Capitolul XII Contenciosul administrativ

12.1. Noţiunea de contencios administrativ

Termenul “contencios” vine de la cuvântul francez “contentieux”, care, la rândul său, se trage din verbul latinesc “contendere”, care înseamnă a lupta.

În sens juridic, termenul de contencios are două accepţiuni: prima, de activitate menită să soluţioneze un conflict juridic şi a doua, de autoritate competentă să soluţioneze asemenea conflicte.

În perioada interbelică contenciosul administrativ era definit ca totalitatea litigiilor născute între particulari şi administraţie cu ocazia organizării şi funcţionării serviciilor publice şi în care sunt puse în cauză reguli, principii şi situaţii aparţinând dreptului public1.

În doctrina românească actuală noţiunea de contencios administrativ este utilizată în două sensuri:

1)În sens larg, ca totalitate a litigiilor dintre administraţia publică şi cei administraţi, indiferent de natura juridică a litigiilor;

2)În sens restrâns, se referă doar la acele litigii în care autorităţile administraţiei publice şi alte organizaţii folosesc regimul juridic administrativ, în baza competenţei pe care le-o conferă legea.

În această ultimă accepţiune, contenciosul administrativ are un sens material şi un sens formal-organic.

Sensul material al noţiunii contenciosului administrativ scoate la iveală natura juridica a litigiilor, respectiv cele cărora li se aplică un regim juridic administrativ, care este un regim de drept public.

Sensul formal-organic al noţiunii de contencios administrativ se referă la natura autorităţilor de jurisdicţie, anume instanţele judecătoreşti competente să soluţioneze respectivele litigii. Din acest punct de vedere există mai multe sisteme de contencios administrativ.

Astfel, în ţări ca Franţa, soluţionarea litigiilor pe baza regimului juridic administrativ în legătură cu actele administrative şi contractele administrative, este de competenţa tribunalelor administrative care nu aparţin puterii judecătoreşti, ci ţin de administraţia publică şi de puterea executivă, fiind constituite dintr-un sistem jurisdicţional autonom şi care au o instanţă supremă, anume Consiliul de Stat.

În alte ţări cum sunt Spania, Elveţia, Belgia, activitatea de contencios administrativ se exercită de instanţele judecătoreşti obişnuite, care au secţii speciale de contencios administrativ, aşa cum se întâmplă şi în România.

Majoritatea autorilor2 de drept administrativ disting două categorii de contencios administrativ:1) Contenciosul administrativ de anulare prin care instanţa de contencios administrativ poate să anuleze sau să modifice un act administrativ emis cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege sau poate să oblige o autoritate publică să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. În acest caz instanţa de contencios nu este competentă să rezolve şi problema reparării daunelor, această problemă revenind, în cadrul unui litigiu separat, instanţelor de drept comun.

2) Contenciosul de plină jurisdicţie prin care instanţa de contencios administrativ poate să anuleze sau să modifice un act administrativ emis cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de

1 C. G. Rarincescu,. Contenciosul administrativ român, Ed. Alcalay, Bucureşti, 1936, p. 732 Pt. detalii a se vedea C. G. Rarincescu, op. cit., p. 36, R. N. Petrescu, Drept administrativ, vol. I, II, Ed. Cordial

Lex, Cluj Napoca, 1999.,vol. II, p. 23

lege sau poate să oblige o autoritate publică să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi totodată, să procedeze şi la repararea daunelor cauzate. Cererea pentru despăgubiri se poate formula, fie în cadrul acţiunii iniţiale, fie separat, după cum la data introducerii acţiunii, îi era sau nu cunoscută paguba sau întinderea ei.

12.2. Evoluţia istorică a contenciosului administrativ în România

În România contenciosul administrativ a avut o evoluţie istorică deosebită determinată de schimbările intervenite în actele normative care îl reglementau, schimbări fireşti dacă ţinem seama de evoluţia social-politică a ţării.

Pentru prima dată, la noi, contenciosul administrativ a fost instituit prin Legea privind înfiinţarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864. Consiliul de Stat era un organ consultativ pe lângă Guvern ce avea trei categorii de atribuţii:

1) în materie legislativă el era cel care pregătea proiectele de lege; 2) în materie administrativă;3) în domeniul contenciosului administrativ. Atribuţiile de contencios administrativ erau

reglementate de art. 51 din lege şi se exercitau:a) împotriva hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere sau cu încălcarea legilor şi

regulamentelor; b) împotriva hotărârilor sau actelor de executare ale prefecţilor sau altor agenţi

administrativi date cu încălcarea legilor şi regulamentelor; c) împotriva hotărârilor comisiunilor de lucrări publice.Consiliul de Stat mai putea soluţiona şi reclamaţii ridicate de particulari pentru apărarea

intereselor lor, în cazuri prevăzute de legi.În 1866 Consiliul de stat a fost desfiinţat, iar atribuţiile lui în materie de contencios

administrativ au fost preluate de instanţele judecătoreşti de drept comun. Acest sistem a fost valabil până în anul 1905 când a fost adoptată Legea pentru

reorganizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care dădea dreptul particularilor să atace pe calea unui recurs principal şi direct actele administrative ilegale şi să ceară instanţei judecătoreşti să pronunţe anularea. Pentru judecarea acestui recurs s-a înfiinţat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie, Secţiunea a III-a, secţiune de contencios administrativ, care nu avea însă o competenţă generală, ci limitată la materiile stabilite de lege.

Legea Curţii de Casaţie şi Justiţie din 25 martie 1910 a desfiinţat sistemul contenciosului conceput în 1905, cauzele de această natură soluţionându-se de către tribunalele de judeţ.

Competenţa stabilită de această lege nu a durat prea mult, deoarece prin Legea de reorganizare a Curţii de Casaţie şi Justiţie din 17 februarie 1912, cauzele de contencios administrativ au fost atribuite, din nou, Secţiunii a III-a, a Curţii de Casaţie. Această secţiune, era abilitată să judece legalitatea actelor, dar nu putea să le anuleze, ci doar să le declare ilegale şi să invite autoritatea administrativă să le desfiinţeze sau să le modifice.

Constituţia din 1923 a reglementat, în art. 99, dreptul de a obţine despăgubiri de către cei vătămaţi printr-un decret sau o dispoziţie semnată sau contrasemnată de un ministru. O importanţă deosebită pentru instituţia contenciosului administrativ o avea art. 107 în care se menţiona că atribuţiile de contencios administrativ aparţin în întregime puterii judecătoreşti şi se exercită potrivit legii speciale. Totodată, se menţiona că prin instituţia contenciosului administrativ se putea verifica legalitatea tuturor actelor administrative, cu excepţia celor de guvernământ şi a celor de comandament militar.

În baza acestor prevederi constituţionale a fost adoptată Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925. Potrivit art. 1 din această lege , oricine se pretindea vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ de autoritate făcut cu încălcarea legilor şi a regulamentelor, sau prin reaua-voinţă a autorităţilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, putea face cerere pentru recunoaşterea dreptului său la instanţele

judecătoreşti competente. Erau exceptate actele de guvernământ, actele de comandament militar, actele referitoare la exercitarea tutelei administrative şi controlului ierarhic.

Contenciosul reglementat de Legea din 1925 era un contencios subiectiv, adică reclamantul trebuia să invoce lezarea unui drept subiectiv. În acelaşi timp, era un contencios de plină jurisdicţie, întrucât cel lezat în dreptul său putea cere anularea actului, precum şi despăgubiri.

Cu toate acestea, prin legi speciale, anumite litigii dintre particulari şi autorităţile administrative, au fost date în competenţa unor instanţe jurisdicţionale administrative.

Dintre aceste legi speciale amintim Legea din 20 aprilie 1933 prin care au fost înfiinţate comitetele de revizuire, adevărate tribunale administrative3, Legea administraţiei locale din 27 martie 1936 prin care comitetele de revizuire au dobândit denumirea de curţi administrative şi Legea pentru organizarea curţilor administrative din 15 martie 1939.

În 1948, prin Decretul nr. 128 a fost desfiinţat contenciosului administrativ şi curţile admnistrative, instanţele judecătoreşti putând verifica legalitatea actelor administrative numai atunci când legea prevedea în mod expres această competenţă.

În Constituţia din 1965 s-a introdus principiul legalităţii actelor administrative în condiţiile stabilite de lege şi s-a prevăzut că cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale se pot plânge la instanţele judecătoreşti.

În baza Constituţiei din 1965 a fost adoptată Legea nr. 1/1967 referitoare la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Contenciosul administrativ instituit de această lege era un contencios de plină jurisdicţie.

Introducerea principiului constituţional al verificării legalităţii actelor administrative şi adoptarea Legii nr. 1/1967 au marcat o schimbare importantă în posibilitatea contestării în justiţie a actelor administrative ilegale4, chiar dacă existau numeroase acte administrative exceptate de la controlul judecătoresc. Numeroasele excepţii de acte administrative pe care le prevedea Legea nr. 1/1967, precum şi practica judecătorească orientată spre restrângerea sferei controlului judecătoresc au îngustat mult sfera exercitării controlului actelor administrative de către instanţele judecătoreşti.

Prin adoptarea Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Constituţiei din 1991 s-a relansat tradiţia contenciosului administrativ din perioada interbelică.

Contenciosul administrativ reglementat de Legea nr. 29/1990 are următoarele trăsături: este un contencios de plină jurisdicţie; exercită un control direct; actul atacat trebuie să provină de la o autoritate publică5; înainte de a introduce acţiunea în instanţă, cel vătămat în dreptul său trebuie să ofere posibilitatea autorităţii emitente sau autorităţii ierarhic superioare de a înlătura actul ilegal şi de a repara eventuala pagubă; pot fi atacate şi actele administrative jurisdicţionale; contenciosul are două grade de jurisdicţie, fondul şi recursul; acţiunea în justiţie poate fi formulată şi personal împotriva funcţionarului autorităţii publice6.De asemenea, pentru prima dată se consacră răspunderea pentru daune morale.

Constituţia din 1991 schimbă, sub anumite aspecte, concepţia asupra sferei contenciosului administrativ.

În art.21 din Constituţie se arată că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, iar în art. 48, din Constituţia din 1991 se prevede că persoana vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, are dreptul să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului administrativ şi repararea pagubei. În acelaşi articol se menţionează că limitele şi condiţiile exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, iar în art. 72 punctul

3 Pt. detalii a se vedea E. D. Tarangul, op. cit., p. 613 şi urm.4 Al. Negoiţă, op. cit., p. 213 şi urm.5 Noţiunea de autoritate administrativă prevăzută de art. 1 din Legea nr. 29/1990 a fost înlocuită în Constituţie

(art. 48) cu cea de autoritate publică6 Pt. detalii a se vedea A. Iorgovan, op. cit., vol. I, p. 401-402

3, cu referire la legile organice, se menţionează la litera j că domeniul contenciosului administrativ face obiectul unei legi organice.

12.3. Condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în contencios administrativ

Condiţiile de admisibilitate sunt acele cerinţe pe care acţiunile intentate trebuie să le îndeplinească, în prealabil, pentru ca instanţa sesizată să poată proceda la judecarea fondului litigiului7. Aşadar, verificarea îndeplinirii condiţiilor trebuie să preceadă judecata fondului, iar când una sau mai multe condiţii cerute de lege nu sunt îndeplinite, acţiunea urmează a fi respinsă.Prima condiţie pentru promovarea acţiunii în contencios administrativ este ca vătămarea dreptului să fie urmarea unui act administrativ sau a refuzului unei autorităţi publice de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.În art. 1 alin. 2 din Legea nr. 29/1990 se arată că se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege şi faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă legea nu prevede un alt termen.

Cât priveşte actul administrativ, pentru a putea să facă obiect al unei acţiuni în contencios administrativ potrivit Legii nr. 29/1990, trebuie ca prin el să se fi vătămat unele drepturi recunoscute de lege în favoarea persoanelor fizice sau juridice reclamante în aceste acţiuni.

Uneori, în literatura juridică şi în practica judiciară s-a apreciat că o astfel de condiţie este satisfăcută numai în cazul în care intervine un act administrativ individual pentru că numai un astfel de act poate vătăma un drept care aparţine unei persoane fizice sau juridice.

S-a apreciat astfel că un act administrativ cu caracter normativ nu ar putea produce o astfel de vătămare în mod direct, pentru că, de regulă, intervine un act individual care să facă aplicaţiunea celui normativ.

Chiar dacă s-ar admite o astfel de susţinere (art.1 din Legea nr. 29/1990 nu face o deosebire între cele două categorii de acte administrative-s.n.), nu înseamnă că actele administrative normative nu pot fi cenzurate, sub aspectul legalităţii lor, în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ, în legătură cu legalitatea actului administrativ individual prin care s-a vătămat dreptul care aparţine unei persoane fizice sau juridice reclamante în acţiunea cu care este sesizată instanţa de judecată.

În acest context trebuie subliniat şi faptul că nu vor putea face obiectul acţiunii directe în contencios administrativ simplele operaţiuni administrative şi materiale care nu produc prin ele însele efecte juridice. Ele pot fi verificate sub aspectul legalităţi lor, însă, numai în legătură cu actul administrativ care face obiectul acţiunii în justiţie.

De aceea, este important să facem distincţia între actele administrative şi operaţiunile administrative şi materiale pentru că de multe ori aceste operaţiuni prezintă aspecte care dau posibilitatea considerării lor ca acte administrative. Aceste operaţiuni care se realizează în cadrul activităţii administrative pe baza şi în executarea legii produc efecte juridice, dar aşa cum am arătat, nu prin ele însele, cum se întâmplă în cazul actelor administrative, ci prin efectul normelor juridice care le reglementează.

A doua condiţie este aceea a vătămării unui drept recunoscut de lege în favoarea reclamantului, persoană fizică sau juridică8.

Reclamantul trebuie să fie beneficiarul unui drept subiectiv, adică un drept pe care i l-au acordat normele juridice şi pe care autoritatea publică are obligaţia să-l respecte şi să-l realizeze în favoarea reclamantului.

7 C. G. Rarincescu, op. cit., p. 2208 Sunt autori, precum A. Iorgovan, V. Vedinaş, care consideră că acţiunea în contencios administrativ

poate fi introdusă şi atunci când s-au încălcat interese legitime şi că această posibilitate este oferită de disp. art. 21 din Constituţie în care se arată că “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”.

Rezultă astfel, că pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, nu este suficientă existenţa unui interes legitim şi că trebuie dovedită existenţa şi încălcarea unui drept subiectiv care să aparţină reclamantului şi să fi fost stabilit prin lege sau prin acte emise pe baza şi în executarea legii (nu este vorba aşadar de drepturi care să provină dintr-un contract).

Este, de asemenea, necesar ca autorităţilor publice să le revină sarcina în cadrul competenţei pe care o au să realizeze aceste drepturi şi să le respecte. Prin aceasta se exprimă corelaţia dintre drepturile şi obligaţiile care se formează în cadrul raporturilor juridice dintre autorităţile publice şi cei administraţi.

În prezent, în practica Secţiei de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie s-a precizat că în privinţa structurii dreptului vătămat pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, este necesar să fie vorba de un drept şi nu de o simplă vocaţie9.

Cu titlu de exemple de drept vătămat, în practica instanţei supreme, amintim pe cele referitoare la dreptul de proprietate; la dreptul de a ocupa diferite funcţii publice (secretar, contabil, cadru didactic, etc.); dreptul de a exercita diferite profesii şi meserii (avocat, medic cu cabinet particular, etc.); dreptul de a fi reintegrat într-o funcţie publică din care reclamantul a fost îndepărtat abuziv; dreptul de a obţine o autorizare de funcţionare.

Tot legat de dreptul încălcat, s-a menţionat că pentru a avea deschisă calea acţiunii în justiţie este necesar ca dreptul să fie recunoscut de lege.

În afara existenţei dreptului recunoscut de lege este necesar ca acţiunea introdusă în justiţie să prezinte un interes, aşa cum este analizat, la dreptul procesual civil.

Un astfel de interes nu există, spre exemplu, în cazul în care actul administrativ împotriva căruia se plânge reclamantul a fost retras de autoritatea administraţiei publice sau nu şi-a produs efectele juridice.

Cea de-a treia condiţie de admisibilitate a unei acţiuni în contencios administrativ se referă la actul atacat care trebuie să emane de la o autoritate publică, aşa cum prevăd disp. art. 48 din Constituţie.

De precizat că Legea nr. 1/1967 care concepea actul administrativ ca fiind opera exclusivă a organelor administraţiei de stat.

Aceasta concepţie rezultă din felul în care prin Legea nr. 1/1967 se distribuia competenţa instanţelor judecătoreşti în materia contenciosului administrativ.

Se stabilea astfel, că judecătoriile soluţionau litigiile care se refereau la actele administrative ale organelor locale ale administraţiei de stat, iar tribunalele organizate la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti, soluţionau litigiile referitoare la actele administrative adoptate sau emise de organele centrale ale administraţiei de stat, excluzând actele Consiliului de Miniştri, care era considerat organ suprem al administraţiei de stat .

Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ nu mai foloseşte termenul de organ al administraţiei de stat, ci pe acela de autoritate administrativă, înlocuită apoi cu noţiunea de autoritate publică, prin art. 48 din Constituţie10.

Actele administrative sunt, în principal, opera autorităţilor care înfăptuiesc administraţia publică prin organizarea executării şi executarea legii, în cadrul unei competenţe conferite de lege, sau de acte emise pe baza şi în executarea legii.

În aceasta categorie de autorităţi ale administratiei publice intră, pe lângă autorităţile puterii executive, stricto sensu (Preşedintele României şi Guvernul) şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale precum şi instituţiile publice şi regiile autonome atunci când au o competenţă de organizare a executării şi executare a legii, fapt prevăzut în lege sau în alte acte normative date în baza legii.

