Contencios Constitutional

Facultatea de Drept ş i Sociologie DREPT - FRECVENŢA REDUSĂ

Matei Petru Matei

D R E P T

CONTENCIOS CONSTITUŢIONAL

NOTE DE CURS

2009

Cuprins

I. Unitatea de învăţare nr.1

INTRODUCERE

Obiectivele cursului ...................................................................... pag. 4 Motivaţia curriculară ..................................................................... pag. 4 Scopul unităţilor de învăţare ........................................................ pag. 4 Tematica unităţilor de învăţare .................................................... pag. 4 Bibliografie ................................................................................... pag. 5 II. Unitatea de învăţare nr.2

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA CURŢII

CONSTITUŢIONALE

Locul şi rolul Curţii Constituţionale ............................................... pag. 6 Organizarea Curţii Constituţionale ............................................... pag. 8 Statutul judecătorilor Curţii Constituţionale .................................. pag. 10 Competenţa Curţii Constituţionale ............................................... pag. 12 Bibliografie.............................................................................................. pag.12

III. Unitatea de învăţare nr.3

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

Delimitare conceptuală ............................................................... pag. 14 Specificul activităţii jurisdicţionale ............................................... pag. 15 Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia....... pag. 15 Organele judecătoreşti................................................................. pag. 18 Bibliografie ................................................................................... pag. 19 IV. Unitatea de învăţare nr. 4

MIJLOACE DE ACCES LA CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI

OBIECŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE

Legitimitatea constituţională pag. 20 Controlul concret şi controlul abstract pag. 20 Obiecţia de neconstituţionalitate pag. 22 Bibliografie pag.27

_____________________________________________________________________Cuprins

_________________________________________________________________________ 3

V. Unitatea de învăţare nr. 5

EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE

Noţiunile generale şi trăsăturile excepţiei pag. 28 Caracteristici procesuale pag. 29 Controlul asupra legii ca şi act normativ pag. 31 Controlul asupra Ordonanţei de Guvern pag. 35 Legea de abilitare pag. 37 Cauze de inadmisibilitate pag.38 Bibliografie pag. 46

___________________________________________________________________Introducere

__________________________________________________________________________ 4

Unitatea de învăţare nr.1

INTRODUCERE

OBIECTIVELE CURSULUI

Realizarea unei prezentări generale asupra scopului, rolului şi perspectivelor dreptului constituţional în ansamblul sistemului juridic; familiarizarea cu termenii de specialitate; însuşirea noţiunilor teoretice de bază ale dreptului constituţional; asigurarea unei operativităţi în lucrul cu dreptul constituţional; dezvoltarea raţionamentului juridic; dezvoltarea abilităţilor de analiză şi sinteză a informaţiei acumulate, respectiv verificarea şi dezvoltarea abilităţii individuale a utilizării noţiunilor teoretice acumulate la cazuri concrete.

CONCEPŢIE CURRICULARĂ

Obiectivele educaţionale, formulate din perspectiva cadrului didactic şi rezultate prin operaţionalizarea competenţelor de formare, structurate pe cele trei dimensiuni: competenţe cognitive, competenţe aplicativ practice şi competenţe de comunicare şi relaţionare.

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE Studierea, dar mai ales înţelegerea, pe de o parte a diferitelor structuri

implicate în procesul contenciosului constituţional iar pe de altă parte a instituţiilor şi noţiunilor specifice acestei materii.

TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare nr.1 Introducere Unitatea de învăţare nr.2 Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale Unitatea de învăţare nr.3 Autoritatea judecătorească Unitatea de învăţare nr.4 Mijloace de acces la Curtea Constituţională şi obiecţia de constituţionalitate Unitatea de învăţare nr.5 Excepţia de neconstituţionalitate

___________________________________________________________________Introducere

__________________________________________________________________________ 5

BIBLIOGRAFIE

1. C. Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Sistemul constituţional românesc, vol. 2, Ed. Lumina Lex Bucureşti 2001 2. Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu - Gabriel Barbu – Contencios Constituţional, Editura Hamangiu, 2009 3. C. Ionescu, Competenţa şi actele Curţii Constituţionale, Studii de drept românesc. 4. Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a IX- revăzută şi completată, Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu, ED. Lumina Lex 2001.

____________________________________Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

__________________________________________________________________________ 6


ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA CURŢII CONSTITUŢIONALE 2.1. Locul şi rolul Curţii Constituţionale

Adunarea Constituantă aleasă în mai 1990 a optat pentru un tip de control al constituţionalităţii legilor exercitat de o autoritate publică politico-jurisdicţională, special instituită pentru acest scop. Această autoritate publică este Curtea Constituţională, care ca şi alte autorităţi, cum ar fi Curtea de Conturi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ş.a., are un statut constituţional, întrucât principiile sale de organizare şi funcţionare sunt stabilite de Constituţie.

Caracterul politic al controlului constă, în primul rând, în procedura de desemnare a candidaţilor la funcţia de judecător constituţional şi de a legere a şase dintre aceştia de către cele două Camere ale Parlamentului. Chiar şi în privinţa celorlalţi trei judecători desemnaţi (numiţi) de Preşedintele României este evidentă manifestarea unei voinţe politice, cu toate că şeful statului nu exprimă - prin actul de numire - voinţa unei formaţiuni politice legitimată electoral. Se poate considera că atât reprezentanţii naţiunii întruniţi în cele două Camere legislative, cât şi Preşedintele României, numind pe cei nouă judecători constituţionali, exprimă prin reprezentare, voinţa politică a cetăţenilor privind numirea acestora.

Caracterul politic al jurisdicţiei constituţionale rezultă, de asemenea, din conţinutul politic al normelor fundamentale a căror garantare este asigurată prin efectuarea controlului, în fine, unele atribuţii conferite acestei autorităţi cum sunt, de pildă, aprecierea constituţionalităţii unui partid politic, avizul pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României întăresc caracterul politic al autorităţii publice învestită cu soluţionarea contenciosului constituţional.

Caracterul jurisdicţional rezultă înainte de toate din procedura de verificare a constituţionalităţii unei dispoziţii legale, din statutul judecătorilor, din modul de organizare şi funcţionare al autorităţii publice respective.

Procedura jurisdicţională de soluţionare a sesizărilor privind neconstituţionalitatea unor prevederi legale [art. 146 lit. a) şi d)] sau regulamentare [art. 146 lit c)] are un caracter contencios. Acesta rezultă din adversitatea sau, altfel spus, din caracterul contradictoriu al poziţiei autorităţii publice ale cărei acte sau prevederi legale adoptate de acestea sunt considerate de iniţiatorii sesizării Curţii ca fiind neconstituţionale, pe de-o parte, şi susţinerile acestora, pe de altă parte. După cum se poate observa din economia dispoziţiilor cuprinse în art. 146 din Constituţie, Curtea Constituţională are pe lângă prerogative de control constituţional şi alte atribuţii care vizează, fără îndoială, asigurarea supremaţiei normelor constituţionale în domenii de activitate de interes social şi politic deosebit, cum ar fi procedura de alegere a Preşedintelui României, procedura de suspendare din funcţie a acestuia, exercitarea de către cetăţeni a dreptului


__________________________________________________________________________ 7

de iniţiativă legislativă, revizuirea Constituţiei, contestarea constituţionalităţii unui partid politic.

Atribuirea acestor prerogative Curţii Constituţionale se explică în primul rând prin caracterul ei independent faţă de toate celelalte autorităţi publice şi prin poziţia Curţii de garant al supremaţiei Constituţiei, consfinţită de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituţională nu face parte din sistemul celor trei puteri în stat fiind independentă faţă de acestea. Faptul că judecătorii Curţii sunt numiţi de puterea legislativă şi de puterea executivă (Preşedintele României) nu creează un raport de subordonare al Curţii faţă de acestea.

În prezent, modelul de jurisdicţie constituţională - creat în liniile sale iniţiale de juristul austriac Hans Kelsen - este foarte răspândit în Europa. Denumirea autorităţii publice învestită cu un astfel de control diferă de la un stat la altul, dar principiile de organizare şi funcţionare sunt asemănătoare.

În doctrină, acest tip de control este denumit „Model European" de jurisdicţie constituţională. Modelul a fost instituţionalizat mai întâi în Constituţiile Cehoslovaciei şi Austriei din 1920. Ulterior, a fost receptat de un mare număr de state din Europa şi chiar din America Latină.

Locul Curţii Constituţionale în asamblul organizării puterilor în stat este stabilit de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia Curtea Constituţională este independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi legii sale organice. Ca autoritate publică, Curtea se situează în afara celor trei puteri, fără a se constitui, desigur, într-o putere aparte, supraordonată. Configurând locul şi rolul Curţii Constituţionale, Legea fundamentală a ţării i-a stabilit în mod expres domeniul sau sfera de activitate şi i-a conferit atribuţii precise. În felul acesta, Constituţia a delimitat sfera de acţiune (jurisdicţia) a Curţii de domeniul de activitate conferit celorlalte autorităţi publice.

Legea organică a Curţii Constituţionale a întărit această delimitare precizând în art. 1 alin. (3) că scopul Curţii este garantarea supremaţiei Constituţiei. Acest scop, pe care Curtea îl înfăptuieşte în condiţii de exclusivitate nu se intersectează cu atribuţia Preşedintelui României prevăzută în art. 80 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia şeful statului veghează la respectarea Legii fundamentale. Comparând cele două texte legale vom observa diferenţa între ele. în timp ce Legea nr. 4/1992 se referă la „garantarea supremaţiei Constituţiei", art. 80 alin. (2) din Constituţie se referă doar la acţiunea de a veghea la respectarea acesteia.

Tot astfel, nu există nici o suprapunere între art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 154 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia Consiliul Legislativ este competent, pentru o anumită perioadă stabilită de Legea fundamentală, să examineze conformitatea legislaţiei în vigoare cu textele Legii fundamentale, cu alte cuvinte să aprecieze caracterul lor constituţional.


__________________________________________________________________________ 8

2.2. Organizarea Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, ceea ce semnifică caracterul exclusiv al competenţei acesteia. Competenţa Curţii este circumscrisă, însă, la cea stabilită prin Constituţie. Nici o altă autoritate publică nu se poate pronunţa - cu valoare de decizie obligatorie sau executorie - în ceea ce priveşte constituţionalitatea legilor.

De asemenea, în cazul dezbaterilor parlamentare care au ca obiect examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative este posibil ca deputaţii şi senatorii ori comisiile celor două Camere sesizate în fond sau solicitate să dea un aviz pe marginea acestora, să invoce neconstituţionalitatea unor prevederi cuprinse în proiectele supuse Camerelor spre dezbatere şi adoptare sau a unor amendamente. în astfel de cazuri ipotetice comisiile, respectiv Camerele vor hotărî prin vot dacă într-adevăr textele respective sunt neconstituţionale.

Subliniem însă că atât în cazul contestării constituţionalităţii de către parlamentari a unor texte din proiectele de legi sau din propunerile legislative supuse Camerelor spre dezbatere şi aprobate, respectiv, a unor amendamente, ori de către comisiile parlamentare, nu este vorba de o jurisdicţie constituţională.

Desigur o autoritate publică, de pildă Guvernul, Camerele legislative, instanţele pot susţine că o lege este neconstituţională, însă numai decizia Curţii privind neconstituţionalitatea sau, dimpotrivă, caracterul constituţional al legii are caracter executoriu în materie. în legătură cu această problemă, Curtea Constituţională a statuat că opiniile exprimate de unele autorităţi publice privind neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale supuse Curţii controlului de constituţionalitate potrivit art. 146 din Legea fundamentală, pot fi apreciate ca o ingerinţă în activitatea acesteia şi ca o presiune asupra judecătorilor în soluţionarea unei anumite cauze.

Articolul 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii prevede, totodată, că aceasta este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale, în cazurile expres şi limitative prevăzute în art. 146 din Constituţie.

De asemenea, instanţele judecătoreşti sunt competente, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 să invoce din oficiu neconstituţionalitatea unei prevederi cuprinse într-o lege sau o ordonanţă, de care depinde judecarea cauzei, dar numai Curtea Constituţională este în drept să se pronunţe asupra constituţionalităţii acelei prevederi. Pe un alt plan, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are dreptul, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie să sesizeze Curtea Constituţională privind neconstituţionalitatea legilor înainte de promulgarea acestora. Dar şi în acest caz, Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor respective.

Prin raportare strictă a Curţii Constituţionale în atribuţiile ce i s-au conferit prin Constituţie, rezultă că această autoritate publică îndeplineşte rolul de judecător constituţional în cazurile în care se pronunţă asupra constituţionalităţii


__________________________________________________________________________ 9

legilor art. 146 lit. a) şi d), regulamentelor Parlamentului art. 146 lit. c), a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei art. 146 lit. a) şi asupra constituţionalităţii unui partid politic art. 146 lit. k).

Curtea Constituţională se compune din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României. O treime din numărul judecătorilor se înnoieşte din trei în trei ani. Candidaţii la funcţia de judecător al Curţii trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute în art. 143 din Constituţie: a) să aibă pregătire juridică superioară; b) să aibă o înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.

Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, cu votul majorităţii membrilor săi, la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit cel mai mare număr de voturi. Candidaturile se depun la comisia juridică a fiecărei camere de grupurile parlamentare sau de deputaţi ori senatori. Fiecare candidat este audiat atât de comisie, cât şi de plenul Camerei respective.

Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen. în cadrul plenului deciziile sunt luate în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul judecătorilor Curţii. Plenul Curţii îndeplineşte atribuţiile conferite acesteia care pot fi realizate numai prin cerere adoptată cu votul majorităţii judecătorilor. De asemenea, plenul este competent să ia orice măsură necesară pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii. Şedinţele plenului se convoacă de preşedintele Curţii, din proprie iniţiativă, sau la cererea altui judecător.

Plenul Curţii este atât organ de jurisdicţie constituţională, cât şi organ care asigură buna desfăşurare a activităţii Curţii.

Preşedintele României desemnează câte un candidat pentru funcţia de preşedinte al Curţii. Alegerea se desfăşoară, la nevoie, prin două tururi de scrutin. Dacă la primul tur de scrutin nici unul dintre cei candidaţi nu întruneşte majoritatea voturilor, se desfăşoară al doilea tur de scrutin între primii doi clasaţi sau traşi la sorţi, dacă toţi candidaţii obţin sau au obţinut în primul tur acelaşi numără de voturi (câte trei voturi). Operaţiunile de alegere a preşedintelui sunt conduse de judecătorul cel mai în vârstă. În caz de vacanţă a funcţiei, se alege un preşedinte până la încheierea perioadei de 3 ani.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 47/1992 Preşedintele Curţii Constituţionale are următoarele atribuţii:

a) coordonează activitatea Curţii Constituţionale şi reprezintă cauzele spre rezolvare; b) convoacă şi prezidează şedinţele în plen ale Curţii Constituţionale; c) reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor

organizaţii, române sau străine; d) constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în

lege, şi devenit vacant; e) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de regulamentul de


__________________________________________________________________________ 10

organizare şi funcţionare al Curţii Constituţionale. Alte atribu ţii ale Preşedintelui Curţii sunt prevăzute în art. 6 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al acesteia.

Plenul este format din cei nouă judecători. Plenul Curţii Constituţionale îndeplineşte atribuţiile care, potrivit legii, se pot

realiza numai prin acte adoptate cu votul majorităţii judecătorilor.

2.3. Statutul judecătorilor Curţii Constituţionale Potrivit art. 143 din Constituţie, judecătorii Curţii trebuie să aibă pregătire

juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Aceste cerinţe se justifică în primul rând prin poziţia Curţii şi prin prerogativele ce i le conferă Legea fundamentală. Garantarea supremaţiei Constituţiei, aprecierea concordanţei între textul legal şi dispoziţiile constituţionale, presupune o înaltă pregătire de specialitate în domeniul juridic.

