism.



PROBA SPORTIVĂ

RAMURASPORTIVĂ

DISCIPLINASPORTIVĂ

Fig. Incluziunea probă-ramură-disciplină sportivă

10 Kinetoterapia



10. Kinetoterapia

• Kinetoterapia: definită ca terapie prin mişcare efectuată utilizândprograme de recuperare medicală, care au ca finalitate refacerea unor

funcţii diminuate sau îmbunătăţirea/creşterea nivelului funcţional îndiferite suferinţe. Kinetoterapia este o formă terapeutică individualizată care plecând de la programe de exerciţii statice şi dinamice,se poatefolosi în programele terapeutice profilactice, curative şi de recuperare.

• Kinetoterapia face parte din medicina fizică și studiază mecanismeleneuromusculare și articulare care îi asigură omului activitățile motrice

normale. • Obiectivele Kinetoterapiei:-inducerea efectului de relaxare-corectarea posturii şi a aliniamentului corporal- creşterea mobilităţii articulare, a forţei şi a rezistenţei musculare

-optimizarea coordonării, controlului şi echilibrului corporal-corectarea deficitului respirator-antrenamentul la efort-reeducarea sensibilităţii

EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL CA ACTIVITĂŢI SOCIALE / IDEALUL,



Ţ Ş Ţ / ,FUNCŢIILE ŞI OBIECTIVELE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

IDEALUL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI Idealul reprezintă scopul suprem spre care se îndreaptă în mod conştient şi

metodic năzuinţele şi activitatea creatoare umană în toate domeniile ei, gradulcel mai înalt şi mai greu de atins al perfecţiunii într-o direcţie.-DEX“Idealul este în sine o realitate în devenire “– N. Titulescu“Idealul este o stea călăuzitoare“-Lev TolstoiToate aceste citate reflectă caracteristicile definitorii ale unui ideal: dificultatea

majoră sau chiar imposibilitatea de a-l realiza, dublată însă de caracterulorientativ al acestuia.Idealul educaţiei fizice şi sportului nu are un caracter fix/imuabil, suferind de-a lungul timpului transformări majore de la o etapă istorică la alta, în funcţie de cerinţele sociale ale epocii respective.Idealul educaţiei fizice şi sportului este inclus în idealul educaţional general,

care la rândul său are o puternică legătură cu idealul social, căruia îi estesubordonat. Idealul educaţional stabileşte tiparul/modelul de personalitatesolicitat de particularităţile sociale unei anume etape istorice pe care educaţia trebuie sa-l realizeze. De aici rezultă faptul că idealul educaţiei fizice şi sportului este condiţionat social.

Bontaş Ioan/1995 stabileşte că Idealul educaţional în



Bontaş Ioan/1995 - stabileşte că Idealul educaţional însocietatea democratică trebuie să conceapă un model dedezvoltare şi manifestare deplină a personalităţii, opersonalitate complexă, integrală, multidimensională,

armonioasă, care să ofere posibilitatea unei game largi decalităţi de ordin intelectual, moral, profesional, estetic,fizic. Prin intermediul acestor atribute, indivizii ar trebui să se adapteze intr-o manieră creativă la schimbările continue şi dinamica accelerată a vieţii moderne în toate

planurile: cultural, social, economic, ştiinţific, etc. Atingerea idealului este dificil de realizat la nivel integral

din cauza noilor cerinţe sociale ce-l schimbă continuu, darşi implicarea statului prin toţi factorii de decizie la nivel

naţional poate amplifica sau limita puternic materializareasa. Nivelul de dezvoltare economică, socială, culturală, precum şi priorităţile unei naţiuni se reflectă deseori înformularea idealului şi mai ales în eforturile reale de a-latinge.

Fig. Relaţia dintre ideal, funcţii, scopuri şi obiective



IDEALUL EDUCAŢIONAL/determinat social

IDEALUL EDUCAŢIEI FIZICE ŞISPORTULUI/subordonat idealului

educaţional

FUNCŢIILE EDUCAŢIEI FIZICEŞI SPORTULUI/esenţa activităţii

pe planuri multiple

OBIECTIVELE EDUCAŢIEIFIZICE ŞI SPORTULUI/achiziţiiconcrete, specifice şi verificabile-în

special cele operaţionale-

SCOPUL EDUCAŢIEI FIZICE ŞISPORTULUI/achiziţii complexe,anticipative, cu caracter general

T l / Di iil d fi id l l d i i fi i i



Tezele/ Direcţiile ce definesc idealul educaţiei fizice şi sportului în România:

Toate activităţile motrice din domeniu trebuie să urmărească în principal

realizarea influenţelor în privinţa optimizării stării de sănătate şi dezvoltării fizice armonioase. Toate activităţile motrice conduc la pregătirea pentru muncă şi viaţă, la

creşterea rezistenţei la solicitări fizice şi psihice, la dezvoltareapersonalităţii celor implicaţi.

Lărgirea permanentă a ariei de cuprindere a sportului de masă/pentru toţi,

pentru petrecerea utilă şi plăcută a timpului liber. Prioritate o constituie eşalonul educaţiei fizice a tinerei generaţii, ca

premisă de eficientizare a rezultatelor la nivelul tuturor celorlalte eşaloane. Afirmarea sportivilor valoroşi pe plan naţional şi crearea condiţiilor de

pregătire pentru atingerea rezultatelor valoroase şi pe plan internaţional. Realizarea unei conduceri unitare a principalelor activităţi motrice pe plan

naţional, lăsând posibilitatea factorilor locali de a acţiona autonom pentrueficientizarea acţiunilor proprii. Crearea condiţiilor materiale şi organizatorice conform standardelor

europene pentru practicarea diferitelor ramuri de sport.

Funcţiile educaţiei fizice şi sportului reprezintă esenţa acestor fenomene



Funcţiile educaţiei fizice şi sportului reprezintă esenţa acestor fenomeneşi derivă din ideal, contribuind fundamental la realizarea acestuia. Elestabilesc influenţele exercitate constant de aceste activităţi în cadrulprocesului de perfecţionare a omului. Aceste influenţe sematerializează în special asupra laturii formative, realizând un

echilibru dinamic între aspiraţiile personale şi necesităţile sociale.Majoritatea autorilor le clasifică în două categorii: specifice/nespecifice, între ele existând întrepătrunderi şi acţionând optim doar în sistem.Cele specifice sunt caracteristice domeniului educaţiei fizice şi sportului, având o influenţă directă şi aproape exclusivă. Funcţiile nespecifice presupun influenţe secundare, indirecte, complementare

ale educaţiei fizice şi sportului asupra unor domenii unde alte activităţi deţin rolul determinant/principal în realizarea funcţiilor respective. Funcţiile specifice: Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioaseFuncţia de perfecţionare a capacităţii motrice Funcţiile nespecifice:

Funcţia igienică Funcţia educativă Funcţia recreativă Funcţia de emulaţie

Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase



Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase

Dezvoltarea fizică armonioasă a constituit o prioritate de-a lungul timpului, plecânddin antichitatea greacă, regăsindu-se în ideile renaşterii şi concepţiile marilor sisteme,până în actualitatea cotidiană. Etapa contemporană impune preocupări majore pe

această direcţie, datorită dezechilibrelor generate de industrializare, mecanizare,progresele tehnologice şi automatizarea principalelor sectoare de activitate, urbanizareşi poluare, stress şi complexitatea sarcinilor ce trebuie rezolvate în intervale scurte detimp etc. Din acţiunea cumulată a acestor factori rezultă sedentarismul, obezitatea,bolile cardiovasculare şi nervoase, diabetul, ce reduc considerabil perioada vieţii activeşi posibilităţile de atingere a idealului corporal armonic.

Realizarea acestei funcţii contribuie la atingerea şi menţinerea unui randament

profesional ridicat, reducând efectele acestor influenţe nocive şi crescând rezistenţa organismului. O programare corectă a solicitărilor fizice va determina instalareamecanismelor adaptative morfologice şi fiziologice aşteptate: postură corectă, hipertrofie musculară, echilibru în dezvoltarea lanţurilor şi grupelor musculare,creşterea capacităţii vitale şi a amplitudinii respiratorii, bradicardie de repaus şi efort,scăderea tensiunii arteriale, optimizarea coordonărilor neuromusculare, creşterea toleranţei la lactat, etc.

Această funcţie joacă un rol prioritar în cadrul educaţiei fizice a tinerei generaţii. Absenţa sau planificarea greşită a stimulilor la această vârstă conduce la efecte nedoritepe termen lung, cu atât mai mult cu cît se pierd acele faze de acumulări pe plan somaticşi motric ce nu vor putea fi recuperate ulterior, generaţiile actuale fiind orientate şi preocupate covârşitor de socializarea şi petrecerea timpului liber prin intermediultehnologiilor informatice, neglijând practicarea exerciţilor fizice sub o formă organizată.

Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice



Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice

Educaţia fizică şcolară se axează prioritar pe elementele capacităţii motrice generale, încercând permanent optimizarea acesteia, activitatea sportivă de performanţă pedezvoltarea capacităţii motrice specifice, vizând maximizarea şi valorificarea ei în

competiţii, ca urmare a adaptării celor implicaţi la stimuli puternici, ce permitatingerea limitelor individuale. Capacitatea motrică determină randamentul şi reuşita activităţilor profesionale

desfăşurate, inclusiv pentru cele aparţinând vieţii cotidiene. Elementele ei deconţinut-deprinderile şi priceperile motrice/aptitudinile motrice- reprezintă conţinutul tematic fundamental al procesului de instruire din programele şcolare, indiferent de ciclul de instruire.

Se urmăreşte prioritar asimilarea, consolidarea şi perfecţionarea unui număr cât maimare de deprinderi motrice, valorificarea lor eficientă în contexte variabile. Tot acestproces este dublat şi susţinut permanent de dezvoltarea aptitudinilor motrice,reflectat în nivelul pregătirii fizice generale şi specifice, ce favorizează prestarea unoreforturi fizice variabile ca volum şi intensitate.

Funcţia igienică Imbunătăţirea şi menţinerea stării de sănătate reprezintă finalitatea prioritar

urmărită a oricărei societăţi. De îndeplinirea acesteia depinde valoarea potenţialului biologic uman şi valorificarea sa pentru realizarea tuturor celelalte activităţi specifice.

Starea de sănătate poate fi ameliorată, îmbunătăţită, optimizată prin intervenţia dirijată ştiinţific a exerciţiilor fizice şi a altor mijloace specifice sau asociate, ceacţionează şi în vederea prevenirii instalării sau corectării unor atitudini deficientesau deficienţe fizice.

Funcţia educativă



ţ

Prin influenţele multiple exercitate la nivelul personalităţii este considerată ceamai complexă funcţie asociată, având acţiuni favorabile asupra tuturor celorlaltelaturi ale educaţiei. Chiar din antichitate, practicarea exerciţilor fizice a fost

considerată ca fiind o modalitate eficientă de realizare a educaţiei complexe atineri generaţii.

Influenţele pe plan intelectual Activităţile motrice specifice domeniului presupun asimilarea cunoştinţelor de

specialitate referitoare la noţiuni de regulament, tehnică, tactică, planificare şi evaluare, psihologie, biochimie, fiziologie, etc. Între aceste cunoştinţe se facconexiuni, corelaţii, se explică relaţiile cauză-efect.

Primele faze ale învăţării mişcărilor solicită prioritar primul sistem de semnalizare,adică trepta senzorială. Prin intermediul analizatorilor, cortexul primeşte informaţii legate de încordarea musculară, poziţia corpului, direcţia şi amplitudinea mişcărilor, creşte importanţa capacităţii de concentrare şi distributivitate a atenţiei. Treapta a doua a cunoaşterii-trepta logică implică limbajul, operaţiile gândirii, creativitatea. Rezolvarea de probleme solicită puternicanaliza, sinteza, comparaţia, generalizarea, abstractizarea. Este implicată şi memoria în reţinerea structurii mişcărilor, aplicarea celor asimilate în condiţi variabile, imaginaţia în combinarea elementelor sau în elaborarea unor soluţii originale.

Influenţele pe plan moral



Influenţele pe plan moral Specificul activităţii domeniului oferă condiţii favorabile

realizării educaţiei morale, începând de la cele mai fragede vârste şi continuând pe parcursul tuturor etapelor de instruire.

Lucrul în grup conduce la formarea deprinderilor şi obişnuinţelor de conduită etică, concretizate în atitudini pozitive: cultivarea spiritului de ordine, punctualitatea,disciplina, încrederea în potenţialul propriu, recunoaştera

valorii individuale, capacitatea de autoorganizare, asumarea

responsabilităţii pentru deciziile luate, stăpânirea de sine,respectul faţă de adversari, parteneri, spectatori, respectul faţă de bunurile comune, acceptarea deciziilor arbitrilor, curajul,exigenţa faţă de sine, colaborarea, toleranţa etc. Toate acesteasunt transferate ulterior in activitatea cotidiană, devenindelemente definitorii şi stabile ale personalităţii.

Practicarea organizată a exerciţilor fizice estompează formareaşi manifestarea atitudinilor negative: individualism, vedetism,

îngâmfare, lipsă de fair-play, agresivitate exacerbată, indisciplină, inconsecvenţă, sfidare, teamă exagerată.

Influenţele pe plan estetic



f ţ p p

Educaţia estetică urmăreşte formarea capacităţii de percepere, apreciere şi înţelegere a frumosului din diferite domenii de activitate: natură, artă, societate, pe baza unor criterii clar stabilite, precum şi dezvoltarea

capacităţilor de creaţie artistică. Domeniul nostru de activitate oferă numeroase variante de a completa

educaţia estetică, datorită diversităţii ipostazelor pe care le oferă: calitatea şi rafinamentul execuţiilor tehnice din patinaj sau gimnastica ritmică şi sportivă, combinaţii tactice spectaculoase din jocurile sportive, aruncări lacoş sau şuturi la poartă spectaculoase, structuri de elemente din arte

marţiale, variante de sărituri la trambulină, schimburi de mingi în tenis curăsturnări spectaculoase de situaţie, depăşiri la limită în motociclism şi automobilism, etc. Toate acestea educă gustul pentru frumos, cresccapacitatea de evaluare calitativă a mişcărilor, ridică noi standarde deexigenţă pentru eleganţa şi graţia mişcărilor, stimulează sensibilitateaartistică.

Competiţiile de anvergură, ceremonialul de deschidere şi închidere aacestora, concursurile de frumuseţe corporală, muzica şi dansul, plimbările şi excursiile în cadrul unor peisaje deosebite sunt modalităţi ce favorizează materializări puternice pe plan estetic, contribuie la redefinireastandardelor armoniei proporţiilor, educă gustul pentru frumos, simţul ritmului şi graţia mişcărilor.

Influenţele pe plan tehnico-profesional



Influenţele pe plan tehnico profesional

Activitatea profesională se îmbunătăţeşte considerabil prin practicareasistematică exerciţiilor fizice, efectele fiind incontestabile cu cât nivelul desolicitare intelectuală al profesiei este mai puternic, nefiind dublat şi desolicitări fizice aferente.

Monotonia şi stereotipia activităţilor profesionale, lipsa de mişcare, mediultoxic, poziţiile necorespunzătoare de lucru conduc rapid la instalarea viciilorde postură, la probleme de ordin funcţional şi structural la nivelul sistemelororganismului.

Educaţia fizică şi sportul contribuie în acest caz la dezvoltarea acelor grupemusculare implicate prioritar în efortul specific profesiei, la formarea unuibagaj bogat de mişcări de bază solicitate, la dezvoltarea combinaţiilor deaptitudini necesare susţinerii activităţii. Exemplu: profesiile ce presupunactivitate la înălţime impun formarea tehnicilor de căţărare şi escaladare,tehnici de autoasigurare, dezvoltarea forţei grupelor musculare solicitateprioritar în efort, echilibru static şi dinamic, rezistenţă musculară locală,

orientare spaţio-temporală, precizie şi dexteritate manuală, curaj şi echilibruemoţional. Pe lângă aceste priorităţi se va acţiona compensatoriu în vederea limitării

solicitărilor unilaterale, prevenirea şi corectarea viciilor de postură, dezvoltarea echilibrată a grupelor musculare şi sistemelor funcţionale, asumarea şi îndeplinirea de sarcini în cadrul grupului/echipei de lucru.

Funcţia recreativă



Funcţia recreativă Activităţile de educaţie fizică şi sport se evidenţiază ca un factor de reechilibrare

psiho-fizică a fiinţei umane, indiferent de vârstă şi profesie. Efortul fizic poate avea valenţe de odihnă activă, de compensare a suprasolicitărilor psihice induse decerinţele societăţii moderne. Concursurile şi demonstraţiile sportive, activităţile

motrice independente, excursiile, taberele şi drumeţiile permit implicarea unuiprocent ridicat de populaţie , dacă sunt mediatizate corespunzător. Pentru ca efectele pe plan psiho-motric şi fiziologic să fie cât mai puternice, se

recomandă formarea unor cunoştinţe de specialitate în practica domeniului şi ocapacitate motrică favorabilă petrecerii utile a timpului liber.

Funcţia urmăreşte şi dezvoltarea interesului pentru mişcare, pentru diferite ramuride sport şi competiţii în calitate de spectator participant direct sau prin intermediul

mass-media. Funcţia de emulaţie Necesitatea de a depăşi barierele momentului, de a concura şi a-şi măsura propriile

posibilităţi cu ale semenilor a caracterizat omul din cele mai vechi timpuri, acestafiind dominat permanent de spiritul competitiv. Dorinţa de autodepăşire, corectarearecordurilor contribuie la progres, evitând plafonarea, resemnarea şi rutina.

Prin conţinut şi forma de organizare, educaţia fizică şi sportul creează condiţiile optime ce permit manifestarea acestor predispoziţii-dorinţa de victorie, deautoevaluare continuă, de obţinere a statutului de învingător-. Important este caetica din regulamentele ce însoţesc competiţiile şcolare, concursurile, jocurilesportive, parcursurile aplicative, probele de control, să se regăsească în practică prinrespectarea conceptului de fair-play şi evitarea tentativelor de eludare a normelorprestabilite.

Dragnea A şi Teodorescu Mate S /2002 abordează distinctiv



Dragnea A. şi Teodorescu Mate S./2002 abordează distinctiv funcţiile sportului, prin prisma valenţelor sale şi a deosebirilorfundamentale existente între acesta şi educaţie fizică, existând

însă şi puncte de intersecţie cu funcţiile prezentate anterior.

După aceşti autori, funcţiile sportului sunt:

Funcţia competiţională Competiţia este elementul definitoriu al sportului, în fiecare

persoană existând în procente variabile necesitatea de a concura,de a se întrece şi compara cu alţii. Asigurarea unui sistem competiţional organizat şi reglementat

de existenţa unor norme clare şi acceptate de participanţi, permite transformarea pulsiunilor agresive în manifestări

comportamentale combative. Competiţia oferă posibilitatea deafirmare a personalităţii sportivilor, a propriei identităţi, avândrolul de ierarhizare, de indicare a treptei valorice a celorimplicaţi.

Funcţia de maximizare a capacităţii de performanţă



ţ p ţ p f ţ Îmbunătăţirea continuă a performanţelor sportive de la un an la

altul, da la un concurs important la altul este explicabilă prindirijarea pe baze ştiinţifice a antrenamentului sportiv, de existenţa cercetării ştiinţifice interdisciplinare în domeniu, de progresultehnologic al materialelor sportive ce influenţează favorabil anumiteramuri de sport.

Creşterea intensităţii efortului şi perfecţionarea mijloacelorspecifice, modelarea antrenamentelor în concordanţă cu cerinţele activităţii competiţionale, permit obţinerea de rezultate optimizate

permanent. Antrenamentele concurs asigură solicitări fizice şi psihice analoage concursurilor oficiale- repetarea exerciţiilor integrale din gimnastică cu arbitraj, repetarea distanţelor de concurs

în probele de viteză în condiţii standard cu înregistrareaperformanţelor-. Importante au devenit şi concursurile de pregătire-turnee, bilaterale, jocuri de verificare- la care se participă anterior

competiţiilor de obiectiv major-campionate naţionale, mondiale şi europene, cupe, jocuri olimpice. Acestea permit realizarea ultimelorretuşuri la nivelul factorilor antrenamentului sportiv consideraţi deficitari- fizic, tehnic, tactic, psihologic, artistic-.

Performanţele sportive sunt determinate multifactorial/ vezi cei 4Aai performanţei sportive, adică aptitudini, atitudini, ambient şi

antrenament.

Funcţia conativă



ţ Necesitatea de mişcare a omului rezultă din propria sa natură,

fiind o trebuinţă ce-i asigură relaţionarea optimă cu mediulnatural şi social. Este prezentă toată viaţa, calitatea mişcărilor fiind îmbunătăţită progresiv, acestea ajungând uneori laparametrii superiori în privinţa eficienţei, stabilităţii, coordonării, fluenţei, rafinamentului estetic şi expresivităţii.

Antrenamentul şi competiţia asigură acele descărcări de natură

energetică şi hormonală din organism, ce permit obţinerea unor stări de satisfacţie interioară, având efecte pozitive maiales asupra laturii afective şi a randamentului în activitateafizică şi intelectuală.

Activitatea sportivă asigură prestarea efortului fizic într-un

cadru organizat. În acest caz mişcarea atinge mai multe laturisimultan, putând fi abordată din punct de vedere al efectelor peplan cognitiv, afectiv, volitiv, angrenând întrega personalitate acelui implicat în efort

Funcţia de socializare



ţ Subiecţii unui grup angrenat în activitatea sportivă asimilează deprinderi

specifice, îşi formează un sistem de atitudini, capătă diferite competenţe, respectă reguli specifice şi tind spre anumite valori comportamentale careuşurează integrarea şi relaţionarea în cadrul grupului propriu sau societate.

Există ramuri de sport-jocurile de echipă în special- unde interacţiunea şi necesitatea existenţei unor relaţii de cooperare este mult mai evidentă decât în cadrul sporturilor individuale, unde valoarea proprie este cea care facediferenţa în competiţie. Coeziunea de grup, în antiteză cu opoziţia şi agresivitatea faţă de rivali sunt expresia necesităţii obţinerii sau menţinerii unei imagini de sine cât mai bune, a câştigării prestigiului, a încadrării cât

mai sus pe scara valorică. Mediatizarea modelelor marilor campioni, atât din punct de vedere alcomportamentului motric cât şi social, determină tinerii atraşi de ramura desport respectivă să imite trăsăturile definitorii ale sportivului respectiv.Exemplu: jucători de fotbal ce sunt imitaţi în mişcările caracteristice, părinţi ce-şi orientează copiii spre diferite ramuri de sport după apariţia în cadrulacestora a unor sportivi de elită.

Prin selecţie continuă dintr-o bază socială cât mai largă, doar câţiva ajung lanivel de elită, reprezentând localitatea, clubul sau naţiunea la competiţii deanvergură. În acestă situaţie ei devin exponenţii ţării respective, rivalitateadintre naţiunile reprezentate transferându-se din planurileeconomic/social/politic în cel sportiv.

Funcţia culturală



Funcţia culturală Activitatea sportivă constituie un factor ce generează permanent noi valori

culturale aparţinând domeniului nostru şi integrate ulterior în patrimoniulculturii universale.

Evoluţia tehnologiei a permis surprinderea, păstrarea şi popularizarea unormomente cu semnificaţie culturală deosebită aparţinând fenomenuluisportiv, concretizate în elemente valorice ale artei sportive: literatură, film,muzică, fotografie sportivă, sculptură, filatelie, numismatică, ce pun înevidenţă dramatismul, complexitatea şi rafinamentul fenomenului.

Funcţia economică Aduce în prim plan aspectul eficienţei în activitatea sportivă, sportul

transformându-se accelerat în ultimele decenii într-o afacere/business, cuimplicaţii pe diverse planuri, fiind un consumator dar şi un generator debunuri şi servicii simultan.

Analizat din punctul de vedere al producţiei de servicii, în domeniulsportului sunt implicaţi trei tipuri distincte de clienţi:

-Primari -cei ce beneficiază direct de efectele economice ale uneicompetiţii- sportivii, conducerea tehnică, patronat, etc

-Secundari – familia, factorii administrativi locali, sponsori -Terţiari – societatea în ansamblu.



Activitatea sportivă poate aduce pe lângă sursele financiaresubstanţiale şi un efect de mediatizare a imaginii clubului şi localităţii respective, scoţându-le astfel din anonimat. Exemplu:

oraşul Lyon a devenit mult mai mediatizat odată cu succesele echipeide fotbal masculin şi mai nou feminin pe plan naţional şi european. Organizarea marilor competiţii conduce la efecte directe/imediate pe

parcursul desfăşurării competiţiei respective, dar şi indirecte/tardive:investiţii în infrastructură-stadioane, piste, săli- modificareatribunei sau a suprafeţei de joc, renovări şi recompartimentări, spaţii

de cazare, linii de transport terestre sau aeriene, atragerea de fonduridin donaţii şi sponsorizări, drepturi de televiziune, publicitate,emitere de monedă sau timbre, turism local, reţele de deservirealimentară, implicarea presei, a firmelor de pază şi protecţie, specialişti în I.T., ingineri de sunet şi lumină, cameramani, fotografi,firme de echipament sportiv, medici, nutruţionişti, industrie

farmaceutică pentru refacerea capacităţii de efort, posibilitatea de închiriere a bazelor sportive, a aparaturii şi a echipamentului sportivdupă încheierea competiţiei principale etc.

Toate aceste fenomene conexe activităţii competiţionale propriuzisese constituie în fenomenul numit industria sportului, ce asigură unnumăr ridicat de locuri de muncă pentru societate.

Fig. Schema funcţiilor educaţiei fizice şi sportului



FUNCŢIILE EDUCAŢIEI FIZICE

FUNCŢIILE SPORTULUI

SPECIFICE

NESPECIFICE

PERFECŢIONAREADEZVOLTĂRII

FIZICE

PERFECŢIONAREA

CAPACITĂŢIIMOTRICE

EDUCATIVĂ

IGIENICĂ

EMULAŢIE

RECREATIVĂ

INTELECTUAL

ESTETIC MORAL

PROFESIONAL

COMPETIŢIONALĂ

MAXIMIZAREACAPACITĂŢII DE PERFORMANŢĂ

CONATIVĂ

SOCIALIZARE

CULTURALĂ

ECONOMICĂ

OBIECTIVELE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI



OBIECTIVELE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Obiectivele sunt finalităţi ce au un caracter particularizat în

funcţie de intervalul de timp avut la dispoziţie pentru a le îndeplini şi particularităţile eşaloanelor pe care le deservesc,permiţând realizarea funcţiilor educaţiei fizice şi sportuluitratate anterior.

Obiectivul reprezintă o ipostază , cea mai concretă a finalităţilor

şi desemnează tipul de schimbări pe care procesul de învăţământ sau cel din alt sistem educativ îl aşteaptă şi îlrealizează. (Cucoş C.).

Anumiţi autori ierarhizează obiectivele prin încadrarea acestorape ranguri, începând cu cele generale şi finalizând cu celeoperaţionale, specifice temelor din fiecare lecţie. Se mergeastfel progresiv pe fracţiuni de timp şi eşantioane umane reduseprogresiv în funcţie de încadrarea pe subsisteme, cicluri deinstruire-obiective cadru-, ani de studiu-obiective de referinţă-,etape de pregătire, verigi tematice şi netematice.

Obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului



Obiectivele gene ale ale educaţiei fi ice şi spo tuluisunt:

Păstrarea şi optimizarea stării de sănătate prin practicareaexerciţiilor fizice şi creşterea potenţialului de efort reflectat în puterea de muncă

Influenţarea favorabilă a proceselor de creştere şi realizareaunei dezvoltări fizice corecte şi armonioase

Asimilarea şi stăpânirea calitativă a unui bagaj de deprinderi

motrice de bază, aplicativ-utilitare şi specifice unor ramuri desport Dezvoltarea tuturor aptitudinilor motrice, a combinaţiilor şi

formelor de manifestare.

Formarea capacităţii de practicare sistematică şi corectă aexerciţiilor fizice prioritar în timpul liber Educarea calităţilor intelectuale, moral-volitive şi

estetice/influenţe vizând formarea personalităţii

Obiectivele cadru/competenţele generale ale educaţiei fizice şi sportuluişcolar derivă din cele ale educaţiei fizice a tinerei generaţii fiind stipulate de



şcolar derivă din cele ale educaţiei fizice a tinerei generaţii, fiind stipulate deprogramele şcolare de specialitate pe cicluri de instruire. La nivelul ciclului

primar sunt : 1. Menţinerea stării optime de sănătate a elevilor şi creşterea capacităţii de adaptare

a acestora la factorii de mediu 2. Armonizarea propriei dezvoltări fizice şi prevenirea instalării abaterilor posibile

de la aceasta 3. Extinderea fondului propriu de deprinderi motrice de bază, aplicativ utilitare şi

sportive elementare şi dezvoltarea calităţilor motrice aferente 4.Practicarea independentă a exerciţiilor fizice, a jocurilor şi a diferitelor sporturi 5.Manifestarea spiritului de echipă şi de întrecere, în funcţie de un sistem de reguli

acceptate

Competenţele generale ale educaţiei fizice şi sportului şcolar la nivelulciclului gimnazial stabilesc direcţiile prioritare de acţiune, etapa pubertară generând probleme datorită accelerării proceselor de dezvoltare somato-funcţională, psihică şi motrică ce sunt heterocronice şi variabile pe sexe.

Dezvoltarea capacităţii motrice a elevilor, necesară desfăşurării activităţii sportive Favorizarea întreţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate în concordanţă cu

particularităţile de vârstă şi sex. Asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice specifice practicării diferitelor

ramuri de sport de către elevi, în şcoală şi în afara acesteia Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale

Obiectivele de referinţă/Competentele specifice



Obiectivele de referinţă/Competentele specificeconcretizează/stabilesc rezultatele dorite la finalulfiecărui an de studiu, urmărind progresele sau

acumulările graduale dorite. Fiecărui obiectiv cadru îicorespund unul sau mai multe obiective de referinţă.Exemplu de obiective de referinţă pentru pentru clasa I,aferente obiectivului cadru nr. 2: Armonizarea proprieidezvoltări fizice şi prevenirea instalării abaterilor

posibile de la aceasta Să recunoască principalele caracteristici ale ale posturii corecte,

în poziţii statice Să adopte poziţiile corecte ale coloanei vertebrale şi ale

segmentelor corpului în raport cu aceasta, în situaţii statice Să execute principalele exerciţii de dezvoltare fizică însuşite ,

potrivit posibilităţilor individuale, după demonstraţie Să-şi determine înălţimea şi greutatea corporal ă

Obiectivele fundamentale ale temelor de lecţie stabilesc



Obiectivele fundamentale ale temelor de lecţie stabilescstadiul în care se află deprinderea motrică respectivă- învăţare,fixare, consolidare, perfecţionare, evaluare- sau aptitudineamotrică-dezvoltare, educare, îmbunătăţire, verificare- Aceste

obiective pot fi menţinute mai mult timp pe parcursul unuisistem/ciclu de lecţii/unitate de învăţare şi abia după realizareaacumulărilor planificate să se treacă la o etapă superioară deinstruire căreia îi va corespunde un alt obiectiv. Exemplu:temele din elemente aparţinând gimnasticii acrobatice sunt

caracterizate de complexitate şi obiectivul fundamental de învăţare va fi menţinut mai multe lecţii, iar când progreselesunt evidente va fi substituit cu cel de fixare/consolidare.

Obiectivele operaţionale indică în mod concret ce vor

cunoaşte şi ce vor putea realiza elevii la finalul fiecărei lecţii,conform tematicii planificate anterior. Ele reflectă transformările dorite a fi realizate la nivel comportamental,fiind diversificate pe mai multe planuri/direcţii de acţiune, înfuncţie de influenţele induse simultan la nivel psihomotric,cognitiv, afectiv, social.

Sintetizând opiniile mai multor autori- Vlăsceanu L., Cârstea



pG., Raţă G.- pentru conceperea şi definirea lor corectă esteindicată respectarea următoarelor reguli:

-obiectivul va urmări modificările comportamentale ale celor

instruiţila finalul activităţii, nu comportamentul profesorului. -să poată fi realizat în timpul didactic alocat, să fie compatibil

cu conţinuturile programelor şcolare. -să fie descris cât mai exact, în termeni expliciţi şi eliminând

amănuntele ce-l îndepărtează de specificitatea conţinutului

său, permiţând asfel evaluarea calităţii lecţiei. -formularea se face prin verbe de acţiune ce indică aspectele

comportamentale umărite: să alerge, să sară, să combinemişcări, să descrie, să se bucure, să colaboreze, să aplice, să selecteze, etc.

-să indice o singură acţiune ce trebuie realizată, evitândenumerarea mai multor acţiuni distincte sau cuplate. -prin formularea şi realizarea sa va contribui la asigurarea

continuităţii şi integrităţii conţinutului informaţional şi depregătire.

Obiectivele operaţionale psihomotrice: precizează modificările



Obiectivele operaţionale psihomotrice: precizează modificările comportamentale de ordin fizic, exprimând capacitatea de a execuţie îndiferite stadii ale deprinderilor motrice sau manifestările legate deaptitudinile psihomotrice. Exemple:

Să execute corect deprinderea Să aplice selectiv procedeele în funcţie de situaţie Să localizeze corect solicitările la nivelul musculaturii abdominale Să se plaseze permanent în funcţie de coechipieri şi adversari pentru a-şi

crea un avantaj Să se încadreze în timpul de 8 secunde pe 50 m Să menţină tempoul indicat în alergarea de rezistenţă pe 1000 m

Obiectivele operaţionale cognitive: urmăresc acumulări la nivelulcunoştinţelor teoretice, a deprinderilor şi a capacităţilor de ordinintelectual. Exemple:

Să compare execuţia proprie cu cele ale colegilor Să identifice greşelile de execuţie Să elaboreze soluţii noi de rezolvare a fazei de joc Să descrie corect mecanismul de bază al procedeului tehnic Să conceapă noi modalităţi de combinare a procedeelor cunoscute Să remarce originalitatea execuţiilor

Obiectivele operaţionale afective: se axează pe formarea şi manifestareaatitudinilor şi sentimentelor. Exemple:



Să-şi învingă teama în execuţiile dificile Să exprime satisfacţie la execuţia realizată corect Să împărtăşească sentimentele colegilor la reuşita sau eşecul

acţiunilor/empatie Să-şi exprime nemulţumirea în caz de execuţie greşită Să-şi controleze frustrările în caz de înfrângere Să accepte superioritatea şi valoarea rezultatelor colegilor mai buni

Obiectivele operaţionale sociale: rezultă din relaţiile de ajutor şi colaborare la nivel de grup, fiind concretizate în formarea deprinderilor deconlucrare, în asigurarea unui climat bazat pe respect, respectarea sarcinilorşi liderilor, echilibrarea relaţiilor interumane. Exemple:

Să colaboreze permanent cu colegii din grupă Să manifeste iniţiativă în acordarea sprijinului şi ajutorului Să respecte coechipierii şi deciziile liderului de grup Să-şi ajute echipa conform statutului deţinut Să manifeste toleranţă la greşelile partenerilor

SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ÎN ROMÂNIA



Sistemul în general reprezintă un ansamblu de elemente aflate într-o relaţie de întrepătrundere şi interdependenţă şi care funcţionează ca un tot organizat,urmărind realizarea aceloraşi finalităţi. Orice perturbare a activităţii la nivelul

unui element atrage sincope în funcţionarea celorlalte elemente cu care arelegături directe şi afectează în final eficienţa activităţii întregului sistem, întârziind sau nepermiţând realizarea scopurilor planificate. Din acest motivorice sistem are capacitatea de autoreglare sau reglare din exterior, pentru a-şi realiza funcţiile de bază.Cârstea G. consideră că sistemul de educaţie fizică şi sport “ este ansamblulunităţilor organizatorice şi a conţinutului activităţilor acestora,concepute corelativ pe plan naţional , în scopul perfecţionării prioritarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice în rândul tuturor categoriilorde populaţie , în concordanţă cu priorităţile solicitate de comandasocială prezentă şi de perspectivă” .

Din definiţie rezultă legătura strânsă dintre sistemul de educaţie fizică şi sport si celelalte subsisteme ce sunt parte integrantă a sistemului social

global: politic, economic, juridic, militar, educaţional, cultural etc. Acest aspectdetermină complexitatea şi necesitatea adaptării permanente a sistemului deeducaţie fizică şi sport la transformările continue pe care societatea le înregistreză pe multiple planuri. Cunoaşterea şi înţelegerea sistemuluipresupune identificarea şi studierea tuturor elementelor sale componente, arolului acestora în funcţionarea sistemului, a legăturilor/influenţelor stabilite între elemente.

Componentele sistemului de educaţie fizică şi sport Lit t d i lit t i di ă ăt l l t d fi it ii l i t l i



Literatura de specialitate indică următoarele elemente definitorii ale sistemului: Fundamentarea teoretică- constituie baza de idei ce permite organizarea,

desfăşurarea şi finalizarea eficientă a activităţilor specifice domeniului Mijloacele utilizate şi formele de organizare a practicării lor

Forţele organizatorice şi cadrul social de desfăşurare a activităţilor motrice Baza materială şi resursele financiare-acest ultim element este inclus de Albu

V./1999 1. Fundamentarea teoretică: este asigurată de următorii factori:

-reglementările legale în vigoare- norme, instrucţiuni, legi- ce gestionează activitatea de educaţie fizică şi sport

-evoluţia disciplinelor de specialitate ce sunt incluse în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului-atât disciplinele de bază, cât şi cele conexe/de graniţă care au un rolcomplementar

-toate noutăţile ce se constituie în elemente de progres şi sunt rezultatul activităţii de cercetare ştiinţifică

2. Mijloacele utilizate şi formele de organizare: - mijloacele specifice- exerciţiul fizic, aparatura de specialitate, mijloacele de

refacere a capacităţii de efort- şi mijloacele nespecifice- factorii naturali de călire,condiţiile igienice, mijloacele împrumutate din educaţia intelectuală, morală,estetică, profesională- vor fi detaliate într-un capitol cu destinaţie specială.

- formele de organizare utilizate frecvent sunt: lecţiile de educaţie fizică,lecţiile de antrenament sportiv, concursuri, campionate, întreceri, excursii,drumeţii, serbări şcolare, demonstraţii, forme de activitate independentă etc.

3. Forţele organizatorice şi cadrul social:

l



-Forţele organizatorice sunt reprezentate de structurile, organele de conducere,instituţiile centrale şi teritoriale, cu atribuţii clare în organizarea şi desfăşurarea activităţilor deeducaţie fizică şi sport:

M.E.N. -Ministerul Educaţiei Naționale

M.T.S. – Ministerul Tineretului și Sportului Federaţia sportului şcolar/Federaţia sportului universitar C.O.S.R.-Comitetul Olimpic şi Sportiv Român A.O.R.- Academia Olimpică Română A.N.S.T.- Autoritatea naţională pentru sport şi tineret / C.N.S.- Consiliul Naţional pentru

Sport D.J.S.T.- Direcţia judeţeană pentru sport şi tineret

Federaţiile pe ramuri de sport Cluburile sportive Asociaţiile sportive Ligile profesioniste-rezultă din asocierea cluburilor profesioniste pe ramuri de sport Asociaţiile judeţene pe ramuri de sport Institutul Naţional de Medicină Sportivă I.N.C.S. -Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport Laboratoarele de cercetare ştiinţifică din cadrul universităţilor şi facultăţilor de profil U.N.E.F.S. şi celelalte facultăţi de specialitate ce asigură pregătirea cadrelor didactice Centrul Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor Reţeaua inspectoratelor şcolare Catedrele sau comisiile metodice de educaţie fizică şi sport din şcoli.

Cadrul social are rol în stabilirea locaţiei de desfăşurare a activităţii de educaţie fizică şi sport:



a activităţii de educaţie fizică şi sport:

Instituţiile de învăţământ de toate gradele- preşcolar,şcolar, professional, universitar, special-

Societăţi, corporaţii, instituţii private

Unităţi militare

Staţiuni de agrement, odihnă şi tratament Cluburi şi asociaţii sportive şcolare sau particulare

Centre de pregătire olimpică

Centre de pregătire aparţinând federaţiilor pe ramuride sport

4. Baza materială şi resursele financiare:



Cantitatea şi calitatea acestei ultime componente a sistemului este o oglindă a interesului real manifestat de stat faţă de activitatea de educaţie fizică şi sport la nivel naţional, demonstrând importanţa acordată şi implicarea înfenomen a oricărei societăţi.