O astfel de activitate de organizare a executării şi de executare a legii se realizează însă şi în cadrul sistemului de organizare a celorlalte două puteri ale statului, anume puterea

9 Culegere de decizii pe anul 199110 A se vedea Decizia nr. 37/1997 a Curţii Constituţionale

legiuitoare şi puterea judecătorească. Şi în aceste sisteme de organizare pot exista autorităţi care să emită acte administrative pe baza unei competenţe conferite de lege.

Acest lucru rezultă pentru puterea legiuitoare din dispoziţiile art. 2 litera a din Legea nr. 29/1990 care menţionează că nu pot fi atacate în justiţie actele administrative de autoritate şi de gestiune ale organelor de conducere ale Parlamentului.

La fel, a rezultat că în baza unei competenţe conferite de lege, organele de conducere ale curţilor de apel emit acte administrative în procesul organizării şi executării legii (exemplu, competenţa preşedinţilor curţilor de apel în legătură cu numirea unor persoane în funcţii auxiliare la instanţele judecătoreşti).

În practica judecătorească s-a considerat că în cazul în care unui candidat la ocuparea prin concurs a unei funcţii auxiliare în cadrul unor instanţe judecătoreşti i se refuză înscrierea la concurs, acest refuz se consideră act administrativ şi îi este deschisă calea unei acţiuni în contencios administrativ.

S-a considerat,de asemenea, că au calitate de autorităţi publice şi unele organizaţii nestatale care organizează o activitate de interes public, legea conferindu-le o veritabilă competenţă în a acţiona în organizarea executării şi executarea legii.

Astfel, barourilor de avocaţi li s-a recunoscut competenţa de a emite acte administrative, întrucât sunt organizate şi funcţionează pe baza legii. În cazul în care se refuză înscrierea la concursul pentru intrarea în barou unei persoane care îndeplineşte condiţiile legale, se consideră că prin acest refuz, care este un act administrativ, i s-a încălcat un drept, şi de aceea i se dă posibilitatea contestării refuzului la instanţa de contencios administrativ.

De asemenea, instituţiilor particulare de învăţământ superior care funcţionează în baza legii, li s-a atribuit competenţa de a organiza activităţi de pregătire pentru diferite profesii juridice, medicale, tehnice, economice, etc. În acest caz diplomele emise de aceste instituţii sau refuzul de a emite aceste acte sunt considerate acte administrative şi supuse controlului judecătoresc pe calea acţiunii în contencios administrativ.

Se are în vedere că instituţiile respective, deşi particulare, desfăşoară o activitate de interes public potrivit legii, pe baza unei autorizaţii emise de administraţia de stat şi sub controlul acesteia. Aceste instituţii particulare pot avea calitatea de autorităţi publice care să emită sau adopte acte administrative.

Atribuirea unei asemenea competenţe şi altor organizaţii de stat sau particulare, cu sau fără personalitate juridică, este determinată de natura activităţii pe care o desfăşoară organizaţiile respective, şi anume o activitate de interes public. Competenţa lor de a emite acte administrative constituie un mijloc de organizare a executării şi de executare a legii, ceea ce le conferă calitatea de autorităţi publice.

Extinzându-se prin Legea nr. 29/1990 sfera noţiunii actelor administrative care pot fi supuse controlului judecătoresc pe calea acţiunii în contencios administrativ acest lucru este remarcabil în asigurarea protecţiei persoanelor fizice şi juridice, pe linia apărării drepturilor recunoscute acestora prin lege şi la care sunt obligate autorităţile publice indiferent de natura lor organizatorică.

Singura condiţie pentru a fi considerate autorităţi publice şi a avea competenţa de a emite acte administrative este, aşa cum am mai arătat, ca acest lucru să rezulte din lege sau din acte normative emise în baza şi în executarea legii.

A patra condiţie este aceea a efectuării procedurii administrative prealabile şi introducerii în termenul legal a acţiunii în contencios administrativ.

Înainte de a se adresa instanţei judecătoreşti competente, reclamantul are obligaţia de a folosi recursul administrativ graţios prin care solicită autorităţii publice care a emis actul administrativ prin care s-a încălcat dreptul reclamantului recunoscut de lege, sau care a refuzat expres sau tacit pretenţia reclamantului să revină asupra atitudinii iniţiale şi să-i recunoască pretinsul drept.

Termenul în care se exercită acest recurs administrativ graţios este de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ sau a refuzului expres, ori în cazul tăcerii administraţiei, de la expirarea termenului în care autoritatea avea obligaţia să rezolve cererea.

În lipsa unui termen special pentru rezolvarea cererii, Legea contenciosului administrativ a fixat un termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii .

Legea nr. 29/1990 prevede şi posibilitatea folosirii recursului ierarhic administrativ la autoritatea ierarhic superioară celei emitente a actului administrativ .

În cazul în care reclamantul a optat şi pentru acest recurs administrativ (cel ierarhic), el are obligaţia să aştepte răspunsul autorităţii publice sesizate timp de 30 de zile după care va putea introduce acţiunea în contencios administrativ, la instanţa competentă.

Recursul ierarhic nu este obligatoriu a fi folosit, spre deosebire de recursul graţios care este obligatoriu şi care constituie o condiţie prealabilă introducerii acţiunii în contencios administrativ la instanţă.

Procedura administrativă prealabilă era prevăzută şi în Legea nr. 1/1967 şi se regăseşte şi în legislaţia altor ţări.

Această procedură dă posibilitatea rezolvării rapide şi necostisitoare a litigiului şi are şi avantajul de a invoca autorităţii emitente atât motive de ilegalitate, cât şi de lipsa de oportunitate.

În acest caz se dă posibilitate administraţiei să-şi reconsidere activitatea stingând eventual litigiul prin rezolvarea favorabilă a cererii ce constituie obiectul recursului graţios.

12.4. Actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc potrivit Legii nr. 29/1990

În baza disp. art. 2 din Legea nr. 29/1990 nu pot fi atacate în justiţie, următoarele categorii de acte:

a) actele ce privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi Guvern; actele administrative de autoritate şi actele de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului; actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului, precum şi cele referitoare la interpretarea şi executarea actelor internaţionale la care România este parte; măsurile urgente luate de organele puterii executive pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stării de necesitate sau pentru combaterea calamităţilor naturale, incendiilor, epidemiilor, epizootiilor şi altor evenimente de aceeaşi gravitate;

b) actele de comandament cu caracter militar;c) actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora se prevede, prin lege

specială, o altă procedură judiciară;d) actele de gestiune săvârşite de stat în calitate de persoană juridică şi pentru

administrarea patrimoniului său;e) actele administrative adoptate în exercitarea atribuţiilor de control ierarhic;În temeiul art. 3 din lege, nu pot fi atacate în justiţie nici cererile privitoare la stabilirea şi

scăderea impozitelor şi a taxelor, precum şi a amenzilor prevăzute în legile de impozite şi taxe şi care se rezolvă de către organele prevăzute de legea specială şi în condiţiile stabilite de aceasta.

Potrivit art. 4 din lege, actele administrative jurisdicţionale, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 şi a celor din domeniul contravenţiilor, pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ- jurisdicţionale în termen de 15 zile de la comunicare la Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, iar hotărârile curţii sunt definitive.

Facem precizarea că actele administrative pot fi atacate la instanţele de contencios administrativ de către cei vătămaţi în drepturi prin acele acte, fără a fi nevoie de o dispoziţie

specială a legii de abilitare a instanţelor judecătoreşti de a controla legalitatea actelor în justiţie. Cu toate acestea, unele acte administrative nu sunt controlate de instanţele de contencios administrativ, fiind exceptate prin lege de la acest control, iar altele pot fi controlate de instanţele de drept comun.

Actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc pe calea Legii nr. 29/1990, pot fi grupate în următoarele categorii11:

1. acte exceptate datorită naturii organului emitent;2. acte exceptate ca urmare a materiei în care intervine administraţia, specific raporturilor

sociale în legătură cu care au fost emise aceste acte;3. acte pentru care legea prevede un alt control jurisdicţional decât cel reglementat de

Legea nr. 29/1990;4. acte exceptate de la controlul judecătoresc ca urmare a timpului în care au fost emise.În prima categorie se includ următoarele: actele care privesc raporturile dintre Parlament

sau Preşedintele României şi Guvern; actele administrative de autoritate şi de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului; actele de gestiune săvârşite de stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său.

Din analiza acestor acte rezultă că exceptarea lor de la control nu ar fi trebuit prevăzută, datorită faptului că Legea contenciosului administrativ se referă la actele administrative, ori textele amintite privesc acte pentru care este discutabilă natura lor de acte administrative.

Există discuţii dacă actele administrative emise de Parlament şi de Preşedintele României sunt, în aceste împrejurări, acte administrative, din moment ce ele privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi Guvern. Este şi motivul pentru care legea se fereşte a le da o calificare, menţionând doar calitatea lor de acte, fără a le denumi acte administrative.

Desigur că acestea sunt făcute în baza unei competenţe stabilită de legile pentru organizarea Parlamentului, a instituţiei Preşedintelui şi a Guvernului.

Prin acestea sunt puse în mişcare atribuţiile ce revin Parlamentului sau instituţiei prezidenţiale în raport cu Guvernul şi atribuţiile Guvernului în raport cu subiectele respective de drept.

Considerăm că prin natura lor raporturile care fac obiectul acestor acte au caracter politic şi de aceea actele respective nu sunt acte administrative de autoritate.

Fiind acte de guvernământ sunt scoase de sub controlul puterii judecătoreşti. În baza acestor acte, cu caracter politic (guvernamental) sunt apoi emise de autorităţi publice, acte administrative prin care se pot vătăma unele drepturi recunoscute de lege persoanelor fizice sau juridice. Având în vedere interdicţia prevăzută în art. 2 lit. a din Legea contenciosului administrativ, nici acestea nu fac obiectul unei acţiuni în contencios administrativ şi justiţia nu le poate controla nici pe calea excepţiei de ilegalitate în vederea acordării de daune pentru pagubele suferite.

Actele administrative de autoritate şi de gestiune emise de organele de conducere ale Parlamentului sunt, de asemenea, exceptate, iar prin reglementarea amintită se face distincţie între categoria actelor administrative de autoritate şi categoria actelor administrative de gestiune.

Această excepţie a fost preluată din Legea contenciosului administrativ din 1925 şi a fost viu criticată şi în doctrina acelei vremi, ca neconstituţională. S-a apreciat că nu există o justificare de scoatere din cadrul contenciosului administrativ a actelor administrative de autoritate emise de organele de conducere ale Parlamentului. În ceea ce priveşte actele de autoritate precizăm că în instituţia Parlamentului există birouri în care activează funcţionari de carieră, a căror situaţie juridică trebuie protejată prin folosirea acţiunii în contencios administrativ, în cazul încălcării drepturilor lor prin actele administrative ale acestor organe.

Pentru actele de gestiune întocmite de organele de conducere ale Parlamentului, considerăm că redactarea din art. 2 lit. a din Legea nr. 29/1990, în sensul că nu pot fi atacate în

11 Dumitru Brezoianu, Contenciosul administrativ, Ed. Metropol, Bucureşri, 1995, p.32

justiţie trebuie interpretată prin raportarea la obiectul legii respective, anume că nu li se aplică Legea nr. 29/1990, împotriva lor fiind deschisă acţiunea de drept comun.

În ceea ce priveşte instituţia Preşedintelui, considerăm că actele de autoritate şi de gestiune emise de Preşedinte, în această calitate de autoritate publică, li se aplică regulile stabilite de Legea nr. 29/1990, pentru că nu există text special care să le excepteze.

Alte acte exceptate de la controlul judecătoresc pe calea Legii nr. 29/1990 sunt actele de gestiune săvârşite de stat ca persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său ( art. 2 litera d din Legea nr. 29/1990).

Această subcategorie de acte juridice a creat numeroase probleme instanţelor de contencios administrativ. Studierea acestei categorii de acte prezintă importanţă pentru aplicarea corectă a dispoziţiilor legii contenciosului administrativ şi, mai ales, pentru extinderea şi consolidarea instituţiei contenciosului administrativ ca instrument de întărire a statului de drept în ţara noastră.

Pentru prima dată noţiunea actelor de gestiune emise de autorităţile administraţiei publice a apărut în doctrina franceză cu scopul de a le distinge de actele administrative de autoritate care sunt acte administrative propriu-zise, adoptate sau emise în vederea realizării competentelor .

La noi, noţiunea actelor de gestiune apare la începutul secolului al XX-lea în procesul de formare a contenciosului administrativ .

Prin Legile din 1905 şi 1912 s-a atribuit Curţii de Casaţie şi Justiţie competenţa verificării actelor administrative şi cu acea ocazie s-a simţit nevoia stabilirii actelor de gestiune pe care le făceau organele administraţiei publice.

Datorită faptului că aceste acte se emiteau după reglementări de drept privat, acestea erau supuse, de principiu, controlului instanţelor judecătoreşti de drept comun.

Distincţia dintre actele administrative de autoritate şi actele de gestiune s-a păstrat şi în condiţiile reglementărilor Constituţiei din 1923 şi Legii contenciosului administrativ din 1925, din aceleaşi considerente. Întregul contencios administrativ, atât cu privire la actele de autoritate, cât şi la cele de gestiune, aparţinea însă instanţelor judecătoreşti. S-a considerat că actele de gestiune sunt acte juridice pe care şi particularii le pot face cu privire la patrimoniul propriu în scopul de a-l conserva, mări sau micşora .

În legătură cu această excepţie, prevazută de art.2.litd din Legea nr.29/1990 s-a pus problema dacă ea trebuie interpretată restrictiv cu privire la gestiunea patrimoniului statului ca organizaţie cu caracter public, sau să privească şi alte organizaţii cu caracter public.

Statul ca entitate juridică nu se confundă însă cu alte subiecte de drept care desemnează organizaţii cu caracter public, cum ar fi prefectura, sau o regie autonomă, care sunt sub autoritatea statului, dar nu se confundă cu statul.Considerăm că sensul pe care l-a dat Legea nr. 29/1990 în excepţia invocată este asemănător celui consacrat în legislaţia noastră anterioară cu privire la gestiunea proprietăţii de stat. Conceptul general al gestiunii proprietăţii publice se referea la orice organizaţie cu caracter public.

Printr-o Decizie din 1991 a Curţii Supreme de Justiţie12 actul administrativ de gestiune respectiv a fost limitat la exercitarea puterii executive, ceea ce este inexact, deoarece are o sferă mult mai largă, fiind legat de organizarea executării legii de către orice organizaţie publică sau cu caracter public.

Tot în practica judiciară, s-a considerat greşit că nu este posibilă acţiunea în contencios administrativ în cazul în care o persoană a fost vătămată cu ocazia desfăşurării licitaţiei publice pentru închirierea unor spaţii comerciale. S-au avut în vedere dispoziţiile Hotărârilor de Guvern nr. 1228/1990 şi nr. 140/1991 referitoare la licitaţiile publice şi s-a considerat că actele juridice care privesc licitaţiile publice sunt acte de gestiune şi contestarea lor se face la instanţele de drept comun.

12 Culegere de decizii ale Curţii Supreme de Justiţie pe anul 1991

În a doua categorie se includ următoarele: actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului; actele administrative prin care se adoptă măsuri urgente de către autorităţile puterii executive pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public; actele de comandament cu caracter militar; actele administrative adoptate în exercitarea atribuţiilor de control ierarhic; actele referitoare la interpretarea şi executarea actelor internaţionale la care România este parte.

Primele acte administrative menţionate privesc domenii importante ale existenţei statului şi de aceea au un pronunţat caracter politic.

Ele sunt adoptate în momente grave când este ameninţată siguranţa internă şi externă a statului şi numai în aceste cazuri sunt exceptate de la controlul prevăzut de Legea nr. 29/1990.

Altfel, nu ar mai fi vorba de ocrotirea corespunzătoare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului în condiţiile statului de drept.

O altă subcategorie o formează actele administrative emise în circumstanţe speciale pentru luarea unor măsuri urgente de către autorităţile puterii executive pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stării de necesitate sau pentru combaterea calamităţilor naturale, incendiilor de păduri, epidemiilor, epizootiilor şi altor evenimente de aceeaşi gravitate.

Trebuie precizat că această enumerare nu este exhaustivă, ci doar cu titlu de exemplu.Deşi exceptate de Legea contenciosului administrativ, judecătorul este totuşi competent

să verifice legalitatea acestora, cercetând dacă au fost emise în condiţiile, în circumstanţele prevăzute de lege.

Cât priveşte circumstanţele, acestea se referă la motivul şi mobilul actelor administrative în cauză şi doar actele emise pentru a lua măsuri urgente necesare evitării sau înlăturării unor evenimente care prezintă pericol public, îndreptăţeşte judecătorul să le scoată de sub incidenţa controlului judecătoresc pe calea Legii nr. 29/1990.

Din enumerarea pe care textul legii o face evenimentelor respective, rezultă că acestea trebuie să prezinte un pericol public de o anumită gravitate.

Existenţa evenimentelor arătate de lege sau a altora asemănătoare prin gravitatea care creează pericolul public, raportate la măsurile luate de administraţie prin actele administrative respective, sunt circumstanţe care pot fi verificate şi apreciate de judecător drept condiţii de legalitate a actelor administrative în cauză.

În situaţia în care instanţa, controlând aceste acte, va constata că au fost emise în condiţiile şi circumstanţele prevăzute de lege, va respinge acţiunea, în temeiul art. 2 lit.a din Legea contenciosului administrativ.

Referitor la actele de comandament cu caracter militar, prevăzute în art. 2 litera b din Legea nr. 29/1990, arătăm că acestea au fost exceptate de la controlul efectuat pe calea contenciosului administrativ şi de Constituţia din 1923, considerată cea mai democratică până la acea dată, şi în consecinţă şi de Legea contenciosului administrativ din 1925.