Pentru a se întări statutul de independenţă al judecătorilor, Legea organică a Curţii prevede că funcţia de judecător este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior.

Numirea judecătorilor se poate face numai cu acordul prealabil, exprimat în scris, al candidatului. In cazul în care acesta ocupă o funcţie incompatibilă cu aceea de judecător al Curţii Constituţionale sau face parte dintr-un partid politic, acordul trebuie să cuprindă angajamentul său de a demisiona la data numirii din acea funcţie sau din partidul politic al cărui membru este.

În concordanţă cu art. 54 alin. (2) din Constituţie şi cu art. 39 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, judecătorii Curţii Constituţionale vor depune, în faţa Preşedintelui României şi a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, un jurământ de credinţă. Jurământul se depune individual, iar judecătorii Curţii îşi vor exercita funcţia de la data depunerii jurământului. Nedepunerea jurământului împiedică exercitarea atribuţiilor de judecător al Curţii Constituţionale.

Potrivit art. 64 din Legea nr. 47/1992 judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi: a) să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei; b) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale; c) în adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea de la vot nefiind permisă; d) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită; e) să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel; f) să se abţină de la orice activitate sau manifestare contrare independenţei şi demnităţii funcţiei lor. .

Judecătorii răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăţie a acestor


__________________________________________________________________________ 11

îndatoriri. Stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancţiunilor şi a m o d u lu i de aplicare a acestora este de competenţa exclusivă a plenului Curţii Constituţionale.

Pornirea acţiunii disciplinare împotriva acestora se poate face numai pe baza unei sesizări scrise şi semnate care va fi examinată de o comisie de cercetare disciplinară numită de preşedintele Curţii Constituţionale şi f o rm a t ă d in trei judecători. Dacă sesizarea priveşte pe preşedintele Curţii, desemnarea membrilor comisiei revine plenului Curţii prin tragere la sorţi. Ascultarea celui învinuit în faţa comisiei de cercetare disciplinară este obligatorie. In cazul în care comisia consideră că sesizarea este întemeiată, va întocmi un raport care, împreună cu întreg dosarul cauzei se înaintează plenului Curţii. Dacă comisia consideră că sesizarea este neîntemeiată, cauza se clasează.

Plenul Curţii Constituţionale poate aplica judecătorilor, în funcţie de gravitatea abaterii, următoarele sancţiuni disciplinare: mustrare, avertisment sever; încetarea mandatului de judecător al Curţii.

Ca înalţi demnitari în stat, judecătorii beneficiază de un regim special de imunitate. Astfel, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală ori contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea procurorului general.

Competenţa de judecată, pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curţii Constituţionale este suspendat de drept din funcţia sa. în caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea încetează.

Potrivit art. 67 din Legea organică a Curţii Constituţionale mandatul de judecător încetează: a) la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisei, de pierdere a drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces; b) în situaţiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcţiei de judecător mai mult de 6 luni; c) în cazul în care este membru al vreunui partid politic sau are, alături de cetăţenia română, o altă cetăţenie, ori nu are domiciliul în ţară; d) ca urmare a încălcării grave a obligaţiilor prevăzute în art. 64 din Legea nr. 47/1992 sau pentru încălcarea gravă a obligaţiilor ce îi revin potrivit Legii nr. 47/1992.

Constatarea încetării mandatului, se face de preşedintele Curţii Constituţionale dacă motivul este expirarea încetării termenului pentru care a fost numit, iar în celelalte cazuri, încetarea mandatului se hotărăşte în plen, cu votul majorităţii judecătorilor Curţii.

Cu 3 luni înainte de expirarea mandatului fiecărui judecător, preşedintele Curţii sesizează pe preşedintele Camerei Parlamentului care a numit judecătorul sau, după caz, pe Preşedintele României, solicitându-i să numească un altul în locul lui; numirea trebuie efectuată cu cel puţin o lună înainte de încetarea mandatului judecătorului predecesor.


__________________________________________________________________________ 12

În cazul în care mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depăşeşte 6 luni, preşedintele va sesiza autoritatea publică competentă, în termen de cel mult 3 zile de la data încetării mandatului, în vederea numirii unui nou judecător. Mandatul judecătorului astfel numit încetează la expirarea duratei mandatului pe care l-a avut judecătorul înlocuit. Dacă perioada pentru care a fost astfel numit noul judecător, este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani.

2.4. Competenţa Curţii Constituţionale

Competenţa Curţii este configurată în art. 146 din Constituţie, ale cărei prevederi sunt dezvoltate de Legea nr. 47/1992. Din lectura textelor care stabilesc atribuţiile Curţii rezultă că în competenţa acesteia intră pe lângă controlul propriu-zis al unor acte ale Parlamentului şi Guvernului ori ale unor iniţiative legislative exercitate de cetăţeni şi verificarea constituţionalităţii unor proceduri care nu au legătură cu procesul legislativ.

Din analiza textelor constituţionale referitoare la competenţa Curţii Constituţionale rezultă că această autoritate publică jurisdicţională exercită un control de legalitate şi nu unul de oportunitate. Curtea Constituţională statuează numai asupra problemelor de drept. Ca atare, în soluţionarea cauzelor ce i-au fost remise potrivit art. 146 din Constituţie, Curtea Constituţională trebuie să se limiteze la verificarea conformităţii constituţionale a dispoziţiilor legale cu a căror neconstituţionalitate a fost sesizată. Curtea nu ar fi, de pildă, competentă să se pronunţe asupra necesităţii sociale a reglementării, sau a implicărilor sale care nu sunt de natură juridică.

În ceea ce priveşte actele supuse controlului de constituţionalitate, prevăzute de Legea fundamentală acestea sunt: legile adoptate de Parlament, atât înainte de promulgare, cât şi cele intrate în vigoare; regulamentele celor două Camere legislative, ordonanţele Guvernului, iniţiativele de revizuire a Constituţiei, indiferent de iniţiator şi iniţiativele legislative prezentate de cetăţeni.

2.5. TEST DE VERIFICARE

Determinaţi structura organizatorică a Curţii Constituţionale


__________________________________________________________________________ 13

2.4. BIBLIOGRAFIE 1. C. Ionescu, Drept constituţional şi instituţii polItice. Sistemul constituţional

românesc, vol. 2, Ed. Lumina Lex Bucureşti 2001 2. Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu - Gabriel Barbu – Contencios Constituţional, Editura Hamangiu, 2009 3. C. Ionescu, Competenţa şi actele Curţii Constituţionale, Studii de drept românesc. 4. Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a IX- revăzută şi completată, Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu, ED. Lumina Lex 2001

____________________________________ Autoritatea judecătorească

__________________________________________________________________________ 14


AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ 3.1. Delimitare conceptuală

În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească. De altfel, aşa cum deseori se afirmă, separaţia puterilor este în realitate o justificare a unui scop politic concret: să slăbească guvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii. într-o asemenea viziune, două aspecte bine distincte se conturează şi anume: - separaţia parlamentului vis-a-vis de guvern, care se referă la guvernanţii în sensul larg al cuvântului; - separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii care permit controlul acestora prin judecători independenţi {vezi Maurice Dnverger).

Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct.

Termenul justiţie are două sensuri, într-un sens, prin justiţie înţelegem sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. în limbajul obişnuit a face justiţie înseamnă a face dreptate.

Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de judecare a proceselor, de reprimare a persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin indicarea regulilor sociale convenite sau stabilite, de anulare a actelor ilegale sau abuzive. Justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul, ea privind direct chiar exerciţiul puterii politice, în sensul efectuării controlului asupra modului cum guvernanţii acţionează în limitele constituţiei şi dreptului, adică în realizarea principiului legalităţii.

Statul, de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei veritabile însemnând arbitrarul şi nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se desfăşoare potrivit constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să se cunoască şi să se poată interpreta şi aplica concret atunci când sunt încălcate, când drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate.

Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi (puteri) distincte, investită cu puteri statale care-i dau eficientă şi care trebuie să fie independentă şi imparţială (de altfel este îndeobşte cunoscut şi admis ca nu poţi fi judecător în propria cauză, pentru că, obiectiv, nu poţi fi nici independent, nici imparţial. Actul de justiţie poate fi înfăptuit numai de un al treilea neutrii şi imparţial).

Concepută astfel, ca o funcţie realizată independent şi imparţial, justiţia s-a impus ca o idee şi realitate în care oamenii cred că-i poate apăra atunci când drepturile şi interesele lor legitime sunt încălcate. Fiat justiţia pereat mundus (justiţia să-şi urmeze cursul ei, chiar dacă lumea ar fi să piară) a devenit dictonul preferat în legătură cu justiţia.

În spiritul ideii de justiţie s-au dezvoltat însă şi activităţi înfăptuite de alte organisme decât instanţele judecătoreşti. Astfel cuvântul jurisdictional a devenit preferabil cuvântului judiciar care se aplică numai unei categorii de jurisdicţii. Membrii jurisdicţiilor, pentru a aplica legea la cazurile concrete ce le sunt deduse spre rezolvare, mai întâi interpretează Constituţia, legile, contractele, convenţiile sau cutumele ce sunt invocate, le stabilesc sensul lor oficial. Ansamblul judecăţilor lor formează jurisprudenţa, care limpezeşte textele obscure, cu mai


__________________________________________________________________________ 15

multe sensuri sau lacune şi uneori le completează. În urma judecăţii se dau hotărâri, prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii

pentru subiectele de drept, participanţi în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate de către cetăţeni şi de autorităţile publice.

3.2. Specificul activităţii jurisdicţionale

Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi legilor.

Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. El aplică dreptul creat de către parlament.

Justiţia este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi spiritul constituţiei, legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor.

Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea ea cunoaşte o anumită organizare şi anumite principii. Astfel organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie (se consideră că cea mai eficientă este organizarea a doua grade de jurisdicţie: fond, apel sau recurs).

3.3. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia Principiul legalităţii- este un principiu ce în mod firesc excede justiţiei, fiind de

esenţa statului de drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justitiţiei şi anume sub două mari aspecte:

legalitatea instanţelor judecătoreşti - deci pot îndeplini funcţii jurisdicţionale, numai acele autorităţi statale cărora constituţia şi legile le recunosc asemenea calitate. De asemenea, instanţele judecătoreşti pot rezolva procese numai în limita competenţei conferite de lege. În fine, procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzută de lege.

legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor - deci nu există infracţiune decât dacă este prevăzută de lege şi că nu există pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege (art. 125 din Constituţie).

b) Justiţia este unică şi egală pentru toţii- este un principiu fundamental care valorifică şi în acest domeniu marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. În sinteză aceasta presupune :

pentru toţi cetăţenii să existe o singura justiţie, aceştia să fie judecaţi de aceleaşi instanţe în procese similare. folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli procedurale acordarea drepturilor procesuale în mod egal tuturor

participanţilor.

c) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie. Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De


__________________________________________________________________________ 16

aceea îi se asigură traducerea printr-un interpret. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în acest sens. După ce prin art. 127(1) stabileşte ca procedură judiciară se desfăşoară în limba română, prin art. 27(2) arată că cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţa şi de a pune concluzii, prin interpret. în procesele penale, prevede de asemenea Constituţia, acest drept este asigurat în mod gratuit. d) Dreptul la apărare- este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu fundamental al justiţiei.

e) Prezumţia de nevinovăţie- este un principiu constituţional potrivit căruia

o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Este una din cele mai puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii umane. Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicţionala. Este prevăzut explicit în art.23 (8) din Constituţia României.

f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii este unul d in principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea. Independenţa judecătorului, de altfel independent al justiţiei, ţine de chiar separaţia/echilibrul puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa autorităţii jurisdicţionale. Ea exprimă posibilitatea de protecţie a guvernanţilor, fiind în fond o garanţie în faţa abuzurilor puterilor (autorităţilor). Judecătorul, el însuşi, dă în ultima instanţă strălucire independenţei sale, prin profesionalism, moralitate, caracter, deontologie. Este interesant şi semnificativ citatul din tratatul de procedură civilă al profesorului Viorel Ciobanu (pg.26) în sensul căruia "Pentru a fi magistrat, nu trebuie să fii mai puţin om. De aceea el trebuie să dispună de libertatea de expresie, de opinie, de asociere. Dar fiecare profesie are servituţiile sale, iar pentru un magistrat, se pretinde un anume gen de sobrietate care vizează angajamentele sale publice. Un judecător militant, exaltat, devorat de luptele sale se îndepărtează de virtuţile solicitate de această activitate, adică echilibrul, moderaţia şi seninătatea." Regulile constituţionale cuprind garanţii ale independenţei judecătorilor printre care condiţiile de recrutare, inamovibilitatea, avansarea şi controlul prezintă un interes aparte.

Astfel:

Constituţia României prin art. 123 (2) stabileşte că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Recrutarea judecătorilor este o garanţie a independenţei acestora (în unele state judecătorii sunt aleşi, prin vot popular-ex. SUA, la nivelul statelor).


__________________________________________________________________________ 17

În sistemul alegerii, judecătorii trebuie să se alinieze platformelo r şi partidelor politice, cu toate dezavantajele ce rezultă. Recrutarea judecătorilor prin concurs, în care numirea se face în ordinea rezultatelor (deci a competenţei profesionale) este considerată cea mai potrivită. Comisiile de concurs trebuie să cuprindă universitari, jurişti profesionişti, magistraţi recunoscuţi, fapt ce asigură din start independenţa. în multe state judecătorii sunt numiţi, de regulă de către executiv. În ţara noastră, potrivit Constituţiei judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii.

Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţei judecătorului, fiind o măsură de protecţie a acestuia. Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său. Inamovibilitatea pune magistraţii la adăpost de orice revocare şi transferare impusă în afară de greşeli foarte grave şi după o procedură jurisdicţională. Iar legea romană de organizare judecătorească stabileşte că dacă în cursul activităţii sale, magistratul manifestă o vădită incapacitate profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, poate dispune eliberarea sa din funcţie la sesizarea ministrului justiţiei (art.80). Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii privitoare la inamovibilitatea judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii. Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Ori judecătorii stagiari sunt singurii care nu sunt numiţi de către Preşedinte (vezi şi art.133). Dar în legătură cu aceştia, legea d e organizare judecătorească, arată că se bucură de stabilitate, ca şi procurorii (art. 75). O precizare este de asemenea pertinentă şi anume că inamovibilitatea priveşte numai calitatea de judecător şi nu funcţiile de conducere judecătorească.

Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde de executiv, trebuie avute în vedere două reguli şi anume; ea să revină numai corpului magistraţilor (de exemplu Consiliului Superior al Magistraturii); limitarea treptelor (gradelor) şi consecinţelor avansării, în sensul de a se face cât mai multe diferenţieri în carieră. Pentru a nu crea prin avansare situaţii nedorite se practică şi avansarea pe loc. Astfel, legea de organizare judecătorească, prin art. 78 după ce stabileşte că avansarea sau transferarea magistraţilor se poate face numai cu consimţământul acestora, adaugă că magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru a fi avansaţi, dar care nu doresc să schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot fi avansaţi pe ioc.

Desigur un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are controlul hotărârilor judecătoreşti. Acest control t r e b u ie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale. Astfel realizate lucrurile se poate vorbi de independenţa justiţiei în faţa legislativului şi a executivului.

Există, de asemenea, principii specifice diferitelor categorii de jurisdicţii

(sau procese) sens în care se discută de exemplu de principiile dreptului procesual civil sau principiile dreptului procesual penal (vezi şi manualele de proceduri ale profesorilor Ion Neagu şi Viorel Ciobanu).


