GRAMATICA DISCURSULUI

Curs 1 din 09 oct 2009

Stilistica si poetica – Blaga : Cunoasterea lucifericaBibliografie: J.M.Adam - Lingvistica textuala, 2006 E. Benveniste - Lingvistica generala E. Coseriu - Lingvistica textului E. Coseriu - Teoria limbajului si lingvisticii (cap. Determinare si cadru). E. Coseriu - Lectiile de lingvistica(cap. Creativitate şi tehnici lingvistice) E. Coseriu - Omul si limbajul său – Competenta lingvistica. Simina Terian - Gramatica textului Umberto Eco - Limitele interpretarii.

ANALIZA DISCURSULUI LITERAR: CREAŢIA DISCURSIVĂ A UNUI AUTOR DE LITERATURA

Despre limbaj ca discurs: teoria lui Coseriu facuta asupra limbajului: “limbajul se prezinta concret ca o activitate umana specifica si usor de recunoscut si anume convorbire sau discurs” (Coseriu – Omul si limbajul sau, Editura Univ. Iasi, 2009, pag.36).

Aceasta trimite la faptul ca omul e fiinta vorbitoare care poate opta intre a vorbi si a tacea, nonvorbirea fiind “ a fi incetat de a vorbi” sau “de a nu vorbi inca” fiindca anumite limbi sunt mentionate ca au cuvinte diferite pentru tacerea lucrurilor si tacerea oamenilor. De exemplu latinescul silere (pentru lucruri) si tacere (pentru oameni). In acest caz tacerea poate avea fata de semnificare adica poate avea sens. Acest sens realizat impreuna cu semnificatele lingvistice poate contribui la sensul unui discurs, la fel ca in manifestarea unei atitudini sau stari sufletesti ale autorului, dar el “nu este in nici un caz limbaj din moment ce nu are semnificat propriu”.

In concluzie limbajul realizat ca limbaj are nevoie de semnificat ca de un element esential pentru propria lui manifestare.

Raportul limbaj- vorbire Coseriu distinge cele 3 niveluri de limbaj:

- nivel universal (facultatea de a vorbi)- istoric (vorbirea in conformitate cu o anumita tehnica specifica unei anumite limbi)- nivel individual (seria de acte lingvistice ale unui individ intr-o anumita situatie si care

vizeaza competenta expresiva)Referitor la cele 3 niveluri ale limbajului Coseriu spune ca oamenii vorbesc intotdeauna,

fiecare subiect vorbeste individual fiindca limbajul nu e niciodata o activitate corala, limbajul reprezinta si se reprezinta ca determinant istoric intrucat nu exista vorbire care sa nu fie reprezentata intr-o limba.

Aceste trei niveluri sunt pana la un punct autonome. Astfel nivelul universal urmeaza norme proprii incepand cu aspectele materiale ale vocii. Nici nivelul individual nu e o simpla realizare a

unei istoricitati deoarece exista multi vorbitori poligloti care cunosc si realizeaza diferite traditii istorice asa cum acest nivel individual poate fi singur mai expresiv decat propria limba.

Acest nivel individual e mai limitat totusi decat cel istoric deoarece nici un vorbitor nu cunoaste in totalitate o limba. Aceste elemente vor fi indicate dincolo de respectarea unor anumite traditii istorice atunci cand vorbitorul spune explicit ca interfereaza in limba sa citate din alta limba inteferand planurile lingvistice ale textului cu ale limbii sale.

O interferenta de acest tip se poate produce cand o persoana, cunoscand bine o alta limba in care anumite forme au caracter obscen, evita sa pronunte aceste cuvinte.

La cele trei niveluri ale limbajului aceasta competenta se distribuie:la nivelul 1. universal – competenta elocutionala 2. istoric – limba ca activitate intr-o limba concreta(si competenta idiomatica) 3. individual – limbajul ca activitate e discursul adica actul lingvistic al unui individ intr-o anumita situatie.

Din punct de vedere al competentei avem o componenta expresivă (cu privire la elaborarea discursului) iar ca produs e un text vorbit sau scris. Limba ca produs nu se reprezinta insa niciodata in forma concreta deoarece la acest nivel totul se creeaza sau ramane in stadiul de expresie spusa o singura data. Daca se adopta se conserva istoric, deoarece sublinia Coseriu, limba nu e niciodata ergon deoarece numai asa poate fi limba abstracta, adica limba dedusa din vorbire si obiectivata intr-o gramatica si un dictionar.

Distinctia celor trei niveluri ale limbajului e impusa pentru ca la nivelul individual Coseriu propune sa se faca o distinctie intre tehnica libera si discursul repetat, avand in vedere faptul ca limba nu e impusa vorbitorului ci vorbitorul e acela care si-o asuma.

“Tehnica libera a discursului cuprinde elemente constitutive ale limbii si regulile actuale cu privire la modificarile si combinarea lor adica cuvintele, instrumentele si procedeele gramaticale: discursul repetat cuprinde in schimb tot ceea ce in vorbirea unei comunitati se repeta intr-o forma mai mult sau mai putin identica ; mai mult sau mai putin fixa. Din acest punct de vedere un discurs concret poate fi analogat adeseori unui tablou realizat in parte ca un colaj ; in tablou pe langa portiuni executate cu tehnica pictorului care picteaza pot exista deopotriva fragmente luate din alte tablouri pictate de alti pictori.”

Cu alte cuvinte individul vorbitor are posibilitati reduse ale inovarii la nivelul limbii, tehnica libera fiind evidenta mai mult in modul in care se combina elemetele decat in inovarea altora noi.

De aceea pentru Coseriu, vorbirea e un fel de pictura cu colaj simultan, adica in parte e tehnica actuala si in alta parte sunt bucati de vorbire deja existente si duse de traditie in toate aceste expresii. Acest tip de discurs poarta dupa Coseriu numele de discurs repetat. Vorbirea e forma de manifestare a limbajului in actiune, sau limbajul ca producere concreta. Humbolt – limbajul nu e operă sau produs ci activitate, deoarece energia reprezinta atat limbajul in general cat si limbajul ca vorbire.

Putem spune atunci ca orice act de vorbire e si un act creator , fiindca vorbirea se afla in relatii infinite cu contextele si situatiile noastre care-i pot completa sensul.

Si limbile pot fi interpretate dinamic deoarece – spune Coseriu – limba nu e un lucru facut, ci un ansamblu de moduri de a face un sistem de producere ce se prezinta partial ca produs realizat istoric. El vede deschiderea unei limbi nu ca un produs.

Curs 2 din 30 oct 2009

TEORIA DISCURSULUI.ENUNŢ, ENUNŢARE, TEXT

Conform teoriei structuralismului lingvistic, unii cercetători au început să studieze textul literar în afara oricăror influenţe ale biografiilor sau cunoaşterii autorilor. Aplicarea acestei teorii a îndepărtat analiza de propriul ei domeniu de cercetare: limba şi limbajul. Prin conceptele apărute (paradigmă, actant, semnificat, semnificant) se preferau noţiuni ale semiologiei în defavoarea celor specifice limbii naturale. În acest sens, poetica este studiată ca „ştiinţă a poeziei” şi ca tehnică privilegiată a artei limbajului, iar gramatica discursului devine în acest context o teorie a structurării lui dintr-o perspectivă interdisciplinară. Astfel, după anii 80, relaţiile între lingvistică şi literatură se construiesc pe baze noi şi se definesc mai diversificat, întrucât apelul la lingvistică nu mai constă doar în recurgerea la tehnica stilisticii tradiţionale sau la principiile de organizare structuraliste, ci se realizează ca un veritabil instrument de investigaţie discursivă. Ştiinţele limbajului devin astfel un teritoriu proaspăt pentru analiza şi interpretarea discursului şi a literaturii.

Raporturile dintre ştiinţele limbajului şi literatură sunt refăcute dintr-o perspectivă novatoare în care sunt depăşite atât zona de instrument auxiliar a retoricii tradiţionale, cât şi cea de analiză a gramaticii textului pentru a se edifica în procesul propriu-zis de analiză a discursului.

În viziunea coşeriană, o analiză a discursului vizează limba şi importanţa acesteia în cadrul discursului, precum şi trăsăturile caracteristice ale ansamblului text-discurs.ASPECTE ALE ENUNŢĂRII

Din perspectiva teoriilor enunţării, fenomenul lingvistic vizează modalităţi, discurs polifonic, discurs indirect, temporalitate, metaenunţare, etc. Aceste fenomene, în care referinţa la lume şi înscrierea partenerilor în discurs se întrepătrund, favorizează reflectarea asupra enunţării şi trecerea bruscă de la text ca înlănţuire de mărci lingvistice, la discursul literar, ca activitate reglementată de instituţia cuvântului.

Procedeele prin care un autor impresionează un cititor sunt reperate constant ca fenomene de limbă. Pornind de la intenţiile presupuse ale autorului de a obţine un anumit efect asupra cititorului, aceste procedee sunt analizate ca un inventio retoric sau tehnici ale stilului ori mijloace de expresie riguros clasificate de tratatele de stilistică ( este vorba despre exclamaţii, poziţionarea adjectivelor, figuri de intensitate, metafore). Acestea se asociază cu alte categorii, conturate cu efecte de sens: surpriza, dispreţul, patetismul etc. Inspirată din estetica romantică a receptării operei ca totalitate ce nu poate fi descompusă şi tendinţa globală a stilisticii asupra operei literare, ce rezumă expresia conştiinţei unui autor la ideea că opera literară e un univers plin de sensuri în care ştiinţa limbii e cheia identificării viziunii sale asupra lumii. (vezi studiile lui Leo Spitzer, Etude du stil).

Dimensiunea enunţiativă a limbajului a fost abordată de Ch. Bally, Jakobson şi Benveniste (Probleme de lingvistică a genurilor). Definită de Benveniste ca obiect lingvistic rezultat dintr-un act individual de întrebuinţare a limbii, enunţarea este un act pus în opoziţie cu enunţul, ca obiect lingvistic rezultat din această acţiune. Enunţarea presupune un locutor, un destinatar, un moment şi un loc anume. Factorii implicaţi în producerea unui enunţ sunt foarte diferiţi, de la emiterea sunetelor, până la motivaţiile lui psihologice. Partenerii comunicării disting diferite aspecte ale actului enunţiativ. Între momentul iniţial al unui schimb verbal şi cel final, contextul poate fi diferit datorită modificărilor pe care le-au adus informaţiile, comportamentele interactive etc.

Pentru că analiza discursului pune în relaţie enunţul cu întreg contextul lui, acesta se referă la participanţi, loc, moment, scop, temă, gen de discurs, canal, dialect folosit, reguli care guvernează comunitatea, iar din acest punct de vedere limba nu este doar un sistem de reguli, ci şi un sistem ce permite locutorilor să producă enunţuri singulare de tipul: Statul sunt eu!, celebrul enunţ atribuit lui Ludovic al XIV-lea, specific limbii franceze. Cele două mărci ale enunţului fac trimitere la tema enunţarii: „statul” şi la subiectul enunţării: „eu”. Acest „eu” e definit extralingvistic şi e atribuit lui Ludovic al al XIV-lea pentru că în afara acestui context el poate fi atribuit oricărui alt „eu” anonim deoarece limba posedă însuşirea de a permite orice enunţare de către subiecţi.