Actele de comandament cu caracter militar au făcut obiectul unor discuţii în doctrină şi în jurisprudenţă, mai ales că noţiunea actelor de comandament militar constituie o inovaţie a legiuitorului român, nefiind cunoscută în alte sisteme de contencios administrativ.

În doctrina juridică de la noi s-a considerat că actele de comandament cu caracter militar sunt acele acte emise de organele militare în scopul asigurării ordinii şi disciplinei în cadrul unităţilor militare de către cadrele militare încadrate în aceste unităţi şi că nu sunt din cele care să se adreseze persoanelor fizice sau juridice din afara unităţilor militare.

S-a motivat astfel că actele de comandament militar sunt făcute în legătură cu serviciul şi îndatoririle militare în cadrul serviciului şi de aceea nu pot fi atacate în contenciosul administrativ.

În perioada interbelică, Anibal Teodorescu13 a considerat că prin natura lor aceste acte sunt de administraţie internă pentru unităţile militare şi de aceea nu sunt susceptibile a fi atacate în contencios administrativ.

S-a mai arătat că ori de câte ori autorităţile militare acţionează în organizarea executării şi în executarea legii, în raporturile cu persoanele fizice şi juridice, în vederea producerii de efecte juridice străine de necesităţile operaţiunilor militare, actele administrative emise în aceste cazuri, daca vatămă drepturile acelor persoane, sunt susceptibile de a fi contestate prin acţiune în contencios administrativ conform dispoziţiilor Legii nr. 29/1990.

Aceasta precizare se impune şi în cazul în care vătămarea dreptului priveşte persoanele care au calitatea de militar sau putând să aibă aceasta calitate valorificând un drept.

Spre exemplu, dacă unei persoane care doreşte să dobândească o calitate de ofiţer şi solicită înscrierea la un concurs pentru intrarea într-o şcoală care pregăteşte astfel de cadre, i se refuză cererea, refuzul constituie un act administrativ ilegal de autoritate susceptibil de a fi atacat la instanţa de contencios administrativ14.

La fel trecerea în retragere a unui ofiţer sau refuzul de a i se recunoaşte dreptul la pensie constituie acte susceptibile a fi atacate cu acţiune în contencios administrativ, actele respective neavând caracterul de acte de comandament militar.

O altă subcategorie de acte exceptate sunt cele prevăzute de art. 2 litera e, anume actele administrative adoptate în exercitarea atribuţiilor de control ierarhic. Aceste acte erau exceptate de la acţiunea în contencios administrativ şi de Legea din 1925 a contenciosului administrativ.

Controlul ierarhic, aşa cum am arătat, este o formă a controlului administrativ şi se realizează în cadrul unei ierarhii în care un organ superior sau titularul unei funcţii superioare au dreptul de a verifica legalitatea şi oportunitatea actelor pe care le întocmesc organele sau funcţionarii subordonaţi ierarhic, putând să le suspende, să le anuleze sau să le înlocuiască .

Subiectele de drept subordonate ierarhic, făcând parte din ierarhie, au obligaţia de a se subordona, şi nu trebuie să intervină cu acţiune în justiţie contra actelor adoptate în exercitarea atribuţiilor de control ierarhic. Prin urmare, o acţiune în contencios a subordonatului ierarhic contra actelor autorităţii ierarhice nu este permisă.

Cât priveşte actele administrative referitoare la interpretarea şi executarea actelor internaţionale la care România este parte, acestea sunt exceptate de la acţiunea în contenciosul administrativ datorită includerii lor în categoria actelor de guvernământ. Ele se referă la interpretarea şi executarea tratatelor internaţionale la care România este parte şi la protecţia diplomatică a cetăţeanului, lăsându-se Guvernului şi Ministerului Afacerilor Externe responsabilitatea activităţii diplomatice.

În a treia categorie se includ următoarele: actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora se prevede, prin lege specială, o altă procedură judiciară; actele administrative jurisdicţionale.

Cu referire la prima subcategorie de acte administrative din această grupă pentru care prin legi speciale se prevede o altă procedură judiciară de control decât cea menţionată în Legea nr. 29/1990, urmează a se aplica acea procedură.

Cu titlu de exemplu, arătăm că în materie electorală, legea specială prevede modul în care se rezolvă litigiile juridice privitoare la refuzul înscrierii în listele electorale.

În cazul constituirii şi reconstituirii dreptului de proprietate unele dintre litigiile respective se soluţionează potrivit legii speciale de către instanţele de drept comun. Chiar dacă aceste litigii se includ în noţiunea largă a contenciosului administrativ, lor nu li se aplică regimul instituit prin Legea nr. 29/1990.

O altă excepţie de la procedura instituită de Legea nr. 29/1990 o constituie actele menţionate în art. 3 care se referă la cererile privind stabilirea şi scăderea impozitelor şi taxelor,

13 A se vedea Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice “E. Mârvan”, 1929, p. 429 şi urm.

14 Al. Negoiţă, op. cit.(1996), p. 247

precum şi a amenzilor prevăzute în legile de impozite şi taxe, care cereri se rezolvă de organele prevăzute în legea specială şi în condiţiile stabilite de aceasta.

O astfel de dispoziţie exista şi în Legea contenciosului din 1925, precum şi în Legea nr. 1/1967. Această din urmă lege, în art. 16, pe lângă actele prevăzute mai sus, cuprindea şi pe cele referitoare la primele de asigurare prin efectul legii. Din moment ce în Legea nr. 29/1990 actele referitoare la primele de asigurare prin efectul legii nu sunt menţionate, rezultă ca ele pot face obiectul acţiunii în contencios administrativ.

Cât priveşte reglementarea referitoare la actele administrative jurisdicţionale prevăzută în art. 4 din Legea nr. 29/1990 precizăm că este nouă şi foarte importantă în realizarea contenciosului administrativ din România, întrucât lărgeşte considerabil sfera controlului judecătoresc asupra actelor administrative.

În art. 4 se arată că actele administrative jurisdicţionale, cu excepţia celor din domeniul impozitelor şi taxelor şi din domeniul contravenţional, pot fi atacate cu recurs după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale în termen de 15 zile de la comunicare la Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie.

Dispoziţia menţionată marchează o deosebire esenţială faţă de Legea nr. 1/1967 care în art. 14 litera a, arăta că dispoziţiile respectivei legi nu sunt aplicabile actelor administrative de jurisdicţie şi actelor administrative pentru controlul cărora legea prevedea o altă procedură jurisdicţională decât cea prevăzută de Legea nr. 1/1967.

Sub imperiul Legii nr. 1/1967 practica judecătorească a lărgit şi mai mult sfera actelor administrative exceptate de la controlul judecătoresc interpretând controlul administrativ ierarhic drept procedură jurisdicţională, aşa încât acţiunea în justiţie era considerată inadmisibilă.

Deşi art. 4 se referă la o categorie distinctă de acte administrative, a celor jurisdicţionale, şi prevede un control judecătoresc special, acela al recursului la Curtea Supremă de Justiţie, considerăm că implicit stabileşte exceptarea de la procedura instituită de Legea contenciosului administrativ, a acelor acte administrative care sunt supuse unor căi administrativ-jurisdicţionale.

Este supus, prin urmare, acţiunii în contencios administrativ pe calea recursului la Curtea Supremă de Justiţie doar actul administrativ de jurisdicţie final, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale. Existenţa unei jurisdicţii administrative obligă persoana vătămată în dreptul său să se adreseze mai întâi jurisdicţiei administrative prevăzută de lege.

În acest fel actele administrative pentru care legea prevede o astfel de procedură jurisdicţională de control, sunt exceptate implicit prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 29/1990 de la acţiunea obişnuită în contencios administrativ, aceste acte putând fi contestate la jurisdicţiile administrative prevăzute de lege.

Deciziile jurisdicţiilor administrative prin care se rezolvă litigiile în legătură cu actele administrative menţionate sunt acte administrative jurisdicţionale.

Atunci când aceste acte administrative jurisdicţionale rămân definitive, fiind epuizate toate căile administrativ-jurisdicţionale de atac prevăzute de lege, ele pot face obiectul recursului la Curtea Supremă de Justiţie.

Prin urmare, pentru exercitarea recursului în contencios administrativ, potrivit art. 4 din Legea nr. 29/1990 sunt necesare două condiţii:

- actul administrativ care face obiectul recursului să fie un act administrativ jurisdicţional;- să fie epuizate căile administrativ-jurisdicţionale care sunt deschise contestaţiei

împotriva respectivului act administrativ.Actele de rezolvare a contestaţiilor introduse împotriva actelor administrative pentru care

se prevede această procedură au caracter de acte administrative jurisdicţionale.Cele două condiţii sunt strâns legate deoarece actul administrativ jurisdicţional este

opera unei jurisdicţii administrative.În cazul în care instanţa supremă admite recursul, va judeca fondul cauzei şi va dispune

măsurile care se impun pentru repunerea în drepturi a recurentului (aşa face şi atunci când judecă recursurile îndreptate împotriva soluţiei dată acţiunii în contencios administrativ).

Rezultă astfel că obiectul direct al recursului, al controlului de legalitate, este actul administrativ jurisdicţional, însă indirect obiectul cauzei îl constituie tot actul administrativ prin care s-a vătămat un drept al reclamantului.

Cu titlu de exemplu, arătăm că decizia de stabilire a pensiei este un act administrativ care potrivit legii pensiilor poate fi contestat la comisii speciale prevăzute în legislaţia pensiilor.

După epuizarea acestor căi administrativ-jurisdicţionale, actul administrativ jurisdicţional de rezolvare a litigiului privitor la decizia de pensie, va putea face obiectul recursului la Curtea Supremă de Justiţie.

Cât priveşte refuzul pretenţiei juridice referitoare la dreptul la pensie, acesta poate face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ, întrucât jurisdicţia administrativă a fost prevăzută obligatoriu doar în cazul în care s-a emis o decizie de pensie, nu şi în cazul în care se refuză emiterea unei astfel de decizii.

Din analiza disp. art. 4 din Legea nr. 29/1990 rezultă că toate cererile privitoare la stabilirea şi scăderea impozitelor şi a taxelor, precum şi a amenzilor prevăzute în legile de impozite şi taxe se rezolvă de către organele prevăzute de legea specială şi în condiţiile stabilite de aceasta. La fel, s-a prevăzut cu privire la actele administrative din domeniul contravenţiilor pentru care procedura de soluţionare a căilor de atac este prevăzută de O. G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

În literatura juridică s-a apreciat că exceptarea acestei categorii de acte de la recursul la Curtea Supremă de Justiţie, a restrâns în mod nejustificat sfera actelor administrative supuse controlului judecătoresc.

Cât priveşte a patra categorie de acte în aceasta pot fi incluse actele prin care se iau măsuri urgente pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public şi unele acte de comandament cu caracter militar, acte care au putut fi incluse, deopotrivă, şi în a doua categorie, unde, deja le-am analizat.

12.5. Procedura soluţionării acţiunii în contencios administrativ

12.5.1. Părţile în litigiul de contencios administrativ

Reclamantul

Potrivit disp. art.1 din Legea nr. 29/1990 acţiunea în contencios administrativ poate fi promovată de o persoană fizică sau juridică.

Pentru a fi reclamant într-o acţiune în contencios administrativ trebuie ca persoana să aibă capacitatea de a putea sta în justiţie .

Dreptul care se dă persoanelor fizice sau juridice de a se adresa instanţei rezultă din aceea că actele administrative privesc deopotrivă persoanele fizice şi/sau persoanele juridice, că ele se execută din oficiu şi că în procesul acestei executări, cei vizaţi pot fi vătămaţi în drepturile lor prin greşelile sau abuzurile autorităţilor publice.

Cu privire la calitatea de persoană fizică, aceasta se referă la particularii care intră în raporturi juridice cu autorităţile publice.

Pot fi, de asemenea, vătămaţi şi funcţionari ai acestor autorităţi cu privire la drepturile lor la promovare, pensie, etc.

Cât priveşte persoana juridică, sensul acestei noţiuni este cel dat de Decretul nr. 31/1954 privitor la persoana fizică şi juridică. În afară de societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, vătămate în drepturile lor pot fi şi societăţile comerciale cu capital privat sau mixt, regiile autonome, instituţiile publice sau organizaţii fără personalitate juridica şi de aceea era preferabil să se folosească expresia “cel vătămat”, în loc de expresia “orice persoană fizică sau juridică”.

Pârâtul

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 29/1990 şi Constituţiei României calitatea de pârât în litigiile de contencios administrativ o are orice autoritate publică emitentă a unui act administrativ prin care o persoană fizică sau juridică a fost vătămată într-un drept al său, ori nu a soluţionat în termenul legal o cerere a acesteia.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 29/1990 acţiunile în justiţie pot fi formulate şi personal împotriva funcţionarului autorităţii pârâte care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere.

Aşadar, pârât poate fi şi funcţionarul public care a elaborat actul sau care s-a făcut vinovat de refuzul rezolvării unei cereri.

12.5.2. Instanţele judecătoreşti competente

Legea nr. 29/1990 dă instanţelor judecătoreşti competenţa soluţionării acţiunilor în contencios administrativ făcând astfel, aplicarea unei vechi tradiţii juridice în România. Se pleacă de la faptul că statutul magistraturii, prestanţa şi probitatea profesională şi morală a judecătorilor a constituit şi constituie o condiţie primordială pentru realizarea sarcinilor privind ocrotirea drepturilor cetăţenilor prin instituţia contenciosului administrativ15.

Legea nr. 29 /1990 aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 59/199316 a stabilit că tribunalele judeţene şi al municipiului Bucureşti şi curţile de apel sunt cele care judecă în fond acţiunile în contencios administrativ.

În baza dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. c din Codul de procedură civilă modificat prin Legea nr. 59/1993, tribunalele judecă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ în afară de cele date în competenţa curţilor de apel.

În articolul 3 pct. 1 din Codul de procedură civilă17 se arată, în ceea ce priveşte curţile de apel, că acestea judecă în prima instanţă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor administraţiei publice centrale.

Deşi în articolul 2 pct. 1 litera c din Codul de procedură civilă nu se precizează care sunt acţiunile de competenţa tribunalului, pe cale de interpretare, cu privire la sistemul autorităţilor administraţiei publice, putem considera că sunt supuse controlului tribunalelor, actele administrative de autoritate adoptate sau emise de:

a)prefecturi, servicii publice descentralizate la nivel judeţean, ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi centrale, precum şi ale autorităţilor publice judeţene şi ale municipiului Bucureşti;

b) consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, precum şi actele emise de primar şi serviciile publice ale consiliilor locale;

c) actele emise de instituţiile publice de învăţământ, cultură, artă, sănătate etc., de nivel judeţean;

d) regiile autonome de interes public naţional, judeţean sau local, iar după unii autori18 şi unele societăţi comerciale care realizează activităţi de interes public şi care au competenţa emiterii de acte administrative.

Ţinând seama de particularităţile dreptului aplicabil în soluţionarea acestor acţiuni care necesită o anumită specializare pentru magistraţii care judecă respectivele cauze, Legea de organizare judecătorească a prevăzut înfiinţarea unor secţii speciale de contencios administrativ la tribunale şi curţile de apel, precum şi la Curtea Supremă de Justiţie, pentru soluţionarea în recurs a unor cauze în materia contenciosului administrativ.

15 A se vedea Teodor Mrejeru, Contenciosul administrativ – Procedura, Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 1999 şi M. Preda, Viorel Anghel, Decizii şi hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii Constituţionale privind probleme ale administraţiei publice şi ale agenţilor economici, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 506-546, 562-628

16 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 177/199317 Modificat şi completat prin O.U.G. nr. 138/2000, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 59 din 25 aprilie 200118 Al. Negoiţă, op. cit. (1996), p. 89

Existenţa unor secţii speciale nu însemnează însă existenţa unor instanţe speciale de contencios administrativ.

Prin urmare, soluţionarea litigiilor de contencios administrativ sunt de competenţa puterii judecătoreşti, prin instanţe de drept comun, care au pe lângă alte secţii (civile, comerciale etc.) şi secţii de contencios administrativ.

Judecătorii care funcţionează la aceste instanţe fac parte din corpul judecătoresc alcătuit din judecători de la tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie.

12.5.3. Formularea acţiunii în contencios administrativ

După îndeplinirea procedurii prealabile se poate formula acţiunea în justiţie în 30 de zile de la primirea răspunsului autorităţii emitente a actului administrativ urmare promovării recursului graţios sau de la expirarea celor 30 de zile în care autoritatea trebuie să dea răspunsul.

Acest termen este un termen de prescripţie susceptibil de suspendare, întrerupere, repunere în termen, însă acţiunea trebuie formulată la instanţă în termenul maxim de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere19.

Acest termen de un an a fost considerat termen limită de prescripţie sau termen de decădere. Indiferent cum l-am denumi, literatura juridică este unanimă în a aprecia că termenul de un an este termen limită.

Cât priveşte Legea nr. 1/1967, aceasta prevedea un termen mai scurt, de 6 luni, iar Legea contenciosului administrativ din 1925 nu prevedea nici un termen, arătând că aceste acţiuni pot fi intentate oricând.

Referitor la competenţa teritorială a instanţelor care soluţionează acţiunile în contencios administrativ, în lege se prevede că aceasta aparţine instanţei în circumscripţia căreia domiciliază reclamantul.

În literatura juridică s-a arătat că această prevedere legală este în favoarea reclamantului, care însă poate să renunţe la favoarea prevăzută de Legea 29/1990 şi să introducă acţiunea la instanţa de domiciliu a pârâtului, în conformitate cu dispoziţiile din dreptul comun (art. 5 din Codul de procedură civilă).

În acţiunea introdusă reclamantul poate cere anularea actului administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei suferite prin încălcarea dreptului pe care legea i-l recunoaşte şi pe care autoritatea administrativă l-a încălcat.