__________________________________________________________________________ 18

Toate aceste principii sunt importante. Uneori în activitatea judecăţii, în lipsa de text expres sau apropiat, judecătorul recurge la analogia dreptului, adică la aplicarea principiilor fundamentale, iar încălcarea principiilor poate atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti sau a altor acte de procedură (vezi loanMuram, Viorel Ciobanuetc).

3.4. Organele judecătoreşti Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite şi instanţe

judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii,

tribunale, curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege.

Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea Judecătorească, reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Nu trebuie înţeles că toate aceste organisme se integrează în puterea judecătorească. În această putere intră numai instanţele judecătoreşti.

Instanţele judecătoreşti sunt, potrivit art. 1 2 5 (I) d i n Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Legea de organizare judecătorească stabileşte următoarele instanţe judecătoreşti judecătoriile, tribunalele, curţile de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în limitele stabilite prin lege funcţionează şi tribunalele militare.

Ministerul public, cuprinde procurorii, constituiţi în pachete, care în mod generic intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministailui justiţiei. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare a Ministerului Public sunt: legalitatea, imparţialitatea, controlul ierarhic. Iar potrivit art. 30 din legea pentru organizarea judecătorească Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi.

Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării a două funcţii şi anume:

a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţie celor stagiari când exercită prima funcţie, lucrările sale sunt prezidate de către ministrul justiţiei, dar fără drept de vot b) este colegiul de disciplină al judecătorilor care exercită cea de a doua funcţie, lucrările sunt prezidate de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durată de 4 ani, de către Camera Deputaţilor şi de către Senat, în şedinţa comună.


__________________________________________________________________________ 19

Ministerul Justiţiei (deşi nu este nominalizat prin Constituţie) are u n rol aparte în administrarea Justiţiei. Potrivit dispoziţiilor legale prin care este organizat el "este organul administraţiei publice de specialitate care exercită atribuţiile prevăzute de lege în domeniul administraţiei Justiţiei, al executării pedepselor penale, precum şi cu privire la activitatea Ministerului Public, asigurând condiţiile necesare funcţionării întregului sistem al Justiţiei pe baza strictei aplicări a legii, corespunzător principiilor democratice ale statului de drept".

3.5. TEST DE VERIFICARE Enumeraţi organele judecătoreşti din România 3.6. BIBLIOGRAFIE 1. C. Ionescu, Drept constituţional şi instituţii polItice. Sistemul constituţional


_______________Mijloace de acces la Curtea Constituţională şi obiecţia de constituţionalitate

__________________________________________________________________________ 20


MIJLOACE DE ACCES LA CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI

OBIECŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE 4.1. Legitimitatea constituţională

Controlul constituţionalităţii legii constă, în esenţă, în verificarea legitimităţii constituţionale a acesteia. Astfel, principiile şi dispoziţiile Constituţiei configurează un cadru specific de legitimitate a tuturor celorlalte acte normative ale sistemului juridic. Supralegalitatea constituţională exprimă tocmai poziţia supraordonată a legitimităţii constituţionale faţă de legitimitatea rezultând din conformarea actelor normative subordonate legii, în funcţie de prevederile acesteia, potrivit principiului legalităţii.

Controlul de constituţionalitate, văzut în toate aspectele sale - controlul general al aplicării Constituţiei, controlul repartiţiei competenţelor între autori tăţi, şi în special controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor - contribuie la depăşirea „mitului" supremaţiei legilor şi al suveranităţii parlamentare şi consolidează directa aplicabilitate a Constituţiei, edificând „un cadru de stabilitate care, sub aspectul trăsăturilor sale esenţiale, scapă oscilaţiilor inerente procesului de guvernare"."

Constituţia fixează cadrul juridic al controlului constituţionalităţii legilor, reglementarea în detaliu aducându-o legea organică privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României.

Pornind de la clasificările acestui control vom observa că, după criteriul momentului exercitării lui, legea fundamentală instituie un control prealabil intrării în vigoare a legii, exercitat in abstracto [art. 146 lit. a) din Constituţie], şi un control posterior intrării în vigoare a legii, control cu caracter concret [art. 146 lit. d) din Constituţie], De asemenea, sunt supuse controlului de constituţionalitate şi alte acte normative: regulamentele Parlamentului, în condiţiile art. 146 lit. c) din Constituţie, fiind vorba despre un control abstracto posteriori, şi ordonanţele Guvernului, în aceleaşi condiţii ca şi controlul posterior al constituţionalităţii legilor.

S-a considerat că îmbinarea celor două forme de control ar fi de natură „să asigure plenitudine vocaţiei şi obligaţiei Curţii Constituţionale de a garanta supremaţia Constituţiei, ca una dintre condiţiile sine qua non ale statului de drept şi ale democraţiei constituţionale". Prin această îmbinare se asigură şi un echilibru între scopurile celor două forme, dincolo de scopul general al asigurării supremaţiei Constituţiei.

4.2. Controlul concret şi controlul abstract

Varianta consacrată pentru controlul concret a posteriori este cea care asigură accesul persoanelor la jurisdicţia Curţii Constituţionale. Acest acces nu se face pe calea recursului direct, pe cale de acţiune, ci pe calea recursului pe cale de excepţie sau excepţia de neconstituţionalitate, ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti şi soluţionată de Curtea Constituţională."

Excepţia de neconstituţionalitate şi sesizarea de neconstituţionalitate sunt mijloacele tehnice prin care se exercită cele două forme principale ale controlului


__________________________________________________________________________ 21

constituţionalităţii legilor: controlul concret a posteriori şi controlul abstract a priori.

Controlul a priori al legii, înainte de promulgare, se exercită prin solu-ţionarea unei obiecţii de neconstituţionalitate.

Astfel, dacă excepţia de neconstituţionalitate este un mijloc consacrat de protecţie a drepturilor fundamentale, sesizarea de neconstituţionalitate se constituie într-un mijloc de protecţie a minorităţii politice în raport cu majoritatea, în cadrul procesului de legiferare.

Spre deosebire de procedura de control a posteriori a legii, declanşată prin excepţia de neconstituţionalitate, ce constituie un incident similar unei „chestiuni prejudiciale" ivite în cursul unui proces în faţa instanţelor judecătoreşti şi pe care judecătorul, în faţa căruia s-a ridicat acest incident, o trimite judecătorului a qnem spre soluţionare prin exercitarea controlului, în cadrul procedurii de control al legii a priori, sesizarea Curţii este printr-o acţiune directă adresată acesteia, denumită obiecţie de neconstituţionalitate. în concluzie, diferenţa dintre obiecţia şi excepţia de neconstituţionalitate este de ordin procedural. Constituţionale, sub acest aspect putându-se deosebi caracteristicile generale şi cele particulare, după caz, obiecţie de neconstituţionalitate (controlul a priori), excepţia de neconstituţionalitate (controlul a posteriori) şi controlul regulamentelor parlamentare. Pentru statutul Curţii, esenţiale sunt caracteristicile generale ce rezultă din următoarele aspecte: a) procedura are ca scop soluţionarea unui conflict, astfel încât are caracter contradictoriu, cu intensitate diferită: la obiecţia de neconstituţionalitate şi controlul regulamentelor parlamentare procedura are un caracter abstract; în cazul excepţiei de neconstituţionalitate contradictorialitatea este însă mai pregnantă, procedura fiind nu numai scrisă, prin solicitarea punctelor de vedere ale celor două Camere, al Guvernului şi al Avocatului Poporului, ci şi orală şi publică, având toate caracteristicile procedurii contencioase în general, întrucât are un caracter concret. Dreptul comun îl constituie procedura civilă; aşadar, în măsura în care legea organică a Curţii nu prevede o regulă procedurală specifică, sunt aplicabile prevederile procedurii civile cu particularitatea de a fi compatibile cu procedura în faţa Curţii; incompatibilitatea se stabileşte exclusiv de Curte, după cum însăşi aceasta a statuat că pot fi cerute cheltuielile de judecată numai în faţa instanţei de judecată, soluţie impusă de faptul că decizia Curţii nu constituie titlu executoriu, că decizia nu este supusă căilor de atac, că principiul disponibilităţii nu se aplică după ce Curtea a fost sesizată, în sensul că semnalării unei obiecţii de neconstituţionalitate nu şi-ar putea retrage acţiunea după sesizarea Curţii, partea ce a invocat o excepţie ori instanţa de judecată care a sesizat prin încheiere Curtea nu ar putea renunţa la acea excepţie, deoarece procedura declanşată prin sesizare are un caracter public, fiind subordonată realizării unui interes general referitor la verificarea caracterului constituţional al legii, regulile de drept comun cu privire la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului nu se aplică.

Procedura de control este de drept public punând în mişcare o competenţă de atribuire exclusivă şi cu un caracter imperativ. Această procedura cuprinde două faze succesive: una prealabilă, scrisă, cu caracter pregătitor, condusă de judecătorul-raportor şi a doua fază cu caracter delibe-rativ, care în cazul excepţiei de neconstituţionalitate constituie un contencios constituţional deplin şi se încheie odată cu emiterea şi publicarea deciziei în Monitorul Oficial. Principalele consecinţe ale caracterului de drept public al


__________________________________________________________________________ 22

procedurii de control sunt următoarele: - competenţa Curţii ca unică autoritate de jurisdicţie constituţională nu poate fi contestată de nici o altă autoritate, aşa încât nu poate exista, sub acest aspect, un conflict negativ sau pozitiv de competenţă; - cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru; - autorităţile publice, persoanele juridice române, fie ele de drept public sau de drept privat, sunt obligate să comunice informaţiile şi documentele pe care le deţin, necesare controlului, la cererea Curţii; aceasta, în acelaşi scop, poate solicita opinia unor instituţii sau autorităţi ori consultaţii de specialitate. De asemenea, Camerele Parlamentului, Guvernul, Avocatul Poporului sunt partenerii Curţii, deoarece Curtea este obligată să le ceară punctul de vedere, în baza procedurii de control. Ca atare, Curtea nu este izolată în exercitarea controlului, ci, dimpotrivă, implică principalele autorităţi publice, ale procesului legislativ cu precădere, în derularea procedurii de control de consti tuţionalitate", mai cu seamă pentru că legea fundamentală este un „act viu" care, pentru a rămâne în consonanţă cu evoluţia societăţii, presupune un dialog permanent între autorităţile chemate să o aplice şi structurile reprezentative ale societăţii civile, astfel încât ceea ce la un moment dat era constituţional, într-o fază ulterioară poate deveni, dimpotrivă, neconstituţional; în acest sens judecătorul constituţional valorifică o gândire colectivă, chiar dacă într-o modalitate subiectivă; adesea judecătorul are rolul unui arbitru şi în toate cazurile decizia sa reflectă nivelul culturii juridice la un moment dat.

4.3. Obiecţia de neconstituţionalitate Sesizarea de neconstituţionalitate în cadrul controlului anterior constituţionalităţii

legilor mai este cunoscută şi sub denumirea de obiecţie de neconstituţionalitate. Consacrată de fostul art. 145 alin. (1) din Constituţie, devenit în prezent art. 146 alin. (1), obiecţia de neconstituţionalitate desem-nează acţiunea prin care este sesizată Curtea Constituţională în cadrul contro-lului anterior promulgării legii. Termenul de „obiecţie de neconstitu ţionalitate", are un caracter tehnic, desemnând acţiunea prin care Curtea este sesizată.

În doctrină s-a arătat că, spre deosebire de procedura de control a posteriori al legii, declanşată prin excepţia de neconstituţionalitate, ce constituie un incident similar unei chestiuni prejudiciale ivite în cursul unui proces în faţa instanţelor de judecată şi pe care judecătorul a quo, în faţa căruia s-a ridicat acest incident, o trimite judecătorului a quem spre soluţionare prin exercitarea controlului, în cadrul procedurii de control al legii a priori sesizarea Curţii este printr-o acţiune directă adresată acesteia, denumită obiecţie de neconsti-tuţionalitate. Astfel, diferenţa dintre obiecţia şi excepţia de neconstituţionalitate era una de ordin procedural, în sens material ele având, în esenţă, acelaşi conţinut: contestarea legitimităţii constituţionale a legii.

Art. 145 alin. (1) din Constituţie, în prezent abrogat, prevedea că: În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b, legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie.

În reglementarea iniţială a Constituţiei din anul 1991, obiecţia de neconstituţionalitate putea fi invocată de Preşedintele României, preşedintele uneia din cele două Camere ale Parlamentului, Guvern, Curtea Supremă de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori. Preşedintele României


__________________________________________________________________________ 23

putea formula obiecţia numai după ce legea îi fusese comunicată pentru promulgare, pe când ceilalţi subiecţi de sezină o pot invoca şi anterior, înăuntrul termenului de protecţie de 5 sau 2 zile, după caz. Obiecţia putea fi formulată chiar dacă, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României ceruse reexaminarea legii. În doctrină s-a statuat că dacă dispoziţiile ce făceau obiectul cererii de reexaminare erau diferite de cele care făceau obiectul sesizării de neconstituţionalitate, cele două proceduri se puteau desfăşura în paralel, neavând un caracter concurenţial. Dacă ele, însă, coincideau, atunci desfăşurarea paralelă a celor două proceduri, adică procedura parlamentară în privinţa cererii de reexaminare, respectiv cea de control al constituţionalităţii legii în cazul obiecţiei de neconstituţionalitate, ar fi fost fără îndoială neraţională şi ar putea determina ca decizia Curţii să rămână fără obiect dacă, în urma reexaminării, legea ar fi fost modificată.

Cea mai judicioasă soluţie ar fi fost aceea de a suspenda procedura de control de constituţionalitate până când se epuiza procedura de reexaminare a legii în Parlament ca urmare a cererii Preşedintelui României.

Potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (1) anterioare revizuirii Constituţiei, în cazurile de neconstituţionalitate constatate de Curte potrivit articolului 144 lit. a) din Constituţie (controlul a priori), legea se trimitea Parlamentului spre reexaminare, obiecţia de neconstituţionalitate putând fi înlăturată dacă legea era adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Promulgarea legii devenea, astfel, obligatorie chiar dacă prin decizia Curţii Constituţionale fusese stabilită neconstituţionalitatea legii respective. Prin urmare, Preşedintele era obligat să promulge legea adoptată în aceste împrejurări, fără a mai putea uza de dreptul de a cere reexaminarea legii, consacrat prin art. 77 alin. (2) din Constituţie în forma sa iniţială.

În aceste condiţii, s-a apreciat că posibilitatea prevăzută de art. 145 alin. (1) din Constituţia română înfrângea monopolul cu privire la controlul de constituţionalitate, reprezentând o excepţie de la regula potrivit căreia deciziile Curţilor Constituţionale se impun puterilor publice.

În anul 2003 a apărut Legea de revizuire a Constituţiei, care receptând tot ceea ce practica celor aproape 12 ani de aplicare a Legii fundamentale a demonstrat, criticile formulate în doctrină, precum şi evoluţiile în plan european în ceea ce priveşte justiţia constituţională, a adus modificări şi completări de substanţă celor şase articole cuprinse în Titlul V al Constituţiei care reglementează controlul exercitat de Curtea Constituţională.

În doctrină a fost exprimată opinia potrivit căreia utilizarea sintagmei „obiecţie de neconstituţionalitate" este eronată. Dacă avem în vedere logica textului constituţional, remarcăm folosirea termenului de „sesizare" în art. 146 lit. a) din Constituţie, pentru a desemna modul de învestire a jurisdicţiei constituţionale cu controlul a priori al constituţionalităţii unei legi, în timp ce termenul „obiecţie" apărea în fostul art. 145 alin. (1) din Constituţie pentru a evidenţia înlăturarea de către Parlament a criticii de neconstituţionalitate care formează obiectul sesizării.

Conform art. 146 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţională „(...) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei".

În aceeaşi ordine de idei, art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale menţionează: „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii


__________________________________________________________________________ 24

legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de 2 zile.