Poziţia de enunţiator e punctul de origine al coordonatelor enunţiative (eu). Între enunţiator şi co-enunţiatorul său există o relaţie de diferenţă (tu). Poziţia „nonpersoanei” (Beneviste) corespunde entităţilor care sunt prezentate ca nefiind susceptibile să-şi asume un enunţ, de aceea Benveniste nu vorbeşte de persoana a III-a ca în gramatică..

Contextul producerii unei opere literare de un scriitor şi situaţia de enunţare narativă se bazează pe discrepanţa dintre scriitor şi narator: primul e persoana lui Balzac în calitate de scriitor, a doua persoană este instanţa care susţine enunţarea din Balzac. Cititorul nu ia contact în lectura sa cu cel care a scris textul, ci ocupă locul naratorului, loc atribuit de enunţare.

Esenţa literaturii constă deci în faptul că ea nu pune în relaţie creatorul şi publicul decât prin punerea în scenă a instituţiei literare. Chiar dacă un roman se vrea autobiografic, eul naratorului e raportat la figura unui narator şi nu la persoana care a scris cu adevărat textul, pentru că el provine dintr-o scenă de enunţare definită prin text, întrucât textul literar e un dispozitiv ritualizat în care se distribuie roluri. Astfel, putem spune că în contextul producerii unui text vom distinge trei planuri complementare: scena înglobată, scena generică şi scenografia.

Scena înglobată – corespunde tipului de discurs (literar, juridic, religios, politic), în care trebuie să ne situăm pentru a-l putea interpreta.

Scena generică – vizează genurile de discurs ce înglobează un ansamblu de norme variabile în timp şi spaţiu care defineşte anumite aşteptări ale receptorului (de exemplu, atunci când citeşti o carte tragică ai alte aşteptări decât atunci când citeşti un roman poliţist). Teoria genurilor şi problematica „clasei genealogice” (J. Marie Cheffer) insistă asupra ideii că în literatură etichetele generice sistematizează textul în genealogia unui prototip. De exemplu, Confesiunile lui Jean Jacques Rousseau – se înscriu în tipologia confesiunilor Sf. Augustin.

Scenografia este regia textuală a discursului: de exemplu, Balzac, narator omniscient şi invizibil, care se adresează unui cititor înzestrat cu un anumit grad de cunoaştere şi înţelegere a lumii. În acest context enunţarea se desfăşoară şi îşi legitimează propriul dispozitiv de producere a

textului, iar scenografia devine producătoare de discurs ca didascaliile în teatru şi produs al discursului.DISCURS – POVESTIRE DIN PERSPECTIVĂ ENUNŢIATIVĂ

Povestirea şi discursul nu sunt ansambluri de texte, ci concepte lingvistice care permit analizarea enunţurilor, dar nimic nu interzice unui text să amestece cele două planuri enunţiative. O naraţiune literară impune analiza relaţiei dintre momentul şi locul de unde se presupune că naratorul vorbeşte (scenografia) şi momentul şi locul evenimentelor pe care le narează (povestirea). Varietatea posibilităţilor e nelimitată. Aici avem în vedere procedee extreme:

Coincidenţa dintre nivelul naraţiunii şi povestirii (monologul interior) Disocierea completă între lumea povestirii şi instanţa narativă care încearcă să şteargă

orice urmă a prezenţei sale (de exemplu, textele la perfectul simplu cu nonpersoană, în care nu intervine naratorul).

Textele recurg însă la dispozitive de compromis – în Figuri III, Gerard Genette vorbeşte despre teoriile povestirii în care dezvoltă un ansamblu de concepte noi:

- Narator extradiegetic, nu e inclus în nicio povestire, ce intră în opoziţie cu naratorul intradiegetic, personaj în povestire, personaj al povestirii narate de narator

- Narator homodiegetic, care-şi povesteşte propria poveste, se opune naratorului heterodiegetic, ce povesteşte povestea altor indivizi.

Pornind de la faptul că în limba franceză valoarea temporală a indicativului trebuie analizat din perspectiva enunţării, Benveniste vorbeşte de două sisteme: discurs şi povestire.

Timpul de bază a discursului e prezentul, care distribuie trecutul (perfectul compus/imperfectul) sau viitorul (simplu/prospectiv) în funcţie de momentul enunţării. Se adaugă deci paradigmei de prezent două tipuri de viitor simplu (va veni) şi perifrastic (are să vină) ale căror valori sunt diferite.

Povestirea dispune de un evantai de paliere mult mai limitat, funcţionând pe două paradigme: perfectul simplu şi imperfectul. Imperfectul este comun ambelor sisteme, deci planurile se intersectează.

Dat fiind faptul că povestirea nu presupune ambreiere temporală, ea nu cunoaşte prezent, trecut şi viitor, chiar dacă există forme verbale menite să anticipeze continuarea evenimentelor prin a avea sau a urma continuate de un infinitiv: Regele avea/urma să moară nu peste mult timp. În acest caz este vorba de anticipare subiectivă a unui viitor prospectiv, cunoscut doar de narator. Întrucât nu realitatea impune alegerea unui anumit viitor, ci enunţiatorul care, prin preferinţa sa, marchează o anumită atitudine faţă de enunţ şi coenunţiator.

Termenul de discurs şi povestire nu trebuie înţeles în sensul lor uzual, fiindcă e vorba despre nişte concepte gramaticale care trimit la sistemul de receptare a enunţurilor. Astfel ţine de discurs orice enunţare scrisă sau orală raportată la situaţia de enunţare (eu-tu-aici-acum), adică orice situaţie de enunţare ce implică o ambreiere. De aceea, vorbim despre planul ambreiat (discurs), adică despre un text interpretat în raport cu situaţia sa de enunţare.

Un text care ţine de planul nonambreiat (povestirea în sens larg) e un text lipsit de elemente de referinţă deictică. Povestirea corespunde unui mod de enunţare narativă care se prezintă drept disociată de situaţia de enunţare.

În afara mărcilor subiectivităţii şi intersubiectivităţii, naraţiunea este un act de comunicare în care autorul şi receptorul său sunt locuri presupuse de instituţia literară.

Discursul presupune o ambreiere pe situaţia de enunţare, iar povestirea presupune lipsa ambreierii, o ruptură faţă de situaţia de enunţare.

Eterogenitatea enunţiativă îmbină cele două planuri reprezentate de discurs şi povestire. Trecerea de la un sistem ancorat în situaţia de enunţare la un sistem bazat pe o ruptură (povestirea) nu se face fără dificultate. Astfel, dacă relativa realizare constantă a discursului e ceva comun, nu la fel se întâmplă şi cu fenomenul invers, adică intruziunea povestirii în discurs, cu excepţia citatului. De altfel, eterogenitatea pare să fie regula interacţiunilor, nu numai pentru că există o ierarhie a scopurilor (de exemplu mesa include rugăciunea), dar şi pentru faptul că se produc în mod constant amestecuri sau alunecări ce conduc la devieri de la scopul oficial (un discurs de comemorare se poate transforma într-un atac la persoana unui contracandidat politic).

Dacă am considera povestirea ca un tip de enunţare fără deictice, trebuie remarcat faptul că există numeroase texte narative la perfectul simplu, asociate unui eu, care a fost definit deictic. Eul din povestire nu e un deictic adevărat, ca cel din discurs, care este asociat lui tu-aici-acum, fiindcă este doar desemnarea unui personaj ce trimite întâmplător la acelaşi individ cu naratorul. Astfel, într-o povestire la persoana I singular, aceasta poate fi substituită unei nonpersoane, fără să presupună modificarea sistemului de reperaj nondeictic. Glisarea de la un plan la altul se face datorită acestui eu, interpretat ambivalent: fie ca personaj al povestirii (văzui, spusei), fie ca un element din vorbirea naratorului, ce-şi asumă responsabilitatea lui „poate” sau „nu ştiu”. Asta nu înseamnă că toate textele care ţin de planul nonambreiat au aceeaşi funcţionare enunţiativă. De exemplu, într-un proverb avem de-a face cu un text nonambreiat, cu un autoreperaj al enunţului faţă de el însuşi, consecinţa valorii sale generice deictice.

Curs 3 din 30 oct 2009

ELEMENTE DE TEORIA ŞI PRACTICA ENUNŢĂRII

Pentru că abordarea analizei discursului vizează analiza discursului literar trebuie pusă întrebarea dacă investigarea discursului literar este necesar să fie exclusiv literar sau situată în afara situaţiilor de vorbire. Având în vedere diversitatea abordărilor textuale şi dezvoltarea ştiinţelor limbajului putem concluziona că teoria textului literar a devenit o teorie a culturii. După perioada care a impus hegemonia textului sau a structurii, se impune sintagma de discurs literar ca echivalent modern al unui concept generic şi aparţine mai multor discipline umaniste.

Înscris în paradigma limbaj – limbă – vorbire discursul impune concretizarea enunţării ca act individual de comunicare. Procesele construite în plan mental şi psihofiziologic se reiau după stocarea în memorie în funcţie de intenţiile de comunicare, de strategii şi situaţii astfel că orice vorbire „este ceea ce este şi se sprijină pe o altă realitate de natură supraindividuală, unitară: limba” (Saussure).

Înainte de socializarea discursului prin diversificarea relaţiilor interpersonale (dialog, conversaţii, discuţii) se identifică şi o raportare intrapersonală la realitatea psihică a textului. Definită drept o astfel de realitate, limba e o intenţie mentală aşezată în structura profundă a textului selectat pentru interpretare nu numai pentru a fi citit ci mai ales recitit. În acest context,

relectura este (Matei Călinescu – „A citi, a reciti” – referitor la o poetică a relecturii) un proces ritualic desfăşurat într-un timp bivalent, sacru şi porfan prin metafore spaţiale. Recitirea nu reprezintă doar o problemă de spaţiu, cât una de timp circular, cvasimitic.

Relaţia lectură – relectură pare evidentă pe plan empiric, pragmatic, pentru că universul ficţional sau nonficţional al textului, are întotdeauna, cel puţin 2 (două) semnificaţii, ceea ce este, ceea ce se vede pe de o parte iar pe cealaltă parte ce se aşteaptă şi ceea ce se doreşte. Dacă vorbirea este individuală, aparţinând mereu cuiva, limba este răspândită în toată masa vorbitorilor, este o realitate concretă, creată drept o convenţie într-o comunitate umană. Ca realitate supraindividuală, limba are o organizare internă, sistemică, atât în planul expresiei cât şi în cel al conţinutului.

