INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ

BibliografieEugenio Coseriu, Introducere în lingvisticǎ, Cluj-Napoca, 1999.Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994.Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie, Bucureşti, 1997.Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvisticǎ generalǎ, Chişinǎu, 2000.Constantin Frâncu, Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, Iaşi, 1999. Andre Martinet, Elemente de lingvisticǎ generalǎ, Bucureşti, 1970.Jacques Moeschler şi Antoin Auchlin, Introducere în lingvistica contemporanǎ, Cluj, 2005.Eugen Munteanu, Introducere în lingvisticǎ, Iaşi, 2005.Ferdinand de Saussure, Curs de lingvisticǎ generalǎ, Iaşi, 1998.*** Crestomaţie de lingvisticǎ generalǎ, îngrijitǎ de Ion Coteanu, Bucureşti, 1998.*** Lingvistica modernǎ în texte, redactori responsabili Maria Iliescu şi Lucia Wald, Bucureşti, 1981.*** Filozofia limbajului din Antichitate pînǎ în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii) , Bucureşti, 1983.

1. Obiectul şi disciplinele lingvisticiiLingvistica studiazǎ limbajul uman în generalitatea sa, sistemele de isoglose

numite limbi şi realizǎrile lor concrete în acte de vorbire (E. Coşeriu). Sînt de observat în aceastǎ largǎ definiţie numeroase distincţii privind nivelul teoretic al acestora, direcţia abordǎrilor şi caracterul disciplinelor lingvistice specializate. E. Coşeriu deosebea o lingvisticǎ a limbajului (mai adecvat, filozofia limbajului), o lingvisticǎ a limbii (lingvistica generalǎ sau teoria limbii şi diverse discipline specializate) şi o lingvisticǎ a vorbirii. Unele limbi, inclusiv româna, au termeni care desemneazǎ aceastǎ ierarhizare a fenomenului lingvistic (cf. fr. langage / langue / parole), altele nu disting decît douǎ niveluri: lat. lingua / sermo, it. lingua / parlare şi favela, sp. lengua / habla, germ. die Sprache / die Rede, engl. language / speech. Toate aceste distincţii sînt rezultatul unor operaţiuni pur analitice ale minţii noastre, fiindcǎ fenomenul însuşi este unitar.

1.1. Limbajul.În sens larg, prin limbaj se înţelege orice mijloc de comunicare printr-un sistem de

semne şi semnale. Sînt limbaje, de exemplu, toate codurile de semnalizare (rutierǎ, cu fanioane, cu lumini), comunicarea gestualǎ a surdo-muţilor, expresia prin atitudini, mimicǎ şi gesturi a politeţei (extrem de bine codificatǎ în unele culturi orientale), riturile şi ritualurile religioase, precum şi manifestǎrile specifice artelor, toate sistemele de scriere etc. Se poate vorbi şi de „limbajul” animalelor, fiindcǎ şi acestea comunicǎ prin mijloace specifice fiecǎrei specii, mijloace fie sonore (cîntecul pǎsǎrilor, lǎtratul cîinelui), fie vizuale, olfactive etc. Unele limbaje sînt naturale, altele sînt limbaje artificiale, precum creaţiile oamenilor de ştiinţǎ, care stocheazǎ şi comunicǎ informaţiile unor specialitǎţi în coduri proprii: limbajul matematicii, chimiei, informaticii etc. Ştiinţa care studiazǎ toate aceste sisteme de semne este semiologia (F. de Saussure) sau semiotica.

Limbajul uman lingvistic, adicǎ acela realizat prin sunetele specifice vocii omeneşti produse de un aparat fonator propriu, este fundamental diferit de toate celelalte

1

limbaje naturale prin douǎ trǎsǎturi: 1) este (dublu) articulat şi 2) utilizeazǎ semnul lingvistic, unic în universul semiotic.

1) Caracterul articulat înseamnǎ realizarea expresiei sonore a limbajului din segmente (articol < lat. articulus) succesive şi structurate pe douǎ niveluri. Prima articulare (segmentare) constǎ în distingerea unor unitǎţi minimale de sens şi formǎ sonorǎ, specifice fiecǎrei limbi: eu sînt om, fr. je suis homme, engl. I am a man. Acestea sînt semnele lingvistice, cuvintele (sau, mai precis, monemele, la A. Martinet). Aşadar, cea dintîi condiţie a înţelegerii unei limbi este aceea de a putea distinge aceste unitǎţi în succesiunea lor, altfel vorbirea este perceputǎ ca un flux continuu de sunete indistincte. Aceste unitǎţi sînt articulate, la rîndul lor, la nivelul expresiei fonice (sonore) din unitǎţi fonematice (fonemele), de asemenea proprii fiecǎrei limbi: rom. /e/ /u/ /s/ /î/ /n/ /t/ /o/ /m/. Urmarea acestui mod de realizare a limbajului este capacitatea umanǎ de a denumi prin limbi practic o infinitate de obiecte, stǎri, calitǎţi, acţiuni, spre deosebire de un animal, oricît de evoluat, care nu poate exprima decît un numǎr extrem de redus de senzaţii şi nevoi primare, printr-un numǎr corespunzǎtor de emisiuni sonore. Aşadar, prin cumularea posibilitǎţilor combinatorii ale celor douǎ tipuri de articulǎri, limba românǎ, de pildǎ, obţine cu doar şapte foneme vocale şi cu 22 foneme consoane aproximativ 140-150 mii de cuvinte, iar prin combinarea acestora un numǎr imens de enunţuri.

Caracterul articulat al limbajului uman a fost înţeles, fǎrǎ formularea teoreticǎ a problemei, de cǎtre inventatorii scrierii alfabetice, care au notat prin semne grafice unitǎţile celei de a doua articulǎri, fie sunetele tipice (fonemele), fie silabele. De aceea, aceşti anonimi creatori ai alfabetului, fenicieni de prin secolele al XVI-lea – al XIV-lea î.Hr., urmaţi de aramei şi greci, care l-au adaptat limbii lor şi l-au transmis etruscilor, latinilor, armenilor, slavilor, au fost consideraţi mari lingvişti (A. Meillet). Prima articulare este reprezentatǎ în scris prin separarea cuvintelor (sau monemelor) prin blanc (spaţii albe).

„Limbajul” animal (inclusiv expresiile care ţin de partea animalicǎ a omului) este nearticulat, pentru cǎ, de exemplu, ţipǎtul de durere nu poate fi descompus în pǎrţi succesive şi nici senzaţia exprimatǎ astfel nu este analizabilǎ în segmente, spre deosebire de expresia lingvisticǎ a unei dureri (mǎ doare capul, fr. j’ai mal à la tête)), analizabilǎ şi semantic, şi fonologic.

2) Semnul lingvistic, care este fundamentul limbajului omenesc, a constituit un obiect al controverselor filozofice şi lingvistice din Antichitate şi pînǎ în prezent. Problemele limbajului au constituit o disciplinǎ aparte, filozofia limbajului (a limbii, în unele formulǎri), adesea consideratǎ identicǎ sau asemǎnǎtoare cu lingvistica generalǎ sau teoria limbii.