Repartizarea judicioasă a acestor resurse, modul lor corect de întreţinere şi exploatare permite generalizarea fenomenului de practicare a activităţiilor motrice în rândul maselor, contribuind la buna funcţionare a sistemului şi la accelerarea realizării obiectivelor specifice fiecărui eşalon în parte.Resursele financiare atrase la nivelul sistemului pot avea origini diferite:

Prevederile bugetare alocate ministerului de resort Prevederi ale bugetelor locale/ prefecturi, primării, consilii locale Agenţi economici ce pot subvenţiona pregătirea forţei de muncă pe domenii

şi specializări de care sunt direct interesaţi / în special la nivelul şcolilor profesionale

Contribuţii virate anual de agenţia Loto-Pronosport din veniturile proprii Sponsorizări din partea diferiţilor agenţi economici, persoane particulare,

fundaţii, firme multinaţionale etc. Venituri proprii cluburilor rezultate din: abonamente, vânzări de bilete,

închirierea bazelor şi materialelor sportive proprii, vânzare de jucători,produse de marketing, publicitate, drepturi de televiziune.

Fig. Componentele sistemului de educaţie fizică şi sport



COMPONENTELESISTEMULUI DEEDUCAŢIE FIZICĂ ŞI

SPORT

FUNDAMENTAREATEORETICĂ

MIJLOACELE ŞIFORMELEDE ORGANIZARE

FORŢELEORGANIZATORICEŞI CADRUL SOCIAL

BAZA MATERIALĂ ŞIRESURSELEFINANCIARE

Constituirea şi evoluţia sistemelor de educaţie fizică şi sport



Datorită structurii sale extrem de complexe nu se poate vorbi de existenţa sistemelor decât cu mult după apariţia exerciţiilor fizice, acestea fiindprimele ce sunt înregistrate în evoluţia istorică, restul elementelor

componente ale sistemelor evoluând mai tardiv. Popoarele reprezentative pentru istoria antică- extremul orient, egiptenii,

grecii, romanii-, caracterizate de un nivel superior al organizării sociale, decivilizaţie şi cultură superioară sunt primele cărora li se poate atribuiexistenţa unui sistem structurat pe aceleaşi componente ca şi celcontemporan, cu notele particulare generate de specificul perioadelor

istorice respective. Exemplu: Grecia antică prin statele sale şi abordarea distinctă a rolului şi efectelor exerciţiilor fizice a dat naştere celor trei concepţii: igienică,reprezentată de scrierile medicilor ce evidenţiază importanţa exerciţiilor fizice în scop profilactic şi pentru menţinerea sănătăţii populaţiei/militară , reflectată în educaţia tinerilor spartani, ca fiind principalulmijloc de pregătire pentru luptă/ armonică, ce viza îmbinarea aspectuluicorporal proporţional obţinut prin intermediul exerciţiilor fizice cuformarea intelectuală, morală şi estetică, idei reflectate în operele marilorfilosofi ai vremii. Toate aceste aspecte distincte conduc la ideea că exista încă de atunci o fundamentare teoretică.

Erau utilizate exerciţii fizice variate, grupate pe trei categorii – gimnastica-ceurmărea dezvoltarea forţei şi coordonării -orchestrica- permitea formarea



urmărea dezvoltarea forţei şi coordonării, -orchestrica- permitea formareaţinutei estetice prin dans şi muzică, -agonistica- contribuia la dezvoltarea voinţei prin competiţie şi luptă. Se foloseau şi mijloace asociate ce accelerauprocesele de refacere sau amplificau efectele primei categorii: masaj,

ungerea corpului, saună, duşuri etc. Activităţile aveau loc în cadrul unorinstituţii şi spaţii clar definite şi delimitate-gimnazii şi palestre- sub îndrumarea unor instructori specializaţi, deci existau mijloace, forme deorganizare, cadrul social şi forţele organizatorice. Cum descoperirilearheologice au permis cercetarea vestigiilor antice legate de organizarea şi desfăşurarea marilor competiţii între cetăţi, sunt întrunite şi condiţiile necesare pentru ultimul element al sistemului: baza materială.

Un salt uriaş în evoluţia istorică a constituit-o apariţia sistemelor naţionale de educaţie fizică şi sport pe plan european, la sfârşitul secolului al XVIII-lea/începutul secolului al XIX-lea. Constituirea şi evoluţia lor a fostdeterminată de realităţile socio-politice şi economice ale statelor respective,prezentând deci trăsături naţionale distinctive şi chiar contrare celorlalte

sisteme. Ele au influenţat puternic şi distinctiv etapele de formare asistemului de educaţie fizică şi sport din România, existând chiar aşa numita bătălie a sistemelor la începutul secolului al XX-lea în urma căreia sistemul suedez a avut câştig de cauză. Perioada comunistă atrage influenţe puternice din partea sistemului sovietic.

Sistemul francez – Francesco Amoros 1770-1848- în 1817 înfiinţează un gimnaziu unde a construit un portic multifuncţional;



în 1817 înfiinţează un gimnaziu unde a construit un portic multifuncţional;- din concepţia sa se desprind două idei fundamentale: caracterulpsihologic al exerciţiilor fizice practicate şi caracterul utilitar;-ia în calcul folosirea unor fişe fiziologice personale de înregistrare a

datelor în pregătire, precedând astfel principiul individualizării;-exerciţiile de gimnastică sunt delimitate în trei categorii: gimnastica civilă cu exerciţii elementare şi de aplicaţie, gimnastica medicală, gimnasticamilitară.

-rivalul său elveţian Henri Clias 1782-1845 a contribuit la fundamentareagimnasticii la vârste mici şi la dezvoltarea gimnasticii feminine.

Sistemul german - Ludwig Jahn 1778-1852-numit „părintele gimnasticii”, fondatorul sistemului german de educaţie fizică; gimnastica are un caracter popular, pune accent pe formareaspiritului de echipă.-scopul principal urmărit: eliberarea de sub dominaţia franceză– pregătirea militară a tineretului în aer liber pe aşa numitele Turnplatz, teren amenajatcu aparate;

-este creator de noi aparate: paralele şi bara fixă. Este considerat a fiprecursorul turismului. Adolf Spiess 1810-1858

- creatorul gimnasticii şcolare; contribuţie în transformarea gimnasticii îndisciplină şcolară;- a folosit muzica pentru a imprima cadenţa şi pentru a lega mişcările

dezvoltând simţul pentru frumos.

Sistemul suedez - Per Henrik Ling 1776-1839



-a fost adeptul dezvoltării armonioase a omului după concepţia elenă;

-concepe exerciţiile fizice pe baze ştiinţifice, studiind cu atenţie

biomecanica, anatomia şi fiziologia-gimnastica suedeză a fost raţională şi analitică; acordă un roldeosebit respiraţiei;-defineşte câteva principii în selecţia exerciţiilor: dezvoltării armonioase, principiul selecţiei exerciţiilor, principiul preciziei

mişcărilor bazat pe existenţa poziţilor iniţială, intermediare şi finală,principiul gradării efortului, valabile şi astăzi.

Sistemul englez - Thomas Arnold 1789-1842 - a reformat radical sistemul educaţional englez - a introdus caracterul sportiv al întrecerii şi conceptul de „fair-play”. - consideră că prin întreceri se dezvoltă spiritul de solidaritate şi de

echipă, de ordinea, disciplina şi respectul.- ideile sale contribuie la organizarea în instituţiile de învăţământ universitate a cluburilor şi asociaţiilor sportive.

Constituirea şi evoluţia sistemului pe plan intern Sfârşitul secolului al XIX lea şi primele decenii ale secolului al XX lea sunt



Sfârşitul secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea suntcaracterizate de evenimente care au determinat acumulări şi transformări la nivelultuturor componentelor sistemului de educaţie fizică şi sport din România.

Apare la Bucureşti în 1867 prima societate sportivă, numită „Societatea centrală

română de arme, gimnastică şi dare la semn” Termenul de gimnastică este preluatdin terminologia sistemelor europene şi include pe lângă disciplina sportivă respectivă şi atletism, înot, scrimă, jocuri, nataţie, lupte, fiind echivalentul actual aleducaţiei fizice.

În 1912 s-a înfiinţat Federaţia Societăţilor Sportive din România (FSSR) primul fornaţional care a gestionat activitatea ramurilor de sport, conducând 12 comisiicentrale. Ea a introdus afilierile, calendarele competiţionale, legitimările,

regulamentele, omologarea rezultatelor. În 1914 se înfiinţează Comitetul Olimpic Român (C.O.R./ în prezent C.O.S.R.) şi seafiliază la C.I.O.

În 1923 apare prima lege de reglementare a activităţii de educaţie fizică. Pe baza ei se înfiinţează „Oficiul Naţional pentru Educaţie Fizică”. El va promova puternicimplementarea sistemului suedez, iar în cadrul acestuia va funcţiona „Institutul

Naţional de Educaţie Fizică” – INEF, cu rol important în pregătirea specialiştilor din

domeniu. În 1932 se înfiinţează „Societatea Medicală de Educaţie Fizică” permiţând astfel

desfăşurarea activităţilor specifice pe baze ştiinţifice. În 1944 ia fiinţă Organizaţia Sportului Popular/OSP . După încheierea celui de-al

doilea război mondial se militează pentru înfiinţarea Şcolilor medii tehnice decultură fizică /1948.

Din 1967 a activat Consiliul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport (CNEFS), care aacţionat considerând sportul activitate de interes naţional.

Trăsăturile definitorii/caracteristicile specificesistemului naţional de educaţie fizică şi sport



sistemului naţional de educaţie fizică şi sport

Are o puternică fundamentare ştiinţifică. Aceasta este

rezultatul cumulat al disciplinelor de specialitate, activităţii decercetare ştiinţifică, perfecţionării continue a specialiştilor prinprograme de masterat, doctorat, studii postdoctorale, proiectela nivel naţional sau internaţional, asigurându-se asfelprogresul domeniului, îmbunătăţirea fondului informaţional existent cu ultimele noutăţi şi transferarea acestora înactivitatea practică.

Are un caracter deschis şi dinamic. Această trăsătură asigură adaptabilitatea sistemului la cerinţele tot mai diversificate alesocietăţii actuale, prin modificarea structurii şi reacţiilor sale lacondiţiile concrete.

Dispune de posibilităţi de autoreglare sau reglare. Trăsătura permite asigurarea integrităţii şi stabilităţii sale funcţionale lanivel global sau pe subsisteme/diviziuni, anulând sauminimizând efectele factorilor perturbatori.

Este astfel structurat pentru a putea evita paralelismele înf l l l l l b l



activitatea factorilor instituţionali şi la nivelul subsistemelor. Aceasta asigură eficientizarea activităţii la nivelul sistemului,neexistând posibilitatea de suprapunere a atribuţiilor, acţiunilor

şi responsabilităţilor, chiar dacă legăturile dintre instituţii suntstrânse, acţionează sinergic şi deseori au un caractercomplementar.

Are un pronunţat caracter naţional . Atributul se referă atât launitatea şi omogenitatea acţiunilor la nivel teritorial, cât si lastabilirea unor priorităţi/direcţii principale de acţiune în funcţie

de tradiţii, experienţă, condiţii climatice şi particulartăţi biomotrice specifice care conduc la performanţe ridicate pe planinternaţional în anumite ramuri de sport. Exemplu: gimnastică,handbal, canotaj.

Se afirmă constant pe plan internaţional . Mediatizarearezultatelor sportivilor români la competiţi de top continentale

sau mondiale, prezenţa arbitrilor şi oficialilor la aceste competiţii ca membrii ai federaţiilor internaţionale sau ai altor foruri,implicarea antrenorilor în conducerea unor echipe naţionale saude club renumite la diferite ramuri de sport, transferul sportivilorde valoare şi evoluţia acestora la cel mai înalt nivel, constituie

variante de promovare a sistemului naţional.

Fig. Trăsăturile definitorii ale sistemului de educaţie fizică şi sport



TRĂSĂTURILE

SISTEMULUI DEEDUCAŢIE FIZICĂ

ŞI SPORT

CARACTERDESCHIS ŞIDINAMIC

FUNDAMENTARE

ŞTIINŢIFICĂ

AFIRMARE PE PLANINTERNAŢIONAL

CARACTERNAŢIONAL

EVITĂPARALELISMELE/SUPRAPUNERILE

CAPACITATE DEREGLARE/AUTOREGLARE

Principiile organizatorice/Tezele fundamentale ale sistemuluinaţional de educaţie fizică şi sport



naţional de educaţie fizică şi sport

Asigurarea practicării continue a exerciţiilor fizice, în cadrul tuturor

categoriilor de populaţie. Continuitatea se asigură prin cuprindereaşi asigurarea transferului progresiv a cunoştinţelor şi deprinderilorasimilate la nivelul subsistemelor educaţionale (educaţie fizică şcolară, militară, profesională, pentru persoane în vârstă şi cu nevoispeciale).

Organizarea activităţilor motrice cu prioritate la locul de muncă al

celor vizaţi, fără a exclude posibilitatea practicării în alte locaţii. Diferenţierea activităţilor de practicare a exerciţiilor fizice în funcţie

de preferinţele şi aptitudinile cetăţenilor. Acest principiu trebuie să asigure realizarea prevederilor “Chartei Europene a Sportului pentrutoţi“ care precizează că fiecare persoană are dreptul de a practicasportul , idee regăsită şi în Legea educaţiei fizice şi sportului, art. 2,

alin.5: Practicarea educatiei fizice si sportului este un drept al persoanei, fara nici o discriminare, garantat de stat.Exercitarea acestui drept este libera si voluntara si serealizeaza independent sau in cadrul structurilor sportiveasociative.

Se pune accent pe creşterea continuă a valorii pregătirii l l l b l



motrice la nivelul tuturor subsistemelor prin: raportareaperformanţelor la standardele prevăzute de S.N.S.E.,utilizarea testelor eurofit, acordarea titlurilor de clasificare

sportivă, premii etc. Includerea celor talentaţi în cadrul unor structuri specifice

- clase şi unităţi şcolare cu program sportiv, cluburi şi asociaţii sportive, loturi naţionale, centre de pregătire olimpică - ce permit instruirea la nivel avansat şi

angrenarea acestora într-un sistem competiţional organizatpe mai multe categorii de vârstă sau categorii valorice. Principiul unităţii conducerii şi competenţei profesionale.

Sistemul de E.F.S. din ţara noastră este structurat ierarhicastfel încât fiecare individ cu atribuţii de conducere să aibă

stabilite clar responsabilităţile şi sfera sa de acţiune, înconcordanţă cu aptitudinile, experienţa şi specializareaobţinută.

Eficientizarea legăturilor şi a transferului existent la nivelulprincipalelor subsisteme: educaţia fizică a tinerei generaţii → sportul pentru toţi → sportul de performanţă.

Subsistemele educaţiei fizice şi sportului Conform legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69 din 9 mai 2000 -consolidată în 2009-

d f l l l



organizarea educaţiei fizice şi sportului are loc pe patru capitole/compartimentedistincte:

1. Educaţia fizică şi sportul şcolar şi universitar - Organizarea activităţii de educaţie fizică şi sport este realizată de minister. - Educaţia fizică şcolară este disciplină obligatorie în planul de învăţământ, cu o

schemă orară diferenţiată, conform curriculumului naţional - Activitatea sportivă din instituţiile de învăţământ se desfăşoară în cadrul asociaţiilor

sportive şcolare şi universitare, coordinate de Federaţia sportului Şcolar, respectiv deFederaţia Sportului Universitar.

- Pentru elevii cu potenţial deosebit pot fi organizate clase, şcoli şi licee cu programsportiv, cluburi sportive şcolare şi universitare. Elevii şi studenţii pot practicaactivitatea sportivă de performanţă şi în cadrul altor cluburi sportive.

2. Educaţia fizică militară şi profesională - Educaţia fizică militară are caracter obligatoriu, fiind inclusă în planul de

instrucţie sau de învăţământ, limita inferioară fiind de trei ore săptămânal. Estecondusă de cadre civile sau militare de specialitate. Urmăreşte în principal creşterea capacităţii de luptă conform specificului armei: aviaţie, artilerie, marină, infanterie etc.

- Educaţia fizică profesională urmăreşte: atingerea şi menţinerea unei condiţii fiziceoptime pentru realizarea unui randament superior în profesia respectivă, prevenirea şi combaterea efectelor nocive generate de condiţiile de lucru caracteristice diverselorprofesii, accelerarea proceselor de refacere a capacităţi de efort specific.

3. Sportul pentru toţi - Reprezintă un complex de activităţi ce urmăresc practicarea liberă a exerciţiilor

fizice, pe grupe sau individual, într-o formă organizată sau independentă, intr-undi i d i ă i ă i P l i l S l i



mediu caracterizat de siguranţă şi curăţenie. Programul naţional Sportul pentru toţi urmăreşte ca obiective prioritare menţinerea stării de sănătate, favorizarea relaţiilor de socializare, evitarea instalării diferitelor maladii, formarea gustului pentrumişcare şi a calităţilor morale, practicarea diversificată a ramurilor de sport în funcţie

de aptitudini şi preferinţe, preponderent în aer liber etc. Acest subsistem înglobează şi reprezentanţii încadraţi la Activitatea fizică independentă , conform împărţirii clasice pe eşaloane.

4. Sportul de performanţă - Eşalonul este reprezentat de sportivii de performanţă ce practică într-o manieră

organizată şi sistematică diferite ramuri de sport, participând la competiţii de nivel valoric diferenţiat, în vederea obţinerii de performanţe, recorduri, victorii saudepăşirea propriei condiţii. Participarea la competiţiile oficiale este condiţionată delegitimarea la un club sportiv, sportivul fiind încadrat în categoria amatori sau

profesionişti-pentru această a doua categorie trebuie să deţină licenţa de sportivprofesionist şi să semneze un contract individual de muncă/convenţie cu o structură sportivă, conform Codului civil.

- Sistemul competiţional pe ramuri de sport este planificat şi organizat de

federaţiile de specialitate la nivel naţional. - Instituţiile de învăţământ pot acorda pentru elevii/studenţii sportivi de

performanţă organizarea de sesiuni speciale de examene, scutiri parţiale de lafrecventarea activităţilor didactice, facilităţi la înscrierile în învăţământul superior înfuncţie de performanţă.

SISTEMUL MIJLOACELOR CARACTERISTICE ACTIVITĂŢILOR MOTRICE Realizarea obiectivelor complexe şi variate urmărite prioritar de principalele



Realizarea obiectivelor complexe şi variate urmărite prioritar de principaleleactivităţi motrice -educaţia fizică, antrenamentul sportiv, sportul,kinetoterapia- presupune utilizarea unor instrumente diversificate carealcătuiesc un sistem al mijloacelor activităţilor motrice din domeniu.

Mijloacele specifice: sunt cele cu implicaţii majore în atingerea obiectivelordefinitorii ale principalelor activităţilor motrice. Ele sunt concepute,perfecţionate şi verificate continuu în privinţa efectelor şi eficienţei pe planuldezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a diverselor categorii de beneficiari.Elementele componente ale acestei categorii sunt:

exerciţiul fizic

materialele, instalaţiile şi aparatele de specialitatemijloacele care asigură refacerea capacităţii de efort

Mijloacele nespecifice: nu aparţin propriului domeniu, fiind utilizate cusucces doar în combinaţie cu prima categorie, altfel rezultatele lor directe suntnesemnificative. Au rol de catalizator, accelerând instalarea efectelor favorabilegenerate de mijloacele specifice la nivelul organismului. În această categorieintră:factorii naturali de călire condiţiile igienicemijloacele educaţiei intelectuale, morale, estetice

EXERCIŢIULINSTALAŢII

MIJLOACE DE

Fig. Sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi sportului



NESPECIFICE

MIJLOACELE EDUCAŢIEI FIZICEŞI SPORTULUI

SPECIFICE

EXERCIŢIULFIZIC

MATERIALE ŞI APARATEDE SPECIALITATE

MIJLOACE DEREFACERE

FACTORII DECĂLIRE

CONDIŢIILEIGIENICE

MIJLOACELE EDUCAŢIEI INTELECTUALE, MORALE

ESTETICE

Factorii naturali de călire Călirea organismului presupune o acţiune cumulată a mai multor factori externi:

/ ă/ Od tă li t l d ăli i l fi t i t d



aer/apă/soare. Odată realizat procesul de călire, organismul va fi caracterizat dereacţii adaptative rapide la variaţiile mediului extern, evitarea şocurilor termice prin îmbunătăţirea proceselor de termoreglare şi o rezistenţă superioară la îmbolnăviri.

Efectele călirii organismului cu ajutorul aerului depind de temperatură, viteza de

deplasare, umiditate şi puritatea sa. Cu cât diferenţa dintre temperatura corporală şi cea a aerului este mai mare, cu atât sunt solicitate mai puternic procesele determogeneză sau termoliză. Umiditatea atmosferică crescută, asociată cutemperatura ridicată a aerului conduce la supraîncălzirea corpului, datorită împiedicării termolizei. Aerul foarte cald sau foarte rece este mai uşor suportat deorganism la umiditate redusă, aceeaşi temperatură exterioară fiind resimţită amplificat ca senzaţie de frig sau cald la umiditate ridicată/peste 60-70%.

Călirea organismului cu ajutorul apei are efecte superioare celei realizate prinintermediul aerului, aspect explicabil prin conductivitatea termică superioară aapei/aproape de 30 de ori faţă de aer. Călirea cu apă de temperatură variabilă stimulează sistemul cardio-vascular, respirator, muscular, metabolismul etc.

Expunerea la radiaţiile solare -infraroşii şi ultraviolete- poate avea efecte favorabileasupra organismului, fiind influenţate acţiunea bactericidă, termoreglarea, funcţia hematopoetică, sistemul cardiovascular, activitatea musculară, osificarea prin

stimularea secreţiei vitaminei D etc. Datorită acestor efecte cumulate ce acţionează în sistem este indicat ca practicarea

exerciţiilor fizice să fie realizată în aer liber – chiar pe timp mai puţin favorabil, întreanumite limite condiţionate de factorii climaterici- iar călirea organismului să fierealizată sistematic în orice etapă a dezvoltării ontogenetice.

Condiţiile igienice



Desf ăşurarea activităţilor motrice la parametrii planificaţi presupune respectareaanumitor reguli de igienă. În caz contrar apar: diminuări ale efectelor favorabile indusede practicarea exerciţiilor fizice, înrăutăţirea stării de sănătate, accidentele, tulburările nervoase etc. Condiţiile igienice fac referire la trei variante distincte: igiena individuală, colectivă, a bazelor şi materialelor spotive.

Igiena individuală presupune stabilirea şi respectarea regulilor referitoare la: calitatea şi utilizarea echipamentului sportiv. alimentaţia raţională- să fie preferabil individualizată şi adaptată necesităţilor etapei de

pregătire şi specificului fiecărei ramuri de sport, să corespundă din punct de vedere

cantitativ şi calitativ, să îndeplinească simultan rol plastic, energetic şi catalitic. dozarea corectă a efortului fizic în cadrul activităţilor motrice şi realizarea unui raport

optim între efort şi odihnă pentru apariţia fazelor de supracompensare. un regim de viaţă echilibrat şi fără excese.Igiena colectivă/socială în opinia lui Cârstea G./2000 este o igienă a comportamentului în

grup, determinată de calitatea relaţiilor interumane la nivelul fiecărui colectiv.

Igiena bazelor şi materialelor sportive impune respectarea următoarelor reguli legatede amplasarea, construcţia şi utilizarea acestora: evitarea locurilor inaccesibile şi cu risc ridicat de poluare atingerea unor standarde ridicate referitoare la acustică, luminozitate, ventilaţie,

temperatură, cromatică, vizibilitate etc. componentele utilizate pentru construcţia instalaţiilor şi materialelor sportive să nu fie

toxice şi să îndeplinească cerinţe de tip ergonomic.

Materialele, instalaţiile şi aparatele de specialitate Materialele sportive includ: mingi de diferite dimensiuni şi greutăţi, cercuri, jaloane,

eşarfe bastoane sticle umplute cu nisip gantere haltere saltele etc Aparatele de



eşarfe, bastoane, sticle umplute cu nisip, gantere, haltere, saltele etc. Aparatele despecialitate sunt: paralele, ladă de gimnastică, bârna etc. Instalaţiile sunt reprezentatede: porţi de fotbal, panouri de baschet, fileuri de volei, sectoare de aruncări, sărituri etc.

Această categorie de mijloace specifice este determinantă în procesul didactic,

diversificând modalitaţile de execuţie a exerciţiilor fizice şi asigurând o eficienţă şi atractivitate ridicată. În funcţie de tematica abordată sau ramura de sport căreia i seadresează, rolul lor poate fi major/gimnastică sportivă şi artistică, haltere, jocurisportive, schi sau mai puţin semnificativ/exerciţiile de front şi ordine, complexele dedezvoltare fizică compuse din exerciţii libere sau bazate pe exerciţii cu partener, uneleprobe de alergări.

Un număr suficient de instalaţii şi materiale sportive conduce la eliminarea timpilor

morţi, la un număr crescut de repetări raportat la intervalul de timp alocat şi implicit ladensităţi motrice şi funcţionale superioare, scurtând timpul necesar învăţării mişcărilor.Exemplu: lucrul pe perechi la invăţarea procedeelor de prindere şi pasare asigură unnumăr superior de repetări celorlalte forme de exersare.

Materialele utilizate în procesul de exersare permit localizarea mişcărilor în zoneleinteresate şi amplificarea efectelor exerciţiilor respective. Exemplu: folosirea de mingi ,bastoane, săculeţi cu nisip conduc la solicitări mai rapide, intense şi clar localizate,

comparativ cu efectuarea aceloraşi structuri libere. Ultimele decenii au adus progrese majore în diversificarea instalaţiilor şi materialelor

sportive pentru fiecare ramură de sport şi pentru aparatele care sunt implicate în special în procesul de dezvoltare a aptitudinilor motrice şi de formare a tehnicii specifice. Multesunt construite astfel încât să prezinte posibilităţi de adaptare şi reglaremultifuncţională, fiind dotate cu senzori şi programe ce permit înregistrareaprincipalilor parametrii ai efortului fizic.

Mijloacele care asigură refacerea capacităţii de efort

Apariţia oboselii fizice sau nervoase este un fenomen care însoţeşte frecvent orice



Apariţia oboselii fizice sau nervoase este un fenomen care însoţeşte frecvent oriceactivitate motrică, depăşirea acesteia solicitând mecanismele de refacere şi permiţând salturi progresive ale capacităţii de efort, concretizate într-o adaptaresuperioară.

Refacerea are un rol mai puţin important în lecţia de educaţie fizică, datorită efortului ce nu prezintă valori similare cu cele din antrenamentul sportiv, iarintervalele mari/sau prea mari dintre lecţii permit obţinerea unei refaceri naturale,fără intervenţia măsurilor suplimentare de accelerare a acestui proces. Ea reprezintă una din problemele majore ale antrenamentului sportiv, fiind amplificată defrecvenţa şi solicitările crescute ale concursurilor.

În funcţie de momentul în care se realizează refacerea, ea poate fi de două tipuri:

În timpul activităţii motrice/lecţie de educaţie fizică, antrenament sportiv,competiţie. Are loc prin: pauzele inerente ce apar la trecerea de la o verigă la alta, dela un exerciţiu la altul, de la o temă la alta, schimbări de jucători, time-out-uri, fazefixe, pauze de repriză etc.

După finalizarea activităţii, în funcţie de sistemele energetice solicitate prioritar şi efectele asupra organismului, putem avea mijloace adresate sferei neuro-psihice,neuro-musculare, endocrino-metabolice şi cardio-vasculare - Drăgan. I./1989. Sunt

utilizate combinaţii ale următoarelor mijloace, în concordanţă cu tipul de solicitare:odihna activă sau pasivă, psihoterapia, acupunctură, presopunctură, masaj şi automasaj, hidroterapia, sauna, aeroionizarea negativă, oxigenarea naturală sauartificială, reechilibrarea hidroelectrolitică, medicaţie orientată, dietă alcalină – glucidică – normoproteică – hipolipidică – mineralizată - vitaminizată etc.

Exerciţiul fizic

E id fi ijl l f d l/ d l l i l/ ijl l ifi d



Este considerat a fi mijlocul fundamental/modelul operaţional/mijlocul specific debază utilizat cu prioritate în domeniu pentru realizarea obiectivelor educaţiei fiziceşi sportului.

Exerciţiul fizic reprezintă actul sau acţiunea motrică voluntară, fiind deliberatconstruit şi repetat sistematic, în scopul realizării unor obiective instructiv-educative specifice, orientate spre dezvoltarea aptitudinilor motrice, formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice, ameliorarea indicilor morfo-funcţionali.

Termenul de exerciţiu provine din latină: exercere–exercitare, necesitând repetareaunei activităţi de foarte multe ori până la obţinerea uşurinţei-cursivităţii înrealizarea mişcărilor. /Dragnea A. Bota A./1999. Nu toate actele motrice pot ficonsiderate exerciţii fizice, ci doar cele concepute şi executate pe baza unor criteriiştiinţifice, fiind subordonate finalităţilor educaţiei fizice şi sportului, deosebindu-seastfel de alte acte sau acţiuni motrice aferente unor domenii de activitate diferite,care influenţează şi dimensiunea fizică fără a-şi propune acest deziderat.

Noţiunea de exerciţiu fizic este deseori suprapusă cu cea de deprindere motrică, careeste o mişcare ce atinge faza de automatizare ca rezultat al exersării sistematice.Pentru formarea deprinderilor se utilizează o gamă largă de exerciţii simple. Odată formate aceste deprinderi, ele se pot transforma în exerciţii pentru asimilarea unor

deprinderi mult mai complexe. Exemplu: aruncarea şi prinderea, săritura, alergareasunt deprinderi elementare care odată stăpânite pot avea rol de exerciţii pentruinvăţarea diferitelor deprinderi specifice probelor atletice, jocurilor sportive sau potconstitui mijloace eficiente de dezvoltare a aptitudinilor motrice viteza, rezistenţa, forţa explozivă.

Conţinutul şi forma exerciţiului fizic



Conţinutul exerciţiului fizic este format din următoarele elemente: Totalitatea mişcărilor corpului şi ale segmentelor acestuia: rotaţie,

circumducţie, flexie, extensie, abducţie, adducţie, răsucire, balansare. Efortul fizic realizat şi exprimat prin parametrii acestuia: volum-durata,

amplitudinea, densitatea stimulului-, intensitatea, complexitatea,specificitatea efortului.

Efortul psihic, caracterizat de procesele cognitive, afective şi volitive.Realizarea elementelor de conţinut presupune existenţa proceselorenergetice care susţin efortul şi a celor de coordonare neuro-musculară careconstituie structura internă a exerciţiului fizic. Aprecierea conţinutului exerciţiului fizic se face analizând cantitatea şi calitatea elementelor sale deconţinut, iar aprecierea eficienţei prin efectele induse pe moment sau petermen îndelungat la nivel morfo-funcţional, motric şi psihic.

Forma exerciţiului fizic reprezintă maniera unică de ordonare şi legare/combinare a elementelor componente pe parcursul realizării mişcării

analizate. Forma exprimă caracteristica exterioară şi vizibilă a mişcării care poate fi

interpretată şi exprimată în calificative, permiţând astfel evaluarea. Mulţi autori consideră forma diferitelor mişcări ca fiind sinonimă cu tehnica deexecuţie a structurilor respective, perfecţionată continuu pentru a ficaracterizată de eficienţă.

Analiza formei exerciţiului fizic se face prin intermediul următoarelor elemente dereferinţă:

P iţi l i i t l t i f ţă d t i bi t A t t fi iţii



Poziţia corpului şi a segmentelor acestuia faţă de aparate şi obiecte. Acestea pot fi poziţii iniţiale, intermediare, finale.

Maniera de dispunere/plasamentul faţă de parteneri şi adversari. Tempoul şi ritmul mişcarilor Amplitudinea, direcţia şi relaţiile dintre segmentele corpului pe parcursul efectuării

mişcarilor Detaliind elementele enumerate mai sus, rezultă caracteristicile definitorii/parametrii

exerciţiului fizic sub aspectul formei/Badiu T.-2002. Acestea sunt: Spaţiale: poziţiile, traiectoria-rectilinie-curbilinie-, direcţiile–principale, intermediare-,

distanţa, amplitudinea. Temporale: durata acţiunii şi tempoul -acesta exprimă fecvenţa mişcării, adică numărul de repetări pe unitatea de timp, fiind un indicator al gradului de solicitare-. Spaţio-temporale: determinate de valoarea vitezei cu care sunt executate mişcările

respective. Aceasta trebuie adaptată şi reglată permanent la scopul acţiunii. Dinamice: stabilite de forţele interne şi externe ce favorizează sau frânează mişcarea. Ritmice: sunt date de alternanţa dintre momentele active şi cele pasive ale mişcării, de

raportul dintre contracţie şi relaxare. Indică periodicitatea mişcării şi capacitatea desincronizare în secvenţele temporale impuse. Exemplu: sincronizarea efectuării exerciţiilor cu ritmul unei melodii.

Calitative: acţionează pe mai multe planuri. Cele economice presupun tehnică superioară de execuţie şi coordonare perfectă, facilitând consumul redus de energie. Celeenergice permit învingerea rezistenţelor externe prin explozia mişcărilor. Caracteristicileline presupun viteze de execuţie reduse care facilitează schimbarea rapidă a direcţiilor,

iar cele elastice favorizează atenuarea/amortizarea şocurilor.

Fig. Parametrii formei exerciţiului fizic



CARACTERISTICILE

DEFINITORII ALEFORMEIEXERCIŢIULUI

FIZIC

TEMPORALE SPAŢIALE

CALITATIVE RITMICE

DINAMICE

SPAŢIO-TEMPORALE

Între conţinut şi formă există o relaţie strânsă. Conţinutul are rolulprincipal/determinant iar forma un rol activ, permiţând punerea în valoare aelementelor de conţinut sau limitarea acestora. Forma este de fapt elementul vizibilcare face legătura dintre conţinutul exerciţiului şi obiectivele realizabile prin



g ţ ţ ş pintermediul acestuia. Conţinutul este îmbrăcat de formă, aceasta valorificându-l şi potenţându-l. Exemplu: structurile din gimnastica acrobatică bazate pe combinareaaceloraşi elemente pot fi evaluate diferit, în funcţie de ordinea executării elementelor componente şi a calităţii legăturilor dintre acestea, ce permit sau nu oexecuţie estetică şi fluentă.

Clasificarea exerciţiilor fizice: este un demers dificil de realizat datorită numărului mare de exerciţii fizice apărute şi criteriilor extrem de diversificate declasificare a acestora. Sunt prezentate selectiv câteva variante de clasificare aexerciţiilor fizice din autorii ce au abordat problematica respectivă.

1. După criteriul anatomic: - exerciţii pentru gât şi ceafă - exerciţii pentru membrele superioare - exerciţii pentru trunchi - exerciţii pentru abdomen - exerciţii pentru membrele inferioare

2. După relaţia cu materialul didactic utilizat: - exerciţii libere

- exerciţii cu obiecte - exerciţii cu partener - exerciţii cu, la, pe, peste aparate

3. După influenţa asupra aptitudinilor motrice: clasificarea este relativă, acelaşi exerciţiu prin modificarea dozării efortului sau prin executarea sa de către subiecţi eterogeni ca pregătire fizică, poate avea efecte pe anumite aptitudini sau combinaţii diferite.



f- exerciţii pentru dezvoltarea vitezei- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative- exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei

- exerciţii pentru dezvoltarea forţei - exerciţii pentru dezvoltarea supleţei

4. După tipul de deprindere motrică şi faza de instruire vizată: - exerciţii pentru invăţarea, fixarea, consolidarea, perfecţionarea, evaluarea

deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare.- exerciţii pentru invăţarea, fixarea, consolidarea, perfecţionarea, evaluarea

elementelor şi procedeelor tehnice specifice diferitelor ramuri de sport. 5. După succesiunea mişcărilor componente:- exerciţii cu caracter ciclic/repetitiv- mersul pe bicicletă, alergarea, flotările,

tracţiunile în braţe.- exerciţii cu caracter aciclic- aruncările, săriturile, loviturile separate.- exerciţii cu caracter mixt/combinat- alergare uşoară intercalată cu pas săltat sau pas

sărit.6. După tipologia contracţiilor musculare:- exerciţii statice/izometrice- menţinut din atârnat, ţinerea halterei deasupra capului- exerciţii dinamice/izotonice- rotarea braţelor simultan-alternativ / înainte-inapoi- exerciţii mixte/auxotonice- majoritatea mişcărilor naturale se bazează pe acest tip

de contracţie ce presupune succesiuni/combinaţii de faze izometrice şi izotonice.

7 . După influenţele asupra factorilor antrenamentului sportiv: - exerciţii pentru pregătirea tehnică - exerciţii pentru pregătirea fizică

iţii t ăti t ti ă



- exerciţii pentru pregătirea tactică - exerciţii pentru pregătirea artistică 8. După etapele de pregătire cărora le sunt subordonate şi efectele obţinute:

- exerciţii pregătitoare-cu caracter general sau orientat. - exerciţii specifice probei sau ramurii de sport. - exerciţii de concurs- teste, concursuri pregătitoare şi de control.9. După sistemele energetice solicitate şi intensitatea efortului: - exerciţii pentru componenta anaerob alactacidă/ între 1-20 secunde - exerciţii pentru componenta anaerob lactacidă/ între 21-120 secunde - exerciţii pentru componenta mixtă/ între 121-300 secunde - exerciţii pentru componenta aerobă/ >300 secunde

10. După structură şi formă: - exerciţii simple şi complexe/ presupun efecte strict diferenţiate, respectiv cumulate,

polivalente- exerciţii analitice şi globale/ urmăresc execuţia unui element din stereotipul dinamic,

respectiv integralitatea acestuia- exerciţii tipizate şi variabile/ primele sunt standardizate şi sprijină programarea învăţării motrice în special în primele etape, a doua categorie este caracteristică procesului de perfecţionare a mişcărilor prin schimbarea permanentă a stimulilor şi condiţiilor de lucru.

-exerciţii speciale/ permit modelarea pregătirii ţinând cont de cerinţele/particularităţile competiţionale ale fiecărei ramuri şi probe sportive.

Cerinţe în conceperea şi selectarea exerciţiilor fizice:

Elaborarea şi utilizarea lor să fie subordonată finalităţilor extrem de diversificate ale



Elaborarea şi utilizarea lor să fie subordonată finalităţilor extrem de diversificate aletemelor de lecţie, momentelor netematice, etapelor de pregătire etc.

Să respecte toate particularităţile de vârstă în privinţa acţionării prioritare sauinterdicţiilor caracteristice etapei respective. Exemplu: nu sunt acceptate în etapele

prepubertară şi pubertară exerciţii caracterizate de o structură preadiversificată/complexă sau cele ce presupun eforturi intense, lucrul cu încărcătură laaparatele de dezvoltare a forţei etc.

Să ţină cont de condiţile climatice şi de dotarea materială existentă. Numărul de repetări programat trebuie să conducă la instalarea efectelor urmărite şi

să poată fi realizat în intervalul de timp alocat, în funcţie de dificultatea şi complexitatea temelor abordate.

Se indică schimbarea/alternarea exerciţiilor sau modificarea dozării acestora atuncicând se constată adaptarea şi progresele nu mai au loc, exerciţiile ce le înlocuiescurmărind însă aceleaşi obiective. Exemplu: în sistemele de lecţii pentru dezvoltareaforţei musculare abdominale sunt modificate periodic mijloacele şi poziţiile delucru pentru a veni astfel cu noi stimuli pentru diferitele grupe musculare şi a evitaplafonarea / din stând -îndoiri laterale cu arcuire, lucrul cu bastonul de gimnastică sau cu partener / din culcat dorsal-ridicarea simultană a braţelor şi picioarelor,ridicarea trunchiului la 90 de grade, coborârea pe timpi a picioarelor ridicate la 90de grade/ din atârnat- ridicarea picioarelor întinse la 90 de grade sau a genunchilorla piept etc.