Nu este obligatoriu ca prin aceeaşi acţiune, reclamantul să ceară atât anularea actului cât şi repararea pagubei, deoarece este posibil ca la data introducerii acţiunii în anularea actului administrativ, reclamantul să nu cunoască paguba şi întinderea acesteia.

Iată de ce el poate formula şi separat acţiune în repararea pagubei. În acest caz termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuie să cunoască întinderea pagubei.

În sprijinul acţiunii sale reclamantul are obligaţia de a depune actul pe care îl atacă sau după caz răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul pretenţiei sale juridice.

În cazul în care n-a primit nici un răspuns la cerere va depune la dosar copia cererii sale adresată autorităţii publice cu menţiunea că este conformă cu originalul.

În cazul în care reclamantul nu are actul administrativ sau acest act a fost dat în formă orală se pune problema dacă împotriva acestor acte se poate formula acţiune în contencios administrativ.

În partea consacrată actelor administrative, am arătat că acestea din punct de vedere al formei pot fi: scrise, orale şi implicite.

Menţiunea din Legea nr. 29/1990 referitoare la obligaţia de a depune instanţei o copie a actului administrativ contestat se referă la actul administrativ scris, ceea ce nu însemnează că

19 Art. 5 alin. 5 din Legea nr. 29/1990

împotriva actelor administrative orale nu s-ar putea introduce acţiune în contencios administrativ.

Cu privire la modalitatea verbală de existenţă a actului administrativ, în practica judecătorească interbelică s-a consemnat actul administrativ sub forma unui ordin telefonic, prin care o autoritate administrativă interzicea organizarea unui bal.

Este preferabil însă ca persoana care a primit un refuz pe cale telefonică să stăruie la autoritatea respectivă pentru a transmite ulterior şi nota telefonică scrisă.

În cazul acestor acte verbale, ca şi atunci când reclamantul nu mai are actul administrativ pe care îl contestă, instanţa va cere administraţiei pârâte să-i comunice de urgenţă actul atacat şi orice alte lucrări şi lămuriri necesare pentru soluţionarea cauzei printre care şi referirea la modalitatea orală a existenţei actului administrativ contestat.

Acelaşi lucru se va cere de către instanţă şi în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a cererii privitoare la un drept pe care reclamantul îl are, potrivit legii.

În cazul în care autoritatea publică nu răspunde de îndată cererii instanţei, va fi obligată să plătească statului o amendă, într-un anumit cuantum, pentru fiecare zi de întârziere.

Această sumă se va imputa persoanei vinovate de netrimiterea relaţiilor solicitate.Acţiunea în contencios administrativ se timbrează potrivit legii, cu taxa prevăzută pentru

acţiunile cu caracter nepatrimonial sau patrimonial de drept comun, fără a se putea depăşi o anumita sumă.

Introducerea acţiunii nu suspendă executarea actului administrativ contestat.În temeiul art. 9 din Legea nr. 29/1990 instanţa de judecată sesizată la cererea

reclamantului, poate dispune suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii, în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente.

Cererea de suspendare se soluţionează de urgenţă chiar şi fără citarea părţilor, iar hotărârea pronunţată este executorie de drept.

Cererea de suspendare a executării poate fi formulată prin acţiunea în care se solicită anularea actului administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi despăgubiri, însă poate fi introdusă şi separat, cu condiţia ca acţiunea de bază, în anularea actului, să se afle pe rolul instanţei.

În măsura în care se renunţă de către reclamant la capătul de cerere privind anularea actului administrativ nu se mai justifică admiterea capătului de cerere privind suspendarea executării actului administrativ, o hotărâre contrară ar fi nelegală şi netemeinică.

Acţiunea în contencios administrativ trebuie motivată în fapt şi în drept.Motivarea în fapt cuprinde împrejurările pe care îşi întemeiază reclamantul acţiunea, iar

motivarea în drept a acţiunii, reprezintă invocarea temeiului legal al acţiunii, făcându-se, în primul rând, referire la Legea nr. 29/1990.

În acţiune se menţionează şi dovezile (probele) de care înţelege să se folosească reclamantul în susţinerea acţiunii sale.

12.5.4. Judecarea acţiunii în contencios administrativ

Judecarea acţiunii în contencios administrativ se face de urgenţă, în şedinţă publică, iar completul de judecată se constituie dintr-un judecător.

Termenele de judecată sunt scurte, aşa încât acţiunile să fie rezolvate într-un timp rezonabil, fiindcă altfel, în multe împrejurări, soluţionarea cu întârziere a litigiului nu ar mai prezenta utilitate pentru apărarea drepturilor celor vătămaţi.

Aşa se explică şi menţiunea din art. 6 alin. 3 din Legea în sensul că sentinţele vor fi redactate în cel mult 5 zile de la pronunţare.

În soluţionarea acţiunilor în contencios administrativ, instanţele au în vedere nu numai dispoziţiile Legii nr. 29/1990, ci şi pe cele ale Codului de procedură civilă cu care se completează (art. 18 din Legea nr. 29/1990).

Acţiunile în justiţie pot fi formulate şi personal împotriva funcţionarului autorităţii pârâte care a elaborat (corect, cel care a emis-s.n.) actul administrativ atacat sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, doar în cazul în care se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere (art. 13 alin.1).

În cazul în care acţiunea se admite, funcţionarul respectiv va putea fi obligat în solidar cu autoritatea publică la plata daunelor.

Conform disp. art. 13 alin. 2 din Legea nr. 29/1990 funcţionarul chemat în judecată în calitate de pârât, alături de autoritatea publică pentru plata daunelor, va putea chema în garanţie superiorul ierarhic de la care a primit ordin, în scris, să semneze actul administrativ a cărui legalitate face obiectul cauzei.

În baza dispoziţiilor Codului de procedură civilă, în cauzele de contencios administrativ mai pot participa în calitate de intervenienţi şi alte persoane care dovedesc un interes în judecarea cauzelor respective, interesul putând fi propriu sau persoana respectivă intervine în interesul altor persoane care sunt părţi în proces.

12.5.5. Soluţionarea acţiunii în contencios administrativ

Problema centrală a soluţionării cauzelor de contencios administrativ gravitează în jurul legalităţii actelor administrative.

Sarcina reclamantului este de a demonstra în faţa instanţei ilegalitatea actului administrativ şi încălcarea prin acesta a drepturilor recunoscute de lege.

Drept urmare, instanţa îşi va întemeia hotărârea pe constatarea ilegalităţii actului contestat şi va lua măsurile care se impun pentru restabilirea legalităţii încălcate.

Dintre cauzele de ilegalitate ale actelor administrative constatate cu prilejul soluţionării unor acţiuni în contencios administrativ amintim:

a) încălcarea regulilor şi a principiilor de drept de către autoritatea publică ce a emis actul contestat.

Examinând legalitatea actelor administrative, instanţa verifică dacă actul administrativ contestat este conform cu legea, în sensul strict al cuvântului, ca act care emană de la puterea legiuitoare.

Ilegalitatea actului contestat poate fi dedusă şi din constatarea ilegalităţii actului normativ pe care se întemeiază.

Ilegalitatea poate avea ca sursă şi încălcarea principiilor de drept care sunt înscrise în Constituţie, în legea ordinară şi care sunt consacrate deja de doctrină şi jurisprudenţă.

Reamintim, în acest context, principiul revocabilităţii actului administrativ sau cel al intrării în vigoare a actelor administrative;

b) încălcarea regulilor de competenţă în emiterea actelor administrative.Emiterea actelor administrative trebuie să aibă loc cu respectarea unor reguli de

competenţă a autorităţii emitente, reguli care asigură legalitatea actelor administrative. Încălcarea acestor reguli poate constitui temeiul unei acţiuni în contencios administrativ.

Întemeindu-se pe regulile de drept şi pe principiile de drept, autorităţile publice trebuie să le respecte întocmai atunci când este vorba de o competenţă legată, când sunt prescrise în amănunt felul şi condiţiile în care trebuie să acţioneze autorităţile.

Se va avea în vedere că în materie de competenţă, autorităţile trebuie să respecte anumite reguli de subordonare, ceea ce se realizează prin avizele conforme, precum şi anumite reguli de procedură cu ocazia emiterii actelor.

Încălcarea normelor de competenţă în emiterea actelor administrative poate conduce la constatarea nulităţii absolute a actului administrativ, (încălcarea regulilor de fond şi formă prevăzute de lege) sau la o nulitate relativă când s-au încălcat unele norme prin care se lezează interesele unor anumite persoane (exemplu, anunţarea temei de concurs doar cu 24 ore înainte de ţinerea concursului).

12.5.6. Hotărârea judecătorească în acţiunea în contencios administrativ

O dată învestită cu acţiunea în contencios administrativ, instanţa are a cerceta existenţa dreptului subiectiv al reclamantului şi ilegalitatea actului administrativ prin care i se încalcă acest drept .

De aceea şi soluţiile pe care le adoptă instanţele judecătoreşti rezolvă, în principiu, cele două aspecte: anularea totală sau parţială a actului administrativ şi recunoaşterea dreptului pretins.

De fapt, din ilegalitatea actului a cărui anulare se cere şi din încălcarea dreptului subiectiv al reclamantului rezultă şi paguba materială sau morală de care este ţinută să răspundă autoritatea pârâtă

În afară de anularea totală sau parţială a actului administrativ, instanţa poate obliga autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau un înscris pentru realizarea dreptului pretins de reclamant.

Cât timp în Legea nr. 29/1990 nu s-a făcut vreo diferenţiere între actele administrative individuale şi cele normative s-a considerat că se poate introduce acţiune şi împotriva actului administrativ normativ pe care se întemeiază actul administrativ individual.

În cazul acţiunii în contencios administrativ împotriva unui act administrativ normativ niciodată nu se va preceda la anularea întregului act normativ, ci doar a dispoziţiei din el care a stat la baza actului administrativ individual contestat.

Şi în temeiul Legii nr. 1/1967 se permitea cenzurarea actului administrativ normativ, însă doar pe calea excepţiei de ilegalitate, lucru care de altfel, se întâmplă, cel mai frecvent, şi în practica actuală, sub imperiul Legii nr. 29/1990 .

Această situaţie se prezintă astfel: se introduce acţiunea în contencios administrativ împotriva unui act administrativ individual, pentru că acesta lezează direct dreptul unei persoane, şi constatându-se că acest act individual se bazează pe un act administrativ normativ ilegal, se anulează actul administrativ individual ilegal şi se reţine în considerentele hotărârii (nu în dispozitiv) nelegalitatea dispoziţiei din actul administrativ normativ.

De precizat că în temeiul Legii nr. 1/1967 instanţa era obligată să trimită la organul administraţiei de stat care emisese actul normativ ce prevedea dispoziţiile nelegale, copie după hotărârea judecătorească prin care, pe calea excepţiei de ilegalitate, constata nelegalitatea acelor dispoziţii, pentru ca organul respectiv să hotărască dacă mai menţine sau nu acele dispoziţii.

În prezent, în art. 11 din Legea nr. 29/1990 se menţionează că instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.

Din moment ce se face referire la competenţa instanţei de a se pronunţa asupra legalităţii actelor care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii, se înţelege că un astfel de act poate fi şi actul administrativ normativ.

Constatarea ilegalităţii actelor administrative normative sau individuale supuse judecăţii echivalează în fapt cu anularea lor.

În acelaşi mod se analizează şi legalitatea unor operaţiuni administrative care aşa cum am mai arătat, nu sunt acte administrative pentru că nu produc efecte juridice prin ele însele (este vorba de procese-verbale, referate etc.).

Aceste operaţiuni administrative care pot fi nelegale, în cazul în care au influenţat nelegalitatea actelor administrative supuse judecăţii, vor fi şi ele desfiinţate.

Alte modalităţi de restabilire a legalităţii în domeniul administraţiei publice prin hotărârea pronunţată de instanţă, pot fi, aşa cum prevăd disp. art. 11 din Legea nr. 29/1990 obligarea autorităţii administrative la emiterea unui certificat, adeverinţe, înscrierea la concurs şi(sau) obligarea la plata daunelor materiale şi morale cerute.

Toate aceste măsuri se iau pentru că Legea nr. 29/1990 a prevăzut calitatea de control de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ (restabilirea întregii situaţii a persoanei vătămate).

De aceea, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 29/1990 în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale.

Sub acest aspect dispoziţiile Legii nr. 29/1990 sunt deosebite de cele ale Legii nr. 1/1967 întrucât reclamantul are dreptul să fie despăgubit nu numai pentru daunele materiale, cum prevedea şi Legea nr. 1/1967, ci şi pentru daune morale cauzate, ca urmare a încălcării dreptului prin actul administrativ, ori în caz de refuz manifest sau implicit de a satisface reclamantului pretenţia juridică privitoare la un drept recunoscut de lege .

Sub un alt aspect, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 1/1967 acţiunea în daune nu putea fi formulată decât împotriva autorităţii administrative pârâte.

În conformitate cu disp. art. 13 din Legea nr. 29/1990 acţiunile în justiţie prevăzute în aceasta lege pot fi formulate şi personal împotriva funcţionarului autorităţii pârâte care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă se solicita plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere.

În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata daunelor solidar cu autoritatea publică.

La rândul său persoana acţionată astfel în justiţie poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să semneze actul, a cărui legalitate totală sau parţială, este supusă judecăţii.

Expresia “persoana care a elaborat actul” nu este clar formulată şi apreciem că sensul ei este de persoana care a emis actul.

De altfel, din interpretarea disp. art. 13 alin. 2 din Legea nr. 29/1990 care se referă la eventualitatea chemării în garanţie a superiorului ierarhic de la care a primit ordinul scris să semneze actul, rezulta că intenţia legiuitorului a fost de a se referi la răspunderea funcţionarului care a emis actul administrativ ilegal şi nu cel care l-a elaborat, care l-a întocmit.

Semnătura funcţionarului pe actul administrativ este o operaţiune care condiţionează valoarea juridică a actului administrativ şi prin ea se manifestă, de fapt, voinţa juridică exprimată de funcţionarul care a emis actul20.

Cât priveşte expresia “elaborare a actului juridic”, în literatura juridică de specialitate s-a arătat că aceasta implică diferite forme de participare a funcţionarului administraţiei publice la pregătirea, emiterea şi executarea actelor administrative prin operaţiuni administrative care nu produc efecte juridice şi nu pot justifica acţiunea în daune a reclamantului contra funcţionarilor administraţiei pârâte21.

Cât priveşte acţiunea în daune care se poate formula şi împotriva funcţionarului administraţiei pârâte, atunci când se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, o condiţie a răspunderii este ca refuzul să provină de la un funcţionar care are în competenţa sa atribuţii privitoare la realizarea dreptului solicitat de reclamant.

Acţiunea în daune se poate folosi şi separat de acţiunea în anularea actului administrativ atunci când întinderea prejudiciului nu este cunoscută reclamantului la data judecării acţiunii în anulare (art. 12).

Termenul de prescripţie în acest caz curge, conform disp. art. 12 din Legea nr. 29/1990, de la data la care cel vătămat a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.

Temeiul hotărârii judecătoreşti pentru desdăunarea reclamantului, constă în culpa administraţiei pârâte, exprimată în ilegalitatea actului administrativ emis, sau a refuzului de a satisface pretenţia juridică a reclamantului, în legătură cu dreptul acestuia, iar în legătură cu funcţionarul public vinovat, temeiul îl constituie vinovăţia acestuia cu privire la emiterea actului sau la refuzul nejustificat de satisfacere a pretenţiei juridice a reclamantului.

20 Al. Negoiţă, op. cit. (1996), p. 27621 Ibidem

Prin obligarea, în solidar, a autorităţii administrative cu funcţionarul vinovat se dă posibilitatea reclamantului de a cere executarea hotărârii faţă de oricare dintre cei doi pârâţi.

În practică s-a constatat că reclamantul preferă să-şi recupereze paguba de la autoritatea publică, pentru că este solvabilă şi el intră mai repede în posesia sumelor pretinse.

Autoritatea pârâtă care a fost obligată să plătească daune reclamantului prin acţiunea în contencios administrativ are acţiune în regres contra funcţionarului care se face vinovat de emiterea actului ilegal sau de refuzul nejustificat de a satisface pretenţiile juridice ale reclamantului.

Conform disp. art. 14 din Legea nr. 29/1990 hotărârile instanţelor de contencios administrativ pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare .

Împotriva hotărârii pronunţată de tribunal ca primă instanţă de contencios administrativ, recursul se introduce la Curtea de Apel, iar împotriva hotărârii pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel, recursul se introduce la Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie.

Recursul este suspensiv de executare şi se judecă de urgenţă. În cadrul admiterii recursului, instanţa de recurs casează sentinţa primei instanţe şi rejudecă litigiul în fond pronunţând o hotărâre definitivă cu privire la soluţionarea cauzei.

Ca o derogare de la dreptul procesual comun, chiar şi Curtea Supremă de Justiţie când casează sentinţa va rejudeca litigiul în fond (nu este vorba de cazurile în care se impune casarea cu trimitere).

12.5.7. Efectele hotărârii judecătoreşti pronunţată în contencios administrativ

Particularităţile contenciosului administrativ reglementat în Legea nr. 29/1990 se regăsesc şi în specificul efectelor juridice pe care le au hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunile supuse prevederilor acestei legi.

Acţiunea în contencios administrativ fiind condiţionată de existenţa vătămării unui drept subiectiv recunoscut de lege în favoarea reclamantului şi în sarcina administraţiei pârâte de a realiza acest drept, hotărârea va produce efecte juridice faţă de părţile în litigiu (reclamant şi autoritatea publică pârâtă, eventual funcţionarul vinovat şi superiorul ierarhic chemat în garanţie).

12.6. Executarea hotărârii judecătoreşti pronunţată în acţiunea în contencios administrativ

După ce au rămas definitive, hotărârile pronunţate de instanţele de contencios administrativ urmează să-şi producă efectele juridice, în sensul că autoritatea publică pârâtă are obligaţia de a lua măsurile ce se impun pentru realizarea drepturilor ce se cuvin reclamantului, aşa cum rezultă ele din hotărârea judecătorească.