Filozofia limbajului studiază limbajul în esenţa sa (quid-ul sǎu) şi în aspectele sale universale. Ea trebuie să răspundă la întrebarea „Ce este limbajul?”, abordare care se realizeazǎ totdeauna din perspectiva mai largǎ a unei concepţii sau doctrine filozofice, în timp ce lingvistica generalǎ descrie cum se manifestă limbajul în formele sale istorice, care sunt limbile. Aceasta porneşte de la fenomene lingvistice concrete şi identificǎ trǎsǎturile lor generale, utilizînd datele oferite de lingvisticile particulare, care studiază fie o anumitǎ limbǎ, fie un grup de limbi.

Temele principale ale filozofiei limbajului sînt a) originea şi b) esenţa şi natura limbajului.

a) Originea limbajului

2

Este o problemǎ cu multe abordǎri şi ipoteze, diferenţiate de concepţii ontologice şi epistemologice felurite. Cele mai vechi concepţii sînt mitologice şi religioase. În majoritatea lor, limbajul este cogeneric fiinţei umane, fiindcǎ el a fost dat omului de creatorul acestuia (o divinitate, un zeu). La evrei, creatorii Vechiului Testament, omul (Adam) a fost zǎmislit din lut şi însufleţit de spiritul (duhul, logosul) divin, care i-a dat raţiunea şi darul vorbirii. Mai explicit apare ideea în episodul din ziua Cincizecimii, cînd Duhul Sfînt a coborît asupra apostolilor şi toţi „au început sǎ vorbeascǎ în alte limbi, precum le dǎdea lor Duhul a grǎi” (Faptele apostolilor, 2.4). Astfel, apostolii au putut propovǎdui şi rǎspîndi noua credinţǎ la popoarele învecinate. Facultatea limbajului este datǎ primului om şi urmaşilor acestuia şi, ca urmare, la începuturi a existat o singurǎ limbǎ. Aceasta este concepţia despre monogeneza limbajului, diversitatea actualǎ a limbilor lumii fiind rezultatul unei decizii ulterioare a Divinitǎţii, aceea relatatǎ în legenda despre zidirea turnului lui Babel (la Babilon), cînd Dumnezeu a amestecat limbile, pentru ca acei constructori sǎ nu se mai înţeleagǎ între ei, şi a împrǎştiat oamenii pe tot pǎmîntul (Facerea, 11.1-9). Dogma creaţionistǎ a dominat timp de peste douǎ milenii gîndirea europeanǎ şi a interzis alte abordǎri pînǎ în epoca raţionalismului iluminist (secolul al XVIII-lea).

Existǎ la vechii gînditori preocuparea de a identifica o limbǎ originarǎ. Herodot (secolul al V-lea î.Hr.) povesteşte un interesant episod referitor la încercarea unui faraon de a afla dacǎ limba cea mai veche a fost egipeana sau frigiana. Acela a poruncit ca nişte copii sǎ fie crescuţi în izolare, pînǎ vor rosti primul cuvînt, care ar fi fost frigianul bekos „pîine”. Astǎzi, noi ştim cǎ acei copii nu ar fi rostit nici un cuvînt, fiindcǎ o limbǎ anume nu este predestinatǎ, ci se învaţǎ auzind-o în mediul lingvistic matern. (Ipoteticele cazuri ale unor copii crescuţi de animale şi avînd capacitatea vorbirii, presupuneri populare care au generat mitul latin al lui Romulus şi Remus sau poveştile moderne cu Mowgli, din Cǎrţile junglei, şi Tarzan, sînt utopii lingvistice).

Multǎ vreme, în Europa creştinǎ, a dominant ideea cǎ limba ebraicǎ (limba adamicǎ) a fost mama tuturor limbilor, credinţǎ care a fundamentat concepţia genealogicǎ despre naşterea şi decǎderea limbilor.

Opusǎ este concepţia cǎ limbile au apǎrut printr-un act voluntar al oamenilor, printr-o convenţie socialǎ, nǎscutǎ din nevoia de comunicare. Dificultatea logicǎ (un cerc vicios) a acestei soluţii, care este totuşi cea acceptabilǎ, însǎ într-o interpretare modernǎ a creativitǎţii limbajului, constǎ în rǎspunsul la obiecţia cǎ, pentru a se conveni un asemenea contract, ar fi nevoie de o limbǎ preexistentǎ.

La filosofii presocratici, apoi la Socrate, problema modului în care oamenii au creat cuvintele este expusǎ în celebrul dialog platonician Cratylos. O disputǎ filozoficǎ a cǎpǎtat denumirea controversei numitǎ phýsei / thései de filosofii de dupǎ Aristotel. În dialog sînt protagonişti Cratylos, discipol al lui Heraclit şi susţinǎtor al concepţiei phýsei (= prin naturǎ), şi Hermogenes, adept al opiniei contrare thései (= prin convenţie). Socrate, care regizeazǎ dialogul, cautǎ argumente în favoarea celui dintîi, apoi pentru celǎlalt interlocutor, dar o soluţie finalǎ nu este tranşatǎ, şi nici nu poate fi, pentru cǎ chestiunea este greşit pusǎ. În esenţǎ, problema este aceea dacǎ existǎ o legǎturǎ necesarǎ între lucrul desemnat şi cuvînt şi, ca urmare, dacǎ numele sînt adevǎrate (adicǎ imitǎ şi exprimǎ adevǎrul lucrurilor; E limpede faptul cǎ acel care cunoaşte numele, cunoaşte şi lucrurile, spune Cratylos) sau convenţionale (putînd fi false, greşite, mincinoase, imperfecte etc., din perspectiva thései). Aristotel a vǎzut eroarea întregii controverse,

3

arǎtînd cǎ chestiunea adevǎrului cuvintelor nu se pune în planul desemnǎrii (denumirii lucrurilor), ci în planul comunicǎrii propoziţionale, atunci cînd se afirmǎ sau se neagǎ ceva despre lucruri. Aşadar, cuvintele nu sînt nici adevǎrate, nici false, fals sau adevǎrat poate fi enunţul, şi nici mǎcar orice enunţ. Aristotel a distins enunţul (propoziţia) care exprimǎ îndemnuri, rugǎminţi (Vrei sǎ deschizi uşa?), numit lógos pragmatikós, enunţul poetic (Apele plîng clar izvorînd în fîntîne) sau lógos poetikós şi enunţul asertiv (Omul este bun), numit lógos apophantikós, doar acesta din urmǎ putînd fi apreciat ca adevǎrat sau fals. Aceste observaţii au lǎrgit înţelegerea atît a complexitǎţii psihicului uman, care nu este doar raţional şi logic, dar şi volitiv, emoţional, imaginativ, intuitiv, limbile fiind capabile sǎ exprime toate aceste niveluri şi stǎri ale vieţii interioare. Ceea ce este comun şi caracteristic în mod esenţial tuturor acestor expresii nu este adevǎrul sau falsul, nici logicul sau ilogicul, ci caracterul lor semantic. Orice enunţ lingvistic este lógos semantikós, adicǎ expresie cu sens, cu înţeles. Cînd o expresie nu este semanticǎ, ea nu poate fi consideratǎ limbaj uman (normal). O expresie nesemanticǎ poate avea un sens doar într-un anume context (de pildǎ bolboroseala neinteligibilǎ a unui beţiv într-un spectacol teatral).

