22. Comunicarea . Comunicarea politicpoliticaa

2.1. Definiţii. discuţii 1. Denton & Woodward: Comunicarea politică

este o “discuţie despre”: alocarea resurselor publice (venituri), autoritatea oficială (puterea de a lua decizii juridice,

legislative şi executive) sancţiunile oficiale (recompense şi pedepse distribuite

de stat)

2. Doris Graber: Limbajul politic include şi semne paralingvistice: Limbajul trupului Acţiunile publice (boicot, proteste etc)

2.1 Definiţii. discuţii Brian Mc Nair: Comunicarea politică:

Comunicare ce vizează în mod direct politica: formele de comunicare în care se angajează actorii

politici, în vederea atingerii obiectivelor lor

Comunicarea adresată actorilor politici de către persoanele apolitice (alegători, jurnalişti)

Comunicarea referitoare la actorii politici şi la activităţile lor (în reportaje, ştiri, analize etc)

Definiţii. discuţii Andrei Stoiciu: set de

proceduri, norme şi acţiuni prin care este folosită şi organizată informaţia politică

diferită de propaganda electorală

diferită de evenimentele mediatice accesibile publicului larg

Include acţiuni de

Selecţie de personal Concepţie Anchetă Marketing Evaluare strategică Grafică Calcul financiar Pregătire a mesajelor şi

răspunsurilor

2.2. Scopul comunicării politice 1. atingerea

obiectivelor specifice ale actorilor politici

2. transmiterea unor mesaje cărte actorii politici

3. informarea şi interpretarea cu privire la actul politic

4. transformarea actorului politic într-un produs agreabil şi familiar

2.3. Actorii comunicării politice (McNair)

2.4. Condiţii de posibilitate ale comunicării politice (teoria democraţiei liberale) 2.4.1. Constituţionalitate

Set de norme şi proceduri care reglementează organizarea alegerilor, comportamentul competitorilor, activităţile legitime ale opoziţiei.

2.4.2. Participare Participarea la procesul democratic a unei

proporţii substanţiale din numărul cetăţenilor 2.4.3. Alegere raţională

Capacitatea cetăţenilor de a-şi exercita în mod raţional alegerea.

2.4.4. Existenţa unei sfere publice. Libera circulație a informațiilor Existența opiniei publice.

Habermas: “libertate de asociere şi de exprimare publică a opiniilor”

Gripsund: “Ansamblu de instituţii-tampon între sfera statului şi sfera privată” (ex: presa)

Josef Ernst: “Spaţiu discursiv în interiorul căruia indivizii îşi asumă rolul de forţă politică”

Sfera publică

Mass-media

DezbateriEmisiuni informative

Ştiri

Editoriale Articole

CETĂŢENI

ORG. TERORISTE

ORG. COMERCIALE

PARTIDE POLITICE

SINDICATE

GRUPURI DE PRESIUNE

ORGANIZAŢII PUBLICE

STAT / GUVERN / AUTORITĂŢI POLITICE

OPINIA PUBLICĂ

2.5. Forme ale comunicării Comunicarea verbală

are ca mijloc de acţiune cuvântul vorbit. scrisul este o înregistrare a comunicării vorbite. Face parte din comunicarea verbală.

este o comunicare codată. Are nevoie de limbă comune (un limbaj natural cum ar fi de exemplu româna) limbaj comun (convenţii lingvistice specifice unor grupuri profesionale, culturale etc., cum ar fi

jargonul). Codul presupune reguli, definiţii, simboluri etc.

O subspecie a comunicării verbale este uneori considerată comunicarea simbolică

unii autori o includ la comunicarea non-verbală. Comunicarea simbolică este uneori verbală, alteori non-verbală.

Comunicarea paralingvistică sau analogică însoţeşte întotdeauna comunicarea verbală constă în elemente ca intonaţii, ezitări, timbrul vocii, pauze, viteză, ritm, bâlbe,

etc., adică acele elemente care alterează sensul digital al comunicării verbale. Comunicarea non-verbală

formă de comunicare ce vehiculează mesaje prin intermediul semnelor, gesturilor, mimicii, simbolurilor grafice, care pot transmite emoţii, reacţii, atitudini.