Dreptul de sesizare a Curţii prin invocarea unei obiecţii de neconstitu -ţionalitate este afectat de un termen incert, cu efect extinctiv, data promulgării legii. Termenul nu e susceptibil nici de întrerupere, nici de suspendare.

La rândul său, promulgarea este afectată de un termen de decădere, prevăzut de art. 77 din Constituţie, la împlinirea căruia se stinge dreptul Preşedintelui de a promulga legea „aceasta intrând în vigoare chiar în lipsa promulgării", deoarece altminteri ar însemna ca legea să rămână neoperantă prin amânarea promulgării sine die.

Art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că în cazul sesizării Curţii Constituţionale de unul dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea va comunica Preşedintelui României sesizarea primită, în ziua înregistrării.

În schimb, dacă sesizarea s-a făcut de Preşedintele României, de parla-mentari, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului [art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 republicată], dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională o va comunica preşedintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, prevederile alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător [art. 16 alin. (3) Legea nr. 47/1992, republicată].

Astfel, primind sesizarea, preşedintele Curţii o va comunica, în ziua înregistrării, Preşedintelui României. În aceste condiţii, se întrerupe termenul de promulgare a legii şi se suspendă exercitarea de către Preşedinte a atribuţiei de promulgare. După primirea deciziei Curţii prin care s-a confirmat constituţionalitatea legii sau a legii reexaminate de Parlament, în cazul în care prin decizie obiecţia de neconstituţionalitate fusese acceptată, curge un nou termen de promulgare, de 10 zile, prevăzut de alin. (3) al art. 77 din Constituţie.

Dreptul constituţional al Preşedintelui României de a sesiza Curtea potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, curge de la data primirii legii adoptate de Parlament spre promulgare, indiferent care ar fi termenul de promulgare -de 20 de zile sau de 10 zile. Dacă legiuitorul constituant ar fi intenţionat să restrângă posibilitatea Preşedintelui de a-şi exercita dreptul de veto, nu ar mai fi stabilit în art. 77 alin. (3) din Constituţie termenul de 10 zile, ci ar fi prevăzut un termen foarte scurt, necesar operaţiunii tehnice de emitere a decretului de promulgare. Rezultă că Legiuitorul Constituant a recunoscut Preşedintelui României un termen de reflecţie în vederea exercitării dreptului de veto, numai că termenul respectiv este mai redus decât cel prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie. Şi în opinia noastră, Preşedintele României ar putea să sesizeze în termen de 10 zile Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea unei prevederi legale din legea reexaminată anterior de Parlament, ca urmare a unei decizii de


__________________________________________________________________________ 25

neconstituţionalitate pronunţate de Curte, cu condiţia, însă, ca prevederea respectivă să fie alta decât cea care a făcut obiectul sesizării iniţiale. Din cele arătate rezultă că Preşedintele României poate formula o obiecţie numai după ce legea i-a fost comunicată spre promulgare, pe când ceilalţi subiecţi ai dreptului de a sesiza Curtea o pot invoca şi anterior, înăuntrul termenului de protecţie, de 5 sau 2 zile, după caz. Obiecţia poate fi formulată chiar dacă, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României a cerut reexaminarea legii. În acest caz, dacă dispoziţiile ce fac obiectul cererii de reexaminare sunt diferite de cele ce fac obiectul sesizării de neconstituţionalitate, cele două proceduri se pot desfăşura paralel, neavând un caracter concurenţial. Dacă însă coincid, desfăşurarea paralelă a celor două proceduri - parlamentară în ce priveşte cererea de reexaminare şi de control al constituţionalităţii legii, în ce priveşte obiecţia de neconstituţionalitate - este neraţională. Dacă ar admite obiecţia, s-ar putea ca decizia Curţii să rămână fără obiect în cazul în care, în cadrul reexaminării, legea a fost modificată. În orice caz, o lege, pentru care s-a deschis procedura de reexaminare, nu este definitiv adoptată. Ea era definitiv adoptată când Curtea a fost sesizată, de aceea sesizarea este legală, dar în acelaşi timp, prin efectul reexaminării, procedura de adoptare s-a reluat, ca urmare a cererii Preşedintelui României. Astfel, considerăm că procedura de control ar trebui suspendată, urmând a fi reluată după epuizarea procedurii de reexaminare când, dacă legea a fost modificată, s-ar putea ca obiecţia de neconstituţionalitate să rămână fără obiect.1 Dacă însă, chiar într-o altă formulare, soluţia legislativă ce face obiectul sesizării a fost menţinută de legea rezultată din reexaminare, întrucât conţinutul obiecţiei îl constituie îndeosebi legea în sens material, nu formal, considerăm că nu mai este necesară o nouă sesizare, ci Curtea urmează a se pronunţa în temeiul sesizării iniţiale.

Termenul de promulgare este cel prevăzut de art. 77 alin. (3) din Consti-tuţie, adică de 10 zile de la primirea de către Preşedintele României a legii reexaminate de Parlament.

Procedura de reexaminare este o procedură legislativă complementară celei obişnuite şi, ca orice procedură parlamentară, nu-i facultativă, cu atât mai mult cu cât este instituită de Constituţie. Textul art. 147 alin. (2) din Constituţie prevede că legea declarată neconstituţională se trimite Parlamentului „spre reexaminare", care este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Odată sesizat, prin exercitarea iniţiativei legislative Parlamentul este obligat să se pronunţe asupra proiectului de lege sau propunerii legislative cu care a fost învestit. Tocmai în aceasta constă deosebirea dintre iniţiativa legislativă şi dreptul de petiţionare adresat Parlamentului. Fiind sesizat, ca orice autoritate publică, Parlamentul este obligat să-şi exercite competenţa sa constituţională, nu poate fi negat prin trimiterea legii spre reexaminare Parlamentului, care se desesizase ca urmare a adoptării legii, este din nou sesizat, astfel încât sesizarea iniţială, al cărei scop este adoptarea legii, se reactivează. Aceasta nu înseamnă că Parlamentul nu-şi păstrează intact dreptul său de dispoziţie cu privire la fixarea priorităţilor legislative care, însă, nu poate fi de altă natură decât în cadrul procedurii legislative obişnuite. Cu alte cuvinte, competenţa Parlamentului de a adopta, cu sau fără modificări, sau de a respinge iniţiativa legislativă prezentata nu se transformă în cadrul procedurii de reexaminare în facultatea de a nu se pronunţa; dacă ar face-o ar însemna să nege, printr-o omisiune, votul celor ce au adoptat legea, obligativitatea acelui vot, să nege însuşi principiul constituţional al majorităţii în adoptarea legilor, prevăzut de art. 76 din Constituţie.


__________________________________________________________________________ 26

S-a mai arătat că procedura de reexaminare este contrară calităţii Curţii Constituţionale de unică autoritate de jurisdicţie constituţională. Este adevărat că prin procedura de reexaminare controlul constituţionalităţii legii declarate de Curte ca fiind neconstituţională este partajat de aceasta cu Parlamentul.

Reexaminarea are semnificaţia realizării consecvente a principiului constituţional al art. 61 alin. (1) din Constituţie potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Legea, după reexaminare, este expresia voinţei exclusive a legiuitorului, dar acesta are obligaţia constituţională de a pune de acord dispoziţiile legii cu decizia Curţii Constituţionale. De aceea, decizia Curţii privind neconstituţionalitatea legii are semnificaţia unui veto suspensiv. Dacă nu ar fi existat procedura de reexaminare, ea ar fi avut semnificaţia unui veto definitiv. Oricum decizia Curţii are semnificaţia unui veto, deoarece, în cadrul controlului preventiv, anterior promulgării, această decizie intervine în procesul legislativ, întrucât, legea nefiind publicată, acesta nu este încă încheiat. Legea astfel adoptată se caracterizează prin următoarele aspecte: - legea poate fi adoptată numai în cadrul procedurii de reexaminare, instituite de art. 147 alin. (2) din Constituţie; majoritatea necesară pentru adoptarea legii este aceea prevăzută de Constituţie, după cum legea este organică sau lege ordinară; - poate fi ulterior modificată sau abrogată după procedura legislativă obişnuită.

Deci, decizia Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea legii are caracter obligatoriu nu numai în sensul declanşării procedurii complementare de reexaminare a legii, ci şi în sensul îndatoririi legiuitorului de a se conforma deciziei. În consecinţă, procedura de reexaminare nu este contrară obligativităţii deciziei pronunţate de Curte, ci numai afectează întinderea acestei obligativităţi, limitând-o în funcţie de posibilitatea adoptării din nou a legii în condiţiile arătate. Avantajul sistemului constă în aceea că el exclude orice conflict posibil între Parlament şi Curte, ce ar rezulta din rolul de colegiuitor al Curţii în procesul legislativ, în toate cazurile legea fiind expresia voinţei legiuitorului, fie că a achiesat la soluţia pronunţată prin decizie."

În sistemul justiţiei constituţionale din ţara noastră, sesizarea de neconstituţionalitate reprezintă actul necesar pentru declanşarea controlului de constituţionalitate în limitele stabilite de aceasta, iar nu un prilej penh'ti efectuarea controlului de constituţionalitate şi de extindere a obiectului judecăţii de constituţionalitate dincolo de limitele stabilite prin sesizare. În consecinţă, chiar atunci când Curtea Constituţională ar constata neconstituţionalitatea altor dispoziţii decât cele arătate în sesizare, ea nu s-ar putea pronunţa asupra acestora, deoarece ar depăşi limitele competenţei sale stabilite prin Constituţie. Curtea Constituţională este autoritatea creată pentru soluţionarea problemelor de contencios constituţional, iar nu de control tehnic al conformităţii cu Constituţia a legilor, control efectuat în orice condiţii şi cu orice prilej, inclusiv ca urmare a unei sesizări din oficiu. Or, a se pronunţa şi asupra altor dispoziţii legale decât cele arătate în sesizare înseamnă a se autosesiza, deşi, aşa cum a statuat în jurisprudente sa. Curtea nu are dreptul să se sesizeze din oficiu în legătură cu neconstituţionalitatea unui text de lege.

Singurul caz în care legea permite Curţii Constituţionale să extindă obiectul judecăţii de constituţionalitate este acela prevăzut în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată care cere Curţii să se pronunţe atât asupra prevederilor menţionate în sesizare cât şi asupra celor de care în mod necesar şi evident nu pot fi disociate. În activitatea sa jurisdicţională Curtea Constituţională a făcut aplicarea acestor prevederi prin Decizia nr. 47/1994. prin această dedizie deşi a fost sesizată în legătură cu neconstituţionalitatea doar a


__________________________________________________________________________ 27

unora din prevederile legii întrucât acestea nu pot fi disociate de alte prevederi, Curtea a considerat că toate textele interdependente sunt neconstituţionale. Într-un singur caz Curtea Constituţională a trecut peste limitele sesizării pronunţându-se asupra unei sesizări nemotivate, soluţie care a rămas izolată.

4.4. TEST DE VERIFICARE Enumeraţi condiţiile necesare pentru introducerea obiecţiei de

neconstituţionalitate.



___________________________________ _Excepţia de neconstituţionalitate

__________________________________________________________________________ 28


EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE 5.1. Noţiunile generale şi trăsăturile excepţiei

Controlul ulterior pe calea excepţiei de neconstituţionalitate are caracter concret, întrucât rezultă din contenciosul constituţional ivit în procesul de aplicare a legii. Aplicarea legii este condiţionată de modul său de receptare de către corpul social.

Excepţia de neconstituţionalitate constituie o garanţie constituţională a drepturilor şi libertăţilor conferite cetăţenilor, pentru apărarea lor împotriva unor eventuale atentate ale legiuitorului prin instituirea unor reguli neconsti tuţionale concrete. Pe cale de consecinţă, îndeosebi prin excepţia de neconsti-tuţionalitate, Curtea îndeplinindu-şi rolul de garant al supremaţiei Constituţiei, implicit reprezintă şi un garant al realizării drepturilor şi libertăţilor ale cetăţenilor, asigurând, în acest scop, accesul cetăţenilor la justiţia constituţională pentru protecţia acestor drepturi şi libertăţi.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost definită în doctrina română drept „un incident ivit în desfăşurarea unui proces în faţa instanţei judecătoreşti, constând în contestarea legitimităţii constituţionale a unei prevederi legale dintr-o lege sau ordonanţă de care depinde judecarea cauzei". Având ca obiect o dispoziţie legală de care depinde soluţionarea cauzei, excepţia de neconstitu-ţionalitate este caracterizată ca fiind o apărare de fond, dar ea constituie totodată un mijloc specific jurisdicţiei constituţionale pentru exercitarea controlului de constituţionalitate, cu o semnificaţie proprie în cadrul procedurii civile sau penale.

S-a afirmat în literatura de specialitate că prin obiectul ei, prin procedura de rezolvare şi prin efectele deciziei asupra excepţiei de neconstituţionalita te, aceasta nu este un mijloc tehnic procesual specific acţiunii penale sau civile — asemenea excepţiilor procesuale, ci un mijloc tehnic aparţinând „instrumen-tarului" dreptului constituţional, pentru exercitarea controlului de constituţio -nalitate, iar transpunerea mutatis mutandis a regulilor procedurale comune aplicabile excepţiilor procesuale este inadmisibilă.

Această afirmaţie a fost criticată în doctrină. Caracterul excepţiei de neconstituţionalitate de instrument al dreptului constituţional este pus în primul rând pe seama scopului excepţiei ca modalitate de control al constituţionalităţii legilor, dar şi a specificului său în cadrul jurisdicţiei constitu ţionale. Acesta ar afecta însă semnificaţia excepţiei în cadrul procesului principal, în faţa instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial. O modalitate juridică poate avea forme de realizare şi semnificaţii specifice în diferite instituţii sau ramuri de drept, deoarece altminteri ar fi respinse de acestea .

Potrivit unei alte opinii consacrate în literatura de specialitate, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi încadrată fără rezerve serioase în categoria excepţiilor procesuale, dar, cu toate particularităţile sale, excepţia de neconsti -tuţionalitate prezintă şi importante asemănări cu excepţiile procesuale.

Într-o altă opinie, excepţia de neconstituţionalitate este considerată o excepţie

procedurală de fond, fiind în legătură directă cu dreptul pretins şi care, în situaţia admiterii ei, face inutilă orice examinare pe fond a acţiunii.


__________________________________________________________________________ 29

Referitor la trăsăturile excepţiei de neconstituţionalitate, într-o valoroasă monografie recentă ce tratează excepţia de neconstituţionalitate, sunt dezvoltate caracteristicile excepţiei de neconstituţionalitate, opinie pe care o împărtăşim. În esenţă, pot fi enumerate următoarele trăsături ale excepţiei de neconstituţionalitate:

- este o excepţie de ordine publică, putând fi invocată atât de părţile din proces, cât şi de Ministerul Public şi de instanţa de judecată din oficiu.

- este o excepţie diriinantă, sub aspect procesual, admiterea ei de către Curtea Constituţională putând conduce la respingerea acţiunii fără ca dreptul dedus judecăţii să mai fie examinat pe fond;

- este o chestiune prejudicială ce vizează compatibilitatea cu Constituţia a legii aplicabile în cauza în care excepţia a fost ridicată. Sub acest aspect, excepţia trebuie să fie pertinentă, adică legea a cărei neconstituţionalitate se invocă să determine modul de soluţionare a cauzei. Totodată, este şi un mijloc de apărare, fiind un instrument prin care părţile îşi pot apăra drepturile şi interesele legitime, dar şi un instrument eficient pentru a asigura supremaţia Constituţiei în întreg sistemul normativ naţional;

Procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate este de drept public, ea punând în funcţiune o competenţă exclusivă şi imperativă a unei autorităţi publice anume destinate prin voinţa constituantului, adică Curtea Constituţională. Soluţia pe care o adoptă Curtea se publică în Monitorul Oficial şi are efecte obligatorii erga onmes, pentru viitor; Curtea Constituţională este singura autoritate competentă a soluţiona excepţia de neconstituţionalitate, având aşadar o competenţă exclusivă în materie. Este demn de remarcat faptul că, prin modul de reglementare a procedurilor ce conduc la stabilirea neconstituţionalităţii unei legi pe cale de excepţie, s-a realizat o importantă asociere a instanţelor de judecată şi a părţilor din proces la procesul de control al constituţionalităţii legilor.