Se insistă pe utilizarea exerciţiilor cu caracter polivalent/asigură influenţe multipleasupra organismului în funcţie de modul în care sunt programate.

Prezentarea exerciţiilor sub formă de sisteme de acţionare, adică descrierea,dozarea şi codificarea acestora. Descrierea implică precizarea poziţiilor iniţială, intermediare şi finală, succesiunea, direcţia şi amplitudinea



iniţială, intermediare şi finală, succesiunea, direcţia şi amplitudineamişcărilor, semnalele la care începe acţiunea, formaţiile de lucru utilizate.Dozarea presupune stabilirea numărului de serii şi repetări, durataexerciţiului şi a pauzelor, tempoul 1/4→ 4/4, natura pauzei -activă sau

pasivă, completă sau incompletă-. Codificarea stabileşte alocarea unuisimbol fiecărui exerciţiu, compus uzual din literă şi cifră, permiţând identificarea ulterioară a exerciţiului dorit. În cazul lecţiilor de educaţie fizică, aceste coduri şi descrierea exerciţiior ce le corespund se regăsesc înanexa planului calandaristic semestrial. Exemplu pentru viteză:

V6- alergare accelerată pe 30m cu start din picioare la semnal auditiv,tempoul 3/4→ 4/4, 3-4 repetări, pauză activă 90 secunde -mers cu exerciţii de respiraţie-, formaţia de lucru: 6 linii a cîte 4 elevi.

Utilizarea exerciţiilor să nu fie realizată singular, ci trebuie insistat ca eleviisă poată combina/asambla diferitele exerciţii asimilate în structuri complexe,

într-o manieră creativă şi astfel să-şi dezvolte individual capacitatea deexprimare motrică. Lecţia de educaţie fizică oferă suficiente variante deinlănţuire originală: combinaţi de exerciţii de front şi formaţii, complexelede dezvoltare fizică armonioasă, microlinii acrobatice din gimnastică, structuri tehnice din jocuri sportive, combinaţii de elemente din atletism, înlănţuiri de elemente aplicativ-utilitare, ştafete şi parcursuri aplicative, jocuri de mişcare etc.

DEPRINDERILE MOTRICE



Deprinderea ca termen general reprezintă o finalitate a procesului de învăţare care se reflectă în comportament şi permite o rapidă adaptare sau readaptarela mediu, obţinută ca urmare a fenomenului de repetare/exersare.

Deprinderile pot viza mai multe laturi distinctive, caracteristice personalităţii:deprinderi artistice-cântatul la pian, senzoriale-aprecierea corectă a cromaticiisau formei obiectelor, intelectuale-operaţii de calcul matematic, de muncă-specifice diferitelor profesii, igienice, motrice etc. Toate se remarcă prineficienţa şi uşurinţa execuţiei, caracteristici explicabile prin formareareflexelor condiţionate.

În domeniul nostru de activitate, cele motrice ocupă un rol fundamental,fiind componente de bază ale modelelor de educaţie fizică pentru toateciclurile de învăţământ. Formarea sau corectarea/restructurarea şi valorificareadeprinderilor motrice constituie un obiectiv prioritar al educaţiei fizice,antrenamentului sportiv şi kinetoterapiei.Definiţie: prin deprindere motrică se înţelege actul sau acţiunea motrică ajunsă prin exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie şi eficienţă/Terminologia educaţiei fizice şi sportului.Epuran M. consideră că cea mai importantă trăsătură a deprinderilor estesinteza realizată pe plan cognitiv, senzorio-motric, kinestezic, fiind ocomponentă a activităţii ajunsă la un anumit stadiu de organizare şi stabilitate funcţională.

Caracteristicile deprinderilor motrice -Sunt elemente ale comportamentului motric voluntar care nu sunt

ereditare/moştenite, aşa cum este cazul aptitudinilor motrice. Ele sunt



/ ş , ş pasimilate/formate în stadiile dezvoltării ontogenetice mai mult sau mai puţin similar modelului de execuţie, fiind invăţate şi corectate permanent în cadrulproceselor instructiv educative.

-Sunt strâns condiţionate de nivelul de manifestare a calităţilor motrice,fără de care procesul lor de formare şi aplicare ulterioară ar fi întârziat.Exemplu: dezvoltarea superioară a proceselor de coordonare şi a combinaţiei forţă- viteză permite scurtarea timpului necesar învăţării mişcărilor bazate peeforturi explozive: sarituri, aruncări, dar şi valorificarea acestor deprinderi curandament ridicat.

-Formarea lor presupune repetarea mişcărilor în condiţii standardizate,concretizată în formarea legăturilor temporale stabile şi realizarea unui lanţ dereflexe condiţionate, numit stereotip dinamic. Un rol important în formareadeprinderilor îl au analizatorii implicaţi în mişcare: kinestezic, auditiv, vizual,tactil, vestibular. Cu cât sunt implicaţi mai mulţi analizatori în efectuareadeprinderii, cu atât subiecţii îşi vor forma mai rapid o imagine completă şi corectă despre mişcare. Aceştia transmit informaţii pe căile ascendente/senzitive/aferente la centrii senzitivi din scoarţă, creându-se zonede excitaţie. Influxurile nervoase sunt transmise ulterior centrilor motori caretransmit impulsuri pe căile descendente/motorii/eferente la musculatură, carese contractă şi produce mişcarea. Doar prin repetări multiple sunt realizatelegăturile puternice dintre centrii senzitivi şi cei motori, stabilizând/întărind astfel legăturile temporale.

-Stabilizarea deprinderii şi corectarea permanentă a greşelilor de execuţie suntposibile datorită aferentaţiei inverse/feed-back , prin care scoarţa cerebrală este informată asupra calităţii execuţiilor, depistând cauzele nereuşitelor şi elaborând comenzi noi pentru optimizarea proceselor de coordonare. Sunt



elaborând comenzi noi pentru optimizarea proceselor de coordonare. Suntanalizaţi astfel principalii parametrii de execuţie referitori la: direcţie, unghiuri de mişcare, amplitudine, ritm, grad de contracţie musculară, viteză de execuţie etc. Prin suprapunerea/compararea execuţiilor model -corecte din

punct de vedere tehnic- cu cele greşite, se pot depista astfel factorii unde maitrebuie insistat, corecţiile necesare. Sunt situaţii în care executantul poateaprecia reuşita/nereuşita unei acţiuni înainte ca aceasta să fie finalizată, tocmai datorită informaţiilor oferite de proprioceptorii care-l avertizează asupra nerespectării programului de execuţie corectă. Exemplu: aruncări lacoş, pase pe diferite traiectorii şi distanţe.

-Un rol important în formarea deprinderilor îl are legătura stabilită dintre primul şi cel de-al doilea sistem de semnalizare , ce permite controlulconştient al mişcărilor, reglarea şi adaptarea lor în funcţie de situaţii.

-Prin repetări multiple -al căror număr este proporţional cu dificultatea şi complexitatea sa- deprinderea se consolidează, fiind caracterizată destabilitate, cursivitate, precizie, uşurinţă în execuţie, rapiditate, expresivitate,

eficienţă energetică. Acest ultim aspect poate fi explicat prin coordonările intervenite între centrii motori, senzitivi dar şi vegetativi, ultimii implicaţi însusţinerea activităţii sistemelor ce sunt solicitate în efort. Din acest motiv,repetarea procedeelor diferitelor ramuri de sport va fi realizată în etapeleavansate la parametri ai efortului ce permit adaptarea la cerinţele caracteristice activităţii competiţionale, asigurând astfel o capacitatesuperioară de efort specific.

- - Deprinderile sunt componente total sau parţial automatizate ale activităţilor, presupunând în aceste condiţii o reducere a controlului conştient asuprarealizării/desfăşurării mecanismului lor de bază, activitatea fiind în acest caz

ti tă d b ti t A t ti i ă il t l



gestionată de subconştient. Automatizarea mişcărilor este un proces care are loc pe parcursul formării deprinderilor motrice, în timpul căruia majoritateaelementelor coordonării devin involuntare -Berstein N.A. /2007, citat de EpuranM./2010. Desfăşurarea acţiunilor este astfel transferată centrilor subcorticali, atenţia fiind canalizată pe modificările din contextul ambiental, pe asimilarea unor structurinoi, pe elaborarea soluţiilor creative, pe coordonări complexe ce includ şi aceste mişcări automatizate. Dacă apar sarcini diferite, solicitări noi şi variate, atunci scoarţa preiacontrolul asupra mişcărilor care devin astfel iar conştiente. Exemplu: mersul, vâslitul, înotul, alergarea, driblingul, pasele, aruncările sunt mişcări automatizate dacă înefectuarea lor nu intervin alţi factori perturbatori. Apariţia unui obstacol sauintroducerea unei sarcini motrice noi, desfăşurată concomitent cu una din cele

enumerate, conduce la întreruperea automatismului şi reglarea/modificarea conştientă a mişcărilor pentru a obţine un răspuns adaptativ corect. Cu cât acestemodificări/solicitări sunt mai des programate şi sunt caracterizate de noutate pentruexecutant, cu atât oboseala nervoasă se instalează mai rapid, datorită intervenţiilor periodice ale scoarţei pentru rezolvarea problemelor.

-Procesul de automatizare asigură o stabilitate relativă a deprinderii chiar în condiţii variabile, permiţând o viteză superioară de execuţie datorită rapidităţii influxurilornervoase, o cordonare optimă a acţiunii muşchilor agonişti-antagonişti. Plasticitateascoarţei cerebrale/capacitatea de a realiza noi conexiuni neuronale, de a combinastereotipuri deja existente pentru eleborarea unui răspuns complex- este puternicsolicitată când se urmăreşte perfecţionarea execuţiei prin restructurarea vechilorlegături şi formarea unora noi, adaptate cerinţelor.

-Deprinderile se consolidează şi perfecţionează neuniform, progreselefiind mai mari în primele etape ale formării lor -când în cîteva lecţii seasimilează mecanismul de bază şi deţin un control relativ al mişcării- şi din



asimilează mecanismul de bază şi deţin un control relativ al mişcării şi dince în ce mai dificile în faza de măiestrie motrică -ce necesită ani depregătire şi unde se insistă pe cizelare tehnică sau se poate ajunge laformarea simţurilor complexe/ al apei , al mingii, al porţii.

-Mecanismul de baza al unei deprinderi complexe presupune legareaelementelor componente într-un singur mod/stereotip ireversibil , eleacţionând în sistem, calitatea elementului precedent condiţionând eficienţa elementului curent care influenţează elementul ulterior./ Vezielementele structurale ale aruncărilor, săriturilor din atletism şi gimnastică.

-Deprinderile motrice au un caracter unic şi individual . Aceeaşi deprindere executată de subiecţi diferiţi prezintă caracteristici alemişcărilor şi eficienţă extrem de variabile, chiar dacă mecanismul de bază este identic. Ele sunt determinate deci de stilul personal de execuţie, deamprenta individuală a fiecăruia. Chiar în cazul unor deprinderi complexeexecutate de acelaşi subiect, posibilitatea de reproducere a mişcărilor la

parametri identici este aproape nulă. Exemplu: tirul, loviturile libere dinfotbal, aruncările din atletism, loviturile de atac la fileu ale unui sportiv potfi similare, dar nu se pot suprapune perfect peste execuţia anterioară, existând mici diferenţe de precizie, traiectorie, unghi de lovire,amplitudine, poziţii iniţiale şi intermediare, coordonare intersegmentară, viteza şi rotaţia obiectelor folosite etc.

- Slăbirea si stingerea deprinderilor motrice este un fenomen care poatefi indus de pauze prea mari sau de apariţia accidentărilor pe termen lung,care slăbesc treptat legăturile temporale formate şi este caracteristic



p g p şdeprinderilor consolidate insuficient. Mecanismul de bază al deprinderilordeja automatizate nu se pierde niciodată, putând fi rapid reactualizat chiardupă pauze foarte lungi. Ceea ce afectează însă deprinderea este pierderea

coordonărilor fine, a simţurilor speciale ce revin la nivelul anterior după operioadă mare de antrenament. Exemplu: mersul pe bicicletă, driblinguldin handbal, deplasările în poziţie fundamentală la baschet, mecanismulsăriturii în înălţime cu răsturnare dorsală etc nu se vor pierde integral dacă au fost consolidate şi automatizate, chiar după ani de zile de la întrerupere,astfel că reluarea activităţii nu presupune întoarcerea la faza de iniţiere.Minusurile din execuţie sunt datorate scăderii puternice a nivelului depregătire fizică specifică şi a elementelor de detaliu tehnic, ce limitează expresivitatea şi calitatea mişcărilor.

- Antrenamentul mental joacă un rol important în procesul de învăţare, consolidare şi perfecţionare a mişcărilor a mişcărilor, fiind util în situaţiile în care antrenamentul practic nu poate avea loc din cauze obiective:deplasări prea lungi, oboseală fizică accentuată sau chiar accidentări. Sebazează pe reprezentarea mişcărilor pe care subiectul trebuie să leexecute/reprezentări ideomotrice, care stau la baza mişcărilor voluntareprin reactualizarea legăturilor temporale/traseelor neuronale, în şedinţe de5-10 minute.

Factorii care condiţionează formarea deprinderilor motrice Acurateţea mişcărilor asimilate până în prezent. Dacă acestea conţin

greşeli şi sunt deja automatizate, restructurarea/corectarea mişcărilor va fi



greşeli şi sunt deja automatizate, restructurarea/corectarea mişcărilor va fidificilă şi va creşte necesarul de timp alocat, evitând astfel înglobarea acestorstructuri greşit formate în deprinderile noi mai complexe. Exemplu: otehnică de alergare deficitară, caracterizată de rigiditate sau nesincronizareacoordonării segmentelor implicate în efort, nu va permite învăţarea corectă adeplasărilor din jocurile sportive.

Bagajul de deprinderi deja format/experienţa motrică. Cu cât este mai variat, cu atât şansele de asimilare a deprinderilor noi şi complexe cresc,datorită transferării elementelor simple cunoscute în structura celor maidiversificate.

Vârsta subiecţilor . Dacă procesul de formare începe la vârste mici,plasticitatea scoarţei cerebrale, predispoziţia de a învăţa prin imitaţie şi deseori incapacitatea de a conştientiza dificultatea/gradul de risc alanumitor mişcări, constituie argumente ce permit iniţierea timpurie înbazele mişcării specifice diferitelor ramuri de sport: gimnastică, inot, schi,patinaj, jocuri sportive. Este perioada în care stereotipurile pot fi schimbate,

modificate şi îmbogăţite permanent, ceea ce la adulţi este mai dificil derealizat, aceştia opunând deseori rezistenţă la ieşirea din tiparele cu care s-au acomodat. Diversificarea procedeelor şi stăpânirea acestora constituie oprioritate, evitând pregătirea tehnică tardivă ce nu dă întotdeaunarezultatele scontate, subiecţii ezitând permanent între aplicarea nouluiprocedeu exersat sau a celui mai vechi, la care apelează în situaţie de blocajmental.

Starea de odihnă a sistemului nervos. Nu este recomandată formareadeprinderilor motrice pe fond de oboseală reziduală, când capacitatea de concentrarea atenţiei şi capacitatea de coordonare sunt afectate negativ, frânând astfel procesulde învăţare Din acest motiv temele din deprinderi motrice sunt plasate anterior



de învăţare. Din acest motiv, temele din deprinderi motrice sunt plasate anteriortemelor ce conduc la epuizarea energetică a organismului, adică cele din forţă saurezistenţă. Excepţie face faza de perfecţionare, unde pot fi executate deprinderile încondiţiile activităţii competiţionale, pentru a obişnui organismul cu exigenţele solicitate de concurs.

Nivelul indicilor morfo- funcţionali şi pregătirea fizică specifică. Exemplu: fără un tip constituţional adecvat şi o pregătire de forţă superioară nu pot fi formatedeprinderile specifice din haltere pentru procedeele smuls şi aruncat.

Motivaţia şi semnificaţia pe plan afectiv a deprinderilor respective. Exemplu:participarea la competiţii de top, includerea în lotul naţional, exersarea unor

procedee inventate/perfecţionate chiar de sportiv, determină o participare conştientă şi activă. Continuitatea în exersare şi repetarea acţiunilor . Evitarea pauzelor prea mari

dintre lecţii sau antrenamente, a accidentărilor, permite gradarea acumulărilor şi evită salturile riscante pentru recuperarea decalajelor din pregătire. Consolidareaelementelor din gimnastică presupune în medie 3000 de repetări/Albu.V. 1999.

Viteza/ritmul de execuţie optim. Lucrul în condiţii standardizate presupune

viteze de execuţie optime, controlate, care asigură stabilitatea şi eficienţa deprinderilor. Schimbarea condiţiilor de lucru prin accelerarea execuţiilor scaderandamentul acestora, chiar dacă sunt deja automatizate. Exemplu: realizareaaruncărilor libere la coş din baschet este afectată negativ dacă intervalul scurs întrerepetări este scăzut permanent, oferind astfel mai puţin timp refacerii fizice şi capacităţii de concentrare a atenţiei, pasele în doi la fotbal sunt mai puţin precisedacă se elimină preluarea şi se creşte progresiv viteza de execuţie.

Calitatea procesului de predare. Presupune îmbinarea optimă acomponentei senzoriale-analizatorii/primul sistem de semnalizarecu cea logică-limbajul-raţionamentul/al doilea sistem de



cu cea og că baju aţ o a e tu /a do ea s ste desemnalizare, în concordanţă cu faza de instruire, adică folosireametodelor intuitive/demonstraţia şi a celor verbale/explicaţia pentru

a accelera formarea imaginii/reprezentării corecte despre mişcare. Pelângă aceste două faze ce presupun iniţial perceperea mişcării şi apoi înţelegerea acesteia, intervin obligatoriu alte două momente:memorarea structurii deprinderii şi exersarea/repetarea mişcării.

Complexitatea deprinderii propusă pentru învăţare. Cu cît este

mai complexă, cu atât necesită mai mult timp pentru formare şi potinterveni mai multe greşeli în execuţie. Exemplu: aruncarea mingiide oină de pe loc se învaţă mai rapid decât aruncarea ciocanului,datorită structurii mai accesibile.

Particularităţile mediului unde are loc instruirea/Condiţiile delucru. Este bine ca modificarea acestor condiţii să se facă după ce

deprinderea a fost corect consolidată şi nu înainte. Exemplu:modificarea caracteristicilor mingilor cu care se învaţă procedeele deprindere şi pasare-mai mari sau mici, mai uşoare sau grele, dinmateriale diferite- nu va permite stabilizarea deprinderilor şi vaconduce la o dereglare/restructurare permanentă a acestora, dincauza variabilităţii continue a parametrilor mişcărilor.

Clasificarea/tipologia deprinderilor motrice -se face după un complex decriterii/Epuran M., Stănescu M. 2010 p. 276-285

D ă t l i l li it t i it



După componentele senzoriale solicitate prioritar: -motrice propriu-zise: formarea lor este condiţionată de lucrul

standardizat, fără variaţii ale factorilor externi, de un număr mare de

repetări ce permite interpretarea informaţiilor oferite de proprioceptoriimişcărilor/elemente din gimnastică, probe atletice, patinaj etc. - perceptiv motrice: formarea lor este condiţionată de modificările continue

din mediul ambiental, care conduc la solicitarea puternică a analizatorilorşi la utilizarea selectivă în învăţare a informaţiilor oferite de aceştia./ schi,tir.

- inteligent motrice: se bazează pe procesele psihice superioare, solicitândgândirea, memoria, imaginaţia, procese ce permit adaptareacomportamentului motric la situaţiile variabile provocate de prezenţa şi intervenţia adversarilor şi coechipierilor/jocuri sportive, sporturi de luptă, automobilism.

După modul în care sunt conduse:

-autoconduse: sunt desfăşurate strict pe baza programului mental alsubiectului, fără intervenţia factorilor externi perturbatori/sarituri,aruncări.

-heteroconduse: programul mental trebuie adaptat modificărilor din mediuşi intervenţiilor adversarilor care nu permit/se opun la efectuareamişcărilor propuse/fotbal, hochei, baschet, judo, lupte etc.

Din punct de vedere sistemic: -închise: nu sunt influenţate de ambianţă, presupunând execuţii în situaţii

standardizate şi fiind reglate doar prin feed-back intern/gimnastică -deschise: se apropie mai mult de priceperi combinarea sau selectarea



-deschise: se apropie mai mult de priceperi, combinarea sau selectareadeprinderilor efectuate facându-se spontan, solicitând creativitatea şi gândirea pentru adoptarea unor soluţii viabile la momentul respectiv./

jocuri sportive, arte marţiale. În funcţie de evidenţierea începutului şi finalizării mişcării: -discrete: viteza mişcărilor poate fi variabilă, începutul şi sfârşitul mişcărilor

este evidenţiat clar/pasa, aruncarea, lovitura,etc. -seriale: se bazează pe combinarea celor discrete, finalul unui element

conducând la declanşarea elementului următor/formarea structurilor

complexe din acrobatică sau jocuri sportive-pasă, alergare, reprimire,dribling multiplu, şut la poartă. -continue: au o durată mai mare decât cele enumerate anterior, se desfăşoară

mai lent iar finalizarea sarcinii este decisă de subiect sau de un factorexterior/ ciclism, înot, alergare.

În funcţie de gradul de automatizare

-elementare: sunt mişcări total automatizate, fiind formate din structurirepetate stereotip în aceleaşi condiţii/mişcări ciclice -ciclism, vâslit, mers-sau structurile din gimnastică.

-complexe: conţin combinaţii de mişcări neautomatizate -structuri deprocedee cu rol tactic, adaptate condiţiilor de moment- sau parţial automatizate-procedeele tehnice singulare-/ jocuri sportive, box.

În funcţie de efectorii implicaţi în realizarea mişcărilor : - fine: întâlnite la nivelul mâinilor, realizate prin intermediul degetelor,

extrem de exacte/ mişcările de manipulare şi cele de dexteritate.



ş p ş -intermediare: la nivelul diferitelor segmente ale corpului, celelalte zone

neparticipând direct la mişcare/lovituri de braţe sau picioare

- grosiere: implică coordonarea marilor lanţuri musculare/ ridicareahalterelor, lovitura de atac din volei, aruncarea discului. În funcţie de finalitatea folosirii lor: -de bază şi utilitar aplicative, utilizate atât în activitatea cotidiană, cât şi în

cea sportivă/mersul, alergarea, saritura, aruncarea şi prinderea, căţărarea şi escaladarea, manevrarea şi transportul de greutăţi, târârea, tracţiuni şi

împingeri. -specifice unor ramuri de sport/elementele şi procedeele specifice fiecărei ramuri sau probe sportive din atletism, gimnastică, inot, patinaj, jocurisportive, judo etc.

În funcţie de rolurile pe care le urmăresc prioritar: -de stabilitate: asigură realizarea celorlalte tipuri de deprinderi şi constau

din acele acţiuni ce urmăresc stabilizarea echilibrului static şi dinamic / întoarceri, fandări, aplecări, piruete, rostogoliri, ridicări etc. -locomotorii: asigură deplasarea corpului pe orizontală sau verticală / mers,

alergare, săritură, căţărare, târâre, alunecare. - de manipulare: presupun manevrarea diferitelor obiecte/ prindere, pasare,

lovire, aruncare, împingere, rostogolire, dribling.

Etapele formării deprinderilor motrice

Etapele fiziologice



Etapa mişcărilor grosolane, lipsite de coordonare, inutile şi nediferenţiate. Avalanşa de informaţii ce sunt trimise de la diferiţi analizatori la scoarţă contribuie lairadierea proceselor nervoase de excitaţie la zone extinse, generând solicitarea grupelor

musculare suplimentare, consum energetic superior, apariţia stării de oboseală, efectuarea de mişcări inutile şi imprecise. Etapa mişcărilor caracterizate de contracţii excesive/încordări puternice. Are

loc înlăturarea mişcărilor suplimentare, sunt accentuate fenomenele de inhibiţie fără ase ajunge încă la un echilibru între excitaţie-inhibiţie, tonusul muscular este prearidicat, intensitatea contracţiilor încă este prea mare, relaţia agonişti-antagonişti nueste optimă, deprinderea are un aspect de rigiditate în execuţie. Se reduce totuşi

numărul de greşeli, răspunsurile sunt mai corect selecţionate, mişcările sunt maistabile, în acord cu scopul acţiunii. Etapa stabilizării/formării efective a deprinderii. Are loc o echilibrare optimă a

proceselor de excitaţie, inhibiţie, iradiere, concentrare, se întăreşte şi stabilizează stereotipul dinamic, apare automatizarea mişcărilor, coordonarea exactă a structurilorefectuate.

Etapa măiestriei/a detaliilor de execuţie/a perfecţionării. Este omisă de unele

lucrări de specialitate, existând şanse reduse de a ajunge cu deprinderea la acest nivel îneducaţia fizică şcolară, fiind accesibilă doar activităţii sportive de performanţă. Aldoilea sistem de semnalizare are un rol dominant, deprinderile sunt caracterizate deprecizie, fineţe şi eficienţă maximă, sunt efectuate deseori creativ.

Etapele psihologice Etapa iniţială/a orientării şi familiarizării cu

deprinderea Se formează o imagine cât mai corectă a



deprinderea. Se formează o imagine cât mai corectă amişcării ce trebuie asimilată, prin utilizarea combinată ametodelor intuitive şi verbale. Se prezintă înlănţuirea elementelor componente care stabilesc mecanismul de bază şi se încearcă primele execuţii integrale dacă structuradeprinderii este simplă şi permite acest lucru.

Etapa asimilării fiecărui element al structurii motrice.Se insistă pe corectitudinea tehnică şi pe stăpânirea

elementelor cheie ale mişcării. Este specifică deprinderilorcomplexe care necesită descompunerea pe părţi. Exemplu:săriturile din gimnastică la aparate sau cele din atletism.

Etapa integrării elementelor deprinderii. Are loclegarea/unificarea elementelor structurale şi executarea

cursivă a deprinderii. Etapa automatizării. Urmăreşte perfecţionarea gradată a

deprinderii până la instalarea automatismelor, apoi aceasta vafi aplicată în condiţii variabile făra ca mecanismul structuralsă fie afectat.

Etapele metodice - după Cârstea G.- 1993/2000 Etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderii este

caracterizată de importanţa volumului efortului fizic şi prezintă



caracterizată de importanţa volumului efortului fizic şi prezintă următoarele obiective:

-Formarea imaginii/reprezentării clare despre mişcare prin folosirea

cumulată a demonstraţiilor şi explicaţiilor.-Formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderii, în condiţiile

în care structura şi dificultatea acesteia permit efectuarea globală.-Descompunerea deprinderii caracterizată de complexitate în părţile sale

distincte şi exersarea lor analitică.

-Prevenirea apariţiei sau corectarea greşelilor tipice de execuţie. Etapa consolidării deprinderii motrice, caracterizată de importanţa

intensităţii efortului fizic şi prezintă următoarele obiective:- Formarea tehnicii de execuţie a deprinderii în concordanţă cu parametrii

spaţiali, temporali, dinamici, ritmici etc. optimi, conform modelului deexecuţie prezentat.

- Întărirea legăturilor temporale prin desfăşurarea activităţii în condiţii constante/standardizate, ca premisă pentru stabilizarea stereotipurilor şi executarea ulterioară a deprinderii în condiţii variabile.

- depistarea şi corectarea greşelilor personale de execuţie, dezvoltareaautocontrolului referitor la calitatea deprinderilor

Etapa perfecţionării deprinderilor motrice , în carecomplexitatea efortului este determinantă pentru realizarea



co p e tatea e o tu u este dete a tă pe t u ea a eaobiectivelor sale:

-Diversificarea procedeelor tehnice specifice fiecărui element,adică lărgirea bazei de execuţie a unei deprinderi prin noi

variante. Exemplu: Îmbogăţirea tehnicii aruncării la poartă dinhandbal prin asimilarea şi stăpânirea de noi variante deexecuţie- cu pas adăugat, cu pas încrucişat, din alergare, dinsăritură, din plonjon, cu pământul, din aeriană, de la şold, cu

spatele la poartă, de pe diferite posturi etc.-Exersarea deprinderii într-o diversitate de condiţii de mediu, curestricţii, cu sarcini suplimentare, în situaţii similare celor dincompetiţii.

-Includerea deprinderii în structuri complexe-combinaţii

tehnice din jocurile sportive, linii din elemente acrobatice,parcursuri aplicative- şi executarea acestora la un nivelcaliatativ superior. Această variantă face apel la capacitatea deadaptare în funcţie de context, realizând de fapt trecerea către priceperile motrice complexe.

-formarea imaginii prin explicaţii şi demonstraţii.f i l i l d i i ă

Fig. Etapele şi obiectivele formării deprinderilor motrice/abordarea metodică



INIŢIEREA ÎN BAZELETEHNICII DE EXECUŢIE

CONSOLIDAREA

DEPRINDERII MOTRICE

PERFECŢIONAREADEPRINDERII MOTRICE

3

1

2

-formarea ritmului general de execuţie cursivă.

-descompunerea deprinderii şi exersarea fiecărui element.

-prevenirea sau corectarea greşelilor tipice.-volumul efortului este dominant.

-formarea tehnicii conform modelului de

execuţie.

-exersarea mişcărilor în condiţii standardizate.

-corectarea greşelilor personale, dezvoltarea

autocontrolului asupra deprinderilor deja

formate.

-intensitatea efortului este dominantă.

-diversificarea variantelor de execuţie a

elementelor tehnice.

-execuţii în condiţii diversificate, dificile, sarcinisuplimentare, restricţii, în competiţii etc.

-includerea şi executarea deprinderii cu

efiecienţă crescută în structuri complexe,

microlinii, pasrcursuri, concursuri.

-complexitatea este dominanta efortului.

O sinteză a clasificărilor descrise anterior este realizată de autoriiDragnea A. Bota A./1999, care propun următoarele 4 etape înprocesul de formare a deprinderilor motrice:



p p

Etapa cognitivă, a învăţării iniţiale, a informării şi formării imaginii mentale despre mişcare. Durata ei este dependentă depriceperea elementară a fiecărui subiect. Ea se suprapune cu etapamişcărilor inutile caracteristică abordării fiziologice.

Etapa mişcărilor insuficient diferenţiate şi încordate ,caracterizată de mişcări corecte alternate cu greşeli de execuţie

realizate doar în condiţii standard, de existenţa feed-back-uluiintern şi extern, de legarea elementelor structurale în execuţii integrale.

Etapa mişcărilor consolidate şi a coordonărilor fine asigură stabilizarea şi corectitudinea mişcărilor tot în condiţii stereotipe,calitatea deprinderilor apropiindu-se de modelul de execuţie.

Atenţia va fi canalizată pe reuşita detaliilor tehnice. Etapa supraînvăţării/perfecţionării se suprapune cu ultima etapă

prezentată de toate abordările psihologice, fiziologice şi metodice. Asigură manifestarea priceperilor motrice superioare prin rezolvareade probleme.

Transferul şi interferenţa deprinderilor motrice În orice activitate de învăţare curentă există influenţe favorabile,

f bil l l lă il / lt t l ti ităţii d



nefavorabile sau nule ale acumulărilor/rezultatelor activităţii deinstruire produse în etapele anterioare, asupra conţinuturilor noi ce

trebuie asimilate. În cazul procesului de formare a deprinderilormotrice, efectul benefic al mişcărilor asimilate în etapa anterioară poartă numele de transfer pozitiv, iar efectele nedorite sunt un transfernegativ sau fenomen de interferenţă.

Transferul pozitiv are loc atunci când între deprinderile deja

formate şi cele noi propuse pentru învăţare există similarităţi de ordinstructural. Cea mai întâlnită situaţie este utilizarea mişcărilor simplepentru asimilarea unora cu grad mai ridicat de dificultate şi complexitate. Includerea totală sau fragmentară a structurilor motricecunoscute şi stăpânite în mecanismul de bază al deprinderii noi,favorizează rapiditatea formării şi consolidării acesteia, noua mişcare ajungând într-un timp mai scurt la stabilitate şi posibilităţi practice deaplicare.Maniera de structurare şi eşalonarea - graduală/liniară şi concentrică- aconţinuturilor programelor de specialitate pe cicluri şi ani de studiu,constituie un factor ce favorizează transferul depriderilor motrice.

Exemple de transfer pozitiv: Cei ce stăpănesc tehnica alergării de viteză, pasul săltat şi

l ă it i il i d t h i ă it ii î



pasul sărit, vor asimila mai repede tehnica săriturii înlungime cu elan sau triplusalt din atletism.

Tehnica aruncării mingii de oină cu elan favorizează învăţarea aruncării suliţei, datorită similitudinii structurale.

Deplasările în teren, schimbările de direcţie, marcajul,plasamentul, sunt rapid transferabile în cazul jocurilorsportive- handbal, fotbal, baschet. Acest lucru explică rapiditatea adaptării la cerinţele unui nou joc sportiv încazul celor care fac un alt joc sportiv, comparativ cu ceiimplicaţi în sporturi individuale, unde tehnica respectivă nueste solicitată.

Exersarea mişcărilor din inot pe uscat va favoriza învăţarea ulterioară a tehnicilor specifice în apă, existând în acest cazun transfer prin imitaţie. /Brandy J. 1972, Magill R. 1990,citaţi de Epuran M. , Stănescu M. 2010.

Transferul nul presupune lipsa oricărei influenţe a unei deprinderi vechi asupracelei noi, fenomen datorat deosebirilor structurale majore. Exemplu: aruncareala coş de pe loc din baschet şi driblingul din fotbal, tehnica alergării de

i ă i ă i il l l f ă



rezistenţă şi săriturile la platformă.Transferul negativ/interferenţa deprinderilor motrice este un fenomen ce

conduce la rezultate nedorite în învăţarea motrică, fiind generat desuprapunerea neinspirată şi inoportună a unor elemente ce fac parte din vecheadeprindere peste noua deprindere, care este puternic afectată ca mecanism deexecuţie, prelungindu-se astfel şi timpul de învăţare corectă a ei. Exemple detransfer negativ:

Automatizarea dribligului din handbal-cu lovirea mingii la trei paşi-influenţează negativ învăţarea driblingului din baschet, ultimul presupunândlovirea mingii la fiecare pas realizat.

Diferenţele structurale majore determină transfer negativ între săritura înlungime şi cea în inălţime din atletism. /Ababei R. 2003

Influenţe nefavorabile reciproce pot avea săriturile din atletism cu cele dingimnastică, elementul ce poate genera probleme fiind tehnica diferită debătaie/desprindere: pe ambele picioare la săriturile specifice gimnasticii, pe un

picior la cele atletice. Dacă sunt planificate simultan sau există un interval detimp prea scurt între unităţile de învăţare destinate acestor deprinderi, se potcrea situaţii de realizare a bătăii prin tehnica împrumutată din cealaltă săritură.

Tehnica loviturilor din tenis interferează cu cea din badminton, datorită diferenţelor constatate în execuţia mişcărilor.

Fig. Tipologia transferului la nivelul deprinderilor motrice



TRANSFERPOZITIV

VARIANTELE DE TRANSFER EXISTENTELA NIVELUL DEPRINDERILOR MOTRICE

TRANSFERNUL

TRANSFERNEGATIV/

INTERFERENŢĂ

Limitarea transferului pozitiv şi interferenţa produsă înprocesul formării deprinderilor motrice este determinată de următorii factori:



de următorii factori: Programarea temelor de lecţie ce favorizează transferul

negativ, a deprinderilor motrice concurente. Pauzele prea scurte în planificarea deprinderilor ce potinterfera.

Nedirecţionarea atenţiei subiecţilor pe elementele dinmecanismul de bază unde poate interveni transferul

negativ. Fond redus de deprinderi motrice, specializarea prea îngustă sau timpurie.

Mişcări greşit asimilate sau insuficient consolidate, înglobate ulterior în structuri mai complexe.

Nivel scăzut al combinaţiilor de aptitudini motrice cecondiţionează învăţarea şi aplicarea deprinderilor. Absenţa exerciţiilor parţiale, trecerea directă la învăţarea

integrală atunci când nu sunt stăpânite suficientelementele componente .

Priceperile motrice Priceperile motrice reprezintă componente neautomatizate ale motricităţii voluntare conştiente, fiind legate puternic de deprinderile motrice, alături de care constituie fundamentul comportamentului motric. Ele

di i ă â fi i l i d î ă i ă â i



condiţionează atât eficienţa procesului de învăţare motrică, cât şi valorificarea deprinderilor formate prin adaptarea răspunsurilor în funcţie de context.

Abordarea lor distinctă se face din necesităţi de ordin didactic, pentru afacilita prezentarea trăsăturilor definitorii ale acestora, deprinderile şi priceperile motrice fiind într-un proces dinamic de condiţionare reciprocă pe parcursul etapelor caracteristice formării mişcărilor.

Literatura de specialitate clasifică priceperile motrice în două categoriidistincte: simple şi complexe.

Priceperile motrice simple sau elementare condiţionează procesul deformare a unor noi mişcări, când intervin în prima fază a învăţării. Prinintermediul potenţialului motric şi cunoştinţelor deţinute la momentulrespectiv se încearcă elaborarea unor răspunsuri la mişcarea nouă propusă pentru a fi învăţată.

Definiţie: prin pricepere elementară înţelegem acţiunea comportamentală motrică, specifică etapei iniţiale de învăţare, ce are la bază aptitudinile,achiziţiile anterioare şi informaţiile obţinute prin explicaţii sau observaţii -Dragnea A. Bota A. 1999-. Din definiţie reiese că priceperea elementară semanifestă în fazele de familiarizare cu mişcarea şi realizare a primelor încercări de execuţie a deprinderii, precedând procesul de formare aacesteia, fiind din acest motiv numită deseori pre-deprindere.

Cum posibilităţile motrice ale subiecţilor care încearcă realizarea corectă a primelor execuţii sunt eterogene,răspunsurile lor nu vor avea aceeaşi calitate şi timpul



răspunsurile lor nu vor avea aceeaşi calitate şi timpulnecesar pentru a învăţa mişcarea este diferit. Situaţia estefrecvent întâlnită în educaţia fizică şcolară, când suntpropuse teme noi din deprinderile motrice, când are lociniţerea în diferite ramuri de sport. În funcţie de calitateabagajului motric, motivaţie, nivel aptitudinal,temperament, dezvoltare intelectuală, stare afectivă momentană, calitatea procesului de instruire, atitudini şi

interese, unii elevi vor rezolva rapid sarcinile trasate, alţii vor prezenta întârzieri moderate sau pe termene mai mari. Nu este însă obligatoriu ca cei care manifestă această

pricepere la nivel superior să poată stăpâni viitoareadeprindere la nivel avansat, existând şi cazuri de plafonare

a acestora în următoarele etape de instruire, ca şi situaţia încare persoane ce au o evoluţie iniţială mai lentă, să asimileze mai trainic deprinderile şi să aibă ulterior unputernic salt calitativ.

Majoritatea autorilor consideră ca formarea priceperilormotrice simple se poate realiza prin acţiunea diferenţiată sau

l ă i d



cumulată a trei metode: Prin observarea dirijată a acţiunilor realizate de alţii, ce

presupune spirit de observaţie, capacitate de concentrare aatenţiei pe elementele cheie, perceperea modelului corect deexecuţie.

Prin folosirea metodelor verbale-explicaţia în special-, oferindastfel informaţii suplimentare asupra caracteristicilor

deprinderii, sublinierea unor subtilităţi şi detalii tehnice ce nupot fi depistate prin prima variantă. Prin exersare, adică încercări practice directe, unde sunt

utilizate informaţiile furnizate pe primele două căi şi suntimportante impulsurile proprioceptive pentru a simţi şi regla

mişcarea. Priceperile motrice complexe sau superioare sunt

considerate a fi adevăratele priceperi motrice, reprezentând înesenţă potenţialul de efectua deprinderi motrice deja învăţate,

în situaţii nestandardizate, inconstante, dificile, îngreuiate.

