PREFAŢĂ

Manualul de Pomicultură generală se adresează studenţilor Facultăţii de Horticultură şi a fost elaborat în concordanţă cu programa analitică aprobată de Senatul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca.

Lucrarea are ca obiect de studiu organografia, biologia plantelor pomicole, producerea materialului săditor pomicol, tehnologia înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor pomicole. Ea se bazează pe sinteza rezultatelor cercetării ştiinţifice autohtone şi mondiale, cât şi pe experienţa practică dobândită în timp de colectivul disciplinei de Pomicultură, propunându-şi să fie un îndreptar pentru studenţi şi specialişti, să vină în sprijinul celor care trudesc nemijlocit pe plantaţiile pomicole.

Considerăm că prin culturile pomicole se valorfică economic şi estetic, cu uşurinţă, terenurile din grădinile de lângă casă, dar şi suprafeţe mari, sub formă de plantaţii industriale cu un înalt grad de concentrare şi specializare a producţiei. Prin plantaţiile pomicole se valorifică relieful variat al ţării noastre, care asigură condiţii favorabile culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi. Prin cultura pomilor şi a arbuştilor fructiferi se valorifică mai profitabil terenurile în pantă, cu sol mai puţin favorabil pentru culturile de câmp. Se impune totuşi menţiunea că prin plantaţii pomicole nu pot fi valorificate terenurile cu exces de apă, săruri minerale, pietriş, cele cu relief foarte frământat – fără posibilităţi de mecanizare - cu sol subţire şi supus alunecării.

Obţinerea unei producţii profitabile de fructe este condiţionată de bazarea pomiculturii pe un fundament ştiinţific bogat, pe relaţiile dintre plantă, factorii de mediu şi nu în ultimul rând, pe realizarea unor ecosisteme pomicole fiabile, cu o uşoară adaptare la conjuncturile socio-economice în continuă transformare.

Prin această lucrare autorul a încercat să întregească şi să îmbogăţească ceea ce au început înaintaşii; dacă această încercare este sau nu o reuşită, urmează să spună cititorii de la care aşteptăm sugestii şi propuneri, convinşi fiind că lucrarea este perfectabilă.

Autorul

1

C a p i t o l u l 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. DEFINIŢIA POMICULTURII

Pomicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei şi tehnologiei speciilor pomicole, în vederea realizării unor producţii mari de fructe, relativ constante de la un an la altul, de calitate superioară şi profitabile în acelaşi timp.

Etimologic, această denumire derivă de la latinescul pomus-i = arbore fructifer şi cultura-ae = îngrijire, cultivare.

Pomicultura, ca disciplină aplicativă, alături de întregul profil agronomic, s-a format ceva mai târziu, după consolidarea ştiinţelor fundamentale (biologia, fizica, chimia, biochimia). Ea operează cu noţiunile şi elementele de bază ale acestor ştiinţe, în vederea obţinerii unor producţii profitabile, prin realizarea de ecosisteme pomicole artificiale adecvate.

Ecosistemul pomicol este dependent, în cea mai mare măsură, de condiţiile ecologice locale. Astfel, particularitatea comună a tututror ştiinţelor agronomice este dată de acţiunea legilor şi principiilor generale, sunt influenţate de condiţiile locale. în consecinţă, Pomicultura generală se ocupă cu studiul particularităţilor biologice şi ecologice ale pomilor şi arbuştilor fructiferi, în interacţiunea lor cu factorii de mediu în funcţie de care se stabileşte tehnologia de obţinere a materialului săditor pomicol, de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor, în vederea realizării de producţii mari, relativ constante, de calitate superioară şi eficiente în acelaşi timp.

Pomicultura generală este completată şi aprofundată prin Pomicultura specială, care are în obiectiv studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale diferitelor specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi. Pe baza cunoaşterii acestor particularităţi se poate stabili tehnologia corespunzătoare de cultură, în funcţie de condiţiile ecologice locale.

Pomologia studiază soiurile de pomi şi arbuşti fructiferi, urmărind cu prioritate caracterele morfologice, biologice şi de producţie ale acestora. Unele însuşiri şi particularităţi ale soiurilor sunt incluse în capitolele de pomicultură specială.

Scopul activităţii desfăşurate în domeniul ştiinţei pomicole este realizarea producţiei de fructe. Fructele sunt produse indispensabile unei alimentaţii raţionale, indiferent de categoria de vârstă a populaţiei. Ele se consumă cel mai adesea, aşa cum le produce planta (fără nici o preparare culinară sau industrială). În urma prelucrării fructelor (mâncăruri gătite, compoturi, gem, jeleuri etc.), se diminuează valoarea biologică iniţială, se reduce conţinutul în vitamine etc.

În timp, pomicultura a trecut de la o îndeletnicire practică la o activitate ştiinţifică

2

bazată pe cunoştinţe biologice fundamentale şi pe rezultatele experienţei proprii, ceea ce i-a permis formularea de generalizări, principii şi legi specifice.

Ca sector de producţie, pomicultura constituie activitatea tehnico-economică şi managerială, desfăşurată în scopul obţinerii fructelor.

Pomicultura reprezintă un important sector al resurselor agricole care, prin utilizarea factorilor naturali (climatici şi ecopedologici) şi tehnologici, urmăreşte reailizarea fructelor strict necesare existenţei umane. Pomicultura, ca resursă, constituie un subsistem concret, care are numeroase legături directe şi indirecte cu celelate resurse agricole, cu care se integrează în sistemul agricol, dar şi cu alte sisteme (industrie, transporturi, servicii, construcţii etc.), cât şi cu mediul înconjurător (în cadrul agroecosistemului).

1.2. IMPORTANŢA CULTURII POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Importanţa culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi este determinată de valoarea alimentară şi terapeutică a fructelor la care se adaugă cea economică şi socială.

1.2.1. Valoarea alimentară a fructelor

Raţia zilnică a omului este formată din diferite alimente de natură vegetală şi animală. Produsele de natură vegetală se grupează în funcţie de conţinutul în apă şi substanţă uscată astfel: produse agricole cu un conţinut scăzut de apă şi mare în substanţă uscată (grâu, orez, porumb etc.) şi produse horticole (fructe, legume, struguri etc.), cu un conţinut mare de apă în timp ce substanţa uscată nu depăşeşte 20% (tabelul 1).

Fructele au un conţinut ridicat în substanţe organice şi minerale. În ceea ce priveşte conţinutul fructelor în grăsimi şi proteine, se poate afirma că ele se încadrează în grupa alimentelor cu aport scăzut în proteine (0,1-0,4%) şi substanţe grase (0,1-0,7%) cu excepţia nucilor, alunelor şi migdalelor, la care conţinutul în grăsimi depăşeşte 50%. (I.F.RADU, 1985).

Fructele au, în compoziţia lor chimică, un număr foarte mare de aminoacizi (ex. la măr, 26), printre care şi cei esenţiali (pe care organismul uman nu îi poate sintetiza). Conţinutul fructelor în glucide (factor energetic), este de 7,59-16,4% din substanţa proaspătă. Glucidele sunt prezente în fructe sub formă de zaharuri reducătoare (glucoză, fructoză, zaharoză, levulază la care se mai adaugă arabinoză, xiloză, sorbitol etc.). Glucidele din fructe sunt uşor asimilabile, măresc capacitatea de efort a organismului cât şi refacerea lui imediat după efort. Din punct de vedere energetic, fructele se plasează ca pondere în urma produselor agricole (grâu, porumb, orez, cartofi), care au un conţinut în hidraţi de carbon de 4-5 ori mai mare (BALTEANU,1991; SALONTAI,1983; MUNTEANU,1993).

Pentru buna funcţionare a organismului uman un rol important îl are şi celuloza, care în fructe se găseşte în proporţie de 0,8-1,0%.

Calitatea de alimente indispensabile în hrana omului este conferită fructelor de conţinutul lor în vitamine şi săruri minerale. Vitaminele şi sărurile minerale sunt factori de natură biocatalitică.

3

Tabelul 1Limitele de variaţie a componentelor chimice la principalele specii

de pomi şi arbuşti fructiferi(după RADU şi GHERGHI)

SpeciaApa (%)

Zahăr total (%)

Aciditate totală C sau M

Substanţe grase (%)

Substanţe proteice

Acid ascorbic (mg%)

Alune 6–1 1,30–2,80 urme 52-77,5 13,96 -Afine 80–84 6,90–11,90 0,67 C - 0,60 3-15Agrişe 83–85 3,40–8,90 2,30 C - 0,60 100-300Caise 79–88 6,45-14,86 1,19 M 0-12 1,10 10-30Coacăze albe 83–88 4,96–6,89 2,32 C 0,53 - 5-30Cireşe 75–87 6,95–16,80 0,68 M 0,99 0,92 10-50Gutui 77–81 7,04–12,75 0,87 M 0,69 0,48 -Mere 77–88 6,95–16,80 0,68 M - 0,54 4-19Nuci 3–5 1,80–3,20 urme 64-75 19,85 100-450Pere 79–86 7,24–14,96 0,29 C 0,44 0,42 3-15Piersici 79–86 4,34–12,39 0,65 M 0,48 0,72 5-18Prune 72–87 7,25–15,95 1,46 M 0,85 0,65 3-10Vişine 77–88 5,20–13,40 1,38 M - 0,84 10-24Zmeur 80-85 4,10–7,00 2,18 C 1,12 1,00 -

Conţinutul în vitamine este unul din componentele esenţiale ale fructelor. Vitaminele sunt biocatalizatori ai proceselor vitale din organism. Lipsa lor din organism provoacă grave tulburări în funcţionarea metabolismului. De regulă, organismul uman este incapabil să-şi sintetizeze vitaminele necesare, la care se adaugă şi imposibilitatea de depozitare (stocare) a acestora.

Principalele vitamine, absolut necesare organismului uman sunt: A1, B1, C, D, E, F, K, PP. Aceste vitamine se găsesc, în diferite proporţii în fructe.

Vitamina A are o mare importanţă în menţinerea vitalităţii celulelor (împiedică uscarea celulelor). În fructe se găseşte sub formă de caroten care este o provitamină ce se metabolizează în vitamina A în organism.

Vitamina B este reprezentată de un complex de vitamine (B1… B12) dintre care mai importante sunt B1, B2, B6 şi B12.

Conţinutul în acid ascorbic (vitamina C) este cuprins între 2 şi 40 mg la 100 g pulpă proaspătă iar la coacăzele negre, conţinutul în vitamina C este cuprins între 150 şi 400 mg, mai mare de 4-5 ori comparativ cu cel al citricelor (POPESCU şi colab., 1982, 1993).

Lipsa vitaminei C, din alimentaţie, provoacă boala denumită scorbut, care se evidenţiază prin reducerea capacităţii musculare, hemoragii interne, diminuarea rezistenţei organismului la infecţii, boli dentare etc.

Vitamina D, sau factorul antirahitic, are rol deosebit în metabolismul calciului, fosforului, magneziului, fierului şi a hidrocarbonatelor.

Vitaminele E favorizează creşterea şi fecunditatea.Vitaminele K sunt sintetizate în organism de către flora intestinală, dar în cantităţi

mici se găsesc şi în fructe (mere, măcieşe, căpşuni).Vitamina F este un amestec de acizi graşi nesaturaţi, deosebit de importantă în

4

metabolismul grăsimilor. În fructe se găseşte în cantităţi însemnate (măcieşe, lămâi, portocale).

Pentru asigurarea necesarului de vitamine în organismul uman se recomandă consumul a circa 340-350 g fructe proaspete/zi, din cât mai multe specii şi diferite soiuri.

Necesarul zilnic de fructe este variabil în funcţie de vârstă, sex, consumul de energie al organismului şi alte stări fiziologice (MINCU, 1974),

Substanţele minerale se găsesc sub formă de compuşi (oxizi) ai principalelor metale (Fe, K, Ca, Na, Zn etc.) sau sub formă de săruri ale acizilor clorhidiric, fosforic, carbonic, sulfuric etc.). Cu toate că sărurile minerale în fructe se găsesc în cantităţi mici, au un rol major în organismul uman, prin influenţa pe care o au asupra secreţiei diferitelor glande. Acţionează, de asemenea, ca substanţe tampon în metabolismul intern, cu prioritate asupra sucului gastric. Sărurile pe bază de potasiu au acţiune alcalinizantă, favorizând eliminarea sodiului din organism şi contribuie alături de magneziu la sinteza proteinelor. Fierul, alături de cupru, participă la refacerea hemoglobinei. Fosforul contribuie la desfăşurarea metabolismului glucidelor şi intră în componenţa ţesutului osos. Calciul este componentul de bază al sistemului osos; stimulează coagularea sanguină. Sulful, alături de fosfor, contribuie la sinteza substanţelor proteice.

1.2.2. Valoarea medicinală a fructelor

Pe lângă valoarea alimentară, fructele au o mulţime de proprietăţi terapeutice, motiv pentru care sunt prezente în regimul alimentar recomandat de medicina ştiinţifică şi populară în tratarea şi prevenirea unor maladii. Din antichitate sunt cunoscute efectele sucului de mere în combaterea tusei, însuşirea astringentă terapeutică a merelor şi tratarea rănilor pielii cu mere coapte.

Fructele au o mare importanţă în desfăşurarea digestiei, stimulează secreţia salivei datorită acidităţii lor moderate, reglează funcţiile intestinale prin stimularea formării sucului gastric. Pentru înlăturarea stării de constipaţie, sunt recomandate merele, prunele, gutuile, perele, caisele şi piersicile. Prin înlăturarea stării de constipare se previne cancerul. Merele, perele, gutuile şi afinele sunt recomandate în combaterea diareei. Măcieşele sunt recomandate în afecţiunile renale şi în diminuarea acidului uric. Cu ajutorul fructelor şi a ceaiurilor din frunze şi lăstari se poate corecta hipertensiunea arterială şi colesterolul. Astfel, colesterolul poate fi redus prin consumarea fructelor bogate în pectină (mere, pere, gutui). Fructele sunt recomandate în prevenirea arterosclerozei şi a bolilor de miocard.

O bună parte din fructe (cele cu conţinut ridicat în zaharuri), nu sunt recomandate în alimentaţia diabeticilor.

1.2.3. Importanţa economică şi socială a culturii pomilorşi arbuştilor fructiferi

Importanţa culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi în economia ţării noastre poate fi privită sub aspect economic şi social.

Importanţa economică a culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi se datorează faptului că ea permite valorificarea profitabilă a unor soluri slab productive (terenuri în pantă şi nisipuri), furnizarea de materii prime pentru industria alimentară şi stimulează dezvoltarea altor ramuri ale economiei. Este, de asemenea, o sursă de venituri şi de

5

stimulare a relaţiilor de schimb internaţional şi, nu în ultimul rănd, contribuie la modelarea condiţiilor de mediu şi la înfrumuseţarea peisajului natural.

Valorificarea profitabilă a terenurilor mai slab productiveDovezi convingătoare, din cele mai îndepărtate timpuri, menţionează cultura

pomilor fructiferi pe suprafeţe frământate, pe dealuri, care cu toate că au o fertilitate naturală a solului mai scăzută au o configuraţie favorabilă speciilor pomicole. Prin plantaţii pomicole se valorifică raţional condiţiile de pe pantă şi de pe psamosoluri. Valorificarea în parte a celor peste 350.000 ha de nisipuri nesolificate prin plantaţii pomicole şi viticole, pentru economia naţională reprezintă foarte mult în comparaţie cu culturile de câmp. Cu toate că plantaţiile pomicole, în 1998, ocupau doar 265.700 ha, ceea ce reprezintă mai puţin de 2% din suprafaţa agriclă a ţării şi 3% din suprafaţa arabilă, un hectar de plantaţie pomicolă este echivalent cu patru hectare de teren arabil. Prin echivalenţă, patrimoniul pomicol al ţării noastre poate fi echivalat cu circa 1.103.200 ha teren arabil (11,9%).

Ca ramură ce asigură materii prime, cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, are în vedere fructele ca produs principal, folosite ca materie primă în obţinerea produselor alimentare (compot, sucuri, nectaruri, mâncăruri gătite şi murate, gemuri, jeleuri, marmeladă, fructe deshidratate, congelate, băuturi alcoolice, cidru etc.). Lemnul, eliminat la tăierea efectuată în perioada de repaus, poate fi utilizat drept combustibil sau, prin tocare şi încorporare pe loc în sol, contribuie la refacerea rezervei de elemente nutritive. Lemnul unor specii pomicole se foloseşte pentru mobilă, obiecte de artizanat, instrumente şi articole sportive.

Din producţia totală de fructe a ţării noastre peste două treimi se consumă în stare proaspătă şi mai puţin de o treime este destinată prelucrării.

Izvor de venituri. Prin producţiile mari de fructe, cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi contribuie la formarea produsului social şi a venitului naţional. Fructele şi produsele derivate din ele constituie un izvor de acumulări şi de stimulare a schimburilor economice interne şi internaţionale.

Modelează condiţiile de mediu. În cazul în care pomii şi arbuştii fructiferi se cultivă pe suprafeţe mari, concentrate în bazine pomicole, ele pot avea un rol moderator pentru unii factori climatici cu caracter de excesivitate cât şi în purificarea atmosferei. Pomii şi arbuştii fructiferi pot contribui la conservarea solului şi îmbunătăţirea stării lui de fertilitate, şi la înfrumuseţarea regiunilor unde se cultivă.

La aceasta se poate adăuga aportul plantaţiilor pomicole la valorificarea superioară a forţei de muncă. Ocuparea unei părţi din forţa de muncă a ţării în cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi derivă din faptul că aceasta solicită un consum apreciabil de forţă de muncă antrenată, nemijlocit în procesul de producţie (la aplicarea tehnologiilor), sau în ramuri care deservesc pomicultura (industria chimică, industria prelucrătoare, comerţul cu fructe, transporturi, construcţii etc.).

Forţa de muncă, angajată în pomicultură poate fi folosită pe parcursul anului, asigurând în felul acesta o eşalonare uniformă în sensul că datorită tehnologiilor de cultură specifice, o bună parte din forţa de muncă este ocupată permanent, inclusiv iarna (tratamente fitosanitare, fertilizare, tăieri, transporturi etc.), iar o altă parte are numai caracter sezonier (lucrările din perioada de vegetaţie, inclusiv recoltarea fructelor).

Amplasarea plantaţiilor în regiunile colinare şi de deal a contribuit şi la formarea satului românesc.

Cultura pomilor fructiferi este un domeniu de înaltă tehnicitate şi de mare

6

productivitate, care oferă mari satisfacţii personale tuturor celor ce sădesc şi îngrijesc pomii.

Conversia energiei solare în biomasă. Prin plantaţii pomicole se valorifică superior energia solară. Ecosistemul pomicol este capabil să fixeze şi să transforme energia solară într-o importantă producţie de biomasă.

Fondul naţional de germoplasmă. Din speciile de pomi şi arbuşti fructiferi, de pe teritoriul ţării noastre, s-au format prin munca cultivatorilor anonimi, numeroase soiuri locale. Astfel, la măr: Creţesc, Domnesc, Pătul; la păr: Tămâioase, Harbuzeşti, Sintileşti; la cireş: Pietroase Negre, Boambe de Cotnari; la prun: Grase româneşti, Tuleu gras, Vinete.

COCIU (1975), citează existenţa, în colecţiile pomologice, a peste 943 soiuri şi tipuri autohtone, dintre care la măr 118, prun 214, păr 168, gutui 27, cais 79, piersic 42, cireş 87, vişin 76 etc. În câmpurile experimentale ale ICPP Piteşti-Mărăcineni şi la SCPP-urile din ţară se găsesc numeroşi hibrizi şi elite, în diferite stadii de ameliorare, care vor îmbunătăţi, în continuare sortimentul de cultivaruri la pomii şi arbuştii fructiferi.

1.3. SCURT ISTORIC AL CULTURII POMILOR

1.3.1. Cultura pomilor pe plan mondial

Se apreciază că fructele au reprezentat primul aliment în hrana omului ca fiind singurul produs finit al naturii care poate fi consumat în starea în care se găseşte, fără a fi necesare adaosuri de alte produse sau energie pentru preparare.

Examinarea aşezărilor lacustre a pus în evidenţă existenţa de seminţe, sâmburi sau fructe întregi care atestă utilizarea fructelor în hrana omului. La începutul activităţii sale de pomicultor, omul a fost culegător din flora spontană iar în etapa următoare a trecut la cultivarea pomilor. Cele două etape nu pot fi precizate cu exactitate în timp. Este vorba de un proces îndelungat, desfăşurat în timp, în strânsă dependenţă cu evoluţia omului de la starea nomadă de viaţă la cea sedentară.

Dovezile materiale şi informaţiile oferite de sculpturi, basoreliefuri de pe vechile morminte, scrieri vechi religioase, inscripţii, legende, fructe carbonizate etc. probează luarea în cultură a diferitelor specii pomicole cu peste 3000-4000 de ani înainte de Hristos. Aceste mărturii arată că, de fapt, cultura pomilor fructiferi s-a practicat cu mult înainte de etapa respectivă.

Se presupune că pomii au fost luaţi în cultură mai întâi în Orientul mijlociu: Egipt (pe valea Nilului), Mesopotamia (pe valea Tibrului şi Eufratului), Fenicia, Persia, China, India.

Săpăturile arheologice şi scrierile istorice prezintă o pomicultură avansată în Grecia antică (mileniul III î.e.n.), Macedonia, Peninsula Italică, Elveţia, Silezia etc. Sunt numeroase dovezile care atestă evoluţia pomiculturii în mileniile II şi I î.e.n. (selecţia unor soiuri noi, altoirea pomilor, aclimatizarea unor specii, cultura pe terase, păstrarea fructelor în hrube, irigarea plantaţiilor, protejarea culturilor prin legi (Codul lui Hammapi 1972-1950 î.e.n., legislaţia lui Macon 621 î.e.n.), prelucrarea fructelor, comerţul cu fructe, descrierea unor soiuri, etc.

În ultimele secole, dinaintea erei noastre, ca urmare a progreselor obţinute în

7

cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, au apărut, lucrări în care se fac precizări cu privire la portaltoi, tehnica altoirii, lucrările solului şi fertilizare (Teofrast, Cato, Varero, Virgiliu, Columella, Cirus cel Bătrân şi Cirus cel Tânăr).

La începutul erei noastre, Imperiul Roman, în expansiunea lui, a contribuit la lărgirea ariei de cultură a pomilor pe teritoriul Europei de azi, promovând specii şi soiuri noi şi tehnologii de cultură îmbunătăţite.

Perioada următoare până la Renaştere este săracă în date cu privire la pomicultură.Marile descoperiri geografice, legăturile mai strânse dintre ţări, ca urmare a

intensificării comerţului, migrarea popoarelor, cruciadele au determinat, începând cu secolul al XIII-lea şi, în special, în secolele XVI-XVIII, formarea pieţii mondiale care a stimulat dezvoltarea economiei şi în primul rând a agriculturii. În această perioadă apar lucrări de pomicultură care ofereau sfaturi şi îndrumări practice, sumare descrieri de soiuri (LE LECTIER,1628; JEAN MARLET,1667; LA QUINTINEE,1690; JOHAN ABERCROMBIE,1767; DUHAMEL DUMANCEAU,1768; ROSSLER,1795). Se manifestă, de asemenea, preocupări pentru obţinerea de noi soiuri, prin semănarea seminţelor obţinute din polenizare liberă (în special la păr) şi de la pomii identificaţi ca valoroşi în flora spontană, fără a se aborda hibridarea artificială.

HARDENPORT (1705-1774), obţine pe această cale o serie de soiuri de păr care sunt apreciate şi în zilele noastre (Passe Colmar, Untoasă Hardenport, Beurre). WHEELER M., în Anglia, în anii 1770 obţine soiurile de păr Cretien Bon şi Williams, ultimul fiind foarte apreciat şi azi cu pondere în unele ţări de până la 70% (Austria).

După Revoluţia Franceză din 1789 şi în secolul următor se înregistrează progrese însemnate în domeniul ştiinţelor naturii, în special ca urmare a apariţiei curentului evoluţionist prin lucrările lui Ch. Darwin. Apar, de asemenea, o serie de lucrări în domeniul ameliorării şi în practica de cultură a pomilor (LEROY, A.; SINDLEY, G.; BOLOTOV, A.T.; POINTEAU, A.; DIRICH, I.G.; DIEL, A.; COX, R.; ADAMES, R.; BALTET, E.; LEBEL, J., etc).

O parte însemnată a soiurilor obţinute în această perioadă sunt încă prezente şi astăzi în cultură, ca de exemplu: la păr Passe Crassane (1845), Olivier de Serres (1847), President Mas (1855); la măr Renet Baumann, Jonathan şi altele.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX se crează pieţe puternice pentru desfacerea produselor agricole şi industriale. Aceasta duce la înfiinţarea de plantaţii noi pe suprafeţe mari şi cu un sortiment variat de soiuri. Se obţin soiuri noi prin hibridare artificială, bazată pe cunoaşterea caracterelor şi potenţialului genitorilor şi o selecţie ştiinţifică adaptată biologiei speciilor pomicole.

În această etapă se remarcă o serie de amelioratori şi agrotehnicieni ca: VERCIER, J.; ENTZ, F.; MULLER, H.M.; OBERDIEK, J.; GAUCHER, N.; SMITH, L.P.; MICIURIN, I.V. ; BURBANK, L.; GAUTHIER, L.; HALE, I.H. etc.

În tehnologia de cultură a pomilor se manifestă tendinţa de orientare spre formele artistice de coroană (coroane aplatizate pe spalier, cu o bună iluminare şi o intrare mai timpurie pe rod), spre cultivarea unor soiuri de talie mai mică, cu producţii mari şi de calitate.

Tendinţa de intensificare a culturii pomilor a fost favorizată de realizarea portaltoilor vegetativi la staţiunile East-Malling şi Merton Malling, Anglia, la care se adaugă ulterior cei obţinuţi în Suedia la Staţiunea Alnarp.

Încă din perioada dintre cele două războaie mondiale şi, în special, după cel de al doilea, o serie de ţări au trecut de la cultura extensivă a pomilor fructiferi la cea intensivă

8

şi superintensivă.Alături de intensivizarea culturii apare, în domeniul sortimentului, o adevărată

explozie de noi soiuri - anual se crează soiuri în număr tot mai mare - ca urmare a utilizării unor metode moderne (ingineria genetică, înmulţirea "in vitro"). Se poate, deci, conchide că pomicultura modernă este o ramură, care se sprijină pe cele mai noi realizări ale ştiinţei şi tehnicii contemporane.

1.3.2. Cultura pomilor în ţara noastră

Există dovezi că poporul român a practicat cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi încă din antichitate. Descoperirile arheologice atestă existenţa pomilor fructiferi cultivaţi pe teritoriul ţării noastre încă din secolul al III-II î.e.n. Numeroase scrieri istorice pomenesc despre belşugul de fructe din Transilvania, Muntenia şi Moldova încă înainte de perioada Evului Mediu.

Vechimea culturii pomilor în ţara noastră este evidenţiată şi de numeroasele soiuri şi tipuri de pomi obţinuţi ca urmare a selecţiei populare (empirică) practicată de pomicultorii autohtoni (Pietroasele de Cotnari, Pietroasele de Leordeni, Tuleu Gras, Grase româneşti, Creţesc, Pătul etc.).

Preocuparea pentru cultura pomilor, în ţara noastră, este atestată şi prin denumirea unor localităţi cum ar fi: Alunu, Nucet, Cireşu, Pruniş, Prunişor, Vişina Veche, Merişani, Valea Mărului, Poiana Mărului etc.

Dragostea şi preocuparea pentru cultura pomilor fructiferi este semnalată în scrierile cărturarilor autohtoni (D. CANTEMIR, în Descrierea Moldovei - 1716 sau a călătorilor străini (ex. W. BALTHAZAR, PAUL DE ALEP), care în lucrările lor au descris bogăţia şi frumuseţea soiurilor autohtone de măr. Lucrarea "Dicţionarium valahico-latinum", scris de un autor anonim din zona Caransebeşului (1742), cuprinde o serie de descrieri ale unor soiuri de pomi cultivate în partea de vest a ţării.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul ţării noastre au fost înfiinţate primele pepiniere pomicole: Strehaia (1878), Ciuperceni (1892), Istriţa (1893), Cotnari (1896), Drăgăşani (1897), care au avut menirea de a produce material săditor pomicol valoros.

S-au remarcat, în această perioadă, o serie de specialişti cu preocupări şi de pomicultură cum ar fi: ION IONESCU DE LA BRAD (evidenţiat prin lucrarea "Lecţiuni elementare de pomicultură", dedică pomiculturii un important capitol), ION HENŢESCU (1871), G. NICOLAESCU şi V. BREZEANU (1900), GRIGORE MĂRUNTEANU (1908) ş.a.

În anul 1913 s-a înfiinţat "Societatea de horticultură din România", cu filiale la Cluj, Iaşi şi Timişoara. După primul război mondial s-a înfiinţat, în cadrul Ministerului Agriculturii, prima Direcţie de Horticultură condusă de prof. DUMITRU ŞTEFĂNESCU. Între cele dou războaie mondiale s-au afirmat, în domeniul pomiculturii, G. NĂSTASE (1934), G. MIRON (1939), M. COSTACHI, TH. BORDEIANU, N.CONSTANTINESCU, V. SONEA şi mulţi alţii care au format adevărata şcoală naţională.

În anul 1927 a fost înfiinţat Institutul de Cercetări Agronomice al României, în cadrul căruia, în anul 1937, s-a înfiinţat Secţia de Horticultură condusă de I.C. TEODORESCU. Tot acum se înfiinţează primele staţiuni de cercetare pomicolă la Fălticeni şi Strehaia.

9

O importantă perioadă în dezvoltarea pomiculturii din ţara noastră este reprezentată de anii 1957-1967, cât a funcţionat Institutul de Cercetări Horticole (ICHV) Băneasa. în această instituţie şi-au desfăşurat activitatea numeroşi specialişti în pomicultură ca: T. BORDEIANU, C.CONSTANTINESCU, A.LIACU, V.SONEA, D.VASNAI etc.

În anul 1967 a luat fiinţă Institutul de Cercetare şi Producţie Pomicolă Piteşti-Mărăcineni, în cadrul căruia s-au afirmat pomicultori ca: T.BORDEIANU, C.IONIŢĂ, A.ŞUTA, ŞT.COMAN, P.PARNIA, V.COCIU, M.BOTEZ, I.ISAC, la care se adaugă noua generaţie de cercetători ce lucrază în prezent în această prestigioasă instituţie.

În subordinea Institutului de Cercetare şi Producţie Pomicolă Piteşti-Mărăcineni se găsesc numeroase Staţiuni de Cercetare şi Producţie Pomicolă răspândite, practic, în toate zonele pomicole ale României.

În anul 1956 s-a editat prima lucrare de raionare şi microraionare a pomiculturii din ţara noastră prin care s-a dat răspuns întrebărilor unde plantăm ca şi cum plantăm în pomicultura din România. În 1963 a fost redactată lucrarea de microzonare a pomiculturii care a avut ca scop reducerea numărului de soiuri şi introducerea în sortiment a noi soiuri superioare celor de până atunci, de promovare a unor sisteme de cultură moderne şi a unor secvenţe tehnologice menite să stimuleze creşterea productivităţii muncii şi a economicităţii în ansamblu.

În 1974 a fost adoptată Legea pomiculturii care a reglementat regimul de producere a materialului săditor pomicol, în staţiunile experimentale de profil, obţinerea de soiuri noi care să permită intensificarea culturii pomilor, aplicarea celor mai noi tehnologii de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor, valorificarea superioară a fructelor. În anul 1979 a fost realizat recensământul patrimoniului pomicol din ţara noastră, pe baza căruia s-au stabilit direcţiile de dezvoltare a pomiculturii în etapele următoare.

La dezvoltarea pomiculturii româneşti o contribuţie însemnată îşi aduce învăţământul superior horticol atât prin formarea de specialişti cu o bună pregătire profesională cât şi prin activitatea ştiinţifică pe care o desfăşoară în domeniul horticulturii.

În anul 1948 s-a înfiinţat prima Facultate de Horticultură la Bucureşti, urmată de cea de la Iaşi (1951), Craiova (1961), Cluj-Napoca (1977) şi cea de la Timişoara (1990).

Au fost elaborate o serie de monografii ale speciilor pomicole: "Mărul" de T.Bordeianu şi D.Crasnâi (1954), "Părul" de T.Bordeianu şi I.Modoran (1956), "Cireşul" de C.Ioniţă (1955), Pomicultura de N.Constantinescu (1957), "Piersicul" de Gr.Mihăiescu şi Gh.Stanciu (1963), "Nucul şi migdalul" de V.Cociu (1958), "Arbuştii fructiferi" de V.Sonea (1968), "Cultura caisului" de M.Botez şi colab. (1977), "Cultura nucului" de V.Cociu şi colab. (1983), "Cultura caisului" de V.Cociu şi colab. (1993). Sub coordonarea academicianului I.Bordeianu, în intervalul 1963-1968 a fost elaborată Pomologia R.S.România, în opt volume, periodic s-au editat manuale de Pomicultură generală şi specială. La aceste publicaţii se adaugă numeroase lucrări cu privire la cultura speciilor pomicole din climat temperat şi subtropical.

10

1.4. SITUAŢIA ACTUALĂ ŞI TENDINŢE DE VIITOR ÎN POMICULTURĂ

1.4.1. Pomicultura pe plan modial

Din datele prezentate în tabelul 2 rezultă o mare fluctuaţie de la o ţară la alta şi de la un an la altul, a producţiei mondiale de fructe. Diferenţele de producţie de la un an la altul, în cadrul aceleiaşi ţări, se datorează condiţiilor climatice variabile, la care se adaugă alternanţa de rodire şi implicaţii economice care stimulează sau frânează dezvoltarea pomiculturii în ansamblu.

Pentru a se putea realiza o imagine reală asupra tendinţei de evoluţie a producţiei de fructe este recomandabil să se studieze evoluţia acesteia pe o perioadă mai lungă de timp.

Din analiza producţiei de fructe pe plan mondial (Tab.2), în intervalul 1948-1998 rezultă că producţia mondială de fructe a crescut pe două căi: prin sporirea suprafeţelor cultivate şi prin creşterea producţiei de fructe la unitatea de suprafaţă. Dacă în perioada 1948-1952 producţia mondială de fructe era de circa 58.2200 mii tone, în 1994 s-a ajuns la 215.089 mii tone (o creştere de 3,7 ori), iar în 1998 s-au obţinut 249.398 tone (o creştere de 4,3 ori).

- În zona temperată, producţia de fructe a crescut de la 25.550 mii tone, în perioada 1948-1952, la 81.257 mii tone în 1994, înregistrându-se o creştere de 3,2 ori, iar în 1998 producţia a fost de 92.182 mii tone.

- În aceeaşi perioadă, în zona mai caldă producţia de fructe a sporit de la 32.670 mii tone la 133.832 mii tone, înregistrându-se o creştere de 4,1 ori, ca în 1998 să se realizeze 157.216 mii tone.

Sporul cel mai mare de producţie s-a înregistrat în zona caldă.Din datle aceluiaşi tabel se evidenţiază evoluţia producţiei de fructe la principalele

specii cultivate în climatul temperat şi cald. Evoluţia producţiei de fructe în zona temperată este următoarea:

- Producţia de mere a crescut de la 13.600 mii tone în 1948-1952 la 48.890 mii tone în 1994, înregistrând o creştere de 3,6 ori, iar în 1998 la 56.060 mii tone, ridicând ponderea mărului de la 23,4% (1948-1952), la peste 60% în 1998.

- Producţia de pere, în aceeaşi perioadă, a crescut de la 3.900 mi tone la 14.379 tone, realizându-se o creştere de circa 3,6 ori. Ponderea producţiei de pere a fost, în 1948-1952, de 6,7% iar în 1994, a ajuns la 14,6%, respectiv 17,7% din producţia totală a zonei temperate.

- La piersici, producţia a crescut de la 2.400 mii tone, în 1948-1952, la 11.069 mii tone, cu o creştere de 4,7 ori. Ponderea acestei specii a crescut de la 4,1% la 13,6%, în aceeaşi perioadă.

- La prun, producţia a crescut în aceeaşi perioadă de la 2.940 mii tone la 8.008 mii tone, realizându-se o creştere de 3,3 ori. Ponderea acestei specii era de 5,0% în 1948-1952, ca în 1998 să fie doar de 3,1%.

11

O situaţie similară a producţiei de fructe s-a înregistrat şi în zona caldă. Dacă în 1948-1952, producţia de banane era de 13.500 mii tone, în 1998 s-a ajuns la 58.618 mii tone, cu o creştere de 4,3 ori.

Aceeaşi tendinţă se înregistrează şi la celelalte specii din climatul cald.Dacă luăm în calcul numai speciile măr cu 56.060 mii tone, bananierul cu 58.618

mii tone şi portocalul cu 66.212 mii tone, vom constata că aceste specii au ponderea de 73,71% din producţia mondială de fructe a anului 1998. În general, se poate afirma că cele trei specii realizează în timp, circa două treimi din producţia mondială de fructe. Celorlalte specii pomicole le revine 1/4 până la 1/3 din producţia totală de fructe.

Din datele cuprinse în tabelul 2 reiese că mărul, bananierul şi portocalul sunt principalele specii fructifere cultivate pe glob.

Producţia de mere se plasează pe locul trei după banane şi protocale. În unii ani mărul a ocupat chiar locul al doilea (1963, 1979, 1984, 1985) iar în perioada 1948-1952, locul întâi.

Dacă la cele trei specii de bază (măr, bananier şi portocal) se analizează calitatea fructelor (conţinutul în substanţe utile), se constată următoarele:

a) la piersici, partea consumabilă (edibilă) reprezintă 64,5-71,9% din greutatea fructului, iar partea neconsumabilă (refuzul), are ponderea de 28,1-35,5%;

b) la banane partea edibilă este de 60-76% iar refuzul 24-40%;c) la mere partea edibilă are ponderea de 82,5% până la 94,6, iar refuzul 5,4 până

la 12,5% (POPESCU şi colab. 1993).Dacă analiza se face în funcţie de partea edibilă, mărul ocupă locul întâi.Pentru climatul temperat, mărul este principala specie pomicolă. Acest aspect este

evidenţiat de tendinţa de creştere a producţiei de mere de la o etapă la alta.Ponderea cea mai mare, la cultura mărului, o deţine Europa unde sunt şi cele mai

mari suprafeţe cu plantaţii intensive de măr. Dintre ţările europene, fluctuaţia cea mai mare a producţiei se înregistrează în Germania. în ultimele patru decenii o serie de ţări au menţinut producţia de mere realtiv constantă (Italia, Austria, Suedia). Această situaţie este generată de supraproducţia de mere în comparaţie cu cerinţele pieţei. Fostele ţări din CEE şi UE au manifestat o preocupare susţinută de scădere a producţiei de fructe (Franţa, Germania, Elveţia, Danemarca, Belgia, Olanda etc.)

O altă grupă de ţări caută să sporească producţia de mere (CSI, România, Polonia, Jugoslavia, Grecia, Bulgaria, Spania, Portugalia). Sporuri mari de producţie s-au obţinut în Ungaria şi România, care, în perioada 1948-1987, şi-au sporit producţia de mere de 17 şi respectiv 14 ori.

Pe plan mondial există o intensă preocupare pentru intensificarea culturii speciilor pomicole, de înlocuire a plantaţiilor extensive cu intensive şi superintensive. Se manifestă o deosebită preocupare pentru scurtarea timpului de producere a materialului săditor, folosirea soiurilor precoce şi productive altoite pe portaltoi de vigoare mică, practicarea unor tehnologii moderne de cultură, reducerea numărului de soiuri la toate speciile, concentrarea şi specializarea culturii pomilor pe zone de favorabilitate ecologică şi bazine consacrate.

Există o susţinută preocupare pentru obţinerea de material săditor liber de viroze. Au fost excluşi de la înmulţire portaltoi de vigoare mare, concomitent insistându-se pe cercetări menite să ducă la obţinerea de portaltoi de vigoare mică, cu rezistenţă sporită la ger, boli şi dăunători, bine adaptaţi pentru fiecare zonă de cultură.

Preocuparea pentru intensificarea culturii a dus la restrângerea numărului de soiuri cultivate la toate speciile. De exemplu, în Italia, cultura mărului a fost limitată la soiurile

12

Delicios auriu, mutantele lui Granny Smith, grupul Delicios roşu - tipul standard şi spur (POPESCU şi colab., 1993).

1.4.2. Pomicultura în România

Din analiza datelor cuprinse în tabelul 3 se remarcă tendinţa de evoluţie a producţiei de fructe în ţara noastră în perioada 1980-1998. Dacă în 1980, producţia totală de fructe a fost de circa 1.328 mii tone, în 1985 s-au realizat 1.958 mii tone, deci o creştere de 630 mii tone (47%). La nivelul anului 1989, producţia totală de fructe a fost de 1.580 mii tone, în creştere faţă de 1980 cu aproape 252 mii tone (18%). în 1990 producţia scade faţă de anul precedent cu 127 mii tone, iar sporul de producţie faţă de 1980 este de numai 125 mii tone (9%), iar în 1997 se obţin 1.416,5 mii tone.

Producţia de fructe, în anul 1998, este mai mare faţă de 1980 cu 88,5 mii tone. în 1994 se obţine doar 74% din producţia anului 1980 şi 106,6% în 1997 faţă de anul de bază.

Dacă analiza se face pe specii, se remarcă tendinţa de scădere a producţiei după anul 1985 la majoritatea speciilor luate în calcul. Excepţie de la această tendinţă generală face căpşunul, la care în 1989 producţia este mai mare faţă de 1985 cu 2,4 mii tone dar mai mică faţă de 1980 cu 2 mii tone, şi piersicul, la care cea mai mare producţie s-a înregistrat în 1989 (80 mii tone). Începând cu anul 1990 producţia este în continuă scădere, atât per total cât şi pe fiecare specie în parte.

Dacă la evaluarea producţiei de fructe se are în vedere şi evoluţia suprafeţelor cultivate, se remarcă tendinţa de scădere a acestora inclusiv a pepinierelor pomicole de la 356.000 ha în 1980 la 265.700 ha în 1997. Tendinţa de scădere a patrimoniului pomicol este determinată de aplicarea defectuoasă a Legii 18/1991 care a contribuit în mare măsură la fărâmiţarea excesivă a patrimoniului pomicol. Producţia de fructe este, şi ea, în continuă scădere ca urmare a imposibilităţii executării lucrărilor la timp şi de calitate corespunzătoare, datorită deficitului financiar cu care se confruntă unităţile pomicole. Anul 1993, a fost un an cu producţie bună, în special la măr dar posibilităţile de valorificare a fructelor au fost foarte modeste ceea ce a dus la imposibilitatea recuperării cheltuielilor de producţie.

Anii 1994 şi 1995 mai puţin favorabili, din punct de vedere climatic pentru speciile pomicole la care s-a adăugat blocajul financiar, scumpirea pesticidelor, a lucrărilor mecanice etc.

Dacă nu se vor găsi căi şi mijloace de sprijinire a producţiei pomicole, în scurt timp ne vom confrunta cu greutăţi şi mai mari datorită cărora o parte din suprafeţe vor fi defrişate iar o altă parte se vor compromite ca urmare a neaplicării lucrărilor de întreţinere. Acţiunea de refacere a patrimoniului pomicol va necesita eforturi extrem de mari dacă nu se iau măsuri urgente de conservare a ceea ce mai există în prezent. Faptul că, din producţia totală de fructe a anilor 1994 şi 1997 de numai 249 şi 321 mii tone se realizează în societăţile comerciale, constituie un serios semnal de alarmă.

De asemenea, dacă se are în vedere că în plantaţiile pomicole se execută lucrări pe tot parcursul anului, iar producţia se obţine şi se valorifică o singură dată pe an, atunci creditele acordate trebuie să aibă o dobândă corespunzătoare în raport cu cerinţele şi nevoile economiei naţionale.

Daunele provocate de calamităţile naturale şi de neaplicare a tehnologiilor de cultură duc desigur la compromiterea în totalitate a producţiei interne de fructe cu toate consecinţele care decurg din acesta.

13

C a p i t o l u l 2

CLASIFICAREA SPECIILOR FRUCTIFERECLASIFICAREA SPECIILOR FRUCTIFERECULTIVATE ÎN CLIMATUL TEMPERAT

2.1. CLASIFICAREA TAXONOMICĂ A SPECIILOR POMICOLE

Speciile de pomi şi arbuşti fructiferi cultivate în climatul temperat aparţin încrengăturii Angiospermae. Speciile fructifere aparţinătoarte acestei încrengături s-au format în cursul erei secundare şi începutul celei terţiare, înainte de apariţia omului. Această decalare în evoluţie i-a asigurat omului primitiv fructele necesare din flora spontană, care au reprezentat pentru el o sursă de hrană alături de alte produse din natură (vânat, rădăcini, ouăle unor păsări etc.).

Speciile fructifere din climatul temperat, care participă la alcătuirea raţiei alimentare a omului, sunt cuprinse în 10 ordine Rosales, Rubiales, Jugloudales, Fagales, Ericales, Eliagnales, Rhamnales, Cornales, Urticales şi Actinidiales. Din ordinul Rosales fac parte familiile Rosaceae şi Saxifragaceae iar din ordinul Fagales, familiile Fagaceae şi Betulaceae. În celelalte ordine există o singură familie. Ponderea familiilor în producţia de fructe a speciilor de climat temperat este foarte variată. Astfel, Rosaceae este familia de angiosperme care se plasează pe o treaptă superioară a scării filogenetice, unde are un rol predominant, ca urmare a numărului mare de specii, cât şi a diversităţii lor. Familia Rosaceae cuprinde patru subfamilii din care pentru pomicultură prezintă interes subfamiliile: Pomoidae cu genurile Malus, Pirus, Cidonia, Sorbus şi Mespilus; Prunoidae cu genurile Prunus, Armeniaca, Piersica, Amigdalus şi Cerasus şi subfamiliile Rosoideae cu genurile Fragaria şi Rubus. Familia Saxifragaceae include subfamilia Ribesoideae cu genurile Ribes şi Grossularia.

Ordinul Juglondales cuprinde familia Juglandaceae cu genul Juglans.Ordinul Fagales, include familiile: Fagaceae, Betulaceae şi Moraceae. Familia

Fagaceae cuprinde genul Castanea, familia Betulaceae include genul Corylus, iar familia Moraceae genul Ficus.

Majoritatea speciilor pomicole cultivate în ţara noastră aparţin familiei Rosaceae. Această familie cuprinde peste 40 de specii spontane care au participat la formarea atât a unora dintre soiuruile existente în cultură, cât şi a unor portaltoi folosiţi în producerea materialului săditor pomicol. O bună parte din aceste specii sunt utilizate în procesul de ameliorare în vederea obţinerii de noi soiuri.

Dacă analizăm, din punct de vedere economic, contribuţia diferitelor familii vom

14

constata că, familia Rosaceae are ponderea cea mai mare în ceea ce priveşte numărul de specii şi soiuri cultivate. Speciile aparţinând acestei familii cuprind toate soiurile existente în cultură, indiferent de originea lor (adică speciile spontane din care au provenit). Aceasta este şi motivul pentru care speciile pomicole cultivate sunt denumite "specii sintetice". Specii sintetice înglobează cu prioritate mărul (Malus domestica Borkh.), care cuprinde peste 10.000 de soiuri cultivate; părul (Pirus sativa Lamet D.C.) cu circa 6.000 de soiuri, gutuiul (Cydonia oblonga Mill.) au numai câteva zeci de soiuri; prunul (Prunus domestica L.) cu peste 2.000 de soiuri; caisul (Armeniaca vulgaris Lam.) cu câteva sute de soiuri; piersicul (Piersica vulgaris L.), care cuprinde peste 3.000 de soiuri; cireşul (Cerasus avium L.) cu peste 100 de soiuri; vişinul (Cerasus vulgaris Mill.) cu aproape 100 de soiuri.

Unităţile sistematice cărora le aparţin plantele pomicole din ţara noastră sunt prezentate în tabelul 4 (Clasificarea taxonomică a speciilor pomicole).

Tabelul 4Unităţile sistematice în care sunt cuprinse speciile pomicole

Familia Subfamilia Genul Specia Denumirea populară

RosaceaePomoideae Malus domestica Borkh.

silvestris Mill.pumilla praecox Pall.pumilla pradisiaca Pall.baccata Borkh.prunifolia Borkh

măr cultivatmăr pădureţmăr dusenmăr paradismăr siberianmăr chinezesc

Pirus sativa Lam.et DCpiraster L.eleagnifolia Pall.nivalis Jac.serotina Red.

păr cultivatpăr pădureţpăr sălcioarăpăr ninspăr chinezesc

Cydoniaoblonga Mill.japonica Pers.

gutui cultivatgutui japonez

Sorbusdomestica L.aucuparia L.melanocarpa Redh.

scoruşscoruş de muntescoruş negru

Mespilus germanica L. moşmon

Prunusdomestica L.insititia Jussc.cerasifera Mhr.spinosa L.

prun cultivatprun goldancorcoduşporumbar

Armeniacavulgaris Lam.sibirica L.mume Carr.mandchurica Skhvortz.

caiscais siberiancais japonezcais manchiuria

Persica vulgaris Mill.davidiana Karr.

piersiculpiersicul lui david

Amygdaluscomunis L.nana L.

migdalulmigdalul pitic

Cerasus avium L. cireşul

15

vulgaris Mill.mahaleb Mill.fructicosa Pal.

vişinulmahalebvişin de stepă

Familia Subfamilia Genul Specia Denumirea populară

RosaceaeRosoidae

Fragariavesca L.moschata Ducl.virginiana Mill.chiloensis Duchean.

fragul de pădurecăpşunfragul de virginiafragul de chile

Rubus ideaus var.vulgatus L.ideaus var.strigosus Mill.caesius L.fructicosus L

zmeur roşuzmeur pufos americanmur de câmpmur de pădure

SaxifragaceaeRibesoideae Ribes vulgaris L.

rubrum L.nigrum L.aureum Pursh.

coacăz sălbaticcoacăz roşucoacăz negru (casis)coacăz auriru

Ericaceae Vaccinium vitis-idaea L.uliginosum L.myrtillus L.

afinul roşuafinul vânătafinul negru

Eleagnaceae

Hyppophae rhamnoides L. cătina albă spp. carpatica rousi

Rhamnaceae Zizipus jujuba Mill. gigifCornaceae Cornus mas L. cornulJuglandaceae Juglans regia L.

nigra L.nucul comunnucul negru

Fagaceae Castanea sativa Mill.dentata Borkh.pumila Mill

castancastan americancastan pitic

Betulaceae Copylus avellana L.colurna L.maxima Mill.pontica Koh.

alun comunalun turcescfunduculalun pontic

Moraceae Morus alba L. dudFicus carica L. smochin

Caprifoliaceae Sambucus nigra L. soc europeanActinidiaceae Actinidiae Actinidia chinensis Planch.

deliciosa Achev.kiwiactinidia chinezească

Din datele cuprinse în tabelul 4 se remarcă următoarele: două treimi din cele 18 genuri fructifere (12 din cele 18) aparţin familiei Rosaceae.

Pe lângă speciile cultivate, fiecare familie mai cuprinde şi specii spontane rezultate ca urmare a evoluţiei lor naturale. Dacă analizăm numai genul Malus, vom constata că el cuprinde 30 de specii, din rândul cărora în tabel sunt prezentate cele mai importnate.

Speciile spontane formează fondul biologic de bază al unităţilor taxonomice, pe când cele cultivate reprezintă produsul selecţiei artificale. Preocuparea omului de a lua în

16

cultură formele cu fructe mai mari, aspectuoase, cu calităţi gustative superioare, indiferent de specia spontană căreia îi aparţinea, a reprezentat selecţia empirică de început urmată de selecţia ştiinţifică în urma cărora s-au obţinut formele domestice (cultivate), denumite ulterior soiuri (cultivare).

Activitatea practică dublată de cea ştiinţifică a impus gruparea diferitelor forme vii (din natură), tot mai numeroase, în anumite unităţi şi subunităţi. în consecinţă, s-au elaborat unităţi sistematice de ansamblu ca: încrengătura, clasa, ordinul, familia, subfamilia, genul, specia, subspecia, varietatea şi forma. La încadrarea sistematică a organismelor vii s-au avut în vedere atât particularităţile morfologice, cât şi cele filogenetice. Unitatea biologică de bază este specia, care a apărut şi s-a format în timp sub acţiunea factorilor climatici, edafici şi biotici. Ca urmare a selecţiilor naturale, speciile s-au modelat şi transformat mereu (au apărut subspecii, varietăţi, forme). în momentul în care a intervenit acţiunea conştientă a omului (procesul de selecţie artificială), s-a produs scindarea speciilor în noi unităţi sistematice în rândul cărora soiul ocupă un loc important. Soiul este un produs al activităţii conştiente a omului. El reprezintă un produs al muncii de ameliorare desfăşurată într-un anumit mediu natural. Soiul este o unitate morfologică, biologică, economică şi agrofitotehnică, dar nu este şi unitate taxonomică.

2.2. CLASIFICARE DUPĂ HABITUS A SPECIILOR POMICOLE

După habitus şi vigoarea de creştere, speciile pomicole se grupează în pomi propriu-zişi arbustoizi, arbuşti, subarbuşti şi plante semierboase şi ierboase.

Pomii propriu-zişi sunt plantele lemnoase de vigoare diferită, cu un singur trunchi şi o coroană în general de dimensiuni mai mari (înălţimea de 10-20 m, diametrul coroanei 5-15 m). Durata de viaţă este mare, de la 15 ani la 50 şi chiar peste 100 de ani (nuc, castan).

Din grupa pomilor propriu-zişi fac parte: mărul, părul, prunul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul, nucul şi castanul.

Arbustoizii sunt plante lemnoase de vigoare mai mică şi se prezintă sub formă de tufă, alcătuită din 2-4 tulpini inegale ca mărime, înserate în zona coletului şi au grosime variabilă. Formează coroane unice sau separate, în timp numărul tulpinilor ajung până la 6-8. Înălţimea arbustoizilor este cuprinsă între 3-7 m iar durata lor de viaţă este mai scurtă (20-30 ani). Se înmulţesc uşor prin drajoni, marcote, butaşi. Din această grupă fac parte: gutuiul, vişinul arbustoid, alunul, mărul paradis, cornul, socul, scoruşul etc.

Arbuştii sunt plante lemnoase de vigoare mică, cu înălţime de 1/1,5 până la 2,0 m. Se prezintă sub formă de tufă cu numeroase tulpini subţiri (1-3 cm în diametru), slab ramificate şi sunt înserate începând din zona coletului. Durata de viaţă este de 10-15 ani. Formează cu uşurinţă rădăcini adventive şi se înmulţesc prin marcote, drajoni, butaşi sau despărţirea tufei. înmulţirea prin seminţe se practică pe scară redusă (doar în procesul de ameliorare). Din această categorie fac parte: coacăzul, agrişul, afinul etc.

17

Semiarbuştii sunt plante semilemnoase, ale căror tulpini au durată de viaţă scurtă (doi ani). în primul an cresc lăstarii (tulpini simple), cu înălţimea de 1-2 m (la zmeur) şi 4-8 m la mur şi au grosimea, de circa 1 cm. în lungul tulpinilor simple se diferenţiază muguri micşti care în anul al doilea dau ramificaţii ce poartă inflorescenţe şi fructe. Tulpinile de doi ani, fructifică după care se usucă, iar plantele se regenerează în continuare prin drajoni. Formarea, an de an, de noi drajoni asigură o durată de viaţă a plantei de 12-15 până la 20 de ani. Din această grupă face parte zmeurul şi murul.

Plantele fructifere semierboase. Plantele din acestă grupă (fragul şi căpşunul), fac trecerea de la plantele arborescente la cele ierboase. Sunt plante de talie mică ce se prezintă sub formă de tufă, cu înălţimea de 15-30 cm. Tulpina este scurtă (0,5-3,0 cm), sub formă de rizom şi îngroşare circulară (sub formă de inele). În partea inferioară se formează sistemul radicular iar în cea superioară o rozetă de frunze. După 3-4 ani de la plantare o parte din sistemul radicular se usucă apărând un dezechilibru faţă de partea aeriană şi, în consecinţă, fructele sunt mici. Frunzele sunt lung-peţiolate, inflorescenţele sunt ramificate şi poartă un număr variabil de flori, în funcţie de soi. Tulpinile târâtoare (stolonii) se formează în condiţii de zi lungă (16 ore) iar frunzele se usucă anual. Planta trăieşte 6-8 ani şi dă producţii economice 3-4 ani.

Plante fructifere erabecee - bananierul - este o plantă erbacee, numită impropriu arbore, datorită înălţimii de 9-10 m. În sol bananierul are un rizom cu rădăcini fibroase, iar în partea aeriană un mugur din care se formează frunze şi inflorescenţa. Trunchiul este format din tecile frunzelor îngroşate şi sudate una peste alta.

2.3. CLASIFICAREA POMICOLĂ A SPECIILOR FRUCTIFERE

Speciile pomicole de climat temperat, în funcţie de particularităţile biologice şi tehnologice, au fost grupate astfel: pomacee, drupacee, nucifere şi bacifere. La aceste grupe se adaugă şi cea a speciilor subtropicale.

Pomaceele. Din această grupă fac parte specii care aparţin familiei Rosaceae, subfamilia Pomoideae (măr, păr, gutui, moşmon, sorb).

Speciile din această grupă sunt bine adaptate condiţiilor din climatul temperat, unde s-au format. Ele au o rezistenţă bună la ger, suportând foarte bine iernile grele din climatul nostru. Repausul de iarnă (anual) fiind lung, mugurii şi florile nu sunt afectate de gerurile şi brumele târzii de primăvară. Se comportă bine în zona colinară, de deal şi chiar în regiuni submontane şi montane (unele soiuri de măr şi sorb), fiind pretenţioase faţă de umiditate şi de fertilitatea solului. Soiurile de vară, cu cerinţe mai reduse faţă de apă, pot fi cultivate şi în regiunile mai secetoase (pe versanţi nordici) şi la altitudini de peste 800 m, pe expoziţie sudică. Durata de viaţă şi intrarea pe rod este relativ târzie (depinde de combinaţia soi x portaltoi). În plantaţiile extensive, durata de viaţă a pomilor este de 50-70 de ani iar fructificarea profitabilă, se realizează după 5-8 ani de la plantare. Durata de viaţă a pomilor din plantaţiile intensive şi superintensive este de 15-30 de ani

18

şi aceştia dau producţii economice începând cu anul doi sau trei de la plantare.Fructele sunt false (la formarea lor participă, pe lângă ovar, şi receptaculul florii)

şi poartă denumirea de poamă.Pentru această grupă sunt caracteristice şi ramurile de garnisire care, terminal sau

pe treimea superioară din lungimea ramurii de rod, prezintă muguri micşti, iar mugurii vegetativi sunt plasaţi pe treimea bazală şi mijlocie a ramurii. Această dispunere a mugurilor face ca procesul de degarnisire la seminţoase să fie foarte lent.

La măr şi la păr, la locul de prindere a fructului pe ramura suport, are loc o acumulare de substanţe organice de rezervă, ceea ce face ca ţesuturile să se îngroaşe şi să dea naştere unor formaţiuni numite burse. Pe burse se formează noi ramuri de garnisire (de regulă prefructifere şi chiar fructifere în proporţie de 8-10%). Diferenţierea, la locul de formare a fructului, de noi formaţiuni de rod împiedică degarnisirea ramurilor.

Tăierile de fructificare şi chiar şi cele de formare a coroanei pot fi efectuate pe tot parcursul perioadei de repaus (la măr), deoarece aceste specii îşi vindecă relativ uşor rănile. Majoritatea soiurilor de pomacee sunt autosterile şi au în general afinitate bună atât cu portaltoii generativi cât şi cu cei vegetativi.

Drupaceele. Principalele specii din această grupă sunt: prunul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul şi migdalul. Aceste specii aparţin subspeciei Prunoideae. Rezistenţa lor la ger este mai redusă faţă de pomacee, iar repausul vegetativ al mugurilor este mai scurt. înfloritul are loc mai timpuriu, de aceea, în mod frecvent, florile şi fructele proaspăt legate sunt afectate de gerurile şi brumele târzii de primpvară. înfloritul se produce înainte sau concomitent cu înfrunzitul. La prun, cais, piersic şi vişin fructul este o drupă. După fruct, migdalul poate fi încadrat în grupa nuciferelor. Fructul este adevărat (se formează din ovar).

Toate speciile din această grupă sunt pretenţioase faţă de căldură (cu excepţia unor soiuri de prun, cireş şi vişin, care se comportă bine şi în regiunile de deal). Caisul şi migdalul merg bine şi în regiunile mai sărace în precipitaţii deoarece sunt mai rezistente la secetă.

Durata de viaţă a pomilor este mai scurtă. în plantaţiile intensive şi superintensive durata de viaţă este de 8-12 ani (cais, piersic). În plantaţiile extensive, durata de viaţă este de 40-50 de ani la prun şi cireş şi de 15-20 de ani la celelalte specii.

Vigoarea de creştere este mare şi rapidă, în special imediat după plantarea în livadă. Posedă o mare capacitate de formare a lăstarilor anticipaţi (în special piersicul), se degarnisesc repede datorită dispunerii mugurilor floriferi pe treimea bazală şi mijlocie a ramurilor de garnisire (în special la piersic şi soiurie de vişin provenite din Crişana). După recoltarea fructelor, la locul de prindere a fructului se formează o cicatrice iar ramura rămâne degarnisită. Creşterile vegetative se realizează în treimea superioară sau terminal (ramura pleată), ceea ce face ca rodul să se deplaseze an de an spre periferia coroanei. Numărul de soiuri şi de portaltoi, la prunoidee, este mai mic faţă de pomacee.

Nuciferele. Grupa nuciferelor cuprinde nucul, alunul şi castanul, specii ce aparţin unor familii diferite (Juglondaceae, Betulaceae şi Fagaceae). Aceste specii au cerinţe mari faţă de căldură, suportă mai greu temperaturile scăzute din timpul iernii şi chiar brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. De aceea ele sunt plasate în bazinele pomicole cu ierni blânde, veri mai răcoroase şi bogate în precipitaţii. Corylus avellana L. (alunul

19

european, comun sau de pădure) este mai rezistent la ger comparativ cu celelalte specii de alun (Corylus maxima Mill. şi C.colurna L.).

Speciile de nucifere au fructele uscate, iar intrarea pe rod este tardivă mai ales la castan şi nuc. Au o durată de viaţă lungă (una sau mai multe sute de ani), cu excepţia alunului care este mai precoce şi are o durată de viaţă mai scurtă (20-25 de ani).

Polenizarea, la aceste specii, este anemofilă, indivizii obţinuţi din seminţe având o mare diversitate genetică şi fenotipică. Pentru a răspândi în cultură soiurile şi biotipurile valoroase s-a introdus înmulţirea prin altoire la nuc şi castan iar la alun se obţin rezultate bune prin marcotaj şi drajoni.

Baciferele. Din această grupă fac parte coacăzul, agrişul, afinul, zmeurul, murul şi căpşunul, specii ce aparţin unor familii diferite, cu particularităţi agrobiologice specifice fiind grupate, în principal, după fruct.

Toate speciile incluse în această grupă au fructe foarte perisabile. Fructele sunt bace false la coacăz, agriş şi căpşun (la formarea fructului participă şi receptaculul), polidrupe la zmeur şi mur. Coacăzul şi agrişul sunt specii lemnoase în timp ce căpşunul face legătura între speciile lemnoase şi cele ierboase. Zmeurul şi murul sunt subarbuşti. Toate formează tufe. Durata lor de viaţă este 4-12-15 ani şi încep să fructifice din al doilea an de la plantare.

Se înmulţesc uşor prin marcote, butaşi, drajoni, stoloni iar la agriş se practică şi altoirea pe Ribes aureum Pursch.

Speciile subtropicale. În grupa speciilor subtropicale sunt incluse smochinul, citricele, kaki, kiwi şi alte specii cu biologie mai mult sau mai puţin diferită faţă de speciile din climatul temperat. Smochinul, kaki şi kiwi pot fi cultivate în condiţiile de la noi în câmp, iar lămâiul, mandarinul, grapefruitul şi portocalul se pot cultiva numai în spaţii protejate (seră, apartament).

20

C a p i t o l u l 3

ORGANELE POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI (ORGANOGRAFIE)

Pomii fructiferi, pot să fie cu rădăcini proprii atunci când au fost obţinuţi din sămânţă, butaşi, drajoni şi pomi obţinuţi prin altoire. La rândul lor pomii pe rădăcini proprii sunt de două feluri (după modul de obţinere), din sămânţă şi prin orice metodă de înmulţire vegetativă cu excepţia altoirii.

Pomii altoiţi sunt categoria cea mai răspândită în plantaţiile pomicole. Ei sunt rezultatul îmbinării a doi sau trei partenerei (portaltoiul şi altoiul sau portaltoi x intermediar x altoi). Intermediarul se foloseşte în cazul în care între cei doi parteneri (portaltoi şi altoi) nu există afinitate.

Organele pomilor şi arbuştilor fructiferi se împart în două grupe şi anume:a) organe vegetative: - rădăcină

- colet - tulpină - muguri

b) organe de reproducere: - floarea - fructul cu seminţele

La rândul lor, organele vegetative se împart în două grupe: organe subterane (sistemul radicular sau rădăcina) şi organe aeriene (tulpina). între cele două părţi ale pomului există o permanentă influenţă reciprocă.

3.1. SISTEMUL RADICULAR

Sistemul radicular (rădăcina) este alcătuit din totalitatea rădăcinilor şi pot să fie clasificate după criterii diferite, şi anume:

a) după origine;b) după direcţia de creştere;c) după funcţiile pe care le îndeplinesc.În funcţie de origine, rădăcinile pot să fie: embrionare, atunci când provin din

radicula embrionului şi se întâlnesc la pomii sau portaltoii proveniţi din seminţe; adventive, în cazul pomilor obţinuţi prin înmulţire vegetativă (marcotaj, butăşire, drajonare, stoloni, micropropagare).

În funcţie de direcţia de creştere rădăcinile pot fi: orizontale (trasante), oblice şi verticale.