Uneori comunicarea non-verbală se mai numeşte limbajul trupului sens parţial, întrucât ea include şi imaginile, sunetele, iconurile.

2.6. Tipuri de comunicare Prin „tip de comunicare” se înţelege

contextul comunicării sau domeniul de aplicabilitate în funcţie de finalitatea ei.

Comunicarea interpersonală Comunicarea de grup Comunicarea mediatizată Comunicarea de masă Comunicarea publică Comunicarea intrainstituţională Comunicarea educativă Comunicarea publicitară Comunicarea politică şi electorală

2.6.1. Comunicarea interpersonală presupune existenţa a minim doi

parteneri, al treilea putând avea un rol pasiv directă, caz în care este nemijlocită şi

interactivă, având loc prin intermediul dialogului,

indirectă, adică mijlocită de scrisoare, înregistrare, transmitere.

A B

2.6.2. Comunicarea de grup este o comunicare interpersonală ce include mai mult de două persoane presupune existenţa unei coeziuni de grup

cod comun relaţii bazate pe interese comune.

De obicei se configurează un lider. Se consideră tipice grupurile mici, cu cel mult zece persoane

în cadrul lor este posibilă păstrarea legăturilor interpersonale. se poate spune că acest tip de comunicare este o sumă de comunicări interpersonal

B C

A

A

Lider

BC

2.6.3. Comunicarea mediatizată este unidirecţională necesită existenţa unui răspuns. destinatar unic număr mare de receptori. Mesajele sunt texte tipărite, undă sonoră,

imagine video.

EMIŢĂTOR

receptor

Canal MEDIA receptor

receptor

2.6.4. Comunicarea de masă

formă profesionalizată a comunicării mediatizate mai complexă:

are un număr mai mare de receptori Emiţătorul este un profesionist

se numeşte comunicator. alcătuieşte mesajul folosind surse de informaţie

Comunicarea de masă este cea mai des utilizată în relaţiile publice. impactul asupra receptorilor este mult mai mare

presupune existenţa gate-keeper-ului, un producător instituţionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuţi. Gate-keeper-ul poate fi şeful redacţiei sau o agenţie de ştiri

SURSĂreceptor

COMUNICATOR receptor

receptorSURSĂ

2.6.5. Comunicarea publică se referă la implementarea unui sistem de

relaţii cu publicul din partea instituţiilor (de stat sau private) care doresc furnizarea unor informaţii de interes public Ex: cele privitoare la mediu, sănătate,

prevenirea accidentelor, siguranţa persoanelor, pieţe de desfacere etc.

Aceste mesaje pot fi transmise prin intermediul mass-media sau prin mijloace proprii.

2.6.6. Comunicarea intrainstituţională

un transfer de informaţii între membrii unei instituţii între nivelurile ierarhice.

Departamentul PR este de obicei responsabil cu această comunicare trei direcţii ale comunicării:

comunicarea cu personalul comunicarea cu alte instituţii (o comunicare

interinstituţională) comunicarea cu mass-media.

2.6.7. Comunicarea educativă Se referă la favorizarea accesului la ştiinţă

al cetăţenilor, prin intermediul mass-media.

canale media specializate (ex:„Discovery”) activitatea unor organizaţii neguvernamentale

care îşi propun acest scop.

2.6.8. Comunicarea publicitară totalitatea instrumentelor, sistemelor, mijloacelor,

metodelor folosite în scopul formării, promovării şi menţinerii imaginii unor produse, servicii, firme, actori politici sau partide politice.

Uzează de toate tipurile şi formele de comunicare formulează în mod explicit nevoile existente la

nivelul publicului într-un mesaj. Presupune anumite tehnici şi strategii care diferă în

funcţie de public şi de ofertă.

2.6.9. Comunicarea politică şi electorală transmiterea unor mesaje din partea actorilor politici către

populaţie. acţiune planificată, menită să asigure climatul de

bunăvoinţă şi de înţelegere între organizaţie şi public.

vizează provocarea (sau, după caz) eliminarea unei acţiuni din partea publicului

în sensul transformării actorului politic într-un produs familiar şi agreabil opiniei publice.

Comportamentul care trebuie obţinut din partea publicului este votul, o recompensă pe care actorul politic o primeşte în funcţie de eficienţa comunicării sale.