Se manifestă în ultima fază a formării deprinderilor motrice - perfecţionarea-, când deprinderea în sine nu mai constituieobiectivul urmărit prioritar în activitate, ci capacitatea subiectului



p , pde a selecta diferite mişcări, de a le modifica conştient parametri deexecuţie, de a le combina într-o manieră creativă, executându-le

pentru a se adapta cu randament superior situaţiilor nestereotipe,continuu schimbătoare. Din aceste motive ele sunt considerate a fi post-deprinderi, fiind o imagine fidelă a posibilităţilor individualede a rezolva spontan şi original/creativ problemele ivite, pe bazaselectării inteligente a stereotipurilor dinamice formate anterior.

Automatizarea deprinderilor şi stăpânirea lor în condiţii izolate laun nivel tehnic ridicat nu înseamnă că s-a ajuns deja la priceperemotrică. Exemplu: execuţia perfectă a unui procedeu din jocurilesportive în tiparele standardizate din antrenament nu garantează eficienţa aceluiaşi procedeu executat în variabilitatea activităţii competiţionale, când situaţiile sunt mai complexe şi condiţiile delucru în permanentă schimbare, acţiunile fiind influenţate permanent de prezenţa coechipierilor şi adversarilor. Se impuneastfel diversificarea condiţiilor de execuţie, pentru a genera contextenoi ce obligă la reglarea mişcărilor, alegerea şi modificarea lor,legarea eficientă cu alte deprinderi, conform cerinţelor fiecărei faze.

Caracteristicile priceperilor motrice:

P i il i i d l i



Priceperile superioare sunt caracterizate de complexitatestructurală şi funcţională, incluzând şi solicitând cunoştinţe

teoretice, scheme mentale, deprinderi cât mai stabile şi variate. Stabilesc nivelul de măiestrie sportivă, fiind totuşi dependente

de cantitatea şi calitatea deprinderilor motrice învăţate. Sunt componente neautomatizate ale motricităţii voluntare,

manifestându-se doar în variabilitatea situaţiilor întâlnite. Solicită puternic procesele cognitive, favorizează formarea şi

diversificarea schemelor mentale de acţiune, memoria,imaginaţia şi creativitatea.

Plasticitatea scoarţei cerebrale condiţionează nivelul lor de

manifestare. Formarea şi manifestarea lor presupune formularea de noi

situaţii problemă pentru cei incluşi în procesul de instruire.

OBIŞNUINŢELE Obişnuinţa nu reprezintă o noţiune identică cu cea de

deprindere, chiar dacă presupune executarea anumitor



p , p pdeprinderi, sprijinindu-se astfel în manifestare pe acestea.Obişnuinţele sunt incluse la rândul lor în activitatea voluntară,

dar între ele şi deprinderi există deosebiri fundamentale. Elepresupun procese mai complexe decît o simplă execuţie a uneimişcări, implicând o selecţie a deprinderilor efectuate şi ocomponentă afectivă concretizată în preferinţe, pasiuni,orientare prioritară pentru un anumit gen de activitate, ceajunge să fie definitorie pentru manifestarea şi aprecierea

personalităţii celui vizat. Toate obişnuinţele poartă amprenta aptitudinilor intelectuale,

caracteristicilor afective şi volitive ale unei persoane,manifestându-se ca modalităţi individuale şi distinctive decomportament în diferite ipostaze, variabile de un individ laaltul. Se formează în timp, pe baza convingerilor, sentimentelor,motivaţiilor şi intereselor, concretizându-se în forme stabile decomportament, în atitudini pozitive -punctualitate,perseverenţă, ordine- sau negative -superficialitate, delăsare, indiferenţă, dezorganizare-.

Înţelegerea diferenţelor fundamentale dintre deprindere şi obişnuinţă este favorizată de următoarele exemple din care



reiese clar că obişnuinţele includ deprinderile, fiind însă maimult decât acţiunea de realizare a unor mişcări :

Multe persoane deţin un bagaj de deprinderi tehnico-tactice şi o pregătire fizică satisfăcătoare pentru a putea practica un jocsportiv. Sunt puţini cei care şi-au format obişnuinţa de a se

întâlni zilnic la o anumită oră şi de a practica acel joc sportiv.

Foarte mulţi oameni cunosc exerciţii de dezvoltare aprincipalelor grupe musculare, puţini şi-au fixat un programregulat de executare a acestor exerciţii pe care să-l aplice şi să-lrespecte neîntrerupt, formându-şi asfel o obişnuinţă.

Mersul, alergarea, înotul sunt deprinderi, dar includereaacestor deprinderi în programe individuale de pregătire care să fie plăcute şi utile pentru executanţi, le poate forma acestoraobişnuinţa de a depune zilnic efort fizic.

CUNOŞTINŢELE DE SPECIALITATE

Susţinerea activităţilor practice la un nivel înalt presupune o corectă f d l f l



fundamentare teoretică a conţinuturilor acestora. Informaţiile teoreticeaferente activităţilor motrice constituie un vast sistem de cunoştinţe,

completat sistematic prin evoluţia disciplinelor de specialitate şi a celorconexe domeniului. Ele se constituie astfel într-un ansamblu de idei, reguli,teze, legi, principii, concepte, teorii legate de practicarea exerciţiilor fizicela orice nivel.

Conştientizarea principalelor caracteristici ale activităţilor de educaţie fizică şi sport, a relaţiilor cauză-efect, a principiilor de instruire, înţelegerea necesităţii efectuării unor anumite exerciţii, a unui anumit volum de efort,nu pot fi realizate decât printr-o pregătire teoretică corespunzătoare nivelului de dezvoltare intelectuală şi motrică a elevilor.

Experimente privind eficientizarea activităţilor motrice prin realizarea uneibune pregătiri teoretice desfăşurate la nivelul tuturor eşantioanelor de vârstă, au confirmat rezultatele superioare ale îmbinării pregătirii motricecu cea teoretică, comparativ cu loturile unde activitatea a fost axată doar pe

practică/Chiriţă G., citat de Albu V.-1999. În acest s-au constatat: interesulcrescut al elevilor pentru activităţile fizice, înţelegerea superioară a valenţelor activităţilor motrice, a scopului acţiunilor planificate, deprinderide organizare superioare, o motivare intrinsecă, implicare sistematică înactivitatea independentă, rapiditate în învăţarea mişcărilor etc.

Transmiterea acestor informaţii de specialitate poate fi realizată în momenteşi cu ocazii diferite:

Înaintea începerii activităţilor specifice, unde un special îl deţine l



instructajul. În timpul desfăşurării activităţilor-cel mai des- sau la finalul acestora-

analiza activităţii, bilanţul competiţiei-. În lecţii teoretice special programate, la unităţile de învăţământ de profil. Prin prezentarea şi discutarea planurilor individuale sau colective de

pregătire. Prin analiza video a diferitelor execuţii, concursuri sau antrenamente.Diversificarea ramurilor de sport şi valenţele multiple ale educaţiei fizice

şcolare presupun transmiterea echilibrată a cunoştinţelor de ordin generalşi a celor speciale. Realizând o sinteză a direcţiilor de acţionare prioritară pentru capacitarea elevilor cu informaţii de specialitate, se poate afirma că aceste noţiuni trebuie să facă referire la:

Reguli, norme, principii etice şi organizatorice ce trebuie respectate cuocazia desfăşurării activităţilor motrice.

Asigurarea sprijinului şi ajutorului în execuţiile dificile, amenajareaspaţiului de lucru.

Efectele şi valenţele multiple ale practicării diferitelor exerciţii fizice asupraorganismului.

Planurile anatomice, segmentele corporale, grupele musculare, direcţiile şi tipurile de mişcări.

Regulile elementare de igienă individuală şi colectivă.



Noţiuni de regulament specifice diferitelor ramuri şi probe sportive. Noţiuni de tehnică, tactică individuală şi colectivă specifică. Noţiuni fundamentale legate de parametri şi dozarea efortului fizic. Aprecierea propriei dezvoltări fizice şi capacităţi funcţionale. Formarea corectă şi valorificarea deprinderilor şi priceperilor motrice. Metodologia dezvoltării aptitudinilor motrice la diferite grupe de vârstă. Aspecte legate de istoricul diferitelor discipline sportive, evoluţia

competiţiilor naţionale şi internaţionale. Instituţiile implicate în gestionarea activităţilor motrice, atribuţiile

acestora. Tendinţele, dinamica performanţelor şi recordurilor pe plan naţional şi

mondial. Cunoaşterea principalelor probe de evaluare existente în S.N.S.E. la grupa

de vârstă respectivă. Modalităţile concrete de practicare independentă a exerciţiilor fizice,

cultivarea atracţiei şi formarea obişnuinţelor pentru mişcare, realizareatehnicilor de autoorganizare, autoconducere, autoevaluare.

CALITĂŢILE MOTRICE/APTITUDINILE MOTRICE

Calităţile motrice/aptitudinile motrice ocupă un rol prioritar în cadrull i i i d i d i ă i i f d l



procesului instructiv educativ, datorită importanţei fundamentale pe careo au în realizarea finalităţilor urmărite de principalele activităţi motrice.

Calitǎţile motrice sunt caracteristici înnăscute ale organismului uman, dezvoltându-se de la sine în corelaţie cu evoluţia ontogenetică aindividului până la un moment de vârf maximal, de unde se instalează anumite bariere şi acest proces stagnează, intrând apoi în regres.Influenţarea lor în lecţia de educaţie fizică se manifestă prin salturi aleindicilor ce le caracterizează, utilizând în acest scop mijloace şi metodespecifice standardizate.

Fiecărei calităţi motrice îi este alocat un parametru specific care permiteaprecierea contribuţiei acesteia la efectuarea diferitelor mişcări:rapiditatea pentru viteză, precizia şi complexitatea pentru coordonare,durata efortului pentru rezistenţă, valoarea încărcăturii pentru forţă, amplitudinea execuţiilor pentru supleţe.

Nivelul lor de dezvoltare sintetizează calitatea pregătirii fizice, factor

principal al antrenamentului sportiv, fiind componente de bază alecapacităţii motrice generale şi specifice, alături de deprinderile motrice.Prin urmare, nu trebuie suprapus termenul de aptitudine motrică cu cel decapacitate motrică, care este mult mai complex.

Aptitudinile motrice, reunite generic sub termenul de V.Î.R.F., la care uniiadaugă şi supleţea sunt de fapt „cauzele sau motorul” mişcării, condiţionând formarea şi valorificarea deprinderilor motrice. Între calităţi şi deprinderi motrice este în realitate o strânsă interdependenţă. Relaţia



şi deprinderi motrice este în realitate o strânsă interdependenţă. Relaţia reciprocă poate fi interpretată în sensul că aptitudinile motrice uşurează învăţarea noilor mişcări, scurtând timpul afectat acestui proces. Un nivel

ridicat al coordonării, rezistenţei, forţei, vitezei va eficientiza şi aplicareadeprinderilor în condiţii diversificate, în situaţii de oboseală fizică şi psihică, crescând şansele de reuşită în atingerea finalităţilor planificate. Majoritatea deprinderilor nu sunt influenţate de o singură aptitudinemotrică ci de combinaţii ale lor (forţă- viteză la sărituri-aruncări, rezistenţă şi forţă în anduranţa musculară, viteză, rezistenţă şi forţă în structuri

tehnico-tactice, viteză şi coordonare în acţiuni complexe, forţă şi mobilitate, forţă şi echilibru în gimnastică, fiind solicitate toateaptitudinile motrice, dar cu ponderi variabile).

Invers analizând situaţia, procesul de formare şi valorificare a mişcărilor asimilate conduce în mod indirect la efecte benefice asupra aptitudinilormotrice (calea indirectă-secundară a dezvoltării lor), pentru efecteputernice fiind preferate însă metodele proprii de educare a fiecărei calităţi

motrice. Calea indirectă nu trebuie neglijată, căci modificând dominantaefortului (pauze, număr de repetări, distanţe, încărcături, frecvenţa mişcărilor) efectele pot fi spectaculoase, având avantajul că repetarea unorstructuri tehnice este plăcută şi asigură o participare activă a elevilor.

Aptitudinea ca termen general este definită astfel: însuşire psihică individuală care condiţionează îndeplinirea în bune condiţiuni a unei munci,acţiuni/DEX.

Şchiopu U înţelege prin aptitudine acel complex de însuşiri stabile ale



Şchiopu U. înţelege prin aptitudine acel complex de însuşiri stabile ale personalităţii care condiţionează realizarea cu succes a diferitelor tipuri deactivităţi: intelectuale, artistice, tehnice, ştiinţifice , sportive, organizatorice,manuale.

Manno R. le consideră a fi: ansamblu de predispoziţii sau potenţialităţi motrice fundamentale ale omului pe care se clădesc abilităţile motrice învăţate.

Din interpretarea definiţiilor prezentate anterior rezultă două aspectefundamentale ale aptitudinilor: baza lor de susţinere este nativă şi determinată de factorii genetici, predispozanţi, dar performanţele înalte dindiferite activităţi presupun existenţa proceselor de dezvoltare /educare aaptitudinilor solicitate, interese şi motivaţie puternică, fiind în acest caz unrezultat al actului de instruire bine planificat.

Literatura de specialitate furnizează o terminologie din ce în ce mai variată pentru a defini calităţile motrice: aptitudine motrică, calităţi biomotrice,

aptitudini psihomotrice, calităţi biofizice, calităţi fizice, noţiuni utilizate cafiind sinonime, fiecare termen evidenţind unul sau mai mulţi factori ce stă la baza manifestării lor: mecanismele biologice, fiziologice, psihice,biochimice, biomecanice. Cum aceste mecanisme acţionează sinergicpentru producerea mişcărilor , termenul de aptitudine/calitate motrică este suficient de relevant.

În esenţă, calitatea motrică reprezintă „ însuşirea psiho- fizică aindividului, bazată pe mecanisme fiziologice, biochimice şi psihicecare asigură execuţia acţiunilor motrice cu indici de viteză, forţă, rezistenţă îndemânare” Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului



rezistenţă, îndemânare Enciclopedia educaţiei fizice şi sportuluidin România/2002/p.93. Aptitudinea motrică reflectă o „ însuşire

a personalităţii care condiţionează şi asigură uşurinţa învăţării şi executării actelor motorii care se exprimă în calităţi motrice caviteză, îndemînare, forţă, rezistenţă.”

În cadrul aptitudinilor psihomotrice sunt reunite o serie de calităţi ca: echilibrul static şi dinamic, schema corporală, lateralitatea,coordonarea generală şi segmentară, timpul de reacţie,

ideomotricitatea, ce permit manifestări psihocomportamentalemotorii de fineţe /Raţă G., Raţă B.C. 2006, p.12. Sintetizând opiniile mai multor autori, se poate concluziona că

aptitudinile motrice se împart în aptitudini condiţionale (viteză, rezistenţă, forţă) şi aptitudini coordinative (coordonarea, supleţea). Prima categorie se bazează pesolicitarea puternică a marilor funcţiuni şi pe cheltuială energetică ridicată, cele coordinative depind de calitatea analizatorilor,transmiterea semnalelor şi prelucrarea lor de S.N.C. care trimiteimpulsurile motorii şi generează mişcarea în parametrii doriţi.

VITEZA

FORŢA

REZISTENŢA

Fig. Schema aptitudinilor motrice



APTITUDINILEMOTRICE

CONDIŢIONALE

COORDINATIVE

COMPLEMENTARE

COORDONAREA/ÎNDEMÂNAREA

SUPLEŢEA/ FLEXIBILITATEA

Rezultatele la probele de control ce vizează aptitudinile motricesunt caracterizate de un grad înalt de obiectivitate, spre deosebirede evaluarea deprinderilor ce presupun raportarea execuţiei la



de evaluarea deprinderilor ce presupun raportarea execuţiei lamodel. Elevul va sesiza mult mai uşor salturile (rata de progres), înceea ce priveşte forţa şi rezistenţa, aceste aptitudini permiţând o

îmbunătăţire radicală a rezultatelor, în antiteză cu viteza şi capacitatea coordinativă – puternic dependente de fondul ereditar.

Procesul de educare a calităţilor motrice poate şi trebuie să devină atractiv pentru elevi, chiar şi în cazul educării rezistenţei (cumultiplele ei forme de manifestare). În acest sens, alternarea

permanentă a mijloacelor, utilizarea concursurilor şi a jocurilorsportive, includerea structurilor dificile în parcursuri aplicative şi ştafete, sunt variante de realizare a acestui deziderat. Educareacalităţilor motrice se poate realiza şi în condiţii materiale simple, înspecial rezistenţa, viteza de reacţie, mobilitatea, forţa marilor grupemusculare.

Plasarea unităţilor de învăţare pe toată structura anului şcolar, numărul acestora şi mai ales mărimea lor (numărul efectiv de lecţii) se face în funcţie de carenţele în pregătirea fizică a elevilor şi încorelaţie cu ramurile de sport predate, pentru a uşura acest proces.

În procesul de educare a aptitudinilor motrice, acţiunile unilaterale suntdificil de realizat, datorită apariţiei fenomenului de transfer (influenţele asupra unei aptitudini motrice, când se urmăreşte de fapt educarea alteia). Între aptitudinile motrice există o strânsă interdependenţă (condiţionare

i ă) f l î â b d l i l ă fă ă d di i i



reciprocă), astfel încât, abordarea lor singulară este făcută doar din raţiuni de ordin didactic, din necesitatea fundamentării unei metodologii cât mai

eficiente de dezvoltare. Termenul de transfer defineşte legătura, influenţa ce poate fi evidenţiată între aptitudinile motrice în procesul lor deeducare/Bompa T. 2001 pag.5.

Cu cât nivelul de educare a aptitudinilor este mai scăzut, cu atât influenţa lor reciprocă este mai mare şi invers (atunci când o persoană se bazează peun anumit tip de efort, acestea va avea efecte mai puţin benefice asupracelorlalte tipuri de aptitudini, influenţa fiind în acest caz negativă, situaţie frecvent întâlnită în cazul pregătirii fizice specifice). Exemplu: dezvoltareaputernică a anduranţei – rezistenţa aerobă – nu are efecte benefice asupraforţei musculare. Se consideră că forţa şi elementele capacităţii coordinative au cele mai puternice determinări asupra nivelului demanifestare a celorlalte aptitudini, aspect determinat de faptul că orivemişcare voluntară presupune contracţie musculară de intensitate variabilă,

precizie, coordonare şi stabilitate. Transferul de la o aptitudine motrică la alta poate fi pozitiv când acţionând

asupra unei aptitudini sunt obţinute efecte benefice şi pentru altă aptitudine. Explicaţia poate fi dată prin tipul de fibre implicate (forţa şi viteza implică acelaşi tip), prin mecanismele energetice comune, prinsimilitudini ale proceselor de coordonare.

Transferul poate fi negativ când dezvoltarea unei aptitudini influenţează nefavorabil manifestarea alteia: forţa musculară-rezistenţa aerobă; viteză-rezistenţă aerobă, coordonarea şi fineţea mişcărilor-forţa maximă, forţa maximă -viteza de repetiţie; ultimele două combinaţii negative fiind



p ţ ; ţ gexplicate prin greutatea controlării unui număr crescut de fibre musculareangrenate în efort, fiind diferit şi raportul volum-intensitate, iar în primele

două variante tipul de fibră musculară şi mecanismele energetice fiindtotal diferite). Transferul de la un exerciţiu la altul , este doar pozitiv. O anumită calitate

motrică, educată pe baza unor deprinderi şi ajunsă la un nivel înalt demanifestare va uşura învăţarea sau valorificarea altor deprinderi ce reclamă calitatea respectivă. Exemplu: educarea capacităţii coordinative (tempou,

ritm, precizie, orientare spaţio-temporală, transformarea şi selectareamişcărilor, agilitate) printr-un joc sportiv poate permite elevului învăţarea mai rapidă a tehnicii specifice unui alt joc sportiv ce reclamă aceleaşi componente ale îndemânării; dezvoltarea forţei de aruncare (explozivă) amingii de oină, uşurează aruncarea mingii de handbal.

Transferul de la o grupă musculară la alta (transferul încrucişat) – antrenarea în efort a musculaturii unui segment (sărituri-aruncări etc)transferă efectele obţinute asupra grupei musculare solicitate la grupa sausegmentul simetric ce nu a fost solicitat, în procent de 45%. Acest aspectnu exclude însă necesitatea lucrului şi cu segmentele mai puţin îndemânatice şi puternice.

APTITUDINEA MOTRICĂ VITEZA Definiţie:- Viteza reprezintă capacitatea organismului uman de a executa acte sau acţiuni motrice, cu întregul corp sau doar cu anumite segmente ale acestuia într-un timpcât mai scurt cu rapiditate/iuţeală maximă în funcţie de condiţiile existente-



cât mai scurt, cu rapiditate/iuţeală maximă, în funcţie de condiţiile existente Cârstea G./1993.

- Viteza este capacitatea omului de a executa mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare- Demeter A. /1981.- Viteza reflectă rapiditatea executării mişcării sau actului motric în unitatea detimp- Dragnea A. /2002Din definiţiile prezentate rezultă că aprecierea ei se poate realiza în două modalităţi distincte: prin stabilirea valorii distanţei parcurse în unitatea de timp

dată, sau prin înregistrarea intervalului de timp necesar rezolvării unei sarcinimotrice trasate.Factorii care condiţionează vitezaManifestarea la nivel înalt a acestei aptitudini motrice este restricţionată saufavorizată de un complex de factori diversificaţi: de ordin psihologic, biochimic,biomecanic, fiziologic, morfologic. Unii dintre aceştia pot fi amelioraţi în limitereduse, ceea ce poate explica caracterul mai puţin perfectibil al acestei calităţi, puternic determinată de fondul genetic.Dezvoltarea ei se va canaliza pe influenţarea factorilor perfectibili în special, ca şi pe educarea aptitudinilor care o influenţează prioritar în manifestare: capacitateacoordinativă şi nivelul forţei musculare. Viteza se poate imbunătăţi astfel cu 15-20% - Dragnea A. Bota A./1999. Prezentăm mai jos principalii factori ceinfluenţează manifestarea vitezei:

Calitatea componentei senzoriale, adică fineţea şi acuitatea analizatorilor -auditiv, tactil, kiestezic, vizual- implicaţi în efectuarea diferitelor mişcări, rapiditatea şi calitatea transmiterii influxurilor nervoase senzitive pe căile ascendente.

Mobilitatea şi intensitatea proceselor psihice fundamentale excitaţia şi



Mobilitatea şi intensitatea proceselor psihice fundamentale -excitaţia şi inhibiţia- rapiditatea alternării acestor doua procese, aspect ce determină

coordonarea neuro-musculară şi are ca efect o frecvenţă ridicată a mişcărilor efectuate. Viteza de transmitere a influxurilor nervoase motorii pe căile descendente-

0,5-100m/sec - este individualizată, condiţionată de specificul nervuluirespectiv şi integritatea reţelei neuronale, fiind determinată genetic -Manno R./1996.

Tipul de inervaţie la nivelul plăcii motorii – inervaţia prin neuronii motorialfa mari este benefică pentru eforturile de viteză datorită impulsurilornervoase rapide şi discontinue - Raţă G., Raţă B.C./2006.

Tipul de fibră musculară implicat în contracţie- fibrele albe rapide/fazice/fasttwich au o viteza de contracţie superioară celor roşii, susţinând efortul de viteză bazat pe energia eliberată rapid de procesele anaerobe, obosind însă mai repede. Cei cu performanţe în eforturile de viteză au un procentsuperior de fibre albe-în jur de 60%- faţă de cei cu rezultate superioare înprobele de anduranţă, unde procentul de fibre lente este mai ridicat.Majoritatea specialiştilor susţin că prin antrenamente bazate pe viteză şi putere se îngroaşă aceste fibre care devin mai puternice prin forţa decontracţie superioară şi că nu s-ar multiplica neapărat numărul lor,determinat genetic.

Cantitatea şi calitatea resurselor şi reacţiilor energetice care susţin efortul de viteză,adică fosfagenele- ATP şi CP, capacitatea de resinteză a ATP-. Eforturile de viteză pură ce durează maxim 10 secunde –sărituri, aruncări, sprint pe distanţe scurte- nunecesită intervenţia glicolizei anaerobe, cantitatea de lactat este neglijabilă iarefortul susţinut de energia furnizată de fosfagene. Depăşirea acestui prag atrageproducerea unei cantităţi din ce in ce mai crescute de acid lactic în sânge şi



producerea unei cantităţi din ce in ce mai crescute de acid lactic în sânge şi musculatura implicată în efort prin degradarea anaerobă a glicogenului, această aciditate fiind reglată/diminuată de intervenţia aparatului enzimatic ce transformă o

parte din lactatul acumulat în glicogen Dragnea A./2002. Altfel, aciditatea exgerată:20-25 mmoli/l în sânge limitează puternic procesul de contracţie musculară şi poatedetermina blocarea acestui fenomen.

Capacitatea de concentrare a atenţiei, procesele volitive, motivaţia, echilibrulemoţional - Tipul de sistem nervos, gradul de oboseală nervoasă şi musculară, concentrarea atenţiei, nivelul de mobilizare sunt factori ce pot influenţa puternicperformanţele în probele de viteză. Fiziologii afirmă că o persoană nu poate

valorifica decât maxim 75% din potenţialul total de viteză. Doar prin efort volitivacest procent poate fi imbunătăţit substanţial - Alexe N./1993. Nivelul tehnicii de execuţie – economia energetică, uşurinţa în execuţie, precizia

mişcărilor, relaxarea antagoniştilor sunt premise pentru o viteză mai bună. Lungimea segmentelor, înălţimea corporală – s-a constatat -în funcţie de specificul

ramurii de sport- că lungimea segmentelor reprezintă un factor favorizant saulimitativ al vitezei de execuţie sau repetiţie. În haltere, lupte, box, mişcările rapide

sunt favorizate de segmentele mai scurte. În probele de sprint lungimea membrelorinferioare condiţionează mărimea pasului, iar dacă sunt dublate de o frecvenţă delucru bună pot conduce la rezultate superioare faţă de cele ale alergătorilor cusegmente mai mici-deci cu o frecvenţă superioară, dar cu o lungime a pasului multmai mică-. Rezultă deci o relaţie optimă între lungimea paşilor şi frecvenţa acestorapentru fiecare caz în parte, scurtarea timpului de sprijin contribuind la creşterea tempoului.

Vârsta şi sexul – se îmbunătăţeşte progesiv pentru ambele sexe, atingând valorilemaximale după maturizarea organismului -20-30 ani sau chiar ceva mai tardiv încazuri de excepţie. Exceptând un scurt moment-10-11 ani- când fetele au o viteză dedeplasare uşor superioară băieţilor, rezultatele mai bune aparţin bărbaţilor.

Nivelul de dezvoltare a forţei musculare dinamice, în special a puterii musculare -viteza de execuţie în mişcările ce presupun învingerea unei rezistenţe externe a



viteza de execuţie în mişcările ce presupun învingerea unei rezistenţe externe, ainerţiei obiectelor – gen aruncări sau sărituri- este condiţionată de capacitateaorganismului de a mobiliza sincronizat cât mai rapid un număr suficient deformaţiuni neuro-musculare. Din acest motiv antrenamentele de dezvoltare a forţei cu încărcături variabile au efecte favorabile şi asupra manifestării vitezei de execuţie.

Calitatea proceselor de coordonare- presupune existenţa unor relaţii optime întrefazele de contracţie şi cele de relaxare ce dau în esenţă simţul ritmului deexecuţie/periodicitatea mişcărilor. Stăpânirea ritmului corect de execuţie permiteatingerea vitezei optime de repetiţie prin selectarea tempourilor, conducând în final laeficientizarea şi fluenţa mişcărilor.

Mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară- mobilitatea crescută favorizează amplitudinea mişcărilor, viteza de execuţie a mişcărilor creşte faţă de cazurile derigiditate articulară, dar frecvenţa acestora scade datorită cursei mai lungi aexecuţiilor. Elasticitatea musculară superioară permite o contracţie mai puternică aagoniştilor şi o frânare mai redusă a antagoniştilor, ceea ce duce la o viteză superioară.Sunt avantajaţi în contracţiile izotonice rapide sportivii cu musculatura suplă, lungă şi elastică, spre deosebire de cei care prezintă musculatura globuloasă, caracteristică

eforturilor izometrice - Albu V./1999. Rezistenţa musculară specifică/ puterea-rezistenţa/ rezistenţa musculară de scurtă

durată – sunt importante în menţinerea eforturilor de viteză atunci când când durataacţiunii depăşeşte 5-6 secunde. Este situaţia frecvent întâlnită în sprint, aruncări, sărituri, canotaj, înot, box, ciclism, acţiunile din jocurile sportive ce trebuie reluateperiodic la un nivel superior al vitezei de execuţie sau repetiţie fără ca eficienţa acestora să fie afectată.

Formele de manifestare a vitezei Realizarea diferitelor tipuri de mişcări implică viteza sub forme variabile de

manifestare şi prin combinaţii cu celelalte aptitudini motrice. O persoană poateavea manifestări variabile ale acestor forme de manifestare, adică rezultatefavorabile pentru viteza de reacţie şi execuţie, fără ca cea de repetiţie sau



p ţ ş ţ p ţdeplasare să fie la un nivel înalt. Există mai multe variante de clasificare adiferitelor forme de manifestare, ultimele publicaţii de specialitate sintetizând

următoarele: - forme de bază: viteza de reacţie, execuţie, repetiţie, accelerare, decelerare,

deplasare. - forme derivate: viteza uniformă şi neuniformă. - forme combinate: viteză-forţă, viteză-coordonare, viteză-rezistenţă.

Viteza de reacţie – este apreciată prin intervalul de timp scurs de la apariţia semnalului ce solicită diferiţi analizatori şi până la declanşarea răspunsului concretizat în contracţie musculară. Mai este întâlnit sub denumirea de timp delatenţă sau timp de reacţie. Cu cât răspunsurile la semnalele tactile, auditive, vizuale sunt mai rapide, cu atât timpul de latenţă este mai bun/mic.

-Solicitarea fiecărui analizator prezintă valori medii diferite ale timpilor de reacţie:140 msec. pentru cei tactili, 150 msec. pentru cei auditivi, 180 msec. pentru cei

vizuali, sportivii prezentând valori mai bune decât nesportivii. Timpul dereacţie la stimulii vizuali poate fi ameliorat între 10-30 ani cu valori de vârf între20-30 ani, după acest interval intervenind plafonarea şi apoi regresul - Weineck J./1983.

-Timpul de reacţie este influenţat negativ de starea de oboseală sau boală, fiindmai bun/scurt la bărbaţi decât la femei pentru toate etapele ontogenetice, mai

scurt pentru membrele superioare decât pentru cele inferioare

REACŢIE EXECUŢIE REPETIŢIE DEPLASARE

SIMPLĂ COMPLEXĂ

ACCELERARE/D

Fig. Schema formelor de manifestare a vitezei



FORME DE MANIFESTAREA VITEZEI

FORME DE BAZĂ

FORME DERIVATE FORME COMBINATE

REACŢIE EXECUŢIE REPETIŢIE DEPLASARE

ECELERARE

VITEZĂ-FORŢĂ/ PUTERE

VITEZĂ-COORDONARE

VITEZĂ-REZISTENŢĂ

VITEZĂUNIFORMĂ

VITEZĂNEUNIFORMĂ

Rapiditatea reacţiilor depinde de calitatea şi funcţionalitatea întregului traseuce este implicat în receptarea stimulilor, transmiterea şi interpretareasemnalelor, inervarea musculaturii. Analizat din punct de vedere fiziologic,traseul cuprinde 5 elemente distincte:

Apariţia excitaţiei/semnalului la nivelul unuia sau mai multori/ li i



receptori/analizatori. Transmiterea influxului nervos pe căile senzitive la etajele superioare. Analiza şi interpretarea semnalului primit, producerea semnalelor efectori/ are

cea mai mare durată Transmiterea influxului motor pe căile descendente la musculatură. Excitarea musculaturii, producerea contracţiei musculare materializată în

mişcare.

Reacţiile motrice sunt clasificate în reacţii simple şi complexe. Reacţia motrică simplă – presupune realizarea unei mişcări ca răspuns la un

semnal care este cunoscut şi exersat anterior, chiar dacă acest semnal intervineinopinat. Exemplu: trecerea din alergare în ghemuit la semnal auditiv sau vizual, plecarea la stimuli auditivi specifici în probele de alergări din atletismsau cele din inot.

Reacţia motrică complexă – se manifestă conform lui Bompa T.2001 în două situaţii distincte: ca răspuns la obiecte sau segmente ale corpului ce sunt înmişcare şi ca modalitate de a decide între mai multe variante de răspuns. Această ultimă variantă este abordată separat în unele cărţi de specialitate caviteză de decizie/combinaţie între cea de reacţie şi execuţie sau viteză deopţiune.

Reacţia complexă la obiectele sau segmentele aflate în mişcare este definitorie pentrusporturile de luptă şi jocurile sportive. Exemplu: prinderea şi pasarea mingii implică vizualizarea rapidă/urmărirea obiectului, adoptarea unui plasament în concordanţă cu viteza, traiectoria şi direcţia acestuia, conceperea sau selectarea unui plan de acţiune şi realizarea practică a acestuia. Modificarea poziţiilor şi direcţiilor de efectuare amişcărilor creşterea sau limitarea ite ei de e ecuţie schimbarea partenerilor şi



mişcărilor, creşterea sau limitarea vitezei de execuţie, schimbarea partenerilor şi adversarilor, favorizează adaptarea la stimuli noi şi îmbunătăţesc acest tip de reacţie.

Reacţia complexă selectivă presupune selectarea unei variante de răspuns motric dinmai multe opţiuni cunoscute la modificările condiţiilor de mediu –de exemplu schiatulpe diferite porţiuni de traseu ce au particularităţi distincte- sau la comportamentulcoechipierilor şi adversarilor din jocurile sportive. Cu cât experienţa şi nivelul demăiestrie sunt mai ridicate, cu atât existe şansele de a anticipa care vor fi acţiunile întreprinse de adversari, răspunsurile/deciziile rapide permiţând contracarareaacestora şi crescând astfel adaptarea la factorii consideraţi imprevizibili.

Viteza de execuţie – este considerată a fi rapiditatea cu care sunt efectuate mişcările distincte sau combinaţiile de elemente distincte. Mai este întâlnită sub denumirea deviteza mişcărilor separate, viteza propriu-zisă a mişcărilor sau viteza mişcărilor singulare.

Este apreciată prin intervalul de timp înregistrat de la debutul mişcării şi până lafinalizarea acesteia. Exemplu: viteza de execuţie a săriturilor din atletism, aruncărilor lapoartă din handbal, şuturilor din fotbal, loviturilor din artele marţiale. Este deci foarte

importantă în ramurile si probele cu caracter aciclic dominant. Este direct dependentă de un complex de factori, dintre care se disting forţa

musculară, capacitatea de concentrare şi calitatea tehnică a execuţiei, pe baza cărora sepoate ameliora.

Viteza de repetiţie – definită ca frecvenţă a mişcărilor, reprezintă capacitateaorganismului de a efectua rapid acte şi acţiuni motrice cu caracter ciclic într-o unitate detimp. Este abordată şi ca variantă a vitezei de execuţie.

Are un rol decisiv în în ramurile si probele cu caracter ciclic: canotaj, înot, alergări, ciclism. Este dependentă în principal de alternanţa dintre excitaţie şi inhibiţie, de ritmulşi tempoul mişcărilor. Tempourile maximale-100%- nu pot fi menţinute foarte mult



şi tempoul mişcărilor. Tempourile maximale 100% nu pot fi menţinute foarte multtimp, intervenind oboseala care scade frecvenţa mişcărilor. Această reducere a fecvenţei este generată şi de creşterea încărcăturilor sau a duratei de lucru la valori de peste 2/3 dinpotenţialul maxim al subiectului.

Viteza de deplasare – reflectă posibilitatea parcurgerii unei distanţe precizate într-uninterval de timp cât mai scurt, fiind de fapt o formă particulară de manifestare a vitezeide repetiţie.

Depinde în probele atletice de: frecvenţa mişcărilor, lungimea pasului de alergare/foule,

forţa explozivă a membrelor inferioare, tehnica de alergare, supleţe, calitateacoordonărilor etc. Strâns legate de viteza de deplasare sunt noţiunile de viteză de accelerare şi viteză de

decelerare. Prima variantă este denumită şi viteză de demaraj/capacitate de demaraj şi exprimă posibilitatea atingerii cât mai rapid a vitezei maxime de deplasare, întrefrecvenţa paşilor şi lungimea acestora fiind o relaţie de inversă proporţionalitate. A doua varintă presupune fenomenul invers, de scădere rapidă a vitezei de deplasare atunci când

condiţiile cer acest lucru. Această capacitate de accelerare şi decelerare controlată voluntar este numită simţ al vitezei, importantă în multiple ramuri de sport- jocurilesportive, tenis- unde fazele de joc impun alternarea tempourilor, accelerări sau opririrapide, modificarea permanentă a vitezei de deplasare în funcţie de context. Se susţine astfel ideea că realizarea deplasărilor cu viteză constantă/uniformă este posibilă doar încondiţii izolate, orice modificare din mediu atrăgând după sine şi necesitatea reglării vitezei mişcărilor efectuate.

Viteza în regim de coordonare – solicitată în multe situaţii caracterizatede complexitate şi variabilitate – jocuri sportive, gimnastică, schi, patinajetc.

Viteza în regim de forţă – importantă în actele motrice ce presupunmişcări efectuate e plo i karate sărituri aruncări haltere judo bo



mişcări efectuate exploziv – karate, sărituri, aruncări, haltere, judo, box,scrimă etc. Cu cât valoarea rezistenţei de învins va fi mai ridicată, cu atât

este nevoie de mai multă forţă, în caz contrar valoarea vitezei de execuţie este diminuată. Viteza în regim de rezistenţă – permite executarea structurilor motrice cu

viteză ridicată şi relativ constantă, peste limita de timp care caracterizează eforturile specifice de viteză. Se poate ajunge la maxim 60 secunde demenţinere ridicată a tempoului planificat, peste această limită rolul

rezistenţei specifice fiind tot mai dominant pentru continuarea efortului.

Metodele de dezvoltare a vitezei Clasificarea acestora a stârnit controverse, existând opinia că toate ar fi de

fapt doar procedee metodice care pot fi incluse în cadrul metodeirepetărilor - AlbuV./1999. Alţi autori fac o clasificare a metodelor diferenţiat

pentru fiecare formă de manifestare a vitezei, unele fiind astfel comunepentru toate aceste forme – metoda întrecerii sau competiţională, metodarepetării, metoda jocului -Dragnea A./2002.

Realizând o sinteză a celor mai importante clasificari analizate în literaturade specialitate, sunt prezentate următoarele metode:

INTENSITATE SUPRAMAXIMALĂ/ CONDIŢII UŞURATE

INTENSITATE SUBMAXIMALĂ/ CONDIŢII ÎNGREUIATE

Fig. Principalele metode de dezvoltare a vitezei



METODELE DE DEZVOLTARE A VITEZEI

METODA REPETĂRILOR

METODASENZORIO-MOTRICĂ

METODA ÎNTRECERIICU HANDICAP

METODACOMPETIŢIONALĂ

INTENSITATE MAXIMALĂ/ CONDIŢII STANDARD

INTENSITĂŢIALTERNATIVE

Metoda senzorio-motrică – favorizează capacitatea de apreciere şi percepere atimpului de reacţie şi formarea simţului ritmului şi tempoului. Conform lui BompaT./2001 metoda presupune execuţia mişcărilor de start în 3 faze distincte:

Executarea la diferite semnale a mai multor starturi pe distanţe identice, cucomunicarea timpilor obţinuţi.

Executarea aceloraşi starturi pe distanţele din prima fază cu estimarea timpului făcută



Executarea aceloraşi starturi pe distanţele din prima fază, cu estimarea timpului făcută obligatoriu întîi de sportiv, apoi comunicarea timpului real de către profesor şi compararea acestora. Cu cât diferenţele dintre timpii estimaţi şi cei comunicaţi suntmai reduse, cu atât perceperea timpului de reacţie este mai corectă.