Rădăcinile orizontale sunt plasate la adâncimea de 5-100 cm, în solurile profunde

21

şi fertile, şi 0-70 cm când solul este mai puţin profund şi fertil.Studiile efectuate la specia măr de ROM ROY şi CORISON (1987), arată că circa

70% din masa rădăcinilor poate fi găsită între 0-30 cm adâncime.Suprafaţa pe care se dispune sistemul radicular poate fi de câţiva metri pătraţi

până la aproape 100 m2 (POPESCU şi colab., 1993). La majoritatea speciilor pomicole, volumul de sol explorat de sistemul radicular este cuprins între 10-20 m3 iar pe orizontală, de la 1,5 până la de două ori proiecţia coroanei. Aria de extindere a sistemului radicular este condiţionată de rezistenţa mecanică a solului şi starea lui de fertilitate, la care se adaugă tendinţa de evitare a spaţiului ocupat de rădăcinile pomilor vecini, din aceeaşi specie (KOLESNIKOV, 1964).

Rădăcinile verticale pătrund în profunzime până la adâncimea de 2-4 m, rareori mai mult, însă sunt mai puţin numeroase decât cele orizontale. Materialul săditor provenit din seminţe manifestă, în primii ani după plantare, o pronunţată tendinţă de formare a rădăcinilor verticale. Datorită lucrărilor de fasonare a rădăcinilor la plantare în prima etapă se dezvoltă, cu prioritate, rădăcinile trasante (orizontale).

Dispunerea sistemului radicular pe profilul de sol este mult influenţată de: lucrările solului, structura şi textura lui, conţinutul în elemente nutritive, adâncimea pânzei de apă freatică, modul de ramificare a rădăcinilor (bazală, mediană, terminală etc.)

După funcţia lor, sistemul radicular cuprinde rădăcini groase sau de schelet şi rădăcini fibroase sau de garnisire.

Rădăcinile de schelet sunt reprezentate de pivot şi de cele de ordinul I, II şi III şi chiar de ordinul IV la pomii de vigoare foarte mare. Au lungime variabilă (de la câţiva metri la zeci de metri - nuc, castan), grosimi de la 3 mm la 20-30 cm; au o durată de viaţă lungă, unele trăind cât pomul. Datorită duratei mari de viaţă a rădăcinilor de schelet ele sunt considerate elemente permanente ale organelor hipogee.

Rădăcinile axiale sunt plasate pe rădăcinile de schelet şi sunt de ordin superior celor de schelet (IV-V-VI). Au culoarea albă şi sunt subţiri, de la fracţiuni de mm la 3 mm; lungimea lor nu depăşeşte 2,5 cm; prezintă ramificaţii laterale; cresc foarte repede şi au rolul de a împânzi cât mai bine solul. Această grupă de rădăcini îndeplineşte şi rolul de absorbţie a apei cu săruri minerale.

În funcţie de stadiul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc rădăcinile axiale (de garnisire), pot fi clasificate în: active, intermediare şi conducătoare.

Rădăcinile absorbante, au ponderea cea mai mare (pot reprezenta până la 90% din numărul total de rădăcini). Sunt de culoare albă-străvezie, cu lungimea de 0,1-4,0 mm şi au menirea de a absorbi apa şi sărurile minerale din sol. Această categorie de rădăcini mai are şi rolul de sinteză primară a compuşilor organici (transformă azotul anorganic în azot organic), cu ajutorul energiei provenite din descompunerea substanţelor hidrocarbonate. Durata de viaţă a rădăcinilor absorbante este de 14-21 zile, rareori mai mult; sunt suculente, nu formează îngroşări secundare şi sunt îmbrăcate în perii absorbanţi sau micorize. Perii absorbanţi sunt în general unicelulari şi cu densitate variabilă de la o specie la alta (170-300/mm2 la măr; 200/mm2 la păr; 380/mm2 la prun şi peste 600/mm2 la arbuştii fructiferi). Prin intermediul perilor absorbanţi se asigură contactul sistemului radicular cu solul, ceea ce duce, în final, la realizarea unei suprafeţe mari de absorbţie. Pe măsură ce o parte din perişorii absorbanţi mor se formeasză, în zona de creştere, alţii noi, iar locul în care perii absorbanţi s-au degradat (au murit) se numeşte zona aspră. Odată cu perişorii absorbanţi mor şi o parte din rădăcinile active iar

22

locul lor este luat de cele formate pe segmentele noi ale ramificaţiilor rădăcinii. Majoritatea rădăcinilor active se găsesc la nivelul de proiecţie a coroanei pe sol. Cea mai mare densitate a rădăcinilor active se găseşte în zona cuprinsă între R/2 şi 3R/2 a cercului care reprezintă proiecţia coroanei pe sol (POPESCU şi colab., 1993).

Cunoaşterea modului de dispunere a rădăcinilor active are mare importanţă în procesul de fertilizare deoarece îngrăşămintele trebuie aplicate în zona rădăcinilor active.

Rădăcinile intermediare se formează din rădăcini actrive (absorbante). Au culoarea gri deschisă şi sunt în stadiu de tranziţie de scurtă durată, între rădăcinile absorbante şi cele conducătoare.

Rădăcinile conducătoare sunt colorate în brun deschis până la brun închis; se formează din cele intermediare. La nivelul acestor rădăcini apar îngroşări secundare şi astfel ele devin rădăcini de schelet.

Rărăcinile absorbante sunt formate din piloriză (scufie), cu rol de a proteja zona netedă de creştere a cărei lungime este de 2-5 mm şi asigură creşterea rădăcinii în lungime; zona absorbantă sau piliferă este acoperită cu perişori absorbanţi; zona aspră este acoperită cu perişori absorbanţi atrofiaţi, iar în continuare spre pivot, se află zona intermediară şi cea conducătoare.

Perişorii absorbanţi. sunt foarte mici, unicelulari, fiecare prezentând citoplasmă, nucleu şi o membrană foarte subţire, permeabilă şi lipsită de cuticulă. Ei secretă anumite substanţe mucilaginoase care le asigură aderenţa la sol. Datorită numărului mare de perişori absorbanţi de 200-700/mm2, se asigură explorarea unui volum mare de sol.

Pentru ca perii absorbanţi să poată absorbi apa cu săruri minerale, acestea trebuie să aibă o putere de sugere mai mare decât presiunea osmotică a soluţiei solului. Rădăcinile speciilor: măr, păr, gutui şi cireş au o forţă de sugere de 8-14 atmosfere iar cele de prun şi piersic de circa 18 atmosfere (POPESCU şi colab., 1982, 1993).

Micoriza este o asociaţie simbiotică între o ciupercă şi rădăcinile absorbante ale pomului. Hifele ciupercii formează o pâslă deasă în jurul rădăcinilor active cu care trăiesc în simbioză, asigurând absorbţia apei şi a sărurilor minerale (HOLEVAS, 1966). Micorizele sunt prezente în mai mare măsură la măr, păr, gutui, prun, vişin, migdal, nuc, castan, alun, coacăz etc.; iar la lămâi, micozele înlocuiesc chiar perişorii absorbanţi.

La speciile care nu au perişori absorbanţi, pentru a nu deranja activitatea micozelor transplantarea se va face cu balot de pământ care să acopere întreg sistemul radicular.

3.1.1. Longevitatea rădăcinilor şi ritmul lor anual de activitate

Este cunoscut faptul că, în comparaţie cu organele epigee, sistemul radicular este mai sensibil la schimbările apărute în sol şi reacţionează mai rapid la modificările din mediul înconjurăror. Sistemul radicular reacţionează şi în funcţie de nevoile de apă şi hrană ale organelor epigee (tulpina). În cadul sistemului radicular apar rădăcini noi an de an care se orientează în general spre spaţiile unde s-au aplicat îngrăşăminte sau apă, în timp ce altele mor din cauza secetei sau a prezenţei apei în exces. O parte din sistemul radicular este degradat prin lucrările mecanice executate asupra solului. La pomii tineri (2-4 ani) sistemul radicular este mai dezvoltat decât partea aeriană, însă, pe măsura trecerii anilor, acest raport se inversează.

23

Formarea de rădăcini noi ca şi uscarea celor îmbătrânite reprezintă un proces natural şi firesc în acelaşi timp. Prin moartea unor rădăcini se restiuie solului o parte din substanţele organice şi minerale extrase anterior.

Activitatea sistemului radicular în cursul unui an, este de durată mai lungă comparativ cu cea a părţii aeriene. Sistemul radicular îşi începe activitatea când în sol se înregistrează temperaturi de peste 2ºC iar toamna o încheie mult mai târziu, când din nou temperatura în sol ajunge la 2ºC. între cele două momente se înregistrează, de obicei, un interval de aproape 9 luni.

Creşterea sistemului radicular se realizează în două-trei valuri succesive. Primul val de creştere se înregistrează primăvara (în aprilie-mai) iar al doilea toamna (septembrie-octombrie), când în sol se înregistrează temperaturi de 16-18ºC.

Din creşterea diurnă a sistemului radicular 60% se înregistrează noaptea şi 40% în timpul zilei.

3.1.2. Funcţiile sistemului radicular

Principalele funcţii ale sistemului radicular sunt: fixarea pomului în sol, absorbţia şi transportul apei şi a sărurilor minerale, respiraţia, sinteza primară a unor substanţe, depozitarea şi sinteza giberelinelor şi a citochininelor, secretarea unor compuşi chimici care sunt eliminaţi în sol. Aceşti compuşi chimici au rolul de a solubiliza substanţele greu solubile din complexul solului, care după solubilizare devin utile pentru plantă.

Fixarea pomului în sol este condiţionată de particularităţile fizice ale solului, dispunerea sistemului radicular pe diferite profile de sol. Cu cât portaltoiul este mai viguros cu atât ancorarea în sol este mai puternică şi invers.

Absorbţia apei şi a substanţelor nutritive este o funcţie caracteristrică şi are menirea de a asigura satisfacerea nevoilor de hrană ale plantei şi de a înlocui apa pierdută prin transpiraţie. La nivelul sistemului radicular, apa pătrunde în rădăcină prin scoarţa, care este mult mai permeabilă comparativ cu cea a tulpinii. Acest ultim aspect trebuie avut în vedere la plantare, deoarece sistemul radicular se deshidratează uşor şi într-un interval de timp relativ scurt.

Circulaţia sevei brute în plantă se face prin xilem, ţesut prezent în structura rădăcinilor absorbante şi în continuare până la frunze, iar prin floem circulă seva elaborată de frunză până la rădăcinile absorbante.

Respiraţia rădăcinilor plantelor pomicole este foarte activă, cu menţiunea că speciile din familia Rosaceae sunt mult mai pretenţioase faţă de oxigenul din sol. Ele îşi desfăşoară activitatea în condiţii normale dacă ponderea oxigenului în aerul din sol este mai mare de 10%. Diminuarea conţinutului aerului din sol în oxigen are repercusiuni negative asupra creşterii sistemului radicular în ansamblu iar lipsa lui provoacă asfixierea şi moartea rădăcinilor. Cerinţele cele mai mari faţă de oxigen le au rădăcinile tinere.

Depozitarea. La nivelul sistemului radicular se realizează şi depozitarea substanţelor de rezervă dintre care, cu prioritate, la nivelul cortexului se depozitează amidonul. Depozitarea amidonului se face şi la nivelul celulelor parenchimatice şi în sclerenchim. Procesul de depozitare a substanţelor de rezervă se realizează în perioadele în care creşterile scad în intensitate iar frunzişul atinge dimensiunea maximă. Vigoarea şi capacitatea de creştere a pomilor este legată nemijlocit de cantitatea de substanţe organice depozitate în sistemul radicular.

24

Sinteza primară a unor compşi organici. La nivelul rădăcinilor absorbante are loc sinteza primară a azotului (amide, aminoacizi), folosind în acest sens energia rezultată din descompunerea hidraţilor de carbon.

Sinteza substanţelor bioactive. La nivelul sistemului radicular se sintetizează fitohormonii (gibereline şi citochinine), care circulă acropetal şi au un rol foarte important în procesul de creştere.

Înmulţirea vegetativă. Pentru unele specii pomicole cum ar fi: prunul, vişinul, zmeurul, murul, cătina etc., rădăcina poate fi folosită şi la înmulţirea vegetativă, prin mugurii adventivi existenţi pe acestea, care pot să de a naştere la drajoni.

3.2. TULPINA

Organele pomului, situate deasupra solului, formează tulpina. Trecerea de la rădăcină la tulpină se realizează prin intermediul coletului. La plantele înmulţite prin seminţe coletul este natural iar la cele înmulţite pe cale vegetativă (butaşi, marcote, drajoni), coletul este numai convenţional.

Tulpina pomilor este alcătuită din trunchi şi coroană.

Trunchiul este porţiunea de tulpină cuprinsă între colet şi prima ramură din coroana pomului. în funcţie de înălţimea pe care o are trunchiul, el poate fi: pitic (30-60 cm), mijlociu (80-120 cm), înalt (150-180 cm) şi foarte înalt (peste 200 cm). Înălţimea trunchiului se stabileşte în funcţie de forma de coroană şi sistemul de cultură preconizat, care la rândul lor sunt condiţionate şi de vigoarea de creştere a combinaţiei soi şi portaltoi. Pentru plantaţiile intensive şi superintensive se utilizează trunchiul pitic iar pentru plantaţiile extensive trunchiul mijlociu, înalt sau foarte înalt. Trunchi foarte înalt se utilizează mai mult în plantaţiile de aliniament şi pentru pomii din grădina de lângă casă, unde se intenţionează să se circule pe sub coroana lor.

La pomii altoiţi, trunchiul poate aparţine altoiului, portaltoiului sau unui intermediar. Sunt şi cazuri când o parte din trunchi aparţine portaltoiului, iar cealaltă altoiului sau intermediarului. Ritmul de îngroşare al trunchiului poate influenţa nemijlocit potenţialul productiv al pomului. La locul altoirii pot apare diferenţe de îngroşare sau gâlme, care pot reprezenta un indicator al lipsei de afinitate între cei doi parteneri (altoi/ portaltoi) sau de compatibilitate în ansamblu.

La unele soiuri de prun şi cais trunchiul este torsionat (răsucit) ca urmare a creşterii inegale a ţesuturilor. Frecvent, pe trunchi pot să apară plăgi geroase sau crăpături în scoarţă şi scurgeri cleioase (gome).

Coroana pomilor este formată din axul central, care se termină cu o creştere anuală numită săgeată, apoi ramurile de schelet (şarpantele, ramurile de ordinul I), care se prelungesc cu o creştere anuală numită ramură de prelungire, iar lateral pe şarpante sunt inserate ramuri de semischelet.

Ramurile de schelet şi semischelet sunt îmbrăcate cu ramuri de garnisire, care la rândul lor pot fi prefructifere şi fructifere.

Coroana este formată din totalitatea ramurilor plasate în partea superioară a

25

trunchiului.

26

În funcţie de vigoare şi rolul pe care îl îndeplinesc în coroana pomilor, ramurile pot fi categorisite în: ramuri de schelet, de semischelet şi de garnisire.

Ramurile de schelet pleacă direct din axul pomului. Ele sunt elemente stabile ale coroanei, au o durată de viaţă egală cu a pomului şi se formează în perioada de tinereţe a acestuia.

Grosimea şi lungimea ramurilor de schelet este dependentă de vigoarea pomului (la pomi viguroşi, ramurile de schelet sunt bine dezvoltate iar la cei pitici sunt slab dezvoltate). La pomii conduşi pe spalier nu este necesar ca ramurile de schelet să fie groase deoarece greutatea fructelor este parţial suportată de sistemul de susţinere (stâlpi şi sârmă de susţinere).

În cazul în care ramurile de schelet nu sunt bine consolidate, sub greutatea fructelor ele se arcuiesc şi formează arcade de rodire.

Între axul pomului şi ramurile de schelet se formează unghiul de inserţie (de creştere sau ramificare). Valoarea optimă a acestui unghi este de 45-55-60º. La un unghi de inserţie mai mic se favorizează creşterea în detrimentul ramificării şi fructificării. Dacă unghiul este mai mare se stimulează fructificarea în detrimentul creşterii.

Ramurile de schelet pot fi dispuse în lungul axului pomului solitar sau sub formă de etaje.

Unghiul format între două ramuri de schelet din acelaşi etaj se numeşte unghi de divergenţă sau de deschidere. Valoarea lui poate fi variabilă în funcţie de numărul de şarpante dintr-un etaj (două, 180º; trei, 120º; patru, 90º).

Importanţa elementelor de schelet se reduce pe măsură ce se intensifică cultura sau apare sistemul de susţinere.

Ramurile de semischelet au o durată de viaţă mai mică (3-5 ani) iar vigoarea lor este intermediară între a celor de schelet şi de garnisire. Acestea se formează, de regulă, din ramurile de garnisire în evoluţie sau din ramurile anuale vegetative viguroase care sunt inserate direct pe şarpantă sau subşarpantă.

Ramurile de garnisire. Această categorie are menirea de a garnisi ramurile de schelet şi semischelet. Ele provin din creşterile anuale de vigoare slabă sau submijlocie care îşi încheie perioada de vegetaţie mai repede decât ramurile viguroase de schelet şi semischelet.

Ramurile de garnisire, în funcţie de organele la care dau naştere, sunt: prefructifere (pintenul şi smiceaua) şi fructifere (ţepuşe, buchete, nuieluşe, ramuri mijlocii, mlădiţe etc.).

Ramurile prefructifere sunt de vigoare slabă, nu poartă muguri floriferi, internodurile sunt în general scurte, ţesuturile mecanice sunt reduse, în anul sau anii următori ele vor evolua spre ramuri de fructificare.

Ramurile de rod (fructifere) se formează din cele prefructifere sau direct din creşterile anuale. Ele diferenţiază muguri de rod, fructifică şi apoi îmbătrânesc într-o anumită ordine (tipică fiecărei specii sau grup de specii). Ramurile fructifere mai bătrâne sunt plasate în interiorul coroanei (baza şarpantelor şi pe ax) iar cele mai tinere la periferia coroanei. Cu cât ramurile fructifere sunt mai tinere (1-3 ani), cu atât potenţialul lor biologic este mai mare. Fructe mari şi de calitate se obţin pe ramurile de rod tinere, de aceea se preferă ca semischeletul pomului să nu fie mai bătrân de 4-5 ani.

Durata de viaţă a ramurilor de rod este de 2 ani la piersic, 3-5 ani la cais şi migdal, 5-7 ani la prun şi vişin, de 10-14 ani la măr, păr, cireş. Pe măsura înaintării în vârstă, ramurile fructifere pierd din potenţialul lor biologic, producţia scade şi este de calitate inferioară. De aceea, se recomandă întinerirea ramurilor de rod odată la maximum 5-6 ani

27

(ideal la 3-5 ani).Formaţiunile fructifere pot fi inserate pe lemn tânăr (de 2-3 ani) la soiurile de măr

precoce (Golden Delicious, Wagener premiat) sau de păr (Williams). Pe lemn bătrân (de 4-5 ani) fructifică soiurile viguroase de măr (Frumos de Boscop, Poinic, Pătul) sau de păr (Untoasă Hardy, Cure). Indiferent de specie, mugurii de rod se formează pe ramuri anuale.

Lăstarii sunt organe tinere, provenite din muguri vegetativi în cursul perioadei de vegetaţie. în lungul lăstarului, la nivelul nodurilor se formează frunze şi muguri. Procesul de formare a lăstarilor are loc an de an. Se impune menţiunea că lăstarii se formează şi din muguri micşti. Din mugurul mixt se formează atât lăstar cât şi floare (gutui) sau inflorescenţă (măr, păr). În anumite situaţii lăstari se pot forma din muguri dorminzi sau adventivi.

Creşterea în lungime a lăstarilor se realizează prin vârful de creştere şi prin alungirea internodurilor.

Mugurii formaţi pe lăstari la nivelul nodurilor şi la subsioara frunzelor pornesc în vegetaţie, de regulă, în anul următor când formează o nouă generaţie de lăstari. La cais, piersic, migdal şi vişin o parte din muguri pornesc în vegetaţie chiar în anul apariţiei formând lăstari anticipaţi (precoci). La piersic, lăstarii anticipaţi apar primăvara la circa 3-4 săptămâni de la căderea petalelor când lăstarul principal (mamă) are numai 15-17 zile) (MIHĂESCU GR.şi STANCIU I., 1966).

Formarea lăstarilor anticipaţi, la pomii tineri (în pepinieră, câmpul II) şi în livadă până în anul 5-6 de la plantare, accelerează ritmul de formare al coroanei.

Toamna după căderea frunzelor lăstarii devin ramuri anuale care poartă muguri lateral şi terminal. Lăstarii anticipaţi devin ramuri anticipate.

Mugurii sunt organe care se formează pe lăstari în fiecare an. Ei pot fi clasificaţi după poziţia şi după funcţia pe care o îndeplinesc.

După poziţia lor mugurii pot fi apicali (terminali), axilari (laterali) şi stipelari. Cei stipelari în funcţie de modul de dispunere la nivelul nodului, faţă de mugurele vegetativ pot fi colaterali (dispuşi în acelaşi plan orizontal cu cel vegetativ) şi stipelari seriali (mugurele stipelar este plasat sub cel vegetativ, în acelaşi plan vertical).

După funcţia pe care o îndeplinesc, mugurii pot fi activi şi latenţi. Cei activi, la rândul lor, sunt vegetativi şi de rod. Mugurii de rod pot fi floriferi (la sâmburoase) şi micşti (la seminţoase).

Din mugurii floriferi se formează una până la patru flori şi, eventual tot atâtea fructe (sâmburoase).

Mugurii micşti, întâlniţi la seminţoase dau naştere la lăstari şi flori sau inflorescenţe (cu 5 flori la măr şi până la 8-9 flori la păr).

La măr, păr, nuc şi alun mugurele terminal este vegetativ sau mixt în timp ce la cireş, vişin, prun şi cais, mugurele terminal este vegetativ.

Inflorescenţele şi florile. La speciile măr, păr, vişin, cireş, prun, nuc, castan, alun florile sunt grupate în inflorescenţe: corimb, umbelă, cimă, racem, ament. Florile solitare se întâlnesc la porumbar, corcoduş, cais, piersic, migdal, gutui şi moşmon).

La majoritatea speciilor pomicole florile sunt hermafrodite, iar nucul, castanul şi alunul sunt specii unisexuat monoice. Dudul, smochinul şi cătina albă sunt specii unisexuat dioice.

Fructele se formează în urma fecundării sau prin partenocarpie. Fructificarea partenocarpică este frecventă la unele soiuri de măr, păr şi smochin.

28

C a p i t o l u l 4

CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

Totalitatea transformărilor morfologice şi fiziologice pe care le parcurge fiecare pom sau arbust fructifer de la formarea embrionului până la moartea plantei, reprezintă ciclul întreg de viaţă (ontogenetic sau individual). Durata ciclului de viaţă la plantele pomicole variază de la câţiva ani (la arbuşti fructiferi) până la 100 de ani şi chiar mai mult (la castan şi nuc). Pe parcursul ciclului individual de viaţă au loc numeroase transformări care reprezintă evoluţia plantei de la perioada de tinereţe la cea de maturitate şi în final la cea de bătrâneţe.

4.1. PERIOADELE DE VARSTĂ DIN CICLUL ÎNTREG DE VIAŢĂ ŞI PARTICULARITĂŢILE LOR

Ciclul individual de viaţă la pomii şi arbuştii fructiferi cuprinde şase perioade de viaţă bine individualizate prin modificările morfologice şi fiziologice ce au loc de la o perioadă la alta. Cele şase perioade ale ciclului de viaţă sunt: embrionară, juvenilă sau de tinereţe, de început al rodirii, de mare producţie, de declin, şi de bătrâneţe.

4.1.1. Perioada embrionară

Perioada embrionară începe odată cu fecundarea ovulului şi se încheie în momentul în care are loc germinarea seminţelor. La speciile alogame individul nou format este un hibrid între soiurile ce au participat la polenizare şi fecundare. Din această cauză puieţii hibrizi, manifestă o variabilitate fenotipică mai mult sau mai puţin evidentă şi o mare plasticitate ecologică. În majoritatea cazurilor hibrizii obţinuţi au caractere şi însuşiri inferioare ambilor părinţi. în momentul recoltării fructelor, la cele mai multe specii şi soiuri seminţele sunt mature morfologic (au mărimea, culoarea, luciul, desenul etc. caracteristice soilului), însă nu sunt mature fiziologic (nu au capacitatea de a germina). Maturitatea fiziologică se atinge numai după parcurgerea perioadei de postmaturare. Ajungerea la maturitatea fiziologică nu presupune modificări morfologice în plus. Transformările biochimice şi fiziologice legate de postmaturare, se produc numai în condiţii de temperatură cuprinsă între 0-7ºC şi o umiditate la nivelul seminţei de circa 60% (în mediul de stratificare de circa 28-30%).

Durata perioadei de maturare fiziologică (postmaturarea) este determinată de filogenia caracteristică fiecărei specii. La speciile ale căror fructe se coc devreme (cireşe, vişine) perioada de postmaturare este mai îndelungată comparativ cu a celor ce se

29

maturează mai târziu (gutui, măr, păr). Pentru ca procesul de postmaturare să se desfăşoare în condiţii optime se recomandă ca în mediul de stratificare să se asigure temperaturi mai reduse faţă de cea de germinare (0-7ºC) şi o umiditate în jur de 30%. Dacă temperatura în mediul de stratificare se poate menţine între 0 şi 4ºC, durata perioadei de postmaturare se înjumătăţeşte. Creşterea umidităţii în mediul de stratificare poate provoca mucegăirea seminţelor.

Dacă în cursul perioadei de postmaturare temperatura coboară sub 0ºC procesul se opreşte şi se va relua când temperatura depăşeşte 0ºC. Blocarea postmaturării are loc şi în cazul în care temperatura în mediul de stratificare depăşeşte 10ºC.

Perioada embrionară se încheie în momentul în care seminţele încep să germineze.

4.1.2. Perioada de tinereţe (juvenilă)

Începutul acestei perioade este marcat de declanşarea procesului de germinare a seminţelor sau la pomii altoiţi, de pornirea în vegetaţie a mugurelui altoi. Ea se încheie în momentul în care apar primele flori şi fructe.

Durata perioadei de tinereţe este variabilă în funcţie de precocitatea speciei ce se înmulţeşte prin seminţe sau de combinaţia altoi x portaltoi la pomii altoiţi. De exemplu, la piersic perioada de tinereţe este scurtă de numai circa 2-3 ani, însă ea poate ajunge până la 10-12 ani la speciile viguroase (măr, nuc, castan). În perioada de tinereţe pomii nu au capacitatea de a forma flori şi fructe indiferent dacă au fost obţinuţi pe cale generativă sau vegetativă.

Plasticitatea caracterelor este accentuată la începutul perioadei şi scade spre sfârşitul ei, când are loc stabilizarea relativă a însuşirilor organelor vegetative (rezistenţa la secetă, ger, boli, dăunători etc.). Ritmul de creştere al organelor epigee şi hipogee este intens. Sistemul radicular şi tulpina îşi măresc an de an volumul, numărul şi greutatea lor. În fiecare an are loc înnoirea progresivă. Lăstarii de prelungire ai şarpantelor (lăstari trăgători) ajung, la specii ca piersic, cais şi prun, la 1,0-2,0 m lungime, într-un singur ciclu de vegetaţie. în această perioadă se realizează cea mai mare parte din volumul coroanei, ca urmare a dominanţei proceselor de creştere.

Fenomenul de polaritate se manifestă cu intensitate mare în perioada de tinereţe, favorizând etajarea naturală a coroanei pomului. O bună parte din lăstarii apăruţi an de an manifestă tendinţa de creştere verticală, ceea ce duce la formarea unor coroane convergente (adunate, dese). Sistemul radicular are un ritm mai intens de creştere comparativ cu cel al părţii aeriene. Spre sfârşitul perioadei de tinereţe, pe creşterile anterioare, se formează ramurile de garnisire prefructifere.

În perioada de tinereţe ciclul anual de vegetaţie se încheie toamna târziu cu efecte negative asupra rezistenţei pomilor la temperaturile scăzute din timpul iernii.

Lipsa procesului de fructificare favorizează creşterea, motiv pentru care lucrările de tăiere se limitează la strictul necesar impus de forma de coroană aleasă. În această perioadă sunt deosebit de impotante operaţiunile de dirijare (dresare, înclinare, arcuire) şi cele secundare (incizia, crestarea, strangularea, torsionarea, frângerea) în detrimentul lucrărilor de tăiere. Fertilizarea trebuie să fie echilibrată deoarece excesul de azot prelungeşte perioada de vegetaţie şi măreşte sensibilitatea plantei la ger.

30

Pentru ca în perioada de tinereţe ciclul de vegetaţie să se încheie la timp se recomandă ca în a doua jumătate a anului, să se reducă apa şi azotul din sol.

Fig.1. Perioadele de vârstă ale pomilora – creştere ; b şi c – începutul rodirii (b – creştere şi rodire ; c – rodire şi creştere); d – perioada

de mare producţie (rodirea); e, f, g – diminuarea rodirii (e – rodire–uscare ; f – uscare–rodire– creştere; g – uscare -creştere–rodire); h, i – perioada de bătrâneţe (h – uscare şi creştere;

i – creştere) (după SITT)

31

Durata perioadei de tinereţe poate fi scurtată prin executarea unor tăieri sumare, limitate la strictul necesar având ca obiectiv principal formarea scheletului. Alături de

scurtări se folosesc înclinări, arcuiri şi prin menţinerea unui număr mai mare de ramuri în coroană, care se elimină pe măsură ce pomii încep să fructifice, şi coroana se îndeseşte.

4.1.3. Începutul rodirii

Începutul acestei perioade este marcat de apariţia primelor fructe şi ea se înceie odată cu formarea producţiilor relativ constante de la un an la altul.

Durata perioadei de început a rodirii pomilor este de 6-10 ani în plantaţiile extensive şi mai scurtă în cele intensive şi superintensive. Plasticitatea ecologică se manifestă din ce în ce mai slab, pe măsură ce pomii înaintează în vârstă. Caracterele şi însuşirile plantelor se consolidează. Totuşi, la începutul acestei perioade, mai este posibil ca noul organism să fie încă puternic influenţat de condiţiile ecologice în ceea ce priveşte: mărimea, culoarea şi epoca de maturare a fructelor.

Creşterile vegetative sunt încă viguroase, lăstarii indicatori au lungime de 60-80 cm, producţia de fructe sporeşte an de an, fructele sunt mai mari comparativ cu cele caracteristice soiului, în plină producţie. Coroana pomilor se definitivează şi are tendinţa de a se produce îndesirea ei. Sistemul radicular îşi măreşte dimensiunile an de an.

În această perioadă apare o nouă funcţie a plantei - fructificarea. Raportul între creştere şi fructificare este favorabil creşterii, în prima parte a perioadei, pentru ca în cea de a doua să domine fructificarea.

Prin lucrările care se fac în această perioadă se urmăreşte definitivarea formei de coroană şi realizarea unui număr cât mai mare de formaţiuni de rod. Pe măsură ce se produce îndesirea coroanei se elimină ramurile de prisos. Se fac lucrări de fertilizare şi irigare, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de protejare a recoltei împotriva calamităţilor naturale, de prevenire a căderii premature a fructelor. Ciclul de vegetaţie anual se încheie mai devreme comparativ cu perioada de tinereţe.

4.1.4. Perioada de mare producţie

Este cea mai importantă etapă din viaţa plantei. Ea începe odată cu apariţia producţiilor mari şi relativ constante pe o perioadă mai îndelungată de timp. Durata acestei perioade este de 20-25 de ani la pomacee şi 10-15 ani la drupacee, în cazul plantaţiilor extensive, pe când în cele intensive şi superintensive este de numai 8-10 ani. Încheierea acestei perioade este marcată de tendinţa de scădere a producţiei de la un an la altul.

În prima parte a perioadei de mare producţie lungimea lăstarilor terminali (de prelungire) este de 30-40 cm, iar în a doua perte ei ajung numai până la 10-15 cm (în special în anii cu supraproducţie). Procesul care domină este cel de fructificare. Frecvent, ramurile de schelet se arcuiesc, sub greutatea rodului, formând arcare de rodire, coroanele fiind răsfrânte sau chiar atârnânde (pandante). În perioada respectivă se produce o umbrire în interiorul coroanei, ceea ce declanşează procesul de uscare centrifugă între ramruile de garnisire (care încep a se usca) şi cele nou formate, existând o stare de echilibru relativ de la un an la altul. Fructele au dimensiuni specifice soiului, iar fructificarea se deplasează spre periferia coroanei.

32

Vegetaţia se declanşează primăvara mai de timpuri şi se încheie mai devreme toamna. în anii de supraproducţie apare alternanţa de rodire (măr, păr, prun), respectiv după un an cu producţie mare urmează unu-doi ani cu producţie mică sau fără producţie.

Pentru a asigura o fructificare echilibrată an de an se recomandă normarea încărcăturii de rod prin tăierile în uscat sau pe cale chimică, prin fertilizare raţională şi complectarea deficitului de apă. În partea a doua a perioadei de mare producţie, se fac tăieri mai severe pentru a stimula creşterea. Se face reîntinerirea ramurilor de rod prin îndepărtarea unei părţi din ramificaţiile lor (vetrele se simplifică la una-două burse viguroase), iar semischeletul se scurtează în funcţie de vigoare. Protejarea pomilor împotriva calamităţilor naturale are o importanţă deosebită. Tratamentele fitosanitare şi împiedicarea căderii premature a fructelor devin prioritare în complexul de lucrări executate în această perioadă a vieţii pomilor.

4.1.5. Diminuarea rodirii

Se manifestă prin scăderea recoltei, an de an, şi se încheie prin lipsa totală a rodirii. La începutul acestei perioade predomină rodirea, procesul de reînnoire progresivă nu mai are loc, iar uscarea începe cu creşterile anuale de la periferia coroanei cu tendinţă centripetă. Alternanţa de fructificare se intensifică de la un an la altul.

Ca urmare a scăderii recoltei an de an, se declanşează creşteri noi prin lăstari lacomi, prin care se reface creşterea vegetativă, însă regresivă.

Producţia este tot mai mică de la un an la altul şi se deplasează cu preferinţă spre periferia coroanei. Fructele au dimensiuni mai mici decât cele caracteristice soiului în perioada de mare producţie.

Pentru a se realiza o producţie totuşi profitabilă şi în această perioadă, este necesară o îmbunătăţire a nivelului agrotehnic în favoarea creşterii vegetative. Lăstarii lacomi sunt folosiţi pentru completarea şi refacerea coroanei, iar cei care pot determina o îndesire a coroanei se elimină de la inel. Deoarece calusarea rănilor se face mai anevoios, este necesară vopsirea sau ungerea lor cu mastic.

4.1.6. Perioada de bătrâneţe

Se caracterizează prin diminuarea producţiei de fructe şi uscarea progresivă a coroanei de la un an la altul. Uscarea cuprinde, în final, întreaga coroană a pomilor. Ramurile se usucă în partea terminală iar la baza lor apar lăstari lacomi în apropierea axului pomului. Dacă se identifică începutul declinului se poate prelungi exploatarea economică, prin tăieri de regenerare şi îmbunătăţirea condiţiilor de hrană.

4.1.7. Relaţiile între creştere şi rodire

Pe parcursul ciclului întreg de viaţă, între creştere şi fructificare există relaţii foarte bine definite. Cele două fenomene trebuie urmărite şi studiate în conexiunea lor. Astfel, este cunoscut faptul că fructificarea este dependentă de o creştere echilibrată.

33

4.2. PARTICULARITĂŢI ÎN COMPORTAREA POMILOR PE RĂDĂCINI PROPRII ŞI A CELOR ALTOIŢI ÎN CICLUL

ÎNTREG DE VIAŢĂ

4.2.1. Pomii pe rădăcini proprii obţinuţi din seminţe

Pomii pe rădăcini proprii sunt tot mai puţin utilizaţi în plantaţiile pomicole, aceştia fiind folosiţi, cu precădere în lucrările de ameliorare. În plantaţii comerciale astfel de pomi se mai întâlnesc numai în livezile de nuc, castan, corcoduş şi unele populaţii locale de prun. Înmulţirea prin seminţe se foloseşte, de asemenea, la obţinerea portaltoilor generativi (franc, pădureţ). Pomii obţinuţi din seminţe parcurg toate perioadele caracteristice de viaţă. Ei reprezintă o genetaţie nouă în cadrul căreia vârsta individului exprimă vârsta ontogenetică. Între generaţii se realizează un raport de filiaţie (de la plantele mamă la cele fiice). În pepinieră plantaţia mamă de seminceri este formată din pomi care furnizează seminţe în vederea obţinerii portaltorilor generativi.

Materialul săditor obţinut pe cale generativă manifestă o variabilitate pronunţată şi o plasticitate remarcabilă în sensul că, caracterele şi însuşirile nu sunt consolidate şi în plus se adaptează la condiţiile noi de viaţă. Adesea pomii prezintă diferenţieri calitative în lungul tulpinii.

La înmulţirea prin seminţe, transmiterea în descendenţă a însuşirilor se face în funcţie de recombinarea caracterelor în procesul de gametogeneză şi fecundare. În cazul speciilor autogame, autopolenizarea poate duce la transmiterea cu fidelitate a caracterelor în timp ce în cazul polenizării străine, specifică alogamiei, se obţin hibrizi care prezintă caractere şi însuşiri de la ambii părinţi.

4.2.2. Pomii pe rădăcini proprii obţinuţi pe cale vegetativă(prin drajoni, butaşi, despărţirea tufei, marcotaj, micropropagare)

În plantaţiile pomicole, astfel de plante sunt destul de puţin răspândite. Ele nu încep ciclul de viaţă ontogenetic de la perioada embrionară. Această categorie de pomi îşi continuă dezvoltarea de la nivelul la care se aflau organele folosite pentru înmulţire vegetativă, în momentul când au fost detaşate de pe planta mamă.

Pomii pe rădăcini proprii, obţinuţi pe cale vegetativă, au perioada de tinereţe mai scurtă, intră mai repede pe rod, comparativ cu cei obţinuţi pe cale generativă, au durata de viaţă mai scurtă, nu prezintă o diferenţiere stadială în lungul tulpinii.

Relaţiile de filiaţie lipsesc deoarece ei nu formează o generaţie nouă. Prin înmulţirea vegetativă repetată se realizează o creştere numerică şi o prelungire în timp a duratei de viaţă a individului de la care s-a pornit. Plantele înmulţite pe cale vegetativă sunt "surori" ale plantei mamă şi nu fiice ale acestora. Dacă pomii pe rădăcini obţinuţi pe cale vegetativă se înmulţesc prin seminţe, variabilitatea descendenţei va depinde de autogamia sau alogamia speciei (soiului).

Vârsta ontogenetică a acestor pomi nu mai este egală cu vârsta individului. În cadrul unei clone toţi indivizii au aceeaşi vârstă ontogenetică. Au o plasticitate ecologică redusă deoarece pentru înmulţire vegetativă se folosesc plante mature.

34

4.2.3. Pomii altoiţi

Au ponderea cea mai mare (95%) din totalul pomilor cultivaţi. Prin altoire se realizează combinaţii foarte diferite soi x portaltoi (portaltoi tineri - generativi - de vigoare mică, mijlocie sau mare cu soiuri mature sau tinere, fie portaltoi maturi - vegetativi - cu soiuri tinere sau mature). La pomii altoiţi se întâlnesc situaţii mult mai complexe. De ex. în procesul de altoire se combină un portaltoi tânăr cu un mugure adult, care se altoieşte pe el. Portaltoiul tânăr (obţinut din sămânţă), aparţine unei generaţii noi, care îşi desfăşoară ciclul de viaţă de la început şi are o mare plasticitate. Mugurul altoi este adult, nu aparţine unei noi generaţii ci este un individ care aparţine unei clone şi îşi continuă ciclul de viaţă de la stadiul în care se afla pe planta mamă. Vârsta lui de viaţă va fi cea calculată de la obţinerea soiului în timp ce vârsta pomului altoit se calculează din momentul altoirii.

Caracteristicile plantelor altoite sunt următoarele:- variaţiile mugurale sunt mai numeroase faţă de cele observate pe pomii obţinuţi

din seminţe ;- asigură o gamă largă de culturi pentru acelaşi soi (portaltoii de vigoare diferită

induc aceluiaşi soi formarea de pomi cu talie foarte variată) ;- fructificarea are loc mai timpuriu, pomii având o durată de viaţă mai scurtă faţă

de cei obţinuţi din sămânţă ;- între cei doi parteneri există o permanentă tendinţă de separare, fiecare căutând

să-şi refacă organele lipsă (rădăcina pentru altoi şi părţile aeriene pentru portaltoi). Tendinţa de separare este mai accentuată în primii ani după altoire. Pentru a împiedica separarea celor doi parteneri se impune îndepărtarea lăstarilor de pe portaltoi, evitarea contactului altoiului cu solul pentru a împiedica înrădăcinarea, îndepărtarea eventualelor rădăcini formate din altoi.

4.3. RELAŢIILE DINTRE ALTOI ŞI PORTALTOI

4.3.1. Altoirea şi folosirea ei în pomicultură

Altoirea este operaţiunea tehnică prin care se realizează îmbinarea artificială şi după o anumită tehnică a două sau trei porţiuni viabile de la plante diferite care vor forma un individ nou.

Porţiunile de plante îmbinate prin altoire îndeplinesc funcţii diferite. Portaltoiul (hipobiontul) asigură sistemul radicular al pomului, iar altoiul (epibiontul) formează tulpina pomului (trunchiul şi coroana). Dacă între cei doi parteneri nu există afinitate în ansamblu se recurge la intermediar (mezobiont).

4.3.1.1. Principiile fiziologice pe care se sprijină altoirea

Altoirea se sprijină pe următoarele principii fiziologice:a) interdependenţa fiziologică temporară şi aparentă; însuşirea organelor vii sau a

unor porţiuni din acestea de a produce ţesuturi interorganice, în urma excitaţiei de rănire, realizând o sudare când vin în contact.

35

Interdependenţa fiziologică temporară şi aparentă evidenţiază capacitatea celor doi parteneri în a-şi păstra şi continua funcţiile vitale pe un timp limitat, după detaşarea lor de planta mamă (până la altoire şi formarea unei noi plante).

Capacitatea de a forma ţesuturi interorganice (calusul) şi de a se suda, după ce s-a realizat contactul. Calusul se formează pe suprafaţa secţiunilor ca efect al excitaţiei de rănire şi ca o necesitate pentru obţinerea concreşterii celor doi parteneri.

Calusul este un ţesut de natură parenchimatică. El se formează din conţinutul oxidat al celulelor secţionate prin executarea altoirii. După calusare urmează vascularizarea ca etapă finală în realizarea concreşterii celor doi parteneri prin altoire. Prin vascularizare se realizează legătura anatomo-fiziologică între cei doi parteneri.

De regulă, în momentul îmbinării celor doi parteneri, portaltoiul este o plantă cu rădăcini, pe când altoiul este un ochi (mugur) detaşat de pe planta mamă sau ramură. În această situaţie portaltoiul produce cea mai mare cantitate de calus. La fel se petrec procesele de calusare şi în cazul altoirii cu ramură detaşată.

La altoirea prin apropiere, când ambii parteneri au sistem radicular sau când altoirea se face la masă, participarea partenerilor la formarea calusului este aproximativ egală.

În urma formării vaselor conducătoare este asigurată circulaţia normală a sevei brute în sens ascendent şi a celei elaborate în sens descendent.

Concomitent cu formarea cambiului, în zona exterioară a altoiului, tot la nivelul parenchimului se formează zona generatoare suberofelodermică (felogenul), care dă naştere la feloderm spre interior şi suber spre exterior, contribuind la izolarea porţiunii rănite şi apărarea ei de efectele negative ale factorilor de mediu (căldură, uscăciune, exces de umiditate, infecţii cu agenţi patogeni). Timpul necesar pentru reinstalarea tuturor funcţiilor vitale este dependent de specia căror aparţin cei doi parteneri şi suprafaţa secţiunilor. CONSTANTINESCU (1967) arată că umplerea cu parenchim a golurilor durează 5-7 zile la măr şi 20-25 de zile la vişin, iar întregul proces de concreştere la vişin durează până la 65-75 de zile.

PARNIA şi colab. (1984) arată că la altoirea cu mugure detaşat, spaţiul existent între portaltoi şi altoi a fost umplut în totalitate după 12-14 zile de la altoire, iar inelul continuu de cambiu s-a format după circa 20 de zile.

4.3.1.2. Influenţa condiţiilor biologice şi tehnice asupra altoirii

a) Condiţiile biologice. Pentru ca altoirea să se realizeze cu succes este absolut necesară existenţa zonei generatoare (libero-lemnoase). Zona generatoare libero-lemnoasă (cambiul) este plasată între coaja şi lemnul tulpinii. În momentul în care are loc detaşarea cojii de pe lemn (în perioada de circulaţie intensă a sevei) se fragmentează zona generatoare în aşa fel încât o foiţă subţire rămâne pe lemn, iar alta poate rămâne prinsă pe partea interioară a scoarţei (cojii) detaşate. La desprinderea cojii de pe lemn se va trece o singură dată cu spatula (pe o parte) pentru a nu degrada pelicula generatoare.

Pentru ca altoirea să reuşească între cei doi parteneri trebuie să existe compatibilitate. Prin compatibilitate se înţelege modul cum se comportă la altoire şi convieţuire cei doi parteneri. Realizarea unei suturări şi vascularizări rapide la locul de îmbinare al celor doi parteneri, continuată de creşterea şi fructificarea normală a noului individ, oglindesc existenţa compatibilităţii (există o acceptare reciprocă). Dacă nu are

36

loc sudarea şi vascularizarea rezultă că cei doi parteneri nu sunt compatibili, deci nu are loc prinderea la altoire. în această situaţie, rana provocată se vindecă relativ repede, separând cei doi parteneri.

Pe baza considerentelor de mai sus, pot fi descrise următoarele situaţii:- în urma altoirii noul individ trăieşte dar manifestă un grad scăzut de

compatibilitate;- altoiul se dezvoltă mai puternic decât portaltoiul, cum ar fi părul altoit pe gutui;

cireş pe mahaleb şi în general, la altoirea soiurilor de vigoare mare pe portaltoi de vigoare mică;

- există şi situaţia înversă, când altoiul are o îngroşare mai lentă faţă de portaltoi (vişinul altoit pe cireş, sau portaltoi viguroşi altoiţi cu soiuri spur).

De regulă, în cazul diferenţelor de vigoare apare o gâlmă la locul de îmbinare al celor doi parteneri. Cu aceste gâlme pomii pot trăi zeci de ani.

Există unele cazuri în care incompatibilitatea este doar locală (procent redus de prindere la altoire, slabă rezistenţă la punctul de sudură, dezbinare uşoară). Astfel de situaţii sunt frecvente la prun altoit pe zarzăr, la unele soiuri de cais altoit pe corcoduş, nuc comun altoit pe nuc negru, soiul de măr Granny Smith altoit pe M26, etc.

Incompatibilitatea translocată este tipică la altoirea mărului pe păr. În acest caz are loc concreşterea, însă după circa un an de convieţuire, în cele mai multe cazuri altoiul moare. CONSTANTINESCU (1967) arată că în cazul altoirii mărului pe păr se formează un strat izolator de suber care, în final, duce totuşi la moartea altoiului.

Pe lângă incompatibilitatea locală şi translocată HERERO (1962) citează şi incompatibilitatea virotică generată de virusuri, cu frecvenţă mare la drupacee şi la nuc.

Comportarea plantelor în procesul de altoire (compatibilitatea) pare a fi determinată, în principal, de dimensiunile diferite ale vaselor conducătoare, vigoarea partenerilor, ritmul de parcurgere a fenofazelor, gradul de înrudire, vârsta celor doi parteneri etc.

Pentru testarea compatibilităţii se recomandă metoda conductibilităţii electrice prin punctul de altoire (EWANS, citat de PARNIA şi colab., 1964), testarea enzimatică (KALIMAKAN, 1968), testarea serologică (MINOIU, 1973,1994). Până în prezent, nici una din aceste metode nu se utilizează frecvent în producerea materialului săditor pomicol prin altoire.

Se poate afirma că, deşi problema incompatibilităţii mai prezintă încă multe necunoscute, în practica pomicolă trebuie să i se acorde atenţia cuvenită.

Un alt factor important ce poate influenţa rezultatul altoirii este starea fiziologică a partenerilor în momentul îmbinării. Turgescenţa ţesuturilor trebuie să fie normală (cu prioritate a ţesuturilor supuse uşor deshidratării). După altoire, procesul de evaporare continuă dar aprovizionarea cu apă este întreruptă temporar la nivelul altoiului.

La altoirea în verde se vor avea în vedere următoarele măsuri:- Se va reduce suprafaţa de evaporare a altoiului după detaşarea ramurilor altoi de

pe planta mamă prin îndepărtarea frunzelor propriu-zise şi a stipelelor şi suprimarea porţiunii de lăstar nelemnificată.

- Se va menţine altoiul într-un mediu umed (pungi de plastic care au la bază un pat de vată, turbă, muşchi îmbibate cu apă sau în găleţi care au pe fund un strat de apă de 2-3 cm; pentru a asigura suficientă umiditate, partea de sus a găleţii se acoperă cu pânză de sac umedă.

37

- Lucrarea de îmbinare a celor doi parteneri se va executa rapid.La altoirea efectuată în perioada de repaus relativ cu ramură detaşată, ramurile

altoi se păstrează stratificate într-un mediu umectat corespunzător care poate să fie nisip reavăn sau rumeguş. În cazul stratificării în nisip, înainte de altoire este obligatorie spălarea ramurilor într-un curent de apă.

În cazul altoirii în ochi dormind, pentru menţinerea umidităţii fiziologice se recomandă muşuroirea după altoire. La altoirea în despicătură, care produce răni mai mari, se recurge la acoperirea tuturor suprafeţelor lezate cu mastic sau ceară de altoit.

Vârsta altoiului are mare importanţă în asigurarea succesului altoirii. El trebuie să fie tânăr, în primul an de vegetaţie, maximum la începutul celui de al doilea an. Portaltoiul poate avea şi o vârstă mai înaintată, fără ca aceasta să influenţeze în mod evident prinderea.

b) Condiţiile climatice. Dintre factorii climatici o importanţă deosebită pentru succesul altoirii o au temperatura, umiditatea relativă şi aerul în ansamblu.

Temperatura are un rol important fiindcă formarea calusului are loc numai la temperaturi mai mari de 5ºC şi se intensifică odată cu creşterea nivelului acesteia. La temperaturi de peste 30ºC se reduce sau chiar se opreşte activitatea cambiului. Procesul de formare a cambiului este foarte intens la 18-24ºC pentru nuc, piersic, cireş şi cais. La măr, prun, vişin activitatea este intensă imediat ce temperatura depăşeşte 15ºC. La temperaturi de 18-22ºC se formează un calus dens, iar la 30ºC şi peste, un calus afânat (PARNIA şi colab., 1984).

Umiditatea relativă a aerului are influenţă directă asupra prinderii la altoire, cu precădere imediat după îmbinarea celor doi parteneri. Excesul de umiditate este dăunător (favorizează instalarea mucegaiurilor şi a ciupercilor). Este important, de asemenea, ca apa din precipitaţii sau irigare să nu ajungă pe secţiunile de îmbinare a partenerilor.

Aerul are efect asupra procesului de concreştere prin conţinutul său în oxigen deoarece diviziunea celulară are loc în condiţii de consum mare de oxigen.

c) Condiţiile fitosanitare. O stare de sănătate bună a celor doi parteneri în momentul îmbinării reprezintă o cerinţă obligatorie pentru reuşita altoirii. De regulă, infecţiile cu virusuri şi micoplasme produc pagube mari. Plantele suspecte de infestare cu virusuri nu se folosesc la altoire. În plantaţia mamă pentru ramuri altoi se recurge la verificarea anuală a stării de sănătate a plantelor.

d) Condiţiile tehnice. Reuşita altoirii depinde şi de cunoştinţele şi îndemânarea altoitorului, de calitatea uneltelor folosite la executarea lucrării de altoire. Durata fasonării, secţionării şi îmbinării celor doi parteneri trebuie să fie cât mai scurtă iar lucrarea de legare şi izolare cu mastic să fie făcută imediat după îmbinare. La altoirea în ochi dormind, între altoitor şi legători să nu existe mai mult de două plante altoite şi nelegate.

4.3.2. Influenţa reciprocă dintre altoi şi portaltoi

Între partenerii care alcătuiesc pomul altoit există o permanentă influenţă reciprocă, care se manifestă cu diferite intensităţi şi după mecanisme mai mult sau mai

38

puţin cunoscute. Din practica pomicolă se cunoaşte mai bine influenţa portaltoiului asupra altoiului şi mai puţin a altoiului asupra portaltoiului.

a) Influenţa portaltoiului (hipobiontului) asupra altoiului (epibiontului)Prin intermediul portaltoiului se poate influenţa vigoarea de creştere a altoiului,

desfăşurarea întregului ciclu ontogenetic (de viaţă) precum şi a ciclului anual (înflorit, potenţial de producţie, maturarea, calitatea fructelor, etc.).

În ceea ce priveşte influenţa hipobiontului asupra vigorii de creştere a pomilor este bine evidenţiată, astfel, soiul de măr Jonathan altoit pe M9 dă pomi de talie mică (1,80-2,20 m), favorabilă pentru sistemul de cultură superintensiv şi în mod asemănător, pe portaltoii M26 şi M27.

Dacă soiul Jonathan se altoieşte pe M104 sau M106 rezultă pomi de vigoare mijlocie (3,0-4,0 m înălţime) iar dacă acelaşi soi se altoieşte pe portaltoi vegetativi de vigoare mare (A2) sau pe portaltoi generativi se vor obţine pomi de vigoare mare. Vigoarea de creştere apare corelată cu dezvoltarea de ansamblu a sistemului radicular. Cu cât sistemul radicular este mai puţin dezvoltat se obţin pomi de talie mai redusă şi cu o intrare pe rod mai timpuriu.

Intrarea pe rod este mult mai timpurie la pomii altoiţi pe portaltoi de vigoare mică faţă de cei altoiţi pe portaltoi vegetativi viguroşi sau pe cei generativi. Soiul Jonathan altoit pe M9, M26 şi M27 intră pe rod la doi-trei ani de la plantare. În cazul în care acelaşi soi se altoieşte pe portaltoi generativi, intrarea pe rod are loc mai târziu, până la chiar 6-8 ani de la plantare.

Durata de viaţă a pomilor este diferită în funcţie de combinaţia altoi x portaltoi. Portaltoii de vigoare mică asigură o longevitate utilă mai scurtă comparativ cu cei de vigoare mare.

Portaltoiul influenţează momentul maturării fructelor. Astfel, cei de vigoare mică imprimă timpurietate în maturarea fructelor comparativ cu cei generativi.

Calitatea fructelor este de asemenea influenţată de portaltoi. De regulă, calitatea fructelor este dependentă de compoziţia lor chimică (zahăr, substanţă uscată, aciditate etc.). Selectivitatea în absorbţie a portaltoilor determină diferenţe cu privire la compoziţia chimică a fructelor şi a calităţilor organoleptice. De exemplu, pe portaltoiul M9 soiul Jonathan dă fructe mai mari, cu un conţinut mai ridicat de zahăr. Acelaşi soi, pe M7, asigură fructele mai intens colorate.

Rezistenţa pomului la condiţiile stresante ale mediului este diferită în funcţie de portaltoi. Portaltoii viguroşi imprimă rezistenţă mai bună la ger şi secetă comparativ cu cei de vigoare mai mică.

b) Influenţa altoiului (epibiontului) asupra portaltoiuluiInfluenţa altoiului asupra portaltoiului este mai puţin evidentă şi insuficient

aprofundată.Vigoarea protaltoiului este influenţată de cea a altoiului. Cu cât altoiul este mai

viguros cu atât sistemul radicular ramifică mai puternic. Altoirea soiului de păr Duchesse d'Angouleme pe gutui asigură formarea unui sistem radicular mai voluminos şi mai bine ramificat comparativ cu soiul Untoasa Diel.

La soiurile de prun Anna Spath şi Tuleu Gras, altoite pe corcoduş se realizează un sistem radicular mai voluminos, în timp ce la soiurile D'Agen şi Vinete Româneşti,

39

altoite pe acelaşi portaltoi formează un sistem radicular mai puţin dezvoltat.Se presupune că şi substanţele hormonale elaborate la nivelul frunzelor cu unele

aspecte particulare determinate de soi influenţează într-o oarecare măsură dezvoltarea sistemului radicular.

c) Categorii de modificăriLa pomii altoiţi apar o serie de modificări care, de regulă, se menţin pe tot

parcursul convieţuirii celor doi parteneri. Modificările identificate până acum sunt relativ diferite şi pot fi încadrate în trei grupe:

1) modificări superficiale (fenotipice);2) modificări profunde (genotipice);3) himere de altoire.

Modificările fenotipice sau superficiale. Acest gen de modificări se păstrează numai pe durata convieţuirii celor doi parteneri. Acelaşi soi altoit pe portaltoi de vigoare diferită asigură obţinerea de pomi cu vigoare caracteristică acestuia din urmă, cu intrare pe rod la intervale diferite, cu durată de viaţă şi potenţial de producţie specific. În momentul întreruperii convieţuirii partenerilor, influenţele respective dispar. Aceste modificări nu influenţează baza genetică a celor doi parteneri, deoarece înfluenţa este numai de natură fiziologică. Modificările fenotipice se pot manifesta, aşa cum s-a amintit şi asupra derulării perioadei de viaţă activă, asupra calităţii fructelor, şi chiar unele preferinţe pentru factorii de mediu.

În cazul în care, pe parcursul convieţuirii celor doi parteneri, apar modificări care se păstrează şi după separarea lor, avem de a face, de această dată, cu modificări profunde. Indivizii cu modificări profunde, rezultaţi din altoire, sunt asemănători cu hibrizii sexuaţi.

Modificările profunde pot afecta unele caractere şi însuşiri specifice cum ar fi culoarea florilor, dimensiunile frunzelor, precocitatea, productivitatea, calitatea fructelor etc.

Un exemplu de modificare produsă în timpul convieţuirii, care s-a păstrat şi după separarea celor doi parteneri, îl constituie soiul de măr Renet bergamot. Acesta a fost obţinut de MICIURIN prin altoirea unui hibrid de măr foarte tânăr (în primul an de vegetaţie) în coroana unui păr ceea ce a influenţat în mod evident şi forma fructului (POPESCU şi colab., 1993).

În funcţie de dezvoltarea stadială a celor doi parteneri se pot întâlni următoarele situaţii:

- Ambii parteneri sunt plante stadial mature cu caractere şi însuşiri consolidate. În acest caz, apar modificări fenotipice legate de intrarea pe rod sau un alt tip de influenţă, de natură fiziologică. După separarea celor doi parteneri, fiecare revine la situaţia (caracterele) iniţială. Astfel de situaţii se întâlnesc la altoirea soiurilor cultivate pe portaltoi vegetativi.

- Unul dintre parteneri poate să fie tânăr stadial iar cel de al doilea este matur. Partenerul tânăr nu are caracterele şi însuşirile consolidate, pe când cel matur stadial are caractere bine consolidate. Influenţa se produce de la partenerul matur stadial spre cel tânăr cu privire la intrarea pe rod, longevitatea, calitatea fructelor etc. În această situaţie, modificările produse asupra portaltoiului (tânăr) sunt profunde. După desprinderea din

40

convieţuire modificările se păstrază şi se transmit descendenţelor vegetative.Influenţă se manifestă şi din partea partenerului tânăr către cel matur. Asemenea

influenţe de cele mai multe ori sunt numai de natură fiziologică şi nu se transmit în descendenţă.

Cazurile de altoire a altoilor maturi pe portaltoi tineri sunt foarte frecvente în producerea materialului săditor pomicol (puieţi + un soi).

Portaltoiul tânăr nu poate provoca modificări profunde asupra soiului matur, ci numai de natură fenologică.

- Cel de al treilea caz îl reprezintă altoirea a două plante tinere stadial. Ambii parteneri au plasticitate mare, ca urmare a insuficienţei consolidării caracterelor şi însuşirilor specifice. Această situaţie este mai puţin răspândită în practica pomicolă, ea se întâlneşte frecvent în activitatea de cercetare ştiinţifică.

Modificările profunde se pot manifesta de la un partener spre celălalt însă direcţia de manifestare a modificărilor depinde de vechimea şi vârsta stadială a celor doi parteneri. Modificările vor fi, în cele mai multe cazuri, dinspre forma mai veche şi mai bine consolidată către cele mai tinere şi mai puţin stabilizate genetic.

Himerele de altoire se manifestă în cazul amestecului de celule pe cale mecanică, de la cei doi parteneri. Literatura de specialitate citează astfel de himere la portocalul Bizzavia, observat la Florenţa în 1964, apărute ca urmare a altoirii unui portocal amar (Citrus aurantium L.) pe Citrus medica L. Amestecul de celule la punctul de altoire a dus la formarea unei himere de altoire, pomul obţinut produce atât portocale cât şi lămâi.

Himerele de altoire sunt frecvente în grădinile botanice şi parcuri (Cytisus adami, Amigdalus piersica, Pirocidonia etc.), toate rezultate în urma amestecului mecanic al celulelor vegetative ale partenerilor din combinaţie.

41

C a p i t o l u l 5

CICLUL ANUAL AL SPECIILOR POMICOLE

Procesele biologice caracteristice speciilor pomicole din climatul temperat se desfăşoară cu intensităţi diferite pe parcursul unui an calendaristic.

Declanşarea şi ritmul de desfăşurare a proceselor biologice este determinat de periodicitatea condiţiilor climatice. Primăvara pomii pornesc în vegetaţie (dezmuguresc şi înfloresc); vara cresc lăstari, fructe şi are loc diferenţierea mugurilor; toamna se maturizează fructele, ţesuturile lăstarilor anuali şi cad frunzele, iar pomii intră în perioada de repaus până în primăvara următoare când ciclul anual se reia din nou. Căderea frunzelor la multe specii pomicole nu este condiţionată de apariţia brumelor. Astfel, unele specii, chiar dacă sunt cultivate şi la tropice, îşi pierd frunzele toamna, deşi acolo nu sunt prezente temepraturi scăzute. Acest aspect evidenţiază faptul că ritmul biologic al speciilor pomicole, de intensitate diferită în cadrul ciclului anual, este ereditar. Modificările morfologice şi fiziologice se succed în fiecare an în concordanţă cu condiţiile climatice din anul respectiv şi în aceeaşi succesiune, formând ciclul anual.

Totalitatea schimbărilor morfologice din cursul unui an poartă denumirea de faze fenologice sau fenofaze. Cunoaşterea modului de desfăşurare a fenofazelor are o mare importanţă pentru tehnologia de cultură, care se execută în concordanţă cu fazele ciclului anual de viaţă al pomilor.

Studiul fenofazelor, de la formarea mugurilor la lăstari şi fructe mature, arată că ele se desfăşoară pe două perioade de viaţă activă, separate între ele de o perioadă de repaus.

În primul ciclu de vegetaţie se formează muguri vegetativi şi de rod, care rămân în repaus pe parcursul iernii, iar în ciclul următor aceştia pornesc în vegetaţie, înfloresc şi leagă fructe care ajung la maturitate. De aici se desprinde concluzia că fenofazele iniţiale ale recoltei următoare se desfăşoară în paralel cu fenofazele finale ale recoltei din anul respectiv. Diferenţierea mugurilor de rod pentru anul următor este în strânsă relaţie cu încărcătura de rod din anul în curs. Organele vegetative şi de rod trec prin fenofaze specifice, iar desfăşurarea lor se face într-o succesiune şi interacţiune specifică.

Supraîncărcarea pomilor cu fructe are efecte negative asupra creşterii lăstarilor şi a diferenţierii mugurilor de rod.

Perioada activă, din ciclul anual de viaţă, este diferită de cea de repaus prin intensitatea cu care se desfăşoară procesele şi fenomenele cât şi prin complexitatea lor.

Cunoaşterea relaţiilor dintre fenofazele recoltelor succesive şi a celor dintre organele de rod şi cele vegetative permite dirijarea creşterii şi fructificării, în vederea optimizării producţiei de fructe.

42

5.1. FENOFAZELE INIŢIALE ALE ORGANELOR VEGETATIVE ŞI DE ROD

5.1.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative

Singura fenofază iniţială a organelor vegetative este formarea mugurilor vegetativi. Aceştia sunt, de fapt, nişte lăstari în miniatură protejaţi de catafile. Fiecare mugur vegetativ este format din conul de creştere, care este constituit din celule iniţiale şi meristemul apical, primordii de frunze, la subsioara cărora se găsesc primordii de muguri. Această alcătuire este rezultatul diviziunii celulare. Mugurii astfel formaţi nu trec în etapa de alungire a celulelor, ca urmare a formării mugurelui terminal, care produce inhibarea corelativă, ca urmare a formării de auxine la nivelul frunzelor şi a circulaţiei lor bazipetală.

Blocarea pornirii în vegetaţie a mugurilor axilari după formarea mugurelui terminal, poartă denumirea de dominanţă apicală. Dacă se suprimă vârful lăstarului înainte de formarea mugurului terminal se stimulează pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali. Pe această cale se stimulează declanşarea etapei de alungire a celulelor, iar la nivelul conului de creştere se produce diviziunea celulelor formându-se lateral noi primordii de frunze şi muguri.

De regulă, din mugurii plasaţi imediat sub locul de tăiere se formează lăstari anticipaţi care îndesesc coroana sau regarnisesc o porţiune degarnisită. Lucrarea de ciupire a vârfului lăstarului în creştere are ca scop provocarea de ramificaţii necesare pentru formarea coroanei la pomii tineri şi formarea mai multor lăstari de vigoare mai mică necesari unor portaltoi şi anumitor soiuri de mur cu lăstărire mai puţin numeroasă, însă cu lăstari foarte viguroşi. Prin ciupirea lăstarilor din interiorul coroanei se stimulează umbrirea ca urmare a ramificării lăstarilor ciupiţi. Dacă îndepărtarea vârfului lăstarului se face în a doua jumătate a verii, respectiv după formarea mugurului terminal, pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali nu mai are loc. Acestea demonstrează că mugurii laterali se află deja în stare de repaus (dormindă), cu toate că frunzele nu au căzut. În această etapă se pot efectua lucrări în verde, care pot contribui la sporirea productivităţii muncii la tăierea din perioada de repaus.

5.1.2. Fenofazele iniţiale ale organelor de rod

Formarea mugurilor de rod are loc în perioada de vegetaţie premergătoare repausului de iarnă. Ei sunt, la început, muguri vegetativi, iar în urma transformărilor biologice devin muguri de rod. Evoluţia de la mugur vegetativ la mugur de rod are loc în două etape, şi anume: inducţia antogenă şi diferenţierea mugurilor de rod.