Discursul nuanţează dialogul între limbă şi vorbire, între expresie şi conţinut, între cauze şi efecte, între intenţii şi finalităţi narative. Şi totuşi, în orice societate, curent sau grupare culturală există un fel de denivelare de discursuri: unele se desacralizează şi intră în uzul dezorganizării sociale, sau dispar odată cu actul enunţării lor; acestea rămân persuasive doar în registrul nonliterar (jurnalistic – reclame, ştiri; administrativ; colocvial, familiar, amical; cotidian, oratoric).

Enunţarea şi particularităţile ei funcţionale(limbajul natural – valori pragmatice)

Nivelul pragmatic al limbajului este constituit din ansamblul relaţiilor stabilite între vorbitor şi limbaj. Între aceste tipuri de relaţii se definesc aspecte diferite ale limbajului natural, particularizate funcţional prin extinderea actului de vorbire, precum în retorică, discurs marginal, dialog cotidian, oficial, familiar, conferinţe, prelegeri.

Dat fiind contextul real sau ficţional în care apare un semn (lingvistic, semiotic, co-textual), acesta nu numai că acţionează asupra individului, dar se transformă conştient sub acţiunea lui, ca într-un spectacol de umbre şi lumini în care scenele se schimbă mereu, sau în funcţie de intrările sau ieşirile din acţiune ale personajelor. Corelând întreg universul de semnificaţii, discursuri şi reprezentări la care face referire un mesaj se accentuează funcţia translingvistică. Astfel, universul discursului e creat din intenţii, cauze sau efecte comunicaţionale, din promovări ale tuturor tipurilor de texte considerate enunţări la nivel pragmatic.

Comunicarea orală se esenţializează în reţele de relaţii semantice şi sintactice, marcate de coerenţa sau coeziunea lor lingvistică. Există posibilitatea ca două sau mai multe entităţi lingvistice să fie sau nu utilizabile în intenţia unui vorbitor, şi în această categorie se includ formele convenţionale ale enunţului format din arhigenuri şi infragenuri. Arhigenurile (George Călinescu) sunt moduri de enunţare iar infragenurile sunt acte de discurs ritualizate.

Intenţionalitatea discursului trebuie să se înscrie într-o textualitate pragmatică, într-o succesiune coerentă deşi apare ideea subiectivităţii enunţării. Toleranţa faţă de textul gândit cu un grad scăzut de coerenţă poate explica alte componente ale sistemului, dat de pragmatica enunţării: strategiile multifuncţionale ale deixisului şi relaţia de modalizare a textului literar sau ficţional raportate la un anume stil funcţional. În oprice enunţ se caută efectele enunţării avându-se în vedere că există limba ca sistem, aidosul ca întreg manifestat doar la nivel verbal. Enunţarea este o activitate creatoare dublată de o competenţă ce poate fi pregătită prin studiu, cercetare, exersare şi prin experienţă, la fel de necesare ambele pentru înţelegerea sistemului limbii, diasistemelor sau pentru simpla funcţionare a limbii ca atare.

Tipuri de enunţuri (poetica intertextului)

Circumscrise dihotomiei literatură-nonliteratură putem identifica următoarele tipuri de enunţ:

A. Coordonate literare sau lingvistice: deviza, crezul motto-ul, ruga, confesiunea, ideea personală, argumentul critic, poemul într-un vers, anacolutul, truismul, nonsensul, paradoxul, pleonasmul, expresia şi locuţiunea, enunţul absurd, întrebarea retorică, echivocul, perifraza.

B. Coordonate nonliterare ştiinţifice: sofismul, silogismul, aserţiunea, postulatul, cugetarea, maxima, replica, dictonul, aforismul, citatul critic, definiţia, premisa, teorema, axioma, argumentul, concluzia, morala, principiul, proverbul, parola, teza, antiteza, sinteza, versetul, ID-ul, contul, site-ul.

C. Coordonate nonliterare administrative, oficiale: clişeul lingvistic, codul, legea, articolul, adresa.

D. Coordonate nonliterare publiciste: anunţul, ştirea, reclama, titlul, subtitlul, texte epistolare, urările, sms-ul, enunţuri (argotice, familiare), telegrama, scrisori, alfabete inventate, forme nonverbale.

Intenţionalitatea discursului în toate aceste forme de enunţare este o eliberare faţă de orice ritual prin publicarea lor sau în genere prin trecerea de la comunicarea orală la cea scrisă.

ConcluziiSupus permanentelor corectări, reformulări, extensiuni sau hipercorecturi limbajul lingvistic

a contribuit la afirmarea unor ştiinţe de graniţă. Astfel filosofia a devenit o investigaţie asupra limbii, logica a depăşit vechile limite exprimate prin limbaj. Perspectivele interdisciplinare lingvistico-filosofice, logico-filosofice sunt fundamentate prin metalimbaj, iar acesta prin intenţionalitatea limbajului.

Discursul poate fi analizat prin lingvistica intonaţiei şi poate fi perceput ca fapt general uman, iar prin enunţ ca fapt individual; în ambele situaţii intenţionalitatea este polifonică. Prin interferenţe semantice se înţelege definiţii ale enunţului, ştiinţelor, sintagme, şi se deduce conştiinţa lingvistică şi statutul lexicografic.

Important rămâne actul de enunţare, realizat prin locutor, alocutor, cadrul enunţării, situaţia în care se realizează enunţarea şi instrumentul enunţării sale pentru că aşa cum spunea Aritotel, „litera este un sunet indivizibil, dar nu orice fel de sunet ci unul putând intra în alcătuirea unui sunet inteligibil”.

Curs 4 din 6 nov. 2009

ANALIZA DISCURSULUI DIN PERSPECTIVĂ LINGVISTICĂ

Analiza discursului sau pentru cercetători cum este Harris „lingvistica textului” se legitimează prin faptul că interpretarea unui discurs nu se poate limita la interpretarea frazelor care îl compun. Disciplină relativ nouă, deschisă spre orizontul ştiinţelor umane (sociologie, psihologie, antropologie) aceasta îşi propune analiza unor diverse practici discursive. După perioada de glorie a structuralismului (anii '60, '70) caracterul ei interdisciplinar a devenit mai mult decât evident, iar obiectul ei de studiu s-a cantonat în totalitatea enunţurilor unei societăţi, constituit într-o

multitudine de genuri definite printr-un aparat conceptual specific. În acest sens Dominique Maingueneau va distinge în analiza discursului patru mari orientări:

1. discursul oral - utilizat în cadrul comunicării şi interacţiunii sociale, caracterizat printr-un grad mai reliefat de interactivitate. În spiritul a ceea ce Maingueneau numeşte armonie conversaţională, ce poate pune în valoare fenomene neglijate de gramatică, cum ar fi conectori fatici verbali sau nonverbali, reformulări sau reluări precum şi anumite accepţiuni ale dimensiunii relaţionale şi afective.

2. cercetări ce favorizează ansamblurile care intră în alcătuirea actelor de limbaj. Această orientare va include dezambiguizarea enunţurilor polisemice. Analizarea sensurilor implicite şi a informaţiilor sociologice, ideologice sau psihologice necesare unei informaţii corecte, precum şi analizarea contextului ca realitate cognitivă necesară studiului tipurilor de discurs.

3. relaţionarea mecanismelor discursive cu producerea unor mecanisme de interpretare a lumii sociale şi a modalităţii de manifestare în texte şi vorbire prin structuri semantice, lexicale etc.

4. lucrări ce pun în evidenţă organizarea textuală sau raportarea mărcilor de enunţare (mecanismele creaţiei care implică dinamica unor instanţe de discurs): genul textului – liric, dramatic; intertextualitate; biografia scriitorului; scena de enunţare etc.

În economia textului literar există nuanţe de receptare diferite. De exemplu în secolul al XIX-lea textul literar era menit să reconstituie trecutul, fie prin cercetarea pasionantă a manuscriselor vechi, fie prin manifestarea ca ştiinţă a culturilor naţionale, scriitorul fiind considerat capabil să-şi rezume sau să-şi exprime propria epocă. La începutul secolului XX, specializarea ştiinţelor limbajului şi modernizarea culturii vor duce la autonomizarea sporită a lingvisticii şi separarea celor două domenii. Astfel dacă istoria literară se axa pe studiul contextului, hermeneutica lui Leo Spitzer pleca de la text pentru a desprinde viziunea asupra lumii în perfect acord cu propria reprezentare. În acelaşi culoar creat de istoria literară, pe axa diacronică putem menţiona literatura secolului XIX şi XX, unde putem aminti pe Serje Dubrowski, George Poulet, Roland Barthes, titulari ai criticii tematice franceze întemeiate pe reprezentarea subiectivităţii care, sprijinindu-se pe un istorism difuz ignoră deliberat şi instituţia literară şi enunţarea. Aceşti critici evaluează după tematică şi subiectivitate. Istoria literară acceptă dimensiuni de nivel tematic, psihologic, analitic, dar deceniul 6, 7 al secolului XX va determina o ruptură epistemologică prin apropierea de semiotică. Dacă începutul anilor '60 a fost marcat de cercetarea lingvisitică, conform rezultatelor obţinute de Chomsky, Jakobson şi Benveniste, fapt ce a impus un mod diferit de abordare a comunicării verbale şi nonverbale bazate pe reducerea opoziţiei dintre lingvisitic şi extralingvistic. La fel de importantă este şi noua orientare a cercetării discursului literar bazată pe teoria dialogismului (Bahtin), teoria receptării (Jauss), relaţia dintre operă şi orizontul de aşteptare (Eco), raportul de sens, fenomenul de intertextualitate iniţiat de Duchet. Naratologia s-a dezvoltat în paralel resemnţndu-se la o terminologie nesemnificativă, împrumutată din terminologia