Ultima fază necesită executarea şi reglarea/adaptarea vitezei mişcărilor astfel încâtacestea să se încadreze în diferiţi timpi impuşi şi comunicaţi anterior de către profesor. În acest mod se poate ajunge la capacitatea de apreciere/distingere obiectivă aintervalelor de timp extrem de scurte.

Metoda întrecerii cu handicap – presupune existenţa unui ecart/decalaj întresubiecţi implicaţi în realizarea unui efort de viteză. Diferenţa este concretizată îndistanţă, interval de timp sau valoarea încărcăturii, care favorizează execuţia celui maislab, oferindu-i astfel un avantaj/avans şi evitând demoralizarea. Cel mai puternicdintre concurenţi este şi el motivat superior pentru a recupera decalajul creat iniţial.Cu cât diferenţa valorică este mai ridicată, cu atât avansul acordat celui mai slab estemai mare. Metoda permite lucrul împreună pentru sportivi cu potenţial de pregătire

diferit, stimulând puternic implicarea psihică a acestora. Metoda competiţională – utilizată pentru toate formele de manifestare a vitezei.

Pricipalul avantaj rezultă din agrenarea puternică a elevilor pe toate planurile: fizic,afectiv, volitiv etc.

Metoda repetărilor – considerată a fi metoda de bază specifică antrenamentului de viteză, având însă aplicaţii şi în procesul dezvoltării altorcalităţi motrice. Repetările pentru optimizarea vitezei au efecte indirecte şi aasupra proceselor de coordonare, perfecţionează tehnica de execuţie, dezvoltă mobilitatea articulară şi rezistenţa musculaturii implicate, iar dacă suntrealizate cu diferite încărcături influenţează forţa musculară În funcţie de



realizate cu diferite încărcături influenţează forţa musculară. În funcţie decondiţiile de lucru şi de intensitatea efortului, dezvoltarea vitezei se face prin

4 variante concretizate în procedee metodice: Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate maximală în condiţii

standardizate/constante. În această situaţie se lucrează deseori, activitateapresupunând: aruncări atletice cu obiectele de concurs, alergări înechipament şi condiţii ca de concurs, pase, driblig, aruncări la poartă sau lacoş cu minge regulamentară, alergări pe plat etc. Această variantă permitecreşterea progresivă a vitezei, atingerea şi chiar menţinerea valorilor eimaximale.

Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate supramaximală în condiţii uşurate/favorizante. Varianta este foarte importantă atunci când intervinefenomenul numit barieră de viteză , cauzat de stabilizarea stereotipuluidinamic şi se doreşte depăşirea acestui stadiu. Exemple de condiţii uşurate:aruncări cu obiecte mai uşoare decît cele din concurs, ridicări cu haltere cu

încărcătură redusă sau doar cu bara, alergări pe pistă uşor înclinată cu 2-3grade sau cu vântul din spate, alergări cu echipament mai uşor, reducereaamplitudinii mişcărilor, reducerea suprafeţei palelor care iau contactul cu apa în canotaj etc. Toate aceste variate contribuie la depăşirea plafonuluiindividual de viteză, prin adaptarea sistemului nervos şi coordonărilor neuro-musculare la noile condiţii de lucru, eliminându-se monotonia

antrenamentelor

Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate submaximală în condiţii îngreuiate/cu rezistenţă. Varianta conduce la mobilizarea unui număr suplimentar de fibre musculare pentru a executa aceeaşi structură cunoscută şi exersată anterior, dar cu o încărcătură suplimentară, mişcarea fiind percepută ca fiind mai dificil de executat Exemple: alergări cu



fiind percepută ca fiind mai dificil de executat. Exemple: alergări cuechipament mai greu, în rampă, contra vântului, cu săculeţi cu nisip,

tractând diferte obiecte, aruncări sau ridicări de obiecte mai grele decât înconcurs, pase cu mingea medicinală şi dribling cu mingi mai grele etc.Când se revine la execuţiile in condiţii standard, câştigul de forţă obţinut prin sincronizarea unui număr mai mare de unităţi neuro-musculare va fitransferat asupra vitezei de execuţie.

Efectuarea acţiunilor motrice cu intensităţi variabile-submaximale,

maximale, supramaximale-. Are astfel loc o alternare conştientă adiferitelor intensităţi ce permite dezvoltarea simţului de accelerare şi seevită suprasolicitarea. Varianta poate fi programată în cadrul aceleiaşi repetări sau de la o repetare la alta. Exemplu pentru aceeaşi repetare pe100m: 50m submaximal+20m maximal+30m submaximal. Exemplu pentrurepetări diferite pe 50m: 90% repetarea 1 , 100% repetarea 2, 85% repetarea3.

Indiferent de metodele utilizate, dezvoltarea vitezei va ţine cont deurmătoarele elemente/reguli care facilitează o abordare ştiinţifică aacestui proces: intensitatea, durata, volumul/nr. de repetări şi frecvenţa stimulilor, pauzele dintre repetări.

Intensitatea stimulilor : valoarea minimală a tempoului de lucru trebuie să fiede 80-85%, pentru ca efectele sa fie îndreptate asupra vitezei. Se pot folosi toateintensităţile încadrate la nivelul maximal, submaximal şi supramaximal - AlexeN./1993. Utilizarea acestor intensităţi ridicate presupune stăpânirea perfectă atehnicii de execuţie a mişcărilor folosite şi o excitabilitate optimă a SNC şi af b l l l l l l b l f d



fibrelor musculare solicitate, la nivel muscular excitabilitatea fiind menţinută mai mult decât la nivelul SNC.

Durata stimulilor : va fi astfel stabilită astfel încât pe partea finală a execuţiei, viteza să nu scadă ca urmare a instalării stării de oboseală. Dacă starea deoboseală persistă, efortul va fi sistat. Totodată durata stimulilor trebuie să permită atingerea vitezei maxime, în caz contrar este influenţată favorabil doarcapacitatea de accelerare. Sunt utilizate frecvent eforturi plecând dela 2-4secunde, mergând până la 20 de secunde în cazul alergătorilor de viteză.

Eforturile submaximale permit durate de 10-15 sec, în antrenamentul sportiv potfi programate solicitări ce depăşesc şi 30 sec, în funcţie de cerinţele specifice aleramurii de sport.

Volumul/distanţele/nr . de repetări/pauzele dintre repetări: se pleacă de larelaţia de proporţionalitate inversă între volumul şi intensitatea efortului. Cumeforturile pentru dezvoltarea vitezei sunt caracterizate de intensităţi ridicate,

rezultă că volumele de lucru exprimate în distanţe, timpi, nr. de serii şi repetări vor fi reduse comparativ cu cele destinate altor aptitudini motrice. Distanţele utilizate la antrenament pot depăşi cu 10-12% distanţa probei pentru care serealizează pregătirea. Cel mai des folosite în atletism sunt distanţele cuprinse între 30-200 m.

Valoarea medie a nr.de repetări este legată de timpul de execuţie, numărul lor fiind mai mare când timpul de execuţie este mai micşi invers. Dragnea A/2002 propune următoarele valori: 5-6 rep. X5 10 sec / 3 4 rep X 15 20 sec / 2 3 rep X 25 30 sec cu pauze



5-10 sec. / 3-4 rep. X 15-20 sec./ 2-3 rep. X 25-30 sec, cu pauzeindividualizate între 2-5 minute care permit revenirea funcţiilor

vegetative, păstrând însă excitabilitatea optimă a scoarţei cerebrale pentru menţinerea intactă a potenţialului de viteză laurmătoarele repetări.

Sunt indicate pauzele active, bazate pe alergare uşoară sau mers,care permit restabilirea funcţiilor şi lichidarea datoriei de oxigen

în procent de 95%. Dacă sunt efectuate mai multe serii, pauzeledintre acestea vor avea valori medii de 8-10 min.

Frecvenţa stimulilor: datorită intensităţilor ridicate, starea deoboseală se instalează rapid în lecţiile în care este abordată

viteza, apect ce conduce la limitarea repetărilor cu intensitate

maximală la 5-6 pe lecţie. Frecvenţa lecţiilor ce abordează vitezaeste de 2-4 ori/săptămână în perioada competiţională, fiindintercalate cu lecţii de descărcare/restabilire caracterizate deintensităţi reduse, axate pe alt tip de efort – Bompa T./2001.

Priorităţi metodice privind educarea vitezei în educaţia fizică şcolară:

- Este importantă educarea formelor de manifestare ale acestei calităţi de la vârste mici atât la interior cât şi în aer liber, mai târziu eforturile fiind lipsite deperspective dacă au fost pierdute periadele favorabile de influenţare când



perspective dacă au fost pierdute periadele favorabile de influenţare, cândprocesele de creştere şi maturizare biologică permit progrese puternice.

-La vârste mici/ciclul primar se insistă la început pe viteza de reacţie si execuţie la stimuli variaţi (vizuali, tactili, auditivi), care la 14-15 ani se apropie de valorileadulţilor. Pentru viteza de execuţie şi deplasare se recomandă întâi stăpânirea foarte bună a tehnicii de execuţie-pentru alergări se insistă pe tehnica startului,a pasului alergător accelerat şi lansat de viteză- şi apoi dezvoltarea vitezei pebaza eforturilor scurte ca durată şi cu intensitate maximală.

- Distanţele scurte nu permit atingerea vitezei maxime, prin urmare pauzele potfi ceva mai scurte: 1-3 min. Distanţele optime la clasele mici sunt 15-25-30-40m, viteza pură manifestându-se într-un interval de 3-5-7 secunde, peste aceste valori intervenind oboseala ce anulează câştigul în viteză. Distanţele prea mari(200-600m) nu educă viteza de deplasare, intervenind mecanismul anaeroblactacid care nu poate fi suportat corespunzător la vârste mici.

- Nu se educă doar prin alergare, existând şi alte mijloace ce permit abordareadiferitelor forme de manifestare sau combinaţii (sărituri, aruncări- lucrul cugreutăţi mici-) diferite procedee tehnice. În programarea efortului de viteză se va ţine cont şi de faptul că manifestarea ei la nivel înalt este dependentă de forţa musculară (ce conduce la manifestarea puterii de aruncare, desprindere, start,accelerare) dar şi de precizia, coordonarea şi stabilitatea mişcării (deci decalitatea tehnicii).

- Se recomandă o durată de 2"-4" pentru mijloacele folosite în dezvoltarea vitezei de reacţie şi execuţie şi de 7"-8"-10" pentru viteza de accelerare(deplasare). Numărul de repetări poate varia 4-10, cu încărcături mici sau fără încărcătură, acest număr de execuţii fiind ales astfel încât viteza maximă obţinută să nu scadă, pauzele asigurând o refacere aproape totală – 95% dinposibilităţi.



posibilităţi. - Eficacitatea eforturilor este ridicată dacă ele vor fi efectuate pe fond de

excitabilitate optimă a S.N.C., deci în absenţa oboselii, din acest motiv temeledin viteză fiind planificate întotdeauna primele în lecţie, în prima verigă tematică cu o durată de 7-10 min., după influenţarea selectivă a aparatuluilocomotor. Nu se planifică niciodată ca temă singulară de lecţie sau ca ultimă temă în educaţia fizică şcolară!

- Repetările în cadrul aceleiaşi lecţii este indicat să se facă cu viteză care creşte

progresiv, astfel încât ultima va fi realizată cu viteză maximă, iar ultima parte astructurilor folosite să fie executată cu viteză superioară primei părţi. - Perioada pubertară este mai puţin recomandată- mai ales în prima ei parte-

pentru educarea combinaţiilor (viteză-rezistenţă), datorită incapacităţii organismului de a tolera la momentul respectiv o creştere a acidozei,nefinalizându-se procesele de maturizare.

- Evaluarea se face prin probe specifice din SNSE: naveta 5x10m sau alergareade viteză pe 50m, rata de progres fiind cu atât mai redusă cu cât nivelul iniţial de pregătire şi performanţă este mai bun.

- Plafonarea rezultatelor se previne sau înlătură prin alternarea/creşterea tempourilor de lucru, prin schimbarea exerciţiilor cu care organismul s-aacomodat, prin îmbunătăţirea coordonărilor, prin creşterea forţei explozivecare condiţionează manifestarea vitezei.

APTITUDINEA MOTRICĂ COORDONAREA / CAPACITĂŢILECOORDINATIVE

Coordonarea are un statut aparte în cadrul aptitudinilor motriceanalizate de literatura de specialitate, fiind caracterizată în principal decomplexitatea efortului. Ea are un rol major în manifestarea la un nivel superiora celorlalte aptitudini – forţa viteza rezistenţa supleţea – de care este în acelaşi



a celorlalte aptitudini – forţa, viteza, rezistenţa, supleţea – de care este în acelaşi timp puternic influenţată.

Abordarea acestei aptitudini este extrem de variabilă de la un autor laaltul, primind de-a lungul timpului o terminologie diversificată ce a surprinstrăsăturile sale definitorii şi situaţiile unde este puternic solicitată: dibăcie, agilitate, iscusinţă, măiestrie, îndemânare, stabilitate, coordonare, precizie,abilitate etc. S-a renunţat la termenul de îndemânare, folosit frecvent îndeceniile trecute, datorită semnificaţiei ce restrângea manifestarea sa doar la

activitatea membrelor superioare, termenul actual de coordonare fiind mult mailarg ca zonă de acoperire, în privinţa diversităţii şi complexităţii elementelorsale componente.

Manifestarea sa este strâns legată de procesul învăţării motrice în cazuletapelor de iniţiere şi învăţare a unor noi deprinderi, când esteabordată/asimilată ca pricepere motrică elementară- Novikov A. D., Matveev L.P., Matheus D. K. Ea se exprimă la un nivel înalt şi atunci când este necesară aplicarea creatoare a deprinderilor formate în situaţii diferite, condiţionând astfel manifestarea priceperilor motrice superioare- Epuran M., Ozolin N.,Bernstein, Hirtz. De aici rezultă legătura strânsă existentă între capacităţile coordinative şi gradul de asimilare şi exprimare a deprinderilor motrice,indiferent de tipul de deprindere şi faza de instruire în care ne aflăm, cumenţiunea că nivelul superior de automatizare a unei deprinderi va solicita mai

puţin procesele de coordonare

Definiţie: - Îndemânarea reprezintă “ capacitatea individului de a însuşi şi efectua acţiuni

motrice cu grade de dificultate diferite, dirijând precis şi economic mişcările întimp şi spaţiu, cu vitezele şi încordările necesare în deplină concordanţă cucondiţiile impuse ce apar pe parcursul efectuării acţiunii” - Mitra G., Mogoş A. /1977



1977. - “ Capacitatea de a selecţiona şi efectua rapid şi corect acţiuni motrice, adecvate

unor situaţii neprevăzute cu o eficienţă crescută” – Alexe N. / 1993. - “Capacităţile coordinative desemnează generic un complex de calităţi

preponderent psiho-motrice care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri deactivităţi , prin restructurarea fondului motric existent” - Dragnea A., Bota A. /1999.

- Coordonarea reprezintă “ capacitatea conştientă de organizare şi reglare amişcărilor manifestată în uşurinţa de învăţare şi execuţie a acţiunilor motrice cu grad de dificultate sporit, în timp şi spaţiu delimitat, cu viteza şi forţa potrivită , în concordanţă cu situaţiile ce apar pe parcursul efectuării acţiunilor , având labază un consum energetic minim” - Raţă G., Raţă B.C. / 2006.

Factorii care condiţionează manifestarea capacităţilor coordinative: Aceşti factori au determinare multiplă -psihică, biologică, motrică-, ceiereditari fiind greu perfectibili, asupra altora se poate acţiona cu eficienţă mairidicată. Din acest motiv nu pot fi înregistrate salturi spectaculoase în procesuldezvoltării capacităţilor coordinative, dar printr-un proces corect planificat sepot înregistra îmbunătăţiri vizibile.

Fineţea, acuitatea, precizia aparatului senzorial/analizatorilor .Toate simţurile sunt implicate în determinarea variaţiilor din mediul dedesfăşurare a activităţilor motrice. Un rol special îl deţine analizatorulmotor/kinestezic, prin informaţiile proprioceptive recepţionate de lanivelul formaţiunilor implicate în realizarea mişcărilor: musculatura



nivelul formaţiunilor implicate în realizarea mişcărilor: musculatura,articulaţiile, ligamentele. Alături de simţul echilibrului şi de cel vizual,

acesta este prioritar solicitat în efectuarea diferitelor mişcări, în depistareapoziţiilor principalelor segmente, a gradului de încordare musculară şi a vitezei de deplasare a diferitelor segmente, în modificarea permanentă acentrului de greutate şi reglarea mişcărilor ce presupun rotaţia corpului sau înclinarea sa.

Capacitatea scoarţei cerebrale de a selecţiona impulsurile senzitive

primite şi de a programa coordonat impulsurile motorii către grupelemusculare agoniste ce vor determina mişcarea, selectarea şi ordonareaoptimă a lanţurilor musculare în funcţie de condiţii, relaxareaantagoniştilor.

Calitatea inervaţiei musculare, dependentă atăt de viteza impulsurilordescendente cât şi de transmiterea acestora la nivelul plăcii motorii, degradul de oboseală musculară.

Rapiditatea alternării proceselor psihice fundamentale-excitaţia şi inhibiţia-.

Plasticitatea scoarţei cerebrale - capacitatea de combina stereotipuricunoscute pentru răspunsuri motrice mai complexe.

Capacitatea de a anticipa atât ordinea de efectuare a diferitelor structurimotrice cât mai ales condiţiile mediului extern – acţiunile partenerilor şi aleadversarilor, modificările din contextul ambiental.

Volumul şi calitatea deprinderilor motrice – dacă bagajul motric este unul vastşi mai ales bine stăpânit, acesta se va concretiza în rapiditatea formării unorreprezentări cât mai corecte despre deprinderile nou propuse spre învăţare



reprezentări cât mai corecte despre deprinderile nou propuse spre învăţare, scurtând acest proces, dar şi în rezolvarea rapidă a unor situaţii nestereotipe.

Nivelul de dezvoltare a aptitudinilor condiţionale -viteza, forţa, rezistenţa- caşi a combinaţiilor dintre acestea. Complexitatea şi dificultatea anumitormişcări necesită în execuţie pe lângă o foarte bună coordonare şi implicarea lanivel ridicat a celorlalte aptitudini- vezi elementele din gimnastica la aparate.

Nivelul de dezvoltare a supleţei – rigiditatea articulară şi o elasticitatemusculară scăzută vor conduce la o limitare a amplitudinii mişcărilor şi

implicit a eficienţei acestora. Memoria de scurtă şi de lungă durată – importantă în procesul învăţării noilormişcări, cât şi în valorificarea lor în fazele superioare.

Rapiditatea gândirii şi creativitatea – favorizează luarea promptă a deciziilor şi originalitatea soluţiilor aplicate.

Tipul temperamental – melancolicul asimilează greu, are nevoie permanentă de

încurajare, corectitudinea deprinderilor necesită un număr mare de repetări/ colericul prezintă fluctuaţii mari în învăţare şi aplicare, manifestă hiperactivitate şi combativitate, trebuie insistat pe autocontrol/ f legmaticul învaţă mai greoi dar extrem de stabil şi trebuie insistat pe dinamizare/sangvinicul prezintă cele mai bune trăsături pentru executarea eficientă şi stabilă a mişcărilor, asimilare rapidă şi trainică, adaptabilitate ridicată la variaţiile de mediu.

Formele de manifestare a capacităţii coordinative. Literatura de specialitate -Harre D./1973- prezintă o primă variantă de clasificare clasică,

care în funcţie de tipul de deprindere motrică executată şi de combinaţiile coordonării cu celelalte aptitudini, propune următoarele categorii:

Îndemânare generală: prezentă în realizarea tuturor mişcărilor elementare/uzualenecesare desfăşurării activităţilor cotidiene sau în rezolvarea situaţiilor diverse de viaţă.



Îndemânare specială: presupune coordonări specializate pentru executarea bagajului

tehnico-tactic specific fiecărei ramuri de sport. / Îndemânarea specifică handbalistului,halterofilului, gimnastului, luptătorului etc. Aceste forme specifice pot fi axate peelemente diferite sau parţial comune ale coordonării. Ea este specifică şi diferitelormeserii: îndemânarea dactilografului, a mecanicului, a chirurgului, a sticlarului etc.

Îndemânarea în regim de viteză- efectuarea mişcărilor complexe în ritmuri optime cutempouri ridicate. Exemplu: liniile acrobatice din gimnastică la sol, acţiunile decontraatac la jocurile sportive.

Îndemânarea în regim de forţă- efectuarea precisă a mişcărilor cu încărcătură.Exemplu: elementele de forţă şi echilibru din gimnastică, aruncările atletice. Îndemânarea în regim de rezistenţă – efectuarea corectă a deprinderilor pe fond de

oboseală cu randament ridicat. Exemplu: reluarea/repetarea acţiunilor ce solicită procesele de coordonare ridicată din jocurile sportive.

Alţi autori propun un criteriu bazat pe numărul de fibre musculare implicat încontracţie şi pe fineţea mişcărilor rezultate -Vernon P. citat de Raţă G. , Raţă B. C. /2006.

Avem în acest caz coordonări motrice fine-fine motor skill-, rezultate în urmacontrolului precis al unor grupe mici de muşchi sau fascicule musculare, ca de exemplumişcările de dexteritate la nivelul falangelor membrelor superioare sau coordonări motrice grosiere/generale-gross motor skill- , mai puţin precise faţă de primele, determinate de de angrenarea unui număr sporit de grupe sau fascicule musculare, ca deexemplu şutul la poartă.

COORDONAREASPECIALĂ/ÎN SPORT

COORDONAREAGROSIERĂ

Fig. Principalele forme de manifestare a coordonării



FORMELE DE MANIFESTARE ACOORDONĂRII / ÎNDEMÂNĂRII

COORDONAREAGENERALĂ/TOATE

ACTIVITĂŢILE

SAU PROFESII GROSIERĂ

COORDONAREAFINĂ

COORDONARE/VITEZĂ

COORDONARE/FORŢĂ

COORDONARE/REZISTENŢĂ

Capacitatea deadaptare,

restructurare şi combinare a mişcărilor

Capacitatea de control, direcţionare şi

conducere a mişcărilor

Capacitatea de învăţare motrică



Sintetizând opiniile lui Weineck J. /1980, Blume/1981, Manno R./ 1982, Epuran

M. /2005, rezultă că elementele capacităţii coordinative sunt organizate şi semanifestă sub forma unui sistem, putând fi încadrate sub forma a treicapacităţi subordonate coordonării generale, care corespund stadiilormetodice de formare a deprinderilor motrice. Acestora le corespund maimulte elemente distincte, care cumulate formează sistemul capacităţilor coordinative: capacitatea de combinare a mişcărilor, capacitatea detransformare a mişcărilor, precizia mişcării, echilibrul static şi dinamic,orientarea spaţio-temporală, discriminarea kinestezică, ambidextria, simţul ritmului, reacţia rapidă.

combinare a mişcărilor

Etapa perfecţionării

Etapa consolidării

Etapa iniţierii

CAPACITATEA DETRANSFORMARE

A MIŞCĂRILOR

Fig. Elementele definitorii ale capacităţii coordinative



CAPACITATEA

DE COMBINAREA MIŞCĂRILOR

A MIŞCĂRILOR PRECIZIA

MIŞCĂRILOR

ECHILIBRUL

STATIC ŞIDINAMIC

ORIENTAREA

SPAŢIO-TEMPORALĂ

DISCRIMINAREA /DIFERENŢIEREA

KINESTEZICĂ

AMBIDEXTRIAMANUALĂ ŞI

PODALĂ

SIMŢULRITMULUI

REACŢIA RAPIDĂ

COMPONENTELE

CAPACITĂŢII COORDINATIVE

Capacitatea de combinare a mişcărilor – întâlnită în situaţiile ce presupunlegarea diferitelor deprinderi învăţate: parcursuri aplicative, ştafete, fotbal,hochei, handbal, gimnastică, arte marţiale etc. Tot aici se consideră că sunt încadrate şi coordonările segmentare şi intersegmentare. Este strâns legată destarea aparatului senzorial, experienţa, creativitatea şi de inteligenţa motrică afiecăruia



fiecăruia. Capacitatea de transformare a

mişcărilor – favorizează adaptarea rapidă la

situaţiile nou ivite prin modificarea/restructurarea/întreruperea unor mişcări ce sunt în curs de execuţie şi continuarea prin intermediul altei mişcări ce sepretează mai bine la soluţionarea fazei sau momentului respectiv. Exemplu:aruncare la poartă din săritură nefinalizată şi terminată cu angajarea pivotului,fentă de şut la poartă continuată cu dribling sau pasă, mişcările de agilitate din jocurile sportive ce presupun o capacitate rapidă de schimbare a direcţiei de

deplasare etc. Toate acestea permit apariţia elementelor surprinzătoare pentruadversari şi permit obţinerea unui avantaj de moment. Nu este accesibilă oricui,implicând pe lângă un număr mare de deprinderi stăpânite la nivel superior şi disponibilităţi creative pentru rezolvarea originală a fazelor de joc.

Precizia mişcării – dependentă de calitatea instruirii, de complexitatea şi dificultatea deprinderii respective, de starea de oboseală a SNC şi a

musculaturii efectoare, de gradul de relaxare a antagoniştilor. Este un indicatoral calităţii tehnicii de execuţie, având un rol determinat în ramurile şi probele cepresupun acuarateţe tehnică: tir, gimnastică, sărituri la platformă sautrambulină, snooker, scrimă etc.

Echilibrul static şi dinamic – influenţat de starea aparatului vestibular care

recepţionează informaţiile vizând stabilitatea corporală. Un simţ dezvoltat alechilibrului permite menţinerea unor poziţii statice dificile –ca de exemplu îngimnastică- sau modificarea continuă a raportului dintre poziţiile segmentelor corpului în funcţie de situaţie, pentru asigurarea stabilităţii acestuia în acţiunile dinamice.Echilibrul dinamic este puternic solicitat în mişcările ce presupun modificarea continuă a centrului de greutate, rotaţii, balansări, întoarceri şi schimbări bruşte de direcţie etc.



a centrului de greutate, rotaţii, balansări, întoarceri şi schimbări bruşte de direcţie etc. Orientarea spaţio-temporală – este concretizată în adoptarea unui plasament şi unei

poziţii corporale corespunzătoare momentului respectiv. Analizatorul vizual în principalşi cel auditiv sunt implicaţi în recepţionarea informaţiilor din mediul extern, care vor fiprelucrate pentru adaptarea deplasărilor la condiţiile date. Orientarea şi reglareamişcărilor se face în funcţie de obiectele aflate în mişcare sau în funcţie de alte puncte dereper fixe sau mobile: porţi, panouri, marcaje, zone de acţiune, coechipieri, adversari.Este foarte puternic solicitată în cazul jocurilor sportive şi al sporturilor de luptă, undedistributivitatea atenţiei şi modificarea poziţiei corpului în teren sau ring vor fi necesare

mai mult decât în cazul sporturilor desfăşurate în condiţii standardizate. Discriminarea kinestezică/Diferenţierea kinestezică – favorizează adaptarea

mişcărilor la condiţii variabile de lucru, prin capacitatea de a genera încordări musculareoptime, în concordanţă cu parametri spaţiali, temporali şi dinamici favorabili execuţiei mişcărilor respective. Depinde în principal de fineţea proprioceptorilor musculari carefurnizează informaţii referitoare la tensiunile musculare necesare producerii şi reglării mişcărilor. Exemplu: jocul de fotbal pe suprafeţe variate -sintetic, iarbă, beton, bitum,

nisip, parchet- necesită încordări musculare diferite pentru fiecare variantă, chiar încazul aceloraşi procedee/ alergarea de durată pe teren variat impune tensiuni muscularediferite pentru fiecare porţiune de traseu, în funcţie de unghiul de înclinare şi calitateasuprafeţei de alergare. Această capacitate este determinantă în efectuarea deprinderilorcu fineţe şi rafinament, condiţionând estetica mişcărilor.

Ambidextria – definită în majoritatea surselor ca posibilitatea efectuării

mişcărilor cu aceaşi uşurinţă/dexteritate la ambele mâini -ambidextriemanuală-. Termenul a fost extins şi la acţiunea membrelor inferioare, vorbind în acest caz de o ambidextrie podală-Badău D./2006. Majoritatea oamenilor

t t i ţi î f t i ă il d l t lit t di ă d i t



sunt caracterizaţi în efectuarea mişcărilor de lateralitate, adică dominanta funcţională a unuia dintre organele analoage perechi (mâini, picioare)/DEX.Capacitatea de realizare a mişcărilor cu ambele segmente –dominant şi nedominant- permite adaptarea superioară la situaţii şi eficienţă ridicată, comparativ cu cei caracterizaţi doar de execuţii cu segmentul dominant-dreptul sau stângul-. Execuţiile ambidextre din fotbal, handbal, box permitsportivilor respectivi o mai mai mare libertate de exprimare şi soluţii multiplespre deosebire de cei caracterizaţi de lateralitate, care nu pot valorifica toate

oportunităţile. Simţul ritmului – presupune capacitatea de a realiza diferite mişcări

conform unor secvenţe temporale distincte, realizând o succesiune periodică aacestor mişcări. Această periodicitate a mişcărilor nu este obligatoriu egală, constantă, ci poate varia. Este foarte important în ramurile de sportconsiderate a fi ritmice: probele de garduri, patinajul, canotajul, dansul

sportiv, unde sincronizarea mişcărilor este o condiţie obligatorie. Reacţia rapidă – implică elaborarea unor răspunsuri rapide la diferiţi excitanţi, capacitatea de lua în scurt timp decizii la stimuli cunoscuţi saunecunoscuţi. Este determinată de numărul şi calitatea deprinderilorcunoscute, de concentrarea atenţiei şi rapiditatea gândirii.

Procedeele metodice specifice dezvoltării capacităţilor coordinative

Datorită puternicei determinări genetice, capacităţile di i i l i d d d C di i



coordinative au un nivel mai redus de educare. Condiţia

fundamentală o constituie învăţarea unor noi şi variatemişcări, dublată de creşterea dificultăţii de execuţie adeprinderilor deja formate. Indiferent de condiţiile delucru: constante, variabile sau complexe, orice mişcare

contribuie prin efectuarea ei la educarea capacităţilor coordinative. Pe fondul unei bune coordonări generale, sepoate trece progresiv la dezvoltarea coordonărilor specifice diferitelor ramuri de sport.

Tabelul următor prezintă principalele procedee metodiceşi exerciţiile lor aferente pentru dezvoltarea coordonării – Matveev N./1980, Harre D. /1987, Dragnea A./1999,Bompa T./2001.

Nr. Procedeu metodic Sisteme de acţionare

1.

Efectuarea

mişcărilor cu

t l

-aruncarea diferitelor mingi, pase, dribling cu segmentul

neîndemânatic;

-sărituri pe piciorul mai puţin puternic;



segmentul

neîndemânatic

-efectuarea exerciţiilor în oglindă; box cu garda inversă

- joc sportiv fără implicarea segmentului dominant

2.

Modificarea

poziţiilor iniţiale

pentru efectuarea

mişcărilor

-starturi din culcat dorsal, lateral, cu sprijin pe braţe, din alergare,

cu spatele la sensul de alergare, din sărituri ca mingea, din fandare

înainte-înapoi, din alergare de pe loc, etc;

-sărituri laterale sau înapoi, oblic, stânga-dreapta pe unul sau

ambele picioare;

3.

Restrângerea

spaţiului de

desfăşurare a

activităţii

-jocuri bilaterale, structuri tehnico-tactice pe terenuri cu suprafaţă

redusă pentru creşterea dificultăţii mişcărilor de coordonare şi

decizii rapide.

4.

Modificarea şi

alternarea

tempourilor de

execuţie

-creşterea şi descreşterea gradată a tempourilor de alergare;

-alternarea frecvenţei de execuţie a săriturilor, paselor, driblingului;

-structuri aplicative şi tehnico-tactice ce presupun modificarea

vitezei de execuţie şi deplasare în funcţie de situaţie.

5.

Modificarea sau

alternarea procedeelor

concrete de execuţie

-aruncări la poartă din săritură, de pe diferite posturi, cu pas încrucişat, cupas adăugat, din plonjon, cu evitare, cu pământul;

-pase cu latul, cu exteriorul, cu ristul plin, cu vârful, cu câlcâiul, cu sau fără

preluare, etc.

-rostogoliri, rotări, răsturnări, sărituri, aruncări, alergări în diferite variante



6.Executarea

deprinderilor şi

înlănţuirilor cu restricţii

-joc bilateral cu finalizare prin aruncare din săritură -cu un singur

procedeu admis;-joc cu maxim 2 atingeri (preluare-pasă).

-alternarea obligatorie a procedeelor la finalizare

- joc fără preluare sau fără mingi la înălţime

7.

Creşterea dificultăţii

mişcărilor prin sarcini

suplimentare

-alergare pe banca de gimnastică, combinată cu sărituri, culegere de

obiecte sau prinderea şi pasarea unor mingi;

-escaladarea şi transportul diferitelor obiecte

-sărituri cu bătaia palmelor deasupra capului şi întoarcere la 180-360º.

-alergări cu spatele la direcţia de deplasare, alergări peste garduri de

înălţime variabilă

-joc sportiv cu schimbarea frecventă a posturilor între jucători

-conducerea simultană a două mingi- alergare cu ochii închişi

-combinarea creativă a elementelor acrobatice

-parcurgerea traseelor aplicative cu schimbarea tehnicii de alergare,

târâre, escaladare sau modificarea elementelor componente ale traseului

de la o lecţie la alta.

-efectuarea mişcărilor pe fond de oboseală;

-introducerea mai multor mingi sau obiecte în ştafetă;

-fotbal cu minge de tenis sau rugby



8.Lucrul în condiţii

îngreuiate

-1x1 cu adversar de acelaşi nivel sau mai valoros;

-situaţii de 1 contra 2 sau 2 contra 3-joc bilateral cu adversar care are alt sistem de joc, altă tactică în

atac şi apărare;

-joc bilateral împotriva unei echipe ce are 1-2 jucători în plus.

- joc bilateral cu două mingi

-deplasări pe suprafeţe înguste la înălţimi ce cresc progresiv, cuviteză din ce în mai mare

-efectuarea preluărilor/prinderii diferitelor obiecte aruncate pe

diferite traiectorii şi cu viteze variabile

9.Activitate în condiţii

variate de mediu

-efectuarea deprinderilor la diferite intervale orare, temperaturi,umiditate şi vizibilitate variate, la altitudine-şes, cu sau fără

spectatori, pe diferite suprafeţe de joc, în săli de dimensiuni

diferite, cu mingi de altă greutate, cu material didactic variat,

condiţii atmosferice şi luminozitate diferite.

Priorităţi metodice privind educarea coordonării în educaţia fizică şcolară:

Influenţe benefice sunt resimţite datorită procesului de aplicare în condiţii standardizate şi variate a bagajului motric asimilat (gimnastică acrobatică,



ş g j (g , jocuri sportive, etc.), ce au efecte directe asupra componentelor capacităţii

coordinative, complexitatea mişcărilor fiind principalul parametru deeducare a lor. Volumul de lucru nu trebuie să fie foarte mare, intervalele derepaus permiţînd refacerea capacităţii de efort-situaţie similară cumetodologia dezvoltării vitezei.

Se urmăreşte antrenarea pe parcursul lecţiilor a unor elemente combinateşi chiar combinaţii cu alte aptitudini motrice. (Exemplu: coordonare

generală, precizia mişcării, orientare spaţială, echilibru dinamic, schimbări de direcţie) - Scarlat E., Scarlat M.B./2002 Echilibrul static şi dinamic al corpului se dezvoltă gradat în intervalul 3-13

ani, cel dinamic apropiindu-se de valorile adulţilor chiar la 3-4 ani, pe cândcel static ulterior. Progrese semnificative la nivelul coordonării generale,reacţiei motrice rapide şi orientării spaţio-temporale se obţin în intervalul8-12 ani, în special la băieţi, după acest interval propice, progresele fiindmai restrânse. Simţul ritmului şi diferenţierea kinestezică vor creşte înintervalul 11-12 ani. Tudor V./2001 consideră că intervalul 13-14 ani pentrufete şi 15 ani pentru băieţi este o perioadă favorabilă pentru dezvoltareacoordonării.

La elevii de gimnaziu coordonarea poate fi afectată datorită creşterii prearapide a taliei şi greutăţii, necorelată cu aceeaşi creştere a forţei musculare. În plus, o mai slabă dezvoltare a inhibiţiei conduce la efecte negative înprivinţa controlului mişcărilor, reflectându-se în diminuarea parametrilorspecifici capacităţii coordinative.Od tă i t î b t t i i ă l hilib l ti



Odată cu intrarea în pubertatea propriu-zisă are loc o echilibrare relativa a

raportului excitaţie-inhibiţie, cu toate că excitaţia este încă mai puternică. Acest fapt se traduce în îmbunătăţirea preciziei mişcărilor, a tehnicii deexecuţie, economicitate şi fineţe, probleme apărând doar când tehnicadeprinderilor nu a fost suficient consolidată, consumul energetic estecrescut iar contracţiile musculare prea puternice. Procesul educării îndemânării în gimnaziu nu trebuie planificat pe baza unor eforturi deintensitate exagerată, datorită iradierii excitaţiei la nivelul mai multor centri

din scoarţă, fiind astfel implicate inutil fascicule musculare şi activitateagenerând oboseală fizică şi nervoasă. Ifrim M./1986 Educarea capacităţii coordinative este dependentă de volumul şi calitatea

deprinderilor motrice învăţate, de gradul de maturizare al S.N.C., un număr mare de repetări asigurând feed-backul corect al proprioceptorilor dinmusculatură ce contribuie astfel la corectitudinea mişcării. Plasticitatea

S.N.C. este superioară adulţilor şi în intervalul 6-11 ani acest aspectfavorizând asimilarea mişcărilor noi şi combinarea creativă a celor dejacunoscute. Pe lângă susţinerea procesului de învăţare a deprinderilormotrice, ea favorizează şi manifestarea superioară a celorlalte aptitudinimotrice- Dragnea A./2002

- Simţul ritmului se îmbunătăţeşte la 7-8 ani, la 12 ani aria motrică şi la14 ani analizatorul kinestezic au deja structura şi o dezvoltare similară cu cea a adulţilor - Albu V./1999. Acelaşi autor consideră că cele maimari progrese privind coordonarea se pot înregistra în intervalul 6-11



mari progrese privind coordonarea se pot înregistra în intervalul 6 11ani.- Majoritatea autorilor consideră că elementele capacităţii coordinativepot fi educate cu eficienţă ridicată în intervalul 4-7 ani datorită curiozităţii copiilor şi învăţării prin imitaţie, perioadă de acumulareurmată de intervalul 7-12 ani şi apoi de cel peste 14 ani. Singurulmoment considerat mai problematic este intervalul 12-13 ani – faza

critică -Dragomir M. /2001 , Hahn E/1996.- Ca temă de lecţie, coordonarea este educată datorită suportului său psihic puternic ca şi viteza -primă verigă tematică, când excitabilitateaSNC este ridicată-, în alternanţă sau fiind deseori combinată cu viteza

în cadrul aceleiaşi teme. Practic, orice mişcare - indiferent de gradulsău de dificultate - poate contribui la educarea coordonării, accentul în

instruire fiind pus pe asimilarea corectă a mişcărilor şi ulteriorcreşterea vitezei de execuţie sau complicarea unui numar mare dedeprinderi, pe varietatea acestora care previne instalarea monotoniei.Din acest motiv se poate afirma că influenţele favorabile asupra ei suntexercitate şi în temele destinate deprinderilor motrice.

APTITUDINEA MOTRICĂ REZISTENŢA

Definiţie:- Rezistenţa reprezintă “aptitudinea motrică ce-i permite omului să facă faţă oboselii în eforturile de lungă durată” – Manno R. / 1996.