Disputa dintre convenţionalişti şi naturalişti s-a prelungit în forme mult elaborate, cu subtilitǎţi argumentative, pînǎ în Evul mediu, prin şcolile teologico-filozofice numite nominalism şi, respectiv, realism.

Gînditorii raţionalişti din veacul al XVIII-lea (Gianbattista Vico, Jean-Jacques Rousseau, Johann Gottfried Herder şi alţii) au reluat şi dezvoltat ipotezele convenţionaliste, cu sugestii gǎsite încǎ la filozofii antici precreştini (Socrate, de pildǎ, considera cǎ un nomothétes, un legislator de excepţie din specia umanǎ a creat cuvintele) şi chiar la teologi creştini (Grigore de Nissa – a doua jumǎtate a secolului al IV-lea –, care spunea cǎ limbile sînt creaţii imperfecte omeneşti). A fost formulatǎ teza poligenezei speciei umane, conform cǎreia acesta ar fi apǎrut în zonele calde şi s-a rǎspîndit apoi şi în regiunile reci ale Terrei, de unde diferenţe lingvistice cauzate de condiţii climaterice; ca urmare, nu a existat o singurǎ limbǎ originarǎ, fiindcǎ limbajul a apǎrut din efortul micilor comunitǎţi primitive de a exprima alte nevoi decît cele primare, vitale, animalice, adicǎ nevoile morale, sentimentele, pasiunile. Aşadar, limbajul uman este o instituţie socialǎ, un instrument de comunicare într-un grup social, un mijloc creat de oameni, convenţional (arbitrar) şi de aceea supus schimbǎrii (evoluţiei), în timp ce „limbajul” animal este un dat al speciei şi nu evolueazǎ. Cuvintele iniţiale au fost exclamaţii, gîndirea era concretǎ, imaginativǎ şi limbajul în mare mǎsurǎ figurat, aşadar „poetic”, însoţit de un limbaj gestual foarte bogat.

Apariţia lucrǎrii lui Ch. Darwin (Originea speciilor prin selecţie naturalǎ, 1859) a creat un curent de gîndire extrem de puternic, impunînd în lumea oamenilor de ştiinţǎ concepţia evoluţionistǎ despre lumea vie şi teza originii omului în primatelor superioare. Acestǎ doctrinǎ va orienta mai tîrziu cercetǎrile unor biologi, antropologi, psihologi spre încercarea de a data relativ pe scara evoluţiei perioada apariţiei speciei umane şi, în consecinţǎ, a limbajului articulat. Au fost studiate „limbajul” şi comportamentul maimuţelor superioare, limbile unor comunitǎţi primitive şi limbajul în faza achiziţiei limbii de cǎtre copii, chiar şi patologia limbajului, în speranţa de a surprinde ceva din fazele originare ale limbajului uman. Rezultatele au fost neconvingǎtoare, iar disputele au devenit polemici cu tentǎ puternic ideologicǎ.

4

Încǎ Wilhelm von Humboldt a arǎtat clar (1836) cǎ este zadarnic sǎ se caute momentul (sau faza istoricǎ) în care a apǎrut limbajul, fiindcǎ omul este om doar prin limbaj şi nu se poate imagina o formǎ de comunicare anterioarǎ limbajului care ar fi creat limbajul. De aceea, a descoperi originea limbajului înseamnǎ a înţelege esenţa şi natura sa. Acestea apar numai dacǎ limba nu mai este privitǎ ca un dat exterior, un produs (érgon) creat de alţii, pe care vorbitorul şi-l însuşeşte învǎţîndu-l, aşa cum se învaţǎ o limbǎ strǎinǎ, ci ca o activitate dinamicǎ, o enérgeia în mişcarea dialogalǎ creatoare. Limba nu e un instrument exterior gîndirii, un suport al acesteia aşa cum banda de magnetofon este suportul unui discurs, iar hîrtia fotograficǎ suportul unei imagini, ci limba este organul formator al gîndului... Legǎtura indestructibilǎ care uneşte gîndirea, organele vocale şi auzul cu limbajul rezidǎ irevocabil în alcǎtuirea originarǎ, cu neputinţǎ de explicat altfel, a naturii umane....Limba ... este efortul veşnic reluat al spiritului de a face sunetul articulat capabil sǎ exprime ideea.

De aceea, în 1866, Societatea de Lingvisticǎ din Paris a decis sǎ excludǎ din tematica studiilor înscrise pentru comunicǎri problema datǎrii istorice a apariţiei limbajului ca nefiind de competenţa lingviştilor, fiindcǎ este o chestiune nelingvisticǎ. Mai tîrziu (1878), interdicţia a fost suspendatǎ, dar Ferdinand de Saussure (în Curs de lingvisticǎ generalǎ (CLG, 1916) explicita din nou aceastǎ dificultate astfel: În oricare epocǎ şi oricît de departe am urca în timp, limba apare întotdeauna ca o moştenire a epocii precedente. Actul prin care, la un moment dat, s-ar fi dat nume lucrurilor şi prin care s-ar fi încheiat un contract între concepte şi imaginile acustice poate fi conceput, dar niciodatǎ constatat... Nici o societate nu cunoaşte şi nu a cunoscut niciodatǎ limba altfel decît ca pe un produs moştenit de la generaţiile precedente şi pe care îl luǎm ca atare. Este motivul pentru care problema originii limbajului nu are importanţa ce i se atribuie în general. Ea nici nu trebuie mǎcar discutatǎ. Mai apoi, A. Tovar (în 1954) scria: contemplarea mileniilor preistoriei face sǎ aparǎ insolubilǎ problema originii limbajului.

Tema originii limbajului a fost reluatǎ însǎ în ultima jumǎtate de veac şi abordatǎ prin prisma marilor progrese fǎcute de arheologie, antropologie, neurofiziologie, geneticǎ şi teoria informaţiei (cf. A. Leroi-Gourhan, Gestul şi cuvîntul, trad. rom. 1983). Sînt premise pentru mai buna cunoaştere a etapelor evoluţiei speciei umane, dar marea dificultate rǎmîne pǎtrunderea misterului acelui salt calitativ al apariţiei semnificaţiei cuvîntului, adicǎ a momentului cînd materia produce spirit, cînd gîndirea devine conştientǎ de ea însǎşi prin cuvînt. Ca urmare, caracterizarea fiinţei umane ca homo significans sau homo loquens este mai esenţialǎ pentru definirea omului decît acele sintagme care îi atribuie acestuia alte calitǎţi exclusive: homo sapiens, homo faber, homo ludens, homo religiosus, homo aestheticus etc. Michel Foucault conchidea cǎ omul se trage nu din maimuţǎ, ci din semn (lingvistic).

b) Esenţa şi natura limbajuluiFilozofia limbajului a propus ca temǎ majorǎ de reflecţie problema esenţei

limbajului ca semanticitate, aceasta generînd alte înţelegeri ale funcţiilor şi dinamicii activitǎţii lingvistice (intersubiectivitatea şi creativitatea limbajului).