5.2. Caracteristici procesuale

- poate fi invocată doar în faţa unei instanţe judecătoreşti; conflictul de neconstituţionalitate ar putea fi anterior procesului, dar contestarea legitimităţii constituţionale a legii nu-i posibilă decât în faţa instanţei judecătoreşti; în faţa oricărei alte autorităţi decât cea a instanţei judecătoreşti prezumţia de constituţionalitate a legii nu poate fi negată; aceasta nu înseamnă însă crearea unei zone de inamovibilitate a legii, specifică teoriilor legicentriste, deoarece potrivit art. 21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime şi nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept; stabilitatea legii este, de asemenea, un principiu constituţional; de aceea, numai dacă un conflict social, pe temeiul apărării unor drepturi, libertăţi sau interese legitime, a ajuns la gravitatea unui proces în faţa instanţelor judecătoreşti, deci dacă el nu mai poate fi soluţionat decât prin intermediul acesteia, ca ultim remediu, se justifică ca însăşi constituţionalitatea legii să poată fi contestată, nemai-existând nicio altă


__________________________________________________________________________ 30

modalitate de soluţionare a acestui conflict decât prin interpretarea şi aplicarea, de către instanţă, a legii; - excepţia de neconstituţionalitate invocată în faţa instanţei este o chestiune prejudicială, limitată la problema constituţionalităţii legii aplicabile litigiului; în consecinţă, legea sau dispoziţia legală ce face obiectul excepţiei trebuie să fie pertinentă, altminteri fiind irelevantă pentru judecarea cauzei; de asemenea, obiectul excepţiei nu îl poate forma decât o lege sau ordonanţă ori o prevedere dintr-o lege sau ordonanţă, actele administrative, individuale ori normative, de executare a legii, putând fi atacate pe calea excepţiei de ilegalitate sau, în mod direct, în faţa instanţei de contencios administrativ, inclusiv în ce priveşte neconstituţionalitatea lor pentru exces de putere; excepţia de neconstituţionalitate este o chestiune prejudicială relativă la legitimitatea constituţională a legii aplicabile cauzei în care a fost invocată. Excepţia trebuie să fie pertinentă, să poarte asupra unei legi de care depinde soluţionarea cauzei; de soluţionarea excepţiei depinde, totodată, şi soluţionarea procesului principal. Se poate spune că excepţia este un mijloc de apărare procesuală, care are o dublă funcţie: contribuie la apărarea drepturilor şi intereselor părţilor din proces, are un rol definitoriu în asigurarea supremaţiei Constituţiei prin controlul concret al constituţionalităţii legilor excepţia fiind de ordine publică poate fi ridicată de oricare dintre părţi, de Ministerul Public sau, din oficiu, de însăşi instanţa judecătorească, în orice etapă a procesului - fond, apel, recurs, în exercitarea altei căi de atac, fără ca subiectul ce a invocat-o să poată ulterior renunţa, sau ca soluţionarea excepţiei să poată fi întreruptă ori suspendată; de asemenea, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate se poate face în orice etapă a procesului, neexistând nici o circumstanţiere în art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată. Având caracter de ordine publică, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi acoperită prin nici un remediu procesual şi nici nu se poate ca partea care a invocat-o să renunţe la excepţie după ce Curtea a fost sesizată, deoarece principiul disponibilităţii nu este aplicabil aici. De altfel, chiar dacă partea care a invocat-o renunţă la excepţie înainte de sesizarea Curţii Constituţionale, dacă instanţa de judecată apreciază că se impune sesizarea Curţii Constituţionale, atunci nu este ţinută în niciun mod de renunţarea exprimată de către partea ce a invocat excepţia.

Excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie dirimantă, din punct de vedere procesual, pentru că poate duce la respingerea acţiunii fără ca dreptul dedus judecăţii să mai fie examinat pe fond.

Judecarea excepţiei este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţio-nale, care exercită în acest mod controlul constituţionalităţii legii contestate ca fiind contrară unei norme constituţionale. Trebuie observat că instanţa judecătorească este asociată, în cadrul acestui raport procesual, la controlul de constituţionalitate exercitat de Curte, întrucât instanţa este aceea care sesizează Curtea printr-o încheiere.

Încheierea cuprinde excepţia ridicată, susţinerile părţilor, motivarea excepţiei de către cel ce a invocat-o, eventualele probe existente la dosar şi, mai ales, opinia instanţei asupra excepţiei respective. Întrucât Curtea nu poate fi sesizată decât de instanţa judecătorească, o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi invocată de parte direct în faţa Curţii Constituţionale. Dacă excepţia a fost invocată din oficiu, în loc de a-şi preciza opinia, instanţa este obligată să indice motivele pe care îşi întemeiază excepţia. Părţile, prin efectul sesizării Curţii, capătă calitatea procesuală de părţi în contenciosul constituţional privind controlul constituţionalităţii prevederii legale ce face obiectul excepţiei, indiferent de calitatea lor procesuală din procesul existent în faţa instanţei: cel ce a invocat


__________________________________________________________________________ 31

excepţia are poziţia procesuală de reclamant, potrivit principiului in exceptio reus fit actor, ceilalţi de pârâţi, iar Ministerul Public - dacă nu a invocat el excepţia — de participant; dacă excepţia a fost invocată din oficiu, evident aceste distincţii nu se mai justifică, părţile reluându-şi poziţia ce o au în procesul din faţa instanţei. În ceea ce priveşte lărgirea cadrului procesual, considerăm că o asemenea cerere ar putea fi formulată direct în procesul de soluţionare a excepţiei, atât în faţa primei instanţe cât şi în recurs, în ce priveşte intervenţia pentru altul sau numai în faţa primei instanţe, în ce priveşte intervenţia în nume propriu; dar în acest din urmă caz, numai în combaterea excepţiei, deoarece intervenientul nu ar putea invoca el o nouă excepţie de neconstituţionalitate, iar dacă se alătură părţii care a invocat excepţia, cererea sa este o intervenţie pentru altul.

Atât Constituţia, în art. 146 lit. d), cât şi Legea nr. 47/1992, republicată, în art. 29 alin. (1), statuează că excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată împotriva unei legi sau ordonanţe ori împotriva unor dispoziţii din economia acestora, norme care au legătură cu soluţionarea cauzei.

Se pot constata unele diferenţe de redactare între textul constituţional şi cel legal. Astfel, pe planul determinării întinderii controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie, remarcăm că, în vreme ce Constituţia, într-o formulare generică, face referire la legi şi ordonanţe, în legea organică se s tatuează că excepţia de neconstituţionalitate poate avea în vedere inclusiv dispoziţii punctuale din economia unei legi sau ordonanţe. Această formulare a textului legal aduce mai multă precizie în reglementarea excepţiei de neconstituţionalitate, prin determinarea sensului dispoziţiei art. 146 lit. d) din Constituţie; chiar şi în lipsa unei asemenea prevederi, textul constituţional arfi trebuit interpretat în acelaşi spirit. în plus, art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că în cazul admiterii excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.

Articolul 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, aduce o clarificare privind sfera obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că legea sau ordonanţa atacată trebuie să fie în vigoare şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. De altfel, am arătat că acestea reprezintă două dintre condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

În ceea ce priveşte cerinţa ca legile, ordonanţele sau dispoziţiile din acestea să fie în vigoare pentru a putea constitui subiect al excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a respins, în mod constant, ca fiind inadmisibile excepţiile privitoare la dispoziţii legale abrogate.

Excepţia de neconstituţionalitate trebuie să privească o lege sau o ordo-nanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă de guvern în vigoare de care depinde soluţionarea cauzei. Şi în acest caz neîndeplinirea acestor condiţii constituie cauză de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate astfel ridicate. Dacă excepţia priveşte o hotărâre a Guvernului, un ordin al unui ministru sau alt act emis în aplicarea legii, ea este contrară prevederilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi celor ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, şi, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol din lege, instanţa de judecată trebuie să o respingă ca fiind inadmisibilă, printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională


__________________________________________________________________________ 32

5.3. Controlul asupra legii ca şi act normativ În ceea ce priveşte legea, avem în vedere conceptul de lege în

accepţiunea restrânsă, de act juridic adoptat de Parlament şi promulgat de Preşedintele României, după procedura stabilită prin Constituţie. Acest criteriu formal este determinant pentru a face distincţia dintre lege şi alte acte normative.

De asemenea, legea poate fi definită şi sub aspect material, ca fiind reglementarea primară a unor relaţii sociale, general-obligatorie şi a cărei executare este asigurată prin forţa de constrângere a statului. Din aceste definiţii desprindem observaţia că este definitoriu criteriul formal pentru stabilirea actelor supuse controlului şi pentru determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, în timp ce criteriul material este esenţial pentru efectuarea controlului de constituţionalitate.

În stabilirea constituţionalităţii interne a legii, criteriul material interesează pentru verificarea competenţei legislative a legiuitorului. În mare măsură, controlul de constituţionalitate constă tocmai în verificarea acestei competenţe. Nu soluţia legislativă în sine este neconstituţională, ci ea capătă acest caracter, pentru că legiuitorul nu putea prin legea adoptată să o instituie. Astfel, dacă această soluţie este contrară unei dispoziţii constituţionale substanţiale — deci nu de ordin procedural, ea ar fi putut fi adoptată numai prin revizuirea Constituţiei, deci în temeiul competenţei legislative a legiuitorului ca Adunare Constituantă derivată. Adoptarea ei printr-o lege ordinară sau organică, nu printr-o lege constituţională, are drept consecinţă, ca urmare a încălcării de către legiuitor a competenţei sale normative, neconstituţio-nalitatea acelei legi. De asemenea, adoptarea printr-o lege ordinară a unei soluţii legislative de natura legii organice, adică din domeniile rezervate de Constituţie legii organice, are drept consecinţă, de asemenea, neconstituţio-nalitatea acelei legi.

Pentru aceeaşi raţiune, printr-o lege ordinară nu se poate deroga de la o normă instituită printr-o lege organică. În toate aceste situaţii, legiuitorul şi-a încălcat competenţa legislativă instituită de Constituţie, iar controlul de constituţionalitate constă în verificarea graniţelor normative de ordin constituţional, în funcţie de conţinutul reglementării stabilite prin legea supusă controlului. Aplicarea criteriului formal — astfel cum a fost definit, exclude de la controlul constituţionalităţii legile constituţionale, pentru revizuirea Constituţiei. Raţiunea, de această dată, nu constă în posibilitatea legiuitorului de a stabili conţinutul reglementării potrivit liberei sale voinţe, ci a faptului că, potrivit art. 151 din Constituţie, legea de revizuire, odată adoptată de Parlament în calitate de putere constituantă derivată, este supusă aprobării prin referendum. „Exercitarea directă a suveranităţii naţionale de către popor prin referendum - pe temeiul art. 2 alin. (1) din Constituţie - este prin definiţie incontrolabilă", iar „Legea rezultată din referendum este o lege care exprimă voinţa unei „puteri ordinare" şi nicio „putere derivată" nu o poate înfrânge. De aceea, legea de revizuire a Constituţiei nu se supune promulgării, aşa încât nici după adoptarea sa de către Parlament nu ar putea fi supusă controlului, prevederile art. 146 lit. a) din Constituţie referindu-se expres numai la legi ce intră în vigoare după promulgarea şi publicarea lor. Cele arătate cu privire la legea constituţională sunt şi consecinţa faptului că în domeniului revizuirii Constituţiei controlul de constituţionalitate are exclusiv un caracter prealabil şi preventiv, exercitându-se, conform art. 146 lit. a) din Constituţie, asupra proiectelor de lege sau propunerilor legislative având acest scop. Controlul se exercită din oficiu, iar potrivit art. 22 din Legea nr. 47/1992, republicată, iniţiativa de revizuire poate fi prezentată Parlamentului numai


__________________________________________________________________________ 33

împreună cu decizia Curţii referitoare la constituţionalitatea ei. Între legile organice şi legile ordinare nu există vreo distincţie nici în

Constituţie şi nici în Legea nr. 47/1992 în privinţa exercitării controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie. Numai legile constituţionale, de revizuire a Constituţiei sunt excluse de la controlul constituţionalităţii legilor pe cale excepţiei de neconstituţionalitate, prin aplicarea criteriului formal amintit. Este o consecinţă firească a faptului că aceste legi, fiind aprobate prin referendum, devin un rezultat al exercitării puterii constituante originare, pe care „nici o putere derivată nu o poate înfrânge".

Una din direcţiile în care Curtea Constituţională şi-a stabilit competenţa în privinţa obiectului controlului de constituţionalitate este aceea conform căreia obiectul acestui control îl reprezintă exclusiv textul legii, iar nu posibilele interpretări realizate de organele de aplicare a legii, Curtea a arătat că „dacă interpretarea legii ar putea duce la concluzii neconforme cu Constituţia, aceasta este o problemă ce nu innă în câmpul de acţiune al contenciosului constituţional. Curtea Constituţională rezolvă litigii relative la neconstituţionalitatea legilor, nicidecum la posibilele interpretări de către instanţele judecătoreşti". Curtea a mai arătat, în repetate rânduri, că necorelările legislative nu pot forma obiectul contenciosului constituţional.

O problemă specială apare în privinţa legilor anterioare Constituţiei. Ca efect al principiului supremaţiei Constituţiei, legile preexistente Constituţiei din anul 1991 pot rămâne în vigoare numai dacă sunt compatibile, conforme cu prevederile constituţionale.

Coexistenţa unor asemenea legi, subsumate practic faţă de vechea Constituţie, cu noua ordine constituţională, este de natură să genereze îndoieli asupra legitimităţii constituţionale contemporane a acelor legi şi decrete. Totuşi, având la bază temeiul art. 154 alin. (1) din Constituţie şi imperativul firesc al continuităţii şi coerenţei sistemului juridic, în mod natural se vor păstra acele norme juridice din vechea ordine constituţională care sunt compatibile, conforme cu Constituţia din anul 1991.

Când instanţa de judecată este pusă în situaţia de a aplica o lege anterioară Constituţiei, ea trebuie mai întâi să verifice dacă legea respectivă se află în situaţia prevăzută de art. 154 alin. (1) din Constituţie privind conflictul temporal de legi, unde constituantul a stabilit că rămân în vigoare acele acte normative care nu contravin Constituţiei actuale. Instanţele judecătoreşti au obligaţia de a interveni în procesul de aplicare în concret a legilor în cazul în care constată că o lege anterioară Constituţiei este contrară prevederilor acesteia şi, în cazul unei situaţii de neconformitate cu Constituţia, să constate abrogarea implicită a legii sau a dispoziţiei legale respective, în temeiul art. 154 alin. (1) din Constituţie. Dacă totuşi a avut loc sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate a unei asemenea legi, Curtea Constituţională va constata, de asemenea, abrogarea implicită a legii şi va respinge excepţia ca inadmisibilă.

În acest context se pune problema organului competent să constate aceste discordanţe şi, implicit, să dispună înlăturarea din legislaţie a dispoziţiilor neconstituţionale. În acest sens au fost exprimate în doctrină două teze contrarii. Potrivit uneia, competenţa de abrogare a legilor anterioare fiind o problemă de interpretare a legii, aparţine numai instanţelor judecătoreşti, ca autorităţi învestite cu aplicarea legii, iar potrivit celei de-a doua, această competenţă revine şi Curţii Constituţionale.