În conformitate cu disp. art. 16 din Legea nr.29/1990, dacă în urma admiterii acţiunii, autoritatea publică este obligată să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. În cazul în care termenul nu este respectat, s-a prevăzut în art. 16 alin. 2 din Legea nr. 29/1990 că se va aplica conducătorului autorităţii publice sancţiunea amenzii.

Totodată, reclamantului i s-a creat dreptul de a solicita daune pentru întârzierea executării hotărârii de către administraţia pârâtă sau de către funcţionarii acestei autorităţi, vinovaţi de neexecutarea în termen a hotărârii judecătoreşti.

Hotărârea de instituire a amenzii sau de obligare la plata despăgubirilor pentru întârziere se ia în camera de consiliu, de urgenţă, la cererea reclamantului, cu citarea părţilor, fără ca

reclamantul să fie obligat la plata vreunei taxe de timbru. În aceste cazuri, hotărârea este definitivă şi executorie (art. 16 alin. 2 din lege).

Pentru recuperarea sumelor la plata cărora a fost obligat cu titlu de amenzi şi daune, conducătorul autorităţii publice pârâte poate introduce acţiune în regres împotriva funcţionarilor vinovaţi de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun (art. 16 alin.3).

Toate aceste măsuri prevăzute în Legea nr. 29/1990, şi cele cuprinse în dreptul comun, asigură reclamantului realizarea dreptului său încălcat, atunci când recurge la acţiunea în contencios administrativ. Acest lucru evidenţiază utilitatea deosebită a instituţiei contenciosului administrativ, într-un stat de drept.

12.7. Controlul instanţelor judecătoreşti asupra legalităţii actelor administrative pe calea excepţiei de ilegalitate

12.7.1. Noţiunea de control al legalităţii actelor administrative pe calea excepţiei de ilegalitate

Până la acest paragraf am analizat controlul judecătoresc asupra legalităţii actelor administrative pe calea acţiunii directe, respectiv acţiunea pe care cel vătămat în dreptul său o porneşte la instanţă împotriva actului administrativ ilegal.

Rezultatul acţiunii directe poate să ducă, aşa cum am arătat, la desfiinţarea totală sau parţială a actului administrativ contestat, la obligarea autorităţii pârâte de a satisface pretenţia juridică a reclamantului şi la desdăunarea materială şi morală a acestuia.

În cea de-a doua formă de control realizat de instanţele judecătoreşti asupra legalităţii actelor administrative, lupta nu se mai duce pe calea unei acţiuni, ci se desfăşoară în cadrul apărării pe care o poate susţine orice parte într-un proces dedus în faţa unei instanţe judecătoreşti.

Excepţia de ilegalitate, a fost definită într-o opinie ca un mijloc de apărare prin care, în cadrul unui proces pornit pentru alte temeiuri decât nevalabilitatea actului administrativ, una din părţi, ameninţată să i se aplice un asemenea act ilegal, se apără invocând acest viciu şi cere ca actul să nu fie luat în considerare la soluţionarea speţei22. Într-o altă opinie s-a arătat că prin excepţia de ilegalitate înţelegem posibilitatea pe care o are o parte din proces de a se apăra de efectele juridice ale unui act administrativ care l-ar prejudicia, invocând caracterul ilegal al acestuia23.

Specific acestei forme de control este declararea ilegalităţii actului administrativ pe calea incidentului în proces.

Se invocă astfel ilegalitatea actului şi se solicită ca acest act să nu producă efecte juridice în cauza dedusă judecăţii.

Excepţia de ilegalitate poate fi ridicată de orice parte în proces, precum şi din oficiu de către instanţa de judecată.

În ceea ce priveşte termenul în care se poate invoca excepţia de ilegalitate a actelor administrative, vom observa că fiind în prezenţa unui mijloc de apărare, şi nu în prezenţa unei acţiuni, excepţia de ilegalitate poate fi oricând ridicată în proces. Aşadar, în acest caz nu operează prescripţia, ori decăderea, ca în cazul acţiunii directe.

Excepţia de ilegalitate poate fi ridicată, atât cu privire la actele administrative, cât şi cu privire la operaţiunile administrative, mai puţin cele care nu pot fi atacate pe calea acţiunilor în contencios administrativ prevăzute în art. 2 din Legea contenciosului administrativ, spre deosebire de acţiunea în contencios administrativ care operează direct numai împotriva actelor administrative, şi indirect şi asupra actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.

22 T. Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 26023 M. Anghene, Controlul judecătoresc al legalităţii actelor administrative exercitat pe cale indirectă, Justiţia nouă,

nr. 11/1963, p. 3

Pentru realizarea controlului judecătoresc pe calea excepţiei de ilegalitate, nu este nevoie de o prevedere expresă a legii, pentru că instanţa nu este sesizată cu judecarea legalităţii actului administrativ pe calea unei acţiuni.

Instanţa, având de judecat o anumită cauză cu care a fost sesizată, şi fiind competentă să o judece, apreciază pe cale incidentală legalitatea unui act administrativ sau a unei operaţiuni administrative, având dreptul şi obligaţia de a o face.

Pentru soluţionarea excepţiei de ilegalitate, deopotrivă cu privire la un act administrativ sau la o operaţiune administrativă, nu este necesară o prevedere expresă a legii, în acest sens, întrucât operează principiul după care judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei.

12.7.2. Efectele controlului judecătoresc pe calea excepţiei de ilegalitate

Constatarea ilegalităţii unui act de către instanţă, pe calea excepţiei de ilegalitate nu duce la desfiinţarea actului.

Reţinând această ilegalitate, instanţa va aprecia consecinţele care se impun pentru soluţionarea litigiului.

De aceea, constatarea ilegalităţii actului administrativ se face în considerentele hotărârii şi nu în dispozitivul acesteia şi de aceea nu există autoritate de lucru judecat pentru constatarea făcută în legătură cu ilegalitatea actului administrativ contestat.

Totodată, hotărârea instanţei privind soluţionarea excepţiei de ilegalitate nu este opozabilă tuturor (erga omnes), ci numai părţilor în cauză.

De aceea, este posibil ca într-o cauză actul administrativ să fie considerat ilegal, iar în alte cauze acelaşi act să fie socotit legal.

Autoritatea publică emitentă fiind încunoştinţată de constatarea făcută de instanţa de judecată este în drept să retragă sau după caz, să anuleze actul, dar îl poate considera şi legal şi îl lasă să producă efecte juridice în continuare.

12.8. Soluţionarea, de către instanţele de contencios administrativ şi a altor cauze decât cele prevăzute de Legea nr. 29/1990

12.8.1. Cauze prevăzute de Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale

Prin Constituţie şi unele legi, instanţele de contencios administrativ organizate prin Legea nr. 92/1992 a organizării judecătoreşti, au fost învestite şi cu soluţionarea altor categorii de litigii decât cele prevăzute de Legea nr. 29/1990.

Rezultă astfel că prin contencios administrativ, în sens larg, se înţelege activitatea de soluţionare, cu putere de adevăr legal, de către instanţele judecătoreşti competente potrivit legii, a conflictelor juridice în care cel puţin una din părţi este o autoritate a administraţiei publice (un serviciu public administrativ).În art. 122 alin. 4 din Constituţie se prevede că prefectul poate ataca în faţa instanţelor de contencios administrativ un act al consiliului judeţean, local sau al primarului în cazul în care consideră actul ilegal. În Legea nr. 215/2001 dispoziţia amintită din Constituţie este preluată în art. 27 şi art.135.Astfel, în art. 27 se precizează că prefectul poate ataca, în total sau în parte, în fata instanţei de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local sau de consiliul judeţean, precum şi dispoziţiile emise de primar sau de preşedintele consiliului judeţean, în cazul în care consideră aceste acte sau prevederi din ele ca fiind ilegale. Actul sau prevederile acestuia care au fost atacate sunt suspendate de drept.

Prefectul răspunde, în condiţiile legii, administrativ, civil sau penal, dupa caz, la cererea autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene ale căror acte au fost atacate, în cazul în care instanţa de contencios administrativ hotărăşte ca actul administrativ a fost atacat în mod abuziv.

În art. 135 alin. 1 se prevede că în exercitarea controlului cu privire la legalitatea actelor autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele acestora precum şi pe cele ale preşedintelui consiliului judeţean, cu excepţia celor de gestiune curentă, dacă le consideră ilegale. Actul atacat este suspendat de drept.

Din analiza disp. art. 27 şi 135 alin. 1 rezultă că prefectul este cel care va aprecia daca unele acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene sunt legale sau nu şi dacă sunt ilegale, să le atace la instanţa de contencios administrativ.

Se observă că acţiunea în contencios administrativ se promovează împotriva actelor administrative de autoritate, fiindcă împotriva actelor administrative de gestiune curentă, acţiunea prefectului ar urma să fie îndreptată la instanţa de drept comun .

Actul administrativ de autoritate atacat de prefect este suspendat de drept, spre deosebire de situaţia prevăzută în art. 9 din Legea nr. 29/1990, în care ne aflăm în prezenţa unei suspendări judiciare.

În acestă din urmă situaţie, se menţionează că doar în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării actului administrativ, iar suspendarea se hotărăşte de instanţa de judecată pe baza propriei sale aprecieri.

Prefectul se va pronunţa asupra legalităţii actelor administrative ale autorităţilor menţionate în 30 de zile de la comunicarea lor. În acelaşi termen prefectul apreciază dacă în privinţa actului adoptat sau emis va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă.

Potrivit disp. art. 85 alin. 1 lit. h din Legea nr. 215/2001 secretarul asigură comunicarea, în termen de 10 zile, dacă legea nu prevede altfel, către autorităţile, instituţiile şi persoanele interesate, a actelor emise de consiliul local sau de primar, iar o dispoziţie asemănătoare este şi pentru secretarul general al judeţului (art. 120 alin. 6).

Termenul de 30 de zile fiind considerat un termen de decădere, înseamnă că depăşirea lui are ca efect pierderea de către prefect a dreptului de a se mai adresa instanţei cu acţiune în contencios administrativ.

Au existat păreri şi propuneri conform cărora nu ar trebui să se prevadă un anume termen în care să fie atacate actele ilegale ale autorităţilor administraţiei publice locale.

A prevalat însă părerea, reţinută şi prin lege, de a se fixa un termen în care aceste acte să fie atacate, pentru a nu se menţine o incertitudine cu privire la legalitatea lor şi pentru a se evita consecinţele asupra unor drepturi câştigate în baza actelor administrative, ce ulterior s-ar constata că sunt ilegale.

De altfel, pentru a se preîntâmpina dobândirea unor drepturi în baza lor, s-a prevăzut că, odată atacate, actele administrative sunt suspendate de drept.

Totodată, s-a prevăzut prin Legea nr. 215/2001 că actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, care pot fi atacate de prefect în contencios administrativ, trebuie să nu fie publicate, sau aduse la cunoştinţa celor interesaţi, până nu expiră termenul în care prefectul se poate pronunţa asupra legalităţii lor.

Acest termen poate fi de maxim 40 zile de la adoptarea sau emiterea actelor administrative, dacă avem în vedere termenul de 10 zile în care secretarul este obligat să înainteze la prefect actele adoptate sau emise şi termenul de 30 de zile pe care prefectul îl are la dispoziţie pentru analiza legalităţii lor.

O prevedere importantă din Legea nr. 215/2001 este cea din art. 135 alin. 2, conform căreia prefectul va solicita autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene, în termen de 5 zile de la primirea actului, cu motivarea necesară, să reanalizeze actul socotit ilegal în vederea modificării sau după caz a revocării acestuia.

Pe lângă dreptul prefectului de a ataca la instanţele judecătoreşti de contencios administrativ, actele administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene sunt şi cazuri în care, la rândul lor, pot fi atacate la aceleaşi instanţe de

contencios administrativ, ordinele emise de prefect, adică actele administrative de autoritate emise de prefect.

Dreptul de a ataca ordinele prefectului la instanţele de contencios administrativ îşi are un dublu temei :

a) în art. 1 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ se arată că orice persoană fizică sau juridică ce se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ, cum este şi ordinul prefectului, sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative, cum este prefectul, de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei.

În baza acestui temei legal a fost anulat ordinul unui prefect prin care s-a dispus preluarea unui imobil de la o regie autonomă înfiinţată prin hotărâre a Guvernului;

b) prevederile Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale şi alte legi, care prevăd o astfel de cale de atac împotriva ordinului prefectului.

În acest sens, ne putem referi la disp. art. 58 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 care prevăd că în cazul în care consiliul local nu se întruneşte timp de 3 luni consecutiv sau nu a adoptat în trei şedinţe consecutive nici o hotărâre, precum şi în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus unul şi nu se poate completa prin supleanţi, acesta se dizolvă de drept.

În alin.2 se prevede că dizolvarea de drept a consiliului se comunică de către primar, viceprimar sau, în absenţa acestora, de secretar, prefectului, care prin ordin, ia act de dizolvare şi propune Guvernului organizarea de noi alegeri.

Acest ordin al prefectului, în conformitate cu disp. art. 58 alin. 3 din Legea nr. 215/2001 poate fi atacat de consilieri la instanţa de contencios administrativ, în termen de 10 zile de la comunicare sau de la luarea la cunoştiinţă.

Conform dispoziţiilor aceluiaşi articol stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de către Guvern, la propunerea prefectului, în termen de 30 de zile de la expirarea termenului prevazut la alin. 3 sau, dupa caz, de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins acţiunea împotriva ordinului prefectului.

Cât priveşte dizolvarea consiliului local, aceasta mai poate avea loc prin hotărâre a Guvernului la propunerea motivată a prefectului bazată pe hotărâri definitive ale instanţei de judecată, care a anulat irevocabil hotărâri ale consiliului local (art. 57 alin. 2 din Legea nr. 215/2001). Condiţia dizolvării pentru situaţia aminitită este, conform art. 57 alin.1 din Legea nr. 215/2001, adoptarea de către consiliul local într-un interval de cel mult 6 luni, a cel puţin 3 hotărâri care au fost anulate în instanţa de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă.

În alin. 3 al art. 57 din Legea nr. 215/2001 se arată că hotărârea de dizolvare poate fi atacată de oricare dintre consilieri la instanţa de contencios administrativ, în termen de 10 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I. În acest caz procedura prealabilă prevazută de Legea 29/1990 nu se mai efectuează, iar introducerea acţiunii suspendă executarea măsurii de dizolvare.

Data pentru organizarea alegerii noului consiliu local se stabileşte de Guvern, la propunerea prefectului, în termen de 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut în art. 57 alin. 3 sau, după caz, de la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care a fost respinsă acţiunea consilierilor.

Până la constituirea noului consiliu local primarul, viceprimarul sau, în absenţa acestora, secretarul va rezolva problemele curente ale comunei sau ale oraşului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii.

Pentru primar, în art. 77 se menţionează că în exercitarea funcţiei, acesta este ocrotit de lege.

Prefectul poate dispune, prin ordin, suspendarea din funcţie a primarului în cazurile în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea, cu intenţie, a unei fapte penale, precum

şi în situaţia în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, doar dacă s-a luat împotriva lui măsura arestării preventive.

Suspendarea poate fi dispusă numai la cererea motivată a instanţei de judecată sau a Parchetului, ca şi în cazul suspendării consilierilor, şi durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, în afară de cazul în care Parchetul sau instanţa de judecată a solicitat ridicarea acestei măsuri mai înainte. Ordinul de suspendare se comunică, de îndată, primarului.

Potrivit disp. art. 72 alin. 4 din Legea nr. 215/2001, împotriva ordinului de suspendare, primarul se poate adresa instanţei de judecată, în condiţiile legii contenciosului administrativ, în termen de 10 zile de la luarea la cunoştinţă.

Daca primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat, are dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii.

Prevederile de mai sus se aplică şi viceprimarilor, cu menţiunea că suspendarea lor se dispune de consiliul local, prin hotărâre adoptată cu majoritatea voturilor consilierilor în funcţie.

Tot prin hotărâre a consiliului local se dispune şi încetarea de drept a mandatului de consilier.

Cu privire la secretarul comunei, oraşului sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului, în art. 84 alin. 3 din Legea nr. 215/2001 se arată că acesta se bucură de stabilitate în funcţie şi se supune regulilor cuprinse în statutul funcţionarului public.

În conformitate cu dispoziţiile art. 86 din Legea nr. 215/2001, eliberarea din funcţie, precum şi sancţionarea disciplinară a secretarului se fac de prefect, numai la propunerea consiliului local, adoptată cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie, la iniţiativa primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor.

Cu privire la secretarul general al judeţului în art. 120 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 se menţionează că acesta se numeşte de Ministerul Administraţiei Publice la propunerea preşedintelui consiliului judeţean.

Eliberarea din funcţie, precum şi sancţionarea disciplinară a secretarului judeţului se fac de către Ministerul Administraţiei Publice numai la propunerea consiliului judeţean, adoptată cu votul a cel puţin 2 treimi din numărul consilierilor în funcţie, la iniţiativa preşedintelui acestuia sau a unei treimi din numărul consilierilor.

Împotriva ordinului prefectului sau al ministrului Administraţiei Publice de eliberare din funcţie a secretarului comunei, oraşului şi sectoarelor municipiului Bucureşti ori, după caz, a secretarului general al judeţului sau al municipiului Bucureşti, cel în cauză poate formula acţiune în contencios administrativ dacă apreciază că ordinul este ilegal.

De precizat, că prin legi speciale s-a prevăzut că şi alte cauze vor fi soluţionate de instanţele de contencios administrativ.