Semanticitatea se referǎ la calitatea de semn (gr. séma, semainon, lat. signum) sau de simbol (gr. symbólon) al cuvintelor. Încǎ Aristotel a definit cuvîntul ca simbol al unor stǎri sufleteşti, iar cuvintele scrise [ca] simboluri ale cuvintelor vorbite. Sfîntul Augustin (354–430) a sistematizat concepţia semioticǎ a Antichitǎţii. Semnul este ceea ca se aratǎ

5

pe sine simţurilor şi, în afarǎ de sine, mai indicǎ spiritului şi altceva, adicǎ semnul are o laturǎ materialǎ, perceputǎ vizual, auditiv, tactil etc., şi una idealǎ, care constituie înţelesul sǎu pentru mintea umanǎ. Dacǎ în lumea animalǎ comunicarea este nemijlocitǎ, adicǎ senzorialǎ (cu ţipete, mirosuri, atingeri etc.), omul comunicǎ în primul rînd prin semne verbale sau simboluri (frica se exprimǎ prin ţipǎt, dar şi prin mijloace verbale: mi-e fricǎ; j’ai peur). Trǎim într-o lume de semne (traversǎm o pǎdure de simboluri – Ch. Baudelaire). Ch. Peirce a ierarhizat semnele în funcţie de gradul de distanţare a semnului faţǎ de obiectul reprezentat şi de nivelul sǎu de arbitrarietate. Astfel, în semnul iconic (icon) existǎ o mare asemǎnare între latura sa materialǎ (semnificantul) şi obiectul desemnat, chiar inexistent în realitate (inorogul), de exemplu, un desen, o schiţǎ, o hartǎ, o fotografie, în anume mǎsurǎ semnele de circulaţie, un cuvînt/expresie onomatopeic(ǎ); indicele funcţioneazǎ prin relaţia de succesiune sau contiguitate cu obiectul, relaţie pe care o deduce omul (norii dinaintea furtunii, simptomele bolilor); simbolul propriu-zis, în care relaţia este total abstractizatǎ şi convenţionalǎ (arbitrarǎ) (semnele lingvistice, în primul rînd, o parte a semnelor de circulaţie, de pildǎ H = spital). Acestea se inventeazǎ şi se învaţǎ de oameni.

O problemǎ principalǎ este aceea a raporturilor dintre limbaj/limbi, gîndire şi realitate. Aceasta presupune determinarea naturii gîndirii şi limbii, distincţia sau, dimpotrivǎ, confundarea lor, relaţia dintre ele (ca anterioritate şi cauzalitate) şi apoi dintre acestea şi realitate (lucrurile gîndite şi desemnate).

La gînditorii Antichitǎţii greceşti, aceste distincţii nu erau clare, iar terminologia filozoficǎ, insuficient precizatǎ (de exemplu, polisemantismul termenului logos) favoriza confuzia planurilor. De pildǎ, logosul era înţeles de Heraclit ca un fel de suflare (precum Duhul divin din Geneza biblicǎ) care strǎbǎtea şi lucrurile, însufleţindu-le, şi capul omenesc, în ipostaza gîndurilor, şi vorbirea, ca sunete ale cuvintelor.

Mai tîrziu, Platon concepea gîndirea ca vorbire interioarǎ (endofazia), vorbire mutǎ, aşadar reducea gîndirea la activitatea limbajului, iar relaţia dintre limbǎ (cuvinte) şi realitate rǎmînea controversatǎ în ipotezele phýsei şi thései.

În alte doctrine filozofice, gîndirea şi limba sînt fenomene distincte, paralele şi izomorfe. Gîndirea, parte a activitǎţii psihice superioare caracterizate prin reflectare abstractǎ şi conştientǎ a lumii obiective, prin noţiuni, judecǎţi, raţionamente, teorii este consideratǎ adesea ca universalǎ în înţelesul cǎ procesele sale formale sînt identice la toţi oamenii, indiferent de nivelul dezvoltǎrii lor intelectuale. Rezultǎ cǎ şi limbile ar trebui sǎ aibǎ, în pofida diversitǎţii lor enorme (sînt cca 9000 de limbi înregistrate), structuri universale, comune întregii umanitǎţi. Pe aceastǎ concepţie s-a dezvoltat din Antichitate şi pînǎ în Evul Mediu şi apoi pînǎ în perioada raţionalismului secolului al XVII-lea ideea creǎrii unor limbi universale, perfect logice (raţionale), fǎrǎ ambiguitǎţile limbilor naturale, avînd ca model limba latinǎ, considerîndu-se cǎ toate celelalte limbi ar avea aceleaşi categorii şi structuri lexicale şi gramaticale ca şi latina, corespunzǎtoare aceloraşi structuri logice.

Începînd din veacul al XIX-lea, filozofii şi lingviştii (Hegel, Humboldt, Saussure) au vǎzut cǎ gîndirea şi limba sînt distincte, dar nu paralele, ci într-o interdependenţǎ complexǎ, care explicǎ diferenţele şi particularitǎţile atît ale gîndirii specifice popoarelor, cît şi ale limbilor lumii. Cheia dezlegǎrii acestei „enigme” este modul în care este înţeles actul semnificǎrii lingvistice. Ferdinand de Saussure rezuma aceastǎ relaţie astfel: limba [este] gîndire organizatǎ în materie fonicǎ (CLG). Cîteva pasaje expliciteazǎ modul

6

superior de înţelegere a chestiunii: Luatǎ în sine, gîndirea este ca o nebuloasǎ în care nimic nu este delimitat în mod necesar. Nu existǎ idei prestabilite şi nimic nu e distinct înainte de apariţia limbii. Limba nu este un mijloc fonic, material pentru exprimarea ideilor [de aceea putem gîndi fǎrǎ cuvinte rostite!], ci un intermediar între gîndire şi sunet, în condiţiile în care unirea lor duce, în mod necesar, la delimitǎri reciproce de unitǎţi. Şi: substanţa fonicǎ nu este un tipar a cǎrui formǎ trebuie luatǎ de gîndire, ci o materie plasticǎ, ce se împarte la rîndul ei în pǎrţi distincte, pentru a furniza semnificanţii de care gîndirea are nevoie. Ca urmare, nu este vorba de o materializare a gîndurilor, nici spiritualizare a sunetelor, ci doar de faptul oarecum misterios cǎ gîndirea-sunet implicǎ diviziuni şi cǎ limba îşi elaboreazǎ unitǎţile constituindu-se între douǎ mase amorfe. De aici, celebra încheiere: limba este formǎ [de organizare] şi nu substanţǎ.