lingvisiticii lui Genette sau semiotica teatrală a lui Pavis. Teoria generală a producţiei simbolice aduce în prim plan o viziun sociologică a „câmpului literar” conform teoriei lui Bourdieu care oferă un rol important scriitorului, dar care nu putea depăşi opoziţia dintre structură şi conţinut întrucât această teorie excludea activitatea enunţiativă. Definirea identităţii scriitorului nu se putea plasa în afara acestui câmp literar deoarece acest spaţiu este definit ca o reţea în care indivizii pot deveni scriitori sau cititori datorită unor mediatori (editori, librari) a unor evaluatori (profesori, critici) sau a unor canoane exprimate în manuale sau antologii. Dacă în Arheologia cunoaşterii (Michel Faucault) a elaborat câteva idei valoroase pentru analiza discursului, cum ar fi afirmarea unei ordini a discursului bazată pe un ansamblu de reguli. Maingueneau fixează şi condiţiile necesare pentru analiza discursului literar şi propune o reorientare ce are ca punct de plecare luarea în consideraţie a ansamblului cadrelor sociale propriei activităţi literare, deoarece scriitorii şi operele lor sunt produse de un complex instituţional de practici. Conceptul cheie al instituţiei discursive se articulează în instituţiile şi cadrele diverse care dau sens enunţării singulare : structura câmpului, statutul scriitorului, apartenenţa textului la un anume gen, mişcare prin care se instituie discursul, instaurând progresiv o anume lume în enunţul său, legitimând atât scena de enunţare cât şi poziţionarea în câmpul care face câmpul posibil. Reprezentate de operele majore ale scriitorilor, filosofilor sau secvenţelor marilor texte ale lumii sunt cele care dau sens colectivităţii, care garantează numeroase genuri de discursurişi au responsabilitatea acelui archeon (sediul autorităţii) al unei colectivităţi. Aceste structuri puternice transmit un mesaj pertinent despre societate, frumuseţe, adevăr, existenţă etc. Definind în acelaşi timp o anume identitate discursivă în funcţie de loc şi epocă. Analiza acestor discursuri nu se reduce la stadiul restrâns al operelor capitale, ci se referă la o producţie discursivă eterogenă de o mare diversitate şi la tot ce implică validarea dispozitivului enunţiativ. Faptul că textele se hrănesc din alte texte şi se deschid interpretării este un privilegiu deschis şi textelor literare. Astfel, textul nu este un enunţ autosuficient, el are nevoie de un cadru hermeneutic ce implică şi anumite tehnici de lectură, fiindcă doar în cadrul hermeneutic, un text literar îşi poate dezvălui enigmele fără să se epuizeze producerea lor. Cititorul model, este un cititor iniţiat care determină sensurile implicite conciliind astfel, transgresiunile cu principiul de cooperare şi operând distincţia care se impune între sensul manifestat şi sensul adevărat al operei.

Analiza discursului literar îşi propune să analizeze instituţiile literare fiindcă literatura funcţionează prin instituţiile sale, dar se legitimează prin scriitori ce se manifestă în afara acestor mecanisme. Textele marilor scriitori se află însă într-o relaţie negociată cu spaţiul monden de care aparţin. Secolul al XVII-lea – spaţiul monden al saloanelor se modifică în secolul XXI printr-o mutaţie majoră un nomadism cronic ce produce anomalii refractare la orice „mondenităţi”. Secolul XXI aduce Internetul, iar Internetul are ca efect o formă de socializare a formelor anterioare de literatură. Figurile centrale ale acestui spaţiu postmodern sunt nomadul şi parazitul (literatura exilului) şi această literatură implică în subsidiar pe lângă multilingvismul, scriitorul respectiv. În acest sens nomadul şi parazitul se acroşează într-o limbă şi cultură implică şi o confruntare între culturi.

Se spulberă prejudecăţile legate de ceea ce Proust numea abisul ce separă eul creator de .... conducându-se în prim plan problema identităţii discursive creatoare, ambreierea textului pe condiţiile textului. O didactică restricitvă separă receptorul de enunţătorul textului fără a se întreba

în ce constă enigmatica lor diferenţă, iar viziunea sau receptarea lingvistică oscilează între un enunţător ca instanţă internă a discursului şi un enunţător locutor. Maingueneau propune trei instanţe : persoana, scriitorul şi scriptorul. Această identitate creatoare dispersată este motivată prin faptul că persoana se referă la un individ cu o anume viaţă privată şi stare civilă. Scriitorul este definit de o anumită traiectorie în cadrul instituţiei literare iar scriptorul îşi asumă formele de enunţare subiectivă din text (scenografie) şi scena impusă de genul de discurs (comedie, roman, nuvelă etc.). problemele de interpretare apar în cadrul textelor literare caracterizate de un regim elocutiv în care scriitorul se raportează la sine. Este cazul textelor autobiografice în text larg ( jurnal, amintiri), dar şi al metatextelor şi paratextelor ce însoţesc opera literară. În primul caz este vorba de elaborarea unui ethos (imaginea sinelui), în cel de-al doilea caz este vorba de o punere în acord a unei opere particulare cu ansamblul operei. În regim elocutiv trinitatea auctorială (persoană, scriitor, scriptor) interferează. Ex: „Trăiesc pentru ca Borges să-şi poată ţese literatura şi pentru ca literatura să mă justifice”. Acest spaţiu al textelor scrise în regim elocutiv în care discursul pare să se producă de la sine. În ciuda diferenţelor celor două spaţii se hrănesc reciproc, iar istoria literaturii consemnează proliferarea textelor autobiografice de la romantism în zilele noastre.

Avem aici şi o perspectivă nouă care include conceptul de identitate enunţiativă. Noţiunea aceasta explică de fapt vocaţia enunţiativă cea care determină un subiect să producă literatură iar aceasta este determinată de starea câmpului literar la un anumit timp istoric. Poziţionarea autorului, opţiunile sale pentru vocabular, registrul de limbă utilizat, genul de discurs în care se scrie constituie fiecare un indice important al identităţii enunţiative ce implică şi definesc propriile traiectorii creatoare şi a propriei existenţe. Identitatea enunţiativă vizează şi limba în care scriu, fiindcă limba transfigurează munca de creaţie şi fiindcă foarte mulţi scriitori nu folosesc automat limba maternă. De aceea raportul literaturii cu limba implică o confruntare cu alteritatea determinată de poziţionarea în câmpul literar, iar pe scriitori nu respectă acel „le bon usage” al dicţionarelor, ci şi normele de claritate stilistică specifice propriei scriituri.

Curs 5 din 20 nov. 2009

INSTITUŢIA DISCURSULUI LITERAR

Are în vedere cercetarea discursului începând cu a 2 jumătate a secolului 20 după 1960, cercetare desfăşurată în paralel cu sociologia câmpurilor: Bourdieu P.- Regulile artei. Geneza câmpurilor literare (1992), M.Faucault-Arheologia Cunoaşterii (1999). Conceptul de instituţie a discursului sau modelul instituţiei discursive este pivotul acestei viziuni în care se articulează cadre de ordin divers ce dau sens enunţării. Ex. instituţie, statutul, scriitura, etc. Acest concept este tradus de o sintagmă în care se îmbină structural atât instituţia ca o organizare şi ca o reprezentare de activităţi sau aparatură. Relaţia între instituţie şi discurs este un proces ce implică o învăluire reciprocă întrucât discursul nu se produce decât dacă se manifestă prin intermediul acestor instituţii de vorbire ce sunt genurile de discurs gândite prin metaforele ritualului, contractului, punerii în scenă. Instituţia literară este reconfigurată de către discurs pe care le face posibile.

Instituţia discursului literar cercetează în paralel cu sociologia şi arheologia cunoşterii.

1. Câmpul literarDacă sociologia literară studiază piaţa cărţii, tirajul, difuzarea, consumul, casta scriitorilor

sau instituţia care se implică. Bourdieu privilegiază strategiile de legitimare a agenţilor în interiorul câmpului literar, câmp care se conformează unor reguli proprii, este un univers inclus în interiorul câmpului literar ce are reguli proprii în spaţiul social şi este relativ faţă de aceasta. Pentru că sociologia câmpului literar nu este o disciplină concepută pentru aceasta ea va rămâne cantonată în teritoriul sociologiei dar va introduce la nivelul analizei discursul medierii instituţionale. Eul creator suport al unei viziuni singulare asupra lumii conferă un rol fundamental scriiturii care îşi asumă o propoziţie avantajoasă în câmp. Bourdieu consideră spaţiul operei conceput ca un câmp de luări de poziţie ce nu pot fi înţelese decât raţional sub forma unui sistem de foneme sau abateri, conceput sub forma unui sistem de opoziţie în câmpul de producţie, fapt ce relevă ideea că acestui câmp literar îi este asociat un habitus, un sistem de dispuneri încorporate care ne fac să ne însuşim mai mult sau mai puţin regulile implicite ale sistemului. La Bourdieu activitatea enunţiativă nu contribuie la crearea contextului operei activităţii creatoare nefăcând decât să-l întâlnească. Trecerea de la sociologie literară la socio-poetică va îmbina demersul sociologic cu cel poetic astfel că valoarea socială a genurilor se înscrie în statutul social al literaturii iar analiza discursivă rămâne în logica semnificaţiei. Îmbinarea lor (analiza discursivă şi logica semnificaţiei) în socio-poetică nu este destinată să realizeze un montaj în plus în socio-critică, etc. ci să definească în cadru şi un protocol în sânul cărora poeticianul să întreprindă o interogare sociologică iar sociologul o interpretare poetică. Asta după investigaţii proprii. Analiza discursului ţine de ştiinţele limbajului literaturii. Analiza discursului nu este concepută în conflict deschis cu sociologia ci ea conferă un spaţiu de cercetare la fel de deschis pentru punctul de întâlnire în acest ansamblu.

2. Arheologia cunoaşteriiPentru Faucault noţiunea de discurs se găseşte în arhitectura conceptuală chiar dacă analiza

propriu zisă a discursului nu a fost influenţată decât indirect în ciuda determinării de a redefini aceste discipline atât de nesigure în privinţa propriilor graniţe şi al conţinutului, discipline ce le numim instituţiile gândirii, instituţiile ştiinţelor. Acest efort de repoziţionare îi inspiră lui Faucault doar o îndoială carteziană întrucât ideea fundamentală este să ajungă „la eliberarea de un întreg joc de noţiuni ce diversifică fiecare în felul ei, tema continuităţii”. Acest joc contribuie „la suspendarea unităţii ce se impun” ca să scoatem din circuit „continuităţile nereflectate” cu ajutorul cărora organizaţiile discursive pe care ne propunem să-l organizăm sau să evidenţiem şi să proiectăm „o descriere pură a evenimentelor discursive”. Elaborarea unui anumit număr de noţiuni vehiculate în această carte ne permite să delimităm şi unele idei de forţă şi a stilului analizei discursive. Un aspect important este cel referitor la afirmarea unei ordini a discursului care să nu fie reductibilă nici la limbă nici la instanţe psihologice. Nu este totuşi vorba de a neutraliza discursul sau de a-l transforma în semn pentru altceva şi de a-i traversa propria densitate pentru a ajunge la ceva tăcut, dincolo de el, ci din contră de a-l menţine în această consistenţă de a-l face să apară în complexitate specifică. În viziunea acestui filozof discursul estre o suprafaţă de conflict între o realitate şi o limbă sau „intricaţia unui lexic şi experienţe demne să analizeze discursul şi legăturile dintre cuvinte şi lucruri”.

Observaţia are în vedere a nu trata discursul ca nişte ansambluri de semne ci ca nişte practici ce-şi formează obiectul despre care vorbesc. Discursul conceput astfel nu este manifestarea unui subiect care gândeşte, cunoaşte, spune dimpotrivă că discursul este un ansamblu în care pot fi determinate dispersia subiectului şi discontinuitatea lui în raport cu el însuşi. Restrângând la frază reductibilă, la ştiinţa limbii „langue” sau „competenţă” (Chomsky) prezervând doar „arheologia cunoaşterii pe care o promovează”.