12.8.2. Cauze reglementate de alte legi

Un prim caz este cel prevăzut de art. 16 alin. 1 din Legea nr. 48/1992 a audiovizualului24.În conformitate cu dispoziţiile acestei legi, pe baza licenţelor de emisie şi a autorizaţiei

tehnice eliberată de Ministerul Comunicaţiilor, Consiliul Naţional al Audiovizualului emite decizii de autorizare pentru funcţionarea posturilor de radio şi televiziune.

Potrivit art. 16 alin. 3 din legea amintită, refuzul emiterii deciziei se comunică în 5 zile şi se motivează.

Pentru a apăra interesele solicitanţilor de eventualele decizii nedrepte ale Consiliului Naţional al Audiovizualului, în art. 16 s-a menţionat că litigiile rezultate din refuzul emiterii deciziei de autorizare se soluţionează potrivit Legii nr. 29/1990.

Soluţia adoptată de legiuitor este în concordanţă cu aceea reglementată de art. 1 alin. 1 din Legea nr. 29/1990 pentru că neemiterea deciziei de autorizare constituie refuz nejustificat al autorităţii publice, care este Consiliul Naţional al Audiovizualului, de a rezolva o cerere

24 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 25 mai 1992

referitoare la un drept recunoscut de lege celui care deţine licenţa de emisie şi autorizare tehnică de funcţionare eliberate de Ministerul Comunicaţiilor.

Litigiile izvorâte din acest refuz sunt de competenţa secţiilor de contencios administrativ ale Curţilor de Apel, în prima instanţă, şi Secţiei de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, în recurs.

Un alt caz este cel prevăzut de Legea nr. 51/1993 privind acordarea unor drepturi magistraţilor care au fost înlăturaţi din justiţie pentru considerente politice în perioada 1945-195225.

În baza acestei legi s-a dispus constituirea pe lângă fiecare tribunal judeţean şi cel al municipiului Bucureşti a unei comisii formate din 3 membri şi anume: 2 judecători de la acel tribunal şi un reprezentant al Direcţiei generale a finanţelor publice şi a controlului financiar de stat judeţene. Unul din judecători este desemnat preşedinte al comisiei.

Dovedirea situaţiilor şi a drepturilor magistraţilor care în perioada amintită au fost înlăturaţi din justiţie din motive politice, se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceste acte nu pot fi procurate, dovada se face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Comisia este obligată să se pronunţe asupra cererii celui care se consideră îndreptăţit, în termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, printr-o hotărâre motivată.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1993 împotriva hotărârii, persoana în cauză sau Direcţia generală a finanţelor publice şi a controlului financiar de stat judeţeană, pot face contestaţii în condiţiile Legii nr. 29/1990 în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Conform disp. art. 3 alin. 5 din Legea nr. 51/1993, hotărârea tribunalului este definitivă.Deşi aparent nu am fi în prezenţa unui act administrativ şi nu ar trebui să ne raportăm la

această reglementare, totuşi, în realitate, hotărârea comisiei este un act administrativ emis de o autoritate publică, fiindcă aşa cum am arătat, sunt şi unele organe care aparţin celorlalte sisteme ale puterii, respectiv legislativă şi judecătorească, organe ce adoptă acte administrative.

Este şi cazul hotărârii adoptate de comisiile constituite de unele autorităţi publice pentru a se recunoaşte o anumită situaţie, anume aceea că anumiţi magistraţi au fost înlăturaţi din justiţie din motive politice şi în temeiul acestor hotărâri tribunalele plătesc lunar celor îndreptăţiţi o indemnizaţie.

După modificarea Legii de organizare judecătorească nr. 92/1992 şi a modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, hotărârea tribunalului pronunţată în contestaţia împotriva hotărârii comisiei este nu numai definitivă, dar şi irevocabilă.

Un alt caz este cel prevăzut de art. 9 din Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii26.

În această lege se arată că orice contestaţie formulată împotriva modului de stabilire şi de plată a alocaţiei de stat pentru copii se soluţionează potrivit Legii nr. 29/1990.

Un alt caz este cel prevăzut de Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea27. Conform disp. art. 12 din legea amintită contestaţiile privind acordarea sau neacordarea

reducerii bazei de impozit pe profit cu echivalentul sponsorizării, dar nu mai mult de 5% din venitul impozabil sunt de competenţa direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti. Contestaţia se soluţionează prin decizie motivată. Partea nemulţumită se poate adresa instanţei judecătoreşti în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei motivate28.

Alt caz este cel prevăzut de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

25 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 12 iulie 199326 Republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 8 februarie 199927 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 25 mai 199428 Art. 13 din Legea nr. 32/1994

Conform disp. art. 14 alin. 1 din lege, proprietarii şi titularii altor drepturi reale asupra imobilului propus pentru expropriere, la primirea comunicării prin care se anunţă măsura exproprierii, pot face întâmpinări.

Întâmpinările se depun la Primărie şi potrivit art. 15 din lege vor fi soluţionate în termen de 30 de zile de o comisie constituită printr-o hotărâre a Guvernului pentru exproprierile care se fac în interes naţional şi prin decizia delegaţiei permanente a consiliului judeţean sau prin dispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti pentru cazurile de expropriere de interes local.

În urma deliberării, Comisia poate să accepte punctul de vedere al expropriatorului, sau îl poate respinge, adoptând în acest sens o hotărâre ce se comunică părţilor în termen de 10 zile de la adoptare.

În cazul în care Comisia respinge propunerile expropriatorului, acesta are posibilitatea să revină cu noi propuneri şi cu refacerea corespunzătoare a planurilor.

Noile propuneri vor urma aceeaşi procedură ca pentru propunerea iniţială.Din punct de vedere procedural revenirea cu noi propuneri şi reanalizarea acestora de

către comisiile competente echivalează cu un recurs graţios care se finalizează prin adoptarea unei noi hotărâri de către comisia care a adoptat prima hotărâre.

În art. 20 din Legea nr. 33/1994 se arată că în cazul în care şi noile propuneri vor fi respinse, expropriatorul şi proprietarii sau celelalte persoane titulare de drepturi reale asupra imobilului propus spre expropriere pot contesta hotărârea comisiei la Secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel în raza căreia se află situat imobilul, în termen de 15 zile de la comunicare, potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 29/1990.

Această contestaţie este scutită de taxă de timbru şi se soluţionează de urgenţă şi cu precădere.

Se poate observa că dispoziţiile cuprinse în art. 20 din Legea nr. 33/1994, sub aspectul competenţei teritoriale, derogă de la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 29/1990 deoarece instanţa de contencios administrativ nu mai este cea de la domiciliul sau sediul reclamantului, ci aceea unde se află situat imobilul.

Sub aspectul taxei de timbru este vorba, de asemenea, de o derogare de la dispoziţiile Legii nr. 146/1997 taxele judiciare de timbru29, întrucât acţiunea prevăzută de Legea nr. 33/1994 nu se timbrează.

Alt caz este cel prevăzut de Legea nr. 67/1995 privind ajutorul social30. Potrivit dispoziţiilor alin. 1 al art. 27 din Legea nr. 67/1995, dispoziţiile primarului privind acordarea, neacordarea, modificarea, suspendarea, încetarea dreptului la ajutor social, schimbarea titularului acestuia, precum şi cea de recuperare a sumelor încasate necuvenit se pot ataca pe calea contenciosului administrativ.

Fiind vorba de atacarea unei dispoziţii a primarului, competenţa de soluţionare a acestor cereri/acţiuni aparţine, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. c) din Codul de procedură civilă, secţiilor de contencios administrativ ale tribunalelor. Dacă aceste dispozitii au fost emise de primarul general al municipiului Bucureşti, competenţa de soluţionare revine Secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Municipiului Bucureşti.

Alt caz este cel prevăzut de Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor31. Potrivit acestei legi, persoanele fizice care doresc să deţină şi să folosească arme şi muniţii şi care îndeplinesc condiţiile legale pentru a fi autorizate depun cerere în acest scop la inspectoratul de poliţie al judeţului sau la Direcţia Generală a Poliţiei municipiului Bucureşti, în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul. Cererea se rezolvă în cel mult 45 de zile de la înregistrare, termen înăuntrul căruia i se va comunica petiţionarului, în scris, modul de soluţionare.

29 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 199730 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 29 iunie 199531 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 11 aprilie 1996

Modul de rezolvare a cererii de autorizare este supus controlului judecătoresc, potrivit Legii contenciosului administrativ, şi poate fi atacat în termen de cel mult 15 zile de la comunicare.

Un alt caz este prevăzut de alin. 5 al art. 60 din Legea nr. 21/1996 a concurenţei32, potrivit căruia deciziile preşedintelui Consiliului Concurenţei, respectiv ale şefului Oficiului Concurenţei, emise în aplicarea prevederilor alin. 4 al aceluiaşi articol, pot fi atacate în faţa Secţiei de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie.

Alt caz este prevăzut de Legea nr. 74/1996 a telecomunicaţiilor33. Potrivit art. 52 din această lege, litigiile dintre autoritatea de reglementare şi titularii de licenţă sau de autorizaţie cu privire la drepturile stabilite conform acestei legi se soluţionează potrivit Legii contenciosului administrativ.

Aşadar cel care se consideră vătămat într-un drept al său prin emiterea sau neemiterea licenţei sau a autorizaţiei, după caz, va parcurge procedura prealabilă, reglementată de art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi se va adresa cu acţiune, în cazul în care nu este mulţumit de rezultatul plângerii sale, la secţia de contencios administrativ a Curţii de apel în a cărei rază de activitate îşi are sediul reclamantul.

Un alt caz este cel prevăzut de Legea nr. 107/1996 a apelor34. Avizele şi autorizaţiile de gospodărire a apelor, precum şi refuzul emiterii acestora pot fi contestate potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.

Şi în cazul acestor litigii se va parcurge procedura prealabilă reglementată de art. 5 din Legea contenciosului administrativ, iar competenţa de soluţionare a acestor acţiuni aparţine, potrivit art. 2 pct. 1 lit. c din Codul de procedură civilă, secţiei de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază îşi are sediul ori domiciliul reclamantul, iar pârât este un oficiu judeţean al apelor.

Alt caz este prevăzut de Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat35. Aceasta reglementează dreptul instanţelor de contencios administrativ de a verifica şi a anula, dacă este cazul, actele administrative de acordare a ajutorului de stat şi deciziile Consiliului Concurenţei date în această materie.

Astfel în art. 17, 18 şi 19 este reglementat dreptul Consiliului Concurenţei de a cere curţii de apel în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul principal al furnizorului sau al beneficiarului de ajutor de stat, anularea actului administrativ prin care s-a acordat acesta şi de a dispune recuperarea, rambursarea sau suspendarea plăţii oricărui ajutor de stat ilegal.

În cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii. Instanţa va soluţiona cererea de suspendare, de urgenţă, chiar şi fără citarea părţilor, hotărârea pronunţată în acest caz fiind executorie de drept.

De asemenea, Consiliul Concurenţei poate cere curţii de apel să dispună recuperarea sau rambursarea ajutorului de stat şi în cazul în care nu au fost respectate condiţiile sau obligaţiile prevăzute în decizia de autorizare.

În cazul unui ajutor ilegal sau interzis, Consiliul Concurenţei poate solicita curţii de apel să dispună recuperarea de către furnizorul ajutorului sau rambursarea de către beneficiarul acestuia a dobânzii aferente sumei ajutorului de stat, la o rată propusă de Consiliul Concurenţei.

Deciziile Consiliului Concurenţei, emise în baza Legii nr. 143/1999, pot fi atacate de părţile interesate, în termen de 30 de zile de la publicare sau, după caz, de la comunicare, după procedura contenciosului administrativ, la Curtea de Apel Bucureşti. Hotărârea va fi pronunţată fară drept de apel împotriva ei putând fi declarat recurs la Curtea Supremă de Justiţie.

32 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 30 aprilie 199633 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 22 iulie 199634 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 8 octombrie 199635 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 3 august 1999

Alt caz este reglementat de O. U. G. nr. 58/1999 privind soluţionarea obiecţiilor şi contestaţiilor formulate împotriva actelor de control şi de impunere având ca obiect constatarea şi stabilirea impozitelor şi taxelor locale, a majorărilor de întârziere, a penalităţilor, precum şi a altor sume şi măsuri36.

Conform art. 9 al O. U. G. amintite, împotriva dispoziţiei primarului persoana fizică sau juridică nemulţumită se poate adresa, în condiţiile legii, tribunalului cu acţiune pentru anularea actului respectiv.

Termenul de introducere a acţiunii37 este de 15 zile de la data comunicării dispoziţiilor emise de primar, iar persoana fizică sau juridică nemulţumită de sentinţei tribunalului se poate adresa cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicarea sentinţei, curţii de apel competente teritorial.

Un alt caz este prevăzut de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. Această lege reglementează în mai multe articole competenţa instanţelor judecătoreşti

de contencios administrativ de a soluţiona conflictele juridice ivite între funcţionarii publici şi autorităţile ori instituţiile publice.

Astfel, sunt de competenţa acestor instanţe litigiile ivite în legătură cu concursul de ocupare a unei funcţii publice, litigiile ivite din aplicarea sancţiunilor disciplinare, litigiile apărute din ordinele sau dispoziţiile de imputare a pagubelor aduse autoritaţii ori instituţiei publice, litigiile ivite în legătură cu eliberarea sau destituirea din funcţie, ca sancţiune disciplinară.

Alt caz este reglementat de O. U. G. nr. 13/2001 privind soluţionarea contestaţiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanţelor Publice38.

Potrivit art. 5 din această ordonanţă contestaţiile care au ca obiect sume al căror cuantum este de până la 5 miliarde lei se soluţionează de organele de specialitate din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, după caz, în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul contestatarul, iar contestaţiile care au ca obiect sume al căror cuantum este de 5 miliarde lei sau mai mare, cele formulate împotriva actelor întocmite de organele de control din cadrul aparatului central al Ministerului Finanţelor Publice, indiferent de sumă, precum şi cele formulate împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se soluţionează de către organele specializate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.

Contestaţiile se soluţionează prin decizie motivată, în termen de 30 de zile de la înregistrare, iar decizia se semnează de directorul general al direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti sau de directorul general al direcţiei specializate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, după caz, sau de înlocuitorii acestora39.

Deciziile direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi deciziile Ministerului Finanţelor Publice pot fi atacate, potrivit legii, la instanţa de contencios administrativ. Judecata se face în regim de urgenţă, cu participarea reprezentantului Ministerului Public (art. 12 al O. U. G. nr. 13/2001)40.

Alt caz este reglementat de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public41. În cazul în care o persoană se consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute în lege, aceasta poate face plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii ori al instituţiei publice. Instanţa poate obliga autoritatea sau instituţia publică să furnizeze informaţiile de interes public solicitate şi să plătească daune morale şi/sau patrimoniale.

36 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 30 aprilie 199937 Art. 9 alin. 2 al O.U.G. nr. 58/199938 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 6 februarie 200139 Art. 7 al O. U. G. nr. 13/200140 Pentru detalii a se vedea Anton Trăilescu, Drept administrativ, Ed. ALL BECK, 2002, p. 329 şi urm.41 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001

Hotărârea tribunalului este supusă recursului, iar decizia Curţii de apel este definitivă şi irevocabilă. Atât plângerea, cât şi recursul se judecă în instanţă în procedură de urgenţă şi sunt scutite de taxa de timbru.

Un alt caz este reglementat de Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date42. Împotriva oricărei decizii emise de autoritatea de supraveghere în temeiul dispoziţiilor acestei legi operatorul sau persoana vizată poate formula contestaţie în termen de 15 zile de la comunicare, sub sancţiunea decăderii, la instanţa de contencios administrativ competentă. Cererea se judecă de urgenţă cu citarea părţilor. Soluţia este definitivă şi irevocabilă.

Un alt caz este reglemenat de Legea nr. 705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială43. Potrivit acestei legi, cererile pentru acordarea drepturilor de asistenţă socială se înregistrează la primarul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul persoana urmând ca în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii să se emită dispoziţia primarului şi să se comunice solicitantului. Dispoziţia primarului poate fi atacată potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ.

12.9. Controlul legalităţii actelor administrative de autoritate de către alte instanţe judecătoreşti decât cele de contencios administrativ

În diferite legi se prevede că particularii, persoane fizice sau juridice nemulţumiţi de modul în care a fost soluţionată sau nu o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege de către autorităţile publice, se pot adresa cu plângeri, cu contestaţii, etc. la judecătoria sau tribunalul în a cărei rază de activitate îşi are sediul autoritatea administraţiei publice care a emis sau nu actul administrativ de autoritate, potrivit legii.

Este vorba de dreptul judecătoriilor şi tribunalelor, ca autorităţi ale puterii judecătoreşti, de a verifica legalitatea actelor administrative de autoritate emise de autorităţile publice, atunci când legea le recunoaşte acest drept.

În legătură cu competenţa acestor instanţe judecătoreşti de drept comun, se pune problema dacă şi ele desfăşoară o activitate de contencios administrativ.

Răspunsul este pozitiv, din moment ce este vorba de soluţionarea unui conflict juridic dintre o autoritate publică şi un particular (persoană fizică sau juridică), litigiu născut dintr-un act administrativ de autoritate emis cu nesocotirea legii.

Judecătoriile şi tribunalele, fiind competente să soluţioneze astfel de litigii, desfăşoară o activitate de contencios administrativ, în sens larg, chiar dacă nu sunt instanţe specializate în contencios administrativ.

Considerăm că în viitoarea lege, ar fi bine ca şi aceste litigii date acum în competenţa instanţelor de drept comun, să fie soluţionate de instanţele specializate, conform noii Legi a contenciosului administrativ.

12.9.1. Conflicte juridice administrative de competenţa judecătoriilor

1. O primă categorie de conflicte juridice de competenţa judecătoriilor o constituie cele născute din nerespectarea regimului actelor de stare civilă astfel cum a fost stabilit prin Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă44.