Curtea Constituţională a tranşat această divergenţă de opinii, afirmând în primul rând competenţa instanţei de judecată, dar şi competenţa sa, aceasta din urmă având doar un caracter subsidiar. Potrivit raţionamentului Curţi i,


__________________________________________________________________________ 34

constatarea abrogării nu poate fi decât de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, Curtea neputându-se substitui acesteia în stabilirea legii aplicabile litigiului. Într-o altă decizie, Curtea Constituţională a stabilit că instanţa, considerând abrogată o prevedere dintr-o lege preconstituţională, trebuia să constate aplicabilitatea art. 150 alin. (1) din Constituţie actualul art. 154 alin. (1) din Constituţia revizuită şi să deducă urmările aplicării acestui text, şi nu să sesizeze Curtea Constituţională, care nu se poate substitui instanţei în stabilirea legii aplicabile litigiului. Mai mult decât atât, instanţa de judecată „are nu numai dreptul, ci şi obligaţia să stabilească dacă textul de lege a cărui aplicare urmează să se facă mai este sau nu în vigoare''.

Soluţiile pronunţate de Curtea Constituţională în astfel de cazuri se

deosebesc de cazurile clasice de inadmisibilitate, în sensul că este necesară mai întâi constatarea abrogării, iar pe baza acestei constatări se respinge excepţia ca inadmisibilă. Ca urmare a efectelor obligatorii erga omnes ale deciziilor Curţii Constituţionale, constatarea abrogării legii de către aceasta se va impune atât faţă de instanţa judecătorească, cât şi faţă de orice altă autoritate publică.

Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa anterioară modificării operate în anul 1997 asupra Legii nr. 47/1992, a clarificat situaţia în care instanţa de judecată în faţa căreia se invocă o excepţie de neconstituţionalitate a unei legi anterioare Constituţiei dispune, prin încheiere, sesizarea Curţii Constituţionale deoarece consideră că textul criticat este în vigoare sau din alt motiv, instanţa exprimându-şi opinia prin încheierea de sesizare. În acest caz, Curtea Constituţională „este obligată să se pronunţe, în virtutea dreptului constituţional al cetăţenilor de a invoca neconstituţionalitatea unui text pe care instanţa înţelege să-l aplice". Deşi Curtea decide în astfel de situaţii numai în mod excepţional, ea „nu poate refuza să soluţioneze excepţia (...), întrucât sunt în discuţie raporturi juridice de drept substanţial sau procesual stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei".

În varianta iniţială a Legii nr. 47/1992, stabilirea competenţei Curţii Constituţionale asupra excepţiilor ridicate împotriva unor legi anterioare Constituţiei se determina după raportul juridic reglementat de legea atacată.

Astfel, dacă raportul juridic supus legii atacate era născut după apariţia Constituţiei, Curtea Constituţională era competentă să soluţioneze excepţia. Această regulă putea fi dedusă prin interpretarea sistematică a art. 15 alin. (2) din Constituţie şi a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în forma sa iniţială, în acest context, o problemă interesantă este cea a legilor preconstituţionale modificate în regimul constituţional actual. Atât doctrina cât şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale au identificat soluţia în sensul că „modificarea legii anterioare are ca efect recepţia sa expresă de către noul regim constituţional, prin manifestarea de voinţă neechivocă a legiuitorului care, din moment ce a modificat doar unele din prevederile legii anterioare, a considerat că celelalte sunt compatibile cu noul regim constituţional".

Legiuitorul a optat pentru o reglementare neechivocă în privinţa legilor ce pot fi atacate. Astfel, Legea nr. 47/1992 a prevăzut în mod expres în art. 23 alin. (1) (devenit art. 29 după republicare, că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl poate forma numai o prevedere legală în vigoare. Prin urmare, Curtea Constituţională are competenţa de a se pronunţa exclusiv asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a unor texte de lege apărute sau receptate expres în regimul constituţional actual. Instanţa judecătorească poate admite sesizarea Curţii Constituţionale dacă apreciază că legea care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate este în vigoare.


__________________________________________________________________________ 35

Dacă totuşi Curtea Constituţională este sesizată cu o excepţie a unei legi anterioare Constituţiei, o competenţă subsidiară a Curţii subzistă, atunci când, verificând dacă legea respectivă mai este în vigoare, Curtea constată abrogarea ei, în baza art. 154 alin. (1) din Constituţie. După cum s-a arătat şi în doctrină, intervenţia Curţii în asemenea cazuri nu este numai corectă, ci şi foarte utilă în asigurarea uniformităţii în aplicarea legilor. Dacă constatarea neconstituţionalităţii este făcută de Curtea Constituţională cu privire la o lege anterioară Constituţiei, atunci această soluţie are de partea sa avantajul efectelor erga omnes ale deciziilor Curţii, care asigură uniformitatea interpretării.

Particularitatea unei asemenea soluţii constă în faptul că excepţia nu va putea fi admisă în temeiul constatării neconstituţionalităţii textului respectiv, deoarece Curtea Constituţională nu o poate judeca în fond, ci va trebui respinsă ca inadmisibilă, în urma constatării abrogării obiectului ei.

Este interesant de observat că evoluţia jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti a condus, în ultima vreme, la un control direct de neconstituţionalitate efectuat de aceste instanţe, fără o sesizare şi, implicit, fără pronunţarea Curţii Constituţionale asupra textului de lege criticat de părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu. În anumite situaţii, hotărârile judecătoreşti au suportul legal necesar pentru a evita aplicarea normelor juridice critica te ca neconstituţionale, cum este cazul legilor bugetului de stat din anii anteriori, care au aplicabilitate temporară, numai pentru anul la care se referă. în alte situaţii însă, instanţele judecătoreşti şi-au depăşit competenţele constituţionale şi legale şi, în loc să sesizeze Curtea Constituţională, au constatat ele însele că un text de lege în vigoare este neconstituţional şi trebuie împiedicată aplicarea sa la speţa dedusă judecăţii.

Este indiscutabilă competenţa Curţii Constituţionale, în cadrul atribuţiei sale de control al constituţionalităţii legilor şi în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, de a constata abrogarea unor asemenea legi. Desigur, această competenţă este şi trebuie să fie una subsidiară, instanţelor judecătoreşti având misiunea primară de a se pronunţa asupra unei asemenea excepţii ridicate în faţa lor.

S-a considerat că aprecierea constituţionalităţii unor norme juridice abrogate este incompatibilă nu numai cu scopul şi funcţionalitatea conten-ciosului constituţional, dar şi cu principiul neretroactivităţii legii consacrat în art. 15 din Constituţie. Alteori, Curtea Constituţională a decis că nu este competentă să soluţioneze o excepţie de neconstituţionalitate care vizează o dispoziţie legală abrogată.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale abundă în decizii de respingere ca inadmisibile a unor excepţii ce vizau legi abrogate. Sunt excluse de la exercitarea controlului şi omisiunile legislative. Este o soluţie adoptată de majoritatea legislaţiilor europene, soluţie ce derivă din rolul Curţii Constituţionale de legislator negativ.

5.4. Controlul asupra Ordonanţei de Guvern În ceea ce priveşte ordonanţele emise de Guvern, în cazul în care Curtea

Constituţională este sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a unei dispoziţii dintr-o lege de aprobare a unei ordonanţe, ea îşi extinde controlul şi asupra ordonanţei, ale cărei prevederi nu pot fi disociate de legea de aprobare.

Instituţia Ordonanţei de Guvern este reglementată de Constituţia Româ-niei revizuită, în art. 115, ordonanţele Guvernului fiind acte adoptate de Guvern pe baza unei delegări legislative. Constituţia României foloseşte noţiunea de ordonanţă pentru a determina actul juridic prin care Guvernul îşi exercită


__________________________________________________________________________ 36

delegarea legislativă care, fiind o putere pe care Parlamentul o deleagă Executivului, presupune adoptarea unei legi de învestire în acest scop. Prin instituţia delegării legislative, Guvernul practic legiferează, se substituie în mod excepţional Parlamentului, astfel încât, prin ordonanţă, Guvernul poate să stabilească norme noi, să modifice sau să abroge reglementarea existentă. Totuşi, ordonanţa de Guvern nu este expresia unei puteri legiuitoare, ea păstrând natura juridică a actelor emise de Guvern în cadrul competenţei sale normative, competenţă care, în această materie, este specială şi limitată, fiind derivată dintr-o lege de abilitare sau direct din Constituţie, cum este cazul ordonanţelor de urgenţă. Prin urmare, Guvernul primeşte împuternicirea de a emite ordonanţe fie prin aplicarea directă a art. 115 alin. (4) din Constituţie, în cazul ordonanţelor de urgenţă, fie în temeiul unei legi de abilitare adoptate de Parlament în condiţiile art. 115 alin. (1), (2) şi (3), în cazul ordonanţelor simple. Prin aplicarea criteriului formal de determinare, similar cu situaţia legilor, prin ordonanţă în sensul art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, se înţelege numai actul emis de Guvern în aceste condiţii.

În privinţa naturii juridice a ordonanţelor, dacă admitem că ordonanţa este expresia extinderii competenţei generale a Guvernului ca autoritate executivă, extindere realizată prin efectul legii de abilitare, atunci natura sa juridică este de act administrativ guvernamental, ce „face parte din sfera raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern". În această viziune, ordonanţa este asimilată legii doar sub aspectul efectelor sale, pe o perioadă limitată, până la aprobarea sau respingerea sa prin lege. Într-o altă opinie, ordonanţele au o dublă natură juridici: ele sunt acte administrative normative, în raport cu autoritatea emitentă, şi acte ce conţin norme cu putere de lege, în raport cu conţinutul şi procedura de emitere. Această ultimă calitate a ordonanţelor, de a conţine norme cu putere de lege, justifică supunerea ambelor categorii de ordonanţe în mod direct controlului de constituţionalitate. Sub aspectul criteriului material de determinare a conceptului, ordonanţele Guvernului sunt limitate atât în conţinut, cât şi în privinţa aplicabilităţii în timp. Ordonanţa simplă, emisă în temeiul unei legi de abilitare a Guvernului, este limitată la domeniile prevăzute de acea lege, domenii ce nu pot face parte dintre cele rezervate de art. 73 alin. (3) din Constituţie legilor organice, şi, în mod firesc, emiterea unei astfel de ordonanţe este posibilă numai până la data prevăzută de legea de abilitare.

Ordonanţele de urgenţă au o limită determinată în primul rând de caracterul excepţional care li se atribuie. În lipsa unei determinări constituţionale a conceptului de „caz excepţional", Curtea Constituţională a apreciat că „prin cazuri excepţionale în sensul art. 114 alin. (4) din Constituţie, se înţeleg acele situaţii care nu se pot încadra în cele avute în vedere în mod expres de lege. În asemenea cazuri, intervenţia Guvernului este justificată de interesul public lezat de caracterul anormal şi excesiv al cazurilor excepţionale. Pe de altă parte, ordonanţele de urgenţă sunt limitate şi prin împrejurarea că vor intra în-vigoare numai după ce au fost depuse spre aprobare Parlamentului.

Revizuirea constituţională a adus şi o reglementare ceva mai precisă a situaţiilor în care se pot emite ordonanţe de urgenţă. In primul rând, a intervenit o modificare terminologică. Astfel, în loc de „cazuri excepţionale", noul text — art. 115 alin. (4) foloseşte sintagma „situaţii extraordinare", explicitându-le în continuare ca situaţii „a căror reglementare nu poate fi amânată". De asemenea, textul amintit a introdus obligaţia imperativă a Guvernului de a motiva urgenţa situaţiei în cuprinsul ordonanţei.

O altă limitare a ordonanţelor de urgenţă a fost introdusă prin art. 115 alin. (6) din Constituţia revizuită şi priveşte domeniul de intervenţie al acestora, în sensul că ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor


__________________________________________________________________________ 37

constituţionale, nu pot afecta regimul (în sensul de regim juridic) instituţiilor fundamentale ale statului (adică cele cuprinse în Titlul III din Constituţie, atât clasicele puteri, cât şi autorităţile publice reglementate în alte tit luri ale Constituţiei, cum ar fi Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Consiliul Economic şi Social), drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică.

Controlul constituţionalităţii ordonanţelor pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ridică unele probleme ca urmare a particularităţilor obiectului său. Pornind de la natura juridică şi de la condiţiile de adoptare a ordonanţelor, precum şi de la afirmaţia potrivit căreia controlul constituţionalităţii ordonanţei este prin excelenţă un control al legitimităţii sale juridice, se impune constatarea că trebuie făcută distincţia dintre acest control şi controlul legii de abilitare sau de aprobare a ordonanţei.

Ordonanţele, simple sau de urgenţă, pot ridica probleme de constitu-ţionalitate extrinsecă, şi anume dacă se emit fără abilitare, dacă se emit în domeniul rezervat legii organice, în alte domenii decât cele prevăzute de legea de abilitare, cu depăşirea abilitării, respectiv în alte cazuri decât cele excepţionale sau dacă finalitatea lor nu este de a face faţă unei situaţii de urgenţă, ci de a eluda competenţa constituţională a legiuitorului, dacă ordo-nanţele de urgenţă se emit cu încălcarea domeniilor art. 115 alin. (6) etc, sau de constituţionalitate intrinsecă.

O excepţie de neconstituţionalitate ridicată împotriva unei ordonanţe este admisibilă doar până la momentul aprobării ordonanţei prin lege de către Parlament, deoarece, o dată cu această aprobare, conţinutul normativ al ordo-nanţei este încorporat în legea de aprobare potrivit art. 115 alin. (7) din Constituţie. La rândul său, legea de aprobare poate fi atacată pe calea contro-lului anterior de constituţionalitate până la promulgarea sa de către Preşedintele României sau ulterior promulgării, pe cale controlului posterior de constituţionalitate. în toate cazurile, controlul de constituţionalitate se exercită implicit şi asupra ordonanţei care formează conţinutul legii de aprobare.

Într-o cauză mai veche, Curtea Constituţională a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a unei ordonanţe aprobate de către Parlament şi s-a considerat totuşi legal sesizată procedând la examinarea excepţiei pe fond. Curtea a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate trebuie admisă pentru depăşirea abilitării în emiterea ordonanţei de către Guvern. Aprobarea ordonanţei de către Parlament nu a constituit un impediment în luarea acestei decizii, Curtea arătând că „Parlamentul nu este îndreptăţit să confirme o normă neconstituţională care îşi păstrează acest caracter cât timp legiuitorul nu a modificat-o". Într-adevăr, după cum s-a afirmat şi în doctrină, neconstituţionalitatea nu poate fi înlăturată prin confirmarea actului de către o altă autoritate, chiar dacă aceasta este legiuitorul. Într-o altă decizie Curtea Constituţională a considerat că legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituţionalitate rezultată din ordonanţa prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice, depăşind limitele care i-au fost stabilite prin legea de abilitare.