Inducţia antogenă. Această fenofază marchează începutul formării mugurilor de rod. Practic, este o etapă de pregătire fiziologică în continuarea căreia este posibilă transformarea mugurului vegetativ în mugur de rod. Inducţia antogenă este insuficient cunoscută şi greu de identificat, ca urmare a lipsei unor modificări micro- sau macroscopice, pe parcursul desfăşurării ei. Doar în perioada finală a inducţiei antogene se poate remarca o aplatizare a conului de creştere, determinată de o activitate periferică mai intensă la nivelul mugurului. Sfârşitul inducţiei antogene poate fi pus în evidenţă la

43

microscop, deoarece primordiile florii se găsesc sub formă de protuberanţe. (Fig.2,3). Este cunoscut faptul că inducţia antogenă are două etape distincte: o primă etapă reversibilă şi o a doua, ireversibilă (BALDINI, 1976, citat de POPESCU şi colab., 1982, 1993).

GAUTIER (1993) consideră că inducţia antogenă se desfăşoară în perioada iunie-septembrie, la pomacee (măr, păr) şi în august la piersic. HUET (citat de POPESCU şi colab., 1993) arată că la măr inducţia antogenă are loc în iunie-august. Datele diferite obţinute de diverşi autori, în locuri cu condiţii de mediu diferite, se justifică numai dacă avem în vedere aspectele particulare pentru diferitele specii şi soiuri, intrarea eşalonată a mugurilor în etapa de inducţie antogenă chiar pe acelaşi pom, influenţa condiţiilor climatice etc. Este deosebit de importantă afirmaţia lui BALDINI (1976) conform căreia, mugurele este indus ireversibil cu circa o lună înainte de apariţia primordiilor florale, localizat pentru măr prin luna iunie. Acest aspect pune în evidenţă faptul că intervenţiile tehnologice făcute cu mai bine de o lună înainte de apariţia primordiilor florale (în aprilie-mai), pot influenţa favorabil evoluţia mugurilor, în timp ce intevenţiile de mai târziu nu mai au astfel de efecte.

Din punct de vedere fiziologic, inducţia antogenă presupune numeroase procese. Din multitudinea de procese fiziologice ce au loc cu ocazia inducţiei antogene, au fost aprofundate cele dependente de nutriţia plantelor, la care se adaugă în ultimul timp şi cele de natură hormonală.

Referitor la substanţele nutritive, încă din secolul al XIX-lea, KLEBS a emis teoria, reluată mai târziu (1918) de KRAUS şi KRAYBIL (citaţi de POPESCU şi colab., 1982), conform căreia formarea unui număr mare de muguri de rod este dependentă de raportul C/N, unde C = cantitatea de hidraţi de carbon şi N = conţinutul în substanţe minerale şi, în primul rând, ponderea azotului în totalul substanţelor minerale. Cu cât acest raport are valori mai mari cu atât procesul de inducţie antogenă este mai accentuat.

Fiziologul URSULENKO (citat de POPESCU şi colab., 1982, 1993) afirmă că formarea mugurilor de rod este dependentă de raportul dintre azotul total şi cel proteic existent în plantă. El arată că, în cazul în care azotul proteic are o pondere de 70% din azotul total sunt create condiţii ca 40% din muguri să devină floriferi, proporţie ce poate asigura o producţie de fructe considerată normală.

ALDRICH (citat de POPESCU şi colab., 1993) arată că diferenţierea mugurilor de rod este favorizată de o secetă relativă, iar după KOLOMIEŢ, de o anumită concentrare a sucului celular asociată cu temperaturi de 18-25ºC şi o luminozitate puternică. CONSTANTINESCU şi colab. (1967) arată că formarea mugurilor de rod (inclusiv inducţia florală) este o etapă superioară în dezvoltarea pomilor. Ea se datorează apariţiei, în metabolismul plantei, a formelor superioare ale azotului (substanţe proteice). Dacă substanţele proteice lipsesc din plantă nu are loc formarea mugurilor de rod, chiar dacă planta este trecută de etapa juvenilă. Astfel se explică faptul că, în pepinieră, altoii care sunt recoltaţi de la indivizi maturi (intraţi pe rod), nu formează muguri de rod (metabolismul tânărului individ nu este în măsură să sintetizeze suficient substanţele proteice).

Referitor la influenţa substanţelor hormonale asupra inducţiei antogene, s-au emis ipoteze care explică fenomenul prin acţiunea unor hormoni sintetizaţi în frunze şi, care migrează spre muguri. Aceşti fitohormoni au fost numiţi florigeni, cu toate că nu se cunoaşte compoziţia lor chimică, iar felul cum acţionează este, de asemenea, insuficient

44

cunoscut.Ipoteze recente îmbină teoriile nutriţionale cu cele hormonale şi afirmă că inducţia

florală s-ar datora unui puternic aflux de metaboliţi spre zona centrală a conului de creştere din mugur, ca urmare a unor stimuli termici şi fotoperiodici. Factorii fotoperiodici influenţează distribuţia citochininei, care dirijează asimilatele spre zona centrală a conului de creştere. Dimpotrivă giberelinele, într-o concentraţie ridicată, favorizează dezvoltarea vegetativă în detrimentul diferenţierii mugurilor de rod.

Factorii care influenţează inducţia antogenăAspectele teoretice ale inducţiei antogene pot fi apreciate ca insuficient cunoscute

iar o bună parte din transformările ce au loc sunt considerate ca efect al acţiunii factorilor fiziologici. În schimb, practica pomicolă dispune de o îndelungată experienţă referitoare la dirijarea procesului de fructificare. În rândul secvenţelor tehnologice există practici de stimulare a fructificării pomilor prin frângerea ramurilor, incizia inelară sau strangularea lor. Prin aceste operaţii se împiedică vehicularea sevei elaborate spre rădăcină, ceea ce face ca, la nivelul ramurii frânte, inelată sau strangulată, să se acumuleze o cantitate mai mare de substanţe organice şi în primul rând hidrocarbonate, ceea ce schimbă raportul C/N şi, în consecinţă, se intensifică diferenţierea mugurilor de rod.

Tot din practica pomicolă este cunoscut faptul că prin reducerea volumului sistemului radicular se micşorează absorbţia de substanţe minerale, ceea ce duce la modificarea raportului C/N, cu efect favorabil asupra inducţiei florale. Acelaşi fenomen are loc în cazul altoirii soiurilor pe portaltoi de vigoare mică, care au un sistem radicular mai puţin dezvoltat şi cu absorbţie mai redusă, ceea ce favorizează intrarea pe rod.

Asigurarea unui frunziş bogat şi sănătos are efect benefic asupra inducţiei antogene. Dacă frunzişul este atacat de boli şi dăunători, se reduce suprafaţa de asimilare, cu consecinţe negative asupra diferenţierii mugurilor de rod. Dacă degradarea frunzişului are loc în etapa reversibilă, mugurii devin vegetativi. Dacă frunzişul se degradează în faza ireversibilă, mugurii îşi continuă evoluţia spre rod, însă cu tulburări în formarea diferitelor organe şi, în special, a celor de reproducere (BALDINI, 1976).

Prezenţa unui număr mare de fructe în coroana pomilor inhibă inducţia antogenă cu menţiunea că fructele legate partenocarpic nu influenţează inhibarea inducţiei florale. De aici se desprinde concluzia că prezenţa seminţelor în fruct favorizează inhibarea inducţiei antogene. Seminţele secretă acid giberelic, care ajunge la un maxim aproximativ în 60 de zile de la înflorit, în cazul speciei măr, ceea ce face ca inducţia florală să se suprapună în timp, peste perioada când se realizează maximul de acid giberelic.

S-a constatat că prin rărirea fructelor se favorizează inducţia antogenă, cu condiţia ca lucrarea de normare a încărcăturii de rod să se facă de timpuriu (în etapa reversibilă a inducţiei). În cazul în care răritul fructelor se definitivează mai târziu, nu se mai poate favoriza inducţia florală.

Pentru ca procesul de diferenţiere a mugurilor de rod să se desfăşoare în condiţii normale se impune asigurarea unui raport optim între frunze şi fructe.

Stimularea creşterii lăstarilor (prin tăieri severe, exces de azot) duce la inhibarea inducţiei antogene. În schimb, o diminuare a creşterilor auale stimulează inducţia antogenă.

Inducţia antogenă este influenţată şi de unele substanţe bioactive. După cum s-a

45

văzut, giberelinele stimulează creşterea, în detrimentul înfloritului, în timp ce acidul naftilacetic (ANA) favorizează inducţia antogenă. Acelaşi efect stimulativ îl au retardanţii (Alarul şi Cicocelul).

Diferenţierea mugurilor de rodProcesul de iniţiere şi de diferenţiere a mugurilor de rod are loc după inducţia

antogenă. Diferenţierea mugurilor de rod este evidenţiată de apariţia primordiilor florale care se formează într-o anumită ordine, şi anume, mai întâi pe conul de creştere se formează protuberanţe (Fig.2). Ca perioadă de timp, această fază corespunde lunii iulie, la măr. Deci, diferenţierea începe în a doua jumătate a verii, se desfăşoară din plin până în octombrie (2,5-3,5 luni) şi se continuă în cursul perioadei de repaus. Numărul de protuberanţe apărute pe conul de creştere este egal cu numărul de flori ce se formează dintr-un mugur. În cursul verii şi în toamnă, protuberanţele se alungesc sub formă de cilindrii. Pe partea superioară a cilindrului se formează un val circular care în final arată ca o cupă. Pe marginile cupei apar cinci lobi, ce alcătuiesc sepalele iar în mijlocul sepalelor şi între ele se formează alţi cinci lobi care alcătuiesc petalele. În interiorul corolei apar apoi 20-40 de protuberanţe, dispuse sub formă de şah pe cercuri concentrice (câte 5-10 pe un cerc) din care se vor dezvolta staminele. Partea centrală a florii este ocupată de un mamelon (la drupacee) sau cinci mameloane (la pomacee) cele care vor da naştere pistilelor. Diferenţierea organelor de reproducere are loc pe parcursul iernii şi a primăverii până imediat înainte de începutul înfloritului.

Fig.2. Schema procesului de trecere de la inducţia antogenă la diferenţierea – apex vegetativ; b – începutul diferenţierii (apariţia primordiilor de flori);

c – primordii de flori bine diferenţiate (după BALDINI)

46

Diferenţierea mugurilor de rod este influenţată de excesul de apă care poate întârzia diferenţierea, iar lipsa de apă în a doua jumătate a verii stimulează diferenţierea; tăierile severe; excesul de azot şi de umiditate întârzie formarea mugurilor de rod.

Diferenţierea mugurilor este influenţată şi de particularităţile soiului. Soiurile mai timpurii declanşează procesul de diferenţiere înaintea soiurilor cu maturare mijlocie şi târzie.

Fig.3. Conţinutul de gibereline în mugurii vegetativi (A) şi de rod (B)(după BALDINI)

5.2. STAREA DE REPAUS

Trecerea pomilor de la starea de vegetaţie la cea de repaus se materializează prin încetarea creşterii celulelor ca urmare a acţiunii factorilor de mediu (fotoperioada, apa disponibilă, temperatura etc.)

După formarea mugurilor vegetativi şi de rod, aceştia intră în repaus ca urmare a adaptării speciilor pomicole la condiţiile specifice ale iernilor din climatul temperat. Intrarea în perioada de repaus este evidenţiată de absenţa procesului de fotosinteză şi de lipsa creşterii organelor epigee. Celelalte funcţii cum ar fi: respiraţia, transpiraţia, creşterea rădăcinilor cât şi unele schimbări biochimice se continuă şi în perioada de repaus dar cu un ritm mult mai lent. În cursul perioadei de repaus se produc o serie de schimbări calitative care necesită temperaturi scăzute ce duc, în final, la definitivarea diferenţierii organelor sexuale, la formarea polenului şi a ovulelor. Deci, iarna pomii nu se găsesc într-un repaus absolut ci într-un repaus relativ.

Obişnuit, starea de repaus se instalează în momentul căderii frunzelor. Aceasta are

47

loc în luna octombrie, când zilele au o durată mai mică de 12 ore, iar noaptea temperatura coboară sub 5ºC. Sfârşitul perioadei de repaus este marcată de umflarea mugurilor care, la majoritatea speciilor are loc în luna martie.

Pe parcursul perioadei de repaus au loc, în plantele pomicole, o serie de procese biochimice. La căderea frunzelor creşte conţinutul în azot total şi proteic, în detrimentul azotului neproteic. Conţinutul plantelor în amidon ajunge la maximum toamna. Acesta se hidrolizează şi se transformă în zaharuri simple (glucoză, maltoză, zaharoză) a căror cantitate devine maximă în decembrie - ianuarie.

Substanţele grase şi tanante din scoarţa pomilor ajung la valori maxime tot în lunile decembrie-ianuarie. în prima jumătate a perioadei de repaus, conţinutul în substanţe organice solubile din plante ajunge şi el la valori maxime ceea ce atrage după sine creşterea rezistenţei la ger.

În paralel cu procesele biochimice descrise mai sus au loc şi manifestări de natură fiziologică. Respiraţia se desfăşoară lent, cu consum din substanţele de rezervă. Creşterea sistemului radicular este lentă, ea menţinându-se doar atâta timp cât temepratura este mai mare de 2ºC. Rădăcinile fasonate sau tăiate cu ocazia arăturii de toamnă, peste iarnă se calusează şi se formează noi rădăcini. Atâta timp cât sistemul radicular este activ, continuă să absoarbă azotul anorganic şi să-l transforme în forme organice simple.

La nivelul coroanei se continuă procesul de diferenţiere a mugurilor de rod pe tot parcursul iernii şi în primăvară, când se finalizează prin formarea gameţilor masculi şi femeli.

Pe parcursul perioadei de repaus, plantele pomicole din climatul temperat au nevoie de un anumit număr de ore cu temperaturi mai scăzute, dar pozitive. Perioada geroasă din lunile decembrie şi ianuarie influenţează desfăşurarea înfloritului. Lipsa temperaturii scăzute din perioada de repaus atrage după sine întârzierea şi eşalonarea în timp a înfloririi sau chiar căderea în masă a mugurilor de rod. Cele mai mari pretenţii faţă de frig le au mărul şi părul urmate de cireş şi prun cu pretenţii medii, iar piersicul şi caisul au pretenţii mai reduse. Chiar şi la aceeaşi specie există diferenţe între soiuri. De exemplu, soiul de măr Banană de iarnă are cerinţe reduse de frig, Golden Delicious are cerinţe mijlocii iar soiul Parmen auriu are cerinţe foarte mari.

Pretenţiile faţă de temperaturile scăzute dar pozitive, sunt variabile de la o specie la alta. Pentru piersic sunt favorabile temepraturile mai mici de 7,2ºC, aspect constatat de WEINBERGER în California (citat de POPESCU şi colab., 1982). Lipsa temperaturilor cuprinse între 4-10ºC provoacă la mai multe specii pomicole, cu prioritate la cais, căderea masivă a mugurilor de rod.

Pentru soiurile de măr de vară pragul de acţiune a temperaturilor scăzute, dar pozitive este de 3-6ºC iar pentru cele târzii acest prag se situează în jurul a 0-3ºC.

Cunoaşterea necesarului de ore de frig pe specii şi soiuri are o deosebită importanţă în amplasarea plantaţiilor pomicole.

Din studiul perioadei de repaus s-a mai desprins un aspect deosebit de important şi anume că speciile pomicole puse în condiţii favorabile de mediu (temperatură şi umiditate) nu pornesc oricând în vegetaţie. Această etapă a vieţii pomilor este denumită repaus profund. Ea este specifică, bazei ereditare şi legată de modul de formare a speciilor. La măr, păr şi gutui repausul profund este mai lung comparativ cu speciile cais şi piersic, la care repausul profund este scurt şi se încheie, în condiţiile din ţara noastră, la început de decembrie.

48

După ieşirea din repausul profund, speciile pomicole pornesc în vegetaţie dacă temperatura şi umiditatea sunt favorabile. Dacă după parcurgerea perioadei de repaus profund condiţiile de mediu sunt încă nefavorabile, pomii nu pornesc în vegetaţie, rămân în starea de repaus până la realizarea unor temperaturi la nivelul pragului biologic minim.

Perioada de timp parcursă de la încheierea repausului profund până la pornirea în vegetaţie poartă denumirea de repaus facultativ. Perioada de repaus facultativ este generată de condiţiile de mediu şi nu de pregătirea biologică necesară reluării unui nou ciclu de viată activă.

Spre sfârşitul periodei de repaus are loc transformarea substanţelor organice uşor solubile în substanţe organice insolubile. Scade conţinutul în hidraţi de carbon, care se transformă din nou în amidon.

La pornirea în vegetaţie se înregistrează un nou maxim de amidon (de primăvară) care este mai mic faţă de toamnă cu circa 30% ca urmare a consumului din timpul iernii.

5.3. FENOFAZELE FINALE ALE ORGANELOR VEGETATIVE ŞI DE FRUCTIFICARE

5.3.1. Fenofazele organelor vegetative

Fenofazele organelor vegetative cuprind etapele caracteristice prin care trec, an de an, lăstarii nou formaţi. Aceştia iau naştere din muguri vegetativi formaţi în anul precedent. Unii lăstari ajung abia la lungimea de 2-3 cm pe când alţii ating lungimea de 1,5-2 m, pe parcursul unui singur ciclu de vegetaţie. Durata de viaţă a lăstarilor este delimitată de la dezmugurit până la căderea frunzelor (6-7 luni), creşterea realizându-se numai într-o perioadă de 1,5-3 luni (mai-august).

Principalele fenofaze prin care trec lăstarii sunt: dezmuguritul şi începutul creşterii; creşterea intensă; încetinirea şi încetarea creşterii; maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare.

Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilorFenofaza se desfăşoară la toate tipurile de lăstari (micro-, mezo- şi macroblaste).

Această fenofază începe cu procesul de umflare a mugurilor şi se încheie cu apariţia şi formarea primei frunze adevărate (ce corespunde cu formarea frunzei a 5-a sau a 6-a inserate de-a lungul lăstarului).

Creşterea lăstarilor are loc prin alungirea şi creşterea de până la circa 10 ori a celulelor iniţiale, formate în anul anterior.

Internodurile, frunzele şi mugurii se alungesc, apoi capătă profilul definitiv al lăstarului. întregul proces de dezmugurire şi de început a creşterii se realizaeză pe baza substanţelor de rezervă, la care se adaugă şi cele de natură hormonală (gibereline, citochinine etc.).

Se pare că întregul proces de creştere este coordonat de prezenţa giberelinei şi citochininei care circulă în plantă acropetal. Declanşarea procesului de fotosinteză favorizează formarea auxinelor care stimulează activitatea de diviziune celulară (mitoza) la nivelul apexului. Astfel, se declanşează o nouă etapă în diviziunea celulară şi se

49

iniţiază cea de a doua fenofază de creştere intensă a lăstarilor.Încheierea acestei prime fenofaze este considerată convenţional de la apariţia celei

de a 5-a sau a 6-a frunze (POPESCU şi colab., 1982, 1993) până la încheierea creşterii brahiblastelor. Creşterea brahiblastelor încetează după 3-5 săptămâni de la dezmugurire.

Etapele fenofazei de dezmugurire şi începutul creşterii lăstarilor se manifestă prin începerea umflării mugurilor, marcată de îndepărtarea solzilor, dezmuguritul sau momentul în care mugurii crapă şi apar vârfurile frunzuliţelor, sfârşitul dezmuguritului, definit prin apariţia primei frunze adevărate şi începutul creşterii care durează până la apariţia celei de a 5-a sau a 6-a frunze.

Din punct de vedere fiziologic, în această fenofază se realizează întinderea celulelor cu acumulare de apă în vacuole, rezistenţa pereţilor celulari scade permiţând alungirea lor şi o creştere moderată a protoplasmei, sub forma unui strat subţire situat sub membrana celulară. În etapa de diferenţiere se formează epiderma, scoarţa, cilindrul central cu vasele conduătoare lemnoase şi liberiene.

Ritmul de creştere a lăstarului este variabil, ziua mai intens iar noaptea stagnează din cauza temperaturii mai scăzute şi cu o tendinţă de accelerare pe măsura trecerii timpului.

Frunzele apărute în această fenofază sunt mai mici decât cele normale şi cu o capacitate fotosintetică foarte slabă. Consumul domină sinteza şi se realizează, în principal, pe baza substanţelor de rezervă. În consecinţă, mugurii nou formaţi sunt mici şi rămân dorminzi.

Sub aspect biochimic, fenofaza este dominată de hidroliza amidonului şi a altor substanţe de rezervă rezultate din sinteza azotului neproteic.

Desfăşurarea fenofazei se realizează cu consum de N şi K, a căror lipsă face ca mulţi muguri să nu pornească în vegetaţie sau să vegeteze slab.

Se consideră că în lunile martie-aprilie pomii absorb circa 10% din necesarul anual de macroelemente: N, P, K, Ca şi Mg (POPESCU şi colab., 1993).

Desfăşurarea acestei fenofaze se bazează pe cantitatea de substanţe de rezervă acumulate în anul precedent de către pomi. La multe specii creşterea se desfăşoară în paralel cu înflorirea şi legatul fructelor (cireş, vişin, prun) ceea ce determină o evidentă concurenţă pentru hrană şi apă a celor două procese.

Creşterea intensă a lăstarilorÎnceputul acestei faze este materializat de formarea celei de a 5-a sau a 6-a frunze

şi ea se încheie în momentul în care creştrerea în 24 de ore se reduce evident. Creşterea intensă se produce numai la mezo- şi macroblastele care au trecut prin faza anterioară şi are loc după încetarea creşterii microblastelor, care nu au creştere intensă.

Creşterea este determinată de alungirea şi întinderea internodurilor nou formate exteriorizată prin alungirea puternică a lăstarilor.

Paralel cu creşterea în lungime a lăstarilor se realizează şi o creştere rapidă a numărului şi suprafeţei frunzelor. Noile frunze ating dimensiunile normale, internodurile cresc în lungime, nodurile sunt mai proeminente, mugurii formaţi la subsioara frunzelor ajung la dimensiuni normale.

La majoritatea soiurilor de măr şi păr creşterea intensă a lăstarilor se realizează prin mugurele terminal, deoarece mugurii axilari de la subsioara frunzelor rămân inactivi, ca urmare a dominanţei apicale. Excepţie de la această regulă fac unele soiuri de măr

50

(Golden Delicious) şi de păr (Abatele Fetel), la care dominanţa apicală este mai redusă şi, în consecinţă, creşterea se manifestă atât terminal cât şi la o parte din mugurii laterali (axilari) care dau naştere la lăstari anticipaţi.

Creşterea intensă a lăstarilor are loc la sfârşitul primăverii şi începutul verii (mai-iunie), iar durata procesului în sine este de 3-4 săptămâni la pomii pe rod, şi de 5-7 săptămâni la pomii tineri.

Procesul de creştere în această fenofază se realizează pe baza substanţelor sintetizate de frunzele formate în lungul lăstarului. Fotosinteza se intensifică ceea ce face ca, la nivelul plantei, să se sintetizeze toate categoriile de substanţe, în primul rând proteinele şi acizii nucleici. Substanţele sintetizate în această fenofază sunt consumate aproape în totalitate în procesul de creştere a lăstarilor şi fructelor. Depunerile de

substanţe de rezervă sunt reduse.În acestă perioadă se înregistrează frecvent o insuficienţă a glucidelor solubile, iar

conţinutul în amidon atinge un minim de vară (în luna iunie).De asemenea, consumul de apă şi azot este foarte mare datorită formării de noi

ţesuturi; are loc creşterea în volum a coroanei. Astfel, în pomicultură, lunile mai şi iunie sunt considerate ca momentele critice pentru azot şi apă. Pe lângă nevoile de azot şi apă cresc şi cele de fosfor şi potasiu. Pentru a stimula creşterea în fenofaza respectivă, sunt necesare fertilizări suplimentare şi la nevoie chiar irigarea.

Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilorFenofaza începe cu tendinţa de micşorare a vitezei de creştere a lăstarului în timp

de 24 de ore şi se încheie odată cu formarea mugurelui terminal.Paralel cu diminuarea procesului de creştere se formează noi frunze care ajung la

dimensiuni normale. În consecinţă, suprafaţa de asimilare creşte iar procesul de fotosinteză ajunge la cote maxime. Mugurii formaţi în această fenofază ating dimensiuni normale şi sunt bine dezvoltaţi în comparaţie cu cei din fenofaza precedentă. Spre sfârşitul acestei fenofaze consumul de substanţe organice scade iar disponibilul de substanţe sintetizate pentru alte procese fiziologice devine tot mai mare. Se creează condiţii pentru depozitarea substanţelor de rezervă. Cantitatea de substanţe organice acumulată este direct proproţională cu nivelul de aprovizionare al pomilor şi arbuştilor fructiferi cu apă şi elemente nutritive. Principalele substanţe sintetizate sunt cele proteice şi hidraţii de carbon.

Se formează în cantităţi mari amidon, hemiceluloză şi alte substanţe care nu sunt necesare procesului de creştere imediată. Aceste substanţe sunt depozitate ca substanţe de rezervă în rândul cărora ocupă un loc important amidonul.

Încetinirea creşterii lăstarilor are loc în cursul lunii iulie şi august, în funcţie de condiţiile climatice ale zonei, şi de încărcătura de rod.

Formarea mugurilor terminali este determinată de formarea şi acumularea acidului abscisic (ABA), care produce inhibarea creşterii.

La cais, după formarea mugurului terminal poate avea loc reluarea creşterii, iniţiindu-se al doilea şi chiar al treilea val de creştere. Creşterea în valuri a lăstarilor este importantă deoarece mugurii formaţi în valul doi sau trei au o rezistenţă mai mare la ger.

La pomii tineri, apare frecvent prelungirea fenofazei de creştere a lăstarilor ca urmare a fertilizării masive cu azot şi se poate manifesta cu repercusiuni negative asupra

51

rezistenţei la ger a pomilor în cursul iernii. Pentru înlăturarea acestui neajuns se recomandă ciupirea lăstarilor spre sfârşitul lunii august, eliminarea excesului de apă din sol şi asigurarea unei fertilizări raţionale.

Pe parcursul lunilor iunie şi iulie, când pomii se găsesc în fenofazele de creştere intensă sau de încetinire şi încetarea creşterii lăstarilor, aceştia absorb aproape 60% din totalul anual de azot, fosfor, potasiu şi calciu, la care se adaugă şi circa 40% din magneziu (POPESCU şi colab., 1982), deci, se poate afirma că aproape 70% din necesarul anual de elemente nutritive se consumă în prima jumătate a perioadei de vegetaţie.

Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernareAceastă fenofază se localizează la sfârşitul verii şi începutul toamnei. Începutul

acestei fenofaze este marcat de formarea mugurelui terminal (apical) iar încheierea ei prin căderea frunzelor.

În faza de început a fenofazei respective seva elaborată este folosită cu prioritate pentru definitivarea proceselor calitative ce au loc în muguri, îngroşarea lăstarilor, îngroşarea membranelor celulare şi formarea de suber pe lăstari. Sinteza substanţelor proteice se desfăşoară într-un ritm lent datorită îmbătrânirii frunzelor.

Prezenţa potasiului contribuie la încetinierea creşterilor, favorizează maturarea lemnului mărind în felul acesta rezistenţa la ger; iar fosforul favorizează continuarea procesului de diferenţiere a mugurilor de rod.

Calendaristic, această fenofază se desfăşoară în lunile august-septembrie, perioadă în care pomii absorb circa 20% din necesarul anul de N, P, K şi Ca şi aproximativ 40% din consumul anual de Mg (POPESCU şi colab., 1993).

În această fenofază se acumulează în cantităţi mari acidul abscisic, care contribuie la îmbătrânirea ţesuturilor, degradarea clorofilei, formarea carotinei, pierderea turgescenţei frunzelor şi, în final, prin acumularea acidului abscisic în stratul izolator de suber de la baza peţiolului, favorizează căderea frunzelor (POPESCU şi colab., 1993).

Cu circa două săptămâni înainte de căderea frunzelor are loc fenomenul de migrare spre ramurile anuale, a unor substanţe din frunze (substanţele hidrocarbonate şi sărurile minerale pe bază de N, P, K). Acumularea în lăstarii anuali a unor asemenea substanţe stimulează sporirea rezistenţei la ger şi prin creşterea concentraţiei sucului celular.

Frunzele pot avea o cădere prematură, care este dăunătoare pentru pomi, proces ce poate fi stimulat de atacul de boli, dăunători sau de secetă. Lipsa frunzişului produce dereglări în acumularea substanţelor de rezervă cu repercusiuni negative asupra maturării lemnului şi diferenţierii mugurilor de rod.

Dacă desfrunzirea are loc în prima jumătate a verii, aparatul foliar se poate reface însă cu un potenţial fotosintetic scăzut prin care satisface numai nevoile proprii. Noul frunziş se formează pe baza substanţelor de rezervă acumulate în timpul verii, diminuând în felul acesta rezistenţa pomilor la ger.

La fel de dăunător este şi fenomenul de rămânere a frunzelor pe pom, până toamna târziu sau chiar până la umflarea mugurilor în anul următor. Cauzele unui asemenea fenomen sunt datorate excesului de azot şi de apă şi o prelungire a perioadei de vegetaţie. Prezenţa frunzelor în coroană peste limitele normale face ca substanţele de

52

rezervă să nu migreze spre ramuri (o parte din substanţele sintetizate fiind consumate de către frunze prin procesul de respiraţie). În astfel de cazuri, maturarea lemnului este împiedicată iar călirea pomilor nu mai are loc, cu consecinţe negative asupra rezistenţei pomilor la iernare.

Prin tehnologia de cultură trebuie să se stabilească măsurile necesare care să asigure încheierea la timp a perioadei de vegetaţie. Pentru înlăturarea excesului de apă, în toamnele ploioase, se poate recurge la înţelenirea intervalelor dintre rândurile de pomi, cultivarea acestora cu îngrăşăminte verzi, asigurarea unei fertilizări echilibrate etc. Pentru stimularea desfrunzirii pomilor se pot folosi o serie de produse chimice ca: Reglone, Gramoxone, sulfat de cupru, Roundup, Endatol etc.

5.3.2. Fenofazele organelor de rodire

Organele de fructificare ale pomilor trec prin următoarele fenofaze: înfloritul şi legarea fructelor, creşterea fructelor şi maturarea fructelor.

Înfloritul şi legarea fructelorAceastă fenofază are loc primăvara, după ieşirea din repaus şi cuprinde umflarea

mugurilor de rod, dezmugurirea şi apariţia butonilor florali, urmată de apariţia petalelor, deschiderea florilor, polenizarea şi fecundarea, căderea petalelor şi a florilor nefecundate şi legarea fructelor.

Declanşarea şi desfăşurarea fenofazei de înflorit şi legat este influenţată de condiţiile naturale de mediu şi baza ereditară specifică pentru fiecare specie şi soi în parte. Umflarea mugurilor de rod are loc atunci când temperatura depăşeşte pragul biologic specific pentru fiecare specie sau grupă de specii, apreciat pentru majoritatea speciilor la 8ºC. Deschiderea florilor are loc după ce s-a acumulat o anumită sumă a temperaturilor medii zilnice, denumit bilanţ termic global (388-693ºC pentru măr, 435ºC pentru nuc, 327ºC pentru prun, etc.).

Înfloritul şi legarea fructelor se desfăşoară pe baza substanţelor de rezervă acumulate în anul precedent. La majoritatea speciilor pomicole numărul de flori este relativ mare, uneori de 10-20 de ori mai mare decât cel necesar pentru o recoltă normală de fructe. Această supraîncărcare cu flori a pomilor este determinată de adaptarea lor la condiţiile din perioada de înflorire.

Florile au transpiraţie intensă (un coeficient de transpitaţie mai mare de 0,5 cm3/ gram de substanţă proaspătă şi oră). În consecinţă, deschiderea unui număr mare de flori reprezintă un efort deosebit pentru pom manifestat prin consum de apă, hidraţi de carbon şi azot. În această fenofază consumul de N, K, Ca şi hidraţi de carbon este mare. Dacă aceste substanţe lipsesc, florile cad, iar legarea fructelor este slabă. Acest aspect are o mare importanţă pentru practica pomicolă.

În această fenofază are loc hidroliza amidounului şi a altor substanţe complexe care sunt folosite în microsporogeneză, macrosporogeneză, polenizare şi fecundare.

Apariţia în masă a tetradelor corespunde cu începutul umflării mugurilor, iar umflarea propriu-zisă a mugurilor corespunde cu formarea grăunciorilor de polen. La deschiderea florilor are loc diferenţierea sacului embrionar iar polenizarea şi fecundarea au loc imediat după deschiderea florilor.

Polenizarea este acţiunea prin care polenul ajunge din antere pe stigmat. În cazul

53

speciilor hermafrodite autocompatibile sau autogame (piersic, cais), polenizarea cu polen propriu (autopolenizarea) este posibilă fără a necesita interveţia agenţilor polenizatori. La speciile alogame autoincompatibile există mecanisme care împiedică autopolenizarea. De exemplu, la coacăz, pe lângă florile normale (cu stil mai scurt decât anterele) există şi flori al căror stil iese deasupra anterelor şi, în consecinţă, polenul propriu poate ajunge pe stigmat. La astfel de specii se pune problema transportului de polen de la o floare la alta şi de la un pom la altul.

După agentul polenizator utilizat, speciile pomicole se împart în două grupe, respectiv, cu polenizare entomofilă şi cu polenizare anemofilă.

La speciile entomofile polenul este transportat de către insecte (albine, bondari). Raza de activitate a unei albine este de până la circa 400 m.

54

Fig.4. Fenofazele organelor de rod la pomii fructiferiA – ogivă brună; B – ogivă cu margini galbene; C – ogivă cu margini galbene-verzui;

D – apariţia butonilor florali; E – apariţia petalelor; F – deschiderea florilor;

G,H – căderea petalelor; I – legarea fructelor; J – începutul creşterii fructelor

55

Speciile cu polenizare anemofilă (nucul, castnul, alunul) produc cantităţi foarte mari de polen, iar florile femele sunt lipsite de învelişuri florale şi cu stigmate foarte bine dezvoltate, capabile să intercepteze cu uşurinţă grăunciorii de polen transportaţi de vânt. Ploaia poate influenţa şi ea polenizarea, împiedicând zborul albinelor şi favorizând spălarea polenului de pe stigmatul florilor.

Polenul ajuns pe stigmat germinează şi produce fecundarea. În urma fecundării se reia creşterea părţilor din floare care vor participa la formarea fructului (ovar sau ovar şi receptacul).

Fecundarea este dependentă de influenţa mai multor fenomene, printre care amintim: nutriţia, condiţiile de mediu, efectuarea unor tratamente fitosanitare în timpul înfloritului, autosterilitatea etc.

Autosterilitatea este destul de frecventă la unele specii pomicole (măr, păr, cireş, vişin şi prun), majoritatea soiurilor fiind autosterile. La piersic, cais, prunul, aproape toate soiurile sunt autocompatibile.

Soiurile autosterile, chiar dacă au polen viabil, nu se pot poleniza cu propriul polen. Aceste soiuri trebuie polenizate cu polen provenit de la alte soiuri (cu care sunt compatibile). Polenizarea străină este favorabilă chiar şi la soiurile autofertile (stimulând pe această cale fructificarea).

Florile rămase nefecundate la sfârşitul înfloririi, se desprind de pe ramuri şi cad.La unele soiuri de măr şi păr fructele se formează şi fără fecundarea ovulelor. În

acest caz fructele nu au seminţe adevărate iar fenomenul se numeşte partenocarpie.

Creşterea fructelorÎnceputul acestei fenofaze este marcat de legarea fructelor iar sfârşitul ei de

intrarea fructelor în pârgă. RADU (1985) apreciază că fructele au intrat în pârgă când 95% din acestea ating dimensiunile caracteristice soiului, au acumulat 85% din cantitatea totală de substanţă uscată, şi 75-80% din pigmentaţia normală.

Intervalul de timp pe care se eşalonează creşterea fructelor diferă de la o specie la alta şi chiar de la soi la soi, în cadrul aceleiaşi specii.

Pentru planificarea culesului fructelor, interesează perioada de timp de la faza de înflorire până la maturitatea fructelor. De exemplu, la soiul de cireş Napoleon durata de timp de la înflorirea deplină până la maturitatea de consum este de 66 de zile iar la Ramon Oliva de 45 zile. La soiurile de măr Jonathan şi Golden Delicious această perioadă a înregistrat valori de 145-155 zile şi respectiv 165-170 zile.

Cel mai important factor de mediu care condiţionează durata perioadei de la înflorirea deplină la maturitatea de recoltare este temperatura.

Principalele subfaze care au loc în perioada de creştere a fructelor includ creşterea propriu-zisă, căderea fiziologică şi căderea prematură.

Creşterea propriu-zisă Ritmul creşterii fructelor poate fi reprezentat grafic prin forma unei sigmoide

pentru pomacee şi citrice, şi a unei sigmoide duble pentru drupacee (BALDINI,1976).La sâmburoase, ritmul de creştere al fructelor este încetinit de întărirea

endocarpului, etapă după care ritmul de creştere devine din nou intens până la faza de maturare a fructului.

GAUTIER (1993) arată că la pomacee, după legarea fructelor are loc o creştere

56

intensă a fructelor mai mult sau mai puţin uniformă. Dacă condiţiile de mediu sunt favorabile, creşterea fructului este uniformă.

Ritmul de creştere al fructelor este relativ uniform până la apropierea culesului când manifestă tendinţa de scădere.

Creşterea fructelor are loc în toate direcţiile dar cu intensitate diferită. Stările de stres duc la încetinirea ritmului de creştere, însă cu modificări în alura curbei de creştere a fructelor. GAUTIER (1993) arată că la specia măr creşterea în diametru este mai mare faţă de cea în lungime (înălţime). Bazat pe o asemenea constatare, STOLL (citat de GAUTIER 1978, 1993) a stabilit un criteriu pentru rărirea merelor în funcţie de lărgimea şi adâncimea cavităţii caliciale în limitele caracteristice soiului. Fructele bine dezvoltate au cavitatea calicială mai largă şi relativ mai profundă încă din luna iunie. La rărirea manuală a fructelor se vor îndepărta din coroana pomilor cele cu cavitatea calicială îngustă şi superficială. Acestea fiind în întârziere de creştere nu ajung la o dezvoltare normală.

La păr fructele conţin celule pietroase care la soiurile cu calităţi inferioare ale fructelor sunt foarte numeroase şi dispuse sub formă de colier în jurul lojelor seminale. Aglomerarea celulelor pietroase poate fi favorizată de temperaturi scăzute, de secetă şi lipsa de hrană.

Căderea fiziologică a fructelor Această cădere mai poartă şi denumirea de cădere din iunie, ea rezumându-se la

desprinderea din coroana pomilor a fructelor insuficient dezvoltate. Căderea poate începe curând după fecundare şi cu intensificare la începutul lunii iunie. Cad cu prioritate fructele formate din florile întârziate, cele cu puţine seminţe şi rămân în continuare pe pom cele rezultate din primele flori fecundate şi cu un număr mai mare de seminţe.

Căderea fiziologică este specifică tuturor speciilor şi soiurilor, însă cu manifestare şi intensitate diferită de la un an la altul.

Prezenţa căderii fiziologice la majoritatea speciilor pomicole este o particularitate biologică prin care se realizează autoreglarea echilibrului încărcăturii de rod şi capacitatea de nutriţie a pomului.

Căderea fiziologică în limitele normale, nu este dăunătoare pentru producţia de fructe. Sunt şi cazuri în care căderea fiziologică ajunge la proporţii mari şi cu efecte negative asupra producţiei. În această situaţie trebuie cunoscuţi factorii care favorizează căderea (hrana şi apa) şi posibilităţile de influenţare a lor.

Căderea prematură a fructelor Ea începe să se manifeste mai întâi în luna iunie şi cu revenire însă mai puţin

intensă în luna iulie şi chiar până în mometul maturării fructelor.Căderea prematură a fructelor este păgubitoare din punct de vedere economic. Ea

se manifestă mai intens la măr şi păr şi în măsură mai mică la prun, piersic şi la cais. în cadrul fiecărei specii fenomenul se manifestă cu intensitate variabilă de la un an la altul.

Pe lângă particularitatea de soi, căderea prematură a fructelor poate fi influenţată şi de atacul de boli, dăunători, secetă, o udare abundentă după o secetă prelungită şi lipsa de hrană.

Pentru diminuarea căderii premature a fructelor se recomandă intervenţii prin fertilizare corspunzătoare, combaterea bolilor şi dăunătorilor, completarea deficitului de

57

apă prin irigare şi chiar stimularea legării fructelor de ramuri.

Aspectele fiziologice ale creşterii fructelor Creşterea este generată prin diviziunea celulară şi de creşterea în dimensiuni a

celulelor şi a spaţiilor dintre acestea. Înmulţirea celulelor durează o perioadă scurtă de timp (la cireş 10 zile; la cais, piersic, prun, măr 21-28 zile). Diviziunea celulară se încheie la măr când fructele au diametrul de 14,5 mm (ROSPER, citat de GAUTIER, 1993). Sunt de preferat, pentru păstrare, fructele cu multe celule şi de dimesiuni medii. Fructele care au celule foarte mari, au pulpa afânată şi o capacitate de păstrare mai slabă.

Între etapa diviziunii celulare şi creşterea în dimensiuni a celulelor există o delimitare precisă, trecerea de la o etapă la alta făcându-se treptat (Fig.5).

Fig.5. Schema proceselor fiziologice şi biochimice din fenofazele de creştereşi maturare a fructului

f – fecundare; MIN.m.r. – maturitatea de recoltare; MAX.m.c. – maturitatea de consum;IAA – acid indolilacetic; GA2 – acid giberelic 3; ABA – acid abscisic (după BALDINI)

Creşterea fructelor este condiţionată de acţiunea factorilor hormonali şi nutriţionali.

BALDINI (1976) arată că în faza de citochineză acţionează cu prioritate citochininele alături de gibereline şi auxine. Ele se formează în embrioni care polarizează spre ei substanţele trofice, la fel ca meristemele apicale ale lăstarilor în creştere. De regulă, apare o concurenţă între creşterea fructelor şi a lăstarilor, care se menţine şi în etapa de elongaţie a celulelor, atunci când un rol important în creşterea fructelor îl au giberelinele şi auxinele. Din cauza producţiei mari de fructe în unii ani creşterile vegetative şi diferenţierea mugurilor de rod este mai slabă.

Respiraţia în perioada de creştere a fructelor se manifestă cu intensitate. Astfel, în etapa de diviziune a celulelor respiraţia este foarte intensă şi scade pe măsură ce fructele avansează în creştere până la începutul maturării fructelor sau chiar şi după aceasta la unele specii (cireş şi vişin).

Fenofaza de creştere a fructelor se caracterizează prin dominanţa proceselor de sinteză în viaţa pomilor. Datorită pigmenţilor clorofilieni pe care îl au, fructele sunt

58

capabile să sintetizeze în cantităţi mici şi substanţe organice.

Condiţiile care influenţează creşterea Creşterea fructelor este dependentă de mai mulţi factori, dintre care mai

importanţi sunt nutriţia, particularităţile de specie şi soi şi cei tehnologici.Nutriţia are o deosebită importanţă asupra creşterii, maturării şi păstrării fructelor.Factorii climatici: lumina, căldura, apa au o deosebită importanţă pentu mărimea

şi calitatea fructelor.Creşterea fructelor este dependentă şi de factorii fiziologici şi în primul rând de

influenţa pe care o exercită seminţele din fruct prin dirijarea afluxului de substanţe hrănitoare spre fructe. Seminţele au rol determinant în creşterea fructelor până la căderea lor fiziologică.

Un alt factor biologic important este competiţia dintre rodire şi creştere. Creşterea fructelor în primele 4-5 săptămâni după înflorire, este concurată puternic de creşterea vegetativă, putând duce chiar la căderea fructelor (Fig.6).

Creşterea şi menţinerea fructelor pe pom este condiţionată şi de influenţa lemnului purtător, respectiv vârsta lemnului de semischelet şi de poziţia fructelor. Poziţia pe care o are ramura în coroană este foarte importantă pentru procesul de fructificare. Astfel, ramurile cu înclinare între 30º şi 60º faţă de verticală, realizează fructele cele mai mari. Cele orientate la 0-30º faţă de verticală cât şi cele curbate la 150-180º dau fructe mai mici.

Fig. 6. Efectul ciupirii lăstarilor crescuţi din muguri micşti la măr şi păr

a – procentul de fructe legate la măr neciupit (1) şi ciupit (2); b – procentul

de fructe legate la păr neciupit (3) şi ciupit (4) (după BALDINI)

59

Porţiunea multianuală a ramurii de rod influenţează şi ea prin lungime, creşterea fructelor. De regulă, o lungime mai mică, de până la 3 cm, duce la o subordonare a mugurelui floral şi a fructului faţă de creşterile vegetative din vecinătate, iar o lungime mai mare de 3 cm asigură o anumită independenţă a mugurului şi fructului de creşterile vegetative.

Creşterea fructelor este influenţată şi de acţiunea factorilor tehnologici în rândul cărora rărirea fructelor imediat după legare, ciupirea lăstarilor din apropierea fructului, rărirea mecanică şi chimică a acestora etc.

Maturarea fructelor Această fenofază este ultima din ciclul anual al organelor de rod, având o

importanţă deosebită datorită multitudinii de aspecte fiziologice, biochimice, tehnologice şi economice pe care le ridică.

Începutul acestei fenofaze este marcat de intrarea fructelor în faza de pârgă iar sfârşitul ei de momentul în care fructele ating maximul de calităţi gustative (la maturitatea de consum).

Pe parcursul maturării fructelor, au loc o serie întreagă de modificări, dintre care mai importante sunt cele care afectează elasticitatea pulpei, fructele primesc culoarea caracteristică soiului, aroma atinge nivelul specific, gustul devine plăcut etc.

Dintre procesele fiziologice mai importante din această fenofază amintim respiraţia şi transpiraţia.

Respiraţia scade la cireş şi vişin pe măsură ce fructele avansează spre maturitate şi chiar după aceea. Fructele la care procesul de respiraţie se reduce pe măsură ce ele avansează spre maturitate se numesc fără fază climaterică.

La mere, pere, piersici şi banane curba respiraţiei se desfăşoară astfel: pe măsură ce fructele cresc în volum şi greutate, intensitatea respitaţiei scade, până la sfârşitul etapei de întindere a celulelor. După această etapă se declanşează o intensificare a respiraţiei până la un maxim (momentul maturităţii de consum), după care respiraţia descreşte în mod continu, până la moartea celulelor. Fructele din această grupă sunt denumite cu fază climaterică. Minimum de respiraţie atins în momentul intrării fructelor în pârgă poartă denumirea de minim climateric, iar maxima înregistrată în urma intensificării repsiraţiei se numeşte maxim climateric. Maximum climateric corespunde cu maturitatea de consum a fructelor atunci când întrunesc maximum de calităţi gustative, ceea ce evidenţiază ajungerea fructelor la maturitatea deplină.

După ce s-a atins maximum climateric respiraţia scade din nou ca urmare a supracoacerii fructelor. În perioada de supracoacere are loc o diminuare continuă a calităţilor fructelor iar, în final, survine deprecierea celulei. Excepţie de la această regulă fac fructele sorbului şi moşmonului, care devin consumabile numai într-un stadiu avansat de supramaturare (când pulpa este deja moale).

Durata în timp între minimum climateric şi maximum climateric dă posibilitata păstrării în stare proaspătă a fructelor o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Cu cât respiraţia se desfăşoară mai lent cu atât se întârzie ajungerea fructelor la maturitatea de consum.

Prin intensificarea respiraţiei se produce autoîncălzirea fructelor prin degajare de căldură. Ca urmare a creşterii temperaturii în mediul înconjurător are loc intensificarea respiraţiei şi a tuturor proceselor de maturare a fructelor. Temperatura scăzută încetineşte

60

respiraţia şi degajarea de căldură. Prezenţa oxigenului stimulează respiraţia iar a CO2

determină reducerea respiraţiei până la un anumit prag. Formarea şi degajarea de etilen stimulează maturarea fructelor.

Fructele lovite îşi intensifică respiraţia şi îşi accelerează maturarea motiv pentru care ele nu se păstrează ci se dau în consum sau prelucrare imediat după recoltare.

Un alt fenomen care se petrece în fructele culese este transpiraţia. Aceasta se intensifică pe măsură ce temperatura creşte în masa fructelor. Pentru ca transpiraţia să aibă loc într-un ritm mai lent este obligatoriu ca temperatura să se menţină cât mai aproape de 0ºC. Transpiraţia este influenţată şi de umiditatea relativă a aerului. Cu cât umiditatea relativă a aerului este mai ridicată transpiraţia devine mai lentă şi invers.

Procesele de respiraţie şi transpiraţie se defăşoară pe baza consumului de hidraţi de carbon şi solubilizarea altor substanţe organice, cu efecte negative asupra păstrării fructelor în ansamblu.

Dacă umiditatea relativă a aerului se poate păstra aproape de limita superioară (90-95%), se asigură o prelungire a perioadei de păstrare şi se reduce cuantumul pierderilor.

Activitatea substanţelor bioactive este intensă şi importantă în fenofaza de maturare a fructelor. Procesul de maturare a fructelor este dependent de acţiunea etilenului şi a acidului abscisic (ABA). Aceasta din urmă acţionează ca inhibitor al giberelinei (AG3), favorizând formarea etilenei.

Perioada de maturare a fructelor este variabilă în funcţie de specie, iar în cadrul speciei este o caracteristică de soi. Maturarea fructelor, chiar pe acelaşi pom, se poate eşalona de la un fruct la altul. Un exemplu tipic în acest sens îl reprezintă caisul la care maturarea fructelor începe cu cele plasate pe ramurile anticipate.

Eşalonarea maturării în cadrul unui soi se poate extinde pe o perioadă mai lungă de timp, ceea ce impune efectuarea mai multor lucrări de recoltare (zmeur, căpşun, mur etc.). Executarea lucrării de recoltat în mai multe reprize este dezavantajoasă, deoarece necesită cheltuieli suplimentare de muncă manuală şi nu poate fi executată mecanizat.

Întârzierea recoltării fructelor are şi ea efecte negative, deoarece în acest caz, are loc maturarea fructelor pe pom iar la un moment dat acestea se desprind de pe ramuri şi cad.

Calităţile gustative şi de păstrare ale fructelor sunt condiţionate de asigurarea hranei în fenofazele de creştere şi maturare.

Dintre elementele nutritive o importanţă deosebită o au azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul la care se adaugă microelemente ca Bo, Zn, Cu, Fe etc. Influenţa macro- şi microelementelor asupra proceselor de creştere şi fructificare se studiază detaliat în Capitolul 11.

Relaţiile dintre creştere şi fructificare în ciclul anualProcesul de creştere şi de fructificare se desfăşoară concmitent în cadrul ciclului

anual. Cele două procese se găsesc într-o permanentă concurenţă pentru hrană. Este cunoscut faptul că creşterile viguroase inhibă inducţia florală cu efecte negative asupra recoltei următoare. Supraîncărcarea pomilor cu rod are efecte negative asupra creşterii lăstarilor şi a diferenţierii mugurilor de rod. Concurenţa se manifestă atât între fenofazele ciclului anual curent cât şi între cele ce aparţin recoltei următoare.

61

C a p i t o l u l 6

ALTERNANŢA DE RODIRE LA SPECIILE POMICOLE

6.1. CAUZE ŞI FORME DE MANIFESTARE

Alternanţa de rodire este un fenomen cu frecvenţă destul de mare ce apare cu prioritate în plantaţiile slab îngrijite, amplasate necorespunzător sau cultivate cu anumite specii şi soiuri care manifestă în mod natural, tendinţă de fructificare alternativă.

Fenomenul se manifestă prin succesiunea unor ani cu rod bogat sau foarte bogat, cu alţii cu producţie mică sau chiar fără producţie. Alternanţa de rodire nu trebuie confundată cu acţiunea unor factori naturali (ger, grindină, atac de boli şi dăunători, secetă etc.). Tendinţa de fructificare alternativă la pomi este de natură hormonală şi nutriţională, aspecte care dirijează cu prioritate procesele fundamentale din ciclul biologic anual de creştere şi rodire.

Se poate afirma cu certitudine, că alternanţa de rodire este generată în special de dezechilibrul dintre procesul de creştere şi cel de fructificare la pomii aflaţi în perioada de mare producţie.

Problema alternanţei de rodire a preocupat numeroşi pomicultori din ţara noastră între care CONSTANTINESCU şi colab. (1967), NEGRILA (1971), ŞUTA (1971), POPESCU şi colab. (1982,1993) etc.

Alternanţa de rodire este un fenomen biologic care dereglează întregul ecosistem pomicol. în practica pomicolă se cunosc speciile şi soiurile predispuse la alternanţă de rodire, cât şi faptul că aplicarea în complex a măsurilor tehnologice duce la atenuarea fenomenului respectiv.

BRUNNER (1982) arată că principalul factor care generează alternanţa de rodire este în primul rând cel genetic, reprezentat de soi. Dar, în acelaşi timp, trebuie precizat şi faptul că un rol important în manifestarea fenomenului îl au sistemul de cultură, complexul de măsuri tehnologice, portaltoiul utilizat etc. Aceşti factori, indiferent cum acţionează individual sau în interacţiune, pot modifica în sens pozitiv sau negativ rolul factorului genetic considerat primordial.

6.2. FRECVENŢA ŞI INTENSITATEA

Cu toate că determinismul fenomenului de alternanţă de rodire este suficient de bine cunoscut, nu în aceeaşi proproţie se ştie despre intensitatea cu care acesta se manifestă. ŞUTA (1971) a folosit pentru estimarea intensităţii alternanţei de rodire, formula lui HOBLYN (citat de KRAMER, 1966), care măsoară intensitatea acestui fenomen prin indicele de alternanţă (IA).

62

Pe lângă această formulă mai sunt şi altele care au valori apropiate însă cu abateri în plus sau în minus.

Din această relaţie se evidenţiază faptul că, cu cât raportul este mai mic, cu atât şi indiceele de alternanţă este mai scăzut.

BRUNNER (1982) propune pentru calculul mediei procentuale a alternanţei de rodire, următoarea relaţie:

BUBAN, SCHMIDT şi KATZFUSS (1981) în scopul cuantificării intensităţii alternanţei de rodire au utilizat coeficientul de variabilitate a producţiei (s%), care se calculează pentru o anumită perioadă dată, însă nu mai mică de şase ani. Autorii de mai sus consideră că intensitatea alternanţei de rodire este mai mare dacă s% > 20.

Pentru calcul se foloseşte următoarea relaţie:

iar

unde x = producţia de fructe la hectar (t/ha) în fiecare an; n = numărul de ani în observaţie.

Alternanţa de rodire poate îmbrăca următoarele forme: a) după un an cu producţie bună urmează un an cu recoltă mică sau fără recoltă;b) după 1-3 ani cu producţie bună urmează un an cu recoltă mică sau fără

producţie;c) o parte din pomii de pe o parcelă rodesc într-un an, iar ceilalţi în anul următor;d) sunt destul de rare cazurile când jumătate din coroană fructifică într-un an iar

cealaltă jumătate în anul următor.Alternanţa de rodire are frecvenţă mai mare la soiurile de măr de iarnă, păr

precum şi la cele de prun. Soiurile de vară de măr şi păr, piersic, cireş, vişin, cais nu au în general alternanţă de rodire, deoarece în momentul diferenţierii mugurilor de rod fructele sunt recoltate. Gutuiul, cu toate că este specia care îşi încheie ciclul de vegetaţie cel mai târziu iar fructele se recoltează în septembrie-octombrie, nu prezintă alternanţă de rodire. La această specie procesul de creştere şi fructificare este foarte bine autoreglat, acumularea substanţelor de rezervă continuîndu-se toamna până în a doua jumătate a lunii noiembrie.

63

Alternanţa de rodire este prezentă la toate sistemele de cultură. Declanşarea ei în plantaţiile intensive se combate mai greu decât în cele extensive, deoarece capacitatea de autoreglare a pomilor scade continuu ca urmare a degradării fiziologice mai puternice a formaţiunilor fructifere, la care se adaugă competiţia pentru hrană şi lumină mult mai accentuată în livezile intensive.

Pe măsură ce pomii avansează în vârstă se reduce plasticitatea lor ecologică şi, în consecinţă, scade capacitatea de autoreglare. Alternanţa de rodire este generată de scăderea capacităţii de lăstărire a pomilor ca o consecinţă a fenomenelor fiziologice descrise anterior.

6.3. MĂSURI PENTRU ÎNLĂTURAREA ALTERNANŢEI DE RODIRE

Principala cale de normare a încărcăturii de rod este tăierea de rodire care, dacă se face corect, asigură un raport optim între creştere şi fructificare. Pe lângă lucrări de tăiere trebuie efectuate corect şi lucrările solului, fertilizarea, irigarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor etc. în vederea realizării unei fructificări echilibrate an de an.

Prin tăierile efectuate se urmăreşte asigurarea raportului, pentru fiecare mugur de rod, a doi-trei muguri vegetativi. În acest fel, echilibrul fiziologic este apreciat ca normal în cazul mărului atunci când creşterea lăstarilor este de 30-40 cm, la piersic de 60-80 cm şi de 25-30 cm la celelalte sâmburoase.

Este cunoscut faptul că, în practica pomicolă, pentru a realiza o creştere anuală de 1 m se consumă aceeaşi cantitate de energie, ca şi pentru obţinerea unui kg de mere (POPESCU şi colab., 1993).

Fructificarea relativ constantă de la un an la altul poate fi realizată prin asigurarea a 5 muguri floriferi pe cm2 de secţiune a trunchiului sau a distanţei de 15-20 cm între fructe (CEPOIU, 1978).

Prin răritul chimic se poate combate alternanţa de rodire. Dintre produsele testate la noi în ţară se recomandă Paclobutazol care se aplică radicular - 1 g/pom, repartizat în 5-6 puncte în jurul trunchiului (BALDINI, 1986; COSTA, 1986; MITOV, 1988).

Fertilitatea echilibrată este şi ea o cale de combatere a apariţiei alternanţei de rodire.

Principala cale de evitare a alternanţei de rodire este cultivarea de soiuri care fructifică relativ constant an de an cum ar fi selecţiile clonale din cadrul soiului Golden Delicious care fructifică constant, Yellow spur, Auwill spur etc..

O improtantă cale de combatere a apariţiei alternanţei de rodire o constituie obţinerea şi lansarea în cultură de soiuri cu 1-2 flori în inflorescenţă la măr (RUDENKO, 1983).

Tratamentele fitosanitare, efectuate la timp şi la nivel calitativ corespunzător, contribuie la menţinerea unui frunziş sănătos pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Studiile făcute de BUDAN şi COMAN (1987) arată importanţa stării de sănătate a frunzişului în intervalul 15 mai 15 august, pentru recolta anului respectiv cât şi a anului următor.

64

C a p i t o l u l 7

ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

7.1. PARTICULARITĂŢILE ECOSISTEMULUI POMICOL

În natură, organismele vii, plante şi animale, trăiesc împreună, condiţionându-se şi influenţându-se reciproc. Între ele se stabilesc relaţii de concurenţă sau de ajutor reciproc. Aceste relaţii nu se limitează numai la raporturile dintre organismele vii, ele fiind mult mai complexe înglobând în egală măsură şi relaţiile acestor organisme cu mediul lor de viaţă.

Interacţiunea organismelor vii cu mediul abiotic duce în final la combinaţii de sisteme biologice şi anorganice, care formează unităţi funcţionale de transformare a substanţei şi energiei. Aceste sisteme sunt cunoscute sub denumirea de sisteme ecologice sau ecosisteme.

Speciile pomicole şi cele spontane care alcătuiesc vegetaţia ecosistemului pomicol se găsesc sub influenţa factorilor mediului înconjurător care se numesc şi factori naturali, staţionali şi ecologici. Factorii mediului înconjurător acţionează simultan asupra plantelor, acţiunea unui factor depinzând de măsura în care se manifestă acţiunea celorlalţi factori. Acest aspect are o deosebită importanţă pentru practica pomicolă fiindcă sporirea producţiei de fructe este posibilă numai prin acţiunea favorabilă simultană a factorilor ecologici, pe care omul îi influenţează printr-o serie de intervenţii.

Factorii ecologici se împart în factori abiotici (fizico-chimici) şi factori biotici (fitogeni şi zoogeni).

Factorii abiotici includ factori climatici (temperatură, lumină, precipitaţii, aerul etc.), factori ecopedologici care includ orografia terenului, substratul material (roca mamă), tipul genetic, particularităţi fizice şi compoziţie chimică.

Factorii biotici se manifestă prin intermediul organismelor vegetale (factori fitogeni) şi animalele (factori zoogeni).

Factorii antropogeni sunt reprezentaţi de acţiunile umane care urmăresc sporirea producţiei (cantitativ şi calitativ).

O parte dintre factorii enunţaţi cum ar fi temperatura, lumina, apa, aerul şi solul cu componentele lui, sunt indispensabile vieţii plantelor care mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de factori de vegetaţie.

65

7.2. FACTORII CLIMATICI

7.2.1. Lumina ca factor de vegetaţie

Lumina este factorul de vegetaţie prin intermediul căreia energia solară se integrează în plantă sub formă de energie potenţială. Lumina intervine în fenomenul de asimilaţie clorofiliană în urma căruia rezultă substanţa organică care furnizează energia necesară creşterii şi fructificării.

Din cantitatea imensă de energie luminoasă provenită de la soare, plantele pomicole utilizează, în condiţii normale, o proporţie redusă de numai 3-5%.

Speciile pomicole, cultivate în climatul temperat, fac parte din grupa plantelor heliofile, fiind pretenţioase faţă de lumină. Acest aspect este evidenţiat de prezenţa speciilor fructifere în luminişuri sau la marginea pădurii.

Cerinţele faţă de lumină nu sunt uniforme pentru toate speciile pomicole. în funcţie de cerinţele pe care acestea le au faţă de lumină, ele au fost împărţite în trei grupe distincte şi anume:

- specii cu cerinţe mari (nucul, piersicul, caisul, migdalul, cireşul);- specii cu cerinţe mijlocii (părul, mărul, prunul, vişinul etc.);- specii cu cerinţe reduse (zmeurul, coacăzul, agrişul, căpşunul), care suportă chiar

şi semiumbra.Asigurarea luminii, în concordanţă cu cerinţele speciilor pomicole, are efecte

benefice asupra creşterii şi ramificării, măreşte rezistenţa pomilor la atacul de boli şi dăunători, sporeşte rezistenţa lor la ger, stimulează diferenţierea mugurilor de rod, asigurând o fructificare relativ constantă şi fructe de calitate superioare.

Existenţa luminii intense are influenţă favorabilă asupra dimensiunilor frunzelor şi a membranelor celulare. În astfel de condiţii frunzele au dimensiuni mai mici, membrana celulelor palisodice se îngroaşă, pigmenţii clorofilieni se plasează în interiorul frunzei iar coloritul lor este mai puţin accentuat.

În climatul temperat lumina nu este un factor limitativ pentru speciile pomicole. Dacă lumina este însoţită de temperaturi corespunzătoare, în concordanţă cu cerinţele speciilor pomicole, şi de suficentă apă se obţin fructe de calitate, sporeşte conţinutul fructelor în zaharuri, maturarea este mai timpurie.

Insuficienţa luminii are efecte negative asupra unor procese fiziologice ce se desfăşoară în plantă. Ea determină mărirea suprafeţei frunzelor concomitent cu subţierea acestora, granulele de cloroplaste se îngroaşă, declanşând tendinţa de compensare a deficitului de lumină. La plantele umbrite se remarcă tendinţa de mărire a randamentului fotosinteză/respiraţie, fără a egala parametrii ce se realizează în condiţii de lumină normală.

Insuficienţa luminii influenţează nemijlocit procesul de diferenţiere a mugurilor de rod, căderea fiziologică, dimensiunile şi coloritului fructelor. Este cunoscut faptul că antocianul este sintetizat din zaharuri sub acţiunea nemijlocită a luminii.

Durata de strălucire şi intensitatea luminii influenţează compoziţia fructelor în substanţă uscată, în general.

În practica pomicolă există o permanentă preocupare pentru o valorificare superioară a luminii, cunoscut fiind faptul că în plantaţiile pomicole se foloseşte doar

66

parţial lumina solară. Existenţa unui surplus de lumină în plantaţiile de pomi dă posibilitatea găsirii unor căi şi mijloace de sporire a producţiei la unitatea de suprafaţă.

Dacă se analizează modul de valorificare a luminii la nivelul coroanei unui pom se poate constata că frunzele plasate la periferia coroanei beneficiază de lumină mai multă, peste necesarul lor fotosintetic, pe când cele din interiorul coroanei şi din părţile ei inferioare sunt slab luminate şi cu posibilităţi reduse de compensaţie. Astfel, intervenţiile, prin care se asigură un surplus de lumină în coroana pomilor (prin tăieri) au efecte directe şi favorabile asupra fotosintezei.

Frunzişul din coroana unui pom se comportă ca un ecran captator de lumină. În consecinţă trebuie cunoscut modul de comportare a frunzelor şi factorii care determină captarea şi pătrunderea luminii atât în coroana pomului cât şi în masa vegetală pe care o plantaţie pomicolă o formează. În acest scop se determină indicele foliar.

Indicele foliar este dat de suprafaţa totală a frunzişului unui pom sau a unei plantaţii în ansamblu raportată la unitatea de suprafaţă. Cu cât indicele foliar este mai mare şi atinge valoarea maximă mai repede, cu atât plantaţia respectivă va beneficia de mai multă lumină.

În tabelul 5 este prezentat indicele foliar la câteva specii pomicole.

Tabelul 5

Indicele foliar la unele specii pomicole(după Constantinescu şi colab., 1967)

Specia Indicele foliarPărPiersicPrunCireşCaisVişinMăr

0,5 – 0,90,5 – 0,90,6 – 1,90,5 – 2,62,2 – 6,12,2 – 6,12,2 – 6,1

Studiile făcute de WILLIAMS (citat de BALTEANU şi colab., 1991) arată că la porumb şi orz, specii la care frunzişul este dispus aproximativ vertical, indicele foliar are valori cuprinse între 12 şi 15.

Se poate afirma, pe baza datelor din tabelul 5, că speciile pomicole au indicele foliar mic sau mijlociu în comparaţie cu alte plante de cultură.