Potrivit prevederilor art. 1 din lege, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în

42 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 200143 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.814 din 18 decembrie 200144 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,, Partea I, nr. 282 din 11 noiembrie 1996, modificată şi completată prin Legea nr. 23/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35/1999

interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

În art. 2 se prevede că actele de naştere, de căsătorie şi de deces se întocmesc în registre de stare civilă, în două exemplare, ambele originale.

Cât priveşte atribuţiile de stare civilă, în art. 3 din Legea nr. 119/1996, se arată că acestea se îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către autorităţile administraţiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă, care sunt:

- primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor;- şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României;- comandanţii de nave şi aeronave.Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României pot

delega exercitarea atribuţiilor de ofiţeri de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari din aparatul propriu, respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari.

În articolul 4 din lege se menţionează că cetăţenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România pot cere înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă, ca şi cetăţenii români.

Apoi, în art. 9 din lege se prevede că orice modificare intervenită în statutul civil al unei persoane, ca urmare a întocmirii unui act de stare civilă sau, după caz, dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ori printr-un act administrativ, se comunică din oficiu, în termen de 10 zile, autorităţii administraţiei publice locale unde s-a întocmit actul de naştere, de căsătorie sau de deces al persoanei la care această modificare se referă, în vederea înscrierii menţiunilor corespunzătoare.

Ca urmare, în baza art. 15 din Legea nr. 119/1996 s-a prevăzut că întocmirea, anularea, rectificarea sau completarea ori reconstituirea actelor de stare civilă, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ori în baza unui act administrativ, sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.

Cum în preocupările noastre, în acest paragraf, nu intră regimul juridic al actelor de stare civilă întocmite de autorităţile competente, acte administrative de autoritate, ci numai dreptul instanţelor judecătoreşti de a verifica legalitatea activităţii de stare civilă, menţionăm că potrivit disp. art. 10 din Legea nr. 119/1996, în cazul în care ofiţerul de stare civila refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază.

Acest refuz poate fi considerat un fapt administrativ de stare civilă, care poate fi atât expres, cât şi tacit, prin lăsarea în nelucrare a declaraţiei celui care solicită înregistrarea.

Judecătoria, prin hotărârea pe care o pronunţă obligă autoritatea de stare civilă să efectueze înregistrarea solicitată, evident, dacă este legală, dacă nu, respinge cererea.În caz de nerespectare de către autoritatea de stare civilă a prevederilor hotărârii judecătoreşti, sunt atrase consecinţele unei astfel de nerespectări.

2. Tot în legătură cu actele de stare civilă judecătoriile sunt competente şi în acţiunile privitoare la nume, potrivit disp. art. 19 alin. 6 din Decretul Consiliului de Stat nr. 975/1968 cu privire la nume45.

Astfel judecătoriile sunt competente să soluţioneze plângerile formulate împotriva organului administraţiei publice locale care refuză să rezolve o cerere ce are ca obiect înscrierea prin menţiune pe actul de stare civilă a numelui de familie ori a prenumelui retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la menţiunile privind pe titular, cât şi la cele privind pe părinţii săi.

În caz de respingere a cererii, petiţionarul poate face plângerea la judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază, în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei de respingere a cererii sale.

45 Publicat în Buletinul Oficial nr. 136 din 29 octombrie 1968

Dacă plângerile sunt de competenţa judecătoriei cererile de înregistrare în registrul de stare civilă a numelui retradus ori cu ortografia limbii materne sunt de competenţa consiliilor locale în păstrarea cărora se află registrele de stare civilă.

Ele pot fi depuse şi la consiliul local al locului de domiciliu, care le va trimite spre rezolvare organului competent.

3. O altă categorie de acte supuse controlului judecătoriilor sunt actele emise sau refuzate de către notarii publici.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale46, actele notariale pot fi atacate de părţi sau de orice persoană interesată prin acţiune în anulare la instanţa judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului de procedura civilă.

Totodată, partea nemulţumită poate introduce plângere împotriva încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial, în termen de 10 zile de la data când a luat cunoştinţă, la judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul biroul notarial care a refuzat îndeplinirea actului.

Plângerea se depune la biroul notarului public care a refuzat cererea, iar acesta o va înainta de îndată instanţei împreună cu dosarul cauzei.

Judecarea plângerii se face cu citarea tuturor părţilor interesate în cauză. În cazul admiterii plângerii instanţa indică în hotărâre modul în care trebuie întocmit actul, iar notarul public este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă.

Cât priveşte refacerea înscrisurilor notariale care au dispărut în orice mod, fără a mai fi rămas vreun exemplar original, aceasta se face de către judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul notarul public ce a întocmit acele înscrisuri, disp. art. 583-585 C. pr. civ. care reglementează refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute fiind aplicabile în mod corespunzător.

În cazul actelor notariale, pentru a controla legalitatea acestora, judecătoria trebuie sesizată cu acţiune, în cazul anulării unui act notarial sau cu o plângere, în cazul refuzului eliberării unui act notarial.

Judecând aceste cereri, instanţele judecătoreşti exercită controlul judiciar asupra activităţii notariale şi apără respectarea legalităţii şi intereselor legitime ale părţilor.

Prin asemănare, dispoziţiile privind controlul actelor notariale se aplică şi actelor întocmite de Primării, de reprezentantele diplomatice şi oficiile consulare în exercitarea unor atribuţii notariale.

4. O altă categorie numeroasă de acte administrative de autoritate a căror legalitate este controlată de judecătorii, este aceea a proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor contravenţionale.

Potrivit art. 31 alin. 1 din O. G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.

Plângerea se depune la organul din care face parte agentul constatator şi va fi însoţită de copia procesului-verbal de constatare a contravenţiei. Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimite, de îndată, judecătoriei competente care citează pe cel care a făcut plângerea, organul care a aplicat sancţiunea, precum şi orice altă persoană în măsura să contribuie la rezolvarea justa a cauzei.

Conform dispoziţiilor cuprinse în alin. 2 al art. 32, plângerea se soluţionează de către judecătoria în a cărei rază teritorială a fost sâvârşită contravenţia. De la această regulă face excepţie competenţa de soluţionare a plângerilor formulate împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunilor reglementate de art. 5 din Decretul nr. 329/1966 privind sancţionarea unor contravenţii la regulile de călătorie cu trenul47.

46 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,, Partea I, nr. 92 din 16 mai 199547 Publicat în Buletinul Oficial nr. 21/1966

5. Sunt, de asemenea, în competenţa judecătoriilor, potrivit Decretului Consiliului de Stat nr. 92/1976 privind carnetul de muncă48, litigiile născute din rectificarea din oficiu a înscrierilor efectuate, refuzul de a înscrie în carnetul de muncă unele date rezultând din acte, sau de a efectua rectificările unor înscrisuri, neeliberarea carnetului la încetarea activităţii, precum şi cele în legătură cu reconstituirea de către comisiile competente a vechimii în muncă, pe baza declaraţiilor unor persoane care au lucrat împreună cu solicitantul.

Aceste litigii sunt, de altfel, exceptate de la competenţa instanţelor de contencios în baza disp. art. 2 lit. c din Legea nr. 29/1990, deoarece există o procedură specială.

6. Un alt caz de competenţa judecătoriei este cel prevăzut de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar49.

Potrivit art.12 din legea amintită, în scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia, a atribuirii efective a terenurilor celor îndreptăţiţi şi eliberării titlurilor de proprietate, în fiecare comună, oraş sau municipiu, se constituie, prin ordinul prefectului, o comisie condusă de primar.

Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale vor funcţiona sub îndrumarea unei comisii judeţene numită prin ordinul prefectului şi condusă de acesta.

Potrivit disp. art. 51 din Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 169/1997 comisia judeţeană este competentă să soluţioneze contestaţiile şi să valideze ori să invalideze măsurile stabilite de comisiile locale.

Conform disp. art. 52 din lege, comisia locală este autoritate publică cu activitate administrativă, iar comisia judeţeană este autoritate publică cu autoritate administrativ-jurisdicţională.

Comisia judeţeană şi cea locală au, în limitele competenţei lor şi prin derogare de la dispoziţiile Codului de procedură civilă, calitate procesuală pasivă şi, când este cazul, activă, fiind reprezentate legal prin prefect, respectiv primar sau, pe baza unui mandat convenţional, de către unul dintre membri, nefiind obligatorie asistarea prin avocat.

În articolul 53 din lege se arată că hotărârile comisiei judeţene asupra contestaţiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului, conform dispoziţiilor cuprinse în Capitolul II şi cele asupra măsurilor stabilite de comisiile locale se comunică celor interesaţi prin scrisoarea recomandată cu confirmare de primire.

Împotriva hotărârii comisie judeţene, se poate face plângere la judecătoria în a cărei raza teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Aceeaşi procedură se aplică, în conformitate cu disp. art. 54 din lege, şi în cazul în care plângerea este îndreptată împotriva ordinului prefectului sau oricărui act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, în condiţiile prevăzute în Capitolul III.

Pot, de asemenea, conform disp. art. 55 din lege, să facă obiectul plângerii şi modificarea sau anularea propriei hotărâri de către comisie sau cazul în care comisia judeţeană a emis, după încheierea procedurii de definitivare a activităţii sale acte administrative contrare propriei hotărâri.

Plângerea prevăzută poate fi îndreptată conform disp. art. 56 din lege şi împotriva măsurilor de punere în aplicare a legii cu privire la stabilirea dreptului de a primi acţiuni în unităţile agricole de stat reorganizate în societăţi comerciale conform Legii nr. 15/1990.

În toate cazurile amintite plângerea suspendă executarea (art. 57).Potrivit disp. art. 58 instanţa soluţionează cauza potrivit regulilor prevăzute în Codul de

procedură civilă şi în Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. Pe baza hotărârii judecătoreşti definitive, comisia judeţeană care a emis titlul de proprietate, îl va modifica, îl va înlocui sau îl va desfiinţa.

48 Publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 37 din 26 aprilie 197649 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 11 februarie 1991, modificată şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998

În art. 60 se precizează că terţii care au fost vătămaţi în drepturile lor prin hotărârea comisiei judeţene sau prin ordinul prefectului ori în alt mod, prin acte administrative prealabile ordinului, cum este cazul propunerilor primarului, şi care nu aveau interes de a se adresa acestor organe, având deja un titlu de proprietate privată asupra terenului, ori li se recunoscuse un asemenea drept, potrivit legii, nu pot folosi decât calea acţiunilor de drept comun, petitorii sau după caz, posesorii, în special revendicarea, şi nu procedura prevăzută în Capitolul IV al legii, dispoziţii care se aplică şi în cazul încălcării dreptului de proprietate publică sau privată al statului ori, după caz, al unităţilor administrativ-teritoriale.

În articolul 63 se arată că în toate cazurile în care legea prevede nulitatea unor operaţiuni sau acte juridice, litigiul se judeca potrivit dreptului comun şi nu conform procedurii speciale prevăzute în Capitolul IV.

Potrivit disp. art. 64 din lege, în cazul în care comisia locală refuză înmânarea titlului de proprietate emis de comisia judeţeană sau punerea efectivă în posesie, persoana nemulţumită poate face plângere la instanţa în a cărei raza teritorială este situat terenul.

Dacă instanţa admite plângerea, primarul va fi obligat să execute de îndată înmânarea titlului de proprietate sau, după caz, punerea efectivă în posesie, sub sancţiunea obligării la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere.

7. Dispoziţii referitoare la competenţa judecătoriilor de a verifica legalitatea unor acte administrative cuprinde şi O. G. nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România50, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/200151.

În acest sens, alin. 4 al art. 21 prevede că plângerile se depun la Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi că, potrivit alin. 5, instanţa soluţionează plângerile în termen de 5 zile şi pronunţă o hotărâre motivată care, conform alin 6 este definitivă şi irevocabilă.

8. Judecătoriile sunt competente să verifice şi legalitatea unor acte administrative de autoritate emise în baza legilor electorale.

Astfel, potrivit alin. 2 art. 14 din Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale, cetăţenii au dreptul să verifice înscrierile facute în listele electorale.

Întâmpinările împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite sau a oricăror erori se depun la primar. Acesta le transmite de îndată autorităţilor care au întocmit listele.

Potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, autorităţile care au întocmit listele electorale sunt obligate să se pronunţe în cel mult 3 zile de la înregistrarea cererii.

Împotriva soluţiei date se poate face contestaţie în termen de 24 de ore de la comunicare. Contestaţia se soluţionează în cel mult 3 zile de la înregistrare, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află secţia de votare. Hotărârea judecătorească este definitivă şi executorie şi se comunică celor interesaţi în 24 de ore de la pronunţare.

12.9.2. Conflicte juridice administrative de competenţa tribunalelor

În afara de actele administrative controlate de judecătorii, sunt şi acte administrative de autoritate a căror legalitate este controlată potrivit legii, de către Tribunalul Municipiului Bucureşti (TMB)52.

1. Astfel potrivit art. 55 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţii, modificată şi completată prin Legea nr. 203/200253 hotărârile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), pot fi contestate la acest oficiu de către persoanele interesate în termen de 3 luni de la comunicare.

În art. 56 din Legea nr. 64/1991 se arată că orice persoană interesată are dreptul să ceară în scris şi motivat, la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, revocarea în tot sau în parte a hotărârii de acordare a brevetului de invenţie, iar contestaţia sau, după caz, cererea de

50 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436/2000 51 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342/200152 V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 61953 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340/2002

revocare va fi examinată în termen de 3 luni de la înregistrarea acesteia de o comisie de reexaminare din cadrul OSIM, a cărei componenţa este alta decât cea care a luat hotărârea de acordare a brevetului.

În baza art. 57 din Legea nr. 64/1991, hotărârea Comisiei de reexaminare se comunică părţilor în termen de 15 zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu recurs la Tribunalul Municipiului Bucureşti, în termen de 3 luni de la comunicare.

Hotărârile de acordare a brevetului de invenţie luate de Comisia de reexaminare sau hotărârile luate de instanţele judecătoreşti, rămase definitive, se publica în termen de 30 de zile54.

Fiind vorba de un recurs, trebuie să considerăm că hotărârea comisiei de reexaminare este un act administrativ-jurisdicţional şi nu un act administrativ de autoritate, susceptibil de a fi atacat la instanţa de contencios administrativ, în baza art. 1 din Legea nr. 29/1990 (în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie - Secţia contencios administrativ).

2. Dispoziţii asemănătoare cuprinde şi art. 25 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale55, precum şi art. 45 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice56.

Astfel se prevede că Certificatul de înregistrare a desenului sau modelului industrial, eliberat de OSIM, poate fi anulat, în tot sau în parte, la cererea unei persoane interesate, în cazul când se constată că, la data înregistrării cererii, nu erau îndeplinite condiţiile pentru acordarea protecţiei.

Anularea poate fi cerută pe toata durata de valabilitate a certificatului şi se judecă de către Tribunalul municipiului Bucureşti.

Hotărârea de anulare se înregistrează la OSIM şi se publică în termen de maximum 2 luni de la data înregistrării acesteia.

3. Potrivit art. 24 alin. 5 din Legea nr. 255/1998 privind protecţia noilor soiuri de plante57

hotărârile comisiei de reexaminare pot fi supuse căilor de atac prevăzute la art. 38. Hotărârile OSIM pot fi contestate la oficiu de către persoanele interesate, în termen de 3 luni de la comunicare. Contestaţia sau, după caz, cererea de revocare sau de anulare a brevetului de soi va fi examinată în termen de 3 luni de la înregistrarea acesteia, de către comisia de reexaminare.

Hotărârile comisiei de reexaminare se comunică părţilor în termen de 15 zile de la pronunţare şi pot fi atacate la Tribunalul Municipiului Bucureşti în termen de 30 de zile de la comunicare. Decizia Tribunalului Municipiului Bucureşti poate fi atacată cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 15 zile de la comunicare.

În aceeaşi lege la art. 39 se prevede că litigiile cu privire la calitatea de ameliator, titular de brevet de soi sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de soi, inclusiv drepturile patrimoniale ale ameliatorului, din contractul de cesiune sau licenţă ori cele referitoare la nerespectarea prevederilor art. 33 alin. 1 şi ale art. 34 sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Se poate observa că legiuitorul nu a mai precizat, ca în art. 38, care este instanţa competentă să soluţioneze asemenea litigii. S-a apreciat că dacă legea specială nu dispune, se va aplica dreptul comun, adică dispoziţiile Codului de procedură civilă şi, în funcţie de mărimea pretenţiilor patrimoniale, asemenea procese se vor soluţiona de judecătorii sau de tribunale, ca instanţe de fond de drept civil58.

4. Conform disp. alin. 2 al art. 154 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale59, la data intrării în vigoare a acestei legi se organizează secţii de asigurări sociale sau, după caz, complete specializate pentru asigurări sociale la 54 Art. 64 lit. g din Legea nr. 64/1991 prevede că OSIM editează Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a

României55 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1/199356 Pulicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161/199857 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525/1998

58 V.I. Prisăcaru, op. cit., p. 62059 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140/2000

nivelul tribunalelor şi curţilor de apel, cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modifîcările ulterioare.

Tribunalele soluţionează în primă instanţă, printre altele, litigiile privind deciziile de pensionare şi refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale60.

Cererile îndreptate împotriva CNPAS - Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale - sau împotriva caselor teritoriale de pensii, dispune art. 156 din Legea 19/2000 se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.

Împotriva hotărârilor tribunalelor, prevede art. 157 din Legea nr. 19/2000, se poate face recurs la curtea de apel competentă, iar hotărârile curţilor de apel, precum şi hotărârile tribunalelor, neatacate cu recurs sunt definitive şi irevocabile.

12.10. Jurisdicţii administrative speciale

12.10.1. Noţiune, trăsături

Din câte cunoaştem, cele trei puteri de stat realizează activităţi proprii prin organe proprii şi acest lucru reprezintă trăsătura esenţială a separaţiunii puterilor în stat.