Hans-Georg Gadamer: Orice gîndire...este totdeauna precedatǎ de limbaj. Doar într-o limbǎ putem gîndi şi chiar aceastǎ locuire a gândirii noastre într-o limbǎ este cea mai profundǎ enigmǎ pe care limbajul o pune gîndirii.

Ceea ce s-a înţeles din aceastǎ istorie a reflecţiilor filozofice despre limbaj şi limbi este faptul fundamental cǎ reflectarea lumii reale în gîndire nu este ca o copie nemijlocitǎ, precum se oglindeşte peisajul în apa unui lac, ci este mediatǎ de limbaj. Limbile, în marea lor diversitate, organizeazǎ diferit şi într-o prefacere continuǎ cunoştinţele despre univers ale omului, creînd lumi specifice, antropocosmosuri, nu identice, ci doar izomorfe lumilor reale, în esenţa lor incognoscibile.

Natura semioticǎ a semnului lingvistic a fost bine înţeleasǎ încǎ din Antichitate. Aristotel, filozofii stoici, apoi Sfîntul Augustin şi filozofii scolastici au deosebit trei elemente şi douǎ relaţii ale procesului de simbolizare prin limbaj, care pot fi reprezentate printr-un triunghi. Desen Semioticieni şi logicieni moderni (Gottlob Frege, Charles Morris, C.K. Ogden şi I.A. Richard) au reluat distincţiile şi au creat termeni mai adecvaţi. În general, elementele considerate sînt obiectul realitǎţii (chiar şi imaginar), numit πράγματα, res, designatum sau referenul, conceptul sau semnificatul (animus, significatum,) şi corpul sonor al semnului, semnificantul (σύμβολον, verbum, significans). Raportul intern al semnului, dintre semnificant şi semnificat, a fost numit semnificare sau simbolizare, iar raportul dintre semn şi referent desemnare sau denotare.

O interpretare originalǎ a acestor concepte o întîlnim la E. Coşeriu. Acesta înţelege prin desemnare (germ. Bezeichnung) capacitatea universalǎ a oamenilor, numitǎ competenţǎ elucuţionalǎ, de a folosi limbajul pentru a se referi la o realitate extralingvisticǎ (obiectivǎ sau interioarǎ). Semnificaţia (germ. Bedeutung) este conţinutul unui semn lingvistic dintr-o limbǎ istoricǎ, rezultat din organizarea cunoaşterii lumii, specificǎ doar comunitǎţii respective, iar capacitatea de a recunoaşte şi utiliza corect semnificaţiile acelei limbi este competenţa idiomaticǎ. În sfîrşit, sensul (germ. Sinn), care se realizeazǎ la nivelul vorbirii individuale, rezultǎ din sinteza personalǎ a semnificaţilor dintr-o unitate minimalǎ de discurs (sintagmǎ, expresie, enunţ). Sensul mǎsoarǎ competenţa expresivǎ a vorbitorului, fiindcǎ expresiile poetice, figurate, sintagmele inedite spun altceva şi mult mai mult decît suma semnificaţiilor cuvintelor izolate din sistemul limbii. Astfel, sintagma regina nopţii aduce un spor de sens semnificaţiei cuvîntului lunǎ.

Subiectivitate / intersubiectivitate

7

De la cei mai vechi gînditori antici şi pînǎ în vremurile Scolasticii, limbajul era conceput mai ales sub funcţia sa designativǎ, de raportare a omului la lumea obiectelor şi de comunicare de informaţie despre acestea, şi de aici definirea limbilor ca instrumente, mijloace de expresie a raţionalitǎţii umane. Pe mǎsurǎ ce se rafineazǎ reflecţia filozoficǎ despre dimensiunea socialǎ a omului, în opoziţie cu dimensiunea sa naturalǎ (distincţie care se gǎseşte la Aristotel în celebra sintagmǎ zóon politikón (animal social = trǎind în polis, oraş), apare mai clarǎ înţelegerea rolului limbajului în procesul de antropogenezǎ. Acesta nu este o consecinţǎ a vieţuirii în grup, fiindcǎ şi animalele trǎiesc în comunitǎţi şi nu au ajuns sǎ comunice prin limbaj (adicǎ prin semne simbolice), ci, dimpotrivǎ, limbajul este fundamentul societǎţii umane. Din aceastǎ perspectivǎ, care este în primul rînd sociologicǎ, se orienteazǎ interesul filozofic spre o altǎ funcţie a limbajului, diferitǎ de cea designativǎ, anume funcţia expresivǎ, mai întîi ca manifestare a identitǎţii şi subiectivitǎţii şi apoi a intersubiectivitǎţii (alteritǎţii) fiinţei umane.

E. Coşeriu a gǎsit la umanistul spaniol Juan Luis Vives (secolul al XV-lea) prima afirmare explicitǎ a faptului cǎ limbajul exprimǎ conţinuturile întregii vieţi psihice a omului, nu numai conceptele raţiunii: lingua est speculum hominis universi, et rationis, et affectus, et voluntatis. Numeroşi gînditori au reluat apoi, în felurite formulǎri, ideea cǎ funcţia fundamentalǎ a limbajulului este tocmai aceea dialogalǎ, de con-vorbire, de a propune prin limbaj un univers interior, o subiectivitate, unei alte subiectivitǎţi (alteritatea), în virtutea posibilitǎţii de a fi înţeleasǎ, fiindcǎ ceilalţi oameni, deşi diferiţi, sînt asemǎnǎtori şi fiind antropologic asemǎnǎtori pot concepe pe celǎlalt şi gîndul aceluia ca un obiect al cunoaşterii lor. Iatǎ cîteva asemenea reflecţii:

Guido Callogero: Limbajul este aceastǎ deschidere de ferestre închise [individul ca monadǎ – G. W. Leibniz], este o deschidere a spiritului cuiva cǎtre spiritul altcuiva, este o evaziune din închisoarea individualǎ a fiecǎruia dintre noi, o ridicare cǎtre lumea vieţii în comun, cǎtre lumea convorbirii umane universale.

W. von Humboldt: Activitatea subiectivǎ este aceea care construieşte în gîndire un obiect. Cǎci nici un fel de reprezentare nu poate fi consideratǎ o simplǎ contemplare pasivǎ a unui obiect deja dat ... Reprezentarea este preschimbatǎ în obiectivitate efectivǎ, fǎrǎ ca prin aceasta sǎ fie privatǎ de subiectivitate. Doar limbajul este capabil de aşa ceva...Obiectivitatea sporeşte cînd cuvîntul creat de cǎtre subiect este rostit din nou de gura altcuiva ... Transferîndu-se în alţii, subiectivitatea se uneşte cu ceea ce este comun întregii specii umane, şi din care fiecare individ deţine o specificare, purtînd în sine aspiraţia de a-şi gǎsi o întregire în celelalte.