Rezistenţa înseamnă “capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o



- Rezistenţa înseamnă capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o

anumită intensitate, un timp mai îndelungat, fără scăderea eficienţei activităţii depuse, în condiţiile reprimării stării de oboseală” – Alexe N. / 1993.- Rezistenţa este definită ca fiind “capacitatea psiho- fizică a organismului de arealiza un efort de o anumită intensitate, prelungit, cu învingerea oboselii specificeactivităţii depuse” – Dragnea A. , Bota A. / 1999.- Rezistenţa reflectă “capacitatea organismului uman de a depune eforturi cu odurată relativ lungă şi o intensitate relativ mare, menţinând indici constanţi deeficacitate optimă; deci este capacitatea umană de a depune eforturi fără apariţia stării de oboseală ( senzorială , emoţională , fizică ) sau prin învingerea acestuienomen” – Cârstea G. / 2000.

- “Se consideră că un individ are rezistenţă dacă nu oboseşte uşor sau dacă poatecontinua efortul în condiţii de oboseală” – Bompa T. 2001.Din toate definiţiile prezentate anterior, rezistenţa este inevitabil asociată cutermenul de oboseală. Acest factor este determinant în demersul de dezvoltare arezistenţei, fiind responsabil de ruperea homeostaziei şi de noile modificări adaptative ale organismului la tipurile de efort cărora acesta trebuie să le facă faţă.Doar printr-o planificare corectă a alternanţei efort-oboseală/pauză-refacere-supracompensare se poate înregistra o îmbunătăţire a performanţelor în solicitările cu o puternică dominantă a rezistenţei.

Alţi autori încearcă definerea rezistenţei prin utilizarea termenului de anduranţă. Bota

C / 2005 defineşte anduranţa ca fiind: “ posibilitatea unui subiect de a efectua timp îndelungat un efort de intensitate medie, cu o relativă uşurinţă cardio-vasculară, schimburile gazoase rămânând echilibrate, fără o datorie mare de oxigen” . Această noţiune este utilizată frecvent în literatura vestică - anglo-saxonă şi franceză – pentru adefini doar termenul de rezistenţă generală.



ţ g

Factorii care condiţionează manifestarea rezistenţei Aceşti factori sunt extrem de diversificaţi şi determinanţi în obţinerea rezultatelor

superioare pentru eforturile ce solicită diferitele tipuri de rezistenţă. Ei ţin de starea defuncţionare a principalelor sisteme implicate în efort, de calitatea metabolismului şi cantitatea rezervelor energetice, de starea psihică etc. Principalii factori analizaţi sunt:

Tipologia fibrelor musculare solicitate în efort – Studiile au demonstrat că fibrele

musculare roşii de tip1/lente sau slow-twich sunt implicate prioritar-peste90% înutilizarea oxigenului- pentru susţinerea eforturilor de rezistenţă şi doar secundar cele detip2/rapide. Implicarea unui anumit tip de fibră musculară este dependentă de solicitareşi încărcătură. Eforturile de intensităţi reduse şi medii vor solicita prioritar fibrele lente,care sunt adaptate mai bine la eforturile de durată, obosind mai uşor. Biopsia musculară a evidenţiat raportul favorabil fibrelor lente faţă de cele rapide pentru eforturile deanduranţă, maratoniştii putând depăşi 80% pentru fibrele de tip 1, în timp ce lamajoritatea persoanelor neantrenate raportul este relativ egal. Aceste fibre au un număr sporit de mitocondrii implicate în procesele oxidative, număr ce poate creşte substanţial prin antrenament specializat la intensitate de prag. Creşterea intensităţii peste acestprag va solicita şi ameliora şi capacitatatea oxidativă a fibrelor de tip 2.

Starea sistemelor respirator, cardiovascular şi a celorlalte funcţii implicate în susţinerea eforturilor de rezistenţă – aceste sisteme sunt solicitate în mecanismele de captare, transport şi utilizare a oxigenului la nivelul ţesuturilor. Acest traseu poate fi optimizat în condiţiile în caresubiecţii au o capacitate vitală crescută, ceea ce permite inhalarea unei cantităţi superioare de O2.Capacitatea vitală poate atinge şi valori de 6000-7000 ml prin antrenamente susţinute, fiind maimare la bărbaţi decât la femei, răspunzând astfel necesităţii de oxigenare ce pot creşte şi de 20 ori îneffort, comparativ cu starea de repaus, de la 250 ml/min la 3000-5000ml/min. Frecvenţa respiratorie



, p p , 5 / 3 5 / ţ ppoate ajunge la valori de 30-40-45 respiraţii/minut dar cu cât valorile sunt mai ridicate de 40

respiraţii/min, cu atât eficienţa scade. Minut volumul respirator/debitul respirator creşte de la 6-8litri în repaus până la valori de 80-100l/min la nesportivi şi 150-200l/min la sportivi. Consumulmaxim de O 2 /volumul maxim de oxigen în efort dă puterea maximă aerobă prin raportare lagreutatea corporală, înregistrând valori de 1500-2000ml/min la neantrenaţi şi 4000-5000ml/min laantrenaţi. Cu cât acest VO2 max este mai ridicat, cu atât se poate desfăşura efortul fizic de tip aerobla un nivel mai ridicat, pe un interval de timp mai mare.

Debitul cardiac/minut volumul inimii are o creştere de la 3-5 l/min în repaus/ortostatism la valoride 20-25 l/min la neantrenaţi şi 40-45-50l/min la antrenaţi în sporturile de rezistenţă. Creşterea

debitului cardiac în efort se face pe seama creşterii frecvenţei cardiace/tahicardie de efort şi pe cea a volumului sistolic. La sportivi se constată intervenţia modificărilor adapative ce conduc lafenomenul de scăderea a frecvenţei cardiace în repaus/bradicardie de repaus, fenomen generat atâtde creşterea cavităţilor miocardului, cât şi de îmbunătăţirea forţei de contracţie a acestuia: 50—60bătăi/min, comparativ cu cei neantrenaţi, unde valorile sunt cuprinse între 60-90 bătăi/min. Valorile volumului sistolic pleacă de la 40-50 ml/sistolă în repaus pentru sportivii de performanţă şi ajunge la valori de 120-140ml la nentrenaţi şi 150-220ml la antrenaţi în funcţie de intensitateaefortului. Depăşirea pragului frecvenţei cardiace critice de 180 bătăi/min nu mai produce creşterea

debitului cardiac, datorită scurtării diastolei şi nici a VO2 max. Valoarea ridicată a hematiilor/eritrocitelor este importantă datorită faptului că că acestea conţin hemoglobină implicată în fixarea şi transportul oxigenului la ţesuturi. Măsurătorile au arătat că 1gram de hemoglobină poate transporta 1,35 ml O2- Albu V. /1999. Antrenamentele de rezistenţă şi desfăşurarea activităţilor în condiţii de hipoxie -ca de exemplu la mare altitudine- conduc lacreşterea numărului de hematii şi îmbunătăţesc astfel mecanismele de transport a O2.

Sursele energetice, activitatea enzimatică şi reglarea hormonală – cele mai importante surse energetice ce favorizează eforturile derezistenţă sunt depozitele de glicogen şi cele de lipide. Cantitatea ceamai mare de glicogen este situată în musculatură -între 300-400g- şi înficat - 40-130g-, cantităţi mai reduse găsindu-se şi în alte organe –creier,rinichi- şi sub formă de glucoză în sânge -Dumitru G. /1998.



ş g g 99Musculatura în efort foloseşte prioritar glicogenul, dar dacă efortul estede lungă durată -cel puţin o oră- şi intensitate moderată se ajunge laconsumul de acizi graşi liberi/AGL, importanţi în susţinerea eforturilorde rezistenţă prin cantitatea mai mare de energie eliberată -9,3 cal/gram-, comparativ cu cea obţinută din glucide -4,1 cal/gram-. În eforturileprelungite –aproximativ 3 ore- furnizarea energiei se face in maxim 70%din degradarea lipidelor.

Un rol important în susţinerea eforturilor de rezistenţă îl are şi producerea epinefrinei/adrenalinei de către glanda medulosuprarenală, mai ales la programarea unor intensităţi ridicate. Aceasta este eliberată

în circulaţia sanguină ca reacţie la stresul fizic şi emoţional, provocândcreşterea frecvenţei cardiace, stimularea metabolismului şi creşterea

disponibilului de glucoză şi acizi graşi ca surse energetice. Producerea deendorfină de către creier este importantă pentru rolul de analgezic pecare aceasta îl are, permiţând organismului să continue un efort chiardacă acesta este dureros, nefiind perceput ca atare pe parcursulactivităţii şi imediat după incheierea acesteia. Exemplu: marşurile, alergările de durată etc.

Calităţile de ordin volitiv/Puterea de voinţă – Obţinerea de rezultate superioare înprobele sau ramurile ce solicită rezistenţa presupune un nivel superior al calităţilor de voinţă -perseverenţa şi dârzenia-, ca urmare a dificultăţii menţinerii intensităţii programate a eforturilor respective în special pe fond de oboseală accentuată. Calităţile volitive sunt determinante pentru a evita abandonul atunci când oboseala fizică instalată din cauza epuizării resurselor energetice este principalul factor limitator, cândintesităţile ridicate conduc la concentraţii ale lactatului greu tolerabile pentru a mai



intesităţile ridicate conduc la concentraţii ale lactatului greu tolerabile pentru a maicontinua efortul, sau când stereotipia şi monotonia antrenamentelor scad capacitatea deconcentrare şi induc o stare de plictiseală care reduce implicarea corespunzătoare înprocesul de antrenament. Determinarea suportului motivaţional pentru fiecare persoană în parte este foarte importantă în formarea unei atitudini favorabile a celor implicaţi îneforturi de rezistenţă.

Capacitatea SNC de a coordona activitatea sistemului locomotor şi activitatea funcţiilor ce susţin efortul fizic – Antrenamentele repetate conduc în timp laoptimizarea activităţii reţelei neuronale care este implicată în coordonareacorespunzătoare a tuturor sistemelor solicitate în activitatea fizică specifică. Secontribuie astfel la realizarea adaptării progresive la efort. Instalarea oboselii nervoaselimitează activitatea SNC şi are efecte negative asupra randamentului în eforturile fiziceprestate. Menţinerea excitabilităţii optime a sistemului nervos şi a capacităţii sale decoordonare se educă prin antrenamente ce conduc la instalarea stării de oboseală şi întimp cresc toleranţa celulelor nervoase la stres.

Rezerva de viteză - importantă în optimizarea performanţelor în sporturile ciclice.

Reprezintă diferenţa de timp dintre valoarea medie înregistrată pe o distanţă etalonscurtă din cadrul unei probe mai lungi (de exemplu timpul mediu pe 100m dintr-o cursă de 1500m) şi cea mai bună performanţă în alergarea de viteză pe aceeaşi distanţă scurtă-100m. Cu cât diferenţa este mai mare/rezerva de viteză mai mare, cu atât şansele de îmbunătăţire a performanţelor în proba mai lungă sunt mai ridicate, datorită vitezei dedeplasare superioare ce favorizează un consum energetic mai redus.

Capacitatea aerobă presupune posibilitatea de producere a energiei

necesare mişcării în prezenţa oxigenului, termenul derivând din latină:aer=aer şi bios= viaţă. În desfăşurarea eforturilor aerobe se realizează unechilibru între necesarul de oxigen al organismului şi capacitatea sistemelorimplicate în efort de a l asigura Din acest motiv rolul respiraţiei realizate



implicate în efort de a-l asigura. Din acest motiv, rolul respiraţiei realizate

corect este determinant, insistându-se pe o expiraţie cat mai energică, capremisă pentru eliminarea unui volum mare de aer cu o concentraţie ridicată de CO2. Mecanismele aerobe sunt mai avantajoase pentru organism datorită eficienţei energetice: dintr-o moleculă de glucoză sunt obţinute 38 moleculede ATP. Capacitatea aerobă este determinată şi de posibilităţile oxidative lanivelul fibrelor musculare, de numărul şi dimensiunea mitocondriilor.Intensitatea efortului aerob nu este foarte ridicată –cel mult submaximală-,

fiind întâlnite frecvent intensităţi reduse şi medii care permit desfăşurarea efortului pe termen îndelungat, reacţiile aerobe eliberând energia mai lent.Eforturile de tip aerob sunt planificate şi în cazul ramurilor şi probelor cu ocomponentă anaerobă dominantă, datorită efectelor favorabile pe careeforturile aerobe le au în stabilizarea componentei anaerobe. Pot fi inclusedupă antrenamente de intensitate ridicată înainte sau după concursurisolicitante, având ca principal scop accelerarea proceselor de refacere. Alternarea intensităţilor solicitante/lecţii de şoc cu cele de uşoare de tipaerob/lecţii de descărcare, permite evitarea stărilor e suprasolicitare,rapiditatea restabilirii şi durabilitatea nivelului de pregătire fizică specifică atinsă.

Capacitatea anaerobă implică mecanisme de furnizare a energiei în absenţa oxigenului.

Eliberarea energiei prin aceste mecanisme permite atingerea unor intensităţi maximale deefort, fără ca activitatea să poată dura prea mult-maxim 1 minut-, datorită instalării rapide astării de oboseală. Daca totuşi efortul continuă, atunci furnizarea energiei va fi preluată desistemul aerob, fiind însoţită de reducerea vizibilă a intensităţii şi de un consum caloric mairedus. Efortul anaerob nu este la fel de eficient: din descompunerea anaerobă a unei



pmolecule de glucoză rezultă doar două molecule de molecule de ATP şi două de acid lactic,dar energia este eliberată extrem de rapid şi permite eforturi explozive necesare dezvoltării detentei sau vitezei. Prima parte a unui efort este mereu axată pe componenta anaerobă datorită latenţei de amplificare a activităţii aparatelor cardiovascular şi respirator-bateriaanaerobă-. După intensificarea activităţii aparatelor implicate în efort şi dacă intensitateaefortului este una redusă, componenta aerobă devine dominantă în furnizarea energiei.

Dacă intensitatea creşte brusc în activitatea respectivă intervine mecanismul anaeroblactacid ce preia furnizarea de energie, dar conduce la acumulare de lactat. Cu câtintensitatea efortului este mai mare, cu atât mecanismele anaerobe sunt mai puternicimplicate, iar antrenamentele vor permite tolerarea la nivel tisular a unor concentraţii crescute de lactat. Tabelul următor prezintă orientativ raportul dintre eforturileaerobe/anaerobe în diferite probe atletice, cu menţiunea că valorile nu pot fi absolutizate şi

prezintă variaţii în funcţie de intensitate - după informaţiile selectate din Bompa T./2001.Proba 400m 800m 1500m 3000m

Efort aerob 15-20% 30-40% <50% 80%

Efort

anaerob

80-85% 60-70% >50% 20%

Formele de manifestare a rezistenţei Literatura de specialitate furnizează mai multe criterii de clasificare:

specificitatea efortului, nivelul de implicare a grupelor musculare, durataefortului, sursele energetice mobilizate, combinaţia cu celelalte aptitudinimotrice.

În funcţie de specificitatea ramurii de sport se clasifică în: rezistenţă lă i i lă



generală şi specială Rezistenţa generală este definită ca “posibilitate a organismului de a efectua

eforturi de o intensitate medie , într-un timp mai îndelungat şi în activităţi câtmai variate” – Albu V./1999.

În mediul francez şi anglo-saxon este întâlnită sub numele de anduranţă. Esteconsiderată a fi baza indispensabilă de plecare în procesul dezvoltării rezistenţei specifice şi a celorlalte aptitudini motrice, asigurând o capacitate de

efort fizic transferabilă de la un tip de activitate la altul. Presupune angajarea înefort a unui număr sporit de sisteme şi grupe musculare pe termen lung, fiinddeci determinantă în realizarea eforturilor din probele de fond, maraton, jocurisportive, înot pe distanţe lungi, ciclism, antrenamente ce cumulează câteva oresau activităţi fizice cotidiene de lungă durată. Manifestarea ei depinde decalitatea proceselor de tip aerob care o susţin. Se dezvoltă corespunzător prinprogramarea eforturilor de durată în tempou uniform la valori ale pulsului de130-160p/min. Are prioritate în educaţia fizică şcolară datorită particularităţilor morfo-funcţionale ale elevilor pentru primele cicluri de instruire şi în în cadrulpregătirii grupelor de începători, copii şi juniori, scăzând ca pondere înpregătire odată cu avansarea în eşaloanele superioare, în detrimentulrezistenţei specifice.

Rezistenţa specială reprezintă acel tip de rezistenţă care estespecifică/diferenţiată fiecărei probe sau ramuri de sport. Înfuncţie de cerinţele efortului fizic- durată, distanţe parcurse,număr de acţiuni individuale şi colective, grupe musculare

li it t t i d d l i t ti i li t



solicitate, tempouri de deplasare, sisteme energetice implicate

prioritar- permite susţinerea efortului competiţional la cel mai înalt nivel, fără afectarea randamentului în acţiunile desfăşurate. Presupune lucrul la intensităţi superioare faţă dedezvoltarea anduranţei sau o alternare a acestora, ceea ceconduce la puternice solicitări de tip anaerob. Se dezvoltă prioritar la grupele de avansaţi şi performanţă, asigurândadaptarea superioară la efort competiţional. Exemple:rezistenţa specifică în baschet, hochei, fotbal, box, judo,gimnastică etc. În funcţie de caracterul ciclic sau aciclic alprobelor şi ramurilor sportive, rezistenţa specifică poate ficaracterizată de efort relativ constant –alergări, canotaj, înot,schi fond- sau de efort variabil – judo, scrimă, box, jocurisportive-.

În funcţie de nivelul de implicare a grupelormusculare se clasifică în: globală, regională şilocală - Alexe N./1993.

R i t ţ l b lă/ lă t d t i tă â d î



Rezistenţa globală/generală este determinantă când înactivitate sunt implicate peste 2/3 din grupelemusculare ale organismului, fiind puternic solicitateaparatele cardiovascular, respirator şi sistemul nervos.

Rezistenţa regională presupune implicarea în efort agrupelor musculare cuprinse între 1/3 şi 2/3 din totalulmasei musculare.

Rezistenţa locală se manifestă la implicarea a mai

puţin de 1/3 din grupele musculare.

În funcţie de durata efortului avem rezistenţă de lungă durată, de durată medie şi

de scurtă durată - Dragnea A. , Bota A./1999.

Rezistenţa de lungă durată apare în activităţile cu o puternică susţinere energetică detip aerob. Durata efortului trebuie să fie de cel puţin 8 minute, în funcţie de valoareatimpului total de lucru deosebindu-se 3 categorii distincte de rezistenţă de lungă durată (RDL): RDL1 cu o durată de maxim 30 min, degradarea aerobă a glicogenului fiind



3 g g gprincipalul mecanism energetic / RDL2 cu valori între 30-90 min, energia fiind furnizată

de descompunerea glicogenului dar şi a acizilor graşi / RDL3 cu valori de peste 90 min,depozitele de glicogen fiind puternic consumate, iar energia fiind furnizată prioritar desistemul acizilor graşi. Acest tip de rezistenţă este determinant în probele de maraton,5000 şi 10000m alergări, probele de marş, înot şi cursele de ciclism pe distanţe mari, jocuri sportive, schi fond, probe combinate.

Rezistenţa de durată medie este determinantă în eforturile care se încadrează între 2-8 min. Presupune furnizarea energiei atât pe baza sistemului aerob dar şi anaerob

lactacid în proporţie variabilă/efort mixt, determinată de intensitatea solicitărilor şi degradul de antrenament la momentul respectiv. Cu cât efortul se apropie de limita sasuperiară de timp -8 min- cu atât mecanismele aerobe sunt dominante şi invers. Acesttip de rezistenţă este solicitat în cazul probelor de 400m înot, 1500m atletism, patinaj,canotaj, sporturi de contact programate pe reprize.

Rezistenţa de durată scurtă se manifestă în sporturile ce implică eforturi de mareintensitate, cu durată între 45sec-2min. Energia este obţinută prin descompunerea

anaerobă a glicogenului şi conduce la acumularea unor cantităţi de acid lactic, datoria deoxigen fiind plătită în primele minute post-efort. Efortul presupune puternice solicitări pentru viteză şi forţă sau combinaţii ale acestora cu rezistenţa. Exemple: alergările pe400 şi 800m, înot pe 100 şi 200m, ciclism 1000m.

În funcţie de sursele energetice mobilizate se împarte în rezistenţă aerobă, anaerobă şi mixtă.

Rezistenţa aerobă este caracteristică eforturilor de lungă durată -peste 8 min- fiind caracterizată de volume mari del i i i ă i d l l 6 % di l



lucru şi intensităţi moderate, cel mult 60-70% din valoareamaximă. Depinde de consumul maxim de O2 şi cantitateade resurse energetice musculare şi hepatice care vor fidescompuse prin mecanisme aerobe.

Rezistenţa anaerobă lactacidă este caracteristică eforturilor

de scurtă durată -45sec-2min- energia fiind obţinută pringlicoliză anaerobă -în absenţa oxigenului- şi presupuneeducarea toleranţei subiecţilor la acidoza musculară. Poateajunge la solicitări ce presupun 90-95% din valoareamaximă.

Rezistenţa mixtă implică ambele macanisme-aerobe şi anaerobe- fiind caracteristică eforturilor de durată medie:2-8 min.

În funcţie de combinaţiile realizate cu celelalte aptitudinimotrice: rezistenţă- viteză, rezistenţă forţă, rezistenţă-coordonare.

Rezistenţa-viteza reflectă posibilitatea organismului de a prestaeforturi fizice caracterizate de păstrarea unei viteze cât mai mari pe uninterval de timp cât mai lung. Literatura de specialitate o defineşte ca



p g p şfiind: ”aptitudinea de a menţine la un nivel scăzut pierderea de viteză ,la performanţe de viteză pe termen scurt, de până la 2 minute” cuintensitate ce fluctuează între nivelul submaximal şi maximal-Steihofer/1993, citat de Dragnea A. şi Teodorescu M. S./2002. Exemplu:probele de 400m şi 800m din atletism.

Rezistenţa- forţa reprezintă posibilitatea organismului de a presta

eforturi fizice caracterizate de prezenţa îngreuierilor/învingerea unor încărcături pe un interval cât mai mare de timp. Se consideră că reprezintă ”aptitudinea de a repeta impulsuri de forţă de peste 30% dinforţa maximă în cadrul unei durate de timp determinate fără a diminuanivelul de forţă” – Buhrle/1985, Martin /1991, citaţi de de Dragnea A. şi Teodorescu M. S./2002. Exemplu: lupte, haltere, culturism, canotaj.

Rezistenţa-coordonarea presupune capacitatea organismului de arealiza eforturi fizice caracterizate de complexitate, stabilitate, precizieşi eficienţă pe un interval de timp cât mai ridicat, fără a afecta calitateamişcărilor executate. Exemplu: patinaj artistic, înot sincron, finalul

jocurilor sportive.

Rezistenţăgenerală

Rezistenţăspecială

R i t ţăR i t ţă

Fig. Formele de manifestare a rezistenţei



Manifestarearezistenţei înfuncţie de :

Combinaţiicu alte

aptitudini

Specificitateaefortului

Implicareagrupelor

musculare

Durataefortului

Surseleenergetice

Rezistenţălocală

Rezistenţă

globală

Rezistenţăregională

Rezistenţă dedurată medie

Rezistenţă delungă durată

Rezistenţă descurtă durată

Rezistenţăaerobă

Rezistenţămixtă

Rezistenţăanaerobă

Rezistenţă/viteză

Rezistenţă/forţă

Rezistenţă

/coordonare

Metodele de dezvoltare a rezistenţei

Metodologia specifică dezvoltării rezistenţei cunoaşte mai multe variante de clasificare,unele având un caracter mai sintetic, altele insistând pe detalirea fiecărui procedeumetodic în parte. Din tipologia clasificărilor studiate va fi prezentată cea propusă deMitrea şi Mogoş/1977, care împarte procedeele în funcţie de jocul celor doi parametrideterminanţi pentru eforturile de rezistenţă: volumul şi intensitatea.Procedee metodice bazate pe variaţia volumului efortului fizic: procedeul eforturilor

i i if i d l f il



continue şi uniforme şi procedeul eforturilor repetate.

Procedeul eforturilor continue şi uniforme Întâlnit şi sub denumirea de metodamaraton, el constă în realizarea unui efort de durată fără pauze, intensitatea efortuluiexprimată prin valorile frecvenţei cardice ramânând la valori constante pe tot parcursulactivităţii. Activitatea are loc în condiţiile unui echilibru funcţional stabil: steady-state,datorită intensităţii apropiate de valoarea critică, ce presupune un raport optim de egalitate între aportul şi necesarul de oxigen. Ceea ce poate fluctua în cadrul aceleiaşi activităţi saude la o lecţie la alta este volumul de efort, exprimat prin durată, distanţă sau număr de

repetări. Se aplică uşor în educaţia fizică şcolară, ameliorând rezistenţa generală.Solicitările sunt de natură aerobă, urmărind dezvoltarea mecanismelor de captare,transport şi utilizare a oxigenului. Majoritatea autorilor recomandă pentru începători valori ale pulsului de 140-150p/min, cu tempouri mai puţin solicitante, de 6-6,5 min/km şi o durată iniţială de 10-15 min. Se recomandă revizuirea periodică a parametrilor efortuluidupă un interval de 4-6 săptămâni- Albu V./1999. În activitatea sportivă de performanţă este utilizată frecvent cu sportivii începători, iar de cei avansaţi în perioada de pregătire

generală , sau ca variantă de refacere după competiţii. În funcţie de nivelul de pregătire iniţiala, valorile pulsului pot creşte la 150-170p/min sauchiar la 170-180p/min pentru sportivii de performanţă, durata poate ajunge la cel mult ooră, cu un tempou de 3,5-4 min/km, încercând depăşirea a 70-75% din VO2max, ceea cepermite trecerea peste intensitatea de prag şi conduce la optimizarea capacităţii de efortaerob. Intensitatea programată nu trebuie să conducă la creşteri ale frecvenţei respiratoriila valori peste dublul celor din repaus– Dragnea A. şi Teodorescu M. S./2002.

Procedeul eforturilor repetate. Se utilizează atât pentru dezvoltarea

rezistenţei generale cât şi specifice, în funcţie de maniera de planificare astimulilor: distanţe, serii, nr. de repetări, valoarea pauzelor. Intensitateaefortului rămâne constantă pe parcursul lecţiei respective-adică estedesfăşurat efortul în condiţiii standard- iar volumul de efort, exprimat îndistanţe sau repetări poate varia. Exemplu: 3-4rep.x600m la 50% din vitezamaximă. Important este ca pauza acordată după fiecare repetare să permită



p p p p preluarea următoarei unităţi de efort la aceeaşi intensitate.

Poate fi utilizat atît în cadrul dezvoltării rezistenţei specifice în sporturileciclice cât şi în cazul jocurilor sportive. Distanţele scurte parcurse în tempourimai ridicate solicită puternic componenta anaerobă iar cele mai lungiparcurse în tempouri mai scăzute, sau cel mult apropiate de intensitateaefortului din proba respectivă au o solicitare aerobă mai pronunţată.

Bompa T./2001 propune pentru sporturile de echipă aşa numitulantrenament în tempo care se apropie din punct de vedere al tipuluisolicitării de specificitatea efortului competiţional. Autorul propune repetări în tempouri constante ce pleacă de la 60% pe distanţe de maxim 600m ladebutul perioadei pregătitoare, fiind crescute după câteva lecţii simultan cureducerea distanţelor până în perioada precompetiţională, ajungându-se laintensităţi de 75-80% pe distanţe mult mai scurte: 100m, 50m, 30m.

Importantă este menţinerea intensităţii/vitezei de deplasare planificate pentrutoate repetările din lecţia respectivă. Exemple: lecţia5: 6x600m/60%, lecţia6:8x600m/60%, lecţia9: 6x400m/65%, lecţia12: 8x150m/70%, lecţia15:12x30m/80%. Acest gen de antrenament induce stări adaptative superioare caurmare a numărului mare de repetări a stimulilor planificaţi, contribuind ladezvoltarea rezistenţei specifice fiecărei ramuri de sport.

Procedeul eforturilor variabile Este caracterizat de constanţa volumuluide lucru –distanţă sau număr de repetări planificat- şi de fluctuaţii aleintensităţii în cadrul aceleiaşi activităţii, atât în cazul efortului continuucât şi în cel repetat. Mijlocul utilizat frecvent este alergarea, dar poate aveaaplicaţii şi în ciclism, patinaj, canotaj, schi, inot etc. Datorită alternării tempourilor de lucru sunt determinate solicitări mai puternice şi complexeasupra organismului comparativ cu procedeul eforturilor continue şi



asupra organismului, comparativ cu procedeul eforturilor continue şi

uniforme, ceea ce presupune efort volitiv pentru depăşirea senzaţiilor deepuizare, generate de intensităţile ridicate. Efectul este adaptareamultilaterală la diferite intensităţi, fiind folosită în educaţia fizică şcolară la clasele mai mari.

Dacă se utilizează o singură unitate de efort/efort continuu, atunci are locmodificarea alternativă a vitezei de deplasare. Se numeşte metoda fartlek

sau speed-play/joc de viteză în literatura de specialitate. Alergarea pe teren variat este exemplul clasic care impune o adaptare a intensităţilor de lucru în funcţie de natura traseului respectiv. Schimbarea tempoului de alergarese poate face fie în funcţie de o planificare anterioară a porţiunilor de terensau a intervalelor de timp, în care se va accelera sau reduce viteza dedeplasare, ori în funcţie de senzaţiile subiective ale sportivului care decidesingur o creştere a tempoului sau o reducere a acestuia când oboseşte,

pentru a permite refacerea parţială. În momentele de solicitare puternică frecvenţa cardiacă poate atinge 180b/min, iar în cele de solicitare uşoară eanu trebuie să scadă sub 140b/min. Valorile medii ale efortului suntcuprinse între 30min-60min, cu aplicaţii în educaţia fizică şcolară peintervale de timp mai mici, în special la clasele terminale de liceu.

Dacă sunt folosite mai multe repetări în cadrul aceleiaşi lecţii, variabilitatea efortului conduce la modificarea intensităţilor în sens decreştere sau descreştere pentru repetările planificate. Exemplu:6x800m (50%, 60%, 80%, 65%, 60%, 75%). Bompa T./2001, citat deRaţă G şi Raţă B.C./2006 prezintă termenul de antrenament model,strâns legat de specificul probei în care este necesară dezvoltarea



strâns legat de specificul probei în care este necesară dezvoltarea

rezistenţei specifice. Repetările se fac pe distanţe mai mari sau maiscurte decât cea din concurs, pe trei momente distincte: primelerepetări se fac pe distanţe mai scurte decât proba, cu intensităţi ridicate ce pot depăşi tempoul de concurs, solicitarea fiind de natură anaerobă lactacidă. Partea centrală a antrenamentului foloseşte distanţe mai mari şi intensităţi mai reduse care conduc la solicitări de

natură aerobă. Ultima parte utilizează repetări de intensităţi mairidicate pe distanţe scurte, încercându-se atingerea tempourilor decursă, dar realizate pe fond de oboseală reziduală acumulată dinrepetările anterioare. Se dezvoltă astfel aşa numita rezistenţă de viteză.

Procedeul eforturilor progresive Presupune o creştere progresivă atempourilor de lucru pentru aceeaşi unitate de efort continuu sau de lao repetare la alta în cazul antrenamentului pe părţi egale. Permite ogradare a intensităţilor pe o plajă largă doar în sens ascendent, putândmerge până la atingerea celor maxime.

Exemple: 1000m – 300m/50% + 400m/65% + 200m/70% + 100m/8o%.4x400m – 58sec, 56 sec, 54sec, 53sec.

Procedee metodice bazate pe variaţia volumului şi intensităţii efortului fizic. Sunt

reprezentate de variantele antrenamentului fracţionat întâlnit sub denumirea deantrenament cu/pe intervale. Denumirea vine de la intervalele de timp/pauzele dintre repetări sau

împărţirea/fracţionarea distanţelor sau reprizelor de lucru ce vor fi parcurse. Regulafundamentală este ca pauza dintre repetări să nu permită o revenire completă aorganismului, apreciindu-se că valori ale pulsului de 120-130p/min sunt optime pentru arelua o nouă repetare Parametri ce pot varia în cazul utilizării antrenamentului pe



relua o nouă repetare. Parametri ce pot varia în cazul utilizării antrenamentului pe

intervale sunt legaţi atît de volum cât şi de intensitate: numărul de reprize, serii şi repetări, distanţele, tempoul de lucru, valoarea şi natura pauzelor. În funcţie deintensitatea efortului poate solicita atât componenta anaerobă cât şi aerobă, recomandându-se totuşi utilizarea sa după ce rezistenţa generală a fost bine dezvoltată.

Se poate utiliza pentru sporturile cu caracter ciclic şi aciclic, folosind şi alte mijloacedecât alergarea: reprize tehnico-tactice scurte din jocurile sportive, circuite variate,exerciţii cu obiecte, lucrul la bicicletă etc. În educaţia fizică şcolară trebuie utilizat cu

multă grijă doar la clasele mari, datorită solicitărilor puternice induse asupra sistemelororganismului. Prezintă o serie de avantaje: este mai puţin plictisitor decât eforturile dedurată, determină o puternică capacitate de concentrare şi reclamă rezistenţă psihică, îmbunătăţeşte funcţia cardio- vasculară, obişnuieşte elevii cu determinarea valorilorpulsului şi dozarea efortului etc.

Majoritatea autorilor consideră că după o încălzire corespunzătoare a organismului şi atingerea valorilor pulsului de 120-130p/min, se poate trece la desfăşurarea efectivă a

antrenamentului. Pauzele dintre repetări sunt cuprinse între 30 şi 90 sec, fiindproporţionale cu gradul de solicitare şi distanţa de lucru. Volumul total de lucru vatrebui să depăşescă modelul competiţional/distanţa probei, efortul fiind solicitant şi conducând rapid la epuizarea rezervelor energetice: maxim 2-3 serii x 3-4 repetări/lecţie. În funcţie de reacţia organismului la finalizarea pauzei după fiecare repetare se modifică sau nu intensitatea efortului:

Dacă F.C. revine la valorile anterioare efortului -120-130p/min- se va păstra intensitatea deja

programată Dacă F.C. revine prea repede la valorile anterioare efortului sau la valori mai scăzute -100-110p/min-, atunci la următoare repetare va fi programată o frecvenţă de lucru mai ridicată.Dacă F.C. nu revine la valorile anterioare efortului după terminarea intervalului de odihnă -140-150p/min- atunci efortul a fost prea puternic şi următoarea repetare va fi scăzută ca nivel



de intensitate. Dacă de două ori consecutiv se constată incapacitatea de revenire a valorilorpulsului la cele normale, efortul se va sista. Antrenamentul pe intervale prezintă o variantă extensivă -caracterizată de volume mari delucru şi intensităţi mai reduse, ce se adresează în special mecanismelor aerobe şi fibrelormusculare roşii- şi o varintă intensivă – în care intensităţile sunt ridicate iar volumele delucru mai mici, ce se adresează mecanismelor glicolitice anaerobe, acţionând şi asupra

fibrelor albe-.Hare D./1973 propune 3 variante ale antrenamentului pe intervale în funcţie de durataefortului, ce corespund celor 3 forme de rezistenţă: de scurtă, medie şi lungă durată.Intervale scurte, cu eforturi între 15sec şi 2 min/Intervale medii cu eforturi între 2 min şi 8min/Intervale lungi cu eforturi între 8 min şi 15 minPentru sporturile ciclice este prezentat următorul tabel pe categorii de intevale cu parametriaferenţi efortului fizic – după Raţă G. şi Raţă B.C./2006.

INTERVALPAUZĂ ÎNTRE

REPETĂRI

DISTANŢĂ PE

REPETARE

VOLUM DE

LUCRU

scurt 30 sec 50-150m 1,5 x proba

mediu 60 sec 200-400m 2 x proba

l b

ANTRENAMENTUL PEINTERVALE SCURTE, MEDII ŞI

LUNGI

Fig. Metodologia dezvoltării rezistenţei



METODELE DE DEZVOLTARE A REZISTENŢEI

METODE BAZATE PE VARIAŢIAVOLUMULUI

METODE BAZATE PE VARIAŢIAINTENSITĂŢII

METODE BAZATE PE VARIAŢIAVOLUMULUI ŞI INTENSITĂŢII

PROCEDEUL EFORTURILORCONTINUE ŞI UNIFORME

PROCEDEUL EFORTURILORREPETATE

PROCEDEUL EFORTURILORVARIABILE

PROCEDEUL EFORTURILORPROGRESIVE

Sistemele energetice implicate în furnizarea energiei pentru probele şi

ramurile de sport care solicită efort de rezistenţă. Majoritatea jocurilor sportive şi probelor cu caracter ciclic se bazează pe

utilizarea energiei furnizată prin mai multe sisteme energetice, în funcţie despecificitatea efortului, fapt ce conduce la necesitatea antrenării corespunzătoare a acestora. Primele secunde de efort presupun intervenţia fosfagenelor- ATP şi CP, ca susţinătoare a eforturilor anaerobe alactacide-.



g ş , ţ

Eforturile vor continua până în două minute prin implicarea mecanismeloranaerobe lactacide, prelungirea peste această limită presupunând intervenţia proceselor aerobe care sunt dominante, cu cât durata efortului se prelungeşte.Cum energia va fi furnizată diferenţiat de mecanismele enumerate anterior, seimpune o antrenare a acestora prin solicitarea alternativă a proceselorenergetice, în funcţie de nivelul individual şi etapa de pregătire, care va conduce în final la adaptarea pentru efortul competiţional specific. Exemplu: alternarea

solicitărilor de mare intensitate de tip anaerob alactacid şi lactacid dinantrenamente sau concursuri cu cele de tip aerob de intensitate redusă, carecontribuie la menţinerea formei sportive şi optimizarea proceselor de refacere.

Sunt propuse 5 trepte ale intensităţii efortului, plecând de la solicitările maireduse şi deci accesibile, până la cele foarte ridicate şi greu tolerate de organism:antrenamentul aerob, antrenamentul în sistem fosfat, antrenamentul la pragul

anaerob, antrenamentul în condiţii de consum maxim de O2, antrenamentul detoleranţă faţă de acidul lactic. Tabelul următor prezintă principalele date legatede durată, nr. de repetări, pauză, valori funcţionale, grad de solicitate pentrufiecare treaptă în parte – după Bompa T./2001:

Tip

antrenament

Durată

repetări

Nr.

rep.

Valoare

pauză

Lactat

mmol/l Puls

% din

intensitatea

maximă

iniţială finală

Tabel: Cele 5 valori ale intensităţii efortului în funcţie de mecanismul energetic



iniţială finală

1.LATT/Antr.

toleranţei lactat

30-60sec

/2-

2,30min

2x2-4

/4-6-

8

10-

15sec-

5min

12-18

/maxim

20

190-

200

/maxim

ă

>85% >95%

2.VO2max/Antr.consum max O2

3-5min 4-8-12

2-3min 6-12 180 80-85% 85-90%

3.AnTT/Antr. prag

anaerob

1,30-

8min3-6 5-10min 4-6

150-

17075-85%

85-

90%

4.PST/Antr. sistem

fosfat 4-15 sec 10-30 1-3min - variabil -95-

100%

5. ATT/Antr. aerob

10-20

min

/2-3 ore

1-6 1-2min 2-3130-

15060% 60%

Priorităţi metodice privind educarea rezistenţei în educaţia fizică şcolară:

- La vârste mici- ciclul primar şi prima parte a ciclului gimnazial- se va pune accentul pedezvoltarea capacităţii aerobe a elevilor, folosindu-se eforturi bazate pe intensităţi reduse sau moderate şi uniforme. Sunt contraidicate eforturile variabile şi aplicareaantrenamentului pe intervale în această etapă de dezvoltare, datorită faptului că eleviinu fac faţă eforturilor de tip anaerob lactacid.