5.5. Legea de abilitare

Legea de abilitare poate face obiectul atât al unei sesizări de

neconstituţionalitate, cât şi al controlului pe cale de excepţie. Legea de abili tare


__________________________________________________________________________ 38

poate fi relevantă în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate numai prin raportare, examinare prin ordonanţa emisă în temeiul ei. De aceea, legea de abilitare poate fi atacată pe cale de excepţie împreună cu această ordonanţă, care constituie, practic, actul guvernamental prin care legea de abilitare este pusă în executare. Legea de abilitare poate fi contestată sub aspectul constituţionalităţii extrinseci (adică nerespectarea procedurii legislative) sau intrinseci, referitor la domeniul de reglementare şi alte elemente ce ţin de conţinutul său normativ (de exemplu, includerea unui domeniu de abilitare care aparţine legilor organice sau încălcarea principiului nere-troactivităţii), iar constatarea neconstituţionalităţii legii în cadrul controlului posterior atrage şi neconstituţionalitatea ordonanţei emise în baza ei. Legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă poate fi supusă controlului de constituţionalitate anterior sau posterior, în aceleaşi condiţii ca şi legea deaprobare a ordonanţei simple. Dacă ordonanţa a fost aprobată, ea este încor-porată în legea de aprobare, care apare astfel ca un act juridic distinct de fosta ordonanţă, ale cărei dispoziţii, menţinute prin legea de aprobare, operează pe temeiul acesteia." De aceea, similar cazului modificării legislative care păstrează conţinutul dispoziţiei atacate, considerăm că şi în cazul ordonanţei aprobate, din moment ce conţinutul reglementării se menţine, excepţia de neconstituţionalitate poate subzista.

Pornind de la realitatea că actele normative, inclusiv ordonanţele, pot conţine dispoziţii neconstituţionale care produc efecte negative asupra drep-turilor şi intereselor legitime ale persoanelor, art. 126 alin. (6) din Constituţia revizuită introduce controlul instanţelor de contencios administrativ asupra ordonanţelor, cu unele particularităţi: „... Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale".

Noua lege a contenciosului administrativ, anume Legea nr. 554/2004, modificată, în art. 9, intitulat „acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului", dezvoltă noua regulă constituţională şi introduce instituţia acţiunii la instanţa de contencios administrativ promovate de persoana vătămată printr-o ordonanţă de Guvern, acţiune însoţită de excepţia de neconstituţionalitate.

Instanţa, dacă apreciază că excepţia ridicată îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată şi modificată, sesizează Curtea Constituţională şi suspendă judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de către Curte. După pronunţarea Curţii Constituţio-nale, instanţa de contencios administrativ repune cauza pe rol şi, dacă a fost admisă excepţia de Curtea Constituţională, instanţa soluţionează fondul cauzei; dimpotrivă, în cazul în care Curtea a respins excepţia, instanţa de contencios respinge la rândul său acţiunea ca inadmisibilă.

Guvernul are, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, o competenţă generală de a emite hotărâri pentru organizarea exercitării legilor. Ordonanţa, spre deosebire de hotărâre, este expresia exercitării unei competenţe de atribuire, fiind consecinţa învestirii Guvernului cu o atribuţie specializată. Deci, de această dată, competenţa sa este limitată atât rationae materie numai la domeniile prevăzute în legea de abilitare - cât şi rationae temporis -numai până la data prevăzută în acea lege. În plus, această competenţă, rezultând exclusiv dintr-o abilitare legislativă, are un caracter derivat, aflându-şi temeiul legal în legea de abilitare.

5.6. Cauze de inadmisibilitate În cazul excepţiei de neconstituţionalitate limitele controlului sunt date şi de

următoarele cauze de iiiadmisibilitate a excepţiei:


__________________________________________________________________________ 39

Potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, o prevedere neconstituţională nu mai poate face obiectul unei noi excepţii, ca urmare a efectelor deciziei anterioare de constatare a neconstituţionalităţii în sistemul juridic; de aceea, în practica jurisdicţională a Curţii, s -a statuat că inadmisibilitatea reiterării excepţiei având ca obiect o asemenea prevedere intervine de la data pronunţării, nu a publicării deciziei de neconstituţionalitate; soluţia este conformă şi cu efectul ireversibil, în cadrul sistemului juridic, al neaplicării legii ca urmare a neconstituţionalităţii sale; datorită efectelor erga omnes ale deciziilor pronunţate în cadrul controlului constituţionalităţii legii, excepţia iniţial respinsă poate fi reiterată de alte părţi şi pentru alte motive, deci în afara celor ce au justificat decizia anterioară de respingere, întrucât în această ipoteză noua excepţie este în afara cadrului de opozabilitate a acestei din urmă decizii; astfel eventuala soluţie de admitere a excepţiei nu este în contradicţie cu soluţia anterioară de respingere, reflectând, totodată, evoluţia produsă în timp, în starea de constituţionalitate a societăţii. În Decizia nr. 36/1993, Curtea a argumentat pe larg în sensul că „...partea care a invocat excepţia nu o mai poate reitera, întrucât prima hotărâre (n.n. -decizie a Curţii Constituţionale) intră în puterea lucrului judecat. Dacă aceeaşi excepţie este ridicată de o altă parte şi într-o altă cauză, chiar dacă nu există puterea lucrului judecat, decizia anterioară de respingere este obligatorie atât timp cât motivele care au justificat soluţiasubzistă în continuare, fiind aceleaşi. În această situaţie, concluzia ce se impune este aceea că soluţia în rezolvarea unei excepţii ulterioare, de aceeaşi natură, nu poate fi alta decât cea pronunţată în prima cauză judecată".

Dacă nu este pertinentă procesului din care a izvorât, excepţia este irelevantă şi, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, inadmisibilă; această cauză de inadmisibilitate exclude astfel, de la exercitarea controlului, prevederile chiar neconstituţionale, dar neaplicabile soluţionării procesului din faţa instanţei judecătoreşti; este consecinţa faptului că faţă de aceste prevederi nu se poate justifica un interes legitim în ridicarea excepţiei, potrivit adagiului pas d'interet, pas d'action. Fără această inadmisibilitate s-ar şterge, practic, deosebirea de principiu dintre excepţia de neconstituţionalitate şi recursul direct, procedură de control ce nu a fost receptată de Adunarea Constituantă. De aceea în practica jurisdicţională a Curţii s-a statuat că, dacă procesul a fost intentat numai pentru invocarea excepţiei, atunci excepţia invocată este inadmisibilă constituind practic o modalitate similară a recursului direct, deci un abuz de drept caracterizat prin deturnarea procedurii specifice excepţiei de neconstituţionalitate;

Invocarea excepţiei privind neconstituţionalitatea unei ordonanţe după ce aceasta a fost aprobată sau respinsă de Parlament. Această cauză de inadmisibilitate stabilită tot pe cale jurisprudenţială se justifică prin aceea că, fiind aprobată, ordonanţa este încorporată în legea de aprobare, astfel încât nu mai constituie un act de sine stătător, iar dacă a fost respinsă nu mai este în vigoare. În privinţa ordonanţei aprobate, pentru identitate de raţiune, sunt aplicabile regulile de interpretare privind modificarea legii, în sensul că, dacă după aprobare soluţia legislativă considerată ca neconstituţională se regăseşte în forma aprobată de lege, atunci excepţia nu mai este inadmisibilă, întrucât obiectul unei excepţii îl formează legea mai mult în sens material şi mai puţin în sens formal. De asemenea, o prevedere neconstituţională a unei ordonanţe poate fi invocată oricând, deoarece Parlamentul nu este îndreptăţit să confirme o normă juridică neconstituţională, norma care îşi păstrează acest caracter cât timp legiuitorul nu a modificat-o.

În forma sa iniţială, Legea nr. 47/1992 nu conţinea vreo referire expresă


__________________________________________________________________________ 40

la posibilitatea pronunţării de către instanţa de judecată a inadmisibilităţiiexcepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa sa, fiind obligatorie sesizarea Curţii Constituţionale. Această situaţie a determinat apariţia în practica instanţelor judecătoreşti a unor interpretări şi soluţii contradictorii, de invocare a unor excepţii inadmisibile, excepţii care au dus la tergiversarea solu -ţionării unor litigii, precum şi la un mare număr de soluţii de inadmisibilitate pronunţate de Curtea Constituţională. Abia prin modificarea operată asupra Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 138/1997 a fost introdusă noţiunea de „inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate", prin art. 23 alin. (6), actualmente art. 29 alin. (6), valorificându-se astfel doctrina conturată încă înainte de consacrarea ei pe cale legislativă. Această reglementare consacră din punct de vedere legislativ soluţii care, de altfel, erau deja existente în practica instanţei de contencios constituţional, inadmisibilitatea găsindu-şi chiar consacrarea jurisprudenţială înainte de adoptarea soluţiei legislative menţionate.

Inadmisibilitatea este o soluţie pronunţată de instanţa în faţa căreia este invocată o cerere sau excepţie, atunci când constată neîndeplinirea anumitor condiţii impuse de lege, deci apariţia unor cauze ce fac imposibilă începerea sau continuarea procedurii judiciare. In jurisdicţia constituţională au fost instituite, prin Legea nr. 47/1992, republicată, o serie de cauze de inadmisibilitate, definite ca „motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control al constituţionalităţii legii"."

Cauzele de inadmisibilitate pot apărea, în principiu, în legătură cu exer-citarea mai multor atribuţii ale Curţii Constituţionale. Cu toate acestea, datorită caracterului definitoriu al controlului constituţionalităţii legilor pen tru existenţa şi activitatea Curţii Constituţionale, cauzele de inadmisibilitate s-au dezvoltat pe cale jurisprudenţială în special în cadrul acestui control.

Art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cuprinde mai multe cauze de inadmisibilitate tipice pentru excepţia de neconstituţionalitate. Deosebirea esenţială faţă de reglementarea anterioară modificării din 1997 constă în posibilitatea acordată instanţei judecătoreşti în faţa căreia a fost invocată excepţia de a o respinge atunci când ea este inadmisibilă.

Ce reprezintă o excepţie admisibilă? Prin „excepţie admisibilă" ar trebui să se înţeleagă excepţia care îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din lege, nicidecum „excepţie întemeiată pe fond"- aşa cum greşit interpretează unele instanţe de judecată. Instanţa de judecată care sesizează Curtea se va limita a-şi expune, în încheierea de sesizare a Curţii, punctul de vedere cu privire la caracterul întemeiat sau nu al excepţiei.

Uneori, deşi caracterul întemeiat al excepţiei de neconstituţionalitate nu este implicit prin sesizarea Curţii Constituţionale, în practica unor instanţe se observă omisiunea de a-şi mai exprima opinia asupra excepţiei, considerând suficientă sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Cauzele de inadmisibilitate determină limitele legale ale controlului pe cale de excepţie, fiind strâns legate de competenţa de atribuire a Curţii Constituţionale în exercitarea acestuia. Această competenţă este determinată de prevederile art. 146 lit. d) din Constituţie, potrivit căruia Curtea nu exercită controlul din oficiu, ci numai la sesizare şi în limitele acesteia. Ca urmare, „cauzele de inadmisibilitate sunt consecinţe de ordin procedural ale acestor limite şi condiţionări".

Cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ şi sunt de ordine publică, astfel încât se impun din oficiu, nici părţile şi nici instanţa neputând trece peste existenţa lor. Reglementarea cauzelor de inadmisibilitate vizează ocrotirea unui interes public, şi anume respectarea limitelor exercitării controlului de constituţionalitate. Caracterul de ordine publică al cauzelor de inadmisibilitate dă


__________________________________________________________________________ 41

deplină competenţă Curţii Constituţionale să declare excepţia inadmisibilă în cazul în care instanţa judecătorească în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate nu a constatat existenţa cauzelor de inadmisibilita te.

Procedura de soluţionare a excepţiei cuprinde două faze: prima, cu caracter prealabil, în faţa instanţei judecătoreşti, a doua, cu caracter de contencios constituţional, la Curtea Constituţională.

Sub aspectul clasificării cauzelor de inadmisibilitate, în doctrină au fost deosebite două criterii: legalitatea sesizării şi întinderea controlului.

Dintre acestea doar unele cauze de inadmisibilitate din prima categorie privesc etapa judecătorească a soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

Din punctul de vedere al legalităţii sesizării, cauzele de inadmisibilitate pot fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.

Cauzele de inadmisibilitate privind obiectul sesizării.

Limitele întinderii controlului pot determina existenţa inadmisibilităţii în situaţia abrogării sau modificării legii ulterior ridicării excepţiei. Aceste cauze de inadmisibilitate sunt specifice procedurii de soluţionare a excepţiei în faţa Curţii Constituţionale (sau fazei contenciosului constituţional). Cele mai numeroase cauze de inadmisibilitate sunt cele legate de obiectul sesizării, în privinţa lor existând o vastă jurisprudenţă în materie.' Potrivit Constituţiei şi Legii nr. 47/1992, republicată, pot forma obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate legile şi ordonanţele sau dispoziţii ale acestora. După cum am arătat, Curtea Constituţională a fost deseori sesizată cu excepţii de neconstituţionalitate privind alte acte normative decât legile şi ordonanţele. De asemenea, Curtea Constituţională a respins ca fiind inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţii legale de care nu depinde soluţionarea cauzei. S-a precizat că instanţa de contencios constituţional este competentă să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii mior dispoziţii legale de care depinde soluţionarea cauzei.

O altă cauză de inadmisibilitate este cea de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate asupra unei prevederi legale a cărei neconstituţionalitate a fost constatată printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, menţionată în art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată. Această cauză de inadmisibilitate a fost criticată în doctrină, profesorul Tudor Drăganu arătând că ea „transformă anumite decizii de speţă ale Curţii Constituţionale în adevărate acte normative, cărora li se atribuie forţă general obligatorie". Opinia autorului amintit, se fundamentează pe argumentul, relativ singular în doctrină, că forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţiona le trebuie să se limiteze la speţa în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.

Curtea Constituţională a fost sesizată în multe situaţii cu soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate având ca obiect prevederi legale constatate ca fiind neconstituţionale, în baza art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a respins aceste excepţii ca inadmisibile. în considerentele deciziilor pronunţate în aceste cazuri, motivarea s-a bazat pe argumentul că o dispoziţie legală declarată neconstituţională, pierzându-şi eficienţa, nu mai poate face obiectul unei noi excepţii, urmând ca aceasta să fie respinsă ca inadmisibilă.

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii s-a precizat că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu pot face obiectui excepţiei de neconstituţionalitate prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, iar conform alin. (6) instanţa este


__________________________________________________________________________ 42

obligată să respingă excepţia fără a mai sesiza Curtea Constituţională. Când această cauză de inadmisibilitate s-a ivit după sesizarea Curţii Constim-ţionale, excepţia a devenit inadmisibilă.

Aşa cum în mod corect s-a arătat în doctrina recentă, inadmisi-bilitatea reiterării unei excepţii de neconstituţionalitate este în primul rând consecinţa efectului obligatoriu erga omnes de care se bucură decizia Curţii Constituţionale în privinţa dispoziţiilor legale declarate neconstituţionale, neconstituţionalitate care face ca o asemenea dispoziţie legală să devină inaplicabilă pentru instanţele judecătoreşti. Reglementarea actuală, introdusă prin Legea nr. 138/1997, reprezintă consacrarea pe cale legislativă a soluţiei conturate în practica jurisdicţională anterioară a Curţii Constituţionale.

În temeiul principiului autorităţii lucrului judecat, o excepţie de neconsti-tuţionalitate respinsă nu poate fi reiterată de aceleaşi părţi şi nici de instanţă în cadrul competenţei de a ridica din oficiu o excepţie de neconstituţionalitate. Reiterarea unei excepţii respinse este posibilă însă de către alte părţi şi pentru motive diferite de cele ce au justificat respingerea excepţiei. Temeiul acestei soluţii, constante în jurisprudenţa Curţii, îl constituie dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cele ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora deciziile Curţii sunt general obligatorii. De aceea, decizia de respingere a unei excepţii este obligatorie cât timp motivele ce au dus la această respingere subzistă.

Evoluţia condiţiilor social-economice şi politice ale societăţii poate determina dispariţia motivelor ce au determinat respingerea unei excepţii de neconstituţionalitate şi apariţia unor motive ce pot justifica admiterea acesteia. Ca atare, posibilitatea reiterării excepţiei de neconstituţionalitate este justificată de evoluţia „stării de constituţionalitate", fără a afecta obligativitatea deciziei iniţiale de respingere.