Emergenţa discursuluiTeoriile receptării vizează relaţia operei şi orizontul de aşteptare în concordanţă cu practicile

de lectură. În acest cadru sensul operei nu este stabil şi închis, se construieşte pe distanţa ce separă poziţia receptării şi invocăm importanţa reflectării asupra intertextului şi deabogismul lui Bahtin, întrucât primordialitatea interdiscursului faţă de discurs şi considerentele operelor drept produsul lucrului pe intertext duc la destabilizarea reprezentărilor obişnuite ale interiorităţii operelor. Cum lectura nu este o simplă descifrare a semnelor pentru că implică şi cooperarea lectorului la construirea sensului întrucât textul literar este în opinia lui Eco (Lector in fabula) un artificiu reticent din punct de vedere semantic ce organizează în avans aporturile de sens pe care cititorul trebuie să le efectueze pentru ca textul să fie inteligibil. Practicile de lectură sunt diferite, au ca efect poziţionarea operei literare în dispozitive de comunicare organizate în funcţie de poziţia lecturii. Aceasta lectură refuză să privească opera ca o monadă închisă, experienţa cunoaşterii creatoare a unui autor solitar în favoarea unui cititor prezent şi implicat de la începutul operei (Opera deschisă-Eco).

Operele literare sunt considerate ca puncte nodale in serii de alte opere şi genuri nu ca monade solitare pentru că opera literara nu face altceva decât să expună societăţii timpului în măsura în care „lucrul textual” de joaca a timpului şi prejudecata lui.

Dacă viziunea socio-critică se vrea o simplă lectură analiza discursului vrea să definească un cadru în interiorul căruia vrea să definească acele lecturi multiple pe care le autorizează opera.

Analiza discursului literar are 2 aspecte:1.-primul se referă la ideea că literatura nu are un regim de extra-teritorialitate, adică nu se

referă la texte comune ce continuă opoziţia dintre texte intranzitive şi tranzitive în locul evidenţei instaurate intre „profanul ştiinţelor umane” şi „sacrul literaturii” sau ireductibila diversitate a manifestării distructive.

2.-cel de-al 2-lea aspect vizează dezvoltarea disciplinei discursive, modificarea şi distribuţia rolurilor între ştiinţele limbajului şi stilistică. În acest cadru lingvistica nu joaca un rol euristic ci unul de instrumentar, de ştiinţă ce permite explicitarea intuiţilor de cititor. Din perspectiva analiyei discursive ştiinţele limbajului intervin faţă de literatura in materie de genul de discurs, polifonie , mărci de interacţiune orală, legi ale discursului, de relaţii anaforice, cataforice.

Toate acestea ne fac să formulăm în termeni diferiţi raportul dintre cercetarea din domeniul limbii şi literatură şi temenii unei ordini a discursului ca să putem înţelege specificitatea actului literar.

Elemente de discurs şi aspecte ale teoriei discursului literar Complexitatea discursului cuprinde 2 roluri: pe de-o parte din perspectiva obiectului ea

deţine valori clasice de lingvistică iar pe de altă parte din perspectiva modurilor de a-l înţelege ea este supusă conceptual unui control al limbii.

În lingvistica discursivă intră în noţiune diverse: 1.- discursul poate desemna o unitate lingvistică constituită dintr-o succesiune de fraze. Din

1950 Harris vorbeşte de analiza discursului, alţii de gramatica discursului iar astăzi de lingvistica textului.

2.- putem da noţiuni de discurs o orientare sociologică 3.-discursul se aproprie de enunţare pentru că condiţia de intersubiectivizare (Benveniste)

face posibilă comunicarea.4.- discursul este ambiguu, poate desemna atât sistemul care permite ansamblul de texte cât

şi ansamblul ce produce o alunecare constantă de la sistemul de reguli la enunţuri produse in mod efectiv.

În teoria discursului literar:1. discursul presupune o organizare transfrastică. Acest lucru nu înseamnă că cunoaşte în

mod obligatoriu dimensiunea superioară a frazei ci că ordonează structuri de ordin diferit de acele mobilizate de frază.

2. discursul este o formă de afecţiune. Problema actelor ilocuţionare aduce în prim plan teoria actelor de limbaj. La nivelul superior acestor acte se integrează în realizarea unui gen de discurs (broşură tematică, jurnal televizat). Ideea că vorbirea este o activitate modifică modelele tacite, modul de abordare a textelor, discursul literar provine din lumea pe care trebuie să o reflecte.

3. discursul este interactiv. Manifestarea cea mai evidentă a inteeractivităţii este conversaţia iar literatura este o formă de enunţare implicită-explicită cu locutori virtuali.

Textele literare nu se supun canoanelor conversaţionale, sunt un fel de conversaţii imposibile de aceea nu se pot sustrage acestei interactivizări a discursului.

4. discursul este orientat. Discursul literaturii se desfăşoară în timp în funcţie de o finalitate precisă chiar dacă digresiunile pot să-i schimbe direcţia, întrucât linearitatea sa nu este decât un joc de anticipări sau întoarceri în timp a locutorului, enunţul poate fi ghidat de un scriptor ce-l controlează tutelar sau enunţul poate fi întrerupt şi divizat de un interlocutor.

5. discursul este contextualizat. Nu există distanţă contextuală discursul literar nu intervine într-un context deşi contribuie la definirea acestuia.

6. discursul se află în responsabilitatea cuiva. Dacă discursul presupune un cadru deictic ca sursă de repere personale, temporale, spaţiale, acesta presupune şi atribuirea responsabilităţii enunţiative a diferitelor instanţe puse în scenă de enunţare. Această delimitare este esenţială pentru analiza textelor dialogice.

7. discursul este condus de norme. Este vorba de norme generale, sociale, specifice de discurs. Actul enunţării se înscrie astfel în genurile de discurs ca acte de legitimare şi identificare cu excepţia vorbirii şi în ansamblul de norme prestabilite între participanţii la activităţi de vorbire.

8. discursul este înţeles în interdiscurs. Discursul nu generează sens decât în interiorul acestor discipline prin care acesta trebuie să-şi construiască propriul drum. Pentru interpretarea oricărui enunţ trebuie să-l putem corela cu celelalte enunţuri. Problema

textualităţii şi intertextualităţii merge în acelaşi sens surprinse ca un privilegiu al literaturii.

A considera actul literaturii ca discurs înseamnă a contesta caracterul general a ceea ce numim instanţă creatoare, a contesta, a renunţa la fantasma operei în sine, să restituim operei spaţiile, care le fac pasibile, în care sunt produse, organizate, evaluate. (Concluzii)

Condiţiile lui dire traversează în aceste spaţii ceea ce e spus. Le dit trimite la propriile condiţii de enunţare adică la statutul scriitorului asociat modului său de poziţionare în câmpul literar, rolurile ataşate genurilor relaţiei cu destinatarul, construită cu ajutorul operei, suporturile de circulaţie, etc.

Aşa cum conţinutul unei opere este traversat de trimiteri la condiţiile propriei enunţări tot aşa contextul este plasat în straturi succesive în intimitatea operei pentru că textul nu este altceva decât gestiunea propriului context. Literatura constituie o activitate ce îşi organizează propria prezenţă în această lume în loc să pună în relaţie clase sociale, evenimente, psihologii, instanţe aflate la mare distanţă de literatură, ea ne obligă la reflectarea în termeni de discurs spre marginile imediate a textului: ritualurile de scriere, scena de enunţare, etc. Scriitura concepe mesajul pe care-l aruncă lumii ca-n metafora naufragiului în care cineva aruncă o sticlă în mare. Mesajul poate fi găsit şi apreciat, neînţeles.

Legitimarea nu este echivalentă cu consacrarea acesteia pentru că scriitura trebuie să se situeze în raport cu normele literare

Curs 6 din 27 nov. 2009

ANALIZA TRANSTEXTUALĂ A DISCURSULUI

Pentru o abordare corectă a orizontului discursiv trebuie sa ne amintim ca distribuirea rolurilor e menită să pună în lumină statutul auxiliar al lingvisticii. În 1960 Roman Jakobson anunţa această limitare şi delimitare a lingvisticii de celelalte ştiinţe ale limbajului. „ Insistenţa cu care poetica e ţinută la distanţă de lingvistică nu se justifică decât atunci când domeniul lingvisticii e restrâns, de pildă atunci când unii lingvişti văd în frază cea mai înaltă construcţie analizabilă sau când sfera lingvisticii e limitată numai la gramatică sau la problemele legate de semantică.”

Lărgind orizontul de analiză a discursului, R. Jakobson va reveni 10 ani mai târziu asupra ideii insistând asupra fenomenului lingvistic: „Astfel ideea că studiul lingvisticii este închis în limitele strâmte ale frazei este contrazisă de analiza discursului ca una din sarcinile aşezate în zilele noastre pe primul plan în ştiinţa lingvisticii.”

Pentru că stilisticienii şi poeticienii foloseau lingvistica drept un rezervor de mijloace şi metode, unii cercetători sugerează recursul la lingvistică întrucât aceasta nu se limitează la o utilitate elementară sau la cele câteva principii de organizare, ci se constituie ca un adevărat instrument de investigare, acolo unde unii se mulţumeau să validezeze cu noţiuni de gramatică descriptivă concluzii fundamentale, bazate pe o singură înţelegere a textului. Din acest punct de vedere elaborarea unor interpretări pentru a căror apriţie intuiţia nu ar fi fost suficientă, devine o măsură imperios necesară în construcţia protocolului de interpretare şi cercetare. De aceea crearea unei teorii novatoare se impune în aceeaşi urgenţă cu crearea unui aparat conceptual specific şi a

unor metode tehnice de investigare. În locul unităţilor sintactice tradiţionale se impune identificarea altor tipuri de secvenţe: unităţi textuale minimale a căror organizare respectă norme şi scheme dictate de rolul lor semantic în construcţia textului. Conceptul de text este remaniat deoarece el acoperă unităţi de tensiune între un principiu de coeziune şi unul de progresie, prelevat din codul scris sau oral, din stilul beletristic sau nonbeletristic.

Există tipuri de text reprezentând simultan o unitate compoz ţională construită pe baza unui plan fix sau ocazional şi o unitate configuraţională care subsumează părţile în orizontul unei înţelegeri globale a textului. În 1975 M. Bahtin, în Probleme de literatură şi estetică afirma: „Lingvistica (...) nu a studiat deloc domeniul care trebuie să se ocupe de marile ansambluri verbale: lungile enunţuri de viaţă curentă, dialogul, discursul, tratatul, romanul etc., fiindcă şi aceste enunţuripot şi trebuie să fie definite şi studiate din punct de vedere pur lingvistic ca fenomen de limbă (...) Totuşi analiza pur lingvistică poate fi dusă şi mai departe, chiar dacă ar fi greu, şi în ciuda ispitei de a introduce aici puncte de vedere străine lingvisticii.”