Un alt element important în analiza capacităţii de interceptare a luminii îl consituie dimensiunile frunzelor. Pentru ficare frunză, cantitatea de lumină interceptată este direct proporţională cu suprafaţa ei. La speciile cu frunze mari lumina pătrunde mai greu în coroană în comparaţie cu cele cu frunza mică. în consecinţă, speciile pomicole cu frunze mici, cum ar fi prunul, se pare că ar putea suporta o anumită îndesire a frunzişului şi, în consecinţă, să ajungă la un indice foliar superior (tabelul 6).

Studiile făcute de CONSTANTINESCU şi colab. (1967) arată că la prun suprafaţa medie a unei frunze este de 16,7 cm2, iar la cais de 31,1 cm2. Examinând frunzele la soiul de măr Golden Delicious JACKSON (1977) constată că suprafaţa medie a frunzei este de

67

25,0 cm2.

Tabelul 6 Dimensiunile medii ale suprafeţei frunzelor la unele specii pomicole

Specia Suprafaţa medie a unei frunze SursaPrunMăr (Golden Delicious)Cais

16,725,031,1

Constantinescu, 1967Jackson, 1977Constantinescu, 1967

Pentru desfăşurarea eficientă a procesului de fotosinteză are mare importanţă distribuţia pe verticală a frunzelor, deoarece dispunerea lor în coroană se realizează sub formă de straturi, ca urmare a unei tendinţe de interceptare a unei cantităţi cât mai mari de lumină.

La măr, dispunerea frunzişului în straturi, face ca lumina să pătrundă în coroană, la cel mult un metru adâncime (POPESCU şi colab., 1993). Stratul superior de frunze care primeşte lumina în mod direct, poate reţine până la 90% din radiaţiile utile fotosintezei active, iar cel de al doilea strat de frunze să beneficieze de foarte puţină lumină. Această situaţie obligă elaborarea unor căi de dirijare a frunzelor pe verticală. Orientarea frunzişului poate fi realizată prin lucrări de tăiere şi dirijare a ramurilor (Fig.7 şi 8).

Fig.7. Comportarea frunzelor în procesul de captare a luminii (după WILLIAMS)

a, c, e – frunze mici ; b, d, f – frunze mari

Proprietăţile optice ale frunzelor au mare importanţă în interceptarea luminii. Frunzele lucioase reflectă mai multă lumină, respectiv, până la 30% din lumina incidentă faţă de cele mate şi cu denivelări, pubescenţă etc.

Orientarea frunzelor faţă de lumina incidentă şi poziţia soarelui pe bolta cerească în cursul unei zile afectează, de asemenea, interceptarea luminii. Se pare că lumina pătrunde cu uşurinţă când frunzele au o poziţie verticală şi se realizează un indice foliar superior, de 14 (POPESCU şi colab., 1993). În general, speciile pomicole au frunzele dispuse orizontal, oblic sau vertical în proporţii diferite. După NICIPOROVICI (citat de SIPOS, 1972), situaţia ideală de dispunere a frunzelor ar fi următoarea: 13% din frunze să formeze unghiuri de 0-30º faţă de orizontală; 37% din ele să formeze unghiuri de

68

30-60º faţă de orizontală iar 50% din acestea să formeze unghiuri mai mari, de 60º până la 90º. Dispunerea frunzelor cât mai aproape de verticală reduce umbrirea în coroana pomilor.

Fig.8. Variaţia indicelui foliar luminat (IFL) în funcţie de poziţia frunzelor: pe verticală indicele foliar iluminat; pe orizontală înălţimea soarelui

a – frunze în poziţie orizontală, indicele foliar luminat se situează la amiază aproximativ la nivel de 3, datorită autoumbririi; b – frunze la 15° faţă de orizontală; c – frunze la 30° faţă de

orizontală; d – frunze la 45° faţă de orizontală: în timpul prânzului indicele foliar luminat se apropie de 6; e – frunze la 60° faţă de orizontală: în timpul prânzului IFL se apropie de 8;

f – frunze la 75° faţă de orizontală: în timpul prânzului IFL se apropie de 12; g – frunze în poziţie verticală: în timpul prânzului IFL depăşeşte 15; h – radiaţia incidentă (după WILLIAMS)

Procesul de fotosinteză se desfăşoară cu intensitate maximă dimineaţa când unghiul de incidenţă a razelor solare este de 45º şi se menţine la acest nivel până după amiază, când lumina ajunge la aceeaşi unghi de incidenţă faţă de orizontală. Pentru a nu deranja procesul de fotosinteză, în intervalul menţionat, trebuie ca umbra purtată sau autoumbrirea să nu se producă. În acest scop se vor stabili distanţe corespunzătoare între rânduri şi între pomi pe rând, pentru a evita umbrirea pe perioada de timp cât soarele este mai sus de 45º faţă de orizont.

Forma şi orientarea coroanei sunt, de asemenea, factori ce influenţează captarea luminii. Când soarele este mai aproape de orizont lumina este mai bine valorificată de către coroanele orizontale. La acestea, curba fotosintezei se plafonează între 200 şi 250 mm3/CO2/cm2/h, imediat ce soarele se ridică deasupra orizontului (POPESCU şi colab., 1993).

La coroanele verticale (garduri fructifere), când soarele depăşeşte 30º deasupra orizontului, intensitatea fotosintezei se accelerează, iar tendinţa de plafonare apare abia la valoarea de 550-600 mm3/CO2/cm2/h (POPESCU şi colab., 1993).

Stadiul de evoluţie a frunzişului este şi el important deoarece la plantele tinere,

69

indicele foliar este mult mai mic faţă de cele mature din aceeaşi specie şi soi.Pentru condiţiile din ţara noastră, atunci când se urmăreşte folosirea luminii la

parametri superior, rândurile de pomi se vor orienta pe direcţia nord-sud.Modul de utilizare a luminii în diferite tipuri de plantaţiiÎn plantaţiile extensive (sistem agropomicol şi clasic), cu pomi de dimensiuni mai

mari, plantaţi la distanţe mari, în perioada de mare producţie ecranul fotosintetic este discontinu şi reuşeşte să capteze până la 70% din lumina incidentă, diferenţa (30%) ajungând pe sol. La pomii tineri procentul de captare a luminii este ceva mai redus, asfel că nivelul de 70% se realizează numai în perioada de mare producţie. În coroanele globuloase de dimensiuni mari, numai la exterior şi la partea superioară, pe o adâncime de 1,0-1,5 m valorifică peste 25% din lumina solară (POPESCU şi colab., 1993). Partea inferioară şi cea din apropierea axului sunt supuse autoumbririi, motiv pentru care în zona respectivă producţia de fructe este scăzută şi de calitate inferioară. De aici şi concluzia că în plantaţiile extensive lumina nu este folosită în mod eficient.

În plantaţiile intensive, cu densitate de peste 600 de pomi/ha, unde se folosesc portaltoi de vigoare mijlocie şi coroane globunoase, se formează rapid covorul vegetal cu dezavantajul apariţiei autoumbririi şi a lipsei de lumină laterală (Fig.9 şi 10).

Fig.9. Iluminarea în livezile clasice

a – coroane globuloase de mare volum: pomii plantaţi la distanţe mici sunt luminaţi numai

în partea superioară;b – acelaşi tip de coroane plantate la distanţe normale lasă o parte din lumină să ajungă la

sol, în schimb sunt mai bine luminate

Fig.10. Iluminarea şi conţinutul fructelor

în zaharozăa – coroana divizată în patru tranşe orizontale;

b – conţinutul fructelor în zaharoză în funcţie de

70

În livezile intensive de tip "garduri fructifere", a căror grosime nu depăşeşte 1,5-2,0 m la bază şi 0,9-1,20 în partea superioară, se interceptează mai multă lumină, nu se produce autoumbrirea, dar este prezentă umbrirea între rânduri (umbra purtată) cât şi între pomii pe rând (Fig.11).

Fig. 11. Pătrunderea luminii în coroanea – coroană izolată în formă de ax; b – pomi conduşi ca ax, plantaţi în rânduri; c – rânduri

continui formate din plante; d – umbrirea provocată de lăţirea gardurilor în partea superioară (după LESPINASSE)

Pentru a realiza o interceptare bună a luminii, în coroana pomilor, trebuie asigurat un raport judicios între înălţimea pomilor (H) şi distanţa între rânduri (L). La gardurile fructifere cu înălţime mai redusă, lumina ajunge repede pe sol, nefiind interceptată în totalitate de către frunze, deci nu ajunge la randament maxim (Fig.12).

Fig. 12. Raportul dintre înălţimea pomilor şi distanţa între rânduri multiple. D = H – tangenta unghiului de incidenţă a razelor solare

A – la 40° lat., H = 4m; B – la 45° lat., H = 4m, D = 4m ; C – la 50° lat., H = 4m, D = 4,75m (după ODIER)

Dacă înălţimea gardului fructifer este mai mare, umbra purtată pune rândul vecin în condiţii mai puţin favorabile (cu prioritate în partea bazală), motiv pentru care producţia de fructe, din zona respectivă este de calitate inferioară.

În plantaţiile superintensive, în care pomii ating o înălţime de 2,0-2,5 m şi distanţa dintre rânduri este de 3-4 m, nu apare pericolul umbririi rândului vecin iar dacă se alege

71

corect distanţa de plantare pe rând, se poate realiza o valorificare eficientă a luminii.În cazul culturii în benzi (cu rânduri multiple), apare şi umbrirea reciprocă a

pomilor de pe acelaşi rând cât şi de pe rândurile vecine. Umbrirea părţii inferioare a coroanei atrage după sine diminuarea potenţialului productiv şi a calităţii fructelor. (Fig.13,14).

Fig. 13. Iluminarea în diverse coroane şi în plantaţiile în rânduri multiplea – lumină insuficientă în centrul coroanelor globuloase de mare volum; b, c, d – forme de coroane favorabile unei mai bune iluminări; e – iluminare insuficientă a părţii inferioare în

livezile cu rânduri multiple (după LESPINASSE)

Fig.14. Calitatea fructelor (calibru şi conţinut în zaharuri din livezileîn rânduri multiple (după LESPINASSE)

72

Pentru evitarea neajunsurilor semnalate mai sus, în plantaţiile intensive cu rânduri

multiple, se recomandă reducerea taliei şi a grosimii gardului fructifer în aşa fel, încât să

nu se producă umbrirea între rânduri şi între pomi pe rând.7.2.2. Căldura ca factor de vegetaţie

Sursa principală de căldură, ca şi în cazul luminii, este soarele. Din căldura pe care o degajă soarele numai o cantitate infimă ajunge la suprafaţa solului pentru a putea fi folosită de către plante (circa 1%). Constanta solară (cantitatea de căldură care ajunge la suprafaţa solului) este de 1,94 cal/cm2/minut.

Pe lângă căldura produsă de soare, plantele folosesc şi alte surse de căldură cum sunt: căldura acumulată prin radiaţii în timpul orelor de insolaţie, cea rezultată din descompunerea materiei organice (1 tonă de gunoi de grajd degajă 3-4 milioane de Kcal), cea provenită din respiraţia organelor subterane ale plantelor, căldura degajată din sol în urma reacţiilor exoterme etc.

Dacă lumină există din abundenţă, căldura poate fi apreciată ca factor limitativ pentru cultura speciilor pomicole din climatul temperat. Caracterul limitativ al căldurii se poate exercita prin insuficienţa acesteia într-o regiune dată, prin temperaturi negative extreme în timpul iernii, cât şi prin accidente climatice (brume, îngheţuri târzii de primăvară şi timpurii de toamnă).

La amplasarea speciilor pomicole într-o anumită regiune se va avea în vedere temperatura medie anuală. Ea oferă date utile cu privire la amplasarea speciilor pomicole pe un anumit areal.

Speciile din climatul temperat se comportă bine în regiunile cu izoterma de 8-10ºC (măr, păr, gutui, prun, cireş, vişin, nuc). Regiunile cu deficit de căldură, cuprinse între izotermele de 8-9ºC, sunt favorabile pentru speciile cu plasticitate ecologică mare (măr, prun, vişin, arbuşti fructiferi, alun etc.). Pentru speciile pretenţioase faţă de căldură (piersic, cais, migdal), condiţii optime de creştere şi fructificare se întâlnesc numai în regiunile cu izotermele de 9-11ºC.

Pornirea în vegetaţie a speciilor pomicole are loc primăvara numai după atingerea unui anumit prag de temperatură numit "prag biologic" sau "zero biologic". Pragul biologic este caracteristic pentru fiecare specie sau grup de specii. De exemplu, pentru arbuşti fructiferi acesta este de 4-5ºC, iar la pomii fructiferi el este de 6-8ºC.

Pentru parcurgerea fenofazelor caracteristice, speciile pomicole au nevoie de o anumită sumă de grade de temperatură activă (bilanţ termic activ). Bilanţul termic activ se obţine prin însumarea temperaturilor zilnice care depăşesc pragul zero biologic. Bilanţul termic activ se calculează cu ajutorul relaţiei:

BTA = tz - Pb

unde tz = temperatura medie a zilei, iar Pb = pragul biologic.În practica pomicolă se foloseşte mai frecvent bilanţul termic global care se

calculează prin însumarea temperaturilor medii zilnice din momentul declanşării perioadei de vegetaţie, până toamna când se încheie ciclul de vegetaţie.

Bilanţul termic global reprezintă minimum de temperatură fără de care speciile pomicole nu pot fi cultivate într-o anumită zonă. De exemplu, pentru pornirea în vegetaţie a soiului de măr Jonathan sunt necesare 80,2ºC, iar pentru înflorirea lui 377,8ºC. La soiul de prun Tuleu gras pentru umflarea mugurilor sunt necesare 86,5ºC,

73

pentru dezmugurit 227,8ºC, pentru începutul înfloritului 293,7ºC, iar până la maturarea fructelor 2581,4ºC.

În funcţie de cerinţele speciilor pomicole faţă de căldură, de modul de comportare a acestora faţă de gerurile din timpul iernii şi cele târzii de primăvară, există posibilitatea clasificării lor în trei grupe, astfel:

- Specii cu cerinţe mari faţă de căldură (cais, piersic, migdal). Acestea suportă greu gerurile din timpul iernii, nivel la care degeră mugurii de rod şi chiar o parte din ramuri, şi chiar brumele şi îngheţurile târzii de primăvară care pot duce la compromiterea recoltei;

- Specii cu cerinţe moderate (gutui, păr, cireş, nuc, unele soiuri de prun). La acestea pagubele sunt mai mici (cu frecvenţă mai mare la păr şi nuc). Îngheţurile şi brumele târzii de primăvară afectează, de regulă, mai puternic cireşul şi nucul;

- Specii cu cerinţe reduse faţă de căldură (măr, prun, soiurile rezistente la ger de vişin, arbuştii fructiferi, alun etc.). Această grupă de specii suportă bine iernile geroase din ţara noastră şi, de regulă, nu sunt afectate de îngheţurile şi brumele târzii.

Arealul de cultură al speciilor pomicole, pe teritoriul ţării noastre, este limitat de rezistenţa lor la temperaturile minime absolute din timpul iernii. Rezistenţa la temperaturi scăzute a pomilor este diferită de la o specie la alta. Limita de rezistenţă a speciilor pomicole faţă de gerurile din timpul iernii este determinată de numeroşi factori. De regulă, pomii aflaţi în perioada de declin au sensibilitatea cea mai mare faţă de ger. Pomii tineri sunt mai sensibili la ger în comparaţie cu cei maturi. Speciile la care ciclul de vegetaţie se încheie mai devreme au o rezistenţă mai bună la ger comparativ cu cele care îşi încheie mai târziu perioada de vegetaţie.

Rezistenţa la ger depinde, în mare măsură, de felul cum vin temperaturile scăzute. Gerurile care vin treptat sunt mai uşor suportate de plantele pomicole în comparaţie cu cele care apar brusc. La vişin, de exemplu, geruri de -20ºC, care s-au instalat progresiv, au distrus mugurii de rod în proporţie de 3% (POPESCU şi colab., 1993). Dacă temperatura de -20ºC survine brusc, ponderea mugurilor distruşi este de 96%.

Zilele cu temperaturi pozitive de la sfârşitul iernii reduc rezistenţa pomilor la ger. Dezgheţurile şi îngheţurile repetate pot provoca degerări la temperaturi mult mai puţin scăzute decât pragul rezistenţei normale pentru diferite specii pomicole. În astfel de cazuri, diminuarea rezistenţei este generată de faptul că plantele îşi pierd călirea. În general, pomii bine îngrijiţi, cu condiţii bune de vegetaţie în anul precedent au o rezistenţă sporită la ger.

În anii cu supraproducţie pomii acumulează o cantitate mai mică de substanţe de rezervă iar rezistenţa la ger este mai redusă.

Gerurile puternice din timpul iernii pot provoca moartea pomilor sau numai a unor părţi din coroană care sunt mai sensibile.

Ordinea de sensibilitate la ger a organelor aeriene ale pomilor este: mugurii de rod, apoi cei vegetativi, ramurile anuale (în special partea terminală care nu este suficient maturată).

Gerurile mari, apărute brusc la începutul iernii, provoacă înnegrirea lemnului (CHILDERS, 1976). Dacă gerul este mare şi prelungit (2-3 zile), poate provoca crăpături în coajă şi lemn cu repercusiuni negative asupra vieţii pomului.

Gerurile târzii de primăvară produc frecvent arsura scoarţei şi a cambiului

74

(datorită pierderii stării de călire).

Tabelul 7Limita de rezistenţă la temperaturi scăzute din timpul iernii

la unele specii pomicole cultivate şi sălbatice

Specia Limita de rezistenţă (°C) Specia Limita de rezistenţă (°C)MărPărGutuiPrunCaisPiersic

-35 … -36-32 … -33-28 … -30-30 … -32-26 … -28-24 … -26

CireşVişinCăpşunSmochinMăr siberianPăr de usuria

-29 … -32-30-16 … -24-16-45-40

În funcţie de rezistenţa la temperaturi scăzute din timpul iernii se poate face o zonare a culturii speciilor pomicole în condiţiile din ţara noastră. Astfel, se aprciază că regiunile în care temperaturile coboară sub -24ºC în timpul iernii, nu sunt recomandate pentru cultura caisului, piersicului şi migdalului, cu toate că aceste specii pot rezista şi la temperaturi mai scăzute. în zonele în care iernile sunt şi mai aspre se pot cultiva mărul, vişinul, prunul (soiuri mai rezistente), care înregistrează pagube la temperaturi mai scăzute de -30ºC.

Pentru cultura părului, gutuiului şi nucului nu sunt favorabile regiunile cu temperaturi mai scăzute în timpul iernii de -26, -27ºC.

în unele regiuni ale ţării noastre sunt frecvente îngheţurile şi brumele târzii de primăvară, care găsesc pomii după pornirea în vegetaţie. Pentru a limita efectul negativ al brumelor şi îngheţurilor de primăvară se va evita amplasarea speciilor cu pornire timpurie în vegetaţie în arealele respective. Cu toate că temperaturile sunt mai puţin scăzute faţă de cele din iarnă, ele afectează organele florale a căror rezistenţă scade pe măsură ce vegetaţia este mai avansată (tabel 8).

Tabelul 8Rezistenţa speciilor pomicole la ger (ºC) în funcţie de

fenofaza în care se găsesc

Specia Limita de rezistenţă la îngheţ pe fenofazeBoboci în faza de colorare

Plină înflorireFructe tinere

MărPiersicCireşPărPrunCais

-3,9-3,9-2,2-3,9-3,5-3,9

-2,2-2,8-2,2-2,2-2,2-2,2

-1,7-1,1-1,1-1,1-1,1-1,9

Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară afectează cu prioritate speciile care

înfloresc mai devreme (caisul, piersicul, migdalul iar, în unii ani, cireşul şi nucul, însă în

proporţii mai reduse).

75

Speciile care pornesc mai târziu în vegetaţie sunt mai puţin afectate de temperaturile scăzute. Astfel, dacă temperatura nu coboară sub -2ºC pericolul de îngheţ este mai redus (plasmoliza se manifestă mai slab şi cu posibilităţi de revenire). Dacă temperatura coboară la -3º...-4ºC şi dezgheţul se produce lent, plantele îşi revin, spre deosebire de cazul în care dezgheţul se produce brusc, când celulele mor. Organele hipogee sunt mult mai sensibile la temperaturi scăzute decât cele epigee.

Rădăcinile mărului degeră începând de la -7...-12ºC; la păr sistemul radicular rezistă până la -11ºC; la piersic până la -10ºC, la vişin şi mahaleb până la -14ºC, la coacăz până la -15ºC iar la agriş până la -18ºC (POPESCU şi colab., 1993).

7.2.3. Apa ca factor de vegetaţie

Apa este factorul indispensabil desfăşurării proceselor de creştere şi fructificare. Conţinutul în apă a organelor pomilor este mare (rădăcinile 60-85% iat fructele 77-92%).

Cerinţele speciilor pomicole faţă de apă sunt dependente de consumul specific de apă pentru a obţine 1 kg de substanţă uscată, denumit coeficient de transpiraţie.

Coeficientul de transpiraţie diferă de la o specie la alta (la măr este de 170-300, la piersic 300-500 etc.). POPESCU şi colab. (1993) arată că un pom, într-o perioadă mai călduroasă, consumă 10-12 l apă în timp de o oră ceea ce înseamnă 3000-5000 m3/ha/an. Creşterea umidităţii solului duce la mărirea coeficientului de transpiraţie. Atunci când umiditatea relativă a aerului creşte se micşorează coeficientul de transpiraţie şi invers.

Temperatura ridicată, lumina şi vântul măresc transpiraţia, în consecinţă cerinţele pentru apă sunt mai mari.

În funcţie de cerinţele faţă de apă, speciile pomicole au fost împărţite în patru grupe, şi anume:

a) specii cu cerinţe foarte mari (coacăz, agriş, afin);b) specii cu cerinţe mari (gutui, măr, prun);c) specii cu cerinţe medii (nuc, cireş, vişin);d) specii cu cerinţe mici (cais, piersic, migdal).Speciile pomicole au momente critice pentru umiditate, care de regulă, se

suprapun cu creşterea intensă a lăstarilor şi a fructelor. Lipsa apei duce la diminuarea cantitativă şi calitativă a recoltei, la o creştere slabă a lăstarilor; grăbeşte îmbătrânirea; sistemul radicular se ramifică puternic, cu un consum mare de substanţe organice.

Efectul nefavorabil al secetei este suportat în mod diferit de speciile pomicole. În funcţie de rezistenţa la secetă, speciile pomicole pot fi grupate după cum urmează:

a) specii foarte rezitente (caisul şi migdalul altoite pe migdal; cirşul şi vişinul altoite pe mahaleb; părul - soiuri de vară - altoit pe franc şi sălbatic;

b) specii cu rezistenţă mijlocie (piersic - soiuri târzii - altoit pe franc; cireş şi vişin altoit pe cireş păsăresc; soirui de păr târzii altoite pe franc sau sălbatic; prun - soiuri de vară);

c) specii sensibile la secetă (soiurile de măr altoite pe portaltoi vegetativi; părul şi gutuiul altoite pe gutui; piersicul altoit pe crocoduş şi prun franc).

Excesul de apă din plantaţiile pomicole este şi el dăunător deoarece diminuează procesul de fotosinteză, prelungeşte perioada de vegetaţie, întârzie maturarea lemnului, şi a fructelor, opreşte creşterea în perioadele reci şi ploioase etc.

O perioadă ploioasă la înflorit este nefavorabilă pentru polenizare, deoarece apa în

76

exces spală polenul de pe stigmat, împiedică zborul insectelor polenizatoare, şi favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice.

Sensibilitatea speciilor pomicole faţă de excesul de apă este diferit în funcţie de combinaţia soi x portaltoi.

O sensibilitate sporită faţă de excesul de apă o manifestă cireşul altoit pe cireş păsăresc sau mahaleb, caisul altoit pe zarzăr, piersicul altoit pe migdal şi franc.

Părul şi gutuiul altoite pe gutui, suportă mai bine excesul de umiditate şi chiar o inundare temporară.

Principala sursă de apă pentru pomi este cea provenită din ploaie şi zăpadă. În ţara noastră, repartizarea precipitaţiilor pe parcursul anului este aproximativ în concordanţă cu cerinţele speciilor pomicole, perioada mai ploioasă a anului suprapunându-se perioadei de creştere a lăstarilor şi a fructelor.

Zăpada, înafara faptului că este o sursă importantă de apă, protejează solul şi sistemul radicular de îngheţ iar prin adunarea ei în jurul pomilor duce la întârzierea pornirii în vegetaţie mai ales pentru speciile care au un repaus profund mai scurt (cais, piersic). Zăpada poate fi şi dăunătoare pomilor când se depune în cantitate mare pe ramuri, prducând ruperea lor.

Roua contribuie cu circa 30 mm/an la asigurarea nevoilor de apă a pomilor. Ea sporeşte umiditatea relativă a aerului şi reduce transpiraţia.

Chiciura şi poleiul provoacă asfixierea mugurilor şi chiar ruperea ramurilor.Grindina, ca fenomen meteorologic, cade de regulă în perioadele mai calde şi

produce pagube prin degradarea frunzişului şi a fructelor, rănirea lăstarilor şi ramurilor. Rănile provocate reprezintă porţi de intrare a agenţilor patogeni. Rănile de pe fructe chiar dacă se cicatrizează, determină deprecierea calitativă a producţiei.

7.2.4. Aerul ca factor de vegetaţie

Aerul este un amestec format din oxigen, azot, dioxid de carbon, amoniac, vapori de apă etc. în procesul de creştere şi fructificare plantele pomicole utilizează atât aerul atmosferic cât şi cel din sol. Aerul influenţează creşterea şi fructificarea pomilor prin componentele lui de bază (O, CO2, NH3, N etc).

Oxigenul din aer este indispensabil vieţii pomilor, fiind folosit în procesul de respiraţie. Prin procesul de fotosinteză plantele degajă oxigenul cu rol important în oxidarea substanţelor hidrocarbonate şi de formare a unor noi substanţe proteice.

Este cunoscut faptul că respiraţia se produce atât la nivelul organelor epigee cât şi al celor hipogee.

În sol, oxigenul se găseşte în proporţie mai mică (18-19%), în special în solurile tasate, cu exces de umiditate. Lipsa oxigenului din sol duce la diminuarea creşterilor şi chiar la asfixierea rădăcinilor. O bună aerare a solului se realizează prin mobilizarea solului, distrugerea crustei, drenarea apei în exces, plantarea pe biloane sau în poziţie oblică.

Dioxidul de carbon din aer are o deosebită importanţă în desfăşurarea procesului de asimilaţie clorofiliană. Lipsa dioxidului de carbon duce la reducerea sau chiar oprirea asimilaţiei clorofiliene iar un aflux de dioxid de carbon intensifică fotosinteza.

Principala sursă de dioxid de carbon pentru plante este aerul, în compoziţia căruia acesta se găseşte între 0,03 şi 0,05%.

77

Prin descompunerea materiei organice conţinutul în dioxid de carbon din aer poate creşte la 0,3% până la 0,63% (POPESCU şi colab., 1993).

Azotul este un gaz inert pentru plante şi animale, ce nu poate fi asimilat sub formă de azot elementar, ci numai sub formă de săruri ale acidului azotic şi amoniacal.

Azotul din atmosferă este singura sursă de formare a compuşilor azotaţi din sol, deoarece roca mamă pe care s-a format solul nu conţine azot. Deasupra fiecărui hectar de teren se găsesc circa 78.106 kg azot, iar în recolta obţinută pe un hectar se acumulează 100-150 kg azot.

Amoniacul se găseşte în cantitate mai mare în sol unde se formează prin descompunerea substanţelor organice ce conţin azot sub formă proteică.

Vântul, ca mişcare a maselor de aer, stimulează transpiraţia plantelor şi măreşte nevoile lor de apă, împiedică zborul albinelor, uscă stigmatele florilor producând diminuarea recoltei. Vântul puternic deformează coroana pomilor, încetineşte creşterea, rupe ramurile, spulberă zăpada. Pentru protejarea plantaţiilor pomicole se înfiinţează perdele de protecţie perpendiculare pe direcţia vântului dominant sau se elimină de la plantare amplasamentele expuse vânturilor puternice.

7.2.5. Cerinţele pomilor şi arbuştilor fructiferi faţă de mediul edafic

În procesul de nutriţie speciile pomicole îşi iau hrana din sol exceptând azotul care provine din atmosferă sau din îngrăşăminte.

Principalele componente ale solului, de care se ţine cont la amplasarea speciilor pomicole, sunt: grosimea stratului de sol, volumul edafic util, starea de structurare şi textura lui, nivelul de gleizare, conţinutul în humus, permeabilitatea pentru apă şi aer, gradul de aprovizionare cu macro- şi microelemente, reacţia solului, conţinutul în Ca activ şi adâncimea pânzei de apă freatică.

Grosimea stratului de sol. În plantaţiile pomicole se consideră că un sol cu grosimea de un metru este corespunzător, cu toate că unele specii pomicole (păr, nuc, cireş, castan, prun, cais) îşi dispun o mică parte din rădăcini chiar şi la adâncimi mai mari (3-4 m). Pentru speciile pomicole nu este importantă numai grosimea stratului de sol ci şi volumul edafic util al solului (partea fină, fără elemente de schelet, din profilul de sol, calculată pe o secţiune de un metru (POPESCU şi colab., 1993).

Pentru a putea aprecia corect însuşirile fizice şi chimice ale solului se deschid profile pe adâncimea de un metru şi se recoltează probe pentru analiză de la adâncimile de: 0-20 cm, 30-50 cm şi 60-80 cm.

Alcătuirea granulometrică a solului are mare importanţă în creşterea şi fructificarea pomilor. Ea reprezintă, de fapt, ponderea principalelor componente ale solului (argilă, mâl şi nisip).

Cerinţele speciilor pomicole faţă de aceste componente ale solului sunt diferite. Părul se comportă bine pe solurile cu un conţinut în argilă mai mic de 23%, mărul suportă până la 35% argilă iar prunul se comportă bine pe soluri cu un conţinut în argilă de 40% şi chiar peste.

78

Însuşirile hidrofizice ale solului (porozitatea şi capacitatea hidrică minimă sau capacitatea de câmp pentru apă a solului). Aceste însuşiri sunt strâns legate de alcătuirea granulometrică a solului, de starea de structurare a acestuia şi de posibilităţile de îndepărtare a excesului de apă.

Starea de gleizare a solului este determinată de nivelul apei freatice sau de existenţa izvoarelor de coastă. Aceasta poate duce la asfixierea sistemului radicular, cele mai sensibile specii fiind cireşul, prunul, caisul şi piersicul. Solurile gleizate şi pseudogleizate, pe cât posibil, trebuie evitate de la plantare; pe suprafeţe mici plantatul pomilor se poate face pe biloane.

Principalele însuşiri chimice ale solului care afectează viaţa pomilor sunt: conţinutul în humus, azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, microelemente (bor, mangan, cupru, zinc etc.) şi reacţia solului etc.

Pentru plantaţii pomicole sunt recomandate solurile cu un conţinut de 2-3% humus, bine aprovizionate cu azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu şi microelemente.

Azotul din sol este foarte important pentru creşterea şi rodirea pomilor. Absenţa azotului duce la încetinirea şi încetarea creşterilor, diminuarea fructificării, căderea prematură a frunzelor. Pentru pomi este important azotul din sol sub formă asimilabilă şi mai puţin cel din humus, masă microbiană etc.

Fosforul este foarte important pentru creşterea organelor vegetale, diferenţierea mugurilor de rod, creşterea şi maturarea fructelor. El măreşte rezistenţa la iernare a pomilor şi arbuştilor fructiferi. Fosfaţii din sol sunt accesibili pomilor în mică măsură, în consecinţă solul trebuie aprovizionat cu fosfor din îngrăşăminte.

Potasiul contribuie la creşterea lăstarilor şi rădăcinilor, îngoşarea tulpinii, creşterea şi maturarea fructelor, sporirea rezistenţei pomilor la ger. El participă la numeroase procese biochimice cum ar fi: fotosinteza, metabolismul azotului, migrarea glucidelor etc. Este considerat un regulator al consumului de apă în plantă (pe măsură ce creşte concentraţia sa în plantă scade transpiraţia). Prezenţa potasiului în cantităţi mai mari în plantă favorizează realizarea calităţilor gustative ale fructelor, acumularea de zahăr, aromă specifică şi o mai bună păstrare.

Calciul din sol are o mare importanţă pentru pomi şi arbuşti fructiferi. Fiind prezent în cantităţi mari în celulele plantelor asigură echilibrul fiziologic între elementele şi microelementele din soluţia solului. Calciul acţionează cu un regulator al metabolismului (măreşte sau reduce respiraţia). Un conţinut scăzut de calciu în fructe accelerează respiraţia şi provoacă brunificarea internă a fructelor.

Magneziul este unul din componenţii clorofilei şi îndeplineşte un rol esenţial în activitatea de fotosinteză. Magneziul are rolul de a stimula absorbţia fosforului şi migrarea lui; participă la formarea lipidelor, favorizează formarea xantofilei şi a carotenului, reduce transpiraţia etc.

Microelementele sunt foarte importante în procesul de creştere şi fructificare a plantelor pomicole, în special fierul, manganul, zincul şi borul. În foarte multe cazuri microelementele sunt blocate în complexul solului şi nu pot fi valorificate de către speciile pomicole, motiv pentru care trebuie administrate prin stropire pe frunze.

Reacţia solului are o deosebită importanţă în procesul de creştere şi fructificare a pomilor şi arbuştilor fructiferi. Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului sunt foarte diferite. Mărul preferă soluri uşoare, acide, pe când părul preferă solurile neutre

79

(pH 6,5-7,5). Răspunsul pomilor la reacţia solului este dependent şi de textura solului. Astfel, pe solurile nisipoase şi nisipo-lutoase, mărul suportă un pH între 5,7 şi 8; pe soluri cu textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă pH-ul optim al solului este de 5,8-7,8 iar pe soluri grele, argiloase de 5,6-7,2.

TEACI (1985) arată că prezenţa aluminiului, într-un sol acid, în concentraţie mai mare de 15 mg la 100 g sol pentru păr şi 8 mg la 100 g sol pentru măr, reprezintă un factor de restricţie, care condiţionează dezvoltarea şi distribuirea sistemului radicular în ansamblu.

Adâncimea apei freatice este un factor limitativ pentru amplasarea plantaţiilor pomicole. Pentru aprecierea adâncimii pânzei de apă freatică se ia nivelul maxim pe care aceasta îl poate atinge în cel mai umed sezon al anului. Apa freatică plasată la mică adâncime favorizează gleizarea. La mărul altoit pe franc pânza de apă freatică trebuie să fie la adâncimea de 2,0-2,5 m, iar pe portaltoi vegetativi la minimum 1,5 m.

Fenomenul de oboseală a solului apare în cazul defrişării unei plantaţii şi înfiinţarea ei cu aceeaşi specie sau chiar cu specii diferite. La noua plantaţie se vor observa creşteri mai slabe, intrarea pe rod întârziată, producţie mică de fructe, scurtarea ciclului de creştere şi rodire. Aceste fenomene sunt mai pronunţate în cazul plantaţiilor intensive şi superintensive.

Principalele cauze ale oboselii solului sunt: dereglări în procesul nutriţional, acumularea unor substanţe toxice în sol de la cultura anterioară, consumul unor macro- şi microelemente, înmulţirea nematozilor etc.

Pentru evitarea neajunsurilor provocate de oboseala solului se recomandă rotaţia culturilor (noua plantaţie nu se va înfiinţa imediat după defrişare mai ales cu aceeaşi specie). După defrişare se recomandă cultivarea terenului câţiva ani cu culturi anuale sau perene şi abia apoi înfiinţarea noii plantaţii.

7.2.6. Relieful şi redistribuirea factorilor ecologici

Acţiunea factorilor climatici şi agropedologici este diferită în funcţie de relief. Pe terenurile cu pantă mică sau plane factorii climatici şi de sol sunt aproximativ uniform repartizaţi, în timp ce pe terenul în pantă apar graduări diferite ale aceluiaşi factor. Terenurile în pantă oferă condiţii diferite pentru speciile pomicole de la baza, mijlocul şi treimea superioară a pantei.

Treimea inferioară a pantei este mai bogată în apă, solul este mai profund, se încălzeşte mai lent primăvara. Frecvent poate apare excesul de apă iar răcirea solului noaptea este mai accentuată etc.

Temperatura aerului la baza pantei este mai mică cu 1-3 grade faţă de cea superioară, ceea ce face ca vegetaţia să se încheie mai târziu la baza pantei comparativ cu treimea sa superioară.

Treimea superioară a pantei are mai puţină apă dar este foarte bine luminată şi se încălzeşte repede. Este mai puternic bătută de vânt şi afectată de eroziunea solului. Astfel, pe treimea superioară a pantei, solul este subţire şi sărac în elemente nutritive. Iarna din lipsă de zăpadă solul îngheaţă pe o adâncime mai mare însă atacul de boli criptogamice este mai puţin favorizat.

Faţă de cele două situaţii descrise, treimea mijlocie a pantei prezintă condiţii intermediare şi o stare de echilibru. În multe cazuri această porţiune este cea mai

80

favorabilă pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi.

C a p i t o l u l 8

REPARTIZAREA PLANTAŢIILOR DE POMIŞI ARBUŞTI FRUCTIFERI ÎN ROMÂNIA

Acţiunea de delimitare a zonelor de favorabilitate pentru cultura economică a pomilor şi arbuştilor fructiferi în România s-a realizat pe baza stuiilor şi a lucrărilor de raionare (1956) şi microraionare (1965). Pe baza acestor studii CONSTANTINESCU şi TEACI (1967) împart teritoriul ţării noastre în 13 regiuni pomicole (Fig.15).

La delimitarea regiunilor pomicole s-a avut în vedere polarizarea acestora în jurul unor mari ecosisteme naturale, cu o structură grafică relativ unitară. Astfel, cinci regiuni pomicole sunt amplasate în cadrul ecosistemelor aparţinătoare dealurilor subcarpatice şi a piemonturilor, trei în ecosistemele din podişuri şi platforme, patru sunt dispuse în ecosisteme de şes şi coline şi una în ecosistemul din zona inundabilă a Dunării care cuprinde şi Delta Dunării.

La amplasarea speciilor pomicole în bazine şi centre se au în vedere condiţiile naturale şi frecvenţa speciilor respective în flora spontană.

Regiunea I. Dealurile Subcarpaţilor Meridionali

Această regiune include partea deluroasă a Munteniei şi Olteniei, la care se adaugă platformele Strehaia, Cotmeana, Gruiurile Argeşene, Cândeşti şi o parte din judeţul Vrancea (până la vest de Adjud).

Acest masiv deluros are înclinarea spre sud şi sud-est. Este străbătut de văi largi şi închise spre nord, lipsite de curenţi reci. Clima este temperat continentală, cu temperaturi mai ridicate în depresiunea subcarpatică a Olteniei, unde se simte şi influenţa climatului mediteranean. Depresiunile subcarpatice Deduleşti, Nucşoara, Jugur, Câmpulung-Muscel etc. (din jud. Argeş), dispun de microclimat favorabil culturii mărului, prunului şi nucului. Temperatura medie anuală oscilează între 6 şi 10ºC iar temperatura minimă absolută înregistrează valori între -24...-27ºC. Precipitaţiile medii anuale sunt de 550 până la chiar 1000 mm. Intervalul fără îngheţ este de 190 zile iar perioada de vegetaţie de aproximativ 235 de zile. Verile sunt relativ calde. Frecvenţa îngheţurilor este mai mare la întorsura Buzăului.

În flora pomicolă spontană a regiunii sunt foarte bine reprezentate următoarele specii: măr şi păr pădureţ, păducel, cireş, porumbar, corcoduş, alun, corn, soc, zmeur, mur, căpşun, fragi şi, în mai mică măsură, castanul (Polovragi, Tismana, Baia de Aramă).

Regiunea I pomicolă este cea mai întinsă, având, în total circa 200.000 ha (40% din patrimoniul pomicol al României, la data zonării).

81

Principalele bazine pomicole din această regiune sunt: bazinul Jiului, cu centrele Strehaia, Baia de Aramă, Tismana şi Tg.Jiu; bazinul Oltului, cu centrele Horezu şi Râmnicu Vâlcea; bazinul Argeşului, cu centrele Argeş, Merişani, Câmpulung-Muscel, Piteşti; bazinul Dâmboviţei, cu centrele Malul, Voineşti, Gemenea, Cândeşti; bazinul Ialomiţei, cu centrele Pucioasa, Târgovişte; bazinul Prahovei, cu centrele Gornetu-Cuib, Măgurele, Vălenii de Munte; bazinul Râmnicu Sărat, cu centrele Podgoria, Dragosloveni; bazinul Milcovului, cu centrele Petreşti, Mera; bazinele intramontane Tiţeşti-Argeş, Ceraşu-Prahova, Răteşti-Buzău.

Regiunea a II-a. Piemonturile de vest

Această regiune este plasată în zona deluroasă a Banatului şi cuprinde centrele Ruşiţa, Lugoj şi Făget, podişul Lipova, depresiunea intramontană Caransebeş, depresiunea Haţeg, Orăştie, Sebeş şi dealurile subcarpatice de vest.

Climatul este continental moderat. Temperatura medie anuală este cuprinsă între 6 şi 10ºC iar temperaturile minime absolute coboară de la -24ºC până la -27ºC. Precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 55-1000 mm. Durata perioadei de vegetaţie este de 240-250 de zile, iar intervalul fără îngheţ, de 175-180 de zile.

Datorită influenţei climatului mediteranean, umiditatea relativă a aerului este mai ridicată. Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară au o frecvenţă redusă. Flora pomicolă spontană se aseamănă cu cea din zona întâi. Principalele specii cultivate sunt: prunul, cireşul, vişinul, mărul şi nucul.

Cele mai importante bazine pomicole ale acestei regiuni includ bazinul Cernei, cu centrele Domaşnea şi Iablaniţa; bazinul Caransebeş, cu centrele Teregova, Zăguşeni, Urmeniş; bazinul Mureşului, cu centrele Haţeg, Sibişel, Geoagiu şi Orăştie; bazinul Crişurilor, cu centrele Gurahonţ, Ineu, Beiuş.

Regiunea a III-a. Podişul Someşan

În această regiune sunt incluse dealurile Silvaniei, Podişul Someşului, o parte din dealurile cuprinse între Gherla şi Dej. În partea nordică este delimitată de Satu Mare, iar la sud de Cluj-Napoca.

Regiunea are un climat continental moderat, cu temperatura medie anuală de 7,5ºC până la 8,5ºC şi precipitaţii medii anuale de 650-800 mm.

Principalele centre pomicole sunt şimleul Silvaniei, Şomcuta Mare, Seini, Dej etc.

Regiunea a IV-a. Bordura podişului Transilvaniei şi Ţara Bârsei

Din această regiune fac parte dealurile vestice ale Carpaţilor Occidentali şi o parte din dealurile nordice ale Carpaţilor Meridionali (până la Sebeş).

Climatul este ceva mai rece şi umed, temperatura medie anuală fiind de 8,5ºC iar precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 700 şi 1000 mm.

Principalele centre pomicole includ bazinul Baia Mare, Bistriţa, Sighet, Reghin, Apold, Sighişoara, Cisnădie-Cisnădioara.

Regiunea a V-a. Subcarpaţii Orientali

82

Cuprinde dealurile şi terasele din dreapta Siretului, cu podişul Fălticeni, depresiunile Liteni-Suceava şi Rădăuţi. Climatul este accentuat continental, cu veri călduroase şi mai secetoase, ierni geroase şi lungi. Temperatura medie anuală este de 7-8,1ºC iar precipitaţiile medii anuale oscilează între 500-650 mm.

Principalele bazine pomicole ale regiunii sunt: Fălticeni, cu centrele Rădăşeni, Spătăreşti, Horodniceni, Dumbrava; bazinul Ozana-Topoliţa cu centrele Valea Seacă, Ocea; bazinul Piatra Neamţ cu centrele Girov, Dobreni; bazinul Trotuşului cu centrele Oituz, Dărmăneşti; bazinul Sucevei cu centrele Salcia şi Ciprian Porumbescu.

Regiunea a VI-a. Podişul Târnavelor

Zona include podişul Târnavelor, cu un climat continental moderat. Temperatura medie anuală este de 7.5-9,5ºC, gerurile sunt mai rare iar precipitaţiile sunt cuprinse între 600 şi 700 mm.

Principalele centre pomicole ale regiunii includ Sighişoara, Mediaş, Dumbrăveni, Târnăveni şi Harghita.

Regiunea a VII-a. Câmpia Transilvaniei

Această regiune include zona de silvostepă şi forest6ieră din centrul Transilvaniai şi Podişul Secaşelor. Climatul este continental moderat, ceva mai răcoros. Temperatura medie anuală este de 8,5ºC iar precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 550 şi 650 mm.

Principalele centre pomicole ale acestei regiuni sunt: Cluj-Napoca, Turda, Aiud, Alba-Iulia, Ocna Mureş, Blaj.

Regiunea a VIII-a. Podişul Moldovei

Această regiune cuprinde podişul Moldovei care poate fi apreciat ca cel mai reprezentativ bazin pomicol din ţara noastră. Din această regiune mai fac parte: podişul Bârladului şi o parte din podişul Sucevei. Climatul este continental, cu temperatura medie anuală de 8,5-9,5ºC şi precipitaţiile medii anuale cuprinse între 500-600 mm.

Principalele bazine pomicole ale regiunii sunt: Comarna, cu centrele Tomeşti, Goruni, Hiliţa, Costuleni, Osoi, Vişan; bazinul Strunga cu centrele Strunga, Fărcani; bazinul Cotnari, cu centrele Cârjoaia, Scobinţi, Sticlăria, Lupăria.

Regiunea a IX-a. Câmpia Română de vest

Cuprinde zona de silvostepă şi de pădure din Muntenia şi Oltenia, delimitată la vest de linia Mizil-Urziceni-Lehliu-Călăraşi. Climatul este continental, cu temperatura medie anuală de 10ºC până la 11ºC şi precipitaţii medii anuale de 450-600 mm.

Principalele centre pomicole ale acestei regiuni sunt cele de la Bucureşti, Copăceni, Greaca, Petroşani, Giurgiu, Hotarele, Găieşti, Titu, Târgovişte, Urlaţi, Pleniţa-Calafat, Craiova, Coşoveni, Turnu Măgurele-Liţa, Breasta, Tâmbureşti, Bechet.

83

Regiunea a X-a. Câmpia de vest a Banatului şi Crişanei

Regiunea include zona de stepă, silvostepă şi de pădure din Banat, Crişana şi Maramureş. Climatul este continental, moderat, cu temperatura medie anuală de 9-10,5ºC şiprecipitaţii medii anuale de 550-800 mm.

Regiunea este foarte favorabilă culturilor de prun, cais, piersic, cireş, vişin, nuc etc.

Regiunea a XI-a. Câmpia Moldovei

Cuprinde sudul câmpiei Siretului, câmpia Bârladului, câmpia Prutului, câmpia Jijia-Bahlui. Temperatura medie anuală este de 8-9,5ºC iar precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 450 şi 500 mm.

Principalele bazine pomicole din această regiune sunt: Iaşi cu centrele Copou, Miroslava, Sorogari, Vădeni, Bârnova; bazinul Răducăneni, cu centrele Bazga, Moşna, Bohotin, Dolheşti; bazinul Huşi cu centrele Dobreni, Avrămeşti; bazinul Săvreni, cu centrul Drăguşeni; bazinul Bârladului, cu centrul Tutova.

Regiunea a XII-a. Bărăgan şi Dobrogea

În această regiune sunt incluse zonele de stepă din sud-estul ţării noastre. temperatura medie anuală este de 10-11,5ºC iar precipitaţiile sunt puţine (350-450 mm).

Principalele bazine pomicole ale regiunii sunt: Tulcea, Babadag, Măcin, Mangalia, Medgidia cu centrele Valul lui Traian, Nazarcea, Neptun, Cernavodă; bazinul Bărăganului cu centrele Feteşti, Borduşani, Însurăţei, Ianca, Coresu, Movlia Miresei şi Merieasca.

Regiunea a XIII-a. Zona inundabilă a Dunării şi gura Siretului

Această regiune se prezintă sub forma unei fâşii înguste de-a lungul Dunării, începând de la Giurgiu până la Călăraşi, cu extindere peste balta Borcea şi Brăilei până la gura Siretului, inclusiv Delta Dunării. În această zonă se cultivă, cu rezultate bune, gutuiul, părul altoit pe gutui şi căpşunul. În Delta Dunării găsesc condiţii favorabile piersicul, caisul, gutuiul, cătina albă şi smochinul.

Climatul din această regiune este influenţat de Dunăre, care îi dă un caracter moderat. Temperatura medie anuală este de circa 11ºC, temperatura minimă absolută înregistrată a fost de -25,4ºC (1929).

84

harta

85

C a p i t o l u l 9

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL(PEPINIERA DE POMI)

Pepinierele pomicole sunt unităţi specializate în producerea de material săditor pomicol. În anul 1995, pe teritoriul ţării noastre funcţionau 33 de pepiniere cu o producţie medie anuală de peste 3 milioane de pomi altoiţi, la care se adaugă materialul pomicol pe rădăcini proprii.

Pepiniera pomicolă este o exploataţie horticolă subordonată SCPP-ului şi ICPP Piteşti-Mărăcineni, cu excepţia pepinierei de la Aiud care este patronată de SCPVV Blaj.

9.1. AMPLASAREA ŞI ORGANIZAREA SECTORULUI PEPINIERISTIC

Pepiniera pomicolă trebuie amplasată cât mai central în raport cu bazinele şi centrele pomicole cărora le livrează material săditor. Ele se înfiinţează în zone şi microzone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8,5 şi 11 ºC iar temperatura medie din cursul perioadei de vegetaţie este de 17-20ºC. În perioada de repaus temperatura minimă din arealul pepinierei nu trebuie să coboare sub -26ºC, fără brume şi îngheţuri târzii de primăvară iar toamnele să fie lungi şi secetoase, precipitaţiile medii anuale să fie cuprinse între 500 şi 700 mm.

Terenul pepinierei trebuie să fie plan sau cu pantă mică (0-6%); solul să aibă textură lutoasă sau luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă, să fie profund, bine structurat, fertil cu o porozitate bună; reacţia solului să fie, de regulă, slab acidă sau neutră (pH=6,7-7,0); apa freatică să nu urce mai mult de 1,5-2,0 m faţă de suprafaţa solului.

Pepinierele pomicole se amplasează în apropierea centrelor populate în vederea asigurării forţei de muncă necesară pentru lucrările manuale, în apropierea unor căi de comunicaţie, care să fie practicabile pe tot parcursul anului şi în apropierea unei surse de apă necesară pentru irigare.

Activitatea în pepiniera pomicolă se desfăşoară în cadrul următoarelor sectoare:a) sectorul de plante elită (mamă);b) sectrorul de obţinere a portaltoilor şi a materialului săditor pomicol pe rădăcini

proprii;c) sectorul de obţinere a pomilor altoiţi;d) sectorul utilaje, set de maşini şi inventar pomicol;e) sectorul anexe, care cuprinde construcţiile tehnologice şi auxiliare, reţeaua de

circulaţie, grupul social, platforma betonată.

86

9.2. ORGANIZAREA INTERIOARĂ ŞI PREGĂTIREA TERENULUI

Lucrarea de parcelare, în cadrul pepinierei, se face prin marcarea şi delimitarea fiecărui sector. În cadrul sectorului se stabilesc solele asolamentului a căror materializare pe teren se face cu borne din ţeavă metalică încastrată în beton. Fiecare sector este evidenţiat prin tăbliţe indicatoare. Solele, în cadrul asolamentului, se marchează cu cifre romane (I,II,III ...).

Sectoarele şi solele se plasează lateral faţă de drumul principal, a cărui lăţime este de 6 m. Din drumul principal, care trebuie să fie practicabil pe tot parcursul anului, pleacă drumurile tehnologice care despart solele şi au lăţimea de 3 m, de obicei înierbate şi cosite des. Separarea parcelelor în cadrul solei se face prin poteci (alei) cu lăţimea de 0,5-1,2 m, ce se întreţin ca ogor lucrat.

În şcoala de puieţi sau marcotieră, unde sola are suprafaţa mai mică de 5 ha, dimensiunile parcelelor vor fi 25/100 m sau 50/100 m.

Parcelele din sectorul de producere a pomilor altoiţi au dimensiunile de 50/200 m sau 100/200 m. Dispunerea parcelelor este sub formă de bloc, pentru a se putea trece uşor dintr-o parcelă în alta. Separarea parcelelor se face prin poteci (alei), pe marginea cărora este montat sistemul de irigare şi hidranţii.

Pregătirea terenului din pepinieră. În toate sectoarele terenul trebuie să fie fertil, bine pregătit, curat de buruieni, tratat împotriva dăunătorilor şi a bolilor.

Amplasarea pepinierei după culturi de păioase, care eliberează terenul devreme, îl lasă curat de buruieni şi nu transmit boli virotice sau dăunători.

După cultura de păioase are loc fertilizarea cu gunoi de grajd bine fermentat (30-60 t/ha), 300 kg superfosfat şi 140 kg sare potasică. La nevoie se face şi dezinfecţia solului, cu produsul recomandat de către laboratorul de protecţia plantelor. Îngrăşămintele şi insecticidul se încorporează în sol printr-o arătură de dezmiriştire (15-18 cm).

La începutul lunii august se face mobilizarea solului, la adâncimea de 30-50 cm (pentru şcoala de puieţi).

După mobilizare, solul se discuieşte de mai multe ori pentru mărunţire şi distrugerea buruienilor.

Asolamentul din pepinieră. Asolamentul în pepinieră, are o deosebită importanţă deoarece asigură menţinerea fertilităţii solului şi împiedică răspândirea bolilor în sol, cum ar fi Agrobacterium tumefaciens, Phytophtora cacctorum, specii de Pythium, Fusarium sp., Melolontha melolontha etc.

Asolamentul poate fi de 4, 6 sau 8 ani, structura culturilor stabilindu-se în funcţie de anumite nevoi gospodăreşti, cu realizarea unui profit maxim etc.).

9.3. SECTORUL DE PLANTE MAMĂ (ELITE)

Calitatea materialului săditor pomicol obţinut în pepinieră depinde de însuşirile genetice şi starea fitosanitară a plantelor elită. Sectorul de plantă elită se înfiinţează mumai cu material devirozat care este testat anual, autentic, provenit din soiurile şi

87

portaltoii omologaţi şi autorizaţi pentru înmulţire.Acest sector are în componenţa sa următoarele verigi: plantaţia mamă (elită) de

seminceri; plantaţia elită pentru ramuri altoi; plantaţia elită pentru marcote şi plantaţia elită pentru butaşi.

Plantaţia mamă-elită de seminceri. Această plantaţie are menirea de a furniza seminţele/sâmburii necesari obţinerii portaltoilor care se înmulţesc pe cale generativă (seminală). În această plantaţie sunt incluse speciile şi soiurile omologate şi autorizate ca portaltoi generativi pentru pomii altoiţi ce se produc.

Materialul săditor utilizat la înfiinţarea acestor plantaţii trebuie să fie liber de viroze.

Tehnologia de înfiinţare şi de întreţinere a plantaţiilor mamă-elită de seminceri este identică cu cea a livezilor pentru fructe. Distanţele de plantare se stabilesc în aşa fel ca fructele să poată fi recoltate şi mecanizat. Recoltarea se va efectua manual numai în cazul în care preţul de valorificare a pulpei fructelor depăşeşte cheltuielile de recoltare.

Plantaţia elită pentru ramuri altoi. Are rolul de a furniza ramurile altoi necesare pentru altoire. Acest tip de plantaţii este prezent în toate pepinierele pomicole şi are menirea de a furniza întreg necesarul de ramuri altoi în structura pomilor altoiţi ce se produc.

Amplasarea plantaţiei elită pentru ramuri altoi se face la distanţă faţă de alte plantaţii pomicole (minimum 500-1000 m). Distanţele de plantare sunt de 3,0-3,5 m între rânduri şi 1,0-2,0 m pe rând. Pomii au talie redusă (2-3 m) iar ramurile de schelet au lungimea de 50-70 cm. Ramurile anuale se scurtează primăvara la 2-3 muguri (după vigoare) iar eventualele ramuri de garnisire şi florile se îndepărtează din coroana pomilor, deoarece prin polen se pot tansmite bolile virotice.

Tratamentele fitosanitare se fac "la acoperire", cu pesticide de calitate. Principalul sistem de întreţinere şi lucrare a solului este înţeleinrea temporară a intervalelor, iarba cosindu-se periodic, masa vegetală lăsată pe sol sub formă de mulci ameliorat.

Pe rândul de plante solul se lucrează pe o bandă cu lăţimea de 1,0-1,5 m sau se erbicidează. Durata de exploatare a plantaţiei mamă elită pentru ramuri altoi este de până la 8-10 ani.

Ramurile altoi se pot recolta începând cu anul întâi de la plantare când se pot obţine circa 10.000 de buc./ha, rareori mai mult, în funcţie de specie şi densitatea de plantare. În anul V-VI se realizează o producţie de 100.000 buc./ha, iar de pe fiecare ramură altoi se pot obţine, în medie, 10 muguri buni pentru altoit.

Plantaţia elită pentru marcote. Se înfiinţează cu material provenit din plantaţia mamă-elită pentru marcote. Durata de exploatare a marcotierei este de 10-12 ani şi este amplasează pe teren fertil, în apropierea sursei de apă pentru irigat.

Plantaţia elită pentru butaşi. Furnizează materialul necesar pentru producerea de butaşi înrădăcinaţi. Se amplasează pe teren fertil, situat în apropierea sursei de apă.

Plantaţia mamă pentru producerea stolonilor. Are menirea de a furniza stolonii necesari pentru înfiinţarea culturilor de căpşun. în ultimul timp o bună parte a

88

materialului săditor pentru înfiinţarea plantaţiilor mamă a fost realizat prin culturi "in vitro".

9.4. SECTORUL DE ÎNMULŢIRE A PORTALTOILOR ŞI A ARBUŞTILOR FRUCTIFERI (materialului săditor pe rădăcini proprii)

Acest sector cuprinde câmpul de obţinere a portaltoilor din seminţe (şcoala de puieţi), câmpul de înmulţire a protaltoilor din butaşi şi câmpul de obţinere a butaşilor înrădăcinaţi de arbuşti fructiferi.

9.4.1. Producerea materialului săditor pe cale generativă (sexuată)

Prin seminţe se dă posibilitatea obţinerii de populaţii hibride cu variabilitate mare. Pentru a mări uniformitatea la înmulţirea prin seminţe se recomandă recoltarea fructelor numai de la pomii verificaţi şi obţinuţi în urma unui proces de selecţie repetată.

Plantaţiile pentru seminceri au rolul de a asigura necesarul de seminţe şi sâmburi pentru producerea portaltoilor pa cale generativă.

Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor se face după tehnologia specifică plantaţiilor intensive. Plantaţiile se amplasează la distanţă corespunzătoare faţă de alte plantaţii, iar între rânduri se intercalează soiul polenizator. Se aleg, în general, forme de coroană liberă, ce nu necesită un volum mare de întreţinere, cum ar fi tufe, vas, şi chiar cu aplatizare în lungul rândului.

Lucrarea de recoltare se face în paralel cu cea de extragere a seminţelor sau sâmburilor pentru a împiedica intrarea fructelor în fermentaţie, fenomen ce poate diminua capacitatea de germinare a seminţelor.

Pentru sâmburoase se folosesc soiuri cu coacere târzie şi cu procent de germinare mai mare iar la seminţoase soiuri de vară-toamnă şi cu aceeaşi recomandare ca şi pentru sâmburoase.

Tehnologia de obţinere a seminţelor şi sâmburilor cuprinde următoarele lucrări: recoltarea fructelor, separarea seminţelor sau sâmburilor, uscarea acestora, condiţionarea, păstrarea, controlul calităţii, tratarea pentru prevenirea atacului de boli şi dăunători, stratificarea.

Recoltarea fructelor se va face diferenţiat, în funcţie de momentul maturării seminţelor. Obişnuit, această fenofază se înregistrează la maturitatea deplină a fructelor, cu excepţia mahalebului şi măcieşului la care fructele se recoltează în pârgă (Tabel 9).

Cantitatea de seminţe sau sâmburi ce se obţine dintr-un kg de fructe este variabilă de la o specie la alta.

Pentru a avea garanţia autenticităţii fiecărei provenienţe, recoltarea, depozitarea şi extragerea seminţelor sau sâmburilor se va face separat pe specii şi soiuri.

Pentru a reduce cheltuielile de recoltare se practică recoltatul mecanic prin scuturare. Recoltarea se face manual numai în cazul în care se urmăreşte valorificarea mai eficientă a pulpei.

89

Tabelul 9

Epoca de recoltare, producţia de fructe, cantitatea de fructe necesară pentru 1 kg

seminţe şi sâmburi şi numărul de seminţe şi sâmburi la kg, la principalii portaltoi

generativi utilizaţi în ţara noastră

Specia

Epoca de recoltare a fructelor

Producţia de fructe/pom

(kg)

Cantitatea de fructe necesară pentru a

obţine 1 kg seminţe

Numărul de

seminţe/kg

Măr sălbaticMăr francPăr sălbaticPăr francGutuiCireş sălbaticVişinMahalebPrunCorcoduşZarzărPiersic francMigdalNucCastanAlunPorumbar

15.09-30.0915.09-30.0915.09-30.0915.09-30.0915.10-25.1015.60-31.0715.01-01.0315.02-31.0301.09-30.0915.07-31.0815.07-31.0801.09-30.0910.09-01.1010.10-01.1020.09-20.1001.09-15.0901.09-15.10

100-200300-400100-200150-20020-2515-2010-158-1050-9030-5050-9020-2510-2080-10030-100

4-71-2

100-150160-570100-120250-420150-20012-1410-123-4

18-2410-1715-1820-302-3111

4-5

25.000 - 35.00025.000 - 30.00025.000 - 28.00020.000 - 25.00026.000 - 29.0006.000 - 11.7003.000 - 5.5009.000 - 18.000

800 - 3.7001.300 - 4.000700 - 1.000140 - 540160 - 33080 - 125100 - 300260 - 800

4.000 - 5.500

Separarea seminţelor sau sâmburilor se face diferenţiat în funcţie de modul de valorificare a pulpei şi de specie.

La seminţoase, tehnologia de separare este diferită în funcţie de modul de valorificare a pulpei, astfel:

Când pulpa se valorifică prin deshidratare, din fiecare fruct se extrag lojile seminale, manual sau cu ajutorul unor dispozitive specifice. Pulpa se trece, în continuare, prin fluxul tehnologic specific deshidratării iar lojele seminale, cu seminţele şi resturi de pulpă, se trec prin zdrobitoare în vederea separării lor.

Pulpa, lojele seminale şi seminţele, după zdrobire se introduc în vase unde se amestecă cu apă (în proporţie de 1/3-1/4) şi se agită puternic. Datorită diferenţei de greutate specifică, pulpa se ridică la suprafaţă iar seminţele se aşează pe fundul vasului. Operaţiunea se repetă de mai multe ori până seminţele rămân curate. După separare seminţele se trec la zvântare şi uscare.

În cazul fructelor mici, la care pulpa nu se valorifică prin deshidratare, după recoltare fructele se aşează în şoproane sub formă de prismă, unde rămân timp de 12-14 zile pentru macerarea pulpei, după care se trec prin zdrobitoarele cu valţuri, ca şi în cazul precedent.

După spălare seminţele se trec la uscare pentru reducerea conţinutului de apă de la 40-50% la 14-15%. Uscarea se face vara în şoproane, pe prelată, în strat de 0,5-1,0 cm grosime, lopătându-se zilnic de 4-5 ori, timp de cinci-şase zile.

90

După uscare, seminţele şi eventualele resturi de pulpă şi loji seminale se trec printr-un curent de aer în vederea separării lor apoi seminţele se ambalează în săculeţi cu capacitatea de 10-12 kg, se etichetează cu etichetă dublă şi se depozitează în magazii prin atârnare de grindă, pentru a putea fi ferite de rozătoarele.

Seminţele de gutui nu se spală după separare deoarece în contact cu apa seminţele se aglomerează iar separarea lor ulterioară este greoaie.

Sâmburoasele recoltate manual sau prin scuturare se depozitează în butoaie cu capacitatea de 100 sau 200 l, care se umple cu fructe în proporţie de 60-70%, unde se ţin timp de 2-4 zile. În cazul în care datorită temperaturilor mai ridicate începe fermentaţia se adaugă în vasele cu fructe apă rece 3-4 găleţi/butoi. Sâmburii mari se pot separa manual iar cei mici cu ajutorul pasatricelor. La speciile la care pulpa este aderentă la sâmbure, pentru îndepărtarea resturilor de pulpă, sâmburii se freacă pe site sau cu nisip. În continuare sâmburii se spală în 3-5 ape. Pentru separarea sâmburilor fără germinaţie de cei viabili - se introduc sâmburii într-o soluţie de clorură de sodiu 10%. Sâmburii neviabili se ridică la suprafaţă şi sunt eliminaţi. După separare se mai face o spălare, după care se întind, pe timpul verii, în şoproane la umbră iar toamna la soare, pe prelată, în straturi cu grosimea de 2-3 cm. Se lopătează zilnic de 3-4 ori timp de 4-5 zile până umiditatea ajunge la 14-16%.

Depozitarea sâmburilor uscaţi se face în magazii cu lumină difuză, dezinfectate anterior, prevăzute cu instalaţii de ventilare pentru a menţine temperatura între 1-10ºC şi umiditatea relativă a aerului în jur de 50-60%.

În practica pomicolă s-a constatat că sâmburii se păstrează mai bine în recipienţi, saci de polietilenă bine închişi, depozitaţi în beciuri sau depozite, la temperatura de 8-10ºC.

Pregătirea seminţelor în vederea semănatului constă în:a) controlul calităţii seminţelor şi sâmburilor care se face de către laboratoarele

specializate;b) tratarea semnţelor şi sâmburilor contra bolilor şi dăunătorilor prin prăfuire cu

Topsin-70 (1 g/kg), Acetat fenilmercuric (2 g/kg), Benlate-50 sau Bavistin (1 g/kg) etc;c) stratificarea seminţelor şi sâmburilor în vederea parcurgerii perioadei de

postmaturare.La recoltarea fructelor seminţele sunt mature morfologic dar nu şi fiziologic (nu

sunt apte să germineze datorită repausului seminal). Pentru a scoate materialul seminal din repaus, seminţele şi sâmburii se ţin la temperatură cuprinsă între 0 şi 10ºC, umiditate 28-30%, în prezenţa oxigenului pentru o anumită perioadă de timp specifică fiecărei specii în parte. În perioada de postmaturare în seminţe au loc procese biologice şi biochimice care determină în final germinarea seminţelor.