Di t ţ l ti l t d SNSE t l i t ţ i l i l l i i l 6 f t i



- Distanţele stipulate de SNSE pentru evaluarea rezistenţei al ciclul gimnazial: 600m fete şi 800m băieţi pentru clasele 5-6 , respectiv 800m fete şi 1000m băieţi pentru clasele 7-8,presupun totuşi solicitări de intensităţi ridicate pentru aparatele cardio-vascular şi respirator, insuficient dezvoltate la această etapă de vârstă. Din acest motiv trebuieinsistat prioritar pe eforturile aerobe, cu rol important în creşterea cavităţilor cordului,intensităţile crescute din cadrul antrenamentului pe intervale contribuind doar ladezvoltarea musculaturii inimii, fără efecte favorabile asupra volumului ventriculelor şi atriilor, afectând astfel valoarea debitului cardiac printr-o umplere incompletă a

cavităţilor inimii.- După vârsta de 12 ani apare o periadă de stagnare în îmbunătăţirea rezistenţei, indiferentde sex. Nu se va trece la intensităţi ridicate prin exerciţii specifice care conduc la acidoză metabolică –caracteristică a rezistenţei speciale ce presupune repetarea structurilorspecifice şi solicitarea grupelor musculare implicate în diferite ramuri de sport - decâtdupă ce rezistenţa generală/antrenament vegetativ a fost dezvoltată corespunzător.

- Un rol important trebuie alocat educării actului respirator şi musculaturii respiratorii

intercostale şi abdominale, a raportului inspir/expir, care la începători presupune 3-4paşi pe inspiraţie şi 2-3 paşi pe expiraţie. Creşterea amplitudinii mişcărilor respiratorii,eliminarea prin expiraţie forţată a aerului bogat în CO2 sunt premise pentru optimizareaproceselor de oxigenare tisulară şi îmbunătăţire a performanţelor.

Respectarea principiului continuităţii efortului este foarte important pentru realizarea unoracumulări benefice în privinţa potenţialului de efort şi prevenirea dezadaptării. Dinacest motiv sunt necesare preocupări de planificare pe perioade cât mai lungi adiferitelor forme de manifestare a rezistenţei şi respectarea parcurgerii conţinuturilor din unităţile de învăţare programate.

Eficienţa metodologiei de lucru şi a mijloacelor utilizate va fi permanent evaluată/analizată prin efectele asupra capacităţii de efort a organismului, modificând periodic stimulii când



p p p ţ g , f p

s-a constatat adaptarea la aceştia şi progresele nu mai au loc. Alergarea este mijlocul celmai des utilizat pentru dezvoltarea rezistenţei, fiind important raportul optim dintrefrecvenţa paşilor şi lungimea acestora.

Pe perioada în care nu se poate lucra în aer liber pot fi utilizate şi alte mijloace: structuritehnico-tactice din jocurile sportive efectuate repetat pe distanţe, cu viteze şi pauze variabile, microlinii acrobatice executate sub formă de torent, variante de sărituri, ştafete şi parcursuri pe echipe reduse numeric, jocuri sportive pe suprafeţe mai mari etc.

Ca temă de lecţie în educaţia fizică şcolară este abordată la finalul activităţii –ultima temă-,după eforturile de rezistenţă, organismul nefiind capabil de a suporta stimuli de altă natură, datorită oboselii instalate la nivel muscular şi nervos.

Pentru rezistenţa aerobă dezvoltată la clasele mici, elementul de progres este volumul . Îmbunătăţirea performanţelor la clasele mai mari presupune însă creşteri ale intensităţii eforturilor pentru solicitările mixte şi anaerob lactacide, aspect ce necesită multdiscernământ în selecţia stimulilor, programarea volumelor şi intensităţilor de lucru,

stabilirea pauzelor. Forţarea adaptării organismului la noi valori superioare implică utilizarea intensităţilor critice şi mai ales supracritice – aportul de O2 nu mai asigură necesarul iar intensitatea ridicată determină intervenţia mecanismelor anaerobe.

APTITUDINEA MOTRICĂ FORŢA Definiţie:- Forţa reprezintă “ aptitudinea ce permite omului să învingă o rezistenţă sau să se opună acesteia printr-un efort muscular intens“– Manno R. /1996.- Prin forţă înţelegem “capacitatea organismului uman de a învinge o rezistenţă



Prin forţă înţelegem capacitatea organismului uman de a învinge o rezistenţă

internă sau externă prin intermediul contracţiei musculare“ – Cârstea G./1999- Forţa presupune “ capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge orezistenţă prin contracţie musculară“ - Demeter A./1981.- Conceptul de forţă defineşte “ capacitatea neuromusculară de a depăşi orezistenţă externă sau internă“ - Bompa T./2001- Forţa constă în “ capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau

cedare în raport cu o rezistenţă externă sau internă , prin contracţia uneia saumai multor grupe musculare“ - Dragnea A., Bota A./1999. Această ultimă definiţie este edificatoare în privinţa noţiunii de forţă musculară, luând în calcul întreaga gamă de contracţii musculare voluntare, ca element indispensabil care însoţeşte manifestarea mişcărilor de forţă.Un nivel redus de dezvoltare a forţei va influenţa negativ manifestarea celorlalte

aptitudini motrice cu care realizează frecvent combinaţii şi va afecta simultan şi calitatea tehnicii de execuţie a mişcărilor, diminuând randamentul activităţii.Majoritatea autorilor consideră că dezvoltarea acestei aptitudini constitie unobiectiv prioritar, ce trebuie atins ca premisă pentru îmbunătăţirea rezultatelor,indiferent de nivelul de pregătire la care se acţionează.

Din punct de vedere mecanic, forţa este produsul dintre masaunui corp şi acceleraţia acestuia: F=mxa. Rezultă deci că dezvoltarea forţei maximale se face fie prin creşteri alemasei/încărcăturii sau prin imbunătăţirea vitezei de execuţie.

Între nivelul de forţă aplicat unei încărcături pentru a o învinge şi



f ţ p p g ş

viteza de execuţie a mişcării respective există o relaţie de proporţionalitate inversă: cu cât masa/ încărcătura este mairidicată, cu atât viteza de execuţie a mişcării va fi mai mică şi invers. Exemplu: ridicarea unei haltere apropiate de limita

valorică superioară individuală sau împingerea/tractarea unuiobiect foarte greu/masă ridicată presupun o solicitare puternică a

forţei musculare iar viteza de execuţie va fi una redusă. Dacă aruncăm mingea de oină sau tractăm un obiect cu masă sensibilmicşorată, atunci acceleraţia imprimată acestora/viteza deexecuţie a mişcărilor este foarte mare.

Factorii care condiţionează manifestarea forţei

Cunoaşterea acestora permite intervenţia prin antrenamentdirijat ştiinţific asupra acelor componente care facilitează

îmbunătăţirea forţei, cu atât mai mult cu cât fiecare ramură desport solicită forme de manifestare şi combinaţii diferite aleforţei cu celelalte aptitudini motrice.

Tipologia fibrelor musculare care susţin efortul dominant de forţă. Fibrelemusculare de tip2A/rapide/fast-twich sau fibrele albe au procente de repartizareprocentuală diferenţiată la nivelul diverselor grupe musculare -membrele superioareprezintă procente mai ridicate comparativ cu cele inferioare- şi o distribuţie determinată genetic de la o persoană la alta –cei implicaţi în sporturile de forţă- viteză ca sarituri şi aruncări prezintă peste 60% fibre albe rapide-.

O unitate motorie rapidă inervează între 300-500 fibre slab vascularizate favorizează



O unitate motorie rapidă inervează între 300 500 fibre slab vascularizate, favorizează

contracţiile musculare explozive/scurte, intense şi rapide, susţine eforturile de tipanaerob, dar oboseşte rapid comparativ cu unităţile motorii compuse din fibre lente,specifice eforturilor de durată. Există şi fibre musculare de tip2B-vascularizate-, carepermit realizarea contracţiilor de intensităţi ridicate mai mult timp, caracteristiceeforturilor mixte anaerobe/aerobe şi fibre musculare de tip2C, aflate în staretranzitorie. Pentru dezvoltarea forţei maximale s-a constatat că efectele sunt favorabiledacă implicarea în contracţie solicită atât fibrele rapide cât şi cele lente. – Alexe

N./1993. Implicarea în contracţii musculare a fibrelor rapide este condiţionată de programarea

unor încărcături ridicate, care generează intensităţi mari şi angrenează foarte multeunităţi motorii compuse din acest tip de fibre, crescând în timp suprafaţa lor însecţiune transversală/apariţia hipertrofiei. Dacă eforturile sunt caracterizate de încărcături şi intensităţi reduse, atunci sunt solicitate prioritar fibrele lente şi efecteleprivind acumulările de forţă şi putere/forţă explozivă nu mai au loc.

Există încă idei contradictorii privind posibilitatea de conversie/transformare afibrelor rapide în fibre lente şi invers, prin antrenamente specifice de dezvoltare aaptitudinilor motrice sau combinaţiilor în susţinerea cărora fibrele respective suntimplicate. S-a ajuns la concluzia că transformarea celor rapide în fibre lente esteposibilă şi relativ facilă, pe cînd transformarea celor rapide în fibre lente este un procesde durată şi dificil, presupunând lucrul la intensităţi ridicate.

Grosimea musculaturii/Secţiunea transversală a muşchiului - Forţa dezvoltată de un muşchi este direct proporţională cu secţiunea sa transversală. Din acest motiv,hipertrofia musculară constituie una din modalităţile principale de îmbunătăţire aforţei musculare. Grosimea fibrelor musculare este diferenţiată în funcţie deactivitatea fizică, vârstă şi sex: bărbaţii la maturitate au fibrele musculare mai groasedecât cele ale femeilor, copiilor şi vârstnicilor, iar întreruperea efortului fizic şi perioadele lungi de inactivitate musculară vor conduce la reducerea diametruluifibrelor musculare Sunt menţionate valori medii de 6 kg forţă ce corespund unui



fibrelor musculare. Sunt menţionate valori medii de 6 kg forţă ce corespund unui

cm2 de secţiune musculară –Hettinger/1960- dar alţi autori merg până la valoriduble: 12 kg forţă. Alexe N./1993 stabileşte că pentru realizarea fenomenului de hipertrofie pe baza

îngroşării fibrei musculare trebuie întrunite următoarele condiţii: -utilizarea unor încărcături submaximale şi maximale repetate la intervale de timp

mici pentru a provoca oboseală musculară şi a determina modificările metabolice şi biochimice care să sprijine hipertrofia musculară.

-raţii proteice la valori de 2,5-5 g/kg-corp/zi, dintre care jumătate să conţină toţi aminoacizii esenţiali –de origine animală-.

-influenţe puternice de natură hormonală ce favorizează creşteri ale forţei musculare, hormoni care ating valori ridicate, ca reacţie a organismului la efort: înprincipal testosteronul, ca hormon anabolizant.

Un proces aparte de hipertrofie îl constituie hiperplazia, care presupune fenomenul

de creştere numerică a fibrelor musculare ca urmare a diviziunii lor longitudinale,efect al antrenamentelor de forţă foarte intense. Acest fenomen nu este acceptat decătre toţi specialiştii, unii considerând că numărul de fibre musculare este strictdeterminat ereditar şi nu poate fi crescut prin antrenamente.

Numărul de fibre musculare implicate/recrutate în timpul contracţiei musculare

şi inervaţia musculară – O altă variantă de îmbunătăţire a forţei musculare -după hipertrofie- este capacitatea de angrenare simultană în efort a unui număr cât mai marede unităţi motorii, aspect esenţial pentru eforturile de tip exploziv. Inervaţia pentru

fibrele albe care permit desfăşurarea acestui efort este realizată de neuroni motori alfamari a căror impulsuri sunt propagate rapid şi discontinuu. Unitatea motorie esteformată dintr-un nerv motor şi totalitatea fibrelor musculare pe care le deserveşte. Cucât valoarea încărcăturilor este mai ridicată, cu atât numărul de unităţi motorii

t fi i ti â d l il i î l f t il



angrenate va fi mai mare, atingând valorile superioare în cazul eforturilormaximale/încărcăturilor limită. Acest fenomen exprimă capacitatea de coordonareintramusculară, adică posibilitatea de a creşte forţa prin contracţia musculară sincronizată a fibrelor participante la efort.

Încordările musculare de intensitate redusă implică în contracţie între 10-30% din totalulfibrelor musculare, iar la eforturi ridicate se poate ajunge la mobilizarea a 30-50% dintotalul fibrelor pentru sedentari şi la valori de 75-80% pentru cei antrenaţi – Mitra G. şi Mogoş A./1977, Manno R./1996. Solicitările ciclice de intensităţi reduse şi medii vorsolicita aproximativ 1/3 din totalul fibrelor musculaturii solicitate, restul fiind în stare derepaus, fibrele fiind angrenate alternativ în contracţie, având deci o activitate asincronă.Creşterea încărcăturii şi a frecvenţei impulsurilor motorii, contribuie la îmbunătăţirea forţei musculare şi previne plafonarea forţei prin atingerea unor praguri superioare deadaptare.

Ordinea angrenării în contracţie a fibrelor respectă legea lui Hanneman: întâi suntimplicate în contracţie fibrele lente/tip1 şi apoi cele rapide/tip2. Fibrele rapide de tip 2A vor fi solicitate după implicarea celor lente doar în cazul încărcăturilor medii care permitmişcări efectuate rapid, iar încărcăturile maximale solicită toate tipurile de fibre: lente,de tip 2 A, B, C. -Costill D.L./1998, citat de Raţă G., Raţă B.C./2006.

Calitatea proceselor de coordonare intermusculară – Acest fenomen areo influenţă majoră în atingerea unor valori superioare de manifestare a forţei musculare. Coordonarea intermusculară presupune atât acţiunea sinergică agrupelor musculare agoniste -care participă la realizarea mişcărilor-, dar maiales o relaţie optimă între acţiunea musculaturii agoniste şi activitateaantagoniştilor -care se opun realizării mişcărilor respective-, având rolfrenator



frenator. Cu cât centrii nervoşi motori sunt capabili de trimiterea unor impulsuri

puternice către agonişti, simultan cu capacitatea de inhibare a contracţiei şi tonusului antagoniştilor, pentru a determina relaxarea acestora, cu atâtnivelul forţei este mai ridicat şi mişcarea este mai eficientă. Exemplu:tracţiunile la bară cu priză de jos apucat/tip supinaţie implică solicitareabicepsului ca declanşator al mişcării şi relaxarea tricepsului ca principal

antagonist/frenator, pentru a opune o rezistenţă minimă. Resursele energetice şi irigarea cu sânge a musculaturii - Cantitatea de

ATP, CP şi glicogen existentă la nivelul fibrelor musculare permite prestareaeforturilor de forţă de scurtă durată, în condiţii anaerobe. Creşterea durateieforturilor conduce la intensificarea circulaţiei pentru a permite aportulsuplimentar de O2 şi nutrienţi, simultan cu eliminarea reziduurilor ca acid

lactic, acid uric, uree, creatinină, CO2. Valorile irigării cu sânge a musculaturii în repaus sunt cifrate la 4ml/100gr.musculatură/min şi pot ajunge în timpul efortului pentrumusculatura puternic solicitată la 150 ml/100gr.musculatură/min – Albu V./1999.

Gradul de întindere a muşchilor şi valoarea unghiulară a segmentelor carerealizează mişcarea – S-a constatat că lungimea optimă a musculaturii care va ficontractată are valori de aproximativ 80-90% faţă de cea din repaus. Întindereafibrelor musculare înaintea scurtării lor este favorabilă pentru a produce o contracţie mai puternică, muşchiul acţionând ca un elastic, dar alungirea aceasta are totuşi olimită. În privinţa unghiului optim de declanşare a mişcării, literatura de specialitateindică valori medii de 80-120 grade, cu menţiunea că forţa de tracţiune este superioară pentru unghiurile obtuze, când fibrele de actină şi miozină încep să se suprapună, cu



pentru unghiurile obtuze, când fibrele de actină şi miozină încep să se suprapună, cu

cât suprapunerea este mai mare şi forţa rezultată fiind mai mare. Fiecare articulaţie prezintă un unghi optim la care muşchiul poate exercita forţa maximală. Exemplu:muşchiul biceps va transfera oaselor antebraţului o forţă maximă la un unghi articularformat între braţ şi antebraţ de 110 grade.

Variaţiile diurne - Indicii de forţă au fluctuaţii pe parcursul zilei, fiind directinfluenţaţi de activitatea celorlalte sisteme. Experimente bazate pe programareaantrenamentelor de forţă timp de 10 săptămâni -dimineaţa, respectiv după amiaza- au

demonstrat că valorile hormonale cele mai ridicate de testosteron, implicat înconstruirea masei musculare şi creşterile de forţă au fost înregistrate de grupa care alucrat dimineaţa, cu scăderea valorilor pe parcursul zilei. Importantă este programareaantrenamentelor în acelaşi interval orar cu cel competiţional, organismul adaptându-se la varianta orară impusă de antrenament.

Factorii psihici - Capacitatea de concentrare a atenţiei, puterea volitivă, rezistenţa lafactorii de stres, echilibrul emoţional, motivaţia sunt principalii factori cu determinare

psihică ce pot favoriza sau limita manifestarea la nivel superior a diverselor tipuri deforţă –maximă, explozivă sau în regim de rezistenţă-. Aceştia vin să potenţeze acumulările realizate prin antrenamentele specifice şi facilitează depăşirea barierelorindividuale. Componenta emoţională permite justificarea performanţelor neobişnuite care depăşesc nivelul real de pregătire individuală, atunci când apar situaţii “limită”:teamă exagerată, supramotivaţie, reacţii de apărare.

Tipul constituţional dominant: ectomorf, mezomorf, endomorf – Încadrarea într-un anumit tip constituţional limitează sau favorizează practicarea ramurilor de sport unde forţa şi combinaţiile ei sunt determinante în atingerea performanţelor sportive. Tipul constituţional cel mai avantajat îneforturile de forţă –cu recomandări speciale pentru fitness şi culturism deexemplu- este mezomorful, caracterizat de aspect atletic, musculatură binedezvoltată şi echilibrat repartizată câştig rapid de masă musculară ţesut



dezvoltată şi echilibrat repartizată, câştig rapid de masă musculară, ţesut

adipos redus. Principiul continuităţii efortului – Progresele pot fi substanţiale dacă acest

principiu este respectat. S-a constatat că prin programarea antrenamentelorde forţă timp de o lună în 3-4 şedinţe/săptămână se poate dubla niveluliniţial. Aceste creşteri sunt dependente şi de stadiul de dezvoltare a forţei dela care se pleacă, adică de nivelul de pregătire. Întreruperea antrenamentelor

timp de o săptămână va reduce acumulările realizate cu 80% - Dragnea A.,Teodorescu S.M./2002. Vârsta şi sexul subiecţilor – Până la finalizarea etapei pubertare sunt

restricţii majore în dezvoltarea forţei musculare la copii, în special prinmetodele ce implică eforturi şi încărcături maximale. Dezvoltarea sistemuluiosteo-ligamentar şi muscular, dublată de explozia hormonală, permit

progrese substanţiale în cazul dezvoltării forţei. Deosebirile în secreţia hormonală, masa musculară mai redusă şi procentul de ţesut adipos superiorsunt factori care determină la femei valori mai reduse ale forţei, comparativcu bărbaţii – aproximativ 75% din potenţialul acestora-.

Tipul de contracţie musculară şi durata acesteia – Influenţele asupra sistemului

muscular şi implicit asupra forţei diferă de la un tip de contracţie la alta, fiinddeterminate de particularităţile acestora şi de durata de acţionare. Contracţiile dinamice sunt de 3 tipuri:

De tip concentric/regim miometric: presupun învingerea rezistenţei externe care nupoate depăşi însă valoarea maximală pentru grupele musculare respective care sescurtează. Exemplu: flexia antebraţului pe braţ cu o ganteră.

De tip excentric/regim pliometric: se bazează pe acţiunea de cedare la diferite



p g p p ţ

încărcături care pot fi chiar superioare valoarii maximale pentru grupele muscularerespective, acestea alungindu-se. Permite lucrul cu intensităţi supramaximale, ceea ceconduce la cîştiguri mai mari de forţă. Exemple: extensia/revenirea antebraţului lapoziţia iniţială din mişcarea concentrică anterioară, coborârea unei haltere pe piept,aterizarea la o săritură în adâncime.

De tip izokinetic: presupun utilizarea unor aparate special construite- dinamometre,ergometre izokinetice sau biciclete ergonomice, adaptate specificului fiecărei ramuri

de sport- şi care spre deosebire de contracţiile anterioare, permit realizarea unor vitezede lucru constante pe toată cursa mişcării. Principalul avantaj este reprezentat defaptul că musculatura va lucra maximal pe tot parcursul mişcării, eliminându-sepunctele slabe din celelalte tipuri de contracţie. Sunt considerate a fi mai avantajoasedecât primele două tipuri, presupun solicitare puternică pe toată durata execuţiei.

Pe lângă acestea sunt folosite şi contracţiile izometrice/efort static, în caremusculatura doar este tensionată fără a produce mişcare. Utilizarea lor produce

tensiuni superioare celor de tip cedare sau învingere, efortul maximal durează maimult şi din acest motiv câştigul în forţă va fi mai rapid. Timpul acestora de execuţie sprijină ideea că durata mai ridicată a contracţiilor este avantajoasă pentru progresele în dezvoltarea forţei, decât o durată redusă de 1-3 sec.

PARTICIPAREA GRUPELOR

FORŢĂGENERALĂ

FORŢĂSPECIALĂ

FORŢĂDINAMICĂ

Fig. Principalele forme de manifestare a forţei



FORMELE DEMANIFESTARE A

FORŢEI ÎNFUNCŢIE DE:

PARTICIPAREA GRUPELORMUSCULARE

COMBINAŢIILE

CU ALTEAPTITUDINI

TIPOLOGIACONTRACŢIILOR

MUSCULARE

CAPACITATEA DEEFORT

FORŢĂMIXTĂ

FORŢĂSTATICĂ

DINAMICĂ

FORŢĂMAXIMĂ

FORŢĂRELATIVĂ

FORŢĂVITEZA

FORŢĂREZISTENŢA

Formele de manifestare a forţei Principalele criterii de clasificare oferite deliteratura de specialitate conduc la următoarele forme de manifestare: În funcţie de gradul de generalitate şi participarea grupelor musculare: Forţa generală – Presupune participarea principalelor grupe musculare/întregul

sistem muscular pentru învingerea unor rezistenţe variabile în activităţi fizicecotidiene de muncă sau legate de sportul de masă. Este importantă în faza de



iniţiere sportivă şi educaţia fizică şcolară, urmărind pregătirea multilaterală de forţă ca suport pentru pregătirea specifică ulterioară. Forţa specifică – vizează implicarea în efort a acelor grupe musculare solicitate

prioritar în diferite ramuri de sport, sprijinind realizarea mişcărilor specifice cueficienţă ridicată. Exemplu: forţa de lovire în box, forţa de împingere a greutăţii la aruncarea din atletism, combinaţia putere-rezistenţă la canotaj etc.

În funcţie de tipologia contracţiilor musculare: Forţa dinamică/izotonică – Întâlnită în eforturile de cedare sau învingere a încărcăturilor şi presupune realizarea unei mişcări de tracţiune, împingere,lovire, ridicare, aruncare, aterizare. Exemple: lovitura de atac din volei,aruncarea la poartă din handbal, ridicarea greutăţilor în haltere, aterizările lasăriturile din gimnastică etc.

Forţa statică/izometrică – Nu se produce lucru mecanic, ci doar tensionareagrupelor musculare, fără ca acestea să se scurteze sau să se alungească.Exemplu: tensionarea musculaturii braţelor prin împingeri la perete.

Forţa de tip mixt – Presupune alternarea/combinarea contracţiilor izotonice cucele izometrice, pe parcursul aceleiaşi acţiuni. Exemplu: ridicarea haltereideasupra capului, cu menţinerea acesteia câteva secunde.

În funcţie de capacitatea de efort: Forţa maximă/absolută –Reprezintă cea mai mare valoare a forţei pe care o

poate genera sistemul neuro-muscular, atât în eforturile statice, cât şi încele dinamice. Exprimă valoarea superioară de contracţie a grupelormusculare şi creşte în paralel cu valorile masei musculare corporale. Îneforturile dinamice este reprezentată pentru diferite grupe musculare, de



cea mai mare greutate/rezistenţă externă pe care o poate învinge o persoană într-o singură încercare/repetare. Această valoare reprezintă potenţialul maximal/100% al subiectului respectiv.

Forţa relativă - Este raportul dintre forţa absolută a unei persoane şi greutatea sa corporală, adică valoarea forţei pe kg/corp, permiţând comparaţia între valorile forţei a două sau mai multe persoane de greutatediferită pentru efectuarea aceleiaşi mişcări – de exemplu genuflexiuni cuhaltera-. Cu cât forţa maximă are valori mai ridicate şi greutatea corporală este mai mică, cu atât indicatorul forţei relative este mai mare. Exemplu: pentru o persoană de 90 kg. care ridică maxim 100 kg, forţa relativă este de 100/90=1,11, în timp ce pentru alta cu 75 kg. care ridică maxim 95 kg, forţa relativă este de 95/75=1,26. În al doilea caz valoarea indicelui forţei relativeeste superioară , chiar dacă valoarea încărcăturii maximale este mai mică

decât în prima situaţie. Cu cât acest indice se apropie de cifra 2 suntpremise de îmbunătăţire a rezultatelor în probele care implică mişcările efectuate exploziv –de exemplu sărituri-.

F relativă = Fmaximă/Gcorporală

În funcţie de combinaţiile cu celelalte aptitudini motrice:

Forţa în regim de viteză – Reflectă posibilitatea sistemului neuromuscular de a realizaeforturi de învingere a unei rezistenţe într-un timp cât mai scurt. - forţa explozivă: în care dominanta eforturilor înclină către forţă , care se manifestă pe o

traiectorie cât mai lungă, fiind specifică membrelor superioare -ca în cazul aruncărilor grele-.

- detenta: exprimată în valoarea desprinderii pe verticală, presupune atingerea valorilormaximale ale forţei într-un interval de timp variabil de la o persoană la alta, fiind



ţ p p ,

specifică membrelor inferioare- în cazul săriturilor atletice- . - forţa de demaraj /forţa rapidă: adică posibilitatea de a realiza eforturile maximale chiar

de la debutul mişcări/prima fază a acesteia, ceea ce conduce la viteze iniţiale de execuţie superioare.–startul, sprintul, loviturile din arte marţiale, mişcările din scrimă-.

Bompa T./2001 reuneşte combinaţiile forţă- viteză sub termenul generic de putere, manifestată în diferite ipostaze : putere de aterizare, reactivă, de aruncare, dedesprindere, de start, de accelerare şi decelerare.

P = L mecanic/T = FxD/T =FxV Forţa în regim de rezistenţă – Exprimă posibilitatea organismului de a realiza eforturi

de forţa un timp cât mai îndelungat. Activitatea motrică implică de fapt combinaţiile forţă- viteză în regim de rezistenţă, adică putere-rezistenţă pentru eforturile scurte şi intense de câteva secunde şi repetate de mai multe ori într-o activitate – ca exemplucapacitatea de realiza sărituri pentru blocaje şi lovituri de atac, fără a afecta înălţimea

desprinderii, ca urmare a instalării stării de oboseală. Cu cît eforturile cresc ca durată peaxa forţă-rezistenţă, se vorbeşte de dezvoltarea rezistenţei musculare de scurtă durată –maxim 2 minute- de durată medie -2-5 minute- şi de lungă durată -6-10 minute-,ponderea rezistenţei crescând proporţional cu scăderea încărcăturilor care conduc lasolicitări mai reduse de forţă. Majoritatea ramurilor de sport solicită un anumit tip derezistenţă musculară. Exemple: canotaj, înot, jocuri sportive, lupte, ciclism.

METODA EFORTURILORSUPRAMAXIMALE/CONTRACŢII

EXCENTRICE

METODA EFORTURILORIZOTONICE MIJLOCII

METODA CONTRAREZISTENŢEI

Fig. Schema metodelor de dezvoltare a forţei



METODOLOGIA DEZVOLTĂRIIFORŢEI:

MAXIMALE

COMBINAŢIEI FORŢĂ-VITEZĂ

COMBINAŢIEI FORŢĂ-REZISTENŢĂ

METODA EFORTURILORSUBMAXIMALE ŞI MAXIMALE

METODA CONTRACŢIILORIZOMETRICE

METODA POWER TRAINING

METODA PLIOMETRICĂ

METODA LUCRULUI ÎNCIRCUIT

METODA EFORTURILORSEGMENTARE/CULTURISTICĂ

METODE DE CONVERSIELA REZISTENŢA

MUSCULARĂ

Metodele de dezvoltare a forţei – Pentru această aptitudine motrică sunteleborate cele mai multe metode de dezvoltare, această situaţie fiind determinată deun complex de factori: importanţa majoră a forţei în orice activitate motrică, varietatea formelor de manifestare şi combinaţiilor cu alte aptitudini întâlnite îndiferite ramuri şi probe sportive, necesitatea adaptării solicitărilor la specificuletapelor de pregătire şi la particularităţile de vârstă.

Metode de dezvoltare a forţei maximale - dezvoltarea acestui tip de forţă



presupune lucrul cu încărcături ridicate, pentru a facilita mecanismele ce conduc lamanifestarea ei: creşterea diametrului transversal al fibrelor musculare, recrutareaunui număr sporit de fibre rapide şi sincronizarea muşchilor în timpul contracţiei.

Metoda eforturilor supramaximale/metoda contracţiilor excentrice: singurul tip decontracţie care permite lucrul de forţă cu încărcături ce depăşesc posibilităţile maxime >100% este cea excentrică/tip cedare, când musculatura solicitată sealungeşte. Exemplu: dacă valoarea maximă a încărcăturii -100%- pentru a realiza o

singură genuflexiune este de 120kg, persoana respectivă va reuşi să execute o singură dată mişcarea fără ajutor. Dacă încărcătura creşte de exemplu la 130kg, este depăşită posibilitatea maximă individuală de a învinge noua greutate. Subiectul va putea intra în genuflexiune cu noua valoare de încărcare –adică va putea flexa genunchii şi să coboare centrul de greutate, dar pentru a ieşi din genuflexiune prin contracţie concentrică va fi nevoie de ajutorul unor persoane care sa-l asiste şi să-l ajute pe fazade învingere-.

Această variantă permite includerea în contracţie a 75-80% din totalul fibrelormusculare şi induce tensiuni musculare superioare contracţiilor concentrice şi izometrice. Viteza de execuţie a mişcărilor este foarte lentă şi necesită o capacitateridicată de concentrare mentală. Nu are aplicabilitate în educaţia fizică şcolară, cidoar în antrenamentul sportiv şi este utilizată de cei cu un nivel superior depregătire şi experienţă, cu o frecvenţă de 1 antrenament/săptămână. Contribuie ladezvoltarea forţei pure –întâlnită în special în haltere-.

Metoda eforturilor submaximale şi maximale: găsită şi sub numele de metoda lucrului cu

Procent

din 1 rep.

maximă

100% 95% 90% 85% 80% 75% 70% 65% 60% 50% 40% 30%

Nr.

repetări 1 2-3 4 6 8-10 10-12 15 20-25 25 40-50 80-100 >100-150



greutăţi/metoda halterofilului, presupune lucrul cu încărcături care oscilează la nivelavansat între 85-100% din posibilităţile maxime, alte surse coborând pragul de solicitare între 70-85% pentru sporturile cu caracter ciclic. Asigură efecte benefice asupra manifestării forţei musculare, dar şi asupra hipertrofiei. Numărul de repetări din fiecare serie aexerciţiilor utilizate este dependent de valoarea încărcăturii, prezentată în tabelul de maisus. Are 4 procedee de punere în practică:

Creşterea continuă a încărcăturii cu aceeaşi rată de progres de la o serie la alta, numărul derepetări fiind mai redus de la o serie la alta a fiecărui exerciţiu, datorită creşterii încărcăturii:70%, 75%, 80%, 85%, 90%, 95%, 100%. Dacă se doreşte un număr mai mic de serii şi implicit de repetări, rata de creştere va fi mai mare: 70%, 80%, 90%, 100%.Creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii: denumită şi piramida dublă, presupuneactivitatea din varianta anterioară, la care se adugă şi faza de descreştere, adică volumul delucru este dublu, ceea ce conduce la o stare puternică de oboseală, cu rezultate asuprahipertrofiei: 70%, 80%, 90%, 100%, 90%, 80%, 70%. O variantă propusă de Bompa T. estepiramida plată, cu efecte mult mai puternice asupra forţei maxime datorită solicitărilor repetate apropiate de pragul superior maximal: 80%, 90%, 90%, 90%, 90%, 90%, 80%.

Creşterea în val: această variantă presupune alternarea momentelor de creştere a încărcăturii cu cele de scădere a acesteia, de la o serie la alta, pentru fiecare exerciţiu.Regula de bază este ca rata de creştere să fie mereu mai ridicată decât cea de descreştere,pentru a exista progres. Varianta facilitează procesele de refacere şi previne accidentările,prin absenţa creşterilor bruşte a încărcăturii. In funcţie de valoarea diferenţei întrecreştere şi descreştere sunt menţionate 3 variante:

Valuri mari, când cele 2 rate sunt relativ apropiate ca valoare: 70%, 80%, 72%, 82%, 74%,



84%, 76%, etc. Această variantă indică o pantă foarte lină de progres a încărcăturilor, care nu oscilează între limite valorice prea depărtate. Valuri medii, când rata de creştere este dublă faţă de cea de descreştere: 70%, 80%, 75%,

85%, 80%, 90%, 85%, etc. Valuri mici, când rata de creştere este foarte mare faţă de cea de descreştere: 70%, 80%,

78%, 88%, 86%, 96% etc. Situaţia prezintă cele mai mari salturi ale încărcăturilor întremomentul iniţial şi cel final al activităţii, comparativ cu cele 2 variante anterioare.

În educaţia fizică şcolară nu pote fi utilizată această metodă, decât la vârste mai mari şi cu valori ale încărcăturilor mult mai reduse.

Creşterea în trepte: se bazează pe menţinerea aceleiaşi valori a încărcăturii, la cel puţin 2serii consecutive pentru fiecare exerciţiu: 70%, 70%, 80%, 80%, 90%, 90%, 100%, 100%.

Programarea exerciţiilor poate fi făcută în două variante: pe orizontală, atunci când seepuizează toate seriile programate pentru un exerciţiu şi apoi se trece la următorul exerciţiu, sau pe verticală, atunci când se execută alternativ câte o serie pentru exerciţii diferite, până când este finalizat numărul total de serii programate pentru fiecareexerciţiu. Prima variantă necesită mai mult timp şi induce o stare puternică de oboseală,având efect în principal asupra mecanismelor care asigură hipertrofia. A doua variantă necesită mai puţin timp şi permite scurtarea pauzelor între serii, având efecte puterniceasupra forţei maxime a diferitelor grupe musculare.

Metoda eforturilor izometrice: recomandată persoanelor cu un anumit

nivel de dezvoltare a forţei, atins prin utilizarea celorlalte metode,izometria are efecte favorabile asupra forţei maximale şi hipertrofieimusculare, când tensiunile musculare sunt la valori cuprinse între 80-100% din posibilităţile maxime individuale şi au o durată între 8-12sec.Pauzele sunt foarte mari raportate la timpul de lucru: 90-120 sec şi suntactive. Acţiunile -de împingere, încordare musculară, tractare, presare-



exercitate asupra unor dispozitive construite sau obiecte care nu pot fideplasate, conduc doar la tensionarea musculaturii solicitate, fără realizarea mişcării.

Alexe N./1993 a constatat pentru exerciţii efectuate la cadru izometric – împins sau încordări din semigenuflexiuni sau genuflexiuni -că tensiunea maximă corespunde unei valori de 8 sec, prelungireaefortului la 12 sec, afectând negativ menţinerea tensiunii musculare,care are valori de 80% din cea maximă. Din acest motiv nu suntrecomandate contracţiile de peste 12 sec, care induc o puternică solicitare nervoasă. Sunt recomandate 4-6 contracţii izometrice/lecţie/2-3 ori săptămânal. Manno R./1996 recomandă 6-10repetări/lecţie cu o durată de 4-6 sec, valorile fiind mai ridicate pentruantrenamentul sportiv, comparativ cu educaţia fizică –unde suntfolosite după finalizarea pubertăţii, combinate cu cele izotonice,intensitatea celor izometrice nefiind maximală la copii şi juniori, adică aproximativ 50-70% pentru marele grupe musculare şi un total de 60-90 sec/lecţie.-

Avantajele izometr iei:

-Permite dezvoltarea orientată a forţei pe grupele de muşchi solicitate prioritar, în funcţie de specificul ramurii de sport sau pe grupele musculare deficitare.

-Dezvoltarea forţei se face mult mai repede –economie de timp- şi la valorisuperioare celor obţinute prin contracţii izotonice, datorită tensiunilormusculare mai înalte.



-Oboseala percepută este mai redusă decât cea produsă de restul metodelor dedezvoltare a forţei maximale.

-Poate fi executată într-o multitudine de poziţii intermediare ale cursei uneimişcări şi nu necesită aparatură complicată, permiţând activitatea frontală.

Dezavantajele izometriei: Poziţiile statice şi tensionarea prea puternică a musculaturii are efecte negative

asupra elasticităţii musculare.

Limitează amplitudinea mişcărilor respiratorii, datorită blocării toracelui laanumite tipuri de mişcări şi solicită puternic cordul. Presiunea puternică

exercitată la nivelul vaselor musculaturii solicitate, limitează irigarea cu sânge şi oxigenerea ţesuturilor este deficitară.

Prin lipsa proceselor de coordonare şi a mişcării nu contribuie la îmbunătăţirea motricităţii, activitatea fibrelor fazice implicate în realizarea mişcărilor nefiind îmbunătăţită, aşa cum este cea a fibrelor tonice, implicate în susţinerea corpului

Metode de dezvoltare a forţei în regim de viteză – această formă demanifestare este puternic solicitată în jocuri sportive, box, lupte, sărituri, alergări de scurtă durată etc. Exerciţiile utilizate vor fi executate exploziv, încercând angrenarea unui număr sporit de unităţi neuro-musculare rapide şi trebuie să corespundă caracteristicilor de ordin biomecanic şi metabolic aleprobei respective. O masă musculară voluminoasă nu este o condiţie suficientă pentru dezvoltarea puterii, fiind necesară şi antrenarea capacităţii



de contracţie a muşchilor într-un timp cât mai scurt.

Metoda eforturilor mijlocii/Metoda izotonică - presupune utilizarea încărcăturilor încadrate între 30-80% din posibilităţile maxime, cu valoridiferenţiate mai mari pentru sporturile aciclice -50-80%- faţă de cele ciclice -30-50%-. Cu cât valoarea încărcăturii este mai redusă şi forţa aplicată acesteia

este mai mare, cu atât mişcarea va fi realizată cu acceleraţie sporită, datorită învingerii rapide a inerţiei greutăţii respective pe prima parte a mişcării. Aceaste condiţii permit viteze de execuţie superioare celor atinse în cazulmetodelor ce dezvoltau forţa maximală. Numărul de exerciţii/lecţie esterelativ mic 2-4, efectuate în 3-6 serii cu 4-10 repetări/serie şi pauze de 2-6minute care asigură refacerea. Efortul va fi întrerupt dacă mişcările nu mai pot fi executate exploziv şi s-a instalat oboseala, altfel vor paricipa în acţiune fibrele lente şi efectele nu vor mai viza explozia mişcării.

Separat de această metodă, dar tot pe baza contracţiilor izotonice estepropusă de Bompa T. metoda balistică care urmăreşte dezvoltarea forţei explozive prin acţiuni de aruncare a obiectelor de diferite mase: mingiumplute, săcuţi cu nisip, greutăţi atletice, buldogi grei etc.

Metoda contrarezistenţei - presupune realizarea mişcărilor prin existenţa în structura acestora a 3 faze distincte, careconduc la dezvoltarea exploziei pe utima parte a acţiunii:faza izotonică/dinamică, faza izometrică/tensionare, faza



balistică/explozivă. Exemplu: la realizarea uneigenuflexiuni cu haltera pe faza de urcare/concentrică areloc contracţia izotonică executată cu viteză moderată.Executantul este blocat de ajutoare pe cursa de învingereşi timp de 3-4 secunde acesta va dezvolta o tensiune

ridicată în musculatură/faza izometrică. La terminareablocării mişcarea va continua cu o viteză explozivă superioară celei iniţiale/faza balistică. Această metodă bazată pe combinaţii de contracţii diferite pote fi utilizată

pentru o gamă largă de mişcări: flotări în braţe sau laparalele, exerciţii pentru forţa musculaturii abdominale, împingeri şi tracţiuni etc.