Un teoretician al literaturii şi lingvisticii, autor al vol. Mirajul lingvistic şi L’ univers de la fiction , Toma Pavel, studiază dialectica relaţiei dintre parte şi întreg: „ Textele lit. , precum şi majoritatea ansamblurilor nonformale de propoziţii, conversaţii, articole de ziar, biografii şi cronici literare au în comun o propoziţie care îi miră pe logicieni (...) este deci inutil să fundamentăm o procedură pentru evaluarea adevărului unui roman microvaloarea lor de adevăr riscă mult să nu aibă niciun efect asupra întregului textului.” Să nu se mai gramaticalizeze transfrasticul considerând textul ca o înlănţuire de fraze sau ca o frază mai mare, întrucât un text nu trebuie reprezentat ca o unitate gramaticală, ci ca o unitate semantică. Unitatea textului este o untate de sens în context, o textură care exprimă faptul că, alcătuind un tot, textul este legat de mediul în care este realizat.

Coşeriu este cel care defineşte conceptul de lingvistică textuală, propunând să se facă diferenţa între gramatica transfrastică şi lingvistica textuală. Dacă gramatica transfrastică poate fi considerară o extindere a lingvisticii clasice, lingvistica textuală este o teorie a procedurii co(n)textuale a sensului, care trebuie să fie fndată pe analiza de texte concrete. Chiar dacă unii vorbesc de discurs şi de analiză a discursului, iar alţii vorbesc de text şi de anliză textuală, ambele teorii se nasc în jurul anilor ’50 şi nu au aceeaşi origine epistemologică. J. M. Adame afirmă: „desigur că textul este un obiect empiric atât de complex încât descrierea sa ar putea justifica recursul la teorii diferite însă avem în vedere relaţia sa cu domeniul vast al discursului, în general, pentru a da împrumutului de concepte din diferite ştiinţe ale linbajului pentru a da limbajului un cadru nou.” Deci după Adam bazele analizei textuale a discursurilor permit totuşi propunerea unei alternative la explicarea tradiţională a textelor şi la analiza stilistică. Termenul de analiză textuală este înlocuit de Adam cu cel de analiză textuală a discursului.

Locul lingvisticii textuale în cadrul analizei discursului şi naturii unităţii de analiză textuală guvernează modurile de organizare a unităţii textuale. Între analiza textuală şi analiza discursului, cea textuală depăşeşte limitele analizei discursului în măsura în care ambiţia ei es te nu numai să descrie discursul prin intermediul mijloacelor lingvistice, ci şi să construiască un demers de înţelegere a modului în care este construit sensul, operaţiuni necesare realizării propriu-zise a sensului produs.

Respingând justificat pretenţia gramaticilor transfrastice de a fi simultan părţi ale gramaticilor unor limbi şi ştiinţe ale textului, Coşeriu propune o lingvistică a textului concepută în termenii lingvisticii integrale. În viziunea sa, textul este un nivel necesar de structurare a unei limbi, un nivel posibil şi universal, construit empiric pe baza unor operaţii ce asigură identitatea discursivă.

Accentul pus pe interpretare deplasează sfera de interes a cercetătorilor de la stabilirea mecanismelor de structurare, de producerea unor unităţi structurale concrete ca textele literare, la recompunerea unor virtualităţi imanente: „În măsura în care sensul în interiorul textului se exprimă nu numai lingvistic ci şi extralingvistic (ceea ce se întâmplă în mare măsură cu lingvistica textului), lingvistica trebuie se evolueze şi dincole de text.” Teoria lui Coşeriu e preluată de Adam care va recunoaşte că aceasta nu este o gramatică transfrastică ci că ea trebuie să constituie o producere a teoriei sensului şi să fie bazată pe prelucrarea textului concret. Astfel dimensiunea cognitivistă cu modele de analiză modulară şi secvenţe prototipice narative, desciptive, construite pe baza unor regului opoziţionale deficil de aplicat datorită faptului că într-o tipologie globală a textului e imposibil de aplicat o grilă unică atâtor secvenţe textuale supraordonate.

Stabilirea unor tipologii ale textelor ar putea avea în vedere şi viziunea lingvisticii integrale, conform căreia categoriile de texte se stabilesc prin apelul la funcţia textuală în calitate de sens şi la modelul prin care această funcţie e realizabilă.

Lingvistica textualăDincolo de abordarea gramatical-stilistică a programelor şcolare, trebuie să avem în vedere:1. limba şi întrebuinţările ei în discurs2. complexitatea ordonărilor textuale ce nu au formă gramaticală3. coeziunea şi coerenţa textelor4. ansamblul de forţe centrifuge care deschid un text spre alte texte în sânul

interdiscursurilor formaţiunii sale originale5. dinamica textului peri-text (pre-faţă, post-faţă, avertisment), cotextualitate (culegeri de

poezii, probleme), comentarii metatextuale (morala fabulelor), raporturile dintre intertextualitate, contextualitate şi memorie discursivă.

În linii generale textul se caracterizează printr-o coordonare constantă, fixitatea ca atribut al operei finite şi ocoordonată variabilă la nivelul sensului construit la polul receptării. U.Eco afirmă: „ Un text este un produs al cărui destin interpretaiv trebuie să facă parte din propriul său mecanism generativ.”

Componenţa discursului literarCompactizarea câtorva lingvistici la începutul sec. 20 a unui ansamblu de texte literare are

în vedere promovarea unei stilistici generalizate pentru toate tipurile de text.Construcţia discursului literar parcurge două dimensiuni:

1. constituit ca acţiune de stabilire legală, discursul se instaurează reglementându-şi propria emergenţă în inter-discurs;

2. constituit în sensul unei înlănţuiri de elemente ce formează prin modurile de organizare şi coeziune discursivă o totalitate textuală.

Analiza acestei constituenţe a discursurilor trebuie să arăte conexitatea interdiscursului şi extradiscursului, complexitatea organizării textuale, întrucât enunţarea este cea care articulează logica discursivă.

În analiza discursului literar aceasta exemplifică anumite constituente literare şi filosofice pe care D. Mengenuant îl analizează exemplificând cu un vers din Odiseea care legitimează atât povestirea cât şi povestitorul: „ O, muză, cântă-mi mie pe acest bărbat iscusit.” Acest bărbat e Ulise, iar versul introdus anterior invocă muza să redea istoria şi vitejia faptelor.

Curs 7 din 04 dec. 2009

COERENŢA DISCURSULUI

La sfârşitul anilor ‘60, sub denumirea de Gramatica textului a apărut o disciplină care îşi propunea să studieze coerenţa textuală, conform ideii că un text nu e numai o simplă succesiune de fraze, ci se constituie ca o unitate lingvistică specifică. Chiar dacă un anumit număr de constrângeri textuale ţin de gramatică, accentul analizei s-a deplasat către studierea strategiilor care îl pun în evidenţă pe co-enunţiator pentru a-şi atinge scopul.

De la frază la text nu se depăşeşte doar câmpul analizei lingvistice, ci se schimbă şi universul analizei de discurs. De aceea, nu este suficientă doar analiza coerenţei, nici rezultatul unei constrângeri a co-enunţiatorului care se bazează pe interacţiunea dintre numeroşi indici repartizaţi pe planuri textuale diferite. De la o frază la alta constrângerile gramaticale sunt implicate în stabilirea coerenţei lingvistice a textului.

Tipologie Versantul tipologic al coerenţei constrânge organizarea textului la un nivel macrostructural.

În funcţie de genurile de discurs, trebuie să ţinem seama de factorii tipologici în măsura în care recunoaştem coerenţa unui text, întrucât un poem supra realist şi o dramă romantică nu au aceiaşi factori de coerenţă. Mai întâi trebuie să distingem între tipuri şi genuri de discurs.

1. Tipurile de discurs permit distingerea între texzele care ţin de discursul jurnalistic, publicitar, literar. În termenii de scenă de enunţare, acest tip de discurs corespunde „scenei înglobante”.

2. Genurile de discurs denumesc tipurile de discurs. Termenul de co-enunţiat nu e confundat cu discursul literar în general, ci cu textele care aparţin unor cablaje de comunicare ce nu pot fi definite decât prin raportare la contextele lor socio-istorice. În modul de organizare şi evaluare a coerenţei lor, un rol important îl joacă însăşi apartenenţa generică a textelor.

Ca dispozitiv de comunicare, genul constrânge diversele părţi:-temele evocate-rolurile partenerilor comunicării-suportul material al textului-circumstanţele cerute pentru legitimarea acţiunii-organizarea şi întinderea textului-registrele de limbă folositeRaportul de genericitate variază în funcţie de tipologia operei literare; rezultă că o comedie

nu are aceleaşi criterii precum sonetul , iar localizarea temporară poate să facă trimitere la realităţi

destul de diferite. Dacă facem referire la tragedie, epopee, percepţia lor diferită se face în funcţie de anumite criterii care dispar odată cu ele.

În consecinţă, enunţurile nu se constituie la fel într-o secvenţă narativă sau într-o conversiune, pentru că fiecare tip de enunţare face obiectul unei modelări specifice.

O secvenţă narativă este alcătuită dintr-o serie de propoziţii care compun, într-o unitate superioară, un constituent al textului. Numărul tipurilor fundamentale de discurs este limitat, dar pot fi definite și unele subtipuri, în funcție de multitudinea genurilor de discurs.

Coerență și literaturăReferința, coerența și globaritatea vizează în mod direct sensul textual, doar că însuşirile

acestora, în care rolul hotărâtor revine implicit relaţiilor de tip textual, se încadrează printre teoriile pragmatico-semantice. Oscilând între o cercetare pragmatică şi alta semantică, teoria referinţei textuale şi aceea a coerenţei par să fi ajuns azi la singura soluţie viabilă, aceea a încadrării lor printre abordanţe care comportă riscul de a ceda excesului contrar, minimalizând rolul semantic propriu al fiecărei mărci referenţiale. Dacă discursul literar se bucură de o reprezentare hiperprotejată, atunci şi autorii au capaciatea de a recurge la strategii specifice de organizare textuală.

1. Copiii stăteau lângă un perete şi jucau zaruri.2. O fată îşi umplea găleata cu apă din fântână.3. Un vânzător de fructe stătea întins lângă marfă şi se uita spre lac.

Nu e vorba de o progresiune, nici de o temă explicită, ci avem de-a face cu un progres de discontinuitate, fenomen ce va pune în dificultate coerenţa textuală, fără a introduce o formă de incoerenţă propriu-zisă. Aceste enunţuri propun un singur locutor- cititorul implicit.

Nişte grupuri nominale, subiecte non definite, urmate de un G.V. , iar fiecare dintre enunţuri are un complement circumstanţial de loc introdus printr-o propoziţie, atunci putem constata că textul are 2 coordonate prin „ şi”, ale cărei poziţii arată astfel:

1. G.N.- G.V. şi G.V.2. Frază simplă3. frază simplă4. G.N.- G.V. şi G.V.Ne aflăm într-o situaţie inedită în care putem distinge o apropiere mai mare de receptarea la nivel poetic, asta dacă luăm ca adevărată sugestia lui Jakobson, care defineşte poetica.