Procesul de postmaturare este dependent de condiţiile existente. Astfel, în momentul când condiţiile de temperatură şi umiditate depăşesc limitele precizate mai sus, acesta se întrerupe, reluându-se imediat ce condiţiile revin la normal. Acest aspect este evidenţiat de faptul că, în practica pomiclă, stratificarea sâmburilor se face imediat după extragerea din fructe, de regulă, în luna iulie-august, iar scoaterea lor din şanţul de stratificare are loc la începutul lunii martie, înainte de semănat. Durata în zile de la stratificarea sâmburilor până la scoaterea lor din şanţul de stratificare este de 4-5 luni (120-150 de zile). Din practica pomicolă s-a constatat că speciile cu perioada cea mai lungă de postmaturare (circa 160 zile) se întâlneşte la corcoduşul timpuriu, cireşul şi

91

vişinul. Postmaturarea este necesară atât sâmburoaselor cât şi seminţoaselor.Cercetările făcute de către MODORAN şi colab. (1959), PARNIA (1968) au

evidenţiat faptul că stratificând seminţele la temperaturi cuprinse între 0 şi 2ºC, perioada de postmaturare se poate reduce cu 40 de zile la seminţoase şi 80 de zile la sâmburoase. Această temperatură se poate realiza fie prin stratificarea semnţelor şi sâmburilor în zăpadă sau în spaţii frigorifice.

Lucrarea de stratificare a seminţelor şi sâmburilor constă în amestecarea lor cu nisip, perlit sau turbă în proporţie de 1/3, bine umectate, fără ca apa să curgă din amestec. Pentru a evita deprecierea seminţelor şi a sâmburilor, pe parcursul perioadei de postmaturare, de către boli şi mucegaiuri, se adaugă amestecului şi fungicide.

Amestecul obţinut se pune în lădiţe care au fundul perforat, se acoperă cu plasă de sârmă contra rozătoarelor şi se introduc în gropi, beciuri sau bazine din beton speciale. Lădiţele se izolează unele de altele şi de pereţii spaţiului de postmaturare prin straturi de nisip.

Tabelul 10

Durata perioadei de stratificare

(după Popescu şi colab.,1993)

SpeciaDurata stratificării

(zile)Perioada în care se depun

la stratificatTemperatura din

perioada de stratificare

Măr şi păr franc 90 25.11 – 01.12 1 – 3°C

Gutui franc 60 15.12 – 30.12 1 – 3°C

Corcoduş timpuriu selecţionat

160 imediat după spălare şi condiţionare

4-8°C în primele 3 luni şi 2-4°C în următoarele

Prun franc 120 imediat după spălare şi condiţionare

4-8°C în primele 3 luni şi 2-4°C în următoarele

Cireş şi vişin timpuriu selecţionat

160 imediat după spălare şi condiţionare

4-8°C în primele 3 luni şi 2-4°C în următoarele

Mahaleb şi piersic 150 imediat după spălare şi condiţionare

4-8°C în primele 3 luni şi 2-4°C în următoarele

Obţinerea puieţilor portaltoi. În pepinierele pomicole înmulţirea generativă se foloseşte în vederea obţinerii puieţilor portalroi.

Pentru obţinerea puieţilor portaltoi, în practica pepinieristică se folosec următoarele tehnologii:

a) tehnologia obţinerii puieţilor în şcoala de puieţi;b) tehnologia obţinerii puieţilor în ghivece;c) tehnologia obţinerii puieţilor prin semănat direct în câmpul I al şcolii de pomi;d) tehnologia obţinerii puieţilor din embrioni imaturi.

Tehnologia obţinerii puieţilor în şcoala de puieţiŞcoala de puieţi se încadrează într-un asolament de 4-6 ani. Aceasta presupune

împărţirea suprafeţei destinate şcolii de puieţi în patru sau şase sole egale, în funcţie de asolamentul stabilit.

92

Exemple de asolamente de 4 şi 6 ani:a) anul I: Cartofi anul II: Borceag fân anul III: Şcoala de puieţi anul IV: Legumeb) anul I: Cartofi anul II: Mazăre boabe anul III: Şcoala de puieţi anul IV: Sfeclă de zahăr sau furajerăc) anul I: Lucernă anul II: Lucernă fân anul III: Lucernă fân anul IV: Lucernă fân anul V: Cartofi anul VI: Şcoala de puieţi d) anul I: Trifoi + borceag anul II: Trifoi fân anul III: Trifoi fân anul IV: Grâu de toamnă anul V: Cartofi anul VI: Şcoala de puieţi

Fertilizarea şi pregătirea terenului. După desfiinţarea culturilor premergătoare se face fertilizarea organică şi chimică dacă îngrăşămintele organice nu s-au aplicat la cultura premergătoare.

Fertilizarea cu gunoi de grajd este foarte importantă pentru speciile seminţoase care cresc mai greu.

După eliberarea terenului se aplică 20-30 t/ha gunoi de grajd, 60-70 kg/ha P2O5 şi 40-50 kg/ha K2O, în funcţie de starea de fertilitate.

La speciile sâmburoase, amplasate pe sol fertil, este suficientă fertilizarea cu îngrăşăminte minerale.

Pentru combaterea dăunătorilor din sol, înainte de arătura adâncă, se administrează insecticide adecvate. Îngrăşămintele şi insecticidele se încorporează în sol printr-o arătură adâncă de 35-40 cm.

În cazul în care semănatul se face toamna, după arătură solul se discuieşte şi se nivelează. La semănatul de primăvară pregătirea terenului se va face numai înainte de semănat.

Sămânţa şi semănatul. Sâmburoasele pot fi semănate atât toamna cât şi primăvara imediat ce se poate intra pe teren, iar seminţoasele se seamănă numai primăvara însă cât mai devreme.

Semănatul de toamnă nu este recomandabil pe terenurile grele şi umede, în regiunile unde lipseşte sau este spulberată zăpada, deoarece datorită temperaturilor scăzute sâmburii nu germinează ca urmare a neparcurgerii postmaturării. Semănatul de primăvară nu ridică probleme decă este făcut la timp, în caz contrar seminţele pot încolţi în lădiţele de stratificare sau în săculeţi.

93

Semănatul poate fi făcut manual pe suprafeţe mici, semimecanizat, cu rigolele deschise mecanic şi semnănat manual şi mecanizat, cu ajutorul sistemei de maşini.

La semănatul mecanizat se utilizează semănătorile pentru păioase (SUP-21, SUP-29, SUP-48 etc.) pentru seminţe mici cum ar fi măr, păr, gutui, mahaleb, porumbar şi maşinile de semănat plante prăşitoare (SPC-4, SPC-6, SPC-8 etc.), pentru sâmburi de mărime mijlocie (cireş, vişin, corn etc.). Pentru speciile cu sâmburi mari (nuc, piersic, cais, migdal etc.) se folosesc maşinile de plantat arpagic.

Distanţele de semănat se stabilesc în funcţie de maşina utilizată la lucările solului şi la tratamentele fitosanitare. În cazul executării mecanizate a lucrărilor de întreţinere se recomandă semănatul în benzi alcătuite din două rânduri alăturate, distanţate între ele la 10-15 cm, cu 70-80 cm între benzi. Adâncimea de semănat este proporţională cu mărimea seminţelor. Astfel, la seminţele mici adâncimea este de 2-3 cm la sâmburoasele cu sâmburi mici şi mijlocii, 4-6 cm pentru sâmburoasele mari şi 6-8 cm pentru nuc, castan, alun etc.

Datorită vigorii mari de creştere a plantelor sâmburoase acestea se seamănă mai des (1-2 cm între sâmburi pe rând), iar seminţoasele mai rar pe rând (3-5 cm).

La semănatul de toamnă, pe direcţia rândulului, se face un bilon cu înălţimea de 8-12 cm, pentru a realiza la nivelul sâmburilor, a unei temperaturi care să asigure parcurgerea postmaturării.

Cantitatea de seminţe sau sâmburi necesară pentru înfiinţarea unui hectar de şcoală de puieţi este de 40-70 kg la măr şi păr, 400-700 kg la mirabolan, 600-1300 kg la prun şi zarzăr, 300-500 kg la cireş şi vişin, 200-250 kg la mahaleb, 2000-3000 kg la piersic, nuc, migdal şi castan.

Distanţa între rânduri, în cazul în care se practică semănatul în rânduri simple, pe suprafeţe mici, este de 40 cm iar pe suprafeţele mari, unde lucrările se execută mecanizat, distanţa între rândurile simple este de 70 cm. Unde semănatul s-a făcut manual, acoperirea seminţelor se poate face cu mraniţă pentru a evita formarea crustei.

Lucrări de îngrijire în şcoala de puieţi. În cazul în care semănatul s-a făcut toamna, prima lucrare care se va efectua primăvara devreme este nivelarea biloanelor. Pe solurile care formează crustă se recomandă după desfacerea biloanelor sau a semănatului de primăvară, să se acopere rândul de seminţe sau sâmburi cu un strat de mraniţă cu grosimea de 2-3 cm.

Pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 6-8 praşile. O lucrare deosebit de importantă după răsărirea plantelor, este rărirea acestora pe rând, când puieţii au 3-4 frunze. Seminţoasele se răresc la 5-8 cm, iar sâmburoasele la 2-3 cm şi 6-7 cm la nuc. Dacă este necesară o fertilizare suplimentară, pentru a stimula creşterea puieţilor, aceasta se face cu 60-70 kg/ha N, care se încorporează în sol prin lucrările mecanice executate pe interval sau odată cu apa de irigare.

De regulă, în şcoala de puieţi se fac udări în lunile iulie şi august, când lipsa de apă poate determina oprirea creşterii puieţilor. Cantitatea de apă ce se dă la o udare va fi corelată cu deficitul din sol, în medie de 300-350 mc/ha.

În luna iulie se face purificarea culturilor din şcoala de puieţi cu eliminarea plantelor netipice, precum a puieţilor afectaţi de boli.

Combaterea bolilor şi a dăunătorilor, în cursul perioadei de vegetaţie, se realizează prin 8-15 tratamente fitosanitare. După căderea frunzelor se recomandă efectuarea unui

94

tratament cu US-1 sau Oleoecalux 1,5%, Oleocarbetox 3,0% pentru a distruge eventualii dăunători.

Scosul, sortarea şi stratificarea puieţilor. Lucrarea se face după căderea frunzelor, de obicei în a doua jumătate a lunii octombrie, semimecanizat.

Dacă se dispune de suficientă forţă de muncă, odată cu scosul puieţilor se face şi sortatul lor în conformitate cu STAS 989/II-1977, punându-se în fiecare legătură câte 50±1 puieţi. Dacă nu se dispune de suficientă forţă de muncă la scos, se pun puieţii în legături de câte 150-200 buc. urmând ca sortarea conform STAS-ului să se facă la fasonare.

În toamnele lungi, când căderea frunzelor întârzie se poate recurge la un tratament cu Ethrel 0,15% sulfat de cupru 2%, sau clorat de magneziu 0,25-0,50%, aplicând 1000 l soluţie la hectar.

Scosul puieţilor se face cu plugul de scos puieţi, iar pe suprafeţe mici, poate fi făcut şi manual, cu cazmaua.

După scos şi sortat puieţii se fasonează scurtând pivotul la 20-22 cm, rădăcinile secundare la 0,5-1,0 cm; se suprimă de la inel ramificaţiile laterale. Tulpina rămâne nescurtată până după plantare. După fasonare puieţii se mocirlesc şi se leagă în pachete de câte 50±1 bucăţi, se stratifică în şanţuri adânci de 40-50 cm şi largi de 50 cm. Lungimea şanţului se face după necesităţi.

Pentru stratificarea provizorie puieţii se stratifică în legături de 150+200 bucăţi iar după fasonare se mocirlesc şi se stratifică sub formă de legături (50±1).

Tehnologia obţinerii puieţilor portaltoi la ghivece Tehnologia de producere a puieţilor la ghivece este folosită mai ales în cazul lipsei

de portaltoi generativi, cu precădere la păr, cireş şi vişin, sau în cazul în care se urmăreşte scurtarea perioadei de obţinere a pomilor altoiţi.

După parcurgerea procesului de postmaturaţie seminţele sau sâmburii se scot de la stratificare şi se separă de amestecul de stratificare (perlit, nisip, turbă, vermiculit), prin spălare. Se întind pe mese la zvântare pe suport umed şi la o temperatură de 18-20ºC pentru a stimula încolţirea în masă.

Producerea puieţilor la ghiveci se realizează în sere reci sau solarii, în care se aşează ghivecele, cu seminţele sau sâmburii încolţiţi.

Perioada de însămânţare în ghivece sau cuburi nurtritive coerspunde cu a doua jumătate a lunii februarie, până la mijlocul lunii martie.

Amestecurile folosite pentru umplerea ghivecelor pot fi formate din: pământ de ţelină 33%, mraniţă 33%, nisip 34%;

b) pământ de ţelină 33%, turbă 33%, nisip 34%;c) pământ de ţelină 23%, turbă 10%, mraniţă 33% şi nisip 34%;d) turbă 33%, mraniţă 33%, nisipi 34%.Componentele menţionate mai sus, se cern, se amestecă, se dezinfectează

amestecul şi se fertilizează (1 kg N, 2 kg P2O5 şi 1 kg K2O la fiecare m3 de amestec).Umplerea ghivecelor se face manual. Ele au dimensiuni de 8/8/10 şi pot fi

cilindrice sau paralelipipedice. Ghivecele pot fi înlocuite cu cuburi nutritive (folosite şi în legumicultură).

În fiecare ghiveci sau cub se seamănă două seminţe încolţite. După semănat,

95

ghivecele se aşează în solarii unde solul a fost nivelat şi acoperit cu folie de polietilenă (sub formă de fâşii, cu lăţimea de 1,0-1,2 m seperate între ele prin poteci cu lăţimea de 0,5-0,6 m). Până la răsărire, ghivecele se ţin la temperatură de 18-20ºC iar după răsărire temperatura trebuie menţinută ziua între 15-20ºC iar noaptea între 10-15ºC. Zilnic sau la 2-3 zile ghivecele se udă.

Săptămânal se stropesc plantele cu zeamă bordeleză 0,5% sau cu alte fungicide, iar din două în două săptămâni se combat insectele.

Fertilizarea suplimentară se face prin apa de udare care se pulverizează cu ajutorul instalaţiilor speciale sau se udă ghivecele dând 5-10 l/100 ghivece din următorul amestec de îngrăşăminte: 1% NH4NO3; 0,1% K2SO4; 0,1% MgSO4; 0,2% superfosfat; 0,004% borax; 0,04% sulfat de mangan.

Pe măsură ce apar buruienile se fac 1-2 pliviri la ghiveci.În momentul când plantele au 4-5 frunze se reduce treptat temperatura şi

umiditatea pentru a se realiza călirea puieţilor. Plantarea în câmp se face în mai-iunie, când se elimină a doua plantă din fiecare ghiveci.

Avantajele acestei tehnologii sunt:a) producţia obţinută la hectar este de 700.000 puieţi faţă de 200.000/ha în şcoala

de puieţi;b) necesarul de seminţe şi sâmburi se reduce cu 80%, faţă de şcoala de puieţi,

semănată direct în câmp;c) sistemul radicular al puieţilor obţinuţi la ghiveci este puternic ramificat;d) tulpina ramifică mai puţin;e) se prelungeşte perioada optimă de altoire;f) cu puieţii obţinuţi la ghiveci se pot completa golurile din câmpul I al şcolii de

pomi, în luna mai;g) se altoiesc în anul obţinerii (scurtând perioada de obţinere a pomilor altoiţi cu

un an);

Dezavantajele tehnologiei sunt:a) costul mai mare pe puiet, datorită cheltuielilor suplimentare (arce, sârmă

zincată, folie, salarii etc.);b) consum mare de forţă de muncă.Se poate afirma că aplicarea acestei tehnologii de obţinere a puieţilor este

justificată în următoarele condiţii:a) când pepiniera nu are suficienţi puieţi pentru realizarea planului de altoire;b) sămânţa este de slabă calitate (are un procent scăzut de germinaţie);c) pentru obţinerea puieţilor hibrizi în scop de ameliorare.

Tehnologia obţinerii puieţilor prin semănat direct în câmpul I, al şcolii de pomiAceastă tehnologie se poate practica numai la speciile sâmburoase cu creştere

viguroasă şi într-un ritm mai rapid, cum sunt migdalul, piersicul, mahalebul, mirobolanul.

Puieţii speciilor menţionate ajung până în luna august la dimensiuni optime şi pot fi altoiţi în acelaşi an în ochi dormind.

Semănatul poate fi făcut toamna, după stratificarea sâmburilor timp de 30-40 zile, sau primăvara devreme, cu sâmburi postmaturaţi. Semănatul se face cu SPC-6 sau

96

maşina cu linguriţe, la 80-90 cm între rânduri şi 5-10 cm între sâmburi pe rând. Pe suprafeţe mici semănatul poate fi făcut şi manual.

Principalele lucrări de întreţinere sunt: 4-6 praşile, răritul puieţilor pe rând la 12-15 cm, irigarea de 2-3 ori şi, eventual o fertilizare suplimentară cu 150 kg/ha NH4NO3. Bilonarea puieţilor când au 20-25 cm înălţime se face la 7-10 cm înălţime, iar în august, altoirea, în ochi dormind.

Cu toate că acestă metodă este simplă şi reduce perioada de obţibnere a pomilor altoiţi cu un an, ea prezintă şi unele dezavantaje în sensul că se poate aplica numai la speciile cu creştere viguroasă; pomii obţinuţi au un sistem radicular pivotant mai puţin ramificat şi mai sensibil la transplantare.

Pentru înlăturarea acestui ultim neajuns, se recomandă executarea semănatului cu sâmburi încolţiţi iar în august-septembrie să se secţioneze pivotul la adâncimea de 15-20 cm pentru a stimula ramificarea acestuia.

Tehnologia obţinerii puieţilor din embrioni imaturiAceastă tehnologie se practică cu prioritate în lucrările de ameliorare în vederea

obţinerii puieţilor hibrizi din combinaţiile interspecifice sau intraspecifice la care genitorul matern are o maturare extratimpurie sau timpurie a fructelor şi seminţelor.

Embrionii obţinuţi din astfel de combinaţii, de regulă mor înainte de ajungerea fructelor la maturitate, reducând procentul de puieţi obţinuţi.

În ultima perioadă de creştere a embrionului şi a endospermului, acestea sunt insuficient aprovizionate cu substanţe nutritive şi, drept consecinţă, embrionul moare. Pentru salvarea acestor embrioni, ei se scot din fruct înainte de a muri şi sunt trecuţi pe un mediu nutritiv artificial unde îşi continuă creşterea şi pot da naştere la puieţi normali.

Moartea embrionului la piersic (soiuri extratimpurii şi timpurii) are loc în ziua 75-80-a de la înflorirea deplină, când cotiledoanele au 3/4 din mărimea normală. În acest moment se scot embrionii, se trec pe substrat artificial în eprubete închise. Eprubetele se ţin 30 de zile la tempratura de 5ºC, apoi următoarele 90-100 zile la temperatura de 1ºC (pentru postmaturare). În continuare eprubetele se ţin la întuneric şi la o temperatură de 15,5ºC până începe să crească epicotilul. După ce sistemul radicular este destul de dezvoltat iar tulpiniţa este verde, planta se trece la ghivece cu amestecul format din pământ şi perlit în proporţie de 1/1.

Ghivecele se pun în seră, pe platforme, în condiţii de ceaţă artificială şi iluminare continuă timp de cel puţin 7 zile. În continuare, plantele sunt puse în condiţii de lumină naturală, iar după aclimatizare se plantează în câmp.

9.4.2. Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor pe rădăcini proprii prin înmulţire vegetativă

În pomicultură, pe cale vegetativă se realizează portaltoi vegetativi şi material săditor pentru arbuştii fructiferi şi arbustoizi.

Metodele de înmulţire vegetativă se pot încadra în trei grupe, şi anume:

I. Metode de înmulţire vegetativă naturalăÎn această grupă sunt cuprinse metode aplicate plantelor care formează în mod

natural noi indivizi din organe vegetative. Înmulţirea prin aceste metode este simplă, dat

97

fiind faptul că lucrările necesare pentru obţinerea noilor indivizi sunt cele obişnuite şi constă în intreţinerea şi lucrarea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor, separarea plantelor noi de planta mamă.

Metoda în sine include:a) înmulţirea prin drajoni practicată la speciile care drajonează uşor (unele soiuri

de prun, vişin) şi pentru obţinerea în întregime a materilului săditor la zmeur;b) înmulţirea prin stoloni, folosită la obţinerea materialului săditor la căpşun şi

frag;c) înmulţirea prin despărţirea tufei este utilizată mai mult în sistem gospodpresc

fiindcă se obţin puţini descendenţi. Se foloseşte la înmulţirea arbuştilor fructiferi şi la înmulţirea soiurilor de căpşun care nu formează stoloni.

II. Metode de înmulţire vegetativă artificialăAceste metode se folosesc la plantele la care organe vegetale (rădăcini, ramuri,

lăstari), puse în condiţii favorabile, îşi pot reface părţile lipsă şi devin plante de sine stătătoare capabile de o viaţă independentă.

Aceste metode se folosesc pentru obţinerea materialului săditor pe rădăcini proprii şi a protaltoilor vegetativi.

Metodele de înmulţire vegetativă se pot grupa astfel:a) înmulţirea prin marcotaj este metoda în urma căreia părţile din care se formează

plante noi îşi menţin legătura cu planta mamă;b) înmulţirea prin butaşi. În cadrul acestei metode se face mai întâi separarea

organului vegetativ de pe planta-mamă, după care acesta, pus în condiţii favorabile, îşi reface organele lipsă;

c) înmulţirea prin altoire este metoda în cadrul căreia noua plantă se realizează prin îmbinarea a două porţiuni de plantă astfel ca planta mamă formată să cumuleze calităţile partenerilor din care provine.

III. Metode speciale de înmulţire vegetativăAceastă grupă de metode se extinde tot mai mult în lucrările de ameliorare,

devirozare şi de înmulţire rapidă a soiurilor valoroase. Principalele metode speciale de înmulţire vegetativă sunt următoarele:

a) Micropropagare "in vitro" cuprinde metodele prin care se obţin noi indivizi din diferite fragmente, cum ar fi celule, ţesuturi sau din organe vegetative (frunze, muguri, lăstari) şi generative (antere, polen);

b) Înmulţirea prin seminţe formate prin apomixie. Înmulţirea prin apomixie este asemănătoare ca tehnologie cu înmulţirea generativă dar este totuşi o variantă a înmulţirii vegetative deoarece embrionul unei seminţe formate apomictic, nu este rezultatul fecundării. Înmulţirea prin apomixie se întâlneşte la unele tipuri de nuc.

Tehnologia înmulţirii prin marcotajMarcotajul este o metodă artificială de înmulţire vegetativă prin care lăstari sau

ramrui anuale, fără a fi despărţite de planta-mamă, sunt puse în condiţii favorabile de mediu formând rădăcini adventive. După înrădăcinare şi încheierea perioadei de viaţă activă, fiecare ramură înrădăcinată se desprinde de pe planta-mamă, devenind o plantă nouă care îşi poate continua viaţa independent.

98

Principalele forme de marcotaj sunt: marcotajul simplu, şerpuitor, chinezesc, prin muşuroire, prin orizontalizare şi de vârf. Dintre metodele prezentate în parctica pomicolă, cele mai utilizate sunt marcotajul prin muşuroire şi orizontalizare.

Marcotajul prin muşuroire (vertical) este metoda cea mai răspândită în tehnologia de obţinere a portaltoilor vegetativi (la măr şi păr), cât şi la înmulţirea agrişului.

La înfiinţarea marcotierei, terenul se fertilizează cu gunoi de grajd (40-60 t/ha), 80-90 kg/ha P2O5 şi 40-60 kg/ha K2O. Pentru combaterea dăunătorilor din sol se prăfuieşte cu Heclotox (80-120 kg/ha) sau Nemagon (100-200 kg/ha). După fertilizare şi prăfuire, solul se desfundă la 60-80 cm, apoi se nivelează prin două-trei discuiri. Lucrarea de pregătire cu discul se execută imediat după desfundat, la plantatul de toamnă, sau primăvara devreme, la plantatul de primăvară. Plantatul de toamnă se face în octombrie-noiembrie iar cel de primăvară înainte de 15 aprilie.

Înainte de plantare se face parcelarea terenului. Parcelele au lungimea de 100 m şi lăţimea de 50 m.

Plantarea marcotelor se face paralel cu lăţimea parcelei. Distanţa între rândurile de marcote este de 1,5 m sau mai mult (la tipurile viguroase) iar între plante pe rând 0,30-0,5o m. Plantarea se face, de regulă, în gropi de 20/20/20 cm sau cu plantatorul.

Marcotele utilizate la înfiinţarea marcotierei, provenite din plantaţia elită pentru marcote, se fasonează înainte de plantare. Fasonarea şi pregătirea marcotelor constă din: împrospătarea locului de prindere pe planta-mamă, scurtarea rădăcinilor la 0,5-1,0 cm şi îmbăierea lor timp de cinci minute într-o soluţie de Ethyl-peration 50 sau Lirothion 50 în concentraţie de 0,1% (pentru combaterea păduchelui lânos), după care se mocirlesc pe lungimea de 18-20 cm (de la bază).

Plantarea se face la adâncimea de 18-20 cm. După plantare tulpinile marcotelor se scurtează la 12-15 cm (3-4 muguri) deasupra solului şi se bilonează până la acoperire.

Pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 4-8 praşile, eventual se aplică 2-3 udări şi două fertilizări suplimentare cu 60-80 kg/ha N, ş.a. Prima fertilizare suplimentară se face la apariţia lăstarilor iar cea de a doua la creşterea intensă a lăstarilor. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face la avertizare.

În anul II, primăvara toate ramurile anuale se scurtează la 1-2 muguri şi se execută aceleaşi lucrări de întreţinere ca şi în anul întâi.

Anul III este primul an de producţie, astfel că pe lângă lucrările efectuate în anii precedenţi se mai adaugă următoarele lucrări: primăvarta se desface bilonul şi se coboară tulpina plantei la 2-3 ochi, după care marcotele se muşuroiesc pe înălţimea de 2-3 cm cu pământ mărunt şi reavăn. Pe măsură ce cresc lăstarii se face muşuroirea lor. Prima lucrare de muşuroire se face când lăstarii au 12-15 cm, a doua când lăstarii au 20-30 cm iar cea de a treia când lăstarii ajung la lungimea de 50-60 cm. La fiecare muşuroire se acoperă cu pământ reavăn şi umed circa 1/2 din lungimea lăstarului rămas neacoperit. După ultima muşuroire înălţimea bilonului este de 25-30 cm.

După fiecare bilonare executată mecanic se face corectarea bilonului cu sapa şi amenajarea părţii lui superioare sub formă de jgheab (la coroană). Lucrările de muşuroire se vor face după ploaie sau după irigare pentru a introduce în bilon pământ reavăn.

Pentru combaterea buruienilor se fac mai multe praşile înainte de ultima bilonare. După ultima bilonare nu se mai fac lucrări pe bilon pentru a nu deranja sistemul radicular în formare, a marcotelor.

Pe parcursul perioadei de vegetaţie se irigă de două-trei ori, se fac fertilizări

99

suplimentare şi se combat bolile şi dăunătorii. Pentru pepinierele pomicole cel mai păgubitor dăunător este păduchele lânos, care dacă nu se combate la timp, poate compromite întreaga marcotieră.

Toamna, după căderea frunzelor, se desfac biloanele, se scutură bine tufa de pământ şi se detaşează marcotele de pe butucul plantei-mamă. Tăierea marcotelor de pe butuc (căpăţână) se face manual sau mecanic. Marcotele detaşate se sortează după STAS 989/II-1977, se leagă în pachete şi se stratifică ca şi puieţii. În perioada de plină producţie recolta de marcote STAS poate atinge 80-150 mii buc./ha.

Marcotajul prin orizontalizare (orizontal). Această metodă de obţinere a marcotelor a fost introdusă mai recent în ţara noastră şi se practică cu succes la portaltoii speciilor seminţoase cu creşteri viguroase şi la unele specii sâmburoase (cireş F12/1, C1/2) iar în Franţa şi SUA chiar la înmulţirea nucului comun (POPESCU şi colab., 1993).

Metoda prezintă avantajul că se pot obţine producţii mai mari faţă de cea precedentă de până la 150-300 mii marcote STAS/ha.

Fertilizarea, desfundarea şi pregătirea terenului se face ca la marcotajul muşuroit. După fasonare, marcotele se plantează sub un unghi de 45º faţă de cota terenului şi se scurtează la 40-60 cm.

Toamna după căderea frunzelor sau primăvara devreme se scurtează ramurile la 10 cm, iar în lungul rândului se deschide un şanţ adânc de 5-6 cm, în care se apleacă marcotele şi se fixează cu cârlige. Marcota se scurtează la nivelul bazei marcotei următoare de care se poate lega. După orizontalizare marcotele se acoperă cu un strat de pământ de 3-5 cm. Pe măsură ce apar lăstarii, aceştia se muşurioesc de trei ori, ca şi în cazul precedent, până bilonul ajunge la 25-30 cm.

Tehnologia înmulţirii prin drajoniÎnmulţirea prin drajoni se practică în special la zmeur. Drajonii de zmeur se pot

recolta din plantaţiile elită sau de producţie.Pregătirea terenului pentru drajonieră se face ca şi în cazul marcotierei. Pe terenul

pregătit se deschid rigole cu adâncimea de 20-25 cm, la distanţa între rânduri de 1,50 m. Distanţa de plantare pe rând este de 70 cm. După plantare tulpinile se scurtează la 15-18 cm, apoi, pe parcursul perioadei de vegetaţie se execută următoarele lucrări: două-trei praşile mai adânci pentru distrugerea buruienilor şi afânarea solului, urmate de alte două-trei praşile mai superficiale la 6-8 cm; în momentul apariţiei drajonilor nu se mai execută praşile ci doar una-două pliviri; în perioadele secetoase se udă (2-3 irigări).

În anul II, primăvara devreme, toate tulpinile de zmeur se taie la suprafaţa bilonului. Buruienile se distrug cu săpăliga prin una sau două lucrări şi prin două pliviri. Buruienile apărute ulterior, de cele mai multe ori sunt înăbuşite de drajoni.

Pe parcursul anului la nevoie se mai aplică 2-3 udări şi 4-5 tratamente fitosanitare, la avertizare.

Recoltarea drajonilor se face toamna după căderea frunzelor cu plugul de scos puieţi. Drajonii se leagă în pachete de câte 25 şi se stratifică.

Tehnologia înmulţirii prin butaşiPrin butaşi se înmulţesc relativ uşor coacăzul, agrişul şi ceva mai greu murul,

100

zmeurul şi afinul, care cer condiţii mai deosebite sau folosirea de butaşi de rădăcină, cu lungimea de 4-5 cm.

Portaltoii prunului şi ai altor sâmburoase se înmulţesc mai greu prin butaşi dar, în condiţii speciale, se pot înmulţi atât prin butăşirea în uscat cât şi în verde.

Din multitudinea de metode de butăşire folosite, mai răspândite sunt butăşirea în uscat (butăşirea ramruilor anuale) şi butăşirea în verde (butăşirea lăstarilor aflaţi în fază erbacee).

Butăşirea în uscat cu butaşi din ramuri anuale. În vederea executării butăşirii în uscat sunt necesare următoarele lucrări: recoltarea ramurilor, fasonarea butaşilor şi pregătirea lor pentru plantat, pregătirea terenului, plantarea, întreţinerea şcolii de butaşi şi recoltarea lor.

Butaşii se recoltează din plantaţii special înfiinţate în care se fac tăieri scurte şi sunt eliminate în totalitate florile şi fructele formate.

La coacăz, butaşii se plantează direct în câmp (în şcoala de butaşi) iar la celelalte specii aceştia se plantează pe platforme tehnologice cu substrat de înrădăcinare unde se asigură temperatură constantă de 24-25ºC şi ceaţă artificială. Temperatura din partea superioară a butaşului este mai scăzută cu câteva grade faţă de cea de la baza lui. Platformele pot fi amenajate pe sol sau înălţate sub formă de paturi, în seră sau solarii.

În funcţie de lungimea pe care o au, butaşii pot avea lungime obişnuită de 32-35 cm după modul de fasonare pot fi simpli, cu călcâi şi cu cârlig sau de tip Mărăcineni cu lungimea de 18-22 cm, chiar scurţi, formaţi dintr-un nod cu mugure şi un internod.

Butaşi simpli se confecţionează din ramrui anuale care se taie perpendicular sub mugurele bazal la 2-3 mm, iar deasupra mugurelui terminal la 4-5 mm. Lungimea butaşului este de 32-35 cm. Dacă la baza butaşului avem o porţiune de lemn de doi ani butaşul se numeşte "cu călcâi". Butaşii care, în partea bazală, au o porţiune de lemn de doi ani, lungă de 2-3 cm, se numesc butaşi "cu cârlig".

Recoltarea butaşilor se face toamna când conţinutul ramurilor anuale în substanţe de rezervă este maxim. Ramurile se taie în bucăţi cu lungimea de 18-22 cm şi diametrul de 6-8 mm. În partea bazală a butaşului se fac două tăieturi oblice de 3-4 cm pe o parte, şi 1,0-1,5 cm pe partea opusă, pentru a mări suprafaţa pe care se formează rădăcinile adventive. în partea superioară butaşul se taie la 2-3 mm deasupra unui mugure şi sub un unghi de 35-45º.

Pentru a stimula înrădăcinarea după fasonare butaşii se introduc cu baza într-o soluţie de stimulator al înrădăcinării (acid beta indolil butiric sau Radistim). În continuare, butaşii se leagă în pachete de câte 50 bucăţi se stratifică în nisip sau în locuri cu temperatură constantă (5-7ºC).

Pregătirea terenului pentru şcoala de butaşi se face ca şi pentru şcoala de puieţi. Toamna se bilonează terenul, biloanele având înălţimea de 30-35 cm şi o distanţă între ele de 80-100 cm.

Primăvara pe măsură ce se poate intra pe teren (martie-aprilie), se despică biloanele cu sapa uşor oblic (jumătate din bilon). Butaşii se plasează pe peretele bilonului la 5-10 cm unul de altul, după care se acoperă cu pământ şi se tasează în straturi, refăcând bilonul până sub mugurul terminal. Lucrările de întreţinere sunt aproape identice cu cele din marcotiere. Producţia de butaşi STAS poate să ajungă până la 70-100 mii buc./ha.

101

Butăşirea în verde (butăşirea lăstarilor). Înmulţirea vegetativă prin butaşi verzi dă rezultate bune pentru înmulţirea portaltoilor pentru pomi, la aproape toate speciile de arbuşti fructiferi şi chiar la unele soiuri de pomi.

Recoltarea lăstarilor pentru confecţionarea de butaşi verzi se poate face în lunile iunie-august când aceştia se găsesc în faza creşterii intense sau încetinirea creşterii lor (înainte de formarea mugurului terminal). Înrădăcinarea butaşilor se face în răsadniţe sau solarii simple, însă cu posibilităţi de ceaţă artificială.

La speciile cu capacitate mai mică de rizogeneză se obţin rezultate bune numai în spaţii protejate, special amenajate şi dotate cu instalaţii automate de ceaţă artificială şi cu posibilităţi de reglare a temperaturii de 25ºC la baza butaşilor. Platformele de înmulţire la butăşirea în verde trebuie să aibă un drenaj bun, pentru a menţine în substrat o umiditate de 30-35%, iar umiditatea relativă de 80-85%. Ceaţa artificială se obţine prin pulverizarea fină a apei la 8-10 atmosfere prin duze cu orificiul de 1 mm, prevăzute cu spărgătoare de jet. Pulverizarea apei se face la intervale de 3-5 minute, timp de 3-5 secunde, prin declanşare automată.

Substratul de înrădăcinare poate fi încălzit cu ajutorul unui registru de conducte prin care circulă apă caldă. Încălzirea apei poate fi realizată şi cu ajutorul captatoarelor solare.

Substratul de înrădăcinare are grosimea de 15 cm şi este format din nisip de râu spălat şi turbă, în proporţii egale sau o parte nisip şi două de turbă.

Înainte de plantare, substratul se tratează cu o soluţie pe bază de Zineb 75 sau Mancozeb, în concentraţie de 0,2%, şi un debit 0,5 l/m2.

Recoltarea lăstarilor se face dimineaţa între orele 6 şi 10, iar fasonarea şi tratarea lor se face în adăposturi la umbră, menţinându-i în permanenţă cu baza în apă. De regulă, se confecţionează butaşi de vârf cu lungimea de 8-10 cm, cu 2-3 frunze în partea superioară.

Pentru stimularea înrădăcinării, butaşii se tratează cu biostimulatori (Radistim) şi se plantează în substrat.

Distanţa de plantare este de 5-6 cm între rânduri şi 4-5 cm, între plante pe rând, iar adâncimea de plantare este de 5-7 cm. La metru pătrat se pot planta 350-500 butaşi.

Lucrările de îngrijire constau din menţinerea la nivel optim a factorilor de vegetaţie; tratamente împotriva mucegaiului cu Zineb 70 sau Mancozeb, în concentraţie de 0,2%; plivitul buruienilor. Durata de înrădăcinare este de 50-60 zile. După înrădăcinare butaşii se repică la ghiveci sau în câmp, fie se scot toamna şi se stratifică iar în primăvara anului următor se plantează pentru fortificare în pepinieră.

În cazul în care butaşii se ţin pe loc până toamna, substratul trebuie să aibă şi un strat de mraniţă. Sunt necesare, de asemenea, fertilizări suplimentare extraradiculare, după tehnologia practicată la obţinerea puieţilor în ghiveci.

Înmulţirea prin stoloniÎnmulţirea prin stoloni se practică la speciile căpşun şi frag.Plantaţia superelită de căpşun sau frag se amplasează pe teren fertil bine

structurat, cu textură luto-nisipoasă şi posibilităţi de irigare. Planta prmergătoare e bine să fie o prăşitoare care să lase terenul curat de buruieni şi să îl elibereze încă din august.

Fertilizarea solului se face cu 500-600 kg/ha superfosfat, 400-600 kg/ha sare potasică, 400-500 kg/ha azotat de amoniu iar pe solurile mai sărace în humus se aplică şi

102

40-60 t/ha gunoi de grajd. Dacă în sol sunt larve de dăunători se prăfuieşte cu Heclotox 3 în doză de 25-70 kg/ha sau Nemagon 200 l/ha. După fertilizare şi dezinfecţie terenul se ară la adâncimea de 30-35 cm. Cu cel puţin două săptămâni înainte de plantare se face pregătirea terenului cu grapa cu discuri şi se nivelează.

În vederea plantării, terenul se pichetează la 1,3-1,5 m între rânduri - pentru soiurile cu filamente scurte - şi 1,8-2,0 m - pentru cele cu filamente lungi. în lungul rândului se deschid rigole cu adâncimea de 15-20 cm în care se plantează stolonii, la distanţa de 0,4-0,5 m între plante pe rând.

Fasonarea stolonilor înainte de plantare constă în îndepărtarea frunzelor uscate şi îngălbenite, scurtarea rădăciniilor la 15-16 cm şi mocirlirea lor. La plantare mugurele terminal trebuie să fie situat la suprafaţa solului.

Cultura se înfiinţează toamna în septembrie-octombrie sau primăvara devreme (în sol pregătit de toamna).

Lucrările de întreţinere constau din completarea golurilor, 5-6 praşile şi 2-3 pliviri după apariţia filamentelor; 6-7 irigări cu 300-350 m3/ha; două fertilizări suplimentare cu câte 150 kg/ha azotat de amoniu; se îndepărtează inflorescenţele şi se dirijează filamentele între rânduri; se fac 12-15 tratamente fitosanitare; se elimină plantele bolnave şi impurităţile.

Recoltarea stolonilor se face toamna în a doua jumătate a lunii spetembrie şi prima jumătate a lunii octombrie sau primăvara devreme. Operaţiunea se poate executa cu maşina de scos stoloni sau manual. Imediat după recoltare stolonii se transportă în locuri umbrite şi răcoroase unde se fasonează şi se ambalează pentru livrare.

Fasonarea stolonilor constă din înlăturarea porţiunilor de filament, a frunzelor uscate şi îmbătrânite, a excedentului de frunze sănătoase. Pe fiecare rozetă se lasă 1-2 frunze tinere. Ambalarea stolonilor fasonaţi se face în lăzi, coşuri sau pungi de polietilenă, aşezând rădăcină peste rădăcină, pe două rânduri. Fiecare ambalaj este însoţit de o etichetă pe care se trece unitatea furnizoare, soiul, numărul de stoloni şi data recoltării.

Înmulţirea prin micropropagare "in vitro"Această metodă se bazează pe capacitatea unei celule sau a unui grup de celule

prelevate din meristemele apicale, de a reproduce planta iniţială. Meristemele prelevate din vârfurile de creştere unde diviziunea celulară este deosebit de intensă sunt, de regulă, libere de boli virotice deoarece viteza de propagare a virusurilor este mai mică decât cea a diviziunii celulare.

În "Complexul de meristeme" de la ICPP Piteşti-Mărăcineni şi SCPP Bistriţa se produce întreaga cantitate de plante iniţiale libere de boli virotice, care vor da naştere superelitei, pentru principalele soiuri şi specii de plante pomicole ce se înmulţesc în pepiniere.

Metoda se bazează pe extragerea unui explant în condiţii aseptice sub hote cu flux de aer laminar. Explantul prelevat se trece pe un mediu de cultură agarizat, care are compoziţie caracteristică etapei pe care o parcurge. În continuare eprubetele cu explantele se trec în camera de creştere climatizată.

În faza a II-a mugurii formaţi se divizează şi se trec pe un alt mediu, fără citochinină.

În faza a III-a are loc formarea sistemului radicular pe un mediu cu acid 3-indolil-

103

butiric. La circa o lună după apariţia primelor rădăcini plantele se separă şi se transplantează în ghivece, după ce s-au trecut prin jet de apă pentru îndepărtarea mediului agarizat.

În continuare, materialul trece prin faza de călire şi fortificare în câmp, după care se face retestarea acestuia, cu indicatori ierboşi, lemnoşi sau serologici specifici, pentru a avea garanţia că noile plante sunt libere de viroze.

Înmulţirea prin altoireEste metoda cu ajutorul căreia se obţine material săditor pomicol, la speciile şi

soiurile care nu emit rădăcini adventive şi nu pot fi înmulţite prin metodele de înmulţire vegetativă prezentate anterior. În cazul înmulţirii prin altoire, noile plante se obţin prin îmbinarea unor plante întregi : puieţi, butaşi, pomi, marcote, cu alte plante întregi sau organe vegetative : muguri, lăstari, ramuri, de la doi sau trei parteneri cu însuşiri biologice diferite, în vederea realizării unei plante capabile de viaţă independentă.

Planta cu sistem radicular pe care se transpune altoiul poartă denumirea de portaltoi (hipobiont). În cazul în care altoirea se face la nivelul coletului, din portaltoi se formează sistemul radicular al noii plante. Dacă altoirea se face la nivelul coroanei, din portaltoi se formează sistemul radicular şi trunchiul. Altoirea în coroană se face cu scopul de a obţine pomi cu trunchi mai rezistent la ger.

Planta sau porţiunea de plantă care se transpune pe portaltoi poartă numele de altoi (epibiont) şi aparţine soiului nobil pe care dorim să-l înmulţim.

În cazul în care între cei doi parteneri nu se poate realiza concreşterea, din lipsă de compatibilitate, între cei doi parteneri se interpune un al treilea care se numeşte intermediar (mezobiont).

După locul unde se execută altoirea, din altoi se formează tulpina, numai coroana sau numai o parte din coroană.

Altoirea se bazează pe capacitatea de care dispun plantele de a regenera ţesuturile distruse şi de a concreşte, dacă vin în contact, cu toate că provin de la indivizi diferiţi.

Reuşita altoirii este dependentă de o serie de factori biologici şi tehnici. Factorii biologici, de care depinde reuşita altoirii sunt următorii:a) existenţa compatibilităţii între parteneri, care este dependentă şi de gradul de

înrudire botanică;b) starea fiziologică a partenerilor care este exprimată prin gradul de hidratare,

rezerva de hrană şi intensitatea diviziunii celulare;c) starea fitosanitară a partenerilor (partenerii bolnavi nu se prind sau au un

procent mic de prindere);Factorii tehnici de care depinde reuşita altorii sunt:a) gradul de îndemânare a altoitorului şi calitatea îmbinării partenerilor;b) starea fitosanitară a secţiunilor de îmbinare pentru a nu se infecta zonele

generatoare de la cei doi parteneri;c) executarea lucrărilor de îmbinare într-un timp cât mai scurt pentru a nu se oxida

ţesuturile secţionate;d) efectuarea imediată a unei legături strânse;e) condiţiile de mediu din timpul altoirii.În zilele cu arşiţă lucrarea de altoire se face între orele 6-11 şi 16-22 iar pe timp

ploios nu se altoieşte.

104

În practica pomicolă sunt cunoscute circa 200 de metode de altoire. Din multitudinea acestora în pepinierele pomicole se folosesc doar 10-12 însă ponderea cea mai mare o are altoirea cu mugur (ochi) detaşat.

105

Fig.16. Principalele metode de altoire cu muguri

a – altoirea cu mugure dormind; b – altoirea cu mugure crescând ; c – altoirea cu scutişor; d – altoirea în ferăstruică; e – altoirea cu mugure în inel (fluier); f – altoirea cu mugure în placaj

(1 – pregătirea portaltoiului; 2 – pregătirea altoiului; 3 – îmbinarea; 4 – legarea)

106

Fig.17. Principalele metode de altoire cu ramură detaşată sub scoarţă

a – terminală simplă; b – terminală perfecţionată; c – laterală în «T»; d – laterală în «┌»; e – laterală în «D» (1 – pregătire altoi ; 2 – pregătire portaltoi ; 3 – îmbinarea ; 4 – legarea

şi ceruirea)

107

108

Tabelul 11

Principalele metode de altoire folosite în pomicultură

Sistemul şi metoda de altoire

Sectorul în care se utilizează

Epoca optimă de altoire

Observaţii

A. ALTOIREA CU MUGURE DETAŞAT

În ochi dormind Câmpul I 15.08-15.09 Portaltoii generativi la colet, cei vegetativi cu 10-12 cm mai sus

În ochi crescând Realtoire în câmpul II 15.03-15.04 Se foloseşte numai la speciile cu creştere rapidă

În placaj Realtoire în câmpul II 15.03-15.04 Dă rezultate mai bune decât altoirea cu mugure crescând

În dreptunghi Câmpul I 15.07-01.09 Pentru altoirea nuculuiÎn fluier Câmpul I 15.07-01.09 Pentru altoirea nuculuiÎn ochi cu scutişor Câmpul I 15.08-15.09 şi

15.04-15.05La altoirea nucului şi a celorlalte specii în ochi dormind şi crescând

Cu dublu scut Câmpul I sau Câmpul II

15.07-10.0915.03-15.04

Se utilizează pentru altoirea cu intermediar

B. ALTOIREA CU RAMURĂ DETAŞATĂ

1. Altoiri cu ramură detaşată

Realtoire în Câmpul II sau III şi pomi maturiAltoirea la masă

Febr.-mart.

Dec.-Apr.

La toate metodele este necesară acoperirea ramurilor cu ceară de altoit (mastic)

Altoirea în copulaţie simplă şi perfecţionată

Realtoire în Câmpul II sau III şi pomi maturiAltoirea la masă

Febr.-mart.

Dec.-Apr.

Altoiul şi portaltoiul trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni

Altoirea în semicopulaţie simplă şi perfecţionată

Realtoire în Câmpul II sau III şi pomi maturiAltoirea la masă

Febr.-mart.

Dec.-Apr.

Se utilizează când altoii sunt mai puţini

Altoirea în triangulaţie

Realtoire în Câmpul II sau III şi pomi maturiAltoirea la masă

Febr.-mart.

Dec.-Apr.

Se execută mai greu, dar asigură o prindere mai bună

Altoirea în despicătură

Realtoire în Câmpul II sau III şi pomi maturiAltoirea la masă

Febr.-mart.

Dec.-Apr.

Portaltoii mai groşi nu se mai leagă

Altoirea laterală în placaj, în tăietură dreaptă

Nu se foloseşte pentru altoirea la masă

Febr.-mart. La altoirea nucului în pepinieră

Altoirea laterală în tăietură oblică

La altoirea pomilor maturi şi în Câmpul II şi III

Febr.-mart. Se recomandă la realtoirea în pepinieră la nivelul coroanei

2. Altoiri cu ramură detaşată sub scoarţă

În câmpul II sau III şi pomi maturi

Apr.-mai La portaltoi mai groşi se pun 2-4 altoi

Altoire sub scoartă terminală

Realtoirea pomilor maturi

Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm

Altoire laterală în «T»

Realtoirea pomilor maturi

Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm

109

Altoire laterală în «D»

Realtoirea pomilor maturi

Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm

Altoire laterală în «L»

Realtoirea pomilor maturi

Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm

110

Lucrarea de altoire se face în sectorul III de obţinere a pomilor altoiţi (şcoala de pomi). Realizarea pomilor altoiţi şi a hibrizilor pe rădăcini proprii poate avea durată de 1-3 ani. Deci şcoala de pomi are în componenţa sa unul până la trei câmpuri.

1) Câmpul I (anul I) de plantare şi altoire a portaltoilor.2) Câmpul II (anul II) de creştere a altoiului sub formă de vargă la speciile mai

puţin viguroase şi de creştere şi formare a coroanei la cele cu creştere viguroasă şi de formare a lăstarilor anticipaţi, din care se pot proiecta primele şarpante din corona pomului).

3) Câmpul III (anul III), în care se realizează proiectarea coroanei. Acest câmp a fost scos din şcoala de pomi ca urmare a livrării pomilor din câmpul II, pentru plantaţii intensive şi superintensive, cu sau fără coroană formată.

9.5. TEHNOLOGIA OBŢINERII POMILOR ALTOIŢI

Plantarea portaltoilor în câmpul I (al şcolii de pomi)Plantarea portaltoilor se face toamna, în luna octombrie, sau primăvara imediat ce

se poate intra pe teren. La plantatul de toamnă terenul trebuie pregătit din timp (luna august).

Pregătirea portaltoilor pentru plantat (puieţi sau marcote), după sortare conform STAS 989/9-77, constă în fasonarea rădăcinilor. La puieţi fasonarea reprezintă scurtarea rădăcinii principale (pivot) la 18-20 cm iar a rădăcinilor secundare la 0,5-1,0 cm. Tulpina nu se scurtează, dar se suprimă de la inel toate ramificaţiile laterale. În cazul marcotelor şi butaşilor, rădăcinile se scurtează la 0,5-1,0 cm.

Pe terenul pregătit şi nivelat se marchează rândurile prin pichetare manuală sau mecanic, cu ajutorul marcatoarelor.

După fasonare, materialul de plantat se mocirleşte într-un amestec de pământ galben, balegă de bovine şi apă, omogenizat până la obţinerea unei paste de consistenţa smântânei.

Plantarea se face manual cu plantatorul sau mecanizat, cu maşini speciale de plantat material pomicol (puieţi, marcote, butaşi). După plantare tulpina portaltoilor se scurtează la 12-15 cm faţă de suprafaţa terenului, după care rândul de plante se bilonează, lăsând deasupra bilonului unu sau doi muguri. Pentru realizarea unor creşteri viguroase se recomandă lăsarea desupra bilonului a unui singur mugur. La plantatul de toamnă bilonul va depăşi mugurul terminal cu 6-10 cm.

La sfârşitul lunii mai - început de iunie se verifică prinderea portaltoilor şi se completează golurile cu puieţi obţinuţi în ghiveci. La puieţii fără creşteri dar porniţi în vegetaţie (prezintă rozete de frunze), care nu au fost plantaţi corect, se reface adâncimea de plantare.

Lucrările de întreţinere în anul I sunt următoarele:a) udarea după plantare prin irigare (200-250 m3 apă/ha);b) imediat ce se poate intra pe teren se bilonează rândurile şi se mobilizează solul

pe intervale cu cultivatorul la 12-15 cm adâncime;c) pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 6-8 praşile; 8-10 tratamente

fitosanitare; 3-4 udări; o fertilizare suplimentară cu 45-69 kg/ha N, completarea golurilor,

111

desfacerea bilonului la portaltoii vegetativi la circa 6 săptămâni de la plantare; altoirea şi realtoirea; protejarea împotriva îngheţurilor din timpul iernii.

Pentru completarea golurilor, după plantat, se reţine din fiecare categorie de material săditor circa 5%, care se păstrează în camere frigorifice la 1-2ºC, până se completează golurile existente în câmp. Experienţele făcute cu trasul materialului săditor lăsat pentru completarea golurilor la pungi de polietilenă cu dimensiuni de 10/10/20 cm şi îngropate în şanţuri unde se udă la 2-3 zile, iar la momentul completării golurilor se plantează cu balotul de pământ din pungă, au dat rezultate foarte bune.

Altoirea este cea mai importantă lucrare din câmpul I, de reuşita ei depinzând proporţia de pomi altoiţi obţinută faţă de portaltoii plantaţi. Ea se execută începând din a doua jumătate a lunii iulie sau la începutul lunii august, în funcţie de zonă.

Ordinea speciilor altoite este următoarea: cireş, vişin şi păr altoit pe franc; urmează piersicul, caisul, prunul altoit pe prun franc, apoi prunul pe corcoduş, mărul pe portaltoi franc, mărul şi părul pe portaltoi vegetativi şi la sfârşit gutuiul. Ordinea la altoire se stabileşte în funcţie de afluxul optim de sevă. Dacă altoirea se face în plină fază de creştere a lăstarilor, seva abundentă nu permite sudura şi respinge altoiul spre exterior, separându-l de protaltoi.

Altoirea în câmpul I se execută în ochi dormind iar îmbinarea între cei doi parteneri se face pe lungimea de 2,5-3,0 cm. Altoirea se face cu muguri de pe ramuri recoltate în zinua altoirii sau cu 2-4 zile înainte şi păstrate la 1-2ºC. În timpul altoirii, ramurile se ţin în găleţi, care au la baza ramurilor apă pe înălţimea de 2-3 cm. Partea superioară a ramurilor se îmbracă în pânză de sac umectată. Din găleată se scoate o singură ramură de pe care se detaşează mugurii, apoi se ia următoarea.

Altoirea se execută în formaţii de lucru, respectiv un muncitor care desface bilonul şi şterge locul de altoire, un altoitor care transpune mugurii altoi pe portaltoi, doi până la patru legători (în funcţie de îndemănarea altoitorului) şi un muncitor care reface bilonul după legători. Mugurul altoi se transpune imediat deasupra coletului la portaltoii generativi, mai sus cu 8-15 cm faţă de nivelul solului la portaltoii vegetativi. Legarea se face cu bandă elastică din material plastic, cu care se strânge şi se acoperă suprafaţa lezată.

Pentru uşurarea desprinderii cojii la altoire se recomandă o udare cu circa două săptămâni înainte de altoire, când este necesară.

După 12-14 zile de la altoire se verifică prinderea. Ochii prinşi sunt turgescenţi, peţiolul este verzui iar la atingere cade uşor. La ochii neprinşi coaja devine cutată, peţiolul îngălbenit şi deshidratat, la atingere cu degetul nu cade. Dacă nu s-a depăşit încă perioada optimă de altoire pentru o specie dată, lucrarea se repetă mai sus cu 3 cm şi decalat cu 90º (lateral şi mai sus faţă de prima altoire).

Pentru protejarea mugurilor altoi faţă de temperaturile scăzute din timpul iernii, toamna plantele se acoperă prin muşuroi în zona punctului de altoire (2-3 cm mai sus de altoi).

La speciile altoite în a doua jumătate a lunii iulie frecvent mugurul altoi porneşte în vegetaţie formând un lăstar care nu ajunge la maturitate şi degeră în cursul iernii. În această situaţie se recomandă ciupirea lăstarului la 2-3 frunze pentru maturarea ţesuturilor.

112

Câmpul II (de formare)În primăvara anului următor câmpul I devine câmpul II, iar mugurul altoi este

grefat pe portaltoi. În acest câmp se execută următoarele lucrări:a) dezmuşuroitul portaltoilor care se face primăvara imediat ce se poate intra pe

teren, până sub punctul de altoire;b) tăierea portaltoiului deasupra altoiului sau sub formă de cep cu lungimea de 10-

15 cm, pentru palisarea altoiului în prima fază de creştere a acestuia;c) portaltoii cu muguri neprinşi nu se scurtează urmând ca aceştia să fie altoiţi din

nou în ochi crescând (în luna mai);d) palisarea altoiului pe cep sau pe şipcă se face prin legarea în ochi şi nu în opt

pentru a uşura trecerea altoiului prin inel;e) plivitul lăstarilor plecaţi din portaltoi cu excepţia celui trăgător de sevă;Până la îndepărtarea cepului se fac 2-3 lucrări de plivire. Cepul se foloseşte ca

tutore la soiurile care cresc sub un unghi mai mare faţă de verticală mai ales în regiuni cu vânturi puternice. Cultura fără cep este mai economică deoarece nu necesită lucrări de plivit, de palisare a altoiului şi de îndepărtare a cepului.

f) eliminarea florilor apărute pe lăstarul altoi pentru a stimula creşterea acestuia (la sâmburoase această lucrare este de prisos fiindcă mugurul care înfloreşte nu dă creştere vegetativă);

g) ciupirea lăstarilor anticipaţi când au lungimea de peste 20 cm, operaţie ce contribuie la îngroşarea şi creşterea altoiului;

h) proiectarea coroanei din lăstarii anticipaţi plasaţi la înălţimea de formare a coroanei;

i) scosul cepului în a doua jumătate a lunii iulie sau cel mai târziu la începutul lunii august;

Scosul cepului deasupra altoiului printr-o tăietură oblică, se face cu foarfeca sau cosorul. După scosul cepului se bilonează rândurile de altoi pentru evitarea desprinderilor de la punctul de altoire şi pentru a favoriza cicatrizarea rănii.

j) executarea lucrărilor de întreţinere care cuprind 6-7 praşile, fertilizarea suplimentară cu 60-70 kg/ha azotat de amoniu numai dacă creşterea altoiului este slabă, irigarea atunci când devine necesară, combaterea bolilor şi a dăunătorilor;

Inventarierea materialului produs în câmpul II se face la sfârşitul lunii mai, când se consemnează numărul de altoi porniţi la hectar. A doua inventariere se face în luna septembrie când se estimează producţia de pomi la ha. La prima inventariere se elimină portaltoii neprinşi şi eventualele impurităţi.

k) palisarea altoiului pe şipcă numai pentru anumite specii şi soiuri la care lăstarul în creştere nu se menţine în poziţie verticală;

l) se plivesc lăstarii de pe trunchi sau se ciupesc la 2-3 frunze pentru a stimula îngroşarea trunchiului, apoi se suprimă la inel, concomitent cu suprimarea cepului;

m) verificarea stării fitosanitare se face de mai multe ori în cursul perioadei de vegetaţie, ultima executându-se înainte de scosul pomilor;

n) estimarea producţiei se face numai la pomii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de STAS 989/II-77 şi se face diferenţiat pe specii, soiuri, altoi şi portaltoi;

o) defolierea în vederea recoltării pomilor deoarece aceştia se scot din pepinieră numai după căderea frunzelor (în toamnele lungi şi călduroase frunzele nu cad, fiind necesară desfrunzirea manuală sau chimică);

113

p) scosul, sortarea şi stratificarea pomilor sunt operaţiunile finale ale câmpului II;Scosul se face cu plugul de scos pomi care lucrează în agregat cu S-1300 sau

S-1500. După scos, pomii corespunzători STAS-ului 989/II-77 se leagă în pachete de câte 10, se etichetează şi se stratifică. Toate aceste lucrări se fac pe specii, soiuri, altoi şi portaltoi.

9.6. METODE DE REDUCERE (OPTIMIZARE) A TIMPULUI PENTRU PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL

În practica pomicolă se recurge frecvent la înfiinţarea câmpului I cu puieţi portaltoi obţinuţi la ghivece sau prin însămânţarea directă în câmpul I, iar la nuc în câmpul II unde se plantează material altoit la masă şi forţat. Se mai practică pe scară redusă altoirea în şcoala de marcote, altoirea butaşilor verzi sub ceaţă artificială, altoirea la masă, creşterea materialului la pungi de polietilenă în solarii etc.

Înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghiveceTerenul pe care se amplasează puieţii obţinuţi la ghivece trebuie să fie bine

pregătit, fertilizat şi irigat.Pe măsură ce cresc puieţii se bilonează pentru a asigura creşterea lor dreaptă.Prin această tehnologie se reduce durata de producere a materialului săditor cu un

an, se economiseşte sămânţa şi se reduce costul de producţie. Tehnologia dă rezultate superioare la speciile păr, cireş şi vişin care au o prindere mai bună pe lemn de un an.

Înfiinţarea câmpului I prin însămânţare directăSe practică la sâmburoase şi prezintă următoarele avantaje: costurile de producţie

sunt mai mici, se consumă mai puţină sămânţă, dar pomii obţinuţi au un sistem radicular pivotant, slab ramificat cu efecte negative la plantarea în livadă unde se prind mai greu. Pentru stimularea ramificării sistemului radicular se scurtează pivotul pe loc (în câmpul I, toamna în luna octombrie), cu plugul pentru scos puieţi modificat sau cu casmaua, pentru a nu disloca portaltoii.

În câmpul I se seamănă sâmburii în rânduri distanţate la 80-90/10-15 cm. Sâmburii mari (piersic, cais, nuc, migdal) se seamănă în cuiburi iar după răsărire se răresc, în concordanţă cu tehnologia de cultură.

Producerea pomilor prin altoire la masăAceastă tehnologie se practică pentru obţinerea nucului altoit iar uneori se aplică

şi la măr. La nuc se folosesc portaltoi Juglans regia şi Juglans nigra puieţi de un an, cu diametrul la colet de 10-16 mm. La măr puieţii portaltoi vor avea diametrul la colet de 8-12 mm.

Ramurile altoi se recoltează toamna şi se păstrează în depozite la 1-4ºC. Altoirea începe în a doua parte a iernii şi se încheie la începutul primăverii.

Fasonarea portaltoilor constă din scurtarea pivotului la 20-22 cm la nuc şi la 18 cm pentru celelalte specii, iar rădăcinile secundare la 2-3 cm pentru nuc şi 1-2 cm pentru celelalte specii.

114

Portaltoii se preforţează în lăzi cu rumeguş, la temperatura de 26-28ºC şi o umiditate relativă a aerului de 80-90%, timp de 10-14 zile, iar ramurile altoi se ţin în aceleaşi condiţii timp de 2-3 zile. În continuare materialul se spală, se zvântă şi se trece la altoire.

Altoirea se face mecanizat în nut şi feder (scăriţă). Portaltoiul se secţionează la colet iar ramura altoi la bază. Înainte de altoire ramurile altoi se taie la 1-2 muguri.

După îmbinarea altoiului cu portaltoiul, punctul de altoire se parafinează cu un amestec de parafină 90% şi colofoniu 10%, încălzit la 50-55ºC. Materialul parafinat se stratifică în rumeguş dezinfectat şi umed, în lăzi speciale, unde altoiul se acoperă cu un strat de rumeguş de 5-6 cm. Lăzile cu materialul stratificat se aşează în încăperi amenajate pentru forţare pe timp de 10-14 zile (la nuc). După forţare se sortează materialul, cu alegerea celui prins, la care se înlătură lăstarii porniţi din portaltoi. În continuare materialul se stratifică şi se păstrează în camere cu temperaturi de 1-5ºC, până la plantare. Când se trece materialul altoit de la o temperatură superioară la una inferioară se face treptat, pentru aclimatizare.

9.7. SCOSUL ŞI SORTAREA MATERIALULUI SĂDITOR

Pomii se scot din pepinieră prin luna octombrie, după primele brume care determină căderea frunzelor. Desfrunzitul poate fi făcut şi manual pe suprafeţe mici, sau chimic. Odată cu scosul pomilor se face sortarea acestora conform STAS 989/II-77 şi legarea lor în pachete de câte 10 bucăţi care se etichetează. Pachetele de pomi se transportă la şanţurile de stratificare în care rădăcinile pomilor şi circa 20 cm din tulpină se acoperă cu pământ. Şanţurile de stratificare sunt amplasate în incinta pepinierei, pe teren cu panta de 2-3% şi la 200-300 m de magazii, construcţii, unde se strâng rozătoare. Şanţul de stratificare are lăţimea de 1 m, adâncimea de 0,6 m şi lungimea de 50 m, fiind prevăzut cu drum de acces la ambele capete.

Transportul materialului săditor pomicolTransportul pomilor şi a materialului săditor pomicol se face, în funcţie de

distanţa dintre furnizor şi beneficiar, cu vagoane, camioane, căruţe căptuşite cu paie şi acoperite cu prelată. Materialul săditor pomicol circulă însoţit de următoarele documente: factură, certificat de autenticitate pentru categoria biologică respectivă, certificat fitosanitar sau numărul acestuia. La transportul pe C.F.R. se va verifica calitatea materialului la descărcare. Dacă acesta nu corespunde STAS-ului sau dacă pe timpul transportului s-a degradat se va constitui o comisie de constatare formată din delegatul furnizorului, reprezentantul beneficiarului, a C.F.R.-ului şi al primăriei, care vor întocmi un proces verbal de constatare pe baza căruia părţile vor lua măsurile ce se impun.

115

C a p i t o l u l 10

ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

10.1. SISTEME DE CULTURĂ A POMILOR

Plantaţiile pomicole pot fi grupate în următoarele sisteme de cultură: extensiv (agropomicol şi clasic), intensiv şi superintensiv.

Sistemele de cultură, în funcţie de complexul de măsuri de înfiinţare şi de întreţinere al livezilor, pot fi grupate în două mari categorii: culturi pure şi culturi asociate.

10.1.1. Culturile pomicole pure

În acest caz, plantaţia pomicolă este cultura unică pe terenul respectiv. Lucrările executate au ca scop asigurarea condiţiilor optime pentru pomi, în vederea realizării unor producţii mari şi de calitate superioară. În această categorie pot fi încadrate plantaţiile clasice, intensive şi superintensive.