John Dewey: Limbajul se îndreaptǎ cǎtre alţi oameni, cu care stabileşte comunicarea, aşa încît ceva devine comun şi numai prin aceastǎ referinţǎ la alţii desemnarea obiectivǎ devine generalǎ şi obiectivǎ. Obiectivitatea însǎşi, ca mod de a fi a limbilor, devine generalǎ numai prin faptul cǎ se afirmǎ prima. Numai prin intersubiectivitate ceva devine obiectivitate, ţine de obiectivitatea lucrurilor.

Martin Heidegger despre esenţa limbajului: Limba nu este o simplǎ unealtǎ pe care omul o posedǎ pe lîngǎ multe altele; limba este cea care acordǎ de fapt posibilitatea situǎrii în sînul deschiderii fiinţǎrii. Numai acolo unde existǎ limbǎ existǎ lume ... Şi fraza ades citatǎ: Fiinţa a tot ceea ce existǎ locuieşte în cuvînt...Limba este casa fiinţei ... Despre funcţia dialogalǎ: Prin limbaj se stabileşte comunicarea, ceva devine comun, în sensul cǎ cei care vorbesc unii cu alţii au prin chiar aceastǎ vorbire ceva în comun ... Ceva nu devine deci comun, ci era comun dinainte prin limbaj... Sîntem în dialog şi

8

aceasta înseamnǎ în acelaşi timp: sîntem un dialog. Unitatea unui asemenea dialog constǎ în aceea cǎ în cuvîntul esenţial este de fiecare datǎ revelat unul şi acelaşi lucru, asupra cǎruia cǎdem de acord, pe baza cǎruia sîntem uniţi şi, în felul acesta, sîntem în mod autentic noi înşine.

M. Merleau-Ponty: Cînd vorbesc sau cînd înţeleg, experimentez pe altul în mine însumi şi pe mine în celǎlalt.

Din teza alteritǎţii s-au dezvoltat alte teme de reflecţie: imposibilitatea comunicǎrii totale prin limbaj; limbajul dezvǎluie fiinţa interioarǎ sau o ascunde (cuvintele mint); ambiguitatea şi obscuritatea limbajului etc.

Natura limbajului rezidǎ în comunicarea prin semne lingvistice. Semnul lingvistic a fost definit încǎ de Aristotel, dar abia de la Ferdinand de Saussure terminologia şi caracteristicile sale au devenit un bun comun al lingvisticii moderne.

Prima trǎsǎturǎ esenţialǎ este caracterul sǎu binar, constînd în unirea a douǎ laturi distincte: Semnul lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept şi o imagine acusticǎ. Imaginea acusticǎ este amprenta psihicǎ a unui sunet fizic receptat auditiv, aşadar semnul lingvistic este în întregime ideal, depozitat în mintea vorbitorilor prin memorizare. De aceea, fǎrǎ capacitatea auditivǎ normalǎ nu poate fi învǎţatǎ o limbǎ (cazul surzilor din naştere, care vor rǎmîne muţi). Acelaşi fapt explicǎ şi endofazia (vorbirea interioarǎ, fǎrǎ producerea efectivǎ de sunete). Cele douǎ laturi ale semnului lingvistic au fost numite semnificat (conceptul) şi semnificant (amprenta sonorǎ). Ele au fost reprezentate de Saussure printr-o schemǎ, cu exemplul fr. arbre. (Desen) Fiecare din cele douǎ laturi ale semnului nu are proprietǎţile care rezultǎ doar din unitatea lor indisolubilǎ, o relaţie comparabilǎ cu aceea dintre faţa şi reversul unei foi de hîrtie.

Ferdinand de Saussure a identificat alte douǎ trǎsǎturi fundamentale ale semnului lingvistic: caracterul arbitrar şi liniar.

Arbitrarul semnului lingvistic a fost vǎzut, mai mult sau mai puţin clar, de numeroşi precursori (de la Parmenide şi Platon pînǎ la Dwait Whitney) şi a constituit fundamentul teoriilor convenţionaliste în privinţa originii limbajului. Saussure a aşezat principiul arbitrarietǎţii la temelia concepţiei sale lingvistice, principiu din care rezultǎ cǎ limba precede orice convenţie. Limba este un sistem de articulǎri, de unitǎţi discrete (discontinui) atît în şirul semnificanţilor, cît şi a semnificaţilor şi nu existǎ nici o raţiune sau cauzalitate intrinsecǎ naturii conceptului sau sunetului care sǎ determine aceste segmentǎri, care sînt arbitrare în sensul cǎ nu aparţin naturii (adicǎ vreunei substanţe), ci accidentului istoric, adicǎ naturii sociale. Nu existǎ nici un motiv ca un concept oarecare, de pildǎ acela de „om” sǎ fie obligatoriu legat de sunetele o-m, sau germ. m-a-n, rus. če-l-o-v-e-k etc. De aici derivǎ una dintre cele mai importante teze ale CLG, anume aceea cǎ limba este o formǎ (deci un mod de organizare) şi nu o substanţǎ. Saussure a înţeles, aşadar, arbitrariul ca unirea fǎrǎ cauzalitate naturalǎ a semnificanţilor cu semnificaţii, fapt ce explicǎ diversitatea şi schimbarea continuǎ a limbilor. În caz contrar, ar fi existat o singurǎ limbǎ şi aceea imuabilǎ, precum „limba” unei specii animele (ex. mugetul vitelor). Saussure a avertizat asupra faptului cǎ arbitrar nu trebuie înţeles ca posibilitate a indivizilor vorbitori de a folosi liberi şi dupǎ bunul plac fie semnificanţii, fie semnificaţii. Dimpotrivǎ, aceştia sînt impuşi vorbitorilor de tradiţia lingvisticǎ a comunitǎţii, prin uzuri şi norme, unele, precum cele literare, fiind stricte şi urmate de sancţiuni ale încǎlcǎrilor (nota pentru şcolar, discreditarea publicǎ etc.). Orice vorbitor poate (voit sau spontan) sǎ

9

producǎ schimbǎri în semnificaţi (abateri de la sensurile normale), sau semnificanţi (pronunţii diferite, variante morfologice), modificǎri greşite sau intenţionate stilistic, dar numai în mǎsura în care acestea sînt prelute şi generalizate de colectivitate pot deveni schimbǎri în limbǎ, impuse apoi generaţiilor urmǎtoare ca semne lingvistice şi uzuri normale.

E. Benveniste a observat cǎ prin arbitariul semnului lingvistic ar trebui înţeleasǎ nu numai relaţia de semnificare, aceea dintre laturile semnului lingvistic, ci şi relaţia dintre semnul lingvistic (în unitatea sa) şi obiectul desemnat, numitǎ desemnare. Altfel spus, nu este cauzal-natural ca obiectul copac sǎ fie numit în lat. arbor şi germ. (der) Baum. El este aşa numit doar în virtutea unor tradiţii lingvistice diferite.