Eterogenitatea textuluiPrin identificarea tipurilor de secvenţe textul poate fi considerat o realitate eterogenă

constituită fie dintr-o secvenţă de un singur tip, fie dintr-o succesiune de secvenţe de acelaşi tip ca în literatura picarescă, unde povestirile sunt incluse unele în altele, fie de secvenţe de diferite tipuri. Această eterogenitate e reglată de discurs prin secvenţe narative care sunt diferite. În viziunea lui J.M. Adam, există 2 tipuri de a articula într-un text aceste tipuri de secvenţe:

1. inserarea de secvenţă2. dominanta secvenţială

1. Inserarea de secvenţă este o relaţie elementară de includere a unui tip de secvenţă în altul: un dialog în povestire, o descriere în argumentaţie. Autorii au totuşi la îndemână o serie de semnale

demarcative pentru a nu crea rupturi prea vizibile. Prin intercalarea secvenţelor descriptive printre cele narative, personajul poate contempla discursul destinat cititorului.

2. Odată cu dominanta secvenţială avem deja o relaţie mai complexă, un amestec de secvenţe. Este genul de discurs în care, într-o secvenţă narativă e inserată o altă secvenţă, în care e alta......... .

O secvenţă cuprinde o serie de elemente plasate la cele 2 nivele distincte: macro şi micro propoziţiile. Asta şi explică organizarea textului în paragrafe ce se descompun în propoziţii elementare. O secvență nu e o simplă o succesiune de fraze, ci o unitate . Coerenţa rezultă din înlănţuirile lineare şi din constrângerile care trimit la dimensiunea configuraţională. Fiecare macrounitate joacă un rol precis în desfăşurător. Textul nu e doar un discurs ce ordonează o anumită structurare de etape, ci şi o ierarhie interioară, cu o anumită dispunere materială ce gestionează spaţiul enunţării în paragrafe pentru a neutraliza caracterul linear al textului şi pentru a putea suprapune succesiunii de cuvinte şi de fraze o ierarhie legată direct de dimensiunea configuraţională. Aceste decupaje textuale contribuie şi la decantarea unui anumit ritm.

Există şi mărci ale integrării lineare care se grupează în 3 valori esenţiale de organizare spaţială: mărci de deschidere, mărci de legătură, de încheiere.

Pentru organizarea globală a textelor, coerenţa textuală se bazează şi pe constrângeri locale ce asigură continuitatea enunţului. În echilibrul variabil dintre cele 2 nevoi esenţiale ale unui text, înţelegerea dinamicii textuale implică şi studierea felului în care se realizează acest echilibru şi modul prin care se operează transformarea continuă a informaţiei noi în informaţia dobândită. Se disting două planuri de analiză:

-semantic-tematicTema prezină informaţia ca nouă. Tema este grupul care prezintă informaţia. În text, aceste

elemente se pot schimba. Tema sau partea rhemei poate să devină temă pentru o altă frază. Incidenţa pe care progresia tematică o are asupra organizării textuale este importantă. Prin repetarea anumitor chestii într-un text, tema asigură continuitatea. Prin aceasta, progresia tematică e asociată cu termenul de anaforă pronominală. Totuşi, cele două tipuri de relaţii trebuiesc separate în analiză.

Există trei tipuri de progresie tematică:1.-lineară, în care rhema frazei anterioare devine tema frazei următoare2.-progresie cu temă constantă- reiau acelaşi element constant în poziţie tematică3.-progresie cu temă derivată- datorită unei relaţii de includere referenţială, diferite teme

apar derivate dintr-o hipertemă referenţială. E un procedeu în care tema- titlu formează o hipertemă.

Eterogenitatea amestecă constant cele 3 tipuri de legături.Fenomenele anaforice reprezintă o parte esenţială a relaţiilor care asigură coeziunea

textuală. Prin anaforă se înţelege luarea unui element textual dintr-un şir. Anafora nominală ”endoforă” e cea mai reprezentativă, dar trebuie să amintim că referentul poate fi endofonic şi exoforic. În referinţa indoforică(intratextuală) există direcţia anaforică, spre o menţiune antecedentă a referentului în discurs şi alta cataforică. In cazul referinţei exoforice se

particularizează pe de-o parte categoriile deicticelor, ce cuprinde mărcile cu referenţi organizaţi, iar pe de altă parte mărcile referenţiale absolute cu referenţi în context extraverbal şi extraenunţiativ.

Prin anaforă nominală se înţelege reluarea unei expresii nominale, de talie egală.Termenul de anaforă desemnează într-un enunţ orice intenţie de reluare a unui cuvânt

printr-un alt enunţ pe care termenul reluat îl plasează fie înainte, fie după termenul pe care îl reia. Anafora e opusă cataforei, dar ele stabilesc o relaţie asimetrică pentru a deosebi reluante în care un termen care se reia urmează termenul reluat (anafora) de aceea în care termenul îl precede (catafora).

„ Luc nu doarme acasă.”Anafora pronominală nu coincide cu unitatea tradiţională a pronumelor în care sunt

amestecate două tipuri de elemente cu proprietăţi distincte. Pronumele reprezentate care variază în gen şi număr sunt anafore sau catafore şi pronume autonome. Unele unităţi pot fi când pronume autonome, când reprezentative.

Dacă vrem să analizăm gramatical discursul e interzis să facem abstracţie de contextul de care aparţine enunţul în cauză. Gramaticienii textului literar au revenit la ideea conform căreia ar exista reguli pentru o bună formare textuală la fel cum există reguli pentru o bună formare sintactică. Studierea coerenţei textuale e implicată şi în pragmatica textului, unde relaţiile gramaticale s-ar asocia trecând prin problematica genurilor de discurs.

Curs 8 din 11 dec. 2009

COEZIUNEA DISCURSULUI

In opinia majoritatii cercetatorilor, daca prin coerenta se asigura conectivitatea conceptuala a unui discurs/text, prin coeziune se realizeaza conectivitatea secventiala. (Dict. Stiintelor lb.)

In analiza discursului pornim de la premisa ca mecanismele de realizare a coeziunii sunt de natura sintactico-semantica, dimensiunea semantica fiind pusa in evidenta si de continuitatea textuala. Din varietatea procedurilor coezive si bogatia mecanismelor prin care se realizeaza recurenta si coeziunea, se pot justifica nevoia de claritate, precizie si unitate a discursului. Coeziunea discursului consta deci, intr-o definitie data de Carmen Vlad, in “capacitatea elementelor verbale explicite (co-prezente) de a realize legături intratextuale de sens.” Adică un discurs va fi considerrat coeziv daca exista relatii propozitionale: relatii temporale, tematice, referentiale.

Coeziunea ramane deci un indiciu cartezian al discursului ce trimite spre logica enuntarii. Coeziunea discursului/textului consta in capacitatea elementelor explicite de a realiza legături intratextuale de sens dar printre formele de baza ale textului sunt cateva elemente care contribuie la realizarea acesteia: conectori textuali, pro-formele, recurenta si elipsa.

1. conectorii textuali. Relatiile intre doua fraze sau alte parti de text sunt realizate de elemente de legatura a caror functie este de a specifica modul legaturii. In toate studiile despre functia coeziva, textual-discursiva, a conjuncţiilor şi adverbelor se releva polisemia unora dintre acestea si polivalenta functionala a unor adverbe, capacitatea lor de a functiona diferit in conditii co- si contextual diferite.

Prepozitiile si conjunctiile sunt incluse in categoria conectivelor ca instrumente disociate: dupa criteriul tipului de raport (coordonare, subordonare) si dupa nivelul la care se infaptuieste relatia (intrapropozitional, pentru prepoziţii şi conjunctii coordonatoare si intrafrazal pentru conjunctii).

Extrapolarea funcţiei conectoare la nivel transfrastic este normala si necesara, deoarece respingem idea ca gramatica trebuie sa fie doar o simpla extindere a gramaticii limbii. Conectorii textului ce pot fi exclusiv textuali: or, pe de-o parte, in primul rand, etc., dar acestia pot coincide formal cu conectorii frazali, pastrand insa funcţia de conectori textuali daca apar dupa: asadar, cat priveste etc. ( Sorin Stati – Le transphrastique).

In aceste conditii, pot avea valoare de conectori textuali conjunctiile, adverbele, daca sunt satisfacute anumite conditii:

- sa marcheze o legatura intre doua secvente- secventele sa fie co-prezente in acelasi text- nivelul relatiilor sa fie transfrazal- sa nu fie afectata autonomia sintactica a elementelor legate.Sensurile pe care le pot avea conectorii in text pot specifica urmatoarele sensuri ale frazei:- sens aditiv (si, inca, de asemenea)- sens enumerativ (mai intai, apoi, 123, abc)- sens tranzitiv (de altfel, in rest, pe de alta parte)- sens explicativ-justificativ (caci, adica, in alti termeni)- sens comparative (altfel, de asemenea)- sens ilustrativ (de ex, intre altele)- sens adversativ (dar, or, din contra)- concesiv (totusi, cu toate acestea)- rezumativ (pe scurt, in rezumat)- opozitiv-rectificativ (in real, de fapt, in fapt)- sens cauzativ-conclusiv (deci, pein urmare)- sens temporal (de la inceput, dupa aceea, in acest timp)- sens metatextual (vezi pag., cf. pag.)Conectorii pragmaticii functioneaza ca punti de elegatura intre planul vorbirii (continut

enuntiativ-explicit) si cel contextual (cunoştinţe asupra lumii, bagaj cognitiv implicit) necesar pentru interpretarea corectă/completă a enunţului, întru-cât interpretarea sensului pretinde o suită de influenţe programatice prin intermediul instrucţiunilor de folosire.

2. Substitutele sau proformele: sunt alte mijloace de realizare a coeziunii discursului/textului, caracterizat prin capacitatea lor de a inlocui si a relua prin forme si dimensiuni mai reduse alte secvente purtatoare de continut. In studiul sau despre studiul textului, Plett mentioneaza tipurile de proforme:

pro – nume ( pronume personale, demonstrative, relative) adverbe (aşa, aici, acolo, atunci)

verbe grup verbal ( a face) adjectiv ( asa, in felul) enuntial (acestea, de aceea).Acestea au rolul de a reactualiza informaţia unei secvente precedente sau urmatoare in

conditiile non-identitatii invariabile semasiale ale celor doua.“Maria statea langa masa de scris. Aceasta avea un stil foarte modern, cu picioare

subtiri de caprioara.” Demonstrativul aceasta ca substitut pentru masa preia informaţiile celui mai apropiat

substantiv. Datorita sensului propriu de proximitate si marcilor gramaticale comune demonstrativul functioneaza ca un liant intre nume si secventa care-i urmeaza substitutului.