Sistemele de cultură enumerate se deosebesc între ele prin densitate, materialul săditor folosit, forma de coroană, consumul de forţă de mună la unitatea de suprafaţă şi pe tona de produs, gradul de mecanizare al lucrărilor, durata necesară pentru recuperarea investiţiilor şi viteza de recuperare, cantitatea şi calitatea recoltei, costul pe tona de produs, profitul realizat etc.

Sistemul clasicSistemul clasic este bine reprezentat la noi în ţară cât şi pe plan mondial. Ponderea

acestui sistem, dominant în urmă cu două-trei decenii, este în scădere de la o etapă la alta, locul lui fiind luat de sistemul intensiv şi chiar superintensiv.

Sistemul clasic se caracterizează prin pomi de vigoare mare altoiţi de regulă pe portaltoi generativi.

Pomii ajung la înălţimea de 8-10 m şi un diametru al coroanei de 4-8 m iar coroanele sunt globuloase şi de volum mare.

Distanţele de plantare, în general, sunt mari (5-8 m), rezultând mai puţin de 350 pomi/ha. Distanţele mari între pomi pe rând şi între rândurile de pomi fac ca terenul să nu fie pe deplin valorificat, nu numai în tinereţe ci şi după ce pomii intră pe rod chiar şi în perioadele de mare producţie pomii ocupă, în acest sistem, abia 70% din spurafaţă. Investiţiile făcute la înfiinţarea plantaţiei sunt mai mici, gradul de mecanizare este redus, consumul de forţă de muncă este mare, productivitatea muncii este mică. Investiţia făcută se recuperează lent deoarece pomii intră pe rod abia după 7-8 ani de la plantare iar producţia devine economică numai după 10-12 sau chiar 15 ani de la plantare.

Producţia de fructe ajunge în perioada de mare producţie la 10-12 t/ha, recoltatul devine greoi din cauza taliei mari a pomilor (majoritatea fructelor se recoltează de pe

116

scară). Fructele din interiorul coroanei sunt mai puţin colorate din lipsă de lumină.Acest sistem de cultură se poate folosi la toate speciile pomicole, durata

economică a plantaţiei fiind de 40-50 de ani. Producţia mai mică la hectar, consumul mare de forţă de muncă şi costurile de

producţie relativ mari fac ca rambursarea investiţiei să fie făcută pe o perioadă mai lungă de timp, motiv pentru care, sistemul de cultură extensiv a fost înlocuit cu sistemul intensiv, iar mai nou cu cel superintensiv.

Sistemul intensivPlantaţiile intensive au început să se răspândească abia după primul război

mondial. Acest sistem se caracterizează prin pomi de vigoare mijlocie sau chiar mică (înălţimea lor este de 3-4 m), conduşi pe sistem de susţinere cu spalier; coroană aplatizată (palmete), sau globuloasă, dar de volum mic (vas, fus tufă, fus zvelt). Distanţele de plantare sunt mai mici comparativ cu sistemul extensiv, respectiv de 4-5 m între rânduri şi de 2-3 m între pomi pe rând. Astfel, în funcţie de distanţele de plantare se realizează un număr mai mare de pomi la unitatea de suprafaţă. După numărul pomilor la hectar plantaţiile intensive pot fi cu densitate mică (450-633 pomi/ha), cu densitate mijlocie (634-833 pomi/ha) şi cu densitate mare (833-1250 pomi/ha).

Pe măsură ce densitatea la unitatea de suprafaţă creşte, terenul este valorificat mai bine comparativ cu sistemul clasic. Spaţiul rezervat fiecărui pom este ocupat aproape în întregime începând din primii 4-5 ani de la plantare.

Consumul de forţă de muncă pentru formarea coroanei pomilor, este mai redus (se fac scurtări pentru ramificare şi unele răriri strict necesare). Operaţiunile de dresare şi înclinare au pondere mare cunoscându-se faptul că prin aceste operaţiuni se grăbeşte intrarea pe rod.

Producţia devine economică începând cu anii IV-V de la plantare, iar potenţialul maxim de producţie se atinge începând cu anii VI-VII de la plantare.

Cu toate că investiţiile în plantaţiile intensive sunt mai mari decât în plantaţiile clasice, ele se recuperează în 3-4 ani după ce producţia devine profitabilă.

Recolta medie de fructe în perioada de mare producţie poate depăşi 25-30 t/ha la speciile măr şi păr, fiind de calitate superioară.

Consumul de forţă de muncă are pondere mai mare la lucrările de tăiere şi recoltarea fructelor. Gradul de mecanizare a lucărilor este mult mai mare comparativ cu plantaţiile clasice.

Producţia de fructe mai mare, consumul de forţă de muncă mai mic pe unitatea de produs, duc la realizarea unui cost de producţie mai mic pe tona de fructe.

Calitatea superioară a fructelor, preţul de valorificare mai bun, corelate cu un cost de producţie mai mic, determină o profitabilitate sporită pentru acest sistem de cultură.

În sistem intensiv se comportă bine următoarele specii: mărul, părul, piersicul, caisul şi vişinul iar, în ultimul timp, chir cireşul. Se impune menţiunea că durata de exploatare a plantaţiilor intensive este mai scurtă (15-16 ani la piersic; 20 de ani la cais; 25-30 de ani la măr şi păr şi ceva mai mult pentru vişin şi cireş).

Sistemul superintensivAcest sistem se caracterizează prin pomi de talie mică (înălţimea lor este de 1,5-

117

2,25 m) ce se conduc sub formă de cordon vertical sau fus zvelt.Distanţele de plantare sunt, în general mici, 2,5-3,0 m între rânduri şi 1,0-1,5 m

între pomi pe rând. Plantarea pomilor se poate face în rânduri simple sau în benzi.După numărul de pomi plantaţi la unitatea de suprafaţă plantaţiile superintensive

pot fi cu densitate mare (1250-2500 pomi/ha) şi cu densitate foarte mare (peste 2500 pomi/ha).

În plantaţiile superintensive terenul se ocupă integral de către pomi şi într-un timp foarte scurt (anul 3-4 de la plantare).

Rodirea economică începe din anul II de la plantare, atingându-se potenţialul maxim de producţie după 4-5 ani de la plantare.

Cu toate că investiţiile, pentru înfiinţarea plantaţiilor sunt mari, ele se recuperează repede. Producţia medie de fructe poate depăşi 60-80 t/ha la speciile măr şi păr. Consumul de forţă de muncă este în general mai mic raportat la producţia de fructe iar lucrările de tăiere şi de recoltare se fac de pe sol. În multe din plantaţiile superintensive tăierile se pot efectua parţial mecanizat. Productivitatea muncii este mare, costul de producţie mic ca urmare a gradului mare de mecanizare a lucrărilor, inclusiv a celor de tăiat şi recoltat fructe.

Plantaţiile superintensive se practică mai mult la speciile măr, păr şi piersic, cu tendinţa de extindere în viitor şi la alte specii pe măsură ce se vor realiza soiuri cu vigoare mai mică.

10.1.2. Culturi pomicole asociate

În acesastă grupă sunt incluse sistemul agropomicol şi grădinile familiale.

Sistemul agropomicolSistemul agropomicol se caracterizează prin pomi de vigoare mare altoiţi pe

portaltoi generativi. Nici în perioada de mare producţie pomii nu acoperă tot spaţiul din livadă datorită distanţelor mari de plantare. Acesta este şi motivul pentru care cultura pomilor se asociază cu culturi agroalimentare sau furajere. Astfel, în plantaţiile de tip agropomicole, pe lângă producţia de fructe se are în vedere şi recolta de produse agroalimentare sau furajere, ca producţii complementare.

Prezenţa celei de a doua culturi pe aceeaşi suprafaţă determină diferenţieri în tehnologia de cultură comparativ cu sistemele de cultură clasic, intensiv şi semiintensiv. Faptul că sunt două culturi pe aceeaşi suprafaţă împiedică executarea tuturor lucrărilor caracteristice pomilor şi în primul rând, a celor de combatere a bolilor şi dăunătorilor. De asemenea, prezenţa culturii complementare îngreunează executarea lucrărilor mecanice asupra solului şi a pomilor.

Producţia de fructe este mică şi, în general, de calitate inferioară, ca urmare a îngreunării efectuării tratamentelor fitosanitare la momentul optim.

Sistemul este în general ineficient, motiv pentru care se practică numai sporadic în regiunea dealurilor înalte.

Grădinile familialeGrădinile familiale sunt amplasate pe terenul din apropierea gospodăriei şi asigură

consumul familial de fructe şi numai în mică măsură pentru valorificarea pe piaţă.

118

Producţia de fructe este foarte diversificată, în majoritatea cazurilor fiecare specie fiind reprezentată printr-un număr mic de indivizi (1-3 exemplare). Numărul mic de pomi dintr-o specie şi numărul mare de specii cultivate asigură în special necesarul de fructe pentru consumul în stare proaspătă, eşalonat pe o perioadă mai lungă de timp.

Grădinile familiale, pe lângă realizarea unor producţii de fructe, au rolul de a înfrumuseţa centrele populate şi de a asigura valorificarea, în mod recreativ, a forţei de muncă din fiecare gospodărie.

Sistemele de cultură prezentate mai pot fi încadrate şi în plantaţii de tip comercial-industriale, plantaţii didactico-experimentale şi plantaţii de aliniament.

Diferitele tipuri de plantaţii menţionate pot aparţine ca formă de proprietate unităţilor de stat, proprietăţilor particulare sau asociaţiilor.

Plantaţiile comerciale-industrialeAceste plantaţii au menirea de a produce partizi mari de fructe destinate

comercializării. În funcţie de destinaţia producţiei de fructe plantaţiile comercial-industriale pot fi pentru satisfacerea consumului intern sau pentru export.

Plantaţiile a căror producţie este destinată exportului, cuprind un număr redus de specii (2-3), cele mai bine adaptate la condiţiile locale. Fiecare specie cuprinde un număr mic de soiuri dintre cele cu valoare comercială superioară şi cele impuse de nevoile de polenizare. Asocierea a două sau trei specii este determinată de consumul de forţă de muncă şi de necesitatea obţinerii de venituri într-o perioadă mai lungă din cursul anului.

Plantaţiile comerciale destinate consumului local cuprind toate speciile care găsesc condiţii favorabile în zonă. Fiecare specie cuprinde un sortiment bogat de soiuri, de la cele cu coacere timpurie, până la cele târzii. Prin aceste plantaţii se asigură fructe proaspete pe tot parcursul anului pentru populaţie sau materie primă pentru fabricile de prelucrare.

Plantaţiile didactico-experimentalePlantaţiile didactico-experimentale sunt mai reduse ca număr şi ocupă suprafeţe

relativ mici. Ele se organizează pe lângă instituţiile de învăţământ superior sau mediu de specialitate, cât şi în staţiunile de cercetare.

Plantaţiile din instituţiile de învăţământ au rolul de atelier-şcoală iar cele din staţiunile de cercetare au menirea de a asigura desfăşurarea lucrărilor experimentale. În unităţile de ameliorare a pomilor fructiferi plantaţiile cuprind numeroase specii şi soiuri organizate în colecţii naţionale sau locale menite să asigure baza de germoplasmă necesară lucrărilor de creare de noi soiuri.

Plantaţiile de aliniamentPlantaţiile de aliniament se înfiinţează în lungul şoselelor, a drumurilor sau a

terasamentelor de cale ferată. Sunt plantate cu specii şi soiuri mai rustice care nu necesită o îngrijire deosebită (nuc, dud şi chiar unele soiuri de măr, păr, prun). Pomii au trunchiul înalt, coroana globuloasă, de volum mare.

119

10.2. ALEGEREA, ORGANIZAREA ŞI PREGĂTIREA TERENULUI

10.2.1. Alegerea terenului

La înfiinţarea plantaţiilor pomicole alegerea terenului are o deosebită importanţă dacă se are în vedere cerinţele acestor specii faţă de factorii climatici şi de sol. Dacă este sau nu potrivită cultivarea unei specii pomicole într-o anumită regiune, se poate deduce din analiza culturilor pomicole şi a vegetaţiei spontane. Existenţa, în regiunea vizată, a unor populaţii cu pomi sănătoşi, a speciilor din flora spontană lemnoasă cum ar fi fag, stejar, tei, măr şi păr pădureţ, alun, măcieş, cireş păsăresc, corn etc., arată că sunt condiţii favorabile, în general, pentru cultura pomilor fructiferi. Dimpotrivă, prezenţa în flora spontană a unor specii lemnoase şi ierboase ca plop, salcie, anin, rogoz, pipirig etc. arată că solul are un exces de apă şi nu corespunde cerinţelor speciilor pomicole.

Pe lângă vegetaţia lemnoasă şi ierboasă din regiune, studiul aprofundat al factorilor pedo-climatici pe o perioadă lungă de timp, devine obligatorie.

Factorii edafici. Pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole se folosesc terenuri mai puţin favorabile pentru cultura plantelor de câmp cu excepţia celor sărăturate şi a celor cu exces temporar sau permanent de apă.

Pânza de apă freatică nu trebuie să urce mai aproape de 1,5 m, faţă de suprafaţa terenului când se folosesc portaltoii vegetativi şi de 2-3 m când plantaţia va fi pe portaltoi generativi.

Reacţia optimă a solului trebuie să fie diferenţiată după specii, cu valori ale pH-ului între 5,5 şi 7,8, iar conţinutul în humus de 2-3%.

Se exclud de la plantare boturile de deal care sunt bătute de vânt, favorizând iarna îngheţul şi vara seceta; văile înguste cu drenaj defectuos pentru aerul rece; locurile cu frecvenţă mare a căderilor de grindină. Sunt favorabile pentru culturile pomicole solurile profunde (0,8-1,0 m), fertile, bine structurate, cu textură luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă şi chiar cele nisipoase, bine drenate.

Speciile cu cerinţe mari faţă de căldură (piersic, cais, migdal) se amplasează la altitudini mici, aproximativ asemănătoare cu cele pentru cultura a viţei de vie. Speciile mai rezistente la temperaturi scăzute şi cu cerinţe mari faţă de apă pot fi amplasate şi la altitudini mai mari sau mai mici cu condiţia acoperirii deficitul de apă prin irigare.

Pentru cultura speciilor pomicole relieful are o deosebită importanţă. Cele mai bune rezultate în cultura pomilor se obţin pe terenurile plane sau cu pantă mică şi uniformă (până la 6%).

Pe terenurile cu pantă mai mare, (12-15%), pentru asigurarea executării

mecanizate a lucrărilor şi prevenirea procesului de eroziune, trebuie amenajate de la

început terase cu profil definitiv. Mai puţin favorabile sunt terenurile cu pantă mai mare

de 20-30%, care au stratul de sol relativ subţire şi cu fertilitate naturală scăzută, iar

amenajarea antierozională se face cu eforturi mari.Un rol important îl are expoziţia terenului, în funcţie de care se stabileşte

amplasarea speciilor pomicole astfel:a) în zonele mai calde, cu insolaţie puternică, sunt preferate expoziţiile sudice,

120

vestice, estice sau intermediare iar pentru măr şi prun chiar şi expoziţia nordică;b) în zonele cu altitudine mai mare de 500 m, şi climat mai răcoros, cele mai

favorabile terenuri pentru cultura pomilor fructiferi sunt cele cu expoziţie sudică sau intermediară (sud-estică, sud-vestică).

c) pe măsură ce creşte altitudinea expoziţiile nordică, nord-estică sau nord-vestică sunt tot mai puţin folosite pentru plantaţiile pomicole.

Sunt favorabile pentru plantaţiile pomicole adăposturile naturale sau cele create, în special pentru pomii de vigoare mică şi cu sistem radicular superficial altoiţi pe M9, M26, M27 şi chiar M4.

Factorii climatici. Factorii climatici ai zonei se studiază în vederea stabilirii măsurii în care ei satisfac cerinţele speciilor pomicole, în vederea amplasării lor numai în zone de favorabilitate.

Factorii climatici care se analizează sunt: căldura, lumina, precipitaţiile, aerul.Temperatura (căldura). Amplasarea speciilor pomicole se va face în funcţie de

pretenţiile lor faţă de temperatura medie anuală şi de temperaturile minime absolute înregistrate în cursul iernii.

Lumina. Acest factor de vegetaţie este apreciat prin durata de strălucire a soarelui în perioada de vegetaţie şi intensitate.

Precipitaţiile. Trebuie să asigure nevoile de apă ale pomilor pe diferitele fenofaze. Precipitaţiile nu constituie un factor limitativ deoarece deficitul de apă poate fi completat prin irigare, motiv pentru care în zonele mai secetoase plantaţiile trebuie amplasate în aporpierea unei surse de apă.

Plantaţiile pomicole se amplasează la oarecare distanţă de pădure pentru a limita atacul păsărilor, animalelor, rozătoarelor, insectelor defoliatoare, şi a diminua favorabilitatea pentru bolile criptogamice etc.

Faţă de întinderi de apă se recomandă ca plantaţiile să nu fie chiar în imediata lor apropiere unde umiditatea relativă a aerului este mai mare decât cea preferată de majoritatea speciilor pomicole.

În concluzie se poate spune că pentru zona de câmpie factorul limitativ pentru

plantaţiile pomicole îl reprezintă apa iar pentru zona deluroasă, submontană, temperatura.

Pe lângă factorii naturali la amplasarea plantaţiilor pomicole trebuie ţinut cont şi de factorii socio-economici cum ar fi:

a) existenţa în zonă a forţei de muncă necesară executării lucrărilor manuale;b) gradul de asigurare a căilor de transport;c) volumul cheltuielilor ocazionate de lucrările de amenajare a terenului;d) aprovizionarea cu apă, necesară pentru irigat, stropit, consumul uman şi

tehnologic etc.;e) distanţa faţă de principalele pieţe de desfacere, fabricile de prelucrare a

fructelor, punctele de export etc.

10.2.2. Organizarea şi amenajarea terenului

121

Prin lucrările de amenajare şi organizare a teritoriului se urmăreşte realizarea pretabilităţii la mecanizare a lucrărilor din livadă, prevenirea eroziunii solului şi alunecărilor de teren, reducerea costurilor de producţie, creşterea productivităţii muncii etc.

Principalele lucrări de amenajare sunt:- îndepărtarea de pe teren a vegetaţiei lemnoase (defrişarea), a cioatelor, pietrelor

şi a altor elemente care împiedică accesul utilajelor;- Nivelarea şi modelarea terenului cu pante mai mici destinate pentru plantaţiile

intensive şi superintensive. Prin această lucrare se asigură mecanizarea lucrărilor şi posibilitatea de folosire a irigaţiilor.

La executarea lucrărilor de nivelare şi modelare se va avea grijă ca stratul fertil de sol să fie cât mai puţin deplasat de la suprafaţa terenului. La nevoie se fac lucrări de decopertare urmate de acopertare sau de aplicare a unor cantităţi mari de îngrăşăminte organice;

- Amplasarea centrului gospodăresc, compus din sediul administrativ, grupul social, magazii, depozite, remize pentru tractoare şi maşini agricole, hală, pod basculă, platformă betonată etc. Centrul gospodăresc se amplasează pe cât posibil în centrul geometric al amplasamentului şi în apropierea căilor de comunicaţie. El nu trebuie să ocupe mai mult de 0,2-0,4% din suprafaţa destinată viitoarei plantaţii;

- Amplasarea perdelelor de protecţie în zonele unde acestea devin necesare;- Parcelarea terenului prin intermediul reţelei de circulaţie. Forma cea mai

performantă a parcelei este cea dreptunghiulară, numai în cazuri bine justificate se pot atribui şi alte forme. Suprafaţa parcelei este dependentă de relieful terenului. De exemplu, pe teren plan sau pantă mai mică de 6% suprafaţa parcelei este de 10-20 ha, iar pe teren frământat suprafaţa parcelei este de 1,5-3,0 ha. Parcelele se amplasează cu latura lungă în direcţia curbelor de nivel.

- Amplasarea reţelei de circulaţie are menirea de a asigura circulaţia în plantaţie pe tot parcursul anului. Reţeaua de circulaţie trebuie să contribuie la combaterea şi prevenirea eroziunii solului şi să valorifice eficient relieful terenului. Drumul principal merge în zig-zag din vale în deal şi are lăţimea de 5-6 m, amenajându-se prin pietruire, asfaltare sau betonare. Din drumul principal paralel cu curbele de nivel pleacă drumurile tehnologice cu lăţimea de 3-4 m, prevăzute cu zone de refugiu. Reţeaua de circulaţie nu poate depăşi 4-6% din suprafaţa amenajată iar panta drumului principal nu trebuie să fie mai mare de 6-8%.

- Stabilirea zonelor de întoarcere la capetele parcelelor, cu lăţimea de 6-8 m, în funcţie de sistema de maşini cu care se lucrează.

- Amplasarea perdelelor antierozionale cu menirea de a împiedica eroziunea solului. Ele au lăţimea de 3-5 m, sunt formate din specii fructifere cărora li se aplică tehnologia de cultură caracteristică speciei, în vederea realizării de producţie. Se folosesc pentru perdele de protecţie în special nucul, cireşul, vişinul, alunul, zmeurul, murul, coacăzul şi agrişul.

- Amenajarea terenului în pantă cuprinde următoarele lucrări: terasarea, executarea de canale şi debuşee, bazine de acumulare a apei pentru tratamente fitosanitare etc.

Terasarea se face pe terenurile cu panta cuprinsă între 15-30%, după ce s-au materializat pe teren reţeaua de circulaţie, zonele de întoarcere, debuşeele, perdelele de

122

protecţie antierozionale şi împotriva vântului.Părţile componente ale unei terase sunt: platforma şi taluzul.

Terasele pot fi continue şi individuale.Terasele continue se amenajează pe terenurile cu pantă de 15-25%, cu sol

neerodat sau grad mijlociu de eroziune şi cu substrat permeabil. Nu se terasează terenurile supuse alunecării, cu izvoare de coastă şi cele pietroase.

În funcţie de panta terenului, platforma terasei poate avea lăţimea de 9-11 m la pantă de 15-20% şi 5,5-6,6 m la pantă de 20-25%. Platforma terasei poate fi înclinată în sensul pantei, în contra-pantă sau orizontală (Fig.19).

Terasele cu platforma în sensul pantei au taluze mai mici şi, în consecinţă, se imobilizează o suprafaţă mai mică din circuitul terenului, taluzele au stabilitate mare şi se deplasează cantităţi mai mici de pământ. Înclinarea longitudinală a platformei este de 2-3%. Când se preconizează irigarea pe terase, nu se recomandă înclinări ale platformei mai mari de 1% pe axul transversal şi 0,5-0,8% pe cel longitudinal (POPA şi colab., 1968).

Înălţimea taluzului este de 1,5-2,0 m şi acesta este protejat de bermă (o fâşie de teren care nu se lucrează).

La o suprafaţă de un hectar amenajată prin terasare, platformele ocupă 66%. Partea din aval a platformei este mai fertilă comparativ cu cea din amonte.

Terasele individuale se amenajează pe teren cu pantă mai mare de 25%, în grădinile familiale, unde nu se urmăreşte efectuarea mecanizată a lucrărilor.

Fig.19. Elementele constructiveale unei terase

1 – platformă; 2 – taluz amonte; 3 – taluz aval; 4 –

înălţime umplutură; 5 – înălţime săpătură; 6 –

secţiune săpătură; 7 – secţiune umplutură; 8 –

ampriză; 9 – axul terasei;

Fig.20. Pomi pe terasesus – terase înguste pentru un singur rând

în livezi clasice;jos – terase cu platforma lată pentru trei

rândrui de garduri fructifere, în livezi intensive

123

Canalele înclinate au menirea de a colecta şi evacua excesul de apă din plantaţii. Se amplasează în amonte de drumul tehnologic, au secţiunea trapezoidală şi panta longitudinală de 1-2%.

Canalele de nivel se amenajează în zonele secetoase, pe soluri nisipoase şi mijlocii, cu versanţi uniformi şi cu panta de 10-20%. Au rolul de a reţine apa şi de a o obliga să se înfiltreze în sol. Secţiunea canalelor de nivel poate fi trapezoidală sau parabolică, din loc în loc aceasta fiind întreruptă de pinteni de pământ cu lăţimea de un metru.

Distanţa între canalele de nivel depinde de panta terenului. La pantă de 10%,

distanţa între canale este de 35 m, iar la pantă de 20%, de 20 m.

Debuşeele au rolul de a colecta apa din canalele înclinate, de pe terase sau alte suprafeţe. Ele pot fi naturale sau artificiale, au secţiune trapezoidală sau parabolică şi se amplasează numai pe forme de teren depresionare. Pe terenuri cu panta de 8-10% debuşeele se consolidează cu glii sau dale din beton. Dacă panta terenului este mai mare, se va reduce viteza de scurgere a apei prin amenajarea de căderi consolidate cu beton, dale din beton sau foscine având înălţimea de 30-60 cm.

Viteza apei pe debuşee va fi de până la 5 m/s la cele consolidate cu piatră, beton, dale din beton şi de 1,2-1,6 m/s la cele consolidate cu brazde de ţelină.

Cleionajele sunt gărduleţe care se instalează perpendicular pe firul ravenelor şi ogaşelor, pentru a reduce viteza şi puterea de eroziune a apei. Cleionajele pot fi simple sau duble. Cele simple sunt formate din stâlpi şi împletituri de nuiele iar cele duble sunt distanţate între ele la 0,6-1,0 m. Spaţiul dintre cele două garduri se umple cu piatră sau pământ bine tasat. Parii de susţinere a gardurilor se leagă între ei prin şipci transversale.

Drenurile au menirea de a prelua apa din izvoarele de coastă şi de a o dirija spre bazinele de retenţie. Se confecţionează din olane, fascine sau tuburi din plastic perforate.

Bazinele de retenţie a apei au capacitatea de 10-30 m3, şi colectează apa din drenuri şi canale înclinate, rezultate din ploi sau topirea zăpezii. Pentru a reţine cât mai bine apa, pereţii bazinului se căptuşesc cu folie de poletilenă.

După tereasare se face fertilizarea organică şi chimică cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, 500-1000 kg/ha superfosfat şi 250-500 kg/ha sare potasică. în continuare se desfundă solul la 60-80 cm. Lucrarea de desfundat se încheie cu cel puţin două luni înainte de plantatul de toamnă iar la plantatul de primăvară desfundatul se va încheia la venirea îngheţului.

Cu circa două-trei săptămâni înainte de plantat se execută nivelarea terenului prin

două-trei lucrări cu grapa cu discuri sau cu nivelatorul.

Fig.21. Canal înclinat (secţiune)

124

10.3. ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SPECIILOR ŞI SOIURILOR

Alegerea speciilor şi soiurilor se face din sortimentul stabilit pentru regiunea respectivă. Pe o parcelă se plantează soiurile care se polenizează reciproc (interfertile).

Amplasarea pomilor pe parcele se face ţinând cont de acţiunea factorilor climatici pe teritoriul respectiv în aşa fel ca cerinţele speciilor să fie satisfăcute la nivel corespunzător. Pe direcţia vânturilor dominante se vor planta specii cu înrădăcinare profundă şi ale căror fructe se scutură greu (nuc, cireş, vişin) iar la adăpostul acestora se pot cultiva specii mai sensibile la acţiunea vânturilor puternice (măr, păr, cais, piersic etc.).

Pe o parcelă se plantează o singură specie, reprezentată prin două sau trei soiuri care se polenizează reciproc şi, eventual, sunt altoite pe acelaşi portaltoi iar fructele se maturează în aceeaşi perioadă. Ponderea fiecărui soi se stabileşte în funcţie de valoarea lui economică. În cazul în care soiul polenizator are o valoare economică scăzută el se plantează în raport de 1:6 sau 1:8. Distanţele între cei doi parteneri va fi de circa 50-60 m la măr, păr, prun şi cireş, în jur de 25 m la vişin până la maximum 100 m la nuc (POPESCU şi colab., 1993).

Stabilirea distanţelor de plantare a pomilor este determinată de sistemul de cultură, de vigoarea combinaţiei soi x portaltoi, fertilitatea solului, forma de coroană preconizată.

Materializarea locului fiecărui pom pe parcelă se realizează prin lucrarea de pichetare. Sistemele de pichetare poartă denumiri de figuri geometrice pe care o formează pomii aflaţi pe rândurile învecinate. De exemplu, în pătrat (când patru pomi de pe două rânduri învecinate formează între ei un pătrat); în dreptunghi, în triunghi isoscel, în triunghi echilateral etc.

Pe terenul plan sau cu pantă mică se recomandă pichetatul în dreptunghi sau în pătrat, care uşurează şi executarea mecanică a lucrărilor.

Pe terenurile în pantă unde apare pericolul de eroziune a solului, plantarea pomilor se face în triunghi echilateral, isoscel sau pe curba de nivel. La plantarea în benzi se practică pichetaj în şah.

Pichetarea pe terenuri plane sau cu pantă mică. Lucrarea începe cu încadrarea parcelei într-un dreptunghi sau un pătrat. Pentru realizarea acestui obiectiv se ia un aliniament de bază AB pe care se ridică perpendicularele AC şi BC. Ridicarea se face cu ajutorul a două panglici, cu ajutorul echerului arpentor sau cu teodolitul. (Fig.22).

Pe aliniamentul AB se ridică, din punctele A', A"... perpendiculare ajutătoare. Distanţa între AA' şi A'A"... este egală cu lungimea lanţului (panglicii) de pichetat. La pichetarea în pătrat se foloseşte un singur lanţ iar la cea în dreptunghi, două lanţuri. Pe perpendicularele AC şi BD se marchează distanţa între rânduri, la fel şi pe A'C', A"C".... Între punctele A şi A' se întinde lanţul de pichetare pe care sunt marcate distanţele între pomi pe rând.

Pichetarea pe curbe de nivel se practică pe terenurile cu pantă mai mare de 8%, iar dacă se irigă şi pe pante mai mici (Fig.23).

125

Fig.22. Încadrarea terenului, parcelare şi pichetare(după CONSTANTINESCU)

Pichetarea pe curbele de nivel se realizează în mai multe etape şi anume:- se alege o linie de pantă medie MN pe care se marchează distanţa dintre rânduri,

cu ţăruşi coloraţi (în roşu);- cu ajutorul nivelei şi a două stadii se marchează curbele de nivel care trec prin

punctele materializate pe aliniamentul MN. Materializarea fiecărei curbe de nivel se face cu nivela şi stadia din 50 în 50 metri, cu ţăruşi coloraţi în albastru;

- după materializarea curbelor de nivel se trece la stabilirea locului fiecărui pom

cu ajutorul lanţului de pichetat în lungul fiecărei curbe de nivel. Pentru a nu se confunda

picheţii care materializează curba de nivel, cu cei ce evidenţiază aliniamentul de plecare

MN şi cu cei ce fixează locul fiecărui pom se folosesc, de asemenei, picheţi de diferite

culori.

126

Fig.23. Pichetarea pe curbe de nivel

Se recomandă pentru operativitate ca dintr-o staţie să se materializeze cât mai multe curbe de nivel, dacă configuraţia terenului o permite. Pe terenurile cu pantă mare dintr-o singură staţie se poate materializa numai o singură curbă de nivel.

- după ce s-a terminat pichetarea primei curbe de nivel se trece la a doua unde se urmăreşte ca rândul de pomi să fie decalat faţă de primul rând, cu jumătatea distanţei dintre doi pomi pe rând. Deci, se va realiza o pichetare în triunghi care contribuie la împiedicarea eroziunii solului. Pe văi, unde curbele de nivel se îndepărtează, se intercalează un nou rând iar pe boturile de deal, unde curbele se apropie la mai puţin de 1/2 din distanţa dintre rânduri, se elimină rândul.

Pichetarea pe curba de nivel se poate realiza şi cu furtunul de nivel pe suprafeţe mici.

10.4. PLANTAREA POMILOR ŞI ÎNGRIJIREA LOR DUPĂ PLANTARE

Săpatul gropilorLucrarea de săpare a gropilor se realizează în mod diferit în funcţie de tipul de

plantaţie şi de lucrările executate anterior. În cazul în care plantaţia se înfiinţează pe teren desfundat pe întreaga suprafaţă, gropile se sapă numai cu puţin înainte de lucrarea de plantare propriu-zisă şi au dimensiuni în funcţie de mărimea sistemului radicular. La pomii plantaţi sub formă de vargă, gropile au dimensiuni de 40/40/40 sau 50/50/50 cm diferenţiat în funcţie de specie. În terenul desfundat, lucrarea de pichetare poate fi înlocuită cu cea de tutorare iar groapa se sapă alături de tutore. Când săpatul se face mecanic (cu burghiul de săpat gropi) se pichetează şi se sapă gropile, cu excepţia ţăruşilor "capete de rând" unde nu se sapă gropi (ei rămân bine bătuţi). Pentru refacerea pichetajului după săpatul mecanic al gropilor se întinde din nou pangilca de pichetat între ţăruşii "capete de rând" şi se execută tutoratul. În continuare se sapă gropile de la capetele de rând şi se tutorează prin prelungirea aliniamentului.

Pe terenul nedesfundat se pichetează şi se sapă gropi de 80/80/80 cm sau 1,0/1,0/1,0 m. Pentru a nu deranja aliniamentul iniţial şi a fixa tutorele cu exactitate în locul pichetului se utilizează scândura de repichetare. În cazuri deosebite, gropile pot fi şi mai mari (1,5/1,5/1,5 m). Prin dimensiunile mari ale gropilor se urmăreşte mobilizarea solului în profunzime cel puţin în jurul pomului.

Pământul rezultat din săpatul gropilor se aşează în două grămezi, pe două din laturile gropii.

Pentru plantatul de toamnă, gropile se sapă vara iar cu două-trei săptămâni înainte de plantat se trage pământul în gropi. Pe fundul gropilor se aşează brazdele peste care se pune solul din fundul gropii şi se lasă pentru plantatul propriu-zis al pomilor pământ mărunt şi mai fertil.

Pe terenurile cu pantă mare (Fig.24), săpatul gropilor se face astfel:a) Se taie stratul de iarbă de la suprafaţă sub formă de brazde (glii). Pe porţiunea

din aval, unde se clădesc brazdele (1), se degradează covorul vegetal (pentru a împiedica alunecarea brazdelor) ;

127

b) Se scoate un nou strat de pământ pe adâncimea de o cazma care se aşează sub formă de muşuroi, în amonte de groapă (2);

c) Se sapă un nou strat de pământ pe adâncimea de o cazma şi i se dă gropii o poziţie orizonatlă sau o mică înclinare în contrapantă (3);

d) La plantarea pomului, pe sistemul radicular se aşează pământul mărunt şi fertil din muşuroiul din amonte de groapă (4);

e) Se clădesc brazdele pe taluzul format în aval de groapă. Prin înierbarea acestuia se împiedică eroziunea.

Platforma gropii se măreşte an de an iar la un moment dat se unesc în lungul rândului platformele de la pomii învecinaţi formând o terasă continuă pe rândul de pomi.

Plantarea pomilorLucrarea de plantare presupune mutarea pomilor obţinuţi în pepinieră la locul

definitiv, în livadă.Reuşita lucrării este dependentă de calitatea materialului săditor, momentul când

se face plantatul şi de atenţia cu care se face plantarea.

1. Calitatea materialului săditorPomii folosiţi la plantat sunt sub formă de vargă sau cu coroana formată din

ramuri anticipate (în câmpul II al şcolii de pomi). Indiferent dacă pomii sunt sub formă de vargă sau cu coroana formată ei trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de STAS

Fig.24. Săpatul gropilor pe pante1 – porţiunea înierbată se taie sub formă de brazde şi se depozitează în aval de groapă;

2 – pământul de la suprafaţa gropii este săpat şi depozitat în amonte, sub formă de muşuroi;

3 – pământul de la fundul gropii este mobilizat şi aşezat orizontal, sau cu mică înclinaţie în

contrapantă; 4 – pământul scos de la suprafaţă şi aşezat iniţial în amonte este reintrodus în

groapă în zona în care sunt rădăcinile pomului; 5 – brazdele de iarbă sunt aşezate pe latura din

aval, pentru a fixa pământul mobilizat cu ocazia plantării

128

989/II-77.

2. Epoca de plantareCele mai bune rezultate se obţin la plantatul de toamnă al pomilor, când

umiditatea solului este mai aproape de optimum iar perioada favorabilă plantării se prelungeşte până la venirea îngheţului. La pomii plantaţi de toamnă pământul se aşează mai bine în groapă, se acumulează mai multă apă iar pomii suportă mai uşor eventuala secetă din primăvară. Peste iarnă rădăcinile pomilor plantaţi se cicatrizează şi se formează noi rădăcini iar în primăvară pornirea în vegetaţie este mai timpurie cu 15-20 de zile în comparaţie cu cei plantaţi primăvara. Toamna lucrările de plantare se desfăşoară într-un ritm normal şi nu alert, cum se întâmplă la plantatul de primăvară.

La plantatul de toamnă procentul de prindere este mare de aceea el este recomandat în toate cazurile.

Plantatul de toamnă nu este recomanrat în regiunile cu ierni aspre şi fără strat de zăpadă, unde solul îngheaţă pe adâncime mai mare, ceea ce poate provoca degerarea rădăcinilor pomilor.

Sunt situaţii când nu se pot planta pomii în cursul toamnei datorită întârzierii scoaterii pomilor din pepinieră, a timpului nefavorabil, a lipsei de teren pregătit sau a forţei de muncă etc. într-o asemenea situaţie devine obligatorie plantarea de primăvară.

Plantarea de primăvară nu beneficiază de avantajele prezentate la plantarea de toamnă. Calusarea şi formarea de noi rădăcini se realizează primăvara mai târziu, în consecinţă şi pornirea în vegetaţie este întârziată, motiv pentru care creşterile sunt mai mici, perioada de vegetaţie se poate prelungi în toamnă iar maturarea ţesuturilor este mai slabă.

Perioada de plantare este scurtă şi se suprapune cu celelalte lucrări agricole de sezon iar după plantare poate urma o perioadă secetoasă, cu efecte negative asupra prinderii.

Pentru înlăturarea unei părţi din dezavantajele prezentate se recomandă fasonatul şi mocirlitul rădăcinilor din toamnă, cu plantare în şanţuri de stratificare, fiecărui pom în parte asigurând în felul acesta calusarea rădăcinilor şi chiar formarea de noi rădăcini.

Plantarea de primăvară trebuie făcută imediat ce se poate intra pe teren, întocmindu-se graficul de plantare a speciilor în funcţie de precocitatea pornirii lor în vegetaţie. După plantare solul se udă cu 30-40 l apă pentru fiecare pom, cu scopul de a diminua pierderile.

Pregătirea materialului săditor pentru plantat începe cu fasonarea rădăcinilor şi mocirlirea lor.

Fasonatul constă în înlăturarea rădăcinilor uscate sau rupte, netezirea rănilor de pe rădăcinile mai groase, scurtarea şi împrospătarea rădăcinilor sănătoase. Lucrarea de fasonare urmăreşte menţinerea unui sistem radicular cât mai bogat şi sănătos. Rădăcinile de schelet trebuie să fie cât mai lungi, fără ca aceasta să îngreuneze plantarea. La portaltoii generativi, rădăcinile se fasonează prin tăiere sub un ungi de 90º (pentru a răni cât mai puţin rădăcinile). La cei vegetativi rădăcinile de schelet se fasonează oblic (sub un unghi de 45º) pentru a stimula formarea de noi rădăcini şi cu orientarea secţiunii de tăiere către fundul gropii.

Mocirlirea pomilor se face în mod asemănător cu cea de la plantarea puieţilor, portaltoilor în pepinieră.

129

Plantarea propriu-zisă a pomilor se face înainte ca mocirla de pe rădăcini să se usuce (în caz de uscare, pomii se remocirlesc).

Pomul se aşează în partea nordică a tutorelui, lipit de acesta.Lucrarea se face de către două persoane: una ţine pomul lipit de tutore, cealaltă

introduce pământ mărunt şi reavăn pe rădăcini (în groapă) până la acoperirea sistemului radicular. Pentru ca pământul să intre între rădăcini muncitorul care ţine de pom îl mişcă pe verticală. Când sistemul radicular este acoperit cu pământ se va urmări ca punctul de altoire să fie mai sus decât suprafaţa terenului cu 2-3 cm astfel ca după tasare el va ajunge la cota terenului.

Pe terenurile în pantă adâncimile de plantare sunt diferite şi, anume: la baza pantei punctul de altoire se plasează cu 2-3 cm mai sus decât cota terenului; la mijlocul pantei la cota terenului; în vârful pantei punctul de altoire se plasează mai jos cu 2-3 cm faţă de cota terenului.

Pe terenuri nisipoase (psamosoluri), pomii se plantează în gropi circulare, cu punctul de altoire mai jos decât cota terenului cu 60 cm.

În general, prin întreaga operaţiune de plantare se va avea grijă ca punctul de altoire să ajungă, în final, la nivelul suprafeţei solului, pentru a împiedica înrădăcinarea altoiului sau formarea de lăstari din portaltoi situaţie ce ar putea conduce la despărţirea celor doi parteneri de la punctul de altoire.

Tasatul solului se face după acoperirea sistemului radicular cu pământ şi după ce există garanţia că pământul a pătruns între rădăcini. Muncitorul care a ţinut de pom intră cu ambele picioare în groapă şi tasează bine solul pe toată suprafaţa gropii, realizând o legătură intimă între pământul din groapă şi cel din pereţii gropii. Tasarea se face cu încălţăminte necontondente (cizme de cauciuc). La nevoie se pun în groapă îngrăşăminte organice (5-15 kg de gunoi bine fermentat) şi minerale 20-25 g N, 15-20 g P2O5 şi 20-25 g K2O adăugându-se pământ până la cota terenului după care acesta se tasează din nou. La nevoie se udă cu 30-40 l apă pe pom.

Verificarea calităţii lucrării de plantare.După cea de a doua tasare a solului se prinde pomul cu o mână spre în faţă şi se trage în sus. Dacă pomul nu iese din sol este bine plantat.

Pentru a verifica introducerea pământului între rădăcini se smulge un pom la întâmplare. Dacă sistemul radicular este curat de mocirlă înseamnă că s-a introdus pământ între rădăcini şi s-a tasat bine. În cazul în care pe unele rădăcini mocirla este prezentă înseamnă că nu s-a asigurat contactul intim al rădăcinilor cu solul.

Următoarea lucrare este cea de protejare a trunchiului pomului dacă plantaţia nu este împrejmuită. Protejarea trunchiului se face cu hârtie, folie de polietilenă, tulpini de porumb, şipci din lemn etc.

După protejarea trunchiului se face muşuroitul pomilor. Muşuroiul are înălţimea de 40-50 cm şi depăşeşte marginea gropii cu 25 cm.

La plantatul de toamnă nu se leagă pomii la tutori pentru a permite coborârea lor

în sol, odată cu aşezarea pământului în groapă.La plantatul de primăvară pomii se plantează cu punctul de altoire mai jos decât

cota terenului cu 1,0-1,5 cm iar muşuroiul are înălţimea de 30-35 cm.Pomii plantaţi prea adânc pornesc târziu în vegetaţie, vegetează slab şi formează

numai rozete de frunze. În asemenea situaţii se scot pomii din sol şi se plantează din nou la adâncime normală.

130

Plantarea mai la suprafaţă duce la uscarea pomilor dat fiind faptul că solul din jurul sistemului radicular se usucă repede.

Pentru evitarea acestor situaţii pomii trebuie controlaţi imediat după plantare şi, acolo unde se constată nereguli, se reface lucrarea.

Lucrările de îngrijire după plantare. În primul an după plantare se execută următoarele lucrări:

a) Tăierea vergilor la înălţimea preconizată de formarea coroanei alese. Dacă pomii sunt cu coroana formată se aleg şarpantele care se scurtează în acelaşi plan iar axul se scurtează mai sus cu 25-30 cm faţă de planul orizontal al şarpantelor.

b) Desfacerea materialelor de protecţie de pe trunchi.c) Legarea pomilor la tutore în opt, cu sfoară sau răchită, după ce în prealabil s-au

scurtat şi netezit tutorii.d) Corectarea adâncimii de plantare.e) Desfacerea muşuroiului şi udarea pomilor, când devine necesar.f) Lucrarea şi întreţinerea solului.g) Combaterea bolilor şi dăunătorilor.h) Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale la nevoie.i) Verificarea legării la tutore, la nevoie se slăbeşte.j) Suprimarea lăstarilor de pe trunchi sau ciupirea lor.k) Alegerea lăstarilor pentru primele şarpante şi la nevoie scurtarea lor la

lungimea de ramificare. De regulă, lăstarii de la nivelul coroanei se lasă să crească liberi pentru a stimula formarea unui aparat foliar bogat.

l) Toamna, după căderea frunzelor, se completează golurile.m) Protejarea trunchiului pomilor împotriva rozătoarelor, mai ales când plantaţia

nu este împrejmuită.

131

C a p i t o l u l 11

TEHNOLOGIA DE ÎNTREŢINERE ŞI DE EXPLOARAREA LIVEZILOR

11.1. FORME DE COROANĂ RECOMANDATE ÎN PRACTICA POMICOLĂ

Coroanele naturale sau dirijate utilizate în practica pomicolă, se clasifică după următoarele criterii: volumul coroanei, forma conturului proiecţiei coroanei pe sol şi prezenţa sau absenţa axului.

Coroane cu volum mare

În această grupă sunt incluse coroanele globuloase cu ax respectiv piramida etajată rărită, primaida neetajată (leader), piramida mixtă şi tufa; coroane globuloase fără ax respectiv vasul ameliorat, vasul întârziat, vasul californian şi coroane aplatizate cu ax care includ palmeta simetrică cu braţe oblice, palmeta neetajată, palmeta arcuită, palmeta ruzină, palmeta liberă etc.

Coroane cu volum micÎn această categorie sunt incluse: coroanele globuloase, cilindrice şi conice cu ax

respectiv piramida joasă, Pillar, fusul subţire, axul vertical, fusul nord olandez şi fusul tufă ameliorat; coroanele globuloase fără ax respectiv vasul tufă, coroanele aplatizate cu ax incluzând palmeta simplă, drapelul Marchand, sistemul Haag, Haag modificat, coroanele aplatizate fără ax cum ar fi Ypsilon transversal, evantai, triplă încrucişare Delbard, gard fructifer cu schelet arcuit şi cordonul tufă.

Coroane artistice

Această categorie cuprinde: palisade cu ax (cordonul vertical, cordonul oblic, piramida aripată), palisade fără ax (gardul belgian, "U" simplu, "U" dublu, palmeta Verrier, cordonul orizontal simplu, dublu şi etajat, vasul candelabru şi palmeta candelabru).

În cazul coroanelor globuloase proiecţia lor pe sol apare sub formă de cerc, iar la cele aplatizate proecţia este o elipsă cu diametrul mare pe direcţia rândului.

Coroanele globuloase de volum mare (cu ax şi fără ax) sunt caracteristice pentru plantaţiile de tip clasic, agropomicole, folosite la specii de măr, păr, cireş, cais, piersic şi prun. Ele au dezavantajul că păstrează în coroană mult lemn neproductiv iar randamentul

132

fotosintetic este mai mic.Coroanele aplatizate sunt mai bine luminate şi mai aerisite faţă de cele globuloase

cu volum mare. în plantaţiile cu coroane aplatizate se realizează rânduri compacte separate între ele prin alei tehnologice pe care se deplasează agregatele.

Coroanele artistic palisate sunt folosite mai mult în plantaţiile din gospodăriile familiale. Ele se obţin prin orientarea braţelor şi a axului pomului pe sistemul de susţinere prin tăieri mai mult sau mai puţin severe executate în diferite perioade ale anului.

11.1.1. Coroanele cu volum mare

Din această grupă fac parte următoarele forme:

Piramida etajată rărită (Fig.25)Această formă de coroană se caracterizează printr-un trunchi de 60-80 cm şi un ax

central pe care sunt inserate şarpantele în două sau trei etaje. Fiecare etaj este alcătuit din trei şarpante dispuse sub un unghi de inserţie de 45-55º şi un unghi de divergenţă de 120º. Ramificarea în lungul şarpantelor este bialternă externă şi cuprinde 3-5 ramuri de ordinul doi (în funcţie de vigoarea pomului). Distanţa de ramificare are valori tot mai mici pe măsură ce ne depărtăm de axul pomului (70-90 cm; 50-70 cm; 45-50 cm şi 40 cm). Şarpantele din acelaşi etaj nu pleacă din muguri succesivi, între două şarpante succesive distanţa fiind de 7-15 cm. Distanţa între etaje este de 80-130 cm între etajul I şi II şi de 80 cm între etajul II şi III. În anul al doilea, după consolidarea ultimei şarpante, se suprimă axul. În cazul în care suprimarea axului se face înainte ca ultima şarpantă să-şi consolideze unghiul de inserţie, în caz contrar aceasta preia rolul de ax.

Fig.25. Schema piramidei etajate răritea – pom întreg; b – o şarpantă (ord.I) cu ramificaţii de oridnul II dispuse bilateral – exterior:

133

II/1 – prima ramificaţie de ordinul II; II/2 – a doua; II/3 – a treia; II/4 – a patraPiramida neetajată modificată sau leader modificat (Fig.26)Este formată dintr-un trunchi de 60 cm şi un ax de 120-210 cm pe care se

inserează 5-7 şarpante distanţate între ele la 30 cm şi sunt dispuse în verticil. Trei şarpante succesive formează în plan orizontal un etaj. Ramificarea este bilaterală externă. Pe primele trei şarpante se găsesc trei ramuri de ordinul doi (subşarpante), pe a patra şi a cincea câte două ramuri de ordinul II iar pe ultimele două şarpante câte o singură subşarpantă.

Piramida mixtă

Această formă de coroană prezintă un trunchi de 60-80 cm, cu un etaj format din trei şarpante, iar în lungul axului sunt dispuse în verticil trei-patru şarpante solitare, distanţate între ele la 30-40 cm (în funcţie de vigoarea pomului).

Distanţa între primele trei şarpante care formează etajul întâi este de 7-15 cm iar între ultima şarpantă din etaj şi prima şarpantă solitară distanţa este de 80 cm. Ramurile de ordinul II (subşarpantele) sunt dispuse bialtern extern. Pe fiecare şarpantă din etaj sunt câte trei subşarpante bialterne externe. Pe primele două şarpante solitare sunt câte două subşarpante iar pe ultimele două, câte o subşarpantă.

Tufa

Este o coroană seminaturală alcătuită din 5-6 şarpante şi un trunchi mic (20-30 cm). Cea de a şasea şarpantă este mai viguroasă, cu tendinţa de a înlocui axul pomului. Datorită trunchiului mic pomii au înălţimea maximă de 3-4 m.

Fig.26. Schema piramidei neetajate

a – trunchi; b – distanţa privind inserţia şarpantelor pe ax

134

Vasul clasic

Este prezent în plantaţiile clasice înfiinţate înainte de 1965. Prezintă un trunchi de 60-80 cm şi trei şarpante plecate din muguri succesivi. Ramificarea este bicotomă (prin bifurcare) şi s-a practicat mai mult la cais şi măr. La cais rezultatele au fost nesatisfăcătoare deoarece lemnul este slab şi se dezbină uşor. Această formă de coroană asigură o foarte bună iluminare în interiorul coroanei pomului.

Vasul ameliorat

Are o dispunere mai bună a şarpantelor deoarece ele sunt distanţate una de alta la 10-15 cm pe un ax de 20-30 cm dispus în continuarea unui trunchi de 60-80 cm. Ramificarea este bialternă externă, pe fiecare şarpantă fiind dispuse câte trei subşarpante.

Vasul întârziat (piramida întreruptă)Prezintă un trunchi de 60 cm înălţime şi trei şarpante distanţate între ele la 20-30

cm, rezultând astfel un ax de 40-60 cm. Pe fiecare şarpantă se plasează trei sau patru subşarpante dispuse bialtern extern. Vasul întârziat a dat rezultate bune şi foarte bune la speciile: măr, păr, prun şi cais altoite pe protaltoi viguroşi.

Vasul Californian

Prezintă şase şarpante inserate pe ax sub un unghi de 25-35º faţă de verticală care dă o rezistenţă mai mare pomilor la recoltarea fructelor prin scuturare. Pentru recoltarea fructelor cu scuturătorul mecanic trunchiul pomilor are înălţimea de 0,80 m iar distanţa între rânduri este de 7 m.

Palmeta etajată cu braţe oblice (Fig.27)Este principala formă de coroană pentru plantaţiile intensive de măr, păr, piersic,

prun, cais şi vişin.

135

Fig.27. Schema palmetei etajate cu braţe oblicea – trunchiul; b – distanţa între punctele de inserţie a şarpantelor din etaj;

c – distanţa între etaje; d – distanţa între subşarpante

Înălţimea trunchiului este de 30-40 cm la piersic şi de 50-60 cm la celelalte specii.

În lungul axului sunt dispuse trei etaje, distanţate la 60-120 cm. în fiecare etaj se găsesc

două şarpante cu puncte de inserţie distanţate la 8-12 cm. Şarpantele din primul etaj au

unghiul de inserţie de 45-55º, cele din etajul doi la 55-65º iar în cel de al treilea, la 70-

75º. Unghiul de inserţie se măreşte pentru a diminua fenomenul de polaritate.Numărul subşarpantelor pe fiecare şarpantă este de două la piersic şi patru la

celelalte specii. Subşarpantele sunt plasate orizontal faţă de axul pomului (paralel cu sârmele spalierului) şi la 45º faţă de şarpante. Grosimea gardului fructifer este de 1,5-2,0 m la bază şi 1,0-1,2 m la vârf.

Palmeta neetajată cu braţe obliceAceastă formă de coroană se utilizează cu prioritate la pomii de vigoare mică şi

mijlocie.Trunchiul pomilor este de 40-50 cm, acesta se continuă cu un ax pe care sunt

inserate 8-10-12 şarpante, distanţate între ele la 30 cm şi dispuse alternativ. Distanţa între două şarpante de pe aceeaşi parte a pomului este de 60 cm. Gardul fructifer format are înălţimea de 2,5-3,0 m şi grosimea de 1,20-1,50 m.

Palmeta anticipată

Se foloseşte la păr, în special pentru soiul Passe Crassane. Trunchiul pomului are înălţimea de 40-50 cm. Primul etaj este inserat la înălţimea de 40-50 cm, al doilea la 120 cm faţă de primul, respectiv 160-170 cm faţă de sol. Aceste etaje se formează din lăstari anticipaţi iar etajul III şi IV se realizează din ramuri laterale normale.

Pentru stimularea producţiei de fructe şi intrarea cât mai rapidă pe rod se reţin în lungul axului toate ramurile de vigoare redusă iar cele viguroase se suprimă pentru a nu inhiba creşterea fructelor (SANSAVINI, 1984).

Palmeta liberă

Realizarea acestei forme de coroană are loc prin tăieri specifice. Cele 9-11 şarpante înserate în lungul axului sunt solitare sau în etaje, la distanţe şi unghiuri de inserţie variabile şi orientate în lungul rândului. Distanţele între şarpante se definitivează după intrarea pomilor pe rod, când se elimină ramurile cu plasament defectuos, degarnisite şi slabe.

Unghiul de ramificare al şarpantelor se deschide spre vârful ramurilor de schelet, prin tăieri de transfer pe o ramificaţie plasată pe direcţia rândului.

11.1.2. Coroane cu volum mic

Piramida joasăSe foloseşte la pomii de vigoare mică (măr altoit pe M9, păr altoit pe gutui sau

136

prun altoit pe Saint Joulien A şi Pixy). Pomii se proiectează cu un trunchi de 40 cm înălţime şi o coroană cu înălţimea de 1,6-2,3 m. La măr şi păr înălţimea pomilor este de 2,1 m iar la prun de 2,7 m. Diametrul coroanei la bază este de 0,9-1,0 m. Axul pomilor creşte în zig-zag şi poartă în lungul lui 6-7 şarpante de vigoare mică şi plasate în spirală, la distanţă de 20-25 cm una de alta. Acestea sunt garnisite cu ramuri de semischelet scurte, viguroase şi foarte productive.

Coroana Pillar

Este folosită cu prioritate în plantaţiile de măr şi se prezintă sub formă de cordon vertical modificat, cu înălţimea de 2,5-3,0 m. În lungul axului sunt 30-35 de verigi de rod. Fiecare verigă de rod cuprinde trei ramuri respectiv una de un an, una de doi ani, garnisită cu formaţiuni de rod, şi una de trei ani, care fructifică. Tăierile sunt simple şi constau în scurtarea în cepi scurţi a ramurilor de trei ani, indiferent dacă au rodit sau nu, scurtarea ramificaţiilor laterale de pe ramurile de doi ani care s-au alungit mult fără a diferenţia rod, alegerea anuală a 30-35 de lăstari de înlocuire şi suprimarea celor de prisos.

Fusul subţire (Slender Spindle)Testarea acestei forme de coroană s-a făcut pe soiul Golden Delicious în Olanda

de unde s-a extins la aproape toate soiurile de măr, păr, piersic, prun, vişin din ţările cultivatoare a speciilor respective.

Trunchiul pomilor are înălţimea de 40 cm şi un ax de 2,5 m care merge în zig-zag şi este limitat deasupra unei ramuri cu creştere aproape de orizontală la înălţimea de circa 3,0 m.

În lungul axului sunt 4-5 şarpante inserate aproape de bază şi 15-20 ramrui de semischelet care după 3-4 ani de rodire se înlocuiesc. Diametrul coroanei este de 0,9-1,4 m la bază şi 0,4-0,6 m la vârf.

Axul vertical

Este forma de coroană folosită în plantaţiile superintensive. În lungul axului pomilor se găsesc ramuri de semischelet şi de rod. Pomii ajung la înălţimea de 4,0-4,5 m începând din anul 5-6 de la plantare. Diametrul coroanei la bază este de 1,8-2,0 m.

Fusul tufă ameliorat (Spindelbusch ameliorat)Are un trunchi de 50-60 cm şi 14-18 şarpante dispuse în lungul axului. şarpantele

au vigoare mică, sunt distanţate la 10-30 cm şi înclinate la 65-75º. Formaţiunile de rod se prind direct pe şarpante şi ax.

Tufa vas

Este o coroană globuloasă folosită la soiurile de vişin cu fructificare predominantă pe ramuri plete. Trunchiul este scurt (10-20 cm) pe ax fiind inserate 5-6 şarpante iar pe fiecare şarpantă sunt 7-8 ramrui de semischelet dispuse altern, la 20-25 cm distanţă una de alta şi care se scurtează la 40-50 cm, pentru activarea mugurilor dorminzi. Pentru stimularea ramificării lăstarii se ciupesc când au lungimea de 10-15 cm. Înălţimea coroanei se limitează la 1,6-1,8 m.

137

Palmeta simplă

Se foloseşte în plantaţiile superintensive de piersic, prun, măr, păr, cu sau fără sistem de susţinere. Coroana este formată din două şarpante înclinate la 45-55º. Ramurile de rod se inserează direct pe şarpante iar la măr, păr, prun, se realizează un semischelet obţinut prin scurtarea ramurilor vegetative la 5-6 muguri. Gardul fructifer astfel format se limitează la înălţimea de 2,0 m şi la o lăţime de 0,9-1,0 m.

Drapel Marchand

Se foloseşte cu succes la piersic, măr, păr şi cireş altoiţi pe portaltoi de vigoare mică şi mijlocie. Pomii plantaţi înclinaţi la 45º au şase şarpante conduse la 45º faţă de verticală şi la 90º faţă de ax. Pe partea superioară a axului se lasă patru şarpante iar pe cea inferioară două.

Sistemul HaagA fost realizat în Belgia. Are un ax central şi 4-5 etaje, fiecare având câte două

şarpante, conduse orizontal în lungul sârmelor spalierului. Distanţa între etaje este de 50 cm iar înălţimea trunchiului de 60 cm.

Ypsilon transversal

Are un trunchi de 30-40 cm şi două şarpante dispuse sub formă de "V" orientate spre intervale sub un unghi de 25-30º. Pomii se plantează la distanţa de 4,5-6,0/1,0-1,5 m, înălţimea lor fiind limitată la 2,6-3,2 m iar grosimea gardului fructifer astfel format, este de 2,4-2,6 m. La piersic este necesar sistemul de susţinere pentru a evita dezbinarea şarpantelor.

Coroana evantai

Această formă de coroană se caracterizează printr-un trunchi de 30-40 cm şi două şarpante de 30 cm la cireş şi 50 cm la piersic şi prun, orientate în lungul rândului şi inserate sub un unghi de 45-90º. Pe fiecare şarpantă sunt dispuse bialtern extern patru subşarpante distanţate la 8-12 cm, pe care se formează alte 3-4 ramificaţii. Prin lucrările în verde se formează pe elementele de schelet un semischelet scurt şi viguros, cu numeroase ramuri de rod. În cazul piersicului, atunci când se practică tăierea modernă, semischeletul lipseşte. Înălţimea gardului fructifer se limitează la 2,0-2,25 m iar grosimea lui la 0,8-1,0 m.

Tripla încucişare (tricroissillon) Delbard (Fig.28)

138

Fig.28. Tripla încucişare (tricroissillon) DelbardPomii prezintă un trunchi de 30 cm şi două şarpante orientate în lungul rândului,

înclinate la 21-49º faţă de orizontală, diferenţiat în funcţie de vigoarea pomilor. Pe partea superioară a fiecărei şarpante la distanţe de 60-120 cm faţă de trunchi se lasă câte o subşarpantă care se înclină şi se conduce paralel cu axul şarpantei vecine, întersectându-se deasupra trunchiului. Fiecare subşarpantă se intersectează cu subşarpanta de pe şarpanta opusă şi cu şarpanta pomului vecin.

Gardul cu schelet arcuit (Fig.29)

Este forma de coroană elaborată la SCPP Voineşti Dâmboviţa pentru plantaţii

superintensive de măr. Se prezintă sub forma unui schelet arcuit alcătuit din 3-4 arcade.

Prima arcadă se formează la 50-60 cm de la sol iar ultima la 1,7-1,8 m. Se adaptează

foarte bine la această formă de coroană soiurile de măr cu fructificare de tip spur altoite

pe M106 precum şi Golden Delicious şi Jonathan altoite pe M9.

Fig.29. Gard cu schelet arcuit

Cordonul tufă

Coroana are un volum redus (înaltă de 2,0-2,25 m şi lată de 1,0 m). Trunchiul are

139

înălţimea de 30 cm şi susţine două şarpante orizontale pe care sunt amplasate 3-4 ramuri roditoare în vârstă de 3-4 ani şi încă 3-4 ramuri de 1-2 ani care au rolul de a înlocui pe cele îmbătrânite.

Distanţele de plantare sunt 3,0/0,75-1,0 m.

Pe lângă formele de coroană prezentate mai sus, în plantaţiile pomicole se mai folosesc, însă cu o frecvenţă mult mai scăzută, şi coroane de tipul cordonul oblic, cordonul orizontal, pergolă orizontală bilaterală etc.

Coroane artistice palisate

S-au răspândit cu prioritate în grădinile familiale pentru a produce efecte estetice, însă se pot practica şi în plantaţiile superintensive.

Cordonul vertical a fost transformat în ax vertical, cordonul bilateral a devenit prin îmbunătăţiri cordon tufă, iar gardul belgian a evoluat spre Ypsilon transversal.

În grădinile familiale produc efect artistic, în special la măr şi păr, coroanele: "U" simplu, "U" dublu (Fig.30), palmeta Verrier, vasul candelabru, piramida aripată (Fig.31) etc.

Fig.30. Formă de “U” dublu

Fig.31. Piramidă aripatăa – coroana complet formată; b – schema de ramificare în

partea bazală

140

11.2. OPERAŢIUNILE TEHNICE FOLOSITE PENTRU DIRIJAREA CREŞTERII ŞI RODIRII

Pentru formarea şi întreţinerea coroanelor pomilor se folosesc următoarele operaţiuni tehnice: tăierile, schimbarea poziţiei ramurilor şi operaţiuni tehnice secundare,

11.2.1. Tăierile

Tăierile sunt operaţii de chirurgie vegetală prin care se schimbă, temporar sau definitiv, poziţia ramurilor în coroană, a mugurilor pe ramură şi a raportului dintre rădăcină şi tulpină, cu scopul de a dirija creşterea şi rodirea pomilor.

În general, prin tăieri se produce scurtarea sau suprimarea de la punctul de inserţie a unor ramuri sau lăstari.

Prin tăierile executate în coroana pomilor se produc o serie de efecte asupra creşterii, fructificării, rezistenţei scheletului şi a calităţii fructelor.

Influenţa tăierilor asupra creşterii

Tăierile efectuate asupra pomilor pot avea un efect general şi unul local, imediat.Efectul general al tăierilor asupra creşterilor se poate observa după un timp mai

îndelungat şi este evidenţiat de reducerea volumului coroanei ca urmare a diminuării creşterii totale a pomului.

Prin comparaţia volumului pomilor la care s-au făcut tăieri cu acela al pomilor la care nu s-au executat tăieri se observă că la pomii netăiaţi volumul coroanei este mult mai mare. Această diferenţă de volum a coroanei este datorată faptului că orice tăiere este de fapt o pierdere de substanţe sintetizate şi depuse în ţesuturile ramurilor tăiate. Prin îndepărtarea unei părţi din creşterile anuale se produce o micşorare a suprafeţelor asimilatoare pentru anul următor. Deci, hrănirea pomului este mai slabă ceea ce face ca şi creşterile să se reducă în comparaţie cu cele ale pomilor la care nu s-au făcut tăieri.

Se poate deci afirma că prin tăieri se produc efecte negative care afectează viaţa pomului. Numai prin tăieri nu se poate asigura creşterea totală a unui pom. Pentru a asigura creşterea pomilor, lucrările de tăiere trebuie să fie însoţite de fertilizare, irigare şi de combatere a bolilor şi dăunătorilor.

Tăierile se execută numai în măsura în care ele devin necesare, şi trebuie apreciate ca măsură complementară în dirijarea creşterii şi fructificării plantelor pomicole.

Efectul local al tăierilor asupra pomilor se observă relativ uşor şi imediat, prin scurtarea ramurilor anuale, din mugurul devenit terminal şi cei subterminali rezultând creşteri mult mai viguroase comparativ cu creşterile formate pe ramurile netăiate. Această diferenţă de creştere este determinată de modificarea raportului între partea subterană şi cea aeriană. Sistemul radicular rămas întreg absoarbe apa cu sărurile minerale dizolvate în ea, cu aceeaşi intensitate şi le trimite spre un număr mai mic de muguri rămaşi în coroană după executarea tăierilor. În consecinţă, un număr mai mic de puncte de creştere alimentate cu aceeaşi cantitate de hrană, duce la creşteri mai viguroase luate individual, şi comparate cu creşterile pomilor netăiaţi. În concluzie, se poate spune că, cu cât se fac tăieri mai severe la pomi, cu atât se obţin creşteri mai viguroase.