Pentru a se evita eventualǎ confuzie produsǎ de termenul arbitrar, Saussure a utilizat şi cuvîntul nemotivat, referindu-se la inexistenţa unei legǎturi naturale între semnificat şi semnificant. De asemenea, el a reluat chestiunea arbitrariului într-un mod mai nuanţat, afirmînd cǎ semnul poate fi relativ motivat şi cǎ nu existǎ limbǎ în care nimic sǎ nu fie motivat, dar nici totul motivat, încît, între cele douǎ extreme, putem gǎsi multiple situaţii. El a arǎtat, de pildǎ, cǎ onomatopeele şi exclamaţiile nu pot fi invocate ca nişte contaargumente în teoria arbitariului. Ele nu sînt numai puţine şi slab integrate în sistemul unei limbi, dar cele mai multe reproduc foarte aproximativ sunetele naturale, diferenţiat de la o limbǎ la alta (ex. germ. au !, fr. aïe !).

Pe de altǎ parte, problema arbitrariului se pune diferit în cadrul raportului de semnificare (unde arbitrariul poate fi absolut), faţǎ de relaţia de desemnare, în care semnul poate fi relativ motivat (onomatopeele, cuvintele imitative). Apoi, un cuvînt poate fi nemotivat din perspectivǎ sincronicǎ, dar relativ motivat într-o fazǎ mai veche a istoriei sale (ex. lat. pīpiō era onomatopeic, dar a evoluat la fr. pigeon, total arbitrar). În fine, tipuri de grade de motivare se pot distinge la nivelurile structurii limbii: fonetic, morfologic, lexical şi semantic. Sǎ exemplificǎm.

1. Fonetica. Este nivelul în care motivarea este cea mai uşor de sesizat, în cazul discutat deja al onomatopeelor, al derivatelor onomatopeice (verbale şi nominale: a chiţcǎi/chiţcǎialǎ, a mǎcǎi/ mǎcǎit, mîrîi/mîrîit, a scheuna/scheunat etc), cu un grad mai scǎzut de motivare, apoi al cuvintelor expresive, utilizate pentru simbolismul lor fonetic (Prin vulturi vîntul viu vuia – G. Coşbuc; Durduind soseau cǎlǎrii sau Care vine, vine, vine, calcǎ totul în picioare – M. Eminescu), exploatîndu-se fie sugestiile vocalelor (deschise sau închise), fie ale consoanelor vibrante (r), lichide (l), şuierǎtoare (ş, j) etc., astfel denumite chiar pentru efectul lor sonor.

2. La nivelul morfo-lexical, adicǎ în cuvinte create prin procedee morfologice (derivare, compunere, calc), vorbitorii sînt mai mult sau mai puţin conştienţi de motivarea acestora în raport cu cuvintele de bazǎ (cojocar, femeiuşcǎ, fǎrǎdelege, floarea-soarelui, puterea-ursului, zgîrie nori etc.), reacţionînd ironic chiar, în cazul pleonasmelor: a reîncepe (din nou), a relua (iarǎşi), retrospectivǎ (în trecut) etc.

3. La nivel semantic, numeroşi termeni capǎtǎ sensuri figurate, prin motivǎri tansparente ale denumirilor noi. De pildǎ, în domeniul terminologiei geografice au apǎrut cuvintele: cap, picior, coastǎ (de deal), gura vǎii, buza prǎpastiei, buricul tîrgului etc.; numele populare ale plantelor sînt în mare mǎsurǎ motivate metaforic: traista ciobanului, floarea soarelui, coada şoricelului. Adesea, motivarea iniţialǎ nu mai este transparentǎ, de pildǎ, faptul cǎ zilele sǎptǎmînii erau consacrate unor zeitǎţi precum Luna, Marte, Mercur, Jovis, Venus şi, apoi, lui Dumnezeu (domenica dies). Un fenomen lingvistic

10

rǎspîndit este atracţia paronimicǎ, fiindcǎ reflectǎ o tentativǎ de motivare a unei denumiri obscure printr-o apropiere formalǎ de un termen cunoscut. Aşa au apǎrut cumperativǎ, furnicular, lǎcrǎmaţie, renumeraţie etc.

LinearitateaAceastǎ trǎsǎturǎ decurge din caracterul eminamente vocal al limbajului uman.

Spre deosebire de semnele vizuale (ex. semnele de circulaţie), care se oferǎ simultan ochiului, într-o dimensiune spaţialǎ, semnele lingvistice se produc doar în succesiune temporalǎ, fapt evident şi în reprezentarea lor graficǎ, în şiruri de cuvinte care trebuie parcurse cu ochiul în linearitatea lor. Dar semnul lingvistic este o unitate între semnificat şi semnificant şi atunci se pune întrebarea: linearitatea se referǎ la semn în unitatea sa sau la fiecare dintre cele douǎ componente ? Rǎspunsul trebuie nuanţat. Este evident faptul cǎ la nivelul celei de a doua articulǎri linearǎ este succesiunea sunetelor unui cuvînt (deci semnificantul este linear), ex. /c/ /o/ /p/ /a/ /c/, în timp ce semnificatul (conceptul) nu poate fi segmentat izomorf cu semnificantul. Existǎ cazuri rare cînd unui singur sunet îi corespunde un semnificat (ex. lat. i „mergi !” sau fr. eau „apǎ”), dar este puţin realizabilǎ o comunicare prin succesiunea unor asemenea excepţii. În discurs (vorbire), se poate vorbi şi de linearitatea semnelor, ca succesiune de unitǎţi sonore şi de sens (numite moneme de A. Martinet).

1.2. LimbaDacǎ limbajul este doar o potenţǎ/posibilitate, o facultate general umanǎ de a

comunica, presupunînd funcţionarea unui aparat fonator capabil sǎ producǎ sunete articulate şi a unui creier generator de semnificaţii, limbile sînt manifestǎri istorice ale limbajului. Accepţiunea curentǎ a termenului limbǎ este aceea de expresie lingvisticǎ proprie unei anume comunitǎţi istoric constituite: limbǎ românǎ, chinezǎ, latinǎ etc. Cuvîntul intrǎ într-un mare numǎr de sintagme, unele proprii, altele improprii, ce definesc aspecte şi abordǎri diverse ale fenomenului limbǎ: limbi vii/moarte, naturale/artificiale, limbǎ mamǎ şi limbi fiice, limbǎ naţionalǎ, comunǎ, popularǎ, literarǎ, limba lui Eminescu, limba medicinii. Toate aceste ipostaze sînt studiate de discipline specializate şi aplicate, rǎmînînd în sarcina lingvisticii generale sau a teoriei limbii problemele comune tuturor limbilor şi tuturor aspectelor particulare: cum sînt constituite limbile, cum funcţioneazǎ ele, cum reflectǎ ele realitatea obiectivǎ, de ce şi cum se schimbǎ limbile, care sînt mecanismele învǎţǎrii lor etc.