Astfel se pot disocia urmatoarele grupuri de elemente connective: 1. interactive, grupa morfemelor gramaticale cu rol intra si inter-propozitional sau frazal; 2. grupurile alcatuite din substitute/ proforme (art. hotarat) si grupul sinonimelor.

3. Recurenţa Ca o alta cale prin care se produce coeziunea, recurenta se concretizeaza discursive diferit,

felul ei depinzând atât de extensiunea variabila a elementului reluat, de la cuvant la fraza, cat si de identitatea totala/partiala a segmentului reluat cu cel pe care il reia. Putem vorbi astfel de o recurenta lexical vs. propozitionala. In recurenta frazala, rolul coeziunii se produce la distanta in texte structurate, pe o schema retorica / în refren.

Ca forma de recurenţă specifica discursul poetic, refrenul, versul, se poate realiza prin:- un cuvant de relatie (conjuncţia)- paralelismul unor constructii sintactice in care refrenul este integrat- prin legatura tematica (prin faptul simplei contiguităţi)

Fiind liantul textului in care apare, refrenul este elementul care-i asigura continuitatea si unitatea.

4. Elipsa sau suprimarea este un procedeu asociat contrastului dintre eliminare si reluare, un procedeu menit sa contribuie la realizarea coeziunii discursive. La nivel intrafrastic, una dintre formele elipsei este descrisa sub denumirea de sincope, sincope sintagmatice ca efect al suprimarii unuia dintre cei doi membrii identici ai unei sintagme coordonatoare. Legătura contextului tinde sa se desfaca, pentru ca, o data regasite aceste compliniri sa refacă o legatură cu un cuvant, fraza, reprezentare globala sugerata de text. Pentru S. Levin structura lingvistică a unor poeme “implica suprimari de un tip special” intrucat “efectul acestor suprimari este chiar sa provoace un sens si o reactie a comprimarii.”

Demonstratia lui Levin se bazeaza pe discriminarea competentei lingvistice de competenta poetica, dar delimitarea nu conduce la anularea unor analogii, ci dimpotriva le sustine asa cum se intampla in cazul transformărilor de suprimare considerate recuperabile de “gramatica limbii” si nonrecuperabile in “ gramatica poetica”.

Coeziunea si progresia tematica

S-a subliniat deseori ca o conditie a coeziunii ar fi progresia in sensul insistentei fololosirii unor anumite elemente semantice, posibile a se institui in nuclee izotope, dar progresia nu este singura necesara a coeziunii, alaturandu-i-se repetitia. La un anumit nivel, orice text este o unitate de tensiune intre un principiu de coeziune si unul de precizie, pentru ca orice text are, pe de-o parte, elemente referenţiale recurente presupuse a fi cunoscute din contextul care asigura coeziunea ansamblului si, pe de alta parte, elemente noi care contribuie la expansiunea si dinamica progresiei informative.

Perspectiva functionala a frazei revine asupra vechii probleme a ordinii cuvintelor in fraza, iar cercetatorii moderni au analizat diferite tipuri de reluari tematice, pe de-o parte, si au analizat rolul temei in dinamica progresiei enunţului pe de alta parte.

Tema reprezintă punctul de plecare al enuntului, inscrisa in co-textul unei reluari (un element deja citat este anaforizat) sau in contextul unui reperaj deictic legat de situatia de enuntare. In cazul contextului, elementul tematizat este absent din discutie, dar este legat de contextul schimbului present in situatia de interactiune sau “presupus present in memoria enuntatorului sau co-enuntatorului.”

In fapt, coeziunea tematica este o consecinta a proiectarii unui alt unghi de observare asupra unuia si aceluiasi element de continuitate. Propusa sau perceputa ca o progresie tematica, continuitatea unui text apeleaza la un procedeu specific ce consta in reluarea in enunt a unui segment dintr-un enunt anterior. Segmentul reluat are rolul de tema (informatie cunoscuta) si este situat de obicei la inceputul enunţului corespunzând poziţiei de Subiect. Lantul propus constituie coeziunea tematica de a carei complexitate depinde structura sau reteaua tematica a textului integral. Daca partea tematica este contextual detectibila, rema corespunde elementului frastic, informativ ce contribuie la progresia comunicarii. Considerând ca firul tematic e cel care asigura continuitate textului se propune o suita de determinanţi in procesul de facere a textului:

- tema, fir tematic, coerenta pe care, pentru a o extinde la scara integralitatii textului, o putem formula prin:

- puncte tematice, retele tematice, tesatura de retele textuale, texteExista mai multe variante de inlantuire respective de progresie textuala: - cu tema

constanta (folosind ca mijloc recurenta stricta, pronominalizarea, sinonimia, hiper-hipo, elipsa).

ANALIZA DISCURSULUI SI LINGVISTICA TEXTUALALa aparitia lor au evoluat independent fara a se raporta unul la altul. Azi le putem pune in

relatie, pentru ca problema discursului ca obiect empiric trimite intotdeauna la text, iar aceasta trimite la un lant de discursuri (memoria unei colectivităţi sau fiecare individualitate in parte).

Consideram lingvistica textuala un subdomeniu al campului mai larg al ansamblurilor practicilor discursive. Punem in relatie un text ce-l consideram un ansamblu de date lingvistice ce trebuie tratate ca activitate discursive, cu reguli luate din limba. Daca a vorbi despre text ca obiect abstract inseamna a tine cont de gramatica transfrastica ce este o prelungire a lingvisticii clasice, a vorbi despre discurs, a considera situatia de comunicare interactiune in unicitatea si interdiscursivitatea in care se incadreaza fiecare text in parte: “un text nu devine un fapt de discurs decat prin punerea lui in relatie cu interdiscursul unei formatiuni discursive, ea insasi definita ca lege de circulaţie a textelor (intertextualitate proprie memoriei discursive a unui grup) si a

categoriilor generice (interdiscursivitatea genurilor si subgenurilor). Se vorbeste de un transfer al textului in discurs operat de actiunea interpretativa a cititorului, intrucat discursul este supus actiunii din planul secund al cititorului care nu se multumeste sa perceapa un text, ci il organizeaza in discurs.

O unitate lingvistica: fraza / propozitia devine unitate de discurs (enunt) numai daca legam acest enunt de altele in interiorul discursului unei formatiuni sociale pe care sa o putem raporta la un intreg camp adiacent.

- prin tematizarea remei sau progresia lineara simpla.- cu teme derivate ( in raport cu o hipertema)- prin progresia tematica mai complexa in care se combina si alte variante.Decupajul enuntului permite scoaterea in evidenta a structurii enfatice in care rema e data

direct, in timp ce tema este adaugata.Cu o incarcatura informaţională slaba, tema devine factor de reluare (ex. Copii devorati de

porci in România, Copii devoraţi de lupi in Iran).Orice text este prins intr-o tensiune intre coeziune si progresie. Remele succesive aduc

informatii noi, acordand acestor concepte un loc in dinamica textuala intrucat orice enunt se confrunta de fiecare data cu problema alegerii temei ca baza a enuntului urmator.

Blinkenberg: “ Majoritatea frazelor nu sunt izolate, ci inlantuite de altele. O fraza aduce o alta, o declanseaza.” Punctul in care se sfarseste o fraza este adesea notiunea initiala a frazei urmatoare; P1 devine S1 etc.; sau în alte cazuri unul şi acelaşi subiect primeşte o serie de attribute successive.

“ Nu poti spune o fraza, nu poti sa o faci sa acceada fara a folosi si un spatiu adiacent. Un enunt are intotdeauna pagini populate cu alte enunturi”. Faucheau are aici in vedere si situatia unei fraze/propozitii care nu e niciodata identica cu ea insasi ca enunt atunci cand coordonatele situatiei de enuntare si regulile de materialitate se schimba, fiindca si coordonatele si statutul material al enuntului fac parte din caracterele ei intrinseci. In cartea sa Estetique…., Bahtin considera că “identitatea absoluta intre doua sau mai multe propozitii e posibila. Ele coincid daca sunt suprapuse ca doua figuri geometrice. In plus, trebuie sa admitem ca orice propozite in fluxul nelimitat al vorbirii poate fi repetata de un numar nelimitat de ori sub forma identica, dar în calitate de enunţ sau fragment de enunţ, nicio propozitie, chiar daca ar fi alcatuita dintr-un singur cuvant, nu poate fi repetata niciodata: vom avea intotdeauna un enunt nou, fie el si sub forma de citat”.

Formatiunile discursive determina ceea ce se poate spune despre construcţia ce o determina, specia ce o determină cuvantul, intrucat cuvintele isi schimba sensul atunci cand trec de la o formatiune discursivă la alta.

Stabilirea unei legaturi intre genuri si formatiuni este unul dintre progresele recente. In cadrul acestei analize lingvistice actuale are rolul de a teoretiza si de a descrie organizarea enunţurilor elementare in sanul unitatii de mare complexitate, de a detalia relaţiile de interdependenta care fac dintr-un text o retea de determinari ce se pot referi atat la descrierea cât şi la definirea diverselor unităţi şi operatii ce se regasesc in enunt la toate nivelurile de complexitate. Analiza discursului nu se poate dispensa de articulatia text-discurs, aceste doua abordari fiind complementare si separate doar de considerente metodologice.

Construirea obiectului lingvisticii textuale

Obiectul lingvisticii textuale are ca scop sa dea lingvisticii o definitie a textului care lipseste. Categoriile si unităţile de analiza textuala diferă de cele ale gramaticii limbii, fiind vorba de un nou aparat de concepte si definitii. Filologia delimiteaza spatiul …………………….. si constringe parcursul interpretului fara a-l deteriora. Traducerile din Kafka si Borges nu sunt decat stabiliri ale textului al caror scop este sa faca posibilă analiza.

La deficitul textual al analizei discursului mai e si dificilul interpretative situat intre riscul formalismului legat de o lectura insensibila la semnificatia textului care ar neglija sa raporteze starea formelor de punere in discurs la continuarea discursului si riscurile comentariului traditional pe care-l defineste ca pe o hermeneutica ce a uitat de filologie.

Hermeneutica critica reia analiza discursului deoarece postulatele de istoricitate, de materialitate si dimensiune critica sunt elemente comune pentru cele doua componente.

Cele patru perspective confirma faptul ca in privinta geneticii textuale si si in ceea ce ea numeste prototextul, putem considera ca lingvistul, in loc sa dispuna de date care asteapta sa fie interpretate, are nevoie mai intai sa-si construiasca obiectul, pentru ca a interpreta inseamna a-ti da o ipoteza de lectura si a verifica ipoteza.

Înainte de publicare După publicareStabilirea tipologica a textului

Variatiuni auctoriale Variatiuni editoriale (genetica textuala) (comparatie textuala)

Traducerea de lucru ( si comparative intre versiuni)

VEZI CURSURILE XEROXATE IN CONTINUARE

Text