141

Prin tăieri, în general, se stimulează creşterile şi fortificarea ramurilor rămase în coroana pomilor. Această consolidare a ramurilor din coroană nu se realizează prin hrana suplimentară, ci prin repartizarea aceleiaşi cantităţi (de hrană) la un număr mai mic de puncte de creştere.

Influenţa tăierilor asupra fructificării

Diminuarea volumului coroanei, prin tăieri, atrage după sine o mai slabă hrănire a pomului ca urmare a reducerii procesului de fotosinteză. Reducerea cantităţii de sevă elaborată duce la înrăutăţirea procesului de diferenţiere a mugurilor de rod. Acest aspect este evident la pomii tineri cărora li s-au făcut tăieri şi care în consecinţă, vor intra pe rod mai târziu decât cei cărora nu li s-au aplicat tăieri. Ultimii dau şi producţii mai mari de fructe.

În perioada de plină producţie pomii la care nu s-au făcut tăieri manifestă fenomenul de îmbătrânire prematură, iar producţia de fructe are o tendinţă de scădere. În această perioadă efectuarea tăierilor de rărire a coroanei are efecte benefice asupra hrănirii fructelor rămase în coroană şi, în acelaşi timp, sunt stimulate creşterile vegetative.

Din cele prezentate mai sus se desprinde şi concluzia că pomii tineri, la care procesul de creştere este dominant, pentru a stimula fructificarea, tăierile se vor limita la strictul necesar. Prin tăieri se stimulează creşterea care este totuşi mai mare în perioada de tinereţe. Astfel, tăierile în perioada de tinereţe întârzie intrarea pomilor pe rod.

Când pomii sunt în perioada de mare producţie tăierile au cu totul alt rol. În această perioadă creşterile sunt mici şi trebuie să fie stimulate. Pentru obţinerea rezultatelor dorite tăierile din această perioadă trebuie combinate cu fertilizarea.

11.2.2. Tipurile de tăieri

În funcţie de felul cum se intervine asupra ramurilor tăierea poate fi de scurtare, de suprimare şi de reducţie

Scurtarea este operaţia de tăiere aplicată ramurilor anuale şi constă în îndepărtarea unei părţi din acestea.

În funcţie de lungimea proţiunii de creştere anuală îndepărtată scurtarea poate fi:Scurtare slabă (din creşterea anuală se taie 1/4-1/3). Ea se mai numeşte şi tăiere

lungă şi are ca efect pornirea în vegetaţie a mugurului devenit terminal şi încă 2-3 muguri plasaţi sub acesta.

Scurtare mijlocie constă în îndepărtarea a 1/2 din lungimea creşterii anuale. În urma acestei tăieri pornesc în vegetaţie 3-4 muguri sau chiar mai mulţi cu diferenţieri în funcţie de specie.

Scurtare severă (tăiere puternică) se înregistrează când se îndepărtează din creşterea anuală 2/3 din lungime. În urma acestei tăieri mugurii plasaţi sub tăietură pornesc în vegetaţie.

Tăierile de scurtare au menirea de a stimula ramificarea. Prin tăierea unei ramuri la nivelul unui mugur se realizează în etapa următoare pornirea în vegetaţie a mai multor ramuri. Deci, prin tăierile de scurtare se urmăreşte stimularea ramificării iar, ca urmare a

142

ramificării, are loc o îndesire a coroanei şi o umbrire mai accentuată în interiorul acesteia.

Pe măsură ce scurtarea este mai severă se stimulează mai mult creşterea şi, în final, îndesirea coroanei. În cazul în care se repetă tăierea scurtă, în aceeaşi perioadă de vegetaţie sau în ani la rând (Pillar), se realizează creşteri slabe care se pot transforma în semischelet sau ramrui de garnisire. Formarea unor creşteri slabe în urma unor scurtări severe repetate poartă denumirea de oboseală în urma tăierilor şi reprezintă principiul de bază în formarea coroanelor artificiale palisate.

Suprimarea este lucrarea prin care ramura anuală este tăiată de la inel. Prin îndepărtarea ramurii de la inel nu are loc o nouă creştere care să înlocuiască pe cea îndepărtată, dar se stimulează creşterea lăstarilor rămaşi în coroană. Tăierile de suprimare duc la rărirea coroanei, la o mai bună iluminare a acesteia şi cu efecte benefice asupra creşterii şi fructificării pomilor.

Tăierea de la inel a ramurilor se face cu prioritate în cazul ramruilor concurente sau a ramurilor cu plasament defectuos (epitone - călăreţi sau hipotone - pandante), care stimulează umbrirea în coroană.

Reducţia este operaţia de tăiere prin care se înlătură porţiuni de ramuri în vârstă de mai mulţi ani şi poartă denumirea de tăiere de transfer.

După perioada din cursul anului în care se fac lucrările de tăiere, acestea se pot executa în perioada de repaus (tăieri în uscat) şi în perioada de vegetaţie (tăieri în verde).

Tăierile din perioada de repaus (tăieri în uscat). Tăierile din perioada de repaus se fac de la căderea frunzelor până în primăvara anului următor când pomii pornesc din nou în vegetaţie. Lurările de tăiere se vor începe cu speciile care suportă mai uşor gerul (mărul, părul) şi se vor încheia cu cele sensibile la ger (cais, migdal, piersic, cireş). În general, tăierile făcute spre primăvară se cicatrizează mai bine. În cazul în care tăierile la cais, migdal, piersic şi cireş se fac în cursul iernii şi apar geruri mari după tăiere, la locul secţionării apar scurgeri de clei. Se recomandă ca tăierile, la speciile respective, să se facă după ce au trecut gerurile de iarnă până la pornirea în vegetaţie.

În plantaţiile pe surpafeţe mari, lucrările de tăiere încep imediat după căderea frunzelor şi se continuă pe tot parcursul iernii.

Lucrările în verde (tăierile în verde). Se fac în perioada de vegetaţie a pomilor. Prin lucrările în verde se reduc pierderile mari de substanţe sintetizate ca urmare a împiedicării formării de ramuri în poziţie nedorită, care trebuie apoi înlăturate prin tăierea în uscat.

Lucrările în verde diminuează procesul de acumulare a substanţelor organice prin reducerea suprafeţei de fotosinteză, cu efect nemijlocit asupra activităţii sistemului radicular. Acesta va absorbi mai puţină apă şi elemente nutritive şi, în consecinţă, creşterile anuale în ansamblu vor fi mai reduse.

Prin lucrările în verde se poate îndepărta până la 25-30% din frunzişul pomilor ceea ce poate duce la diminuarea volumului de lucru la tăierile din perioada de repaus. Tăierile în verde se recomandă, cu prioritate, în plantaţiile intensive şi superintensive ca măsură de limitare a vigorii de creştere a pomilor.

143

Lucrările în verde se bazează pe tăieri de scurtare şi suprimare a lăstarilor.

Scurtarea lăstarilor (ciupirea) este lucrarea prin care se elimină partea terminală, nelemnificată a lăstarului. îndepărtarea vârfului lăstarului atrage după sine oprirea creşterii pentru o anumită perioadă de timp şi de creere a unui surplus de hrană. Pe de altă parte, în urma îndepărtării părţii terminale a lăstarului, se înlătură dominanţa apicală şi se favorizează pornirea în vegetaţie a mugurilor de sub locul unde s-a tăiat. În concluzie, prin ciupire se realizează ramificarea într-un anumit punct.

Momentul când se face lucrarea de ciupire are o deosebită importanţă. Efectuarea unei ciupiri timpurii favorizează creşterea şi maturarea lăstarilor anticipaţi în timp ce ciupirea făcută mai târziu poate da sau nu naştere la lăstari noi. Dacă se formează totuşi lăstari anticipaţi, în multe cazuri, aceştia nu ajung la maturitate până toamna. În cazul în care mugurii au intrat în repaus nu mai are loc formarea de lăstari anticipaţi.

Lucrarea de ciupire a lăstarilor la pomii tineri efectuată prea de timpuriu, poate duce la formarea de lăstari anticipaţi viguroşi şi cu lemnul matur. În cazul pomilor de vigoare mică şi ajunşi în perioada de mare producţie, prin ciupire se obţin lăstari anticipaţi de vigoare foarte redusă, care transformându-se în ramuri de rod produc fructe mici.

Suprimarea lăstarilor (plivirea) este operaţia prin care se înlătură lăstarii de la inel (bază). Scopul acestei lucrări este de a îndepărta din coroana pomilor lăstarii cu plasament nedorit şi de a stimula creşterea celor rămaşi pe pom. Suprimarea se aplică în primul rând la lăstarii concurenţi şi lacomi, pentru dirijarea acestora spre ramuri de garnisire. În pepinieră, se plivesc lăstarii de pe cep şi cei lăsaţi pentru îngroşarea trunchiului pomilor. În general, prin suprimarea unei părţi din lăstari se asigură o mai bună luminare în coroana pomilor şi se stimulează creşterea celor rămaşi.

11.2.3. Schimbarea poziţiei ramurilor

Este cea de a doua operaţie tehnică prin care se influenţează creşterea şi fructificarea pomilor. Schimbarea poziţiei ramurilor se realizează prin dresare, înclinare şi arcuire.

Dresarea ramurilor este operaţiunea tehnică prin care o ramură se aduce spre verticală pentru a-i stimula creşterea. Operaţiunea se practică cu prioritate la ramurile de schelet plasate în partea inferioară a etajului. Dresarea are efect negativ asupra fructificării (numărul de fructe este mai mic iar procesul de fructificare întârzie).

În perioada de formare a scheletului pomilor lucrările de dresare se fac numai la

şarpantele a căror vigoare vrem să o stimulăm şi este nerecomandată pentru celelalte

ramuri din coroana pomilor.Lucrarea de dresare este destul de frecventă la unele forme de coroană cum ar fi:

piramida etajată rărită, palmeta simetrică, diferite forme artistice etc.(Fig.32).

Înclinarea ramurilor reprezintă operaţiunea de aducere a ramurilor aproape de direcţia orizontală sau chiar mai jos. Prin apropierea ramurilor de orizontală se reduce vigoarea de creştere şi se stimulează procesul de fructificare. Operaţiunea de înclinare a

144

ramurilor atrage după sine sporirea numărului de ramificaţii, însă vigoarea acestora pe ramurile orizontalizate, este mai mică. Deci, înclinarea ramurilor are ca obiectiv o mai bună garnisire a acestora, şi cu prioritate în treimea bazală (Fig.33).

Ramurile aduse la orizontală şi sub orizontală au creşteri anuale mai viguroase în treimea bazală. Vigoarea de creştere a lăstarilor scade de la baza ramurilor orizontalizate spre vârful lor (Fig.34).

Înclinarea ramurilor poate să ducă la îndesirea coroanelor grăbind formarea ramurilor de rod şi a fructelor.

În perioada de tinereţe lucrările de înclinare a ramurilor au importanţă deosebită în grăbirea intrării pe rod a pomilor.

Fig.32. Ramură în poziţie verticalăa – 0, 1, 2, 3 – ramuri viguroase;

4, 5, 6 – ramuri de rod brahiblaste; 7, 8, 9 – muguri dorminzi;

b – repartizarea lăstarilor în jurul ramurii

Fig.33. Raportul între creştere şi rodire, în funcţie de poziţia

ramurii

Fig.34. Ramură orizontalăa – lăstarii cei mai mari sunt la

bază; b – lăstarii situaţi deasupra sunt mai mari decât cei de pe

latura inferioară

145

Pentru ramurile de schelet înclinarea trebuie să asigure un raport optim între creştere şi fructificare.

Înclinarea se practică cu prioritate, ramurilor care nu sunt necesare pentru formarea coroanei pomilor.

La pomii ajunşi în perioada de mare producţie lucrările de înclinare a ramurilor nu se mai recomandă.

Fig.35. Influenţa poziţiei ramurilor asupra creşterii, rodirii şi calităţii fructelorA – zonă cu ramuri de la 0° la 30° înclinare, în care predomină creşterea viguroasă, mai ales la

pomii constrânşi la un volum limitat; B – zonă cu ramuri de la 30° la 120° înclinare, în care există unechilibru între creştere şi rodire, cu un optim între 30° şi 45°; C – zonă cu ramuri

atârnânde, de la 120° la 180° înclinare, unde predomină fructificarea, creşterile fiind extrem de reduse; calitatea fructelor, exprimată prin g/zaharoză/l şi prin calibrul fructelor, este reprezentată

prin zona haşurată şi zona neagră învecinată

Fig.36. Ramură înclinatăa – toţi mugurii au pornit în

vegetaţie, nu există zonă denudată la bază; b – lăstarii

situaţi deasupra sunt mai mari decât cei crescuţi pe latura inferioară a ramurii

146

Arcuirea ramurilor reprezintă operaţia prin care se urmăreşte schimbarea direcţiei de creştere a părţii superioare a ramurilor. Prima porţiune din ramură (cea bazală) are de obicei o orientare ascendentă iar porţiunea terminală este înclinată mult sub orizontală (Fig.37).

Arcuirea ramurilor duce la reducerea vigorii de creştere a pomilor, comparativ cu cei la care nu s-au făcut arcuiri. Numărul ramurilor de rod este mult mai mare în coroana pomilor cu ramuri arcuite comparaiv cu cei la care nu s-a aplicat operaţia respectivă. Aceeaşi tendinţă o înregistrează şi producţia de fructe.

Ramurile arcuite diferenţiază formaţiuni de rod cu 2-3 ani mai repede decât cele care cresc liber. Producţia de fructe pe ramurile arcuite este mare în primii ani după arcuire şi scade pe măsură ce ele înaintează în vârstă.

De regulă, arcuirea se practică la ramurile care nu sunt necesare pentru formarea coroanei deoarece această operaţiune scurtează perioada de tinereţe a pomilor şi implicit, stimulează intrarea pe rod. Operaţia este contraindicată pentru ramurile de schelet, a căror creştere ar fi blocată. Arcuirea ramurilor de schelet şi a axului se foloseşte la un număr restrâns de forme de coroană (Lepage, palmeta ruzină). Este de reţinut că şi la aceste forme de coroană arcuirea se face numai după ce ramurile de schelet au ajuns la o anumită lungime. Cu toate că arcuirea ramurilor este recomandată la pomii tineri ea nu poate reprezenta singurul procedeu de formare a coroanei pomilor. Arcuirea ramurilor trebuie combinată cu dresarea, înclinarea şi tăierea etc.

Arcuirea unui număr mare de ramuri în coroana pomului duce la îndesirea coroanei. Ramurile ajung să se umbrească reciproc şi se degarnisesc. Arcuirea se va face numai în concordanţă cu alte operaţiuni tehnice.

11.2.4. Operaţiuni tehnice secundare

Operaţiunile tehnice secundare au o pondere mai mică în comparaţie cu tăierile şi dirijarea ramurilor, ele sunt reprezentate de incizia inelară, crestarea, incizia transversală, incizia longitudinală, strangularea, extirparea mugurilor, torsionarea şi frângerea ramurilor.

Incizia inelară este operaţiunea prin care se îndepărtează scoarţa, pe o lăţime de 3-6 mm, sub formă circulară, fără a degrada vasele lemnoase. Lucrarea se poate executa cu multă uşurinţă primăvara la dezmugurit sau în perioada de încetinire a creşterii

Fig.37. Ramură arcuităa- cele mai mari creşteri sunt situate

pe porţiunea cea mai înaltă a curburii; b – lăstarii situaţi deasupra sunt mai

mari, ca şi în cazurile precedente

147

lăstarilor, pentru ca până toamna să se cicatrizeze rana.Incizia inelară influenţează creşterea şi fructificarea pomilor, în sensul că sub zona

incizată lăstarii cresc mai viguros. În partea superioară inelării fructele sunt mai mari, se coc mai repede şi au un conţinut mai mare în zaharuri iar pentru anul viitor se realizează o diferenţiere mai bună a mugurilor de rod.

Incizia are rolul de a împiedica circulaţia bazipetală a substanţelor de creştere şi a celor trofice.

Când incizia inelară se face primăvara la pornirea în vegetaţie se stimulează o legare abundentă a fructelor în partea superioră a inciziei. Reluarea circulaţiei sevei prin zona incizată, nu afectează diferenţierea mugurilor de rod.

Întârzierea incizării în fenofaza de încetinire a creşterii lăstarilor stimulează diferenţierea mugurilor de rod şi accelerează maturarea fructelor, favorizează mărimea fructelor şi sporeşte conţinutul lor în zahăr. La incizia executată vara în faza de încetinire şi încetare a creşterii lăstarilor, efectul este foarte redus, chiar de neobservat.

Prin incizarea inelară se poate stimula ramificarea, grăbirea fructificării pe ramurile viguroase care nu sunt necesare pentru formarea coroanei pomilor şi care urmează să fie eliminate din coroană în viitor. Nu se recomandă incizia inelară la un număr prea mare de ramuri din coroana unui pom deoarece s-ar reduce vigoarea ramurilor inelate şi s-ar deregla activitatea sistemului radicular.

Crestarea este operaţiunea care se execută numai pe o porţiune din circumferinţa ramurii deasupra sau sub un mugure şi constă din eliminarea scoarţei şi a lemnului din inelele exterioare ale alburnului, pe o lăţime de câţiva mm. Crestarea are formă de semilună sau "V" şi se execută înainte de pornirea pomilor în vegetaţie. Efectele crestării sunt locale şi mai puţin pronunţate în sensul că nu afectează întreaga ramură. Crestarea practicată deasupra unui mugur stimulează pornirea acestuia în vegetaţie, iar când se efectuează deasupra unei ramuri favorizează creşterea acesteia în ansamblu.

Crestarea sub un mugur sau ramură duce la diminuarea vigorii de creştere a acestora.

Incizia transversală constă în degradarea vaselor liberiene şi parţial a celor lemnoase prin incizia executată deasupra sau sub un mugur, respectiv ramură fără a îndepărta scoarţa. Efectul este asemănător cu cel al crestării dar mai puţin dur, înseamnă că rana este mai mică şi se vindecă mai repede.

Strangularea constă în gâtuirea cu un inel de sârmă a unei ramuri pentru a favoriza creşterea ei. Se practică mai mult la marcotajul simplu (în crosă) şi în plantaţiile intensive pentru echilibrarea creşterilor.

Extirparea (orbirea) este lucrarea prin care se îndepărtează mugurii de pe ramuri înainte de pornirea lor în vegetaţie. Se foloseşte cu prioritate în pepinieră, pentru proiectarea coroanelor şi la ramurile de schelet şi semischelet, pentru a împiedica formarea de lăstari concurenţi a căror prezenţă ar diminua creşterea lăstarului principal.

Torsionarea constă din răsucirea ramurii sau a lăstarului în jurul propriului ax, în vederea degradării parţiale a vaselor conducătoare. Torsionarea dă rezultate bune la

148

seminţoase şi mai puţin favorabile la sâmburoase datorită apariţiei scurgerilor cleioase (gomoze).

Frângerea se aplică numai la ramurile care în alte condiţii se suprimă de la inel. Frângerea de la inel duce la stimularea fructificării ramruilor frânte şi favorizează intrarea pe rod a pomilor. Prin frângere se degradează până la 50% din vasele conducătoare iar ramura frântă devine pandantă, cu creşteri moderate şi mai viguroase spre vârful ei.

11.3. LUCRĂRI DE FORMARE A COROANELOR

Lucrările de formare a coroanelor se eşalonează pe parcursul mai multor ani cu începere încă din pepinieră la speciile sâmburoase. Pe lângă obţinerea formei de coroană propusă lucrarea urmăreşte şi o intrare pe rod cât mai timpurie a pomilor. Realizarea acestor obiective presupune aplicarea următoarelor principii generale:

- stimularea funcţiilor care sunt slab reprezentate în perioada de tinereţe (rodirea) şi încetinirea creşterii care se manifestă puternic. Pentru realizarea acestor obiective, în perioada de tinereţe, se reduc la minimum tăierile (se limitează la strictul necesar impus de forma de coroană dorită). Ponderea cea mai mare trebuie să o aibă lucrările de dirijare şi operaţiunile secundare;

- se acordă o mare importanţă lucrărilor în verde în detrimentul celor în uscat pentru a evita pierderile de substanţe sintetizate;

- încadrarea riguroasă a formei de coroană într-o anumită figură geometrică are mai mică importanţă în comparaţie cu obiectivul economic al intrării cât mai repede pe rod. Nu este indicat să se practice şablonizarea formei coroanei la toate speciile;

- scheletul pomilor să se formeze cât mai repede şi să se încadreze în dimensiunile necesare. Un volum mare de coroană plasat pe un trunchi înalt duce la un consum mare de elemente nutritive în detrimentul fructificării.

Una din preocupările principale în procesul de formare a coroanelor este reducerea scheletului permanent şi înlocuirea lui cu semischelet;

- pentru fiecare formă de coroană şarpantele şi subşarpantele trebuie să fie bine garnisite cu ramuri de rod;

- echilibrarea elementelor de schelet în favoarea dezvoltării mai slabe şi de reducere a vigorii de creştere la cele puternice.

Formarea coroanei

Formarea coroanelor se realizează parcurgând următoarele etape: provocarea ramificării, stabilirea destinaţiei ramificaţiilor formate şi conducerea acestora în funcţie de destinaţia stabilită.

Provocarea ramificării se poate realiza prin tăieri, incizii inelare, crestare, ciupirea lăstarilor etc. Se scurtează axul pentru formarea etajelor următoare şi se scurtează şarpantele pentru formarea de subşarpante de ordinul II sau III. Prin scurtare se realizează ramificaţii dorite, alături de care apar şi alte creşteri care se tratează diferenţiat,

149

în funcţie de destinaţie.Stabilirea destinaţiei ramificaţiilor constă în alegerea, dintre ramificaţiile formate

în urma scurtării, a celor necesare pentru formarea şi completarea scheletului. Alegerea se face practic în momentul stimulării ramificării, prin orbirea mugurilor care ar putea forma ramificaţii nedorite. în cazul în care nu se orbesc mugurii ramurile rezultate din aceştia se vor suprima.

Conducerea ramificaţiilor apărute se va face în concordanţă cu destinaţia pe care o primesc în coroana pomului în formare şi anume:

a) ramurile destinate formării şarpantelor se conduc în poziţia impusă de forma de

coroană preconizată. Şarpantele trebuie să fie echilibrate între ele prin dresare sau

înclinare;b) ramurile formate în urma scurtării sunt dirijate spre formarea scheletului, a

semischeletului sau spre rod. Pentru dirijarea ramurilor spre rod acestea se înclină sau se arcuiesc.

Fig.38. Subordonarea ramificaţiilor unei şarpante

1, 2, 3, 4, 5, 6 – ramuri de ordinul II subordonate faţă de prelungirea şarpantei şi

între ele;a, b, c, d – ramificaţii de ordinul III

subordonate faţă de vârful ramurilor de ordinul II (pe care au crescut) şi între ele

Fig.39. Evoluţia fructelor, în funcţie de înclinarea

ramurilor, între două recolte

150

11.4. LUCRĂRI DE ÎNTREŢINERE A COROANELOR

Asemenea lucrări se aplică în coroana pomilor de la începutul fructificării până la defrişarea lor. În această perioadă procesul de creştere este prezent la toate categoriile de ramuri, dar cu tendinţă de diminuare. Cu toate că vigoarea de creştere se reduce, datorită numărului mare de ramuri, coroana îşi măreşte volumul şi se îndeseşte. Numărul mare de ramuri de rod stimulează fructificarea, urmată în multe cazuri de supraîncărcarea cu rod, iar ramurile se înclină sau se arcuiesc sub greutatea fructelor, cu efecte negative asupra creşterii.

Lucrările de întreţinere a coroanelor au menirea de a asigura menţinerea formei de coroană şi a spaţiului stabilit pentru fiecare pom, menţinerea echilibrului între creştere şi fructificare şi amânarea îmbătrânirii pomilor.

Realizarea acestor obiective este posibilă prin lucrări de tăiere, de dirijare şi operaţiuni secundare. Ponderea cea mai mare o au însă lucrările de tăiere.

În prima parte a perioadei de mare producţie creşterile sunt încă viguroase, respectiv lăstarii de prelungire a şarpantelor au lungimea de 30-40 cm. Prin lucrările care se fac în această etapă se urmăreşte:

- reechilibrarea elementelor scheletului prin schimbări de poziţie, scurtări, suprimări;

- limitarea înălţimii pomilor şi suprimarea pe cât posibil, a creşterilor cu poziţie verticală sau mai apropiată de verticală;

- suprimarea ramurilor de prisos de pe ax şi şarpante, a celor lacome, concurente şi a celor pandante.

În cea de a doua etapă a perioadei de mare producţie creşterile anuale se reduc mult, lăstarii de prelungire ai ramurilor de schelet nu depăşesc 10-15 cm. În această etapă, pe lângă aspectele urmărite în etapa precedentă, se are în vedere stimularea creşterilor prin tăieri de reducţie asupra ramurilor de schelet şi semischelet, fertilizare organică şi chimică. Efectul lucrărilor de regenerare este de 4-5 ani după care devine necesară o tăiere de regenerare mai severă cu intervenţii în lemn de 5-6 ani. Diametrul ramurilor tăiate nu trebuie să depăşească 7-8 cm la seminţoase şi 5-6 cm la sâmburoase.

Lucrările de întreţinere aplicate la ramurile de semischelet şi a celor de rod urmăresc în principal menţinerea echilibrului între creştere şi fructificare. Tăierile au menirea de a asigura o încărcătură optimă cu rod a pomilor.

În evoluţia lor, ramurile de semischelet trec prin următoarele etape: creştere, formarea mugurilor şi a ramurilor de rod, fructificarea, înclinarea progresivă şi reînnoirea (Fig.40). Această schemă generală are anumite particularităţi în funcţie de specie.

Tăierea ramurilor de semischelet se face în funcţie de vârsta pomului, încărcătura cu ramuri de semischelet şi de rod.

La pomii neajunşi încă în faza de rodire maximă, prin tăieri se urmăreşte o bună garnisire a ramurilor de schelet cu formaţiuni de rod, menţinerea unui număr cât mai mare de ramuri în coroana pomilor pentru a stimula intrarea pe rod. În consecinţă, la astfel de pomi, tăierile se limitează la strictul necesar. Tăierile de scurtare nu se vor folosi pentru a nu produce îndesirea coroanei. Ramurile de semischelet vor fi bine reprezentate

151

în lungul şarpantelor şi abundent garnisite cu ramuri de rod.

Fig.40. Evoluţia ramurii de semischelet

1 – creştere; 2 - creştere terminală şi formarea ramurilor de rod; 3 – creşterea terminală şi

formarea de ramuri de rod pe porţiunea de doi ani, înclinată sub greutatea recoltei şi apariţia de

lăstari noi ca regenerare naturală (în stânga, schema celor trei zone : creştere (A), creştere şi

rodire (B), rodire (C) (după LESPINASSE)

La pomii ajunşi în perioada de rodire maximă tăierile efectuate la nivelul semischeletului şi a formaţiunilor de rod urmăresc asigurarea unei încărcături de rod optimă, reînnoirea semischeletului şi a ramurilor de rod.

Tăierile în această periadă constau în scurtarea semischeletului mai bătrân de 3-4 ani (în lemn de 2 ani) ţinând cont de spaţiul disponibil în coroană, vigoarea pomilor şi de încărcătura de rod.

- ramurile de semischelet subţiri, care depăşesc 70-80 cm, se reduc la 1/3 sau se elimină la o încărcătură exagerată cu rod, iar la încărcătură normală se scurtează la 1/2;

- ramurile de semischelet mai groase se păstrează întregi, dacă au suficient spaţiu, cu condiţia de a rări formaţiunile de rod;

- vetrele de rod îmbătrânite se simplifică la 2-3 burse viguroase;- prin tăieri se va urmări asigurarea unui raport optim între mugurii de rod şi

vegetativi (2-3 vegetativi/1 de rod).Tăierile trebuie făcute cu multă rigurozitate mai ales în anii cu producţie mare.

La pomii trecuţi de perioada de mare producţie pe lângă normarea încărcăturii de rod se are în vedere realizarea unor creşteri considerate normale la nivelul ramurilor de semischelet şi de rod. Acest obiectiv se realizează prin măsurile prezentate anterior la care se adaugă eliminarea ramurilor frânte, torsionate, degarnisite şi apropierea cât mai

152

mult a rodului de ramurile de semischelet şi schelet.11.5. LUCRĂRI DE CORECTARE A COROANELOR

Tăierea de corectare se practică la pomii neglijaţi şi la cei cărora li s-au făcut tăieri greşite. Prin aceste tăieri (Fig.41, 42, 43) se urmăreşte:

- îmbunătăţirea regimului de lumină;- echilibrarea elementelor de schelet;- stimularea creşterilor anuale;- regenerarea semischeletului şi a formaţiunilor de rod.Tăierile de corecţie urmăresc aducerea coroanei pomului la forma pe care trebuie

să o aibă prin tăieri corect executate.

Fig. 41. Evoluţia gardurilor fructifere1 – secţiuni succesive în garduri dezechilibrate; 2 – secţiuni succesive în garduri bine conduse.

Ramuri cu poziţie favorabilă creşterii (A), creşteri şi rodiri (B) şi defavorizate pentru creştere (C)

Fig.42. Tăierile care contribuie la instalarea dezechilibrului1 – suprimarea sistematică a axului; 2 – limitarea creşterii la înălţime mai mică decât vigoarea

pomului; 3 – tăierea de fructificare pe lemn bătrân generează lăstari şi ramuri în poziţie verticală (după LESPINASSE)

153

Fig.45. Reducerea capului de salcie (a) şi regenerarea ramurilor de semischelet (b)

Fig.43. Corectarea coroanelor dezechilibrate

sus – crearea de structuri conice la garduri fructifere;

jos – eliminarea ramificaţiilor supranumerare şi revenirea la

structuri conice la forma de vas.

Fig.44. Formarea noilor prelungiri a structurilor rămase

a – păstrarea creşterii de la prelungire şi eliminarea ramificaţiilor laterale supranumerare sau cu tendinţă de

verticalizare; b – eliminarea creşterilor verticale prea viguroase şi păstrarea unei

ramificaţii bine plasate

154

Etape caracteristice în executarea tăierilor la pomii cu coroană globuloasă

- analiza coroanei ce urmează a fi tăiată; precizarea formei de coroană în care poate fi încadrată;

- se stabilesc numărul de etaje în lungul axului şi a ramurilor de schelet ce formează etajele;

- se precizează ramurile de ordinul II şi, eventual, III pe fiecare şarpantă;- echilibrarea coroanei prin aducerea şarpantelor din acelaşi etaj în plan orizontal

şi la acelaşi nivel, subordonarea etajelor în lungul axului şi subordonarea ramificaţiilor în lungul şarpantei.

Etape caracteristice în executarea tăierilor la pomii cu coroane aplatizate

Datorită tăierilor de scurtare efectuate în partea superioară a coroanei, adesea se formează coroane invers conice (cu baza în partea superioară a coroanei) ca urmare a vigorii mari a şarpantelor din etajele superioare.

Pentru refacerea gardurilor fructifere sunt necesare tăieri de reducţie şi de scurtare a ramurilor de schelet şi semischelet. Tăierile se fac pe parcursul a 2-3 ani şi constau din:

- îndepărtarea din coroană a şarpantelor care o îndesesc;- alegerea şarpantelor şi a ramurilor de prelungire;- suprimarea creşterilor viguroase cu poziţie verticală;- eliminarea cioturilor, a capetelor de salcie;- întinerirea ramruilor de semischelet;- regenerarea ramurilor pandante (arcuite în jos) din partea inferioară a coroanei.În continuare, coroanele se menţin prin tăieri efectuate în concordanţă cu forma

preconizată iniţial.

11.6. MECANIZAREA TĂIERII POMILOR

Lucrările de tăiere necesită forţă de muncă calficată. Ele reprezintă un volum mare de muncă circa 25-30% din consumul anual de muncă. Pentru reducerea cheltuielilor cu forţa de muncă necesară la lucrările de tăiere s-au făcut o serie de încercări de simplificare a tăierilor şi de introducere a unor mijloace auxiliare de tăiere (platforme tractate, platforme elevatoare, maşini de tocat şi încorporat în sol a ramurilor tăiate, foarfeci pneumatice şi hidraulice etc.). Introducerea unor asemenea instalaţii la lucrările de tăiere au dus la reducerea consumului de muncă manuală şi au sporit productivitatea muncii.

În ultimii ani s-au extins în pomicultură maşinile cu disc sau cu cuţite orizontale şi verticale, cu ajutorul cărora se limitează înălţimea şi grosimea gardului fructifer.

Indiferent de tipul maşinii folosite, ea execută o tăiere oarbă, care favorizează o ramificare puternică la periferia coroanei, motiv pentru care tăierea mecanică trebuie corectată prin tăieri manuale.

Problema mecanizării tăierilor a fost studiată de COTOROBAI (1985); ŞUTA şi COTOROBAI (1982), LESPINASSE (1980), LIDIA RASA şi colab. (1984).

Rezultatele obţinute prin executarea tăierilor mecanizate la vişin şi cireş, la SCPP

155

Prahova şi ICPP Piteşti-Mărăcineni, recomandă sectorului de producţie aplicarea de tăieri mecanizate an de an imediat după recoltarea fructelor, sau din doi în doi ani. Lucrările de tăiere mecanică trebuie să fie urmate de lucrări în verde, cu prioritate în interiorul coroanei (LIDIA RASA şi colab., 1984).

Pentru a realiza o bună iluminare în coroana pomilor se recomandă întinerirea ramruilor de semischelet şi de rod aflate pe şarpante. Deci, tăierea mecanizată trebuie să fie completată de cea manuală, cu menţiunea că intervenţia manuală este foarte mult redusă.

SANSAVINI (1978) recomandă metoda tăierilor mecanizate sectoriale cu deschideri pe direcţia orizontală. Această metodă dă rezultate bune la pomii cu coroană voluminoasă din plantaţiile extensive.

Tăierea mecanizată a pomilor a fost preluată de către producţie, nu ca o îmbunătăţire a tăierilor manuale, ci mai mult pentru a mări productivitatea muncii în plantaţiile pomicole, unde forţa de muncă calificată se găseşte tot mai greu.

Practicarea tăierilor mecanice trebuie făcută cu mult discernământ pentru a nu favoriza apariţia de dezechilibre între creşterea şi fructificarea pomilor.

11.7. ÎNTREŢINEREA ŞI LUCRAREA SOLULUI

Aplicarea unui sistem raţional, de întreţinere şi lucrare a solului în plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi prezintă avantajul că înlesneşte menţinerea şi îmbunătăţirea însuşirilor fizico-mecanice, a compoziţiei chimice şi a stării biologice. În acelaşi timp acestea trebuie să contribuie la combaterea eroziunii solului, permiţând totodată încorporarea uniformă a îngrăşămintelor organice şi chimice în zona de dispunere maximă a rădăcinilor active fără degradarea lor cât şi pentru distrugerea buruienilor. Toate acestea contribuie la obţinerea unei creşteri şi fructificări optime în condiţiile reducerii consumurilor de energie la unitatea de suprafaţă şi de realizare a unei eficienţe economice sporite. Constituind o verigă importantă a tehnologiilor utilizate în plantaţiile pomicole întreţinerea şi lucrarea solului i-a preocupat pe numeroşi cercetători cum ar fi: DUMITRACHE, 1977; IANCU, 1978; SUTA, 1977; LAZĂR, POP şi LĂZĂROIU, 1983; NEAMŢU, 1983, CHIUZOLI, 1986; GAUTIER, 1969; GRAS, 1965,1966, 1977; TROCME şi GRAS, 1964, CHILDERS, 1976; etc.

Opţiunea pentru unul sau altul din sistemele de întreţinere şi lucrare a solului au la bază o serie de elemente caracteristice cum ar fi orografia terenului, tipul de sol, condiţiile de climă, sistemul de cultură, dotarea tehnică, vârsta plantaţiei etc. Majoritatea plantaţiilor pomicole din ţara noastră fiind amplasate pe terenuri în pantă cu capacitate diferită de infiltrare şi de reţinere a apei impune utilizarea unor sisteme adecvate de întreţinere şi lucrare a solului. Fiecare tip de sol necesită practicarea unui anumit sistem de întreţinere şi lucrare. Astfel, perioada optimă pentru executarea lucrărilor solului este mai lungă pe solurile uşoare şi mult mai scurtă pe cele argiloase unde lucrările pot fi executate numai la un anumit grad de umiditate. Un alt factor care influenţează sistemul de întreţinere a solului îl constituie circulaţia repetată a tractoarelor şi maşinilor agricole pentru efctuarea tratamentelor fitosanitare, transportul recoltei etc. În numeroase cazuri aceste lucrări se execută când umiditatea din sol este ridicată şi în consecinţă are loc

156

tasarea acestuia. În urma compactării se înrăutăţesc proprietăţile fizice ale solului, aspect evidenţiat de MILLER şi colab. (1962), GAUTIER (1969), GRAS şi TROOME (1977), IANCU şi NEAMŢU (1978). Studiile efectuate la SCPP Baia Mare de către LAZĂR, LĂZĂROIU şi POP (1978) arată că pe solurile podzolice pseudogleizate, în anii cu precipitaţii abundente, în zona de circulaţie a roţilor tractorului are loc compactarea puternică a solului pe adâncimea de 30-40 cm. În urma tasării se reduce simţitor procesul de infiltrare a apei şi de circulaţie a aerului, iar dezvoltarea sistemului radicular indiferent de portaltoi, este limitată. Un alt aspect legat de sitemul de întreţinere a solului îl constituie menţinerea şi ridicarea conţinutului de materie organică, care se descompune într-un ritm mai intens în cazul în care solul se lucrează şi întreţine ca ogor negru, şi într-un interval de timp mult mai lung în cazul înţelenirii.

Pentru menţinerea sau creşterea conţinutului solului în materie organică în plantaţiile pomicole, se recomandă folosirea îngrăşămintelor organice şi chimice sau se utilizează culturi intercalate de cereale şi leguminaose, care se încorporează în sol sub formă de îngrăşăminte verzi. În zone cu precipitaţii de peste 650 mm anual se poate suplini lipsa de îngrăşăminte organice prin înţelenirea temporară a intervalelor. Cantitatea de biomasă pomicolă (frunze şi ramuri) fiind mică, comparativ cu nevoile pomilor în materie organică şi în principalele elemente nutritive se impune stabilirea cu mult discernământ a sistemului de întreţinere şi lucrare a solului.

În plantaţiile pomicole din ţara noastră sunt răspândite următoarele sisteme de întreţinere şi lucrare a solului: ogorul negru (lucrat), ogorul negru întrerupt, ogorul negru combinat cu erbicide, culturi intercalate, culturi pentru îngrăşăminte verzi, înierbarea temporară sau permanentă şi mulcirea solului.

Ogorul negru (lucrat) se practică cu prioritate în plantaţiile pomicole intensive şi superintensive, amplasate pe terenuri cu pantă redusă, sau în zone cu precipitaţii mai scăzute (stepă şi silvostepă). Se caracterizează prin menţinerea solului afânat pe tot parcursul anului, fără crustă şi buruieni, printr-o mobilizare permanentă a sa cu ajutorul mijloacelor mecanice şi manuale. Acest mod de întreţinere se realizează pe intervalele dintre rânduri, prin executarea unei arături de toamnă, iar în primăvară şi în cursul verii se fac 3-4 lucrăi superficiale (discuiri şi cultivări). Pe rândul de pomi solul se mobilizează manual sau mecanizat. Arătura se face la adâncimi diferite în funcţie de specie, soi, altoi, portaltoi, tipul de sol, relief etc. Pe baza cercetărilor şi a observaţiilor efectuate în diferite plantaţii pomicole din ţara noastră LIACU (1974), CEAUŞESCU şi colab. (1982), recomandă ca arătura de toamnă să se facă diferenţiat, în funcţie de tipul de sol, şi anume:

- pe solurile uşoare la 18-20 cm, când portaltoiul utilizat are o înrădăcinare profundă şi la 10-12 cm în cazul portaltoilor cu înrădăcinare superficială;

- pe solurile mijlocii la 20-25 cm, la speciile altoite pe portaltoi cu înrădăcinare profundă şi 10-14 cm la portaltoi cu înrădăcinare superficială;

- pe solurile grele, în funcţie de adâncimea de răspândire a rădăcinilor se recomandă executarea lucrării la 12-25 cm, iar după un anumit număr de ani să se facă o lucrare de scarificare cu SPV-45 sau cu MAS pentru a înlătura efectul negativ al tasării solului. Cercetările efectuate de IANCU şi NEAMŢU (1983) scot în evidenţă efectul de scurtă durată a lucrărilor de scarificare la care se adaugă costul ridicat şi consumul mare de carburant la unitatea de suprafaţă. Deci, lucrarea de scarificare se va recomanda numai în anumite situaţii (pentru distrugerea hardpanului).

157

Arătura de toamnă se recomandă a fi executată cu circa două săptămâni înainte de căderea frunzelor pentru a favoriza cicatrizarea rădăcinilor tăiate sau rănite de către organele active ale plugului.

Dacă în cursul perioadei de vegetaţie apar intervale cu precipitaţii abundente şi de lungă durată, care împiedică executarea lucrării de discuit sau de cultivare, pentru combaterea buruienilor se va recuge la efectuarea unei arături la 10-15 cm cu PDL-5 (CEAUŞESCU şi colab., 1982). Acest sistem de întreţinere s-a impus datorită avantajelor pe care le prezintă şi anume:

- sistemul radicular se dezvoltă mai bine ca urmare a sporirii porozităţii solului, ce favorizează pătrunderea apei şi a aerului în profunzime;

- se intensifică activitatea microorganismelor aerobe, implicate în descompunerea materiei organice;

- se înlătură concurenţa pentru hrană dintre pomi şi buruieni;- apa pătrunde mai uşor în sol şi se pierde mai greu prin evaporare ca urmare a

existenţei la suprafaţa solului a unui strat afânat prin care se întrerupe capilaritatea;- prezenţa în sol a unei cantităţi mai mari de apă favorizează condiţiile de nutriţie

prin creşterea conţinutului solului în macro- şi microelemente uşor asimilabile;- procesul de mineralizare a materiei organice se intensifică ca urmare a activităţii

microorganismelor aerobe;- se împiedică înmulţirea rozătoarelor şi a dăunătorilor;- nu au loc procese de poluare şi de distrugere a microorganismelor dacă nu se

utilizează erbicide cu efect toxic şi cu remanenţă îndelungată;- se împiedică procesul de drajonare şi se distrug drajonii deja formaţi în special la

speciile prun şi vişin;- ca urmare a degradării unor cantităţi mari de substanţe organice, o solubilizare

mai bună a macro- şi microelementelor se asigură o nutriţie îmbunătăţită în favoarea creşterii şi fructificării pomilor;

- prin lucrările superficiale ale solului se asigură afânarea la suprafaţă a solului tasat în urma trecerilor repetate a tractoarelor şi maşinilor agricole şi a ploilor torenţiale.

Pe lângă avantajele enumerate mai sus, ogorul negru are şi o serie de dezavantaje în rândul cărora se pot aminti:

- favorizarea procesului de eroziune a solului în plantaţiile amplasate pe terenuri în pantă, mai ales în zonele în care cad precipitaţii abundente, imediat sau la un interval scurt de timp, după executarea lucrării;

- prin lucrarea repetată a solului, la aceeaşi adâncime cu implicaţii în rănirea şi tăierea rădăcinilor pomilor poate duce la diminuarea sistemului radicular, în primul rând a rădăcinilor active;

- mineralizarea rapidă a materiei organice, prin intensificarea activităţii microorganismelor aerobe se favorizează diminuarea conţinutului în materie organică, cu repercusiuni negative asupra proprietăţilor fizice şi agroproductive ale solului. Pentru menţinerea şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale solului se impune completarea periodică a deficitului de materie organică prin aplicarea îngrăşămintelor organice;

- Trecerea repetată a tractorarelor şi maşinilor agricole duce la tasarea în profunzime a solului, în special când şi umiditatea lui este mai ridicată, cu consecinţe în diminuarea permeabilităţii şi penetrabilităţii pentru apă şi aer a solului, reducerea

158

activităţii microorganismelor aerobe în favoarea celor anaerobe şi, în final apariţiei de condiţii nefavorabile pentru activitatea sistemului radicular. Tasarea solului este cu atât mai pronunţată cu cât distanţa dintre rândurile de pomi este mai mică şi circulaţia agregatelor are loc repetat pe aceleaşi urme;

- în perioadele cu exces de umiditate, circulaţia agregatelor pentru executarea lucrărilor agrofitotehnice este mult îngreunată;

- fructele obţinute sunt mari însă mai puţin dense şi mai slab colorate, cu un conţinut de apă mai ridicat şi mai puţină substanţă uscată, mai puţin zahăr şi cu sensibilitate ridicată la transport şi păstrare.

Ogorul negru întrerupt reprezintă o variantă a ogorului negru şi se practică pe terenurile cu pantă mai mică (4-6%), şi în zone cu precipitaţii abundente în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie. Se apropie de avantajele pe care le prezintă ogorul negru, iar prin întreruperea lucrărilor mecanice şi manuale în partea a doua a perioadei de vegetaţie, se stimulează un anumit grad de îmburuienare naturală a solului cu unele efecte favorabile cum sunt: înlesnirea traficului în perioade cu exces de umiditate, atenuarea procesului de eroziune a solului, îmbogăţirea conţinutului în materie organică şi favorizarea procesului de structurare, de reducere a tasării solului. Dacă buruienile crescute, după întreruperea lucrărilor solului, ajung la faza de înflorire ele trebuie cosite cu lăsarea pe loc a biomasei sub formă de mulci ameliorat.

Pentru cele două sisteme de întreţinere (ogor negru şi ogor negru întrerupt), sistema de maşini destinată executării lucrărilor solului se stabileşte în funcţie de starea lui fizică:

- pe solurile uşoare este indicată utilizarea cultivatorului în alternanţă cu grapa cu discuri;

- pe solurile mijlocii şi grele se folosesc maşini agricole care nu deteriorează starea lui structuralaă, cum ar fi grapa cu discuri şi plugul polibrăzdar. La intervale de 2-3 ani se recomandă şi scarificarea efectuată pe intervale alternative. Cu toate că efectul scarificării este de scurtă durată, el favorizează dezvoltarea sistemului radicular în profunzime ca urmare a creşterii porozităţii solului, de introducerea în adâncime a îngrăşămintelor chimice mai greu solubile şi se intensifică activitatea microorganismelor aerobe pe solurile argiloase.

Ogorul negru combinat cu erbicide se practică în vederea diminuării numărului de lucrări mecanice şi manuale executate asupra solului şi implicit reduce consumul de carburanţi. Acest sistem de întreţinere se poate aplica în două variante:

- după efectuarea arăturii de toamnă se execută imediat o erbicidare preemergentă

pe toată suprafaţa, sau primăvara devreme, iar în cursul perioadei de vegetaţie se mai fac

una-două lucrări de discuire sau cultivare, pentru menţinerea solului curat de burieni. Pe

rândul de pomi se erbicidează postemergent când buruienile au înălţimea de 10-20 cm.- aplicarea erbicidelor se face pe o bandă cu lăţimea de 0,8-1,0 m pe rândul de

pomi în cazul gardurilor fructifere şi 2-3 m în plantaţiile cu coroană globunoasă. Această variantă s-a răspândit mai mult în plantaţiile pomicole datorită avantajelor pe care le prezintă cu privire la reducerea consumului de forţă de muncă manuală şi mecanică, scăderea consumului de energie prin înlocuirea frezei cu palpator care are productivitate redusă pe schimb, iar aplicarea unor doze optime contribuie la reducerea costului de

159

producţie. Ogorul negru combinat cu erbicide prezintă o serie de avantaje ca:- reduce numărul de lucrări mecanice şi manuale;- are efect pozitiv asupra stării structurale a solului şi compactării lui în

profunzime;- reduce ritmul de mineralizare a substanţelor organice;- favorizează dezvoltarea sistemului radicular în stratul superficial al solului;- utilizarea raţională a erbicidelor poate duce la reducerea costului de producţie şi

la realizarea unei rentabilităţi sporite.Cu toate avantajele pe care le prezintă erbicidarea în pomicultură, ea trebuie să se

facă cu mult discernământ şi numai după o prealabilă documentare sau experimentare pe suprafeţe reduse fiind cunoscută comportarea foarte diferită a speciilor pomicole faţă de diversitatea mare de erbicide.

Erbicidele utilizate în plantaţiile pomicole se stabilesc în funcţie de modul de acţiune asupra buruienilor anuale şi perene, durata de eficacitate (cel puţin pentru un ciclu de vegetaţie) şi spectrul de acţiune. Erbicidele de contact care au remanenţă redusă, se pot aplica de 2-3 ori pe an, atuni când buruienile au înălţimea de 10-20 cm. În urma tratamentului, cu erbicide de contact se realizează efectul unei cosiri. Din grupa erbicidelor de contact, în plantaţiile pomicole, se utilizează Gramoxone, Reglone, DNOC, Fusilade, Tiuran, Diquat, Paraquat etc.

Erbicidele sistemice pătrund în plantă prin organele aeriene sau subterane, producând dereglarea metabolismului plantei şi în final uscarea ei. Dintre erbicidele sistemice utilizate, în plantaţiile pomicole, au dat rezultate mai bune Caragard, Simazin, Aminotriazol, Supersin, Livezin, Ustinex, Pitezin B, Devrinol, Dalapon, Roundup, Venzar, Prefix, Betanol etc. Aceste erbicide se vor aplica în concordanţă cu vârsta plantaţiei şi gradul de sensibilitate al speciei şi soiului de pomi. Utilizarea unei doze necorespunzătoare poate provoca fitotoxicitatea pomilor sau să diminueze efectul asupra buruienilor.

Din experienţele efectuate la noi în ţară de către PRICĂ şi colab. (1971), COMAN (1976), DUMITRACHE (1977), POPESCU şi colab. (1982), cât şi într-o serie de ţări cu pomicultură avansată (DERMINE, 1972; KOHARY, 1972), s-a evidenţiat faptul că mărul şi părul suportă mai bine erbicidele comparativ cu sâmburoasele, în special prunul şi caisul, care sunt cele mai sensibile la erbicidare. Sensibilitate sporită prezintă şi plantaţiile tinere cu sistemul radicular situat mai aproape de suprafaţa solului, deci se impun o serie de restricţii cu privire la aplicarea erbicidelor în primii 3-4 ani de la plantare. Unele erbicide au efecte fitotoxice astfel, experienţele efectuate la piersic de către ŞARPE şi colab. (1978) cu Pitezin în cultura piersicului pe solurile nisipoase în combinaţie cu irigarea, COMAN şi colab. (1975-1977) prezintă efectul fitotoxic al Argezinului (Atrazin) la plantaţiile de măr tinere (5-6 ani). La fel, COMAN şi colab. (1987) evidenţiază efectul fitotoxic al Pitezinului pomicol 75 PU în combinaţie cu Icedin 2-4 LS, care nu se va utiliza în plantaţiile de sâmburoase, deoarece produce fenomene grave de fitotoxicitate.

Erbicidele se aplică cu ajutorul instalaţiei EEL-2 montată în faţa tractorului U445-DT în agregat cu maşinile de stropit MST-900 sau MSPC-300. în lipsa instalaţiei de erbicidat se pot utiliza lăncile de la pompele manuale montate la capetele furtunilor pompei MST-900 dirijate de doi muncitori. Pe suprafeţe mai reduse lucrarea de erbicidare poate fi făcută şi cu pompe carosabile (AC-1) sau pompe de spate (AS-14 sau

160

AS-16).Utilizarea pompelor cu lănci asigură aplicarea locală a erbicidului (pe vetrele de

burieni) previne poluarea şi risipa de erbicid şi nu afectează ramurile aplecate sau plasate mai aproape de sol.

Culturile intercalate, ca sistem de folosire şi lucrare a solului se practică în plantaţiile pomicole în primii ani după înfiinţarea lor, când pomii acoperă numai o mică suprafaţă, iar pe intervalele dintre rânduri se cultivă plante anuale sau perene cu talie redusă şi cu înrădăcinare superficială, de la care se obţine o producţie suplimentară.

Pe baza experienţelor organizate în ţara noastră de către ŞUTA (1960, 1977), LAZĂR (1962) şi alţii se remarcă faptul că, culturile intercalate cu plante agroalimentare nu influenţează în mod deosebit creşterea şi fructificarea pomilor tineri dacă distanţa dintre rânduri este mai mare de 4 m şi, în plus, se practică o fertilizare raţională.

La intrarea pe rod locul culturilor intercalate este luat de un alt sistem de întreţinere, corespunzător speciei şi zonei. În plantaţiile tinere de pomi se pot cultiva una sau mai multe specii de plante în funcţie de care se stabileşte tehnologia şi destinaţia producţiei obţinute din cultura intercalată. Speciile utilizate pentru înfiinţarea culturilor intercalate se stabilesc cu mult discernământ pentru a nu concura pomii în fazele critice, în ceea ce priveşte consumul de apă şi elemente nutritive şi în acelaşi timp pentru a nu împiedica desfăşurarea lucrărilor de întreţinere a solului şi de combatere a bolilor şi dăunătorilor.

Prin alegerea judicioasă a speciei cultivate pe intervalele dintre rândurile de pomi se asigură o utilizare raţională a terenului, nu apare concurenţa dintre pomi şi cultura intercalată şi se realizează o producţie suplimentară.

Acest sistem de întreţinere a solului prezintă următoarele avantaje:- asigură o utilizare mai eficientă a terenului până la intrarea pe rod a pomilor;- pomii nu sunt concuraţi de către cultura intercalată datorită lucrărilor şi

fertilizării suplimentare;- cultura intercalată reduce procesul de eroziune şi oscilaţiile termice ale solului;- se reduc cheltuielile cu întreţinerea plantaţiei;- se îndepărtează excesul de umiditate din sol.Pe lângă avantajele prezentate acest sistem de întreţinere prezintă şi unele

dezavantaje:- concurează în anumite perioade pomii în apă şi elemente nutritive;- stânjenirea aplicării la momentul optim a tratamentelor fitosanitare şi a lucrărilor

de întreţinere a solului;- sporirea consumului de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă datorită cultivării

intervalelor.Culturile intercalate sunt recomandate numai în zonele cu precipitaţii mai mari de

600-700 mm anual sau în plantaţiile irigate unde nu apare concurenţa pentru apă între pomi şi cultura intercalată, iar dozele de îngrăşăminte chimice se măresc în funcţie de cerinţele culturii intercalate.

La alegerea speciilor cultivate în plantaţiile tinere de pomi se va avea în vedere să nu se cultive specii cu talie înaltă, cu înrădăcinare profundă sau de la care se consumă partea care vine în contact cu substanţele utilizate la tratamentele fitosanitare. Pentru culturi intercalate se recomandă frecvent speciile următoare:

161

- leguminoasele pentru boabe cum ar fi soia, fasolea, mazărea, ale căror cerinţe maxime faţă de apă apar numai în a doua jumătate a verii, nu favorizează dezvoltarea buruienilor, îmbogăţesc solul în azot şi alte substanţe minerale, sporesc conţinutul solului în substanţe organice, contribuie la îmbunătăţirea structurii lui, iar boabele nu vin în contact cu insectofungicidele;

- legumele (ceapa, usturoiul, varza, dovleceii, pepenii, cartofii timpurii etc.);- rădăcinoasele (sfecla de zahăr, sfecla furajeră şi morcovul);- culturi de căpşuni anuale sau multianuale;- culturi furajere de cereale sau cereale în amestec cu leguminoase, cu condiţia ca

acestea să fie cosite în luna mai.Nu se vor cultiva cereale prăşitoare (porumb, sorg) deoarece au talie mare şi

înrădăcinare profundă, iar consumul maxim de azot şi apă coincide cu fenofaza de creştere intensă a lăstarilor, când nevoile de apă şi hrană ale pomilor sunt mari.

Ogorul cu îngrăşăminte verzi constă în întreţinerea solului ca ogor negru în prima sau a doua jumătate a verii, în restul timpului fiind cultivat cu plante ce cresc rapid. Este recomandat pentru zone cu precipitaţii peste 700 mm anual.

În intervalul când pomii au nevoi mari de apă şi elemente nutritive (creşterea

intensă a lăstarilor şi fructelor), solul se întreţine ca ogor negru, iar în restul timpului este

ocupat de culturi. Culturile destinate pentru îngrăşăminte verzi se încorporează în sol la

înflorire când au conţinutul maxim de masă vegetală. Pe această cale se îmbogăţeşte solul

în materie organică, iar din descompunerea acesteia rezultă importante cantităţi de

elemente nutritive. Pe lângă îmbogăţirea solului în elemente nutritive se îmbunătăţeşte

starea structurală şi se reduce tasarea în adâncime. În funcţie de momentul înfiinţării

culturilor pentru îngrăşământ verde, ele pot fi: de toamnă, primăvară şi vară.Culturile de tomană se seamănă începând din luna august până la sfârşitul lunii

septembrie, iar încorporarea lor în sol se face în primăvara următoare înainte de înfloritul pomilor. Sunt formate mai mult din cereale de toamnă (orz de toamnă, secară) sau borceag de toamnă alcătuit din amestecuri de cereale şi leguminoase (secară şi măzăriche de toamnă, orz de toamnă şi măzăriche de toamnă). Tot toamna se poate semăna rapiţă sau muştar. Culturile de toamnă favorizează în timpul iernii şi reţinerea zăpezii, împiedică procesul de eroziune, iar pe terenurile nisipoase protejează solul contra deflaţiei.

Culturile de primăvară se practică în zonele cu exces de umiditate sau în plantaţii pomicole irigate. Semănatul plantelor are loc primăvara devreme, iar încorporarea lor în sol se face în faza de plină înflorire. Se utilizează pentru culturi acoperitoare de primăvară trifoiul, hrişca, borceagul de primăvară, facelia care este şi o plantă meliferă, lupinul, bobul etc. Rezultate foarte bune se obţin dacă la înfiinţarea culturilor se aplică îngrăşăminte chimice pe bază de N, P, K, în funcţie de starea de fertilitate a solului. La înflorire cultura se tăvălugeşte şi se toacă, apoi se încorporează în sol prin discuire.

Cultura de vară poate fi formată din lupin galben sau albastru, secară, care se seamănă în prima jumătate a verii şi se încorporează în sol toamna. Culturile de vară au dat rezultate mai bune la soiurile cu maturare timpurie a fructelor.

Acest sistem de întreţinere prezintă următoarele avantaje:- măreşte conţinutul solului în materie organică;

162

- diminuează procesul de eroziune a solului;- împiedică procesul de îmburuienare şi intensifică activitatea microorganismelor

aerobe;- contribuie la înlăturarea excesului de umiditate;- reduce oscilaţiile de temperatură;- favorizează structurarea solului şi obţinerea unor fructe de calitate superioară cu

capacitate bună de păstrare.Dezavantajele sistemului sunt:- culturile pentru îngrăşăminte verzi pot concura pomii în consumul de apă şi de

hrană;- costul de producţie pe tona de fructe poate fi mai ridicat.

Ca urmare a multiplelor avantaje sistemul este recomandat pentru toate zonele

pomicole unde regimul precipitaţiilor depăşeşte 700 mm anual şi pe soluirle nisipoase cu

conţinut scăzut de humus.

Înierbarea temporară şi permanentă a solului se realizează prin cultivarea terenului din plantaţii cu diferite ierburi perene. Se practică în zonă cu precipitaţii suficiente, amplasate pe teren în pantă şi supus procesului de eroziune sau pe terenuri plane care pot fi irigate. Înierbarea poate fi făcută numai pe intervalele dintre rândurile de pomi şi în mod alternativ, iar pe rânduri de pomi, o bandă de 1-2 m se întreţine ca ogor negru. În cazul în care distanţa dintre rândurile de pomi şi între pomi pe rând este mai mare, porţiunea lucrată este circulară, iar raza cercului este mai mare faţă de proiecţia coroanei cu 0,5-1,0 m. În funcţie de durata înţelenirii terenului înierbarea poate fi temporară (3-4 ani) şi permanentă.

Rezultate favorabile se obţin atunci când înierbarea se face pe intervale alternative, unul înierbat şi unul întreţinut ca ogor negru (lucrat), iar după 3-4 ani intervalul înierbat se desţeleneşte şi rămâne ca în următorii 3-4 ani să fie lucrat ca ogor negru (lucrat). Odată cu desţelenirea se seamănă pentru înierbare intervalul vecin care a fost lucrat ca ogor negru (lucrat). Înierbarea poate fi făcută cu graminee perene ca Lolium perene, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca rubra sau cu amestecuri de graminee şi leguminoase utilizând amestecul de graminee cu trifoi roşu sau ghizdei. Semănatul alternativ al intervalelor se face primăvara devreme sau în august într-un pat germinativ bine pregătit şi nivelat pentru a asigura o răsărire uniformă. În primul an agregatele se vor deplasa cu prioritate pe intervalele nesemănate (întreţinute ca ogor negru) pentru a favoriza înrădăcinarea şi înţelenirea, iar pe rândurile de pomi solul (pe o bandă de 2 m) se întreţine ca ogor negru, cu sau fără erbicide.

După înţelenire iarba se coseşte anual de circa 3-4 ori când are înălţimea 15-20 cm, cu cositoarea mecanică sau cu maşina pentru curăţat păşuni (MCP-1,5) şi se lasă pe sol sub formă de mulci ameliorat.

Pentru a stimula creşterea şi îndesirea covorului vegetal se face o fertilizare fazială aplicând la fiecare coasă îngrăşăminte pe bază de azot, circa 100 kg azot/ha anual. Pe timp ploios accesul în livadă pentru tratamentele fitosanitare sa face pe intervalul înierbat.

Înierbarea naturală este mult mai ieftină dar nu se recomandă, dat fiind faptul că nu se poate realiza o compoziţie floristică bună.

Prin înţelenire se obţin următoarele avantaje:

163

- sporeşte conţinutul solului în materie organică;- se împiedică procesul de eroziune;- înţelenirea se realizează cu cheltuieli reduse şi se face uşor;- nu se produce tasarea solului în profunzime;- se diminuează excesul de umiditate din perioadele cu precipitaţii abundente;- se favorizează structurarea solului şi se reduc amplitudinile termice din sol;- se favorizează accesul agregatelor în livadă şi în perioade ploioase pentru

efectuarea tratamentelor fitosanitare sau transportul recoltei de fructe;- contribuie la îmbogăţirea solului în fosfor şi potasiu asimilabil, iar fructele sunt

mai intens colorate şi se păstrează mai bine.Dacă înierbarea este de lungă durată apar o serie de dezavantaje cum ar fi:- reducerea posibilităţii de pătrundere a aerului în sol, cu efecte negative asupra

sistemului radicular al pomilor şi al microorganismelor aerobe. În consecinţă rădăcinile se orientează spre suprafaţa solului în căutare de oxigen, motiv pentru care rezistenţa la ger şi secetă scade;

- activitatea microorganismelor aerobe datorită lipsei de oxigen, este lentă şi în consecinţă, procesul de mineralizare este foarte încetinit ceea ce are repercusiuni asupra conţinutului solului în azot, fosfor şi potasiu în forme uşor accesibile plantelor. Carenţele de azot sunt mai mari şi datorită faptului că o parte din acesta este consumat de către ierburi, al căror sistem radicular este plasat în stratul superficial al solului;

- creşte aciditatea solului;- procesul de drajonare este pronunţat, iar la unele specii apare antagonismul

dintre rădăcinile pomilor şi ale ierburilor;- în perioadele secetoase aprovizionarea pomilor cu apă este defectuoasă datorită

faptului că ierburile sunt mari consumatoare de apă, iar sistemul lor radicular compact împiedică pătrunderea acesteia în sol;

- totodată este favorizată înmulţirea rozătoarelor, a bolilor şi dăunătorilor.Înierbarea temporară şi alternativă a intervalelor, sub formă de benzi cu cosirea

repetată a ierbii, nu influenţează în mod negativ creşterea şi fructificarea pomilor, aşa cum a reieşit din cercetările efectuate de DUMITRACHE şi colab. (1977) la Bistriţa, de LAZĂR, POP şi LĂZĂROIU (1978) la Baia Mare.

Studiile efectuate la Baia Mare de către LAZĂR şi colab. (1981) arată că în plantaţiile de măr amplasate pe terenurile cu pantă mai mare de 6% înierbarea pe intervale alternativă devine necesară începând din anul 3-4 de la plantare.

Mulcirea este un sistem de întreţinere prin care solul din plantaţiile pomicole se menţine acoperit cu diferite materiale care poartă denumirea de mulci. Procedeele diferă între ele în funcţie de natura şi modul de obţinere a mulciului. Mulciul utilizat în plantaţiile pomicole poate fi natural sau artificial. Cel natural poate fi obţinut în incinta plantaţiei sau în afara ei. Mulcirea poate fi realizată prin cosirea repetată a ierburilor de pe intervale, sau folosirea de resturi vegetale (paie, coceni, frunze, fân de slabă calitate), întregi sau tocate care acoperă solul într-un strat gros de 10-15 cm. Mulciul favorizează infiltrarea apei, o mai bună încălzire şi aerare, împiedicând pătrunderea luminii, creşterea buruienilor şi pierderea apei. Mulciul cel mai ieftin este cel obţinut prin cosirea ierburilor din livadă însă acestea nu satisfac întotdeauna nevoile sub aspect cantitativ.

Mulcirea poate fi făcută numai sub formă de benzi pe rândul de pomi sau pe toată

164

suprafaţa. Ca mulci artificial poate fi utilizată folia de polietilenă neagră. Acest sistem de întreţinere s-a generalizat în plantaţiile tinere, intensive şi superintensive, pe rândurile de pomi sub formă de bandă pe o lăţime de 1,5-2,0 m şi în plantaţiile de căpşuni.