Cum s-a mai menţionat în doctrina recentă, se poate observa în practica judecătorească faptul că, deşi această cauză de inadmisibilitate este expres prevăzută de Legea nr. 47/1992, instanţele continuă să sesizeze Curtea Constituţională cu excepţii inadmisibile. De asemenea, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale au existat soluţii legate de greşita aplicare a prevederilor legale privind această cauză de inadmisibilitate. Pentru a corecta această greşită interpretare a legii, Curtea a statuat că soluţionarea anterioară a unei excepţii de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională nu constituie prin ea însăşi un caz de inadmisibilitate, întrucât „respingerea acesteia nu constituie impediment legal pentru ridicarea din nou, în altă cauză, a aceleiaşi excepţii".

O altă cauză de inadmisibilitate expres prevăzută în reglementările constituţionale şi legale privind justiţia constituţională este irelevanţa, care priveşte tot obiectul sesizării. Condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate este corelată cu noţiunea de interes al pârtilor în introducerea cererilor în justiţie.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu defineşte relevanţa, jurisdicţia constituţională preferând examinarea acestei noţiuni de la un caz la altul, fără a stabili reguli generale, cu excepţia situaţiei reglementărilor în materie penală. Din jurisprudenţa Curţii pot fi desprinse mai multe elemente prin prisma cărora se poate aprecia dacă excepţia de neconstituţionalitate invocată este sau nu relevantă. Astfel, un asemenea element este caracterul material sau procesual al normei juridice contestate.

Pe bună dreptate, în sensul celor de mai sus, în doctrină s-a arătat că „o excepţie de neconstituţionalitate a unei norme procedurale aplicabile procedurii de soluţionare a cauzei respectivc poate fi considerată ca relevantă. Invocarea


__________________________________________________________________________ 43

neconstituţionalităţii unei norme procedurale aplicabile unei faze ulterioare a procesului este irelevantă. Faptul că excepţia de neconstituţionalitate, fiind o excepţie de ordine publică, poate fi invocată în orice fază a procesului, influenţează aprecierea relevanţei sale.

Astfel, dacă excepţia a fost invocată în căile de atac, ordinare sau extraordinare, vor fi relevante fie normele procedurale aplicabile acelei faze a procesului, fie normele materiale fără aplicarea cărora calea de atac nu poate fi soluţionată. În această situaţie trebuie avute în vedere regulile stabilite de legea procesuală pentru soluţionarea căilor de atac, în special cele privind limitele acestora. În practica Curţii s-a reţinut că, în situaţia în care excepţia este invocată în faza executării silite, de exemplu, în contextul soluţionării unei contestaţii la executare, deoarece nu se poate pune în discuţie valabilitatea titlului executoriu, sunt inaplicabile dispoziţiile legale referitoare la acesta şi, deci, excepţia va fi inadmisibilă. În acest caz, excepţia trebuie invocată într-un moment al procesului în care relevanţa sa să poată fi apreciată pe baza stării de fapt şi a probelor administrate. O excepţie de neconstituţionalitate invocată prematur sau tardiv din acest punct de vedere va fi declarată irelevantă.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale anterioară introducerii cauzelor legale de inadmisibilitate, a consacrat soluţia irelevanţei prin decizii intervenite mai ales în privinţa unor dispoziţii ale legii penale.

Dacă în privinţa celorlalte cauze de inadmisibilitate este nejustificată sesizarea în continuare a Curţii Constituţionale cu excepţii inadmisibile, în situaţia irelevanţei, acest lucru este încă posibil în practică, din cauza interpretării, uneori diferite, cu privire la incidenţa în cauză a prevederilor legale atacate, a instanţei faţă de interpretarea oferită de Curtea Constituţională?

Desigur că, aşa cum se subliniază şi în doctrină, instanţele judecătoreşti au obligaţia unei verificări riguroase a pertinenţei excepţiilor de neconstitu -ţionalitate ridicate în faţa lor, precum şi a respingerii excepţiilor irelevante, fără a se mai ajunge în faza contenciosului constituţional.

Respingerea excepţiei ca inadmisibilă de către Curtea Constituţională nu are semnificaţia cenzurării instanţei de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia.

Practica a demonstrat, de altfel, existenţa unor sesizări cu excepţii vădit irelevante sau insuficient motivate spre a dovedi pertinenţa lor. Pe de altă parte, pentru a evita respingerea unor excepţii de către Curte ca fiind irelevante, nimic nu împiedică instanţa de judecată să indice, în mod detaliat, în motivarea sau în opinia exprimată asupra excepţiei, îndeplinirea cerinţei relevanţei.

Revizuirea Constituţiei sub aspectul competenţei materiale a Curţii Constituţionale a impus o cauză de inadmisibilitate ce rezultă direct din textul constituţional [art. 147 alin. (3) din Constituţie], fiind preluată şi de Legea nr. 47/1992, republicată, în art. 26 alin. (3): nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate un tratat sau un acord internaţional a cănii constituţionalitate a fost constatată potrivit art. 146 lit. b) din Constituţie.

Pe parcursul derulării procedurii de control în faţa Curţii Constitu - ţionale pot apărea diferite cauze de inadmisibilitate a excepţiei invocate şi cu care a fost sesizată Curtea, cauze legate cu precădere de întinderea şi limitele controlului de constituţionalitate. După cum am mai arătat, două impedimente majore pentru judecarea excepţiei ridicate apar în mod frecvent pe parcursul desfăşurării procedurii, anume abrogarea şi modificarea normei juridice contestate ca neconstituţională.

Cauzele de inadmisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate fiind de ordine publică, dacă nu au fost constatate de instanţă, pot fi constatate de Curte,


__________________________________________________________________________ 44

în cadrul procedurii de control. Faptul că şi Curtea poate respinge excepţia ca inadmisibilă în cazul în care instanţa, sesizând Curtea, nu a respins-o pe acest motiv, nu are semnificaţia cenzurării hotărârii instanţei.

Sub aspect procedural, decizia Curţii nu desfiinţează încheierea de sesizare pronunţată de instanţa care l-a sesizat. Curtea respinge excepţia, nu constată nelegalitatea sesizării.

O primă cauză de inadmisibilitate din această categorie derivă din

abrogarea legii după invocarea excepţiei. Aceasta este consecinţa unei situaţii aflate în strânsă legătură cu cerinţa ca excepţia de neconstituţionalitate să aibă ca obiect o lege în vigoare. Inadmisibilitatea nu apare, în acest caz, în momentul ridicării excepţiei, ci ea este determinată de abrogarea legii după sesizarea Curţii Constituţionale. În acest caz, excepţia de neconstituţionalitate va fi respinsă ca lipsită de obiect. Soluţia apare constant în practica jurisdicţională a Curţii: „Datorită abrogării textelor de lege a căror constituţionalitate a fost contestată, aceasta a rămas în prezent fără obiect şi, ca atare, urmează a fi respinsă"."

O altă cauză de inadmisibilitate intervine în situaţia modificării legii pe parcursul soluţionării excepţiei. În jurisprudenţa primilor ani de experienţă ai Curţii, aceasta a avut în vedere doar sensul formal al noţiunii de „lege" şi, în consecinţă, controlul Curţii se exercita în limitele acestui sens numai asupra constituţionalităţii prevederilor legale ce făceau obiectul excepţiei, cum sugestiv se arată în Decizia nr. 71/1994: „Datorită modificării textului de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată, excepţia care privea tocmai acest text a rămas în prezent fără obiect şi, deci, urmează a fi respinsă".

Ulterior însă, practica a fost modificată, astfel încât s-a solicitat Plenului Curţii Constituţionale adoptarea unei decizii de principiu asupra situaţiei modificării unei dispoziţii legale ulterior invocării excepţiei, Curtea emiţând Decizia Plenului nr. 111/1995 prin care şi-a schimbat jurisprudenţa în această materie. Schimbarea jurisprudenţei a fost în primul rând fundamentată pe conceptul de lege în sens material, iar nu în sens formal. In acest caz, motivele de neconstituţionalitate invocate se menţin, deoarece privesc „legea în sens material, iar nu în sens formal, aceste motive având în vedere încălcarea unei prevederi constituţionale.

În doctrină s-a arătat că modificarea dispoziţiei ce face obiectul excepţiei este un fapt ulterior şi exterior manifestării de voinţă a părţii sau instanţei ce a ridicat excepţia şi care, dacă ar avea ca efect întreruperea judecăţii şi respingerea sesizării pe unicul motiv că legea a fost modificată, ar constitui o împiedicare în realizarea excepţiei de neconstiruţionalitate, nemijlocit lega tă îndeosebi de conţinutul reglementării.

Prin aceeaşi decizie s-a precizat limita verificării de constituţionalitate pe care instanţa constituţională o face: „Curtea nu se mai poate pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiei legale în noua sa redactare, deoarece ar depăşi limitele sesizării"." În această împrejurare este necesară o nouă invocare în faţa instanţei de judecată a unei noi excepţii de neconstituţionalitate, având ca obiect noua reglementare, iar excepţia ridicată iniţial va fi respinsă ca lipsită de obiect.

Modificarea temeiului constituţional al excepţiei direct în faţa Curţii

Constituţionale constituie o altă cauză de inadmisibilitate a acesteia în această etapă. Din practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale rezultă imposibilitatea invocării unei excepţii de neconstituţionalitate direct în faţa Curţii, prin indicarea altui temei constituţional decât cel cuprins în încheierea de sesizare. Această cauză de inadmisibilitate reflectă necesitatea exercitării controlului în limitele


__________________________________________________________________________ 45

sesizării, adică ţinând cont de dispoziţia legală atacată şi de temeiul constituţional invocat pentru contestarea constituţionalităţii acestei dispoziţii, cadru procesual care nu poate fi modificat nici de autorii sesizării şi nici de Curte. O atare modificare ar echivala şi ea cu o exercitare din oficiu a controlului. Modificarea temeiului constituţional al sesizării este posibilă doar pe calea unei noi sesizări, deoarece „o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi invocată direct în faţa Curţii Constituţionale, ci numai în faţa unei instanţe judecătoreşti".

Din jurisprudenţa Curţii desprindem concluzia potrivit căreia conceptul de vădit nefondat se referă la situaţiile în care există o cauză de inadmisibilitate, excepţia este lipsită de obiect sau indiscutabil neîntemeiată. In toate cazurile este necesar ca aceste situaţii să privească excepţia în întregime, nunumai parţial, deoarece dacă există cel puţin un dubiu cu privire la caracterul neîntemeiat al excepţiei soluţionarea nu se poate face pe această cale.

Referitor la cauzele de inadmisibilitate privind subiectul sesizării indicăm că în vederea sesizării Curţii Constituţionale, instanţa este datoare să verifice îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, iar prima dintre acestea priveşte calitatea de parte în proces a persoanei care ridică excepţia. Lipsa calităţii de parte în proces face ca excepţia de neconstituţionalitale astfel ridicată să fie inadmisibilă.

Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea existenţei acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit. Astfel, decizia Curţii în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu este pertinentă pentru rezolvarea cauzei în care a fost ridicată, adică nu are legătură cu această cauză. Cerinţa de pertinenţă a excepţiei de neconstituţionalitate exprimă legătura obiectivă între aceasta şi litigiul în cadrul căruia a fost invocată şi impune o analiză riguroasă din partea instanţei în verificarea îndeplinirii ei. Această condiţie este o consecinţă a caracterului concret al controlului pe cale de excepţie şi derivă din caracterul incident al excepţiei faţă de litigiul concret principal.

Va fi inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate invocată de alţi participanţi la proces decât părţile, care nu pot justifica un interes, cum sunt martorii, experţii, interpreţii. Reprezentanţii părţilor pot ridica însă excepţia de neconstituţionalitate dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentare şi dacă excepţia se invocă în numele şi în interesul părţii pe care o reprezintă. De asemenea, este admisibilă o excepţie de neconstituţionalitate ridicată de intervenienţii în proces. Tot în cadrul fazei judecătoreşti mai poate apărea problema invocării unei excepţii de neconstituţionalitate de către avocatul părţii, mai ales în procesele penale, problemacare şi-a găsit rezolvare în sensul că avocatul inculpatului poate ridica excepţia de neconstituţionalitate, în numele acestuia, chiar în lipsa acestuia, situaţie ce corespunde atât interesului general al asigurării supremaţiei Constituţiei şi apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti, cât şi interesului inculpatului de a beneficia de o apărare calificată, în concordanţă cu spiritul art. 24 din Constituţia României.

Referitor la cauzele de inadmisibilitate privind temeiul constituţional invocat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate arătăm că o cauză


__________________________________________________________________________ 46

de inadmisibilitate ce poate apărea în etapa judecătorească a soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate o constituie neîndeplinirea obligaţiei de motivare a excepţiei şi neindicarea unui temei constituţional al acesteia.

Excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi ridicată direct în faţa Curţii Constituţionale, deoarece aceasta nu poate fi sesizată decât prin încheierea instanţei în faţa căreia trebuie să fie ridicată şi pusă în discuţia părţilor. Tot atunci trebuie invocate şi puse în discuţia părţilor şi motivele invocate în susţinerea excepţiei, astfel încât instanţa să-şi poată exprima opinia şi asupra acestora.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că invocarea în cadrul judecării unei excepţii de neconstituţionalitate a unui alt temei, care nu are nicio legătură cu cel invocat în sesizare şi nici nu reprezintă o dezvoltare a acestuia, are semnificaţia ridicării unei excepţii direct în faţa Curţii, eludându-se astfel prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie [actualul 146 lit. d) din Constituţia revizuită] şi ale art. 12 din Legea nr. 47/1992 (art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată), ceea ce nu este inadmisibil.

O problemă interesantă poate să apară în momentul în care o parte în

proces ar ridica excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale nerelevante pentru judecarea cauzei, punând astfel instanţa de judecată în situaţia de a aprecia ea însăşi relevanţa sau nerelevanţa acesteia pentru jude-carea cauzei. Trebuie observat că art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă o soluţie tranşantă pentru o asemenea situaţie. Este adevărat că art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 precizează că excepţia trebuie să vizeze o prevedere legală de care depinde judecarea cauzei. Per a contraria, nu s-ar putea ridica excepţia de neconstituţionalitate în privinţa unei prevederi legale nerelevante în cauză, iar în cazul ridicării ei de către una dintre părţi, instanţa de judecată ar urma să o respingă.' în astfel de cazuri, Curtea a respins ca fiind lipsită de obiect excepţia de neconstimţionalitate a unei dispoziţii legale nerelevante pentru judecarea cauzei.

Din faptul că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, sunt

admisibile doar excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor legale de care depinde judecarea cauzei, rezultă că şi instanţele judecătoreşti ar fi competente să aprecieze nerelevanţa lor şi să se prevaleze de această preve-dere respingând excepţia ridicată de părţi, dar nu pentru motive de neconsti-tuţionalitate, ci pentru nerelevanţa dispoziţiilor legale contestate în cauza care se judecă. Aceasta este de fapt şi soluţia reţinută de legiuitor când a modificat Legea nr. 47/1992 prin Legea nr. 138/1997.

Făcând aplicarea dispoziţiilor legale, Curtea Constituţională a invocat, în motivarea soluţiei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, şi alt temei decât acela invocat de autorul excepţiei. Mai mult, Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pe un alt temei decât acela invocat în motivare, constatând că excepţia ridicată, deşi nemotivată corespunzător, era totuşi întemeiată, deoarece aducea atingere altor prevederi ale Constituţiei.

5.7. TEST DE VERIFICARE Enumeraţi condiţiile necesare pentru ridicarea unei excepţii de

neconstituţionalitate.


__________________________________________________________________________ 47



Documents

Contencios Constitutional