Dintre cele mai importante probleme ale lingvisticii teoretice se impune chestiunea diversitǎţii limbilor. Este o opinie comunǎ aceea cǎ lumea obiectivǎ este constituitǎ din obiecte distincte, care se reflectǎ în gîndire prin categorii corespunzǎtoare (substanţe, calitǎţi, acţiuni) şi primesc nume diferite. Aşadar, limbile ar fi ca nişte nomenclatoare, liste de cuvinte care sînt asociate lucrurilor ca nişte etichete: un anume animal este numit cal, altul cîine etc. Învǎţarea unei limbi strǎine ar fi echivalentǎ cu însuşirea unei alte liste, ca o schimbare de etichete: cheval, chien, în francezǎ, horse, dog în englezǎ etc. Acest mod de a concepe cunoaşterea lumii prin limbǎ are vechi rǎdǎcini în credinţa cǎ numele originare ar fi legate în mod nemijlocit şi natural de obiectele desemnate. Ideea a fost argumentatǎ cu onomatopee, interjecţii şi cuvinte imitative (a dupǎi, a hurui, a tropǎi, a vui), care, într-adevǎr, au apǎrut ca expresie nemijlocitǎ a unor trǎiri şi senzaţii provocate de fenomene şi obiecte naturale (apa, vîntul, trǎsnetul, arsura etc). Dar acestea sînt cu totul marginale în sistemul limbilor şi nici mǎcar nu sînt identice

11

în toate limbile, fiind reproduceri interpretative ale sunetelor naturale. Astfel, sunetele emise de raţǎ sînt percepute şi redate ca mac-mac în românǎ, cua-cua în spaniolǎ, couin-couin în francezǎ, quac-quac în italianǎ etc., comun fiind doar faptul repetiţiei unor sunete (apud E. Coşeriu).

Concepţia simplistǎ anume cǎ oamenii dau nume lucrurilor în acest mod este contrazisǎ de numeroase domenii în care materiile, substanţele, calitǎţile sau mişcǎrile sînt continuum-uri pe care limbile le segmenteazǎ şi le numesc în modalitǎţi diferite, adicǎ în funcţie de tradiţii de cunoaştere şi lingvistice convenţionale. De exemplu, nu sînt obiective şi în mod necesar impuse deosebirile dintre lacuri, mǎri şi oceane, fluvii, rîuri şi pîraie, dealuri şi munţi, dintre perioadele anului, momentele zilei, calitǎţile lucrurilor şi fiinţelor (frumos/urît, bun/rǎu, fierbinte/cald/rece, tînǎr/matur/bǎtrîn) sau acţiunilor (repede/repejor/încet/încetişor) etc. Modul în care diverse limbi disting şi denumesc culorile spectrului solar este un exemplu notoriu în literatura lingvisticǎ. Ochiul omenesc percepe întreg spectrul, dar limbile nu au un inventar identic de nume pentru culori. Astfel, comparîndu-se denumirile din 98 de limbi, s-a constatat cǎ existǎ un repertoriu quasiuniversal de 11 culori, cǎ toate acele limbi au nume pentru alb şi negru, celelalte denumiri apǎrînd în ordinea: roşu (în limbi cu trei termeni), verde sau galben (în limbi cu patru termeni), verde şi galben (în limbi cu cinci termeni), albastru (în limbi cu şase termeni), cafeniu (în limbi cu şapte termeni) etc. La fel, faţǎ de cîteva cuvinte prin care limba românǎ desemneazǎ ca obiecte diferite însuşiri ale apei îngheţate (zǎpadǎ, cu variantele regionale omǎt şi nea, apoi gheaţǎ, chiciurǎ, promoroacǎ, ţurţure), eschimoşii disting 20 de calitǎţi ale aceluiaşi fenomen în tot atîţia termeni, iar arabii din deşert au peste 90 de denumiri pentru animalul diferenţiat în limba românǎ doar în douǎ specii, cu douǎ nume: cǎmilǎ şi dromader.

Acelaşi fapt se constatǎ şi în privinţa genului gramatical. Mai întîi, nu toate limbile au aceastǎ categorie, de exemplu limba maghiarǎ, de unde rezultǎ dificultatea ungurilor de a realiza acordul corect în gen cînd învaţǎ româneşte. Apoi, nu existǎ totdeauna o corespondenţǎ între genul natural şi cel gramatical, nici în aceeaşi limbǎ, nici în limbi comparabile. Dacǎ, în general, existǎ, în limba românǎ, o anume corespondenţǎ logicǎ în cazul fiinţelor vii (oameni şi animale) : bǎiat/fatǎ, cocoş/gǎinǎ etc., în multe cazuri nu sînt termeni pentru fiinţe diferenţiate totuşi sexual: elefant, privighetoare, cǎrǎbuş etc. De asemenea, nu existǎ, mai ales în cazul obiectelor, nici o raţiune logicǎ de a le atribui un gen şi nu altul: de ce casǎ este feminin, plop masculin, iar creion neutru ? La fel, în limbi diferite, termenii ce desemneazǎ aceeaşi realitate pot fi încadraţi în genuri diferite. De pildǎ, masǎ este feminin în românǎ, dar masculin în germanǎ (der Tisch), lunǎ este feminin în limbile romanice, dar masculin în germanǎ (der Mond), în timp ce soare este masculin în limbile romanice, feminin în germanǎ (die Sonne) şi neutru în limbile slave (rus. sonce, s.-cr. sunce). În unele cazuri, putem explica aceste diferenţe fie prin moşteniri istorice (ex. unele limbi romanice moştenesc genurile din latinǎ), fie prin nevoia încadrǎrii cuvintelor în paradigme morfologice: ex. malus, prunus (persica) etc. erau feminine în latinǎ, dar au devenit masculine în românǎ, fiindcǎ s-au încadrat în declinarea masculinǎ consonanticǎ (mǎr, prun). Cuvintele it. il problema, fr. le problème sînt de genul masculin, deşi în latinǎ genul era feminin, iar în românǎ problemǎ este feminin, deşi împrumutat din francezǎ, fiindcǎ a fost încadrat morfologic la declinarea I cu desinenţa -ǎ a femininelor, sub influenţa latinei de culturǎ modernǎ.

12

Aşadar, limbile reflectǎ organizǎri diferite ale cunoaşterilor şi experienţelor proprii comunitǎţilor umane. De aici derivǎ şi tentativele de a deduce din limbi diferite viziuni şi chiar filozofii specifice popoarelor (de pildǎ, C. Noica). Putem acum doar intui ce dificultǎţi enorme presupune traducerea unor texte literare care descriu sau evocǎ lumi cu marcat specific de civilizaţie şi gîndire (Creangǎ, Eminescu etc).

13