Mulcirea este avantajoasă deoarece:- menţine umiditatea din sol;- împiedică creşterea buruienilor;- reduce oscilaţiile de temperatură cu 3-6ºC vara şi ridică cu 2-3ºC temperatura

solului iarna comparativ cu ogorul negru;- menţine structura, porozitatea şi afânarea solului mărind conţinutul solului în

materie organică;- împiedică procesul de eroziune.La căpşuni, mulcirea asigură obţinerea unor fructe curate cu aspect comercial

plăcut.Mulcirea cu rumeguş se utilizează şi pentru corectarea acidităţii în cultura

afinului.Dintre dezavantajele mulcirii se pot aminti:- mulciul măreşte suprafaţa de iradiere, iar în caz de îngheţ intensifică pagubele;- sporirea consumului de forţă de muncă şi a cheltuielilor materiale prin

procurarea şi aplicarea mulciului, ceea ce conduce la ridicarea costului de producţie a fructelor;

- favorizează înmulţirea insectelor şi a rozătoarelor;- stimulează dezvoltarea sistemului radicular al pomilor mai mult în stratul de la

suprafaţă;- nu se combat buruienile perene dacă grosimea stratului de mulci nu este mai

mare de 20 cm.Pentru a se asigura eficienţa maximă se recomandă ca înainte de mulcire solul să

fie afânat şi fertilizat, cu îngrăşăminte chimice.La unitatea de suprafaţă pentru mulcire sunt necesare circa 5 până la 30-40 t/ha

material organic, când stratul de mulci are grosimea de 20 cm.

11.8. FERTILIZAREA ÎN POMICULTURĂ

Realizarea şi menţinerea unei stări adecvate de aprovizionare a solului cu elemente nutritive (macro- şi microelemente) uşor asimilabile plantelor se obţine prin fertilizare, măsură agrotehnică indispensabilă în practica pomicolă.

Asigurarea unui regim trofic optim duce la realizarea unor producţii mari şi de calitate, la mărirea gradului de fertilitate a solului sau se menţine starea de fertilitate iniţială.

Fertilizarea trebuie făcută diferenţiat în funcţie de specie, soi, altoi, starea de fertilitate a solului, vârsta plantaţiei, sistemul de cultură, potenţialul de producţie etc. Deci, nu se poate recomanda o reţetă de fertilizare general valabilă, ci în cadrul fiecărei plantaţii diferenţiat, după caracteristicile pe care le prezintă.

Pentru ca fertilizarea să fie făcută în mod raţional este necesar de efectuat la fiecare 5-6 ani cartarea agrochimică a solului pentru cunoaşterea rezervei de elemente

165

nutritive şi starea lor de accesibilitate pentru plante. Cartarea agrochimică trebuie completată cu analize de plantă de natura diagnozei foliare prin care se poate cunoaşte starea de nutriţie la un moment dat. În funcţie de rezerva existentă în sol raportată la nivelul optim cerut de fiecare specie se poate stabili felul şi dozele de îngrăşăminte necesare pentru fiecare plantaţie. Cartarea trebuie executată cu o mare responsabilitate deoarece o fertilizare necorespunzătoare este costisitoare şi în acelaşi timp dăunătoare. Este cunoscut faptul că atât insuficienţa cât şi excesul unuia sau altuia dintre elementele nutritive poate avea efecte negative asupra creşterii şi fructificării pomilor. Astfel de situaţii se pot manifesta atât în aprovizionarea cu macroelemente cât şi cu microelemente.

Intensificarea şi intensivizarea producţiei pomicole prin practicarea unei fertilizări optime are o deosebită importnaţă dacă se are în vedere faptul că majoritatea plantaţiilor sunt amplasate pe soluri cu o fertilitate naturală mai scăzută sau de nivel mijlociu.

Pentru ca fertilizarea plantaţiilor pomicole să fie o reuşită deplină trebuie cunoscute însuşirile solului, cerinţele de nutriţie specifice pentru ficare specie în parte şi combinaţia soi, altoi-portaltoi.

Necesitatea fertilizării în pomicultură este impusă de:a) amplasarea plantaţiilor pomicole pe terenuri cu un grad de fertilitate mai scăzut;b) plantaţiile pomicole reprezintă monoculturi care ocupă terenul timp de 10-30-

50 sau mai mulţi ani;c) consumul specific de elemente nutritive nu este uniform pentru toate speciile şi

soiurile;d) fertilizarea cu îngrăşăminte chimice influenţează creşterea şi fructificarea în

anul în care se aplică, ştiut fiind că 1 kg s.a. de îngrăşăminte complexe N, P, K realizează un spor mediu de 6-7 kg fructe.

Tendinţa de scumpire a îngrăşămintelor chimice face ca utilizarea lor în plantaţiile pomicole să fie relativ limitată. În agricultura ecologică rolul principal îl au îngrăşămintele organice care nu pot fi egalate de nici un îngrăşământ chimic. Îngrăşămintele chimice aplicate în exces, pot duce la degradarea solului prin creşterea acidităţii, degradarea stării structurale etc. Utilizarea unor cantităţi mari de îngrăşăminte chimice, erbicide şi pesticide poluează mediul înconjurător, cu implicaţii nefavorabile asupra sănătăţii omului.

Folosirea combinată a îngrăşămintelor chimice cu cele organice poate crea un echilibru în nutriţia pomilor (DAVIDESCU şi VELICIA DAVIDESCU, 1987).

În general, printr-o fertilizare raţională se realizează creşteri a producţiei de fructe de până la 2-10 ori; se stimulează îmbunătăţirea calităţii fructelor; grăbirea intrării pe rod a pomilor; o prelungire a duratei de exploatare a plantaţiilor, etc.

Consumul de elemente nutritive specific plantelor pomicole:Deoarece culturile pomicole rămân în acelaşi loc o perioadă lungă de timp, este

necesar ca pomicultorul să creeze condiţii care să satisfacă cerinţele de nutriţie ale pomilor la nivel de producţie potenţială. Pomii extrag din sol cantităţi mari de elemente nutritive, dintre care numai o mică parte sunt redate solului prin frunze, ramuri, flori şi fructe. Cea mai mare parte a elementelor nutritive se consumă pentru recolta de fructe.

Consumul de elemente nutritive este diferit, în funcţie de vârsta pomilor. La pomii tineri consumul de N şi K2O este mare iar cel de P2O5 moderat. Azotul şi potasiul, în perioada de tinereţe, participă la formarea scheletului pomilor şi stimulează intrarea mai

166

timpurie pe rod a lor. În perioada de rodire consumul de elemente nutritive este diferit de la o specie la alta. Consumul specific pe tona de produs se modifică în funcţie de recolta medie obţinută pe unitatea de suprafaţă.

Tabelul 12

Consumul specific pe tona de fructe inclusiv frunzele şi lemnul tăiat (după Velicica Davidescu, 1980)

Specia KgN P2O5 K2O

CaisCireşeMerePerePersiciPrune

3,53,02,32,43,53,5

1,01,50,650,751,01,05

5,55,53,03,35,55,5

Cel mai mare consum de elemente nutritive pe tona de fructe se realizează la piersic cu o medie de 10 kg N; 2 kg P2O5; 8 kg K2O. Consumul ridicat de N, P, K este determinat de condiţiile ecologice cât şi de nivelul agrotehnic practicat. Dacă, condiţiile ecologice sunt mai favorabile iar lucrările agrotehnice se execută la momentul optim, consumul de N, P, K este mai redus.

Pe lângă nevoile de hrană ale plantei o deosebită importanţă prezintă conţinutul anumitor organe din plantă în diferite elemente componente. Astfel, asigurarea unui conţinut de calciu mai mare de 4 mg la 100 g pulpă proaspătă realizează la mere o păstrare mai bună a fructelor, diminuează mult atacul bolilor fiziologice iar calităţile gustative sunt mult îmbunătăţite. Calitatea fructelor este superioară dacă între calciu şi potasiu este un raport optim. Prezenţa unor canităţi mari de azot în butonii florali duce la o legare mai bună a florilor, în timp ce prezenţa manganului în cantităţi mari provoacă dereglări ale metabolismului. DAVIDESCU şi VELICIA DAVIDESCU (1972, 1980) arată că în ramurile tinere conţinutul de N, P, K este mai mare decât în cele bătrâne ceea ce justifică păstrarea în coroana pomilor a lemnului tânăr (de 3-4 ani) prin tăieri.

Consumul elementelor nutritive nu este uniform pe toată durata perioadei de vegetaţie. El este influenţat de numeroşi factori dintre care se pot aminti specia, soiul, portaltoiul, perioada de vârstă, fenofaza, condiţiile ecologice de ansamblu etc.

Elementele nutritive trebuie distribuite pe profilul de sol în funcţie de dispunerea sistemului radicular. Majoritatea speciilor pomicole necesită un strat trofic cu grosimea de 60-100 cm deoarece sistemul radicular al acestora se dispune pe profilul de sol, între 15 şi 60 cm, cu excepţia părului (20-100 cm), vişinului (12-40 cm) şi cireşului (1-40 cm) etc.

Cerinţele speciilor pomicole faţă de elementele nutritive variază şi în funcţie de vârstă. La pomii tineri predomină creşterile vegetative, în consecinţă azotului îi revine un rol primordial, cu condiţia ca solul să fie normal aprovizionat cu fosfor, potasiu şi calciu. Realizarea unor creşteri viguroase asigură formarea unui schelet puternic, fructificare abundentă şi timpurie. Excesul de azot este dăunător pentru pomi deoarece provoacă creşteri luxuriante, prelungeşte perioada de vegetaţie, sensibilizează pomii la ger ca

167

urmare a unei maturări insuficiente a lemnului creşterilor anuale.Consumul de elemente nutritive creşte pe măsură ce pomii înaintează în vârstă şi

aceasta ca urmare a creşterii continue a volumului edafic util.Pe lângă creşterea consumului de elemente nutritive, la pomii maturi, se produc

modificări în ceea ce priveşte raportul între elemente nutritive. Atunci când creşterile vegetative sunt slabe (5-15 cm), azotul stimulează nemijlocit creşterea, motiv pentru care este valorificat de plante pe tot parcursul anului, dacă temperatura în sol se menţine mai mare de 2ºC şi umiditatea înregistrează valori considerate normale.

În perioada de repaus, consumul este redus şi se limitează la azotul absobit care alături de glucide, formează substanţe nutritive depozitate la nivelul sistemului radicular.

Astfel de substanţe, împreună cu cele de rezervă acumulate la încheierea perioadei de vegetaţie anterioare participă la declanşarea unui nou ciclu de viaţă activă până chiar la legarea fructelor. De la declanşarea creşterii intense a lăstarilor şi legarea fructelor până la căderea frunzelor, întregul proces de nutriţie se bazează pe elementele absorbite de către sistemul radicular. Această perioadă marchează cel mai intens consum de elemente nutritive din cursul anului.

În vederea aprecierii stării de nutriţie a pomilor se recurge la diagnoza foliară prin analize începând cu faza de încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor.

Tabelul 13

Diagnoza foliară la câteva specii pomicole exprimând o stare de nutriţie normală (după PASC, 1978)

Specia Conţinutul frunzelor (%)N P2O5 K2O Ca Mg

Măr, părPrunPiersic

2,3 – 2,53,0 – 3,24,0 – 4,2

0,16 – 0,180,50 – 0,600,22 – 0,28

1,3 – 1,61,5 – 1,71,4 – 1,5

1,0 – 1,31,2 – 1,7

-

0,2 – 0,30,2 – 0,3

-

PASC (1975) arată că un conţinut mai mare de azot în frunze evidenţiază un sol

mai bogat în humus.La interpretarea diagnozei foliare se are în vedere tipul de sol, structura anatomică

a frunzei, specia, soiul şi capacitatea de fotosinteză specifică diferitelor specii şi soiuri.

Metode de fertilizareLa aplicarea îngrăşămintelor se va avea în vedere modul de dispunere a sistemului

radicular în sol, în plan orizontal şi vertical. Fertilizarea se face la înfiinţarea plantaţiei şi apoi an de an, pe toată durata de viaţă a ei.

La înfiinţarea plantaţiei îngrăşămintele organice şi cele minerale greu solubile se împrăştie pe întreaga suprafaţă şi se încorporează în sol prin lucrarea de desfundare.

După înfiinţarea plantaţiei nu este nevoie să fertilizăm pe întreaga suprafaţă deoarece sistemul radicular este deocamdată slab dezvoltat. În plantaţiile tinere de 3-5 ani fertilizarea se poate face pe rândul de pomi, pe o bandă cu lăţimea de 1-1,5 m în plantaţii intensive şi circular în jurul pomilor în plantaţiile de tip extensiv. La plantaţiile pe rod, când sistemul radicular împânzeşte solul din livadă aproape în totalitate, îngrăşămintele se repartizează uniform pe toată suprafaţa şi se introduc în sol prin lucrarea adâncă de

168

arat sau primăvara devreme printr-o lucrare semiadâncă.Toamna, după recoltarea fructelor şi înainte de căderea frunzelor, se recomandă

aplicarea în plantaţiile pomicole a îngrăşămintelor organice şi a celor minerale greu solubile (superfosfat şi sare potasică). Fertilizarea făcută toamna cu aceste îngrăşăminte are mare importanţă deoarece în cursul iernii se solubilizează şi se descompun în forme uşor asimilabile ajungând la nivelul rădăcinilor active.

În zonele mai sărace în precipitaţii, în toamnă se recomandă aplicarea a 1/3 din doza de azot. Acesta din urmă este asimilat, transformat şi reţinut la nivelul sistemulului radicular sub forme organice mai simple. Astfel, la pornirea în vegetaţie, a pomilor alături de substanţele de rezervă acumulate în anul anterior, cele depozitate la nivelul sistemului radicular contribuie la nutriţia pomilor până la declanşarea procesului de fotosinteză.

Îngrăşămintele cu azot se dau în două sau trei reprize.La pomii tineri se dă o treime din doză la dezmugurit, o treime în faza de creştere

intensă a lăstarilor iar cea de a treia treime se aplică la circa 2-4 săptămâni după cea de a doua. Când se dă azotul în două reprize, prima jumătate se aplică la dezmugurit iar a doua în fenofaza de creştere intensă a lăstarilor.

În plantaţiile pe rod fertilizarea cu azot se poate face astfel: 1/3 din doză primăvara înainte de înflorit, 1/3 la creşterea intensă a lăstarilor şi fructelor, iar restul de 1/3 în faza de început a diferenţierii mugurilor.

Îngrăşămintele cu azot se aplică şi în funcţie de încărcătura de rod a pomilor. Astfel, la pomii supraîncărcaţi cu rod se va întârzia cu aplicarea azotului pentru a favoriza o cădere fiziologică mai puternică. În cazul unei încărcături mai slabe decât cea normală se va aplica azotul la dezmugurit pentru a reduce la minimum căderea fiziologică a fructelor. Celelalte două treimi din doza de azot se aplică în perioada de creştere a lăstarilor şi fructelor, ca şi pentru diferenţierea mugurilor de rod.

Doza de îngrăşăminte ce se dă în plantaţiile pomicole

La stabilirea dozelor de îngrăşăminte ce se dau la unitatea de suprafaţă se are în vedere specia, soiul, altoiul, portaltoiul, sistemul de cultură, însuşirile solului, conţinutul lui în elemente nutritive şi condiţiile ecologice în ansamblu.

La înfiinţarea plantaţiilor pomicole orientativ se recomandă îngrăşăminte organice în doză de 40-50 t/ha; 100 kg P2O5 şi 100 kg K2O la hectar. Durata de eficacitate a îngrăşămintelor aplicate la desfundarea terenului este de cel mult până la trei ani.

În plantaţiile tinere, unde se are în vedere o dezvoltare rapidă a sistemului radicular şi a părţii aeriene, prin procesul de fertilizare se urmăreşte şi o intrare cât mai rapidă pe rod. Pentru realizarea creşterilor dorite sunt necesare cantităţi mari de azot şi moderate de fosfor şi potasiu.

În plantaţiile pe rod fertilizarea se face în aşa fel încât să se asigure un raport optim între creştere şi fructificare. De regulă, îngrăşăminte organice se aplică odată la trei ani în cantitate de 30-40t/ha. În medie se calculează circa 10 t/ha gunoi de grajd anual. Anual se dau şi îngrăşămite chimice: 80-150 kg N; 80-120 kg P2O5 şi 80-120 kg/ha K2O. În anul în care se aplică gunoiul de grajd se poate diminua cantitatea de îngrăşăminte minerale. În plantaţiile pomicole situate în zone cu regim bogat în precipitaţii (peste 600 mm anual) se poate înlocui parţial gunoiul de grajd cu îngrăşăminte verzi, care pot aduce

169

în sol un aport echivalent cu 15-35 t/ha.Experienţele efectuate în ţara noastră cu îngrăşăminte verzi, au scos în evidenţă

faptul că ele dau rezultate bune în plantaţiile pomicole de măr pe rod din sud-estul Banatului (PREDESCU, 1971) şi pe dealurile din nord-estul Transilvaniei (DUMITRACHE, 1977). În plantaţiile pomicole situate pe nisipuri, îngrăşămintele verzi nu au dat rezultate favorabile. În aceste zone se justifică îngrăşămintele verzi numai în plantaţiile tinere care pot contribui şi la diminuarea eroziunii eoliane a solului. Folosirea îngrăşămintelor verzi în plantaţiile pomicole situate pe terenurile nisipoase, face necesară aplicarea unor măsuri agrotenice care să împiedice concurenţa pentru hrană şi apă a pomilor cu plantele folosite ca îngrăşăminte verzi. Această precizare este valabilă în cazul culturilor intercalate agroalimentare sau furajere cât şi a celor pentru înţelenire.

Experienţele efectuate cu îngrăşăminte verzi de către PASC (1980) la prun, arată că humusul a crescut anual cu 0,29-0,66%, greutatea volumetrică a solului a scăzut ca urmare a afânării şi structurării lui şi a crescut capacitatea de schimb cationic cu 1,7-1,9 m3/100 g sol.

Fertilizarea suplimentară foliară

Prin fertilizarea foliară se completează cea radiculară. Această metodă se practică în cazul în care azotul nu ajunge la timp la nivelul rădăcinilor active sau a fost spălat pe profilul de sol. Acest procedeu de fertilizare se practică cu prioritate la îngrăşămintele cu microelemente (Mn, Fe, Cu, Zn). În majoritatea cazurilor, microelementele sunt greu accesibile pomilor din cauza blocării lor în complexul absorbant al solului. Dacă îngrăşămintele cu microelemente s-ar aplica pe sol ar putea apare pericolul ca ele să fie blocate în sol şi să nu poată fi valorificate de către plantă.

Experienţele efectuate cu îngrăşăminte foliare (F411, F141, F011) la Universitatea din Craiova şi USAMV Cluj-Napoca au evidenţiat sporurile mari de producţie la măr (115%), piersic (130%) şi prun (135%).

Aplicarea amendamentelor pe solurile acide

Amendamentele au menirea de a îmbunătăţi însuşirile fizico-chimice ale solului, de a stimula procesele microbiologice şi de a spori eficacitatea îngrăşămintelor în ansamblu.

Pentru a mări eficacitatea amendamentelor (deoarece ele pătrund mai greu în sol) se recomandă încorporarea lor prin arătură. Aplicate la suprafaţă sunt ineficiente deoarece pătrund greu în sol. Lucrarea de amendare se face la intervale de 8-10 ani, cu produse pe bază de calciu (calcar măcinat, şlam, marnă, deşeuri industriale pe bază de calciu).

11.9. IRIGAREA ÎN PLANTAŢIILE POMICOLE

11.9.1. Necesarul de apă al pomilor

Desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi rodire este dependentă de

170

asigurarea factorilor de producţie şi în primul rând apa. Ea reprezintă 75-80% din greutatea totală a plantelor pomicole, iar în fructe poate depăşi 90% (afin). Cu ajutorul apei se vehiculează în plantă apa şi elementele nutritive dizolvate în ea. Apa alături de elementele nutritive participă la sinteza substanţelor organice care formează ţesuturile plantelor pomicole.

La nivelul solului pot apare următoarele situaţii cu privire la conţinutul său în apă: exces sau lipsă.

Excesul de apă din sol. Această situaţie apare ca urmare a unui regim bogat în precipitaţii sau a unei irigări abundente, la care se adaugă existenţa unui subsol cu permeabilitate redusă, sol impermeabil, apa freatică la mică adâncime etc. Excesul de apă are repercusiuni negative asupra plantelor pomicole prin prelungirea vegetaţiei toamna, în consecinţă o slabă rezistenţă la iernare, fermentaţie intracelulară datorită asfixierii rădăcinilor. Activitatea sistemului radicular este stânjenită şi în final pomii se usucă.

Faţă de excesul de apă, au o sensibilitate mare speciile cais, piersic, măr, păr, cireş

etc.

Lipsa de apă din sol. Este determinată de un regim pluviometric mai sărac în precipitaţii sau cu o distribuţie defectuoasă şi absenţa posibilităţilor de irigare.

Absenţa apei din sol duce la înrăutăţirea proceselor agrobiologice şi chimice, cu

efecte negative asupra nutriţiei şi în consecinţă apar dereglări în creşterea şi fructificarea

pomilor cu reducerea sau încetarea creşterii vegetative, diferenţierea mugurilor de rod

(frunzele cad prematur, fructele sunt mici şi de calitate inferioară, cu suculenţă şi conţinut

de zahăr redus). Astfel, seceta afectează producţia de fructe atât din punct de vedere

cantitativ cât şi calitativ.Apa este un element important în creşterea şi fructificarea pomilor. Între volumul

transpiraţiei şi cantitatea de substanţă uscată elaborată există o relaţie pozitivă, care poartă denumirea de coeficient de transpiraţie. Coeficientul de transpiraţie are mare importanţă deoarece cu ajutorul lui se stabileşte consumul hidric specific al diferitelor specii pomicole.

BALDINI (1976), arată că un piersic în perioada de maximă producţie transpiră 60-100 hl apă pentru a realiza 20 kg s.u. ceea ce este în concordanţă cu cantitatea de ramuri, frunze, fructe şi rădăcini ce se realizează într-un an. Dacă raportăm acest consum la hectar se obţine valoarea de 2500-4000 m3 apă.

Consumul zilnic de apă este variabil la speciile pomicole în funcţie de portaltoi şi fenofaza de vegetaţie. Astfel, la nuc cerinţele maxime faţă de apă sunt în fenofaza de creştere intensă a lăstarilor şi fructelor, atunci când specia respectivă are nevoie de 100-120 l/m2/lună, iar în perioada de maturare a fructelor de 60-80 l/m2/lună. În general, speciile pomicole au nevoi mari pentru apă în lunile de vară, mai ales de la înflorire până la recoltare.

Cercetările efectuate de GRUMEZEA (1968) într-o plantaţie tânără de cireş arată că sunt necesare anual următoarele cantităţi de apă: aprilie 282 m3/ha, mai 558 m3/ha, iunie 717 m3/ha, iulie 862 m3/ha, august 732 m3/ha, septembrie 392 m3/ha - în total 3545 m3/ha anual.

Apa din sol se pierde prin transpiraţie şi prin evaporare. Evaporarea apei din sol

171

este determinată de factorii climatici (temperatură), tipul de sol, specie, soi, altoi, portaltoi, etc.

Pentru a stabili necesarul de apă pentru diferite specii pomicole trebuie cunoscute următoarele constante hidrofizice: gradul de porozitate al solului, viteza de infiltrare a apei în sol (permeabilitatea solului pentru apă), grosimea stratului de sol, densitatea aparentă a solului, prezenţa apei şi a aerului şi a raportului dintre ele, valoarea indicilor hidrofizici (capacitatea hidrică maximă şi minimă, coeicientul de ofilire, coeficientul de higroscopicitate).

Gradul de porozitate al solului determină permeabilitatea pentru apă şi schimburile de gaze. Sunt foarte bune pentru plantaţiile pomicole solurile cu structură lacunară (gradul de porozitate fiind de circa 60%).

Permeabilitatea solului pentru apă se exprimă în mm/h şi arată viteza cu care se infiltrează apa pe profilul de sol. În funcţie de viteza de infiltrare a apei în sol pot apare următoarele situaţii: un grad de permeabilitate scăzut sub 5 mm/h, sau ridicat peste 60 mm/h.

Grosimea stratului de sol explorat de către sistemul radicular este în general de 80-100 cm, cu modificări în funcţie de portaltoiul utilizat, adâncimea pânzei de apă freatică, permeabilitatea subsolului etc. În general, la speciile pomicole se ia în calcul adâncimea de 0,75 m pentru plantaţiile tinere şi de arbuşti fructiferi şi de 1,0-1,2 m pentru plantaţiile pe rod.

Densitatea aparentă a solului este un alt element de care se ţine cont în calculul necesarului de apă într-o plantaţie pomicolă. Densitatea aparentă a solului se calculează după raporturile dintre masa unei probe de sol uscat şi volumul său.

Raportul dintre apă şi aer în sol, cât şi prezenţa celor două componente în spaţiile dintre particulele solide ale solului determină valoarea principalilor indici hidrofizici, de care se ţine cont în aplicarea irigării în plantaţiile pomicole. Astfel, capacitatea hidrică maximă este starea de saturare maximă a solului cu apă (când toate spaţiile din sol sunt ocupate cu apă). Această situaţie apare în urma ploilor torenţiale sau în urma unei udări în exces. O parte din apa înmagazinată de către sol se infiltrează gravitaţional, iar cea reţinută reprezintă capacitatea hidrică minimă (capacitatea de câmp a solului). Acest indice are valori diferenţiate în funcţie de tipul de sol, 40-45% din volum pe solurile cu textură fină şi 20% pe cele cu textură grosieră. Apa din sol la nivelul capacităţii de câmp este formată din: apa capilară şi apa higroscopică. Pentru plante prezintă interes numai apa capilară. Cea higroscopică aderă puternic la particulele de sol şi nu poate fi valorificată de către rădăcinile plantelor pomicole. Ea reprezintă 1-2% volume pe terenurile grosiere şi 7-10% pe cele cu textură fină şi se exprimă prin coeficientul de higroscopicitate.

Coeficientul de ofilire este dat de conţinutul solului în apă în momentul producerii ofilirii ireversibile. Valoarea acestui coeficient este de 3-5% pe solurile cu textură grosieră şi de circa 15% pe cele cu textură fină.

Între coeficientul de ofilire (Co) şi cel de higroscopicitate există relaţia:

MAXIM (1972) a stabilit pentru nisipuri relaţia Co = C higros.x 2,08.

172

Intervalul umidităţii active este cel cuprins între capacitatea de câmp pentru apă a solului şi coeficientul de ofilire. Accesibilitatea apei nu este uniformă în cadrul intervalului (ea scade pe măsură ce se apropie de coeficientul de ofilire). În cadrul intervalului umidităţii active există intervalul umidităţii optime, care are ca limită inferioară plafonul minim al umidităţii solului, iar ca limită superioară capacitatea de câmp.

Estimarea cantităţii de apă din sol

Pentru estimarea conţinutului solului în apă se pot folosi metode clasice prin recoltarea probelor de sol şi cântărire, uscare la etuvă la 105ºC şi recântărire, sau prin folosirea unor metode expeditive (tensiometre, umidometre cu rezistenţă electrică tip Bouyoucos, umidometre cu neutroni etc.).

11.9.2. Stabilirea momentului şi a volumului de apă pentru irigarea pomilor

Pentru buna desfăşurare a proceselor fiziologice, în plantaţiile pomicole conţinutul în apă al solului trebuie menţinut în cadrul intervalului umidităţii active, la un nivel superior plafonului minim al umidităţii solului. În general, se poate afirma că, conţinutul solului în apă trebuie să fie menţinut deasupra coeficientului de ofilire. În apropierea coeficientului de ofilire plantele suferă o serie de modificări în ceea ce priveşte procesele de creştere şi fructificare.

Pentru aprecierea corectă a momentului irigării ne raportăm la capacitatea de câmp a solului pentru apă sau la intervalul umidităţii active.

Dacă ne raportăm la capacitatea de câmp, nivelul apei din sol nu trebuie să fie mai mic de 70-80% (KOLOS citat de GRUMEZEA, 1968) iar în cazul raportării la intervalul umidităţii active nivelul trebuie să fie de 70%.

BALDINI (1976) apreciază că intervalul umidităţii active trebuie să fie considerat ca fiind cel cuprins între coeficientul de ofilire (ca limită inferioară) şi echivalentul de umiditate (ca limită superioară). Echivalentul de umiditate are valori inferioare capacităţii de câmp şi este egal cu cantitatea de apă reţinută de către sol, după ce a fost centrifugat timp de 30 minute şi o turaţie de 1000 ori mai mare faţă de acceleraţia gravitaţiei. Valoarea lui este cuprinsă între 5-10% pe soluri grosiere şi 35-40% pe cele cu textură fină.

La stabilirea momentului udării se ţine seamă şi de fenofaza în care se găsesc pomii.

La seminţoase, primăvara înainte de înflorit, după legarea fructelor, la începutul creşterii intense a lăstarilor, la căderea fiziologică a fructelor, cu 2-3 săptămâni înainte de recoltarea fructelor. Când devine necesară toamna, apa se poate aplica sub forma unei udări de aprovizionare.

Norma de udare - prin această noţiune se înţelege cantitatea de apă exprimată în m3/ha utilizată la o udare şi are menirea de a umezi solul pe adâncimea de dispunere a sistemului radicular.

Relaţia generală de calcul a normei de udare este:

m = 100 H x Gv (C-p) în m3/ha

173

în care m = norma de udare, H = grosimea stratului de sol ce trebuie umezit prin irigare, Gv = greutatea volumetrică a solului (t/m3), C = capacitatea de câmp pentru apă a solului (% din greutatea solului la 105ºC), p = rezerva de apă din sol înainte de udare (% din greutatea solului uscat la 105ºC).

La calculul normei de udare se are în vedere şi pierderile de apă prin: evaporare (8-10%) sau prin infiltrare (2-5%).

Pentru calculul necesarului de apă la o udare BALDINI propune următoarea relaţie:

unde V = volumul unei udări, u = echivalentul de umiditate, Ur = cantitatea de apă existentă în sol înainte de irigare, p = adâncimea stratului de sol umezit.

Norma de irigare este dată de cantitatea totală de apă necesară irigării unui hectar de cultură şi se exprimă în m3/ha/an. Se calculează ca sumă a normelor de udare.

GRUMEZEA (1979) propune următoarea relaţie pentru calculul normei de irigare:

Σm = Σ(e+t) + Rf - Ri - Pv în m3/ha/an

unde Σm = suma udărilor (norma de irigare), Σ(e+t) = consumul total de apă prin evaporaţie (e), transpiraţie (t) pe parcursul perioadei de vegetaţie, Rf = rezerva finală din sol, Ri = rezerva iniţială, Pv = precipitaţii din perioada de vegetaţie.

Norme de irigare orientative:- la măr 2140-2500 m3/ha;- la cireş 1150-1800 m3/ha;- la căpşun 1740 m3/ha.Norma de udare pentru condiţiile din ţara noastră este de 400-600 m3/ha la

plantaţii tinere şi 500-800 m3/ha la ploantaţiile pe rod.Apa pentru irigat trebuie să fie curată, conţinutul maxim de cloruri de sodiu să nu

depăşească 0,05%.

Calculul normei de aprovizionare se face pe baza relaţiei:

a = c - Rf – cPi

unde a = norma de aprovizionare, C = capacitatea de câmp pentru apă a solului, Rf = rezerva finală, Pi = precipitaţiile din cursul iernii, c = coeficientul de utilizare a precipitaţiilor de iarnă.

Dacă exprimarea se face în procente pentru C şi R, relaţia devine:

a = 100 GvH (C - R) - cPi în m3/ha.

11.9.3. Metode de irigare

În practica pomicolă se folosesc următoarele metode de irigare: pe brazde, prin

174

aspersiune subterană şi prin picurare.Practicarea uneia sau a alteia dintre metodele enunţate depinde de însuşirile fizice

ale solului, condiţiile climatice, sursa de apă şi factorii economici.

Udarea prin brazde. Practicarea acestei metode de udare este condiţionată de microrelief, panta terenului, permeabilitatea solului şi mărimea normei de udare.

Dacă aceste elemente sunt favorabile se poate trece la stabilirea elementelor

tehnice (debitul brazdei, distanţa dintre acestea, lungimea lor şi durata udării).Se practică cu prioritate pe terenuri cu pantă mică şi uniformă. Pe terenurile cu

pantă mai mare brazdele se orientează pe curba de nivel cu o pantă de 1-1,5%. Consumul de energie este redus fiindcă apa circulă în reţea gravitaţional. Brazdele se deschid la distanţa de 1,5 m faţă de trunchiul pomilor şi la 0,80-1,0 m între ele, cu adâncimea de 15-20 cm şi o deschidere la suprafaţă de 0,3-0,5 m. Lungimea brazdelor se stabileşte în funcţie de natura solului şi anume, pe soluri uşoare 50-60 m; 120-200 m pe soluri grele. Deschiderea brazdelor se face pe cale mecanică. Apa de la sursă este pompată în canalul de aducţiune, apoi în cel de distribuţie de unde apa ajunge în canale provizorii şi în rigole de udare.

Din canalele de aducţiune trecerea apei în brazde se realizează cu ajutorul unor sifoane (tuburi curbate de diferite dimensiuni).

În cazul înţelenirii intervalelor dintre rândurile de pomi, brazdele se nivelează înainte de semănatul ierburilor, pentru a semăna şi pe suprafaţa brazdei.

Pe terenul menţinut sub formă de ogor lucrat, după udare şi zvântarea solului se face o lucrare cu discul sau cu cultivatorul prin care se astupă brazdele.

O variantă a irigării prin brazde este cea la copcă sau la farfurie (practicată în jurul pomilor sau irigarea prin inundare a intervalului dintre pomi).

Udarea prin aspersiune. Apa, prin această metodă este adusă în plantaţie sub formă de ploaie. În cadrul acestei metode apa se aduce de la sursă până la parcelă prin conducte sub presiune. Deci, metoda poate fi practicată şi pe terenurile în pantă şi cu teren mai afânat. Staţia de pompare, conductele de aducţiune şi distribuţie sunt fixe iar aripile de ploaie sunt mobile. Repartizarea apei pe parcelă se face cu ajutorul aspersoarelor care repartizează apa asemănător ploii naturale.

Tipurile de aspersoare utilizate în plantaţiile pomicole sunt: ASJ-1-M; ASM-1; ASM-2, cu diuze de dimensiuni diferite, de la 5,0 la 11,5 mm.

Tipul ASJ-1-M are jetul înclinat sub un unghi de 30º, prevăzut cu patru diuze interschimbabile, cu diametrul de 5-6-7 şi 7,5 mm;

ASM-1 cu diuze mari 8,5-10,0 şi 11,5 mm;ASM-2 cu deflector mobil simplu.Instalaţia de aspersiune poate prelua apa din reţeaua de canale deschise cu ajutorul

agregatelor mobile de pompare sau de la hidrant, în cazul sistemelor cu conducte îngropate sub presiune.

Proeictarea jetului de apă se face diferenţiat în funcţie de sistemul de cultură. În plantaţiile extensive jetul se plasează sub coroana pomilor, iar în cele intensive şi superintensive deasupra coroanei pomilor. În plantaţiile cu sistem de susţinere aripile de plantare se pot monta pe sistemul de susţinere şi nu împiedică lucrările de întreţinere. Aceste instalaţii pot fi folosite la combaterea îngheţurilor târzii de primăvară, combaterea

175

bolilor şi dăunătorilor, la fertilizările foliare.

Udarea localizată se caracterizează prin aceea că apa ajunge numai în zonele de consum maxim şi nu pe toată suprafaţa aşa cum se întâmplă în cazul metodelor clasice.

Această metodă de udare are mai multe variante dintre care cele mai frecvent

utilizate o reprezintă udarea prin picurare şi prin rampe perforate.

Udarea prin picurare este o metodă mai eficientă, prin economia de apă şi de energie consumată în comparaţie cu alte metode de udare. Se poate practica cu uşurinţă pe teren frământat indiferent dacă solul este greu sau uşor. Consumul de forţă de muncă este mic, la fel şi cel de apă redus cu 20-50%, faţă de metodele clasice.

Apa se distribuie prin diuzele de picurare în număr de patru pentru fiecare pom. Pentru ca orificiile diuzelor să nu se înfunde apa de irigare se filtrează grosier. Debitul este de 1-10 l/oră, în funcţie de tipul de picurător folosit.

Pe lângă avantajele enumerate metoda prezintă şi dezavantaje reprezentate prin investiţii mari, consum mare de materiale, înfundarea frecventă a picurătoarelor etc.

Instalaţia este formată din staţia de pompare, conducta de transport a apei de la sursă, filtre, rezervor, conducta de udare şi picurătoare.

Udarea prin rampe perforate. Elementul esenţial al acestei instalaţii îl reprezintă conducta de udare confecţionată din polietilenă, perforată pentru a înlesni ieşirea apei.

Conductele de udare se repartizează în lungul rândurilor de plante. În orificiile

făcute în conductă se plasează diuze care asigură picurarea. Pentru menţinerea presiunii

pe lungimea conductei (200 m), orificiile cresc în lungul conductei de la 1,6 la 2,5 mm.

Cu toate acestea, deşi presiunea la pleacrea pe conductă este de 1,5 atmosfere, la celălalt

capăt ajunge la 0,3 atm. Debitul este de 0,02 l/secundă.

Irigarea prin conducte subterane. Apa este pusă la dispoziţia sistemului radicular prin intermediul unei reţele fixe de conducte din ceramică, material plastic. Reţeaua de conducte se plasează la adâncimea de 50-60 cm şi prezintă orificii prin care apa ajunge în sol. Sistemul prezintă următoarele avantaje: apa ajunge direct la sistemul radicular, nu sunt pierderi prin evaporare, nu sunt împiedicate lucrările solului, în apa de irigare se pot administra îngrăşăminte pentru fertilizarea suplimentară. Experienţele efectuate la Ţâmbureşti, într-o plantaţie de piersic au evidenţiat superioritatea acestei metode de irigare asupra producţiei de fructe comparativ cu irigarea prin aspersiune sau prin picurare.

Metoda prezintă şi dezavantaje cum ar fi cheltuieli mari cu amplasarea reţelei de conducte, posibilitatea de înfundare a orificiilor perforate. Asemenea deficienţe pot fi remediate prin folosirea unor materiale mai ieftine şi montarea unor dispozitive deasupra orificiilor, pentru a împiedica înfundarea lor cu pământ.

În funcţie de condiţiile climatice, orografice, edafice şi nu în ultimul rând cele economice se poate alege metoda de irigare cea mai profitabilă.

11.10. PROTEJAREA POMILOR ÎMPOTRIVA

176

ACCIDENTELOR CLIMATICE

Pomii şi arbuştii fructiferi pot să fie afectaţi în cursul unui an, de numeroşi factori de stres naturali, cum ar fi gerurile din perioada de repaus, brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, îngheţurile timpurii de toamnă, grindină, furtuni, inundaţii, secetă excesivă etc.

Gerurile din perioada de repaus a pomilor pot fi evitate printr-o amplasare judicioasă a speciilor şi prin evitarea regiunilor în care iarna se înregistrează temperaturi mai scăzute de -30ºC. Din lucrările publicate de BERBECEL (1984), BAGHINSCHI (1985) se remarcă tendinţa de scădere a temperaturii în cursul iernii sub -30ºC în estul Transilvaniei şi în nord-vestul Moldovei. În aceste regiuni se pot cultiva numai specii şi soiuri cu rezistenţă sporită la ger.

Gerurile şi brumele târzii de primăvară şi cele timpurii de toamnă au o frecvenţă destul de mare în ţara noastră. Ele sunt frecvente în luna aprilie şi octombrie, uneori chiar şi în luna mai (decada a doua sau a treia) sau în septembrie.

Primăvara rezistenţa pomilor şi a arbuştilor fructiferi este scăzută, depinzând de

specie şi fenofaza în care survine gerul (GAUTIER, 1970, 1993). Îngheţurile de

primăvară provoacă necrozarea organelor florale. După o perioadă rece se produce

decalarea fenofazelor cu 10-14 zile în funcţie de specie şi soi (POPESCU şi colab., 1982,

1993).Mugurii formaţi pe valul II şi III de creştere au o rezistenţă sporită la ger

comparativ cu cei de pe primul val de creştere (MITU, 1955; NEGRILĂ, 1970; CEPOIU, 1978).

Pistilul este organul floral care suportă cel mai greu temperaturile negative în timpul perioadei de înflorire. Staminele se plasează pe locul doi, iar ovarele abia fecundate sunt mult mai sensibile în comparaţie cu florile deschise. Fructele proaspăt legate, în urma îngheţului se brunifică pe anumite porţiuni.

Ramurile degerate se elimină din coroana pomilor, în caz contrar sunt invadate de paraziţi ca: Nectria care produce cancer la semnţoase şi Cytospora şi Fusicoccum, la piersic (SANSAVINI, 1985).

Posibilităţile de prevenire şi combatere a gerurilor târzii de primăvară şi a brumelor fiind limitate se impune crearea de noi soiuri cu rezistenţă sporită la ger. Leziunile superficiale produse de ger pot fi tratate cu o soluţie de var 20% sau sulfat de cupru 3%. Pericolul de uscare a pomilor se măreşte când leziunile sunt numeroase şi este afectat cambiul.

La pomii tineri din pepinieră sau din livadă se fac tăieri sub zona afectată şi se aplică fertilizarea cu azot. O măsură tehnică de sporire a rezistenţei la ger a soiurilor de păr altoite pe gutui este folosirea intermediarului (BOZZOCCHI, 1967).

Tratamentele cu regulatori de creştere "Ethephon", măresc rezistenţa la ger a pomilor (FLORA şi HOWELL, 1985).

Metodele de combatere a îngheţurilor şi a brumelor târzii de primăvară pot fi grupate astfel:

a) metode prin care se reduce radiaţia nocturnă folosind un ecran protector cu durata limitată, format din aerosoli (ceaţă, nori artificiali, perdele de fum etc.) sau perdele

177

de protecţie;b) metode prin care se urmăreşte ridicarea temperaturii solului şi a aerului cu

ajutorul unor dispozitive care degajă căldură sau care dau naştere în mod artificial, anumitor fenomene atmosferice ce degajă o anumită cantitate de căldură cum ar fi irigarea prin aspersiune;

c) metode mecanice care urmăresc omogenizarea aerului pe verticală şi împiedicarea formării inversiunilor termice în stratul de aer din apropierea solului;

d) metodele tehnologice urmăresc întârzierea declanşării fenofazelor pentru ca pomii să nu fie surprinşi de îngheţ, evitarea văilor înguste, cu drenaj defectuos ;

e) metodele genetice care au în vedere crearea de noi soiuri cu rezistenţă sporită la ger şi cu pornire târzie în vegetaţie;

Combaterea îngheţurilor şi brumelor târzii de primăvară prin metoda fumigaţiei se bazează pe diminuarea efectului radiaţiei nocturne prin formarea unor ecrane protectoare de aerosoli.

Perdeaua de fum formată în urma arderii de materiale organice împiedică răcirea aerului din apropierea solului. La răsăritul soarelui, perdeaua de fum împiedică pătrunderea razelor solare în coroana pomilor, dezgheţul acestora având loc lent. Pentru fumigare se folosesc substanţe care să producă un fum persistent şi dens.

Ecranarea prin fum se realizează prin arderea a 80-100 grămezi/ha, confecţionate din paie umezite, rumeguş, talaj, ramuri tăiate, anvelope etc.

Metoda ventilării aerului se bazează pe amestecarea păturilor de aer din apropierea solului cu cele mai calde - de la înălţime - urmărindu-se înlăturarea inversiunii termice de radiaţie. Pentru omogenizarea aerului se folosesc ventilatoare de mare capacitate care se amplasează la marginea parcelelor. Ventialtoarelel se montează pe piloni de 10-15 m, cu elice de 5 m. Elicea este acţionată de un motor electric sau cu ardere internă de 60-150 CP şi o turaţie de 600-800 rotaţii/minut. Un ventilator omogenizează aerul pe suprafaţa a 4 ha.

Mărirea umidităţii aerului cu ajutorul aspersiunii se obţine pulverizând apa în mediul înconjurător cu câteva minute înainte de declanşarea îngheţului. Prin pulverizarea apei se ridică temepratura în mediul înconjurător cu 2-4ºC.

Îngheţul şi brumele pot fi combătute prin executarea corectă a lucrărilor de fertilizare, stropirea cu substanţe inhibitoare - pentru întârzierea declanşării fenofazelor, limitarea creşterii - pentru a asigura o bună călire, executarea tăierilor în verde, adunarea şi tasarea zăpezii în jurul trunchiului pomilor, văruirea trunchiului pomilor, folosirea inhibitorilor (ANA), evitarea de la plantare a văilor înguste şi adânci care au drenaj defectuos.

Cercetările în domeniul geneticii urmăresc obţinerea de noi soiuri cu rezistenţă sporită la ger.

Există şi unele măsuri care trebuie aplicate după îngheţurile timpurii de toamnă, care pot surveni în septemnrie sau în octombrie. Temperatura scade, de regulă, la -3 până la -9ºC mai ales în Transilvania şi Moldova. Uneori scăderea temperaturii este însoţită de zăpadă surpirnzând fructele pe pom. Fructele prinse pe pom de ger şi zăpadă se recoltează imediat după dezgheţ şi se dau în consum cu prioritate. Nu pot fi păstrate mai mult de 10-20 de zile. Dacă recoltarea nu se face rapid după dezgheţ, fructele cad de pe pomi.

Protejarea pomilor împotriva grindinei are o deosebită importanţă fiindcă acest

178

fenomen natural produce pagube mari. Pentru combaterea grindinei se folosesc rachete şi proeictile antigrindină. Pentru combaterea grinidnei se poate folosi iodura de argint care împiedică formarea cristalelor de gheaţă. Norii de iodură de argint se formează prin lansarea produsului din avion, cu rachete de pe sol sau cu ajutorul tunurilor speciale.

Imediat după atacul de grindină se face un tratament cu Euparen şi Ortocid sau Anvil, Atemic, care asigură o cicatrizare rapidă a rănilor de pe ramuri şi frunze.

Pentru protejarea plantaţiilor intensive şi superintensive în Italia se folosesc plasele antigrindină confecţionate din material plastic. Acestea se aşează pe suporţi deasupra pomilor, au orificii mici prin care nu trece grindina. Prin aceste plase se scurge apa rezultată din topirea grindinei. Rezistenţa plaselor este bună, pot fi folosite 6-8 ani. Toamna, acestea se rulează la capătul rândului şi se fixează pe suporţi. Astfel de metode sunt folosite în pomicultura pentru amatori.

Protejarea pomilor înpotriva vânturilor are o deosebită importanţă dacă avem în vedere frecvenţa şi intensitatea cu care suflă înainte sau în timpul maturării fructelor provocând căderea şi deprecierea calitativă a acestora. În plantaţiile pomicole intensive şi superintensive vântul poate produce dezrădăcinarea pomilor. Pentru reducerea vitezei vântului se pot amenaja perdele de protecţie formate din salcâm, plop, sau din alte specii pomicole altoite pe portaltoi generativi, şi specii ale căror fructe se desprind greu din coroană (nuc, castan, cireş etc.).

Combaterea bolilor şi a dăunătorilor în plantaţiile pomicole are o deosebită importanţă asupra calităţii şi cantităţii fructelor. Neefectuarea tratamentelor fitosanitare poate duce la diminuarea recoltei de fructe până la pierderea în totalitate.

Tratamentele fitosanitare reprezintă o verigă importantă în tehnologia de cultură, ele fiind studiate la disciplinele de Entomologie şi Fitopatologie. Calendarul tratamentelor fitosanitare se va prezenta la fiecare specie în cadrul Pomiculturii speciale.

Pagube însemnate în plantaţiile pomicole produc şi rozătoarele mari cum at fi capre, iepuri şi cele mai mici şoareci şi şobolani. Împotriva rozătoarelor mari se luptă eficient prin împrejmuirea plantaţiei cu plasă de sârmă pe stâlpi de beton realizând o înălţime a gardului de circa 2,0 m. În plantaţiile neîmprejmuite, pentru a evita atacul rozătoarelor mari se protejează trunchiul şi o parte din şarpante, la nevoie.

Pentru rozătoarle mici se aplică momeli cu produse organofosforice care se introduc în galerii sau prin stropiri, pe taluze cu Melipax.

11.11. ÎNGRIJIREA RECOLTELOR

Obţinerea unor producţii mari şi relativ constante de la un an la altul este condiţionată de interacţiunea şi dirijarea factorilor de producţie. DRAHORAD (1986) arată că energia necesară pentru realizarea unei creşteri vegetative de un metru este egală cu cea consumată pentru obţinerea unui kg de fructe.

11.11.1. Reglarea încărcăturii de rod

Principala cale de reglare a încărcăturii de rod la pomi este tăierea. În urma tăierilor se realizează un raport optim între mugurii vegetativi şi de rod. Prin tăierile care

179

se fac pomilor în perioada de repaus se lasă o încărcătură mai mare cu muguri de rod (circa 10%) faţă de cea normală. Această încărcătură suplimentară de muguri de rod se lasă cu scopul realizării unei încărcături optime cu fructe în eventualitatea unor accidente climatice.

Pe lângă tăieri, un rol important în reglarea încărcăturii de rod îl are răritul florilor şi fructelor. În urma acestor lucrări, fructele rămase în coroana pomilor sunt de dimensiuni mai mari şi calitatea lor mult îmbunătăţită.

Răritul florilor

Lucrarea de rărire a florilor are efect benefic asupra proceselor fiziologice, în primul rând, prin reducerea consumului de substanţe nutritive depozitate în plantă. La răritul florilor se va avea în vedere ca numărul acestora să fie mai mare decât necesarul pentru a preîntâmpina posibilele pierderi de recoltă produse de perturbaţiile climatice (brume, îngheţ, ploaie, vânt etc.).

BROWN şi CRANE (1968) arată că la răritul florilor de cireş, piersic, prun, cais, în California s-au obţinut rezultate bune cu acidul giberelinic (GA). Rezultate asemănătoare s-au obţinut în Italia, tot cu acidul giberelinic, de către SANSAVINI, GRAZIELLA, CRISTOFERI (1981).

Răritul fructelor

Răritul fructelor devine necesar în anii în care pomii au legat o cantitate prea mare de fructe, cu efect negativ asupra echilibrului fiziologic al pomului. Acest fenomen de supraîncărcare cu rod este mai frecvent la măr şi piersic. CEPOIU (1974) constată că un număr prea mare de fructe intensifică procesele vitale ale pomilor, reduce de 2-3 ori suprafaţa aparatului foliar, structura şi concentraţia clorofilei în frunze. Aparatul foliar este mai bogat în azot, fosfor şi microelemente (bor, fier, mangan) şi mai sărac în potasiu, calciu şi aminoacizi liberi. În această situaţie este obligatorie rărirea fructelor în aşa fel ca la fiecare fruct să-i revină 40-70 de frunze diferenţiat în funcţie de specie.

Răritul fructelor are efect benefic şi asupra diferenţierii mugurilor de rod, de realizarea unei creşteri vegetative intense, fructele sunt mai mari şi de calitate superioară.

Metode de rărire a florilor şi fructelor

Rărirea florilor şi a fructelor poate fi făcută manual, mecanic şi chimic.Rărirea manuală se poate declanşa din faza de buton floral, la flori scuturate,

până la fructele legate (cu ø de circa 1,0 cm). Răritul timpuriu are efecte favorabile asupra calităţii fructelor, stimulează diferenţierea mugurilor de rod. Dacă rărirea se face la căderea fiziologică, când fructele au diametrul de până la 3-4 cm, aceasta determină o calitate superioară a fructelor şi are un efect mai puţin benefic asupra diferenţierii mugurilor de rod.

Prin lucrarea de rărire a fructelor se îndepărtează din coroana pomilor fructele mici, gemene, necrozate şi se reţin cele mai mari, distanţate între ele la 10-20 cm, cele formate din flora centrală (au caliciul larg şi adânc).

NEGRILĂ (1983) recomandă rărirea fructelor de măr şi păr în luna august când se

180

îndepărtează din coroană fructele mici, care până la maturitate nu ajung la dimensiuni normale.

Răritul manual al fructelor este o metodă costisitoare şi se practică cu rezultate mai bune la piersic unde prin calitatea superioară a fructelor, obţinută după rărire se pot acoperi cheltuielile cu răritul manual.

Rărirea mecanică. Acest mod de rărire a florilor şi fructelor se bazează pe distrugerea parţială a florilor sau a fructelor prin lovituri mecanice executate cu ajutorul unor prăjini metalice căptuşite cu cauciuc, jeturi de apă sub presiune, scuturarea florilor cu ajutorul scuturătoarelor cu aer comprimat. Cele mai bune rezultate se obţin când fructele au diametrul de 20 mm iar scuturătorul realizează 1000-1500 vibraţii pe minut.

Experienţele efectuate în Italia de către BALDINI (1986) arată că pentru un hectar de livadă timpul afectat pentru răritul fructelor se reduce de la 180-200 de ore (la rărirea manuală) la 20-25 ore prin rărirea mecanică.

Rărirea chimică are eficacitate mare la pomii cu înflorire abundentă, la cei cu perioadă scurtă de înflorire şi cu o deschidere aproape simultană a florilor sau procent mare de legare a fructelor în inflorescenţă.

Rărirea chimică a fructelor se realizează prin unul sau două tratamente. Primul tratament se poate face în perioada de înflorire cu DNOC iar cel de al doilea la 14-21 zile de la faza de plină înflorire cu naftilacetamidă (NAD) sau cu Carbaryl.

Pentru rărirea chimică a fructelor s-au folosit cu rezultate bune: Fruitone-3CPA (COSTEA,1972), Etefon (SANSAVINI,1981), acid 2-4-5 Triclorofenoxi-acetic (PAGLIETTA, 1962; EINARD,1962,1963), Dicarban (MITOV, 1981), Ethrel (COMAO, 1987).

În ţara noastră s-au folosit ANA şi Carbaryl la piersic (CREOLA MĂNESCU şi VALERIA PETRE, 1984).

Dintre substanţele bioactive folosite pentru îmbunătăţirea legării fructelor s-au evidenţiat Enovit (RAMINA,1974), SADH (COSTA, FILITI, CRISTOFERI,1975), GA4

şi GA7 (CRISTOFERI,1981).

11.11.2. Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare

La unele soiuri de măr, păr, cais, piersic situate pe solurile puternic fertilizate cu

azot şi în ani secetoşi, se observă o cădere prematură, abundentă a fructelor. Căderea

prematură a fructelor poate fi provocată şi de carenţele solului în microelemente (zinc,

bor, mangan)(GOUTIER, 1993). Căderea masivă a fructelor are loc de la intrarea lor în

părgă, până la maturitatea de recoltare când se poate pierde 20-30% sau chiar mai mult,

din recoltă.WAREING şi PHILLIPS (1973) susţin că această cădere masivă a fructelor este

generată de o acumulare excesivă de etilenă sau de scăderea conţinutului în auxină a fructelor. În cazul în care fructele nu pot fi recoltate mai timpuriu se recomandă efectuarea unei stropiri cu hormoni retardanţi sau generatori de auxină (CHILDERS, 1973; WESTWOOD, 1978, citaţi de POPESCU şi colab.,1993).

STAN şi colab. (1987), pentru a preveni căderea prematură a fructelor la soiurile de măr Jonathan şi Starkrimson, recomandă aplicarea produsului românesc Norchim (care conţine auxine sintetice), cu aplicare la începutul căderii fructelor, în concentraţie

181

de 2000 ppm.Prin folosirea în amestec, a mai multor produse se evită neajunsurile create prin

folosirea unui singur produs. Astfel, SADEK (1980) recomandă una din următoarele reţete:

- Ethephon (250 ppm) + ANA (20 ppm) cu două săptămâni înainte de recoltarea pentru consum imediat.

- SADH (1000 ppm) + ANA (20 ppm) la trei săptămâni după înforirea deplină, urmat de stropire cu CEPA (250 ppm) + ANA (20 ppm) cu două săptămâni înainte de recoltare.

11.11.3. Reglarea hormonală a maturării şi îmbunătăţirea calităţii fructelor

Etilena şi factorii hormonali au un rol hotărâtor în maturarea fructelor.FRENKEL şi colab. (1968) afirmă că etilena, în condiţii de oxigenare, favorizează

maturarea fructelor şi sinteza unor substanţe proteice, care în continuare se transformă în enzime şi desăvârşesc maturarea fructelor. La fructele păstrate în depozite maturarea fructelor poate fi încetinită prin tratare cu cyclohexamidă, care produce inhibarea formării de etilenă.

Accelerarea maturării fructelor poate fi realizată şi cu ajutorul regulatorilor de creştere (CEPA, ANA şi SADH) aplicaţi cu circa 1-2 săptămâni înainte de recoltare (POPESCU şi colab, 1993). Regultorii de creştere stimulează creşterea fermităţii fructelor destinate exportului, sau scăderea fermităţii pulpei fructelor pentru cele destinate consumului imediat şi intensifică coloritul fructelor roşii.

Tratamentele cu ALAR (IONITĂ şi colab., 1976) au dus la îmbunătăţirea calităţii cireşelor printr-un colorit mai intens ca urmare a creşterii cantităţii de antociani. Pe lângă îmbunătăţirea coloritului fructelor s-a realizat şi un spor de producţie de 54,0-85,7%, respectiv cu 450-720 kg/ha.

Retardantul SADH (2000 ppm) folosit la 2-3 săptămâni după înflorit la soiurile de cireş Boambe de Cotnari şi Bigareau Napoleon a stimulat coloritul fructelor şi a grăbit maturarea lor cu 4-7 zile.

Pentru combaterea plasei la soiul de măr Golden Delicious şi la soiurile de păr Conference şi Abatele Fetel se recomandă stropiri cu Golclave, Shionox, Regulex (CAMORANI, 1980; WAGNER, 1987).

Folosirea produsului Regulex stimulează la păr formarea fructelor partenocarpice (MARCUCCI şi colab., 1980).

Tratamentele făcute la măr cu dimetil-hidrazida acidului succinic s-au dovedit a fi utile în îmbunătăţirea calităţii fructelor, cu prioritate asupra capacităţii lor de păstrare. în urma tratamentului cu acest produs pierderile prin păstrare au fost mai mici cu 5-12% iar cele provocate de bolile criptogramice, cu 4-8% (CHIRIAC şi colab., 1983).

La ICPP Piteşti-Mărăcineni s-au folosit auxinele pentru răritul fructelor şi prevenirea căderii lor la soiul de păr Cure. Dozele recomandate la stropit sunt de 1000 ppm Na-NAA 80% aplicate la 15 zile după faza de înflorire maximă (STAN şi colab., 1984).

182

11.12. RECOLTAREA FRUCTELOR

Recoltarea fructelor este principala lucrare din compexul de măsuri aplicate în livadă, prin care se materializează întregul efort depus pe parcursul unui an. Pentru a asigura o valorificare profitabilă a fructelor trebuie asigurată recoltarea şi manipularea corespunzătoare a lor. Unităţile pomicole trebuie să dispună de o dotare tehnică corespunzătoare şi forţa de muncă necesară pentru recoltat, manipulat, sortat etc. În perioada de recoltare a fructelor necesarul de forţă de muncă creşte simţitor.

Estimarea producţiei de fructe

Pentru asigurarea unei bune organizări a campaniei de recoltare este obligatorie estimarea producţiei de fructe. Buna desfăşurare a campaniei de recoltare a fructelor depinde de o serie de măsuri tehnico-economice şi organizatorice fără de care pot să apară dereglări care generează pierderi de producţie şi cu influenţe economice nefavorabile.

Estimarea producţiei de fructe poate fi făcută începând din:- toamna după căderea frunzelor, când se poate aprecia încărcătura cu muguri de

rod, pe baza căreia se stabileşte intensitatea tăierilor din perioada de repaus;- primăvara în luna aprilie şi mai, când se apreciază gradul de înflorire şi de legare

a fructelor;- după căderea fiziologică de vară a fructelor;- în perioada de intrare a fructelor în pârgă, fiind estimarea cea mai exactă a

producţiei de fructe şi ultima, care este foarte apropiată de producţia reală (±10%). Cu ocazia acestei estimări se poate face aprecierea calităţii fructelor, destinaţia lor şi momentul declanşării acţiunii de recoltare.

Pentru aprecierea producţiei de fructe în plantaţiile extensive şi intensive se aleg 10-15 pomi reprezentativi pe fiecare parcelă şi pe fiecare pom se iau câte trei ramrui (de la baza coroanei, mijloc şi din partea superioară a acesteia. Pe ramurile alese se numără mugurii de rod apoi florile sau fructele. Se numără ramurile de aceeaşi vigoare din coroana pomilor şi se înmulţesc cu media obţinută pe cele trei ramuri alese, astfel, obţinându-se încărcătura pe pom. Raportând numărul de fructe de pe un pom la numărul de fructe ce intră într-un kg, se obţine producţia de fructe în kg/pom. La hectar, producţia se obţine prin înmulţirea producţiei medii/pom cu numărul de pomi/ha, iar producţia totală se determină prin înmulţirea producţiei medii la hectar cu suprafaţa ocupată de cultura respectivă.

În plantaţiile superintensive şi la arbuştii fructiferi se numără toţi mugurii floriferi şi fructele de pe zona productivă a plantei.

Aprecierea producţiei de fructe se poate face şi pe metru liniar de ramură. La măr şi păr producţia este bună când la metru liniar de ramură avem 8-12 fructe, 15-20 la cireş, vişin, prun, iar la piersic când pe metru liniar de ramură sunt 5-6 ramuri cu 4-6 grupuri de muguri.

183

Organizarea şi pregătirea campaniei de recoltare

La organizarea campaniei de recoltare se va avea în vedere:- modul de valorificare al fructelor pe beneficiari sau cu desfacere proprie;- necesarul de forţă de muncă şi modul de asigurare a acesteia;- definitivarea necesarului de ambalaje în concordanţă cu producţia şi ritmul de

valorificare a ei;- asigurarea cu recipiente şi accesorii pentru buna desfăşurare a lucrării de

recoltare;- pregătirea reţelei de circulaţie şi a mijloacelor de transport;- amenajarea spaţiilor pentru depozitare şi sortare a fructelor.

Principalele operaţiuni specifice pentru campania de recoltare sunt următoarele:- recoltarea propriu-zisă a fructelor;- transportul ambalajelor, manipularea lor, încărcatul şi descărcatul fructelor;- precizarea modului de recoltare a fructelor manuală sau prin scuturare; recoltatul

manual se poate face în saci, găleţi, coşuri, în ambalaje de mare capacitate sau coşuleţe de 0,5-1,0 kg).

Epoca de recoltare a fructelor

Pentru stabilirea momentului recoltării fructelor se folosesc diferite metode, prin care se determină mai mulţi indici de maturitate. Determinările se fac în dinamică, începând din faza de pârgă, când se analizează forma, mărimea, culoarea fructului şi a seminţei, aroma, consistenţa, suculenţa, gustul, culoarea pulpei, conţinutul în substanţă uscată, raportul zahăr/aciditate, prezenţa amidonului în pulpă (la seminţoase), rezistenţa pulpei la penetrare (determinată cu penetrometrul), intensitatea procesului de respiraţie, uşurinţa cu care se desprind fructele din pom etc.

La unele soiuri de măr, păr, gutui, moşmon, scoruş, piersic, fructele pot fi recoltate înainte de a ajunge la maturitatea de consum. Maturarea fructelor are loc după cules, în timpul depozitării.

Momentul recoltării fructelor se stabileşte şi în funcţie de destinaţia şi de gradul de perisabilitate a lor.

În funcţie de gradul de perisabilitate fructele pot fi:- excesiv de perisabile (căpşuni, dude, fragi, afine, zmeură, mure, coacăze, agrişe),

motiv pentru care sortarea fructelor se face concomitent cu recoltatul, la maturitatea de consum, în ambalaje de capacitate mică (0,5-1,0 kg);

- fructe foarte perisabile (caise, cireşe, vişine, piersici, nectarine) la care recoltarea fructelor se face când pulpa este încă destul de fermă;

- fructe perisabile (mere şi pere de vară şi toamnă), cu recoltare în pârgă, cu circa 7-12 zile înainte de maturitatea de consum;

- fructe mai puţin perisabile (nuciferele şi moşmoanele), care se recoltează când pericarpul crapă în zona punctului stilar la circa 25-35% din fructe.

Tehnica recoltării fructelorRecoltarea fructelor poate fi făcută manual, semimecanizat şi mecanizat.Recoltatul manual la măr şi păr se face cu consum mare de forţă de muncă (40-

184

60% din consumul anual). Fructele destinate consumului în stare proaspătă şi cele pentru păstrare în vederea consumului eşalonat se recoltează manual.

Recoltarea mecanizată a fructelor se practică la speciile care au fructul cu coaja tare sau cu pieliţă elastică, destinate prelucrării industriale. La recoltarea mecanică a fructelor cu pieliţă elastică se va acorda mare atenţie pentru a nu provoca: lovituri, zdrobituri sau ruperi de ţesuturi pe suprafaţa fructului.

După uniformitatea maturării fructelor recoltarea poate fi selectivă sau integrală.Recoltarea selectivă se practică la speciile şi soiurile la care maturarea fructelor se

realizează eşalonat iar recoltarea fructelor se face pe măsură ce ajung la maturitatea de recoltare, în două-trei reprize (soiuri timpurii de măr, păr, prun, cireş, căpşuni, fragi, afine, zmeură, mure, piersic, caise). Recoltarea integrală se realizează printr-o singură trecere (măr, păr, cireş, vişin, prun etc.).

Ordinea recoltării fructelor pe pom este de jos în sus şi de la exterior spre interiorul coroanei, pe timp uscat şi nu prea călduros. Ambalajele cu fructe se aşează în umbra pomului şi se transportă cât mai repede la locul de sortare sau de prelucrare. La recoltare se va avea mare grijă ca ramurile şi formaţiunile de rod să nu fie rupte, iar fructele să nu fie amestecate cu frunze sau alte resturi vegetale.

Dotarea tehnico-materială pentru recoltarea fructelorUnităţile de producţie trebuie să dispună de o reţea de circulaţie corespunzătoare

pentru transportul fructelor (drumuri din beton, asfaltate sau pietruite şi împănate cu nisip), transportul să se facă cu mijloace prevăzute cu suspensie pe arcuri, telescoape sau pernă de aer. Să fie asigurate pentru fiecare unitate mijloace suficiente de transport pentru a nu se întârzia lucrarea de recoltare a fructelor şi a nu se produce pierderi în greutate datorită respiraţiei şi transpiraţiei fructelor.

Rămânerea fructelor în livadă timp de 10-24 ore poate provoca pierderi mari în greutate sau chiar degradarea fructelor la cele perisabile.

De regulă întreaga cantitate de fructe recoltată, zilnic se transportă şi se depozitează. Depozitarea are loc după prerăcirea fructelor.

185