Metoda power-training – este întâlnită frecvent sub denumirile de Metoda eforturilorexplozive sau Metoda contracţiilor intense şi rapide. Prezentarea modului de aplicarepractică are mai multe variante, fiind perfecţionată în timp. Iniţial presupunea lucrulexploziv cu 3 tipuri de exerciţii: cu haltere şi alte greutăţi, cu mingi medicinale şi cuexerciţii acrobatice. Programul cuprindea 12 exerciţii din categoriile menţionate, împărţite pe 3 grupe a 4 exerciţii în următoare ordine: exerciţiu cu haltera, exerciţiu cumingea medicinală, exerciţiu cu greutăţi –exceptând haltera-, exerciţiu acrobatic. Seefectuau exerciţiile din prima grupă de 4, apoi din următoarele, cu o pauză de 2-3 min



ţ p g p 4, p , p 3de la un exerciţiu la altul şi cu o pauză de 3-5 min între grupe. Încărcătura era aleasă astfel încât să poată fi realizate 6 repetări, încercându-se în lecţiile următoare să crească nr. de repetări la 12, fără a modifica încărcătura şi cu efectuarea acestora cu o viteză derepetiţie specifică ramurii de sport pentru care se face pregătirea –de exemplu aruncareadiscului sau a ciocanului-. După efectuarea exerciţiilor cu 12 repetări, se suplimenta înetapele următoare încărcătura pentru a executa tot 6 repetări, apoi se ajungea datorită adaptării până la 12 etc.

Varianta actuală -Alexe N./1993- propune tot 3 grupe de exerciţii: cu haltera, mingeamedicinală şi acrobatice-salturişi rostogoliri-, care sunt în concordanţă cu structuratehnică a probei respective. Pentru fiecare grupă sunt 3 exerciţii, adică 9 în total.Parcurgerea celor 9 exerciţii se face în ordinea programată şi se repetă acest ciclu de 3 ori,cu intensităţi care cresc progresiv de la 75% pentru primul ciclu de 9 exerciţii, la 85%pentru al doilea şi la 95% pentru ultimul. Pauzele între exerciţii sunt de 2-3 minute, iar între ciclurile de 9 exerciţii sunt de 3-5 minute. Sunt utilizate 3-6 repetări şi un număr

de 1-9 serii la fiecare exerciţiu. Exemple de exerciţii executate din cele 3 grupe:- semigenuflexiuni cu haltera, împins din culcat, smuls fără fandare./- aruncarea mingiimedicinale cu două braţe înapoi peste cap, împingerea mingii medicinale de la umăr cubraţul stîng spre înainte, împingerea mingii medicinale de la umăr cu braţul drept spre înainte/- sărituri în lungime legate, sărituri cu aterizare pe ladă combinate cu sărituri înadâncime, sărituri în adâncime legate cu despridere pe verticală şi aterizare pe diferiteobiecte.

Metoda pliometrică - a fost cunoscută iniţial sub numele de antrenament cu sărituri şi

presupune cuplarea rapidă a contracţiilor excentrice/cedare cu celeconcentrice/învingere, acţiune care conduce la scurtarea fazei de amortizare, necesară pentru absorbţia şocurilor.

Cometti G./1997 descrie 3 procedee de abordare a pliometriei: Pliometria simplă, bazată pe exerciţii accesibile şi cu impact redus: pas săltat şi pas sărit,

combinaţii de paşi săltaţi şi paşi săriţi, sărituri la coardă, sărituri cu paşi mici, sărituri pe, peste sau de pe obstacole mai mici de 30-35cm, desprinderi uşoare de pe unul sau



ambele picioare. Pliometria înaltă, care utilizează săriturile în adâncime, -executate de pe suprafeţe ce pot

atinge sau depăşi puţin 100cm- este foarte eficientă dar şi riscantă, exercitând cele maiputernice tensiuni musculare -superioare săriturilor orizontale sau antrenamentului cu încărcătură-, mai ales dacă aterizarea este urmată imediat de executarea uneidesprinderi pe verticală/contrasăritură. Din acest motiv nu se recomandă decât după opregătire solidă prin sărituri mai accesibile şi după o dezvoltare susţinută a forţei

segmentelor implicate în efort. Se consideră că posibilitatea de a executasemigenuflexiuni cu încărcături duble faţă de greutatea corporală este un indicatorfavorabil. Efectuarea săriturilor în adâncime de la înălţimi de 80-100cm conduc la încărcări ale articulaţiilor gleznelor cu valori de 6-8 mai mari decât greutatea corporală.

Obiectele de pe care şi pe care se realizează sărituri sunt diverse: ladă de gimnastică cu înălţime ajustată, scări, bănci, cuburi etc şi vor fi amplasate şi distanţate astfel încât să permită sărituri succesive, adică legarea fazei de aterizare la o săritură în adâncime cu o

nouă desprindere şi aterizare pe un obiect. Înălţimea optimă de cădere esteindividualizată şi ea permite fiecărui subiect să atingă valoarea maximă la desprindereape verticală, după o aterizare.

Pliometria cu îngreuiere, solicită suplimentar organismul în cadrul săriturilor, prinutilizarea diferitelor încărcături: sticle cu nisip, gantere uşoare, bara de halteră, veste cuplumb. Alţi autori nu recomandă această variantă, considerând că îmbunătăţeşte forţa, dar scade reactivitatea sistemului neuromuscular şi manifestarea explozivă a mişcării.

Metode de dezvoltare a forţei în regim de rezistenţă – facilitează capacitatea demanifestare a forţei musculare timp îndelungat, la parametri ceruţi de specificulfiecărei activităţi, prin realizarea unui număr superior de repetări efectuate întempouri mai reduse.

Metoda lucrului în circuit: este utilizat frecvent în lecţia de educaţia fizică datorită influenţelor variabile care pot fi exercitate prin aplicarea sa. Elaborat de englezii



Morgan şi Adamson/1959 care l-au numit circuit training, a fost iniţial utilizatpentru dezvoltarea forţei şi rezistenţei şi solicitarea puternică a aparatelorcardiovascular şi respirator. În antrenamentul sportiv corespunde fazei de adaptareanatomică-debutul pregătirii-, având ca obiective dezvoltarea echilibrată a grupelormusculare, realizarea unui raport optim între agonişti-antagonişti-, dezvoltareaaparatului ligamentar şi articular. Actualmente are efecte extrem de diversificate înprivinţa aptitudinilor motrice şi combinaţiilor pe care le poate dezvolta, printr-o

programare corespunzătoare a efortului: rezistenţă, forţă- viteză, rezistenţă- viteză, rezistenţă-forţă, sau poate fi utilizat pentru consolidarea deprinderilor motrice.Necesită împărţirea colectivului pe grupe omogene de elevi, egale cu numărul destaţii/ateliere/exerciţii care vor fi parcurse, toate grupele trecând cel puţin o dată lafiecare staţie. Utilizarea circuitului pentru dezvoltarea forţei necesită respectarearegulilor bazate pe alternanţă: alternanţa grupelor musculare solicitate, a poziţiilor de lucru, a efortului cu pauza, a exerciţiilor simple cu cele complexe, a îngreuierilorridicate cu cele mai slabe de la o staţie la alta. Locul staţiilor, durata şi tipulcircuitului, exerciţiile utilizate, numărul de repetări şi intensitatea individualizată aefortului sunt programate dinainte. Se recomandă ca baza materială (obiecteleutilizate ca îngreuiere, materialele şi instalaţiile necesare) să fie în număr suficient,pentru a permite lucrul simultan la acelaşi atelier-staţie, evitând astfel aglomerareaşi timpii morţi. Permite înregistrarea unor densităţi motrice şi funcţionale ridicate în temele în care este folosit.

Clasificarea circuitelor – după Mitra G., Mogoş A./1977:După numărul de exerciţii care-l compun: scurt- include 4-5 exerciţii/mediu- include 6-8exerciţii/lung- include 9-12 exerciţii

După gradul de solicitare: uşor- încărcătura nu depăşeşte 10-20% din posibilităţile maxime mediu- încărcătura nu este între 30-40% din posibilităţile maxime greu- încărcătura depăşeşte 50% din posibilităţile maxime



g p ş ş 5 p ţDupă formele de lucru: de durată –fără pauze între ateliere- cu efecte dominante asupra rezistenţei. cu intervale –cu pauze-, care are 2 variante. Cea intensivă caracterizată de solicitări

puternice, frecvenţă mare de lucru/timp alocat, încărcături ridicate de 40-50% dinposibilităţile maxime, fiind folosit prioritar în antrenamentul sportiv şi doar la claselemari în educaţia fizică şcolară. Cea extensivă se bazează pe solicitări mai reduse decât

precedenta, pauzele sunt incomplete, mai reduse, egale sau mai mari decît timpul deeffort, fiind indicată pentru orele de educaţie fizică. Exemple: 20 sec efort- 25 sec pauză, 30 sec efort- 25 sec pauză, 30 sec efort- 30 sec pauză etc.

Exemplu de circuit uşor format din 5 staţii: 1) culcat facial cu palmele sprijinite pe bancade gimnastică – flotări; 2) din atârnat, ridicarea şi coborârea picioarelor cu genunchii îndoiţi; 3) din culcat facial cu fixarea călcâielor de partener, ridicarea trunchiului înextensie cu braţele oblic sus; 4) pe perechi faţă în faţă (din stând) – pase cu două mâini

sau cu o mână (minge medicinală mică); 5) din ghemuit, săritură pe verticală cu extensieşi revenire în ghemuit. (25”-lucru; 40”-pauză activă; frecvenţa execuţiilor esteindividuală).

cu repetări - utilizat pentru pregătirea halterofililor, cu solicitări mari care oscilează între 60-100% din posibilităţile individuale, număr redus de staţii şi pauze mai maridecît variantele precedente

Individualizarea efortului se poate face pe mai multe căi:

1. Prin încadrarea în timpul de lucru şi pauzele stabilite anterior, dar fiecare îşi dozează efortul în funcţie de posibilităţi (frecvenţa mişcărilor – numărul derepetări).

2. Fiecare elev modifică timpul de lucru şi durata pauzelor în funcţie deposibilităţi pentru a efectua un număr impus de repetări (situaţie greu deacceptat în lecţia de educaţie fizică, unde sunt abordate cel puţin două teme de



lecţie). Pentru stabilirea corectă a dozării efortului este necesară testarea elevilorindividual, la nivelul fiecărei staţii (exerciţiul executat) şi determinareaperformanţei maxime (număr maxim de repetări la momentul respectiv).Ulterior, rezultatul obţinut se împarte la 2 sau 4 şi se adaugă o normă decreştere (rată) de la o lecţie la alta, crescând astfel solicitarea de la o etapă laalta. Creşterea poate fi progresivă sau fluctuantă în funcţie de răspunsul elevilorla dozarea nouă.

Importantă este retestarea elevilor când se observă adaptarea organismului lasolicitările impuse pentru a determina un nou număr maxim de repetări şi amodifica rata de creştere

Se consideră că pauzele mici sunt între 0-30", cele medii 30"-45", cele lungi 45"-60" pentru lecţia de educaţie fizică. Pentru reluarea circuitului (dacă timpulalocat permite), pauzele de 90"-120" nu asigură refacerea completă, cele de 2'-4'oferă o refacere totală. Dacă timpul este mărit (pauza de 4'-7'), se poate instalaşi supracompensarea.

Metoda culturistică/Metoda eforturilor segmentare/Metoda body-building – cele 3 denumiri sunt sinonime şi definesc metoda de realizarea hipertrofiei musculare care conduce la o creştere de masă musculară activă, cu influenţe favorabile asupra combinaţiei forţă-rezistenţă.

Activitatea se bazează pe executarea a 6-9 exerciţii, cu 6-12 repetări şi 4-6-9 serii pentru fiecare exerciţiu. După o încălzire cu încărcături mai



reduse –sub 50%- se trece la stabilirea încărcăturilor -50-80% pentrusporturile dominate de rezistenţă şi 65-85% pentru cele dominate deforţă- astfel încât acestea să permită întîi execuţii de 6 repetări iar după adaptare se ajunge la 12 repetări, când se va creşte încărcătura pentru arealiza tot 6 repetări. Hipertrofia este rezultatul stimulării metabolismului proteic prin activitatea musculară realizată până la

instalarea senzaţiei de epuizare pentru ultimele repetări, la toate seriileexecutate. Încărcăturile folosite nu permit sincronizarea fibrelormusculare ca în cazul eforturilor maximale, acestea fiind stimulatealternativ. Eforturile nu au un caracter exploziv, viteza de execuţie fiindlentă spre medie, pentru a menţine durata contracţiei şi solicitareamusculară mai mult timp. Numărul de antrenamente/săptămână poate

varia în funcţie de obiective şi nivelul de pregătire: 3-6, lucrîndu-segrupele musculare deficitare în prima parte şi alternând grupele de la olecţie la alta -2-3 grupe pentru avansaţi, 4-5 grupe pentru începători-,pentru a permite refacerea.

Metodele de conversie la rezistenţă musculară – prezentate de Bompa T./2001, stabilesc 4

combinaţii distincte dintre forţă şi viteză, în funcţie de raportul variabil dintre acestea întâlnit în diferite ramuri de sport> Puterea–rezistenţa este de fapt combinaţia forţă explozivă-rezistenţă şi permite prestarea

eforturilor scurte şi intense în mod repetat, fără modificarea tempourilor crescute delucru din săriturile repetate, sprinturi, aruncări, lovituri la tenis etc. Dezvoltarea acesteicombinaţii impune 15-30 repetări legate ale acţiunilor respective, execuate rapid la o încărcăturăde 50-70% , cu acumulare de lactat şi un interval de odihnă de 5-7 minpentru a asigura refacerea între serii. Sunt programate 2-3 exerciţii în 2-4 serii, efortul



p g p g 3 ţ 4 ,fiind întrerupt dacă scade viteza de execuţie.

Rezistenţa musculară de scurtă durată – este importantă în probele sau momentele deefort care se încadrează între 30sec-2min: 400m plat din atletism, 100m înot, vârfuri deefort din jocurile sportive. Dezvoltarea presupune eforturi anaerobe lactacide cuprinse între 30-60sec, la încărcături de 50-60% din posibilităţile maxime. Sunt utilizate 3-6exerciţii executate cu viteză medie spre superioară, în 2-6 serii, cu o pauză de restabilireincompletă de 60-90sec.

Rezistenţa musculară de durată medie - susţine prestarea eforturilor în probe sauactivităţi care se încadrează între 2-5 min: alergările atletice de 800 şi 1500m, 400m înot,reprizele din box şi arte marţiale, 1000m caiac-canoe etc. Pentru dezvoltarea acesteicombinaţii care implică efort mixt –anaerob şi aerob- poate fi utilizat lucrul în circuitpentru sporturile aciclice pentru solicitarea altrnativă a grupelor musculare sauantrenamentul pe intervale pentru cele ciclice. Încărcăturile sunt de 40-50%, viteza deexecuţie moderată, durata activităţii de 1-2 minute permite câteva zeci de repetări, pauzele de 2 min între serii şi 5 min între circuite nu permit refacerea completă.

Rezistenţa musculară de lungă durată - facilitează prestarea eforturilor cuprinse între 6-10 min şi chiar peste, sistemul aerob fiind implicat prioritar în furnizarea energiei: schifond, ciclism, 5000 sau 10000m atletism etc. Activitatea presupune încărcături reduse de30-40% sau chiar mai mici după opinia altor autori, care permit peste o sută de repetări realizate cu viteză medie. Pot fi programate 4-6 exerciţii, cu pauze scurte.

Priorităţi metodice privind educarea rezistenţei în educaţia fizică şcolară: -Este prioritară dezvoltarea forţei dinamice şi tonifierea marilor grupe musculare la

nivelul spatelui şi abdomenului, ce conferă o postură corectă, contracţiile izotonice fiindmai accesibile, accelerând procesele de refacere faţă de cele izometrice şi evitândaccidentările.

- Sunt preferate exerciţiile cu încărcături mai reduse (mingi medicinale, sticle cu nisip,gantere uşoare, greutatea propriului corp) iar cele bazate pe rezistenţă externă şi



încărcături mărite trebuie gradate individualizat. Indiferent de mijloacele utilizate, înaintea începerii exerciţiilor de forţă, musculatura şi articulaţiile vor fi prelucrate. - În privinţa educării potenţialului de forţă la diferite etape de vârstă, opiniile

specialiştilor sunt divergente în multe situaţii. Până la 10 ani nu sunt indicate încărcăturile superioare cu haltere care pot periclita dezvoltare normală a elevilor.Explozia hormonală oferă potenţial crescut de îmbunătăţire a forţei, după 13 ani eamanifestându-se mai puternic la băieţi decât la fete. În prima fază a etapei pubertare,

valoarea solicitărilor nu trebuie să depăşească 30% din greutatea corporală putândajunge la 14 ani la 75%. Odată cu maturizarea completă a organismului, se poate lucra cu încărcături ce ating sau chiar depăşesc masa corpului.

- Până la 11-12 ani, dezvoltarea forţei la băieţi şi fete este liniară, uneori fetele putândprezenta valori superioare. În a doua parte a pubertăţii, evoluţia este mai puternică labăieţi, putând depăşi 40% din valoarea absolută. Dezvoltarea forţei maxime are loc înrelaţie cu cea explozivă, fiind condiţionată şi de coordonarea intra-şi intermusculară,

importantă în asimilarea şi valorificarea deprinderilor. Se observă cǎ are pusee decreştere la trecerea din ciclul primar în gimnaziu, urmând o stagnare relativă până la 13-14 ani când are loc un nou puseu de creştere (14-15 ani). Încărcăturile mărite pot fiutilizate cu succes după ce masa musculară depăşeşte 40% din greutatea corporală (14-16ani).

Alternarea exerciţiilor de forţă cu cele de relaxare, cu mobilitate şi supleţe, cepermit întinderea fibrelor musculare puternic contractate anterior; - În stabilirea dozării se ţine cont că fetele prezintă valori ale forţei cu 30% mai

mici decât băieţii, din cauza ţesutului muscular mai slab dezvoltat; - Stabilirea exactă a grupelor musculare ce vor fi solicitate, evitându-se

solicitări la nivelul tuturor grupelor (excepţie face antrenamentul în circuit);



- Evitarea solicitărilor pentru grupele prea puternice (cum este cazulextensorilor genunchiului-cvadricepsul, în contrast cu flexorii genunchiulu-popliteul-mai slab dezvoltat pentru că majoritatea mişcărilor utilizate – alergări şi sărituri – conduc la dezvoltarea extensorilor). Se insistă peechilibrarea forţei agonişti-antagonişti la nivelul articulaţiilor, pentru aasigura stabilitatea acestora;

- Alternarea exerciţiilor statice cu cele dinamice (la grupele de nivel mairidicat) pentru o eficienţă crescută;

- În primele lecţii din ciclul tematic nu vor fi utilizate intensităţi crescute –viteză de execuţie, explozie a mişcării-, ci se va insista pe mişcări lente şi controlate pentru a preveni rupturile de ligamente şi smulgerea de tendoane.Efortul începe cu îngreuieri mici ce vor creşte gradual iar numărul de repeţări se face în funcţie de sarcină şi obiectivul propus;

- Se evită încărcăturile excesive ce conduc la afectarea aparatului osteo-ligamentar şi folosirea exerciţiilor necunoscute sau insuficient stăpânite pentru dezvoltarea grupelor musculare slabe.

- În utilizarea săriturilor şi a aruncărilor se va insista şi pe execuţii cusegmentul mai puţin puternic -neîndemânatic-, anulând astfelposibile dizarmonii în dezvoltarea grupelor musculare;

Stabilirea tempourilor şi a intervalelor de refacere este ideal să fieindividualizată, chiar dacă este o acţiune mai complicată, eforturile deforţă conducând rapid la epuizarea rezervelor energetice. Intensitatea



efortului se exprimă în procente din valorile maxime la momentulrespectiv şi este importană în stabilirea numărului de repetări şi atipului de forţă dezvoltat: >100%-supramaximală, 100%-maximală, 80-95%mare, 50-80%-medie, 30-50%-mică.

- Dezvoltarea forţei nu constituie un scop în sine, această acţiune avândun rol în sprijinirea procesului de dezvoltare corporală armonioasă, detonifiere a musculaturii de postură, de prevenire a instalării atitudinilor şi deficienţelor fizice la nivelul coloanei vertebrale saualtor segmente, de dezvoltare a grupelor musculare implicate prioritar

în executarea tehnicii sportive pe diferite ramuri de sport. În lecţia deeducaţie fizică este plasată în ultima verigă tematică, datorită solicitărilor puternice asupra sistemelor organismului.

- SNSE prevede cele mai multe probe de control pentru evaluareaacestei aptitudini, diferenţiate pe segmente corporale şi cicluri de

învăţământ, ca teste care au stipulat un barem minimal.

APTITUDINEA MOTRICĂ SUPLEŢEA/FLEXIBILITATEA –ELASTICITATEA MUSCULARĂ ŞI MOBILITATEA ARTICULARĂ–

Definiţie:“ Mobilitatea exprimă capacitatea omului de a executa mişcările cu amplitudinemare. Amplitudinea maximă este deci etalonul mobilităţii” - Harre. D./1973.“Supleţea este definită ca fiind capacitatea organismului de a efectua cu



amplitudine mare acţiunile motrice“ – Mitra G., Mogoş A./1977.“ Mobilitatea reprezintă capacitatea omului de a utiliza la maximum potenţialul anatomic de locomoţie într-o articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului,concretizată prin efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare“ – Alexe N./1993.“ Capacitatea de a executa cu uşurinţă o mişcare amplă este cunoscută subdenumirea de mobilitate sau uneori de flexibilitate“ – Bompa T./2001.

Din definiţiile prezentate rezultă că denumirea acestei aptitudini este variabilă de la un autor la altul, elementul comun al acestor interpretări fiind datde caracteristica definitorie a supleţei sau flexibilităţii, adică amplitudineacrescută a mişcărilor. Termenii prezentaţi sunt consideraţi a fi sinonimi, iardiferenţele de abordare ţin de structurile implicate în realizarea mişcărilor cuamplitudine mare: calitatea structurală şi tipul articulaţiilor implicate în efortreflectă mobilitatea, iar capacitatea musculaturii, tendoanelor şi ligamentelorsolicitate de a se întinde reflectă elasticitatea. Din acest motiv, termenii de supleţe sau flexibilitate sunt mai cuprinzători, incluzând ambele elemente.

Locul supleţei în sistemul aptitudinilor motrice este încă interpretabil. Sunt autori care oinclud în cadrul aptitudinilor coordinative, aspect explicabil prin relaţia optimă care artrebui să existe între coordonarea activităţii musculaturii agoniste cu cele antagoniste,pentru eficientizarea mişcărilor. Alţi autori îi alocă un rol aparte, diferenţiat de celecondiţionale şi coordinative, fiind abordată în acest caz ca o capacitate de tipcomplementar care favorizează manifestarea şi valorificarea celorlalte aptitudini motrice– Ardelean Roman M., citat de Stan Z./2009.



Valorile sale sunt exprimate în grade, dacă se determină la nivelul articulaţiei cugoniometrul, sau centimetri, dacă se determină prin măsurarea unor puncte de reper curigla. Nivelul ridicat de manifestare a supleţei permite executarea la parametri superioria structurilor motrice specifice din gimnastică, alergări de garduri, sărituri atletice, dingimnastică sau la trambulină, aruncări, patinaj, schi, jocuri sportive, lupte, judo etc.Flexibilitatea permite îmbunătăţirea performanţelor motrice. Un nivel limitat în privinţa supleţei va avea efecte nefavorabile asupra motricităţii generale pe multiple planuri:

- apariţia traumatismelor musculare şi ligamentare. - scade calitatea, expresivitatea şi eficienţa execuţiei, va denatura tehnica de execuţie corectă ,datorită limitării mişcărilor.

- nu permite dezvoltarea şi nici valorificarea nivelului atins pentru celelalte aptitudinimotrice.

- scade randamentul în procesul de învăţare şi consolidare a deprinderilor, prin lungireaetapelor de învăţare motrică, creşterea consumului energetic şi apariţia oboselii.

Există şi situaţia opusă, de manifestare a mobilităţii peste limitele care favorizează oamplitudine optimă a mişcărilor. În acest caz se poate vorbi de o laxitate articulară,generată de accidente –entorse, luxaţii- care conduc la alungirea şi slăbirea exagerată aligamentelor sau la leziuni ale capsulei articulare, cu efecte negative asupra stabilităţii articulaţiei respective.

Factorii care condiţionează manifestarea supleţei : sunt extrem de diversificaţi, ţinând de calitatea aparatului osteo-ligamentar şi muscular, calitatea proceselor decoordonare, temperatura internă a muşchiului şi cea externă a aerului, nivelul celorlalteaptitudini motrice, starea psihică şi gradul de oboseală, vârstă şi sex, intervalul orar etc.

Tipologia articulaţiilor – Cele cu 3 grade de libertate de tip diartroze sferoide sunt celemai mobile. Exemplu: cea scapulo-humerală, cea coxo-femurală şi cea a pumnuluipermit mişcări pe un număr mai mare de direcţii şi traiectorii faţă de cele de la nivelul



cotului sau de la nivelul genunchiului. La nivelul coloanei vertebrale s-a constatat omobilitate mai redusă în zona toracală, prin rigiditatea sporită generată de inserţia costală şi ligamentele mai tari, care asigură legătura dintre apofizele vertebralesuperioare. Dezvoltarea supleţei la nivelul coloanei vertebrale presupune intervenţia asupra elementelor ligamentare şi în special asupra musculaturii.

Calitatea aparatului muscular - Capacitatea musculaturii de a se întinde –adică de ase relaxa şi alungi- este determinată de tonusul muscular şi de irigarea cu sânge a

grupelor musculare implicate în efort. Hipertonia musculară generată de stres,temperatură externă scăzută sau afecţiunile neurologice limitează posibilităţile de întindere şi conduce la scăderea amplitudinii mişcărilor. S-a constatat că hipertrofiamusculară, cu efecte directe favorabile asupra forţei nu are influenţe negative asupraelasticităţii fibrelor musculare, fiind recomandată chiar alternarea exerciţiilor de forţă cucele de supleţe.

Calitatea proceselor de coordonare – Este determinată de capacitatea SNC de a

determina contracţii puternice ale musculaturii agoniste, cumulat cu relaxarea şi elasticitatea musculaturii antagoniste. Amplitudinea limitată a mişcărilor este cauzată de cele mai multe ori de incapacitatea relaxării antagoniştilor, care opun astfel orezistenţă ridicată, conducând la consum energetic superior şi secundar de forţa musculară prea slabă a agoniştilor.

Temperatura musculară şi temperatura mediului - O încălzire

corespunzătoare prin efort a musculaturii va conduce la intensificareacirculaţiei în zonele vizate, cu efecte favorabile asupra manifestării supleţei. Încălzirea musculaturii până la 400 C conduce la o îmbunătăţire a supleţei cu20%, iar scăderea temperaturii musculare la 180 C o afectează cu 10-20% - Wear/1963, citat de Bompa T./2001. Creşterea irigării cu sânge a fibrelormusculare conduce deci la îmbunătăţirea elasticităţii acestora, aspect confirmatde valorile superioare ale supleţei, înregistrate după încălzirea muşchilor prin



baie fierbinte sau prin efort fizic, comparativ cu valorile înregistrate fără încălzire - Zaţiorski V.M./1980. Intervalul orar/Ritmul circadian – Studiile efectuate au demonstrat că valori

superioare se obţin în a doua parte a dimineţii –intervalul 10-11- şi după amiaza–intervalul 16-17-. Dimineaţa devreme şi noaptea sunt înregistrate cele maireduse valori – Ozolin/1972, Harre D./1973.

Vârsta şi sexul – Dezvoltarea supleţei la vârste mici are efecte favorabile,ratarea acestei perioade conducând la regrese ulterioare. Studiile au confirmatcă valorile superioare pot fi atinse la 15-16 ani iar pentru anumite articulaţii şi mai târziu. - Mitra G., Mogoş A./1977. Datorită faptului că la copii ţesutul muscular, articulaţiile, ligamentele şi tendoanele nu s-au maturizat, aceştia prezintă valori mai bune decât adulţii. Valori superioare înregistrează şi fetelecomparativ cu băieţii, atât datorită densităţii mai reduse a ţesuturilor, cât şi predilecţiei de a se axa pe tipologia exerciţiilor care vizeză supleţea.

Starea psihică şi gradul de oboseală – Stările depresive, incapacitatea de acontrola emoţiile negative, oboseala musculară şi psihică accentuată suntfactori frenatori ai manifestării supleţei. Eforturile extenuante scad reactivitateamusculaturii şi capacitatea de coordonare neuro-musculară, limitând valoareaamplitudinii mişcărilor.

Formele de manifestare a supleţei/mobilităţii:

În funcţie de specificitatea activităţii motrice: - mobilitate generală – presupune solicitări la nivelul întregului aparat articular,

facilitând executarea unui bagaj complex de mişcări cu amplitudine crescută. - mobilitate specială – presupune solicitări doar la nivelul articulaţiilor care se implică în

efectuarea tehnicii specifice ramurii de sport. Exemplu: mobilitatea specifică jucătorilor de handbal, gimnaştilor, aruncătorilor de disc, tenismenilor, acrobaţilor de circ etc. Înfiecare caz sunt solicitate prioritar anumite articulaţii şi grupe musculare.

Î



În funcţie de factorii care realizează mişcarea: - mobilitate activă - mişcările sunt exclusiv rezultatul propriilor contracţii musculare,

fără intervenţia factorilor externi. Este determinată de potenţialul de contracţie almusculatorii agoniste şi de capacitatea de relaxare şi întindere a musculaturiifrenatoare/antagoniste. La rândul ei este de două tipuri:

Mobilitate activă dinamică – permite atingerea maximului de amplitudine a mişcării prinrepetarea acestora, fără menţinerea poziţiei la atingerea valorii maximale. Exemplu:balansări, pendulări, mişcări efectuate cu arcuire, în care amplitudinea creşte gradat dela o repetare la alta.

Mobilitate activă statică – presupune acţiunea de menţinere a unor poziţii care permitatingerea amplitudinii maxime, musculatura fiind tensionată fără a produce mişcare.Exemplu: menţinerea pe 10-15 sec a poziţiei de fandare laterală sau fandare înainte, atrunchiului în extensie la scară fixă etc.

- mobilitate pasivă – presupune depăşirea limitelor atinse prin metoda activă datorită intervenţiei forţelor externe (acţiunea partenerului, propria greutate corporală, diferiteaparate) care permit atingerea acestor valori superioare. Exemplu: amplificareaamplitudinii mişcării la cumpăna pe un picior de către partener, deplasarea diferitelorsegmente cu ajutorul scripeţilor în kinetoterapie etc. Este determinată de capacitatea derelaxare şi întindere a antagoniştilor, iar diferenţa dintre mobilitatea pasivă şi cea activă la nivelul aceleiaşi articulaţii poartă numele de rezervă de mobilitate.

METODA

Ă

METODA

Ă

Fig. Schema metodelor de dezvoltare a flexibilităţii



METODELE DE

DEZVOLTARE A

FLEXIBILITĂŢII

ACTIVĂ

PASIVĂ

METODASTATICĂ

METODACOMBINATĂ

Metodele de dezvoltare a supleţei – sunt prezentate de literatura despecialitate următoarele căi de dezvoltare a supleţei, care pot fi utilizate şi combinat:

Metoda activă dinamică: mişcările sunt generate de contracţia musculaturiiagoniste, dublate de întinderea antagoniştilor. Este importantă pentruactivităţile care presupun acţiuni realizate cu viteză ridicată: în sprinturi, jocuri

l d d



sportive, gimnastică, lupte etc. Prezintă 3 procedee distincte: Viteza de execuţie poate fi lentă şi bine controlată, iar la atingerea amplitudiniimaxime se poate realiza şi menţinerea poziţiei respective.

Acţiunile pot fi realizate repetitiv, mărind progresiv cursa mişcării şi viteza deexecuţie, ca în cazul balansărilor sau arcuirilor.

Mişcările pot fi realizate exploziv/balistic, dacă musculatura este puternic

tensionată/întinsă, anterior momentului de contracţie. Metoda pasivă: solicită intervenţia forţelor externe care să genereze mişcarea:

partener, kinetoterapeut, propria greutate sau greutatea unor segmente,instalaţii şi echipamente speciale. Se pot utiliza şi tehnicile de automanipulare,când anumite segmente ale unei persoane sunt folosite pentru a producedeplasarea altor segmente, fără ca musculatura agonistă a ultimelor să fiesolicitată: de exemplu manipularea membrelor inferioare cu ajutorul mâinilorpentru a accentua întinderea. Aceste acţiuni conduc la întindereaantagoniştilor şi la atingerea limitelor individuale de amplitudine, fără camuşchii agonişti să participe la declanşarea mişcărilor.

Metoda statică/stretching: denumirea vine din limba engleză: to stretch/a întinde, stretching/întindere. Presupune utilizarea unor exerciţii care să permită întinderea progresivă a musculaturii prin menţinerea anumitorsegmente într-o poziţie pe un interval de timp de câteva secunde. Prezintă avantajul accesibilităţii şi usurinţei în învăţarea şi aplicarea exerciţiilor, absenţei de contraindicaţii pentru persoanele sănătoase, nu necesită bază materială sofisticată, rezultatele favorabile sunt sesizabile după primele

l b d f l



antrenamente. Principale atribute, avantaje şi indicaţii în folosirea acesteimetode sunt următoarele: Folosirea sa este mai eficientă dacă este precedat de o încălzire progresivă

dinamică corespunzătoare a musculaturii, evitându-se mişcările executatebrusc, care pot leza fibrele musculare, ligamentele şi tendoanele. Efectele suntlimitate dacă temperatura musculaturii este redusă.

Execuţiile presupun viteză de întindere lentă şi concentrare mentală, pentruatingerea valorilor de amplitudine dorită. Întinderea lentă a fibrelormusculare va preveni tendinţa fiziologică reflexă a acestora de a se opunealungirii realizată brusc, printr-o contracţie –reflex de întindere musculară-.Menţinerea în aceste poziţii se face pe intervale medii de 15-30 sec, cuintervale mai scurte de 10-15 sec. pentru copii şi vârstnici. Importantă esterelaxarea musculaturii tensionate anterior. Persoanele lipsite de antrenament

au nevoie de mai mult timp de menţinere a poziţiilor respective, decât cele cuun nivel superior de flexibilitate.

Stretchingul în antrenamentul sportiv presupune combinarea unor

regimuri de lucru distincte: contracţie izometrică maximală amusculaturii interesate timp de 6 sec, relaxare musculară pe 3-4sec, întinderea musculară lentă până la limita de durere suportabilă pe 20-30sec – Anderson B. citat de Mârza D./2012.

Atingerea unor valori ridicate de flexibilitate prin stretching permite adaptarea la diferite unghiuri articulare, fără afectarea integrităţii

l l h l d l d d



ţesuturilor periarticulare. Stretchingul reduce riscul producerii deaccidentări, tensiunile şi durerile musculare post efort, accelerează procesele recuperatorii, previne instalarea febrei musculare prinaccelerarea proceselor de eliminare a lactatului şi toxinelor, stimulează producerea de lichid sinovial.

Utilizarea acestei metode conduce şi alte efecte pozitive decât celeadresate supleţei: menţine parametri forţei şi masa musculară timp

îndelungat, chiar în lipsa antrenamentelor de forţă, optimizează capacitatea de conştientizare a corpului, induce relaxarea fizică, accelerează refacerea în cazul leziunilor de tip rupturi sau intinderimusculare şi ligamentare, tendinite.

Necesită folosirea unor poziţii de lucru stabile şi comode, implică uncontrol înalt al respiraţiei care trebuie să fie uniformă şi liniştită, iarfrecvenţa respiratorie corelată cu intensitatea exerciţiului.

Aplicarea sa necesită individualizare, solicitări zilnice adresate iniţial agoniştilor şi apoi antagoniştilor, eliminarea arcuirilor pentru poziţiile deamplitudine maximă.

Priorităţi metodice privind educarea supleţei în educaţia fizică şcolară:

- Exerciţiile de supleţe trebuie precedate de o bună încălzire a musculaturii şi articulaţiilor în vederea evitării accidentărilor -rupturi sau întinderi musculareşi ligamentare, smulgeri de tendoane, tendinite, leziuni ale capsulei articulare-,după veriga de pregătire a organismului pentru efort. Plasarea lor se face înmomentul de influenţare selectivă a aparatului locomotor – veriga a treia, cu 6-8-10 exerciţii- dar pot constitui şi teme de lecţie distincte.

P l l l i i l iil fi li ă î dl i l l i li i i î l



- Prelucrarea grupelor musculare şi a articulaţiilor poate fi realizată în modgeneral sau special, pentru acele segmente implicate prioritar în rezolvareaulterioară a temelor de lecţie din: gimnastică, sărituri, aruncări, procedeetehnice din jocuri sportive, alte aptitudini motrice etc. Este indicată cunoaşterea structurilor executate şi individualizarea efortului în privinţa vitezei de execuţie şi amplitudinii mişcărilor, evitându-se execuţiile dinamiceexplozive/bruşte pentru primele repetări.

- Se va evita lucrul pentru optimizarea supleţei la finalul activităţilor caracterizate de eforturi puternice şi suprasolicitare, efectele fiind în acest cazlipsite de eficienţă. Literatura de specialitate menţionează însă posibilitateaintercalării acestora printre exerciţiile cu dominantă a forţei sau rezistenţei, iarmetoda stretching poate fi utilizată pentru îndeplinirea obiectivelorcaracteristice finalului activităţilor motrice.

- Atingerea unor valori superioare ale supleţei presupune preocupări zilnice şi chiar două antrenamente pe zi, prin activităţi continuate şi materializate înactivitatea independentă. Chiar după atingerea amplitudinii maxime dorite seinsistă pe continuarea antrenamentelor vizând flexibilitatea, insistând pemenţinerea amplitudinii chiar cu un număr mai redus de repetări, această aptitudine putând regresa extrem de rapid, dacă nu există continuitate.

Stabilirea numărului de repetări pentru fiecare exerciţiu se face astfel încât amplitudineamişcărilor să crească progresiv de la o repetare la alta, până la atingerea acelor valori caresunt percepute ca disconfort/uşoară durere. Limita superioară trebuie forţată uşor de la oserie la alta sau de la un antrenament la altul pentru a exista progres. Apariţia durerilor

puternice după finalizarea efortului constituie un indicator al forţării exagerate aamplitudinii. Sarmeev citat de Alexe N./1993 propune în antrenamentul sportiv unnumăr de repetări în funcţie de importanţa articulaţiilor solicitate: 90-100 pentrucoloana vertebrală, 60-70 pentru articulaţia coxo-femurală, 50-60 pentru articulaţia scapulo-humerală, 20-30 pentru alte articulaţii. Harre D./1973 recomandă lucrul în mai

l ii d ă i i ii d l



multe serii de 10-15 repetări, cu pauze ce presupun exerciţii de relaxare. - Se va ţine cont că supleţea scade odată cu înaintarea în vârstă şi creşterea taliei. Elevi

ciclului primar înregistrează valori superioare ale mobilităţii la nivelul articulaţiilor principale, atingând cote superioare în intervalul 8-9 ani, existând premise favorabilepentru optimizarea acesteia - Hahn E./1996. Tulburările specifice etapei pubertare atragprobleme în privinţa manifestării valorilor supleţei, datorate necorelării puseului decreştere în înălţime cu dezvoltarea musculară şi ligamentară, care este mai slabă şi

afectează elasticitatea musculaturii. Sunt contraindicate acum suprasolicitareaarticulaţiilor şi în special a coloanei vertebrale, dar supleţea costituie o prioritate aacestei etape de vârstă, pentru că ulterior ameliorările sunt dificile - Zaţiorski.V.M., citatde Raţă G., Raţă B.C./2006.

- Este recomandată alternarea diversificarea şi combinarea tipologiei exerciţiilor -active

Documents

curs TEFS .pdf