Între aceste puteri nu trebuie să existe o separaţie propriu-zisă, o neconlucrare, pentru că astfel ar fi blocată activitatea statului ca organizaţie politică a societăţii.

Prin urmare, cele trei puteri colaborează şi, mai mult, îşi controlează sub diferite forme, în mod reciproc activitatea, în aşa fel încât să fie egale între ele.

Această trăsătură a egalităţii ar fi fost şi mai bine conturată dacă în Constituţie s-ar fi reglementat dreptul Curţii Supreme de Justiţie, ca în secţiuni unite să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor adoptate de Parlament.

În lipsa unor astfel de reglementări, principiul egalităţii celor trei puteri în stat, nu este întru-totul realizat deoarece, în timp ce puterea executivă şi cea judecătorească îşi desfăşoară întreaga activitate pe baza legii, şi deci activitatea lor este subordonată legii, activitatea organelor puterii legislative nu este controlată de nici un organ al puterii executive sau judecătoreşti, ci de un organ independent, Curtea Constituţională, care se află sub influenţa puterii legiuitoare.

Cu toate că sunt separate, cele trei puteri, prin organele lor, desfăşoară unele activităţi ce sunt specifice celorlalte puteri.

Astfel, organele puterii legislative, adoptă şi acte administrative, acte de drept administrativ, precum legea bugetului, iar organele de conducere ale Parlamentului emit şi alte acte de autoritate sau gestiune, pentru că altfel nu s-ar explica de ce prin art. 2 lit. a din Legea nr.29/1990 sunt exceptate de la prevederile acestei legi actele administrative de autoritate şi de gestiune ale organelor de conducere ale Parlamentului.

La rândul lor, şi autorităţile judecătoreşti, prin organele de conducere, emit acte administrative, cum ar fi cele de numire în funcţii a personalului auxiliar de specialitate.

În cazurile prevăzute de lege, unele organe de jurisdicţie care funcţionează în cadrul unor organe ale administraţiei publice, adoptă acte juridice pentru finalizarea acţiunilor de soluţionare a unor conflicte juridice, mai precis, pronunţă acte administrative cu caracter jurisdicţional.

Jurisdicţiile administrative fac parte din sistemul organelor administraţiei publice şi sunt compuse din funcţionari care aparţin acestei administraţii. Uneori pot fi cooptaţi în compunerea acestor jurisdicţii, şi judecători.

60 Art. 155 din Legea nr. 19/2002

Ceea ce justifică exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale este tehnicitatea domeniilor în care ele funcţionează, fapt ce le apropie de administraţia activă de la care provin actele administrative pe care jurisdicţiile administrative le cenzurează.

De aceea, s-a apreciat că jurisdicţiile administrative au un rol deosebit în statul modern pentru soluţionarea litigiilor care se ivesc între administraţia publică şi particulari.

Tehnicitatea şi specializarea acestor jurisdicţii în diferitele domenii de activitate ale administraţiei publice, dau posibilitatea rezolvării rapide şi eficiente a litigiilor care se ivesc între administraţie şi cei administraţi.

Pentru a fi în prezenţa unor activităţi de jurisdicţie ale unui organ de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul sistemului administraţiei publice, trebuie ca mai întâi, prin lege, să se prevadă această activitate, şi să nu fie vorba de un control ierarhic pentru asigurarea legalităţii actelor administrative de autoritate.

Pentru a lămuri aceasta problemă, iată care sunt trăsăturile caracteristice ale activităţii de jurisdicţie, precum şi a organelor care o înfăptuiesc:

a) jurisdicţiile administrative sunt de atribuţie, legea stabilindu-le litigiile pe care acestea pot să le rezolve.

Aceasta este o deosebire faţă de organele judecătoreşti care au competenţe generale de a rezolva litigiile care iau naştere din încălcarea legii;

b) această activitate trebuie să se desfăşoare după o procedură imperativă prevăzută de lege, care se întemeiază pe:

- contradictorialitate (posibilitatea ca părţile în conflict să-şi opună una celeilalte probele pe care îşi întemeiază apărarea pentru propria cauză);

- egalitatea părţilor;- publicitatea dezbaterilor;- dreptul la apărare.c) organele care înfăptuiesc activitatea de jurisdicţie trebuie să fie independente de părţile

în conflict, aşa cum sunt şi instanţele judecătoreşti.Jurisdicţiile administrative deşi sunt integrate în sistemul organelor administraţiei publice,

au autonomie în cadrul acestui sistem şi nu se subordonează în activitatea de rezolvare a litigiilor, vreunei autorităţi ierarhice.

Există şi excepţii, precum situaţia în care organul de administraţie activă prin atribuţiile pe care i le conferă legea devine organ de jurisdicţie.

Exemplificăm astfel, cazul miniştrilor care îndeplinesc atât calitatea de organ al administraţiei publice active cât şi de organ al jurisdicţiei administrative.

Într-o speţă soluţionată de Curtea Supremă de Justiţie, în legătură cu Legea nr. 3/1977 privitoare la pensii s-a conturat diferenţa între ceea ce înseamnă un control administrativ ierarhic asupra legalităţii actelor administrative de autoritate şi o jurisdicţie administrativă specială.

S-a arătat astfel, că activitatea de stabilire a pensiei în sistemul asigurărilor sociale de stat şi de rezolvare a contestaţiei se desfăşoară în cadrul unei proceduri administrative care nu are caracter jurisdicţional, iar actul prin care se finalizează această activitate este în realitate un act administrativ cenzurabil pe calea contenciosului administrativ, cu respectarea celor două grade de jurisdicţie şi nu direct pe calea recursului prevăzut de art. 4 din Legea nr. 29/1990.

Pentru activitatea de jurisdicţie înfăptuită de organele de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul organelor administraţiei publice se folosesc expresiile de “jurisdicţie administrativă” sau de “jurisdicţie specială din administraţia publică”.

Expresia “jurisdicţie administrativă” cu înţeles de activitate de soluţionare a unor conflicte juridice, în cadrul sistemului administraţiei publice, o întâlnim atât în literatura juridică română din perioada interbelică, precum şi în literatura juridică occidentală.

Pentru a putea vorbi de jurisdicţie administrativă trebuie să avem în vedere existenţa unui sistem de jurisdicţie administrativă care funcţionează în cadrul sistemului administraţiei de stat şi care se constituie ca un sistem de jurisdicţie paralel şi separat de instanţele judecătoreşti, având

în frunte un organ suprem asemănător cu Curtea Supremă de Justiţie şi care ar trebui să se asemene cu Consiliul de Stat din Franţa.

În Franţa, sistemul organelor de jurisdicţie administrativă este compus din Tribunale Administrative (interdepartamentale), Curţile de Apel Administrative şi Consiliul de Stat.

În România au existat în perioada interbelică organe de jurisdicţie administrativă precum Curtea de Conturi, Curţile locale de revizuire (a se vedea Legea din 3 ianuarie 1930) şi Curţile administrative (a se vedea din 1939 Legea privind organizarea Curţilor administrative).

Astăzi, în ţara noastră, nu există un sistem de organe administrative cu competenţa jurisdicţională, paralel cu cel al puterii judecătoreşti care să formeze ceea ce am numi jurisdicţie administrativă.

De aici consecinţele cu privire la alte acte şi pretenţii juridice privitoare la drepturile recunoscute de lege, în afară de cele care fac obiectul contestaţiei la jurisdicţia administrativă şi care rămân a fi supuse prevederilor Legii nr. 29/1990.

12.10.2. Organele de jurisdicţie din sistemul Curţii de Conturi

Potrivit dispoziţiilor art. 139 pct. 1 din Constituţie, Curtea de Conturi exercită şi atribuţii jurisdicţionale, iar în Legea nr. 94/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 77/2002 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi sunt cuprinse reglementări ce privesc organizarea, competenţa, funcţionarea şi procedura de soluţionare a conflictelor juridice de competenţa organelor de jurisdicţie specială administrativă care funcţionează în cadrul organelor care alcătuiesc sistemul Curţii de Conturi, aceasta din urma fiind o autoritate administrativă autonomă.

Atribuţiile Curţii de Conturi ca organ de control jurisdicţional al modului de executare a bugetului statului au fost exercitate în Franţa, încă înainte de Marea Revoluţie Franceză de la 1789, de către o Cameră de Conturi ce funcţiona în Paris şi de 12 Camere de Conturi care funcţionau în provincii.

În România, inspirat din Franţa, prima Curte de Conturi a fost înfiinţată prin Legea din 24 ianuarie 1864 şi menţinută apoi prin Constituţiile de la 1866 şi 1923.

Curtea de Conturi a fost înfiinţată, după cm susţinea prof. Anibal Teodorescu61 din necesitatea efectuării controlului asupra întrebuinţării banului public, pentru că un asemenea control menţine cheltuielile statului în limitele strict legale, împiedică risipa şi dă încredere contribuabilului că sacrificiul său bănesc este făcut în interesul public.

Fiind învestită cu atribuţii judiciare de ordin administrativ Curtea de Conturi judeca gestiunea mânuitorilor de bani, de valori şi de materiale publice şi judeca anumite abateri de la lege ale funcţionarilor publici cu caracter contabil.

Potrivit art. 1 alin 2 din Legea pentru organizarea Înaltei Curţi de Conturi (1895), aceasta instituţie “ia rând imediat după Curtea de Casaţie şi se bucură de aceleaşi prerogative”.

În 1929 prin art. 1 alin. 2 din Legea pentru reorganizarea Curţii de Conturi se prevedea că această instituţie este de sine stătătoare şi are acelaşi rang ca Înalta Curte de Casaţie şi se bucură de aceleaşi drepturi.

Deşi Legea din 1929 proclamă că cele două organe sunt egale în grad, în realitate activitatea Înaltei Curţi de Conturi era controlată de Înalta Curte de Casaţie.

În acest sens, în art. 49 din Legea din 1929 se prevedea că deciziile Curţii de Conturi date în primă şi ultimă instanţă sunt supuse revizuirii precum şi recursului în casaţie.

Potrivit art. 54 alin. 1, în caz de casare a deciziei, Curtea de Casaţie trimitea afacerea a se judeca din nou de către Curtea de Conturi în secţiuni unite, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, dacă secţiunile unite ale Curţii de Conturi persistă în decizia de mai înainte, partea interesată, în acelaşi termen 30 de zile, putea face din nou recurs.

Acest recurs se judeca de Curtea de Casaţie în secţiuni unite, care se pronunţa definitiv şi trimitea înapoi afacerea (cauza) la Curtea de Conturi spre a se conforma întocmai.

61 Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. II, Bucureşti, 1935, p. 272 şi urm.

Acest text dă satisfacţie cerinţelor principiului separaţiunii puterilor în stat. Într-un stat de drept, toată activitatea de soluţionare cu putere de adevăr legal, a conflictelor juridice care apar în societate trebuie să se desfăşoare sub controlul Curţii Supreme de Justiţie, care, aşa cum arată V. Prisăcaru62, este “vârful piramidei organelor care alcătuiesc puterea judecătorească”.

Aşa cum instanţele de contencios administrativ au fost înfiinţate pentru a desfăşura o activitate de judecată specializată, tot aşa, organele de jurisdicţie din sistemul Curţii de Conturi, au fost înfiinţate pentru a desfăşura o jurisdicţie specială, determinată de soluţionarea conflictelor juridice care apar ca urmare a efectuării de către organele de control ale Curţii de Conturi, a controalelor prevăzute de lege. Acest fapt rezultă cu claritate din prevederile art. 57 din Legea nr. 94/1992.

Curtea de Conturi se compune din: Secţia de control financiar ulterior, Secţia jurisdicţională, Colegiul jurisdicţional al Curţii de Conturi, al camerelor de conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti. Curtea de Conturi are, de asemenea, un Secretariat general.

Colegiul jurisdicţional judecă şi hotărăşte, în primă instanţă, litigii referitoare la plata despăgubirilor civile pentru pagube cauzate şi plata de amenzi pentru abateri cu caracter financiar comise de administratorii, gestionarii şi contabilii, precum şi de celelalte persoane supuse jurisdicţiei Curţii de Conturi, potrivit legii.

Colegiul jurisdicţional judecă şi hotărăşte cu privire la plata de despăgubiri civile şi pentru alte persoane, în cazul în care au participat, împreună cu cei de mai sus, la producerea daunei.

Colegiul judecă, în primă instanţă, contestaţiile introduse împotriva actelor de imputaţie de către administratorii, gestionarii, contabilii, precum şi de către ceilalţi salariaţi care au participat, împreună cu aceştia, la producerea pagubelor cauzate persoanelor juridice, în legătură cu formarea, administrarea şi întrebuinţarea resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi cu gestionarea patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale. Totodată, judecă întâmpinările introduse împotriva deciziilor emise de directorii direcţiilor de control financiar ulterior ale camerelor de conturi judeţene, precum şi plângerile introduse împotriva încheierilor prin care completele constituite au dispus descărcarea de gestiune.

Completele de judecată sunt formate după cum urmează:- 3 consilieri de conturi din Secţia de control financiar ulterior, pentru ordonatorii principali

de credite ale căror bugete se aprobă prin lege;- directorul direcţiei de control financiar ulterior, directorul adjunct sau şeful de serviciu şi

un controlor financiar, altul decât cel care a efectuat controlul, pentru ordonatorul de credite;- directorul, directorul adjunct al direcţiei de control financiar ulterior ai Camerei de

Conturi a Municipiului Bucureşti şi un şef de serviciu63.Colegiul jurisdicţional al camerei de conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti judecă şi

cauzele privind unităţile administrativ-teritoriale şi instituţiile publice, regiile autonome de interes naţional şi local, companiile şi societăţile naţionale, filialele şi sucursalele regiilor, companiilor şi societăţilor naţionale, precum şi persoanele juridice prevăzute la art. 18 lit. d şi e şi la art. 19 din Legea nr. 94/1992, aşa cum a fost ea modificată şi completată, care îşi au sediul pe teritoriul judeţului sau al municipiului Bucureşti. Colegiul jurisdicţional al Curţii de Conturi judecă acele cauze privind ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetului asigurărilor sociale de stat, ai unităţilor militare aparţinând Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne, precum şi alte cauze care nu intră în competenţa colegiilor jurisdicţionale ale camerelor de conturi judeţene sau a municipiului Bucureşti. Secţia jurisdicţională judecă, în primă instanţă, întâmpinările introduse împotriva deciziilor emise, de preşedinţii secţiilor de control ale Curţii. Secţia jurisdicţională judecă, în primă şi ultimă instanţă: a) conflictele de competenţă dintre colegiile jurisdicţionale;

62 V. I Prisãcaru, op. cit. (2002), p. 64363 Art. 31 alin. 1 al Legii nr. 94/1992, republicat, modificat şi completat

b) cererile de strămutare a cauzelor de la un colegiu la alt colegiu jurisdicţional.Secţia jurisdicţională judecă, în ultimă instanţă, cererile de recurs jurisdicţional îndreptate

împotriva încheierilor şi sentinţelor pronunţate de colegiile jurisdicţionale, precum şi pe cele îndreptate împotriva sentinţelor pronunţate de Secţia jurisdicţională, ca instanţă de fond, în cazurile arătate mai sus. De asemenea, Secţia jurisdicţională judecă, în ultimă instanţă, recursurile în anulare jurisdicţionale, declarate împotriva hotărârilor definitive ale colegiilor jurisdicţionale.

Curtea de Conturi judecă, în ultimă instanţă:- recursurile în anulare jurisdicţionale declarate de procurorul general financiar împotriva

hotărârilor definitive ale colegiilor şi Secţiei jurisdicţionale, cu excepţia recursurilor în anulare jurisdicţionale, declarate împotriva hotărârilor definitive ale colegiilor jurisdicţionale;

- conflictele de competenţă ivite între Secţia jurisdicţională şi colegiile jurisdicţionale;- cererile de reexaminare introduse, împotriva soluţiilor procurorului general financiar date

asupra actelor de clasare.Conflictele de competenţă ivite între instanţele Curţii de Conturi şi instanţele judecătoreşti

se soluţionează de Curtea Supremă de Justiţie. Cauzele date în competenţa colegiilor jurisdicţionale se judecă de către un singur judecător. Cauzele date în competenţa Secţiei jurisdicţionale se judecă de un complet format din 2 consilieri de conturi, cu excepţia întâmpinărilor introduse împotriva deciziilor emise de preşedinţii secţiilor de control ale Curţii care se judecă de un singur consilier de conturi. În caz de divergenţă judecarea cauzei se face cu participarea preşedintelui Secţiei jurisdicţionale. Recursurile în anulare jurisdicţionale declarate de procurorul general financiar împotriva hotărârilor definitive ale colegiilor şi Secţiei jurisdicţionale, conflictele de competenţă ivite între Secţia jurisdicţională şi colegiile jurisdicţionale şi cererile de reexaminare introduse împotriva soluţiilor procurorului general financiar date asupra actelor de clasare se judecă de un complet constituit din 3 consilieri de conturi, care fac parte din Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi. Participarea procurorului financiar la şedinţele de judecată ale colegiilor jurisdicţionale, ale Secţiei jurisdicţionale şi ale Curţii de Conturi este obligatorie.

12.10.3. Comisiile de jurisdicţie a imputaţiilor din sistemul unor autorităţi publice

Potrivit prevederilor art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor64 aprobată prin Legea nr. 25/199965, răspunderea materială este angajată, în condiţiile prezentei ordonanţe, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, provocate de militari din vina acestora şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei.

Prin termenul "militari", în sensul prezentei ordonanţe, se înţelege: militari în termen, militari cu termen redus, rezerviştii concentraţi sau mobilizaţi, elevii şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ, militari angajaţi pe bază de contract şi cadrele militare66.

Răspunderea materială este angajată atât pentru militarii care au fost însărcinaţi legal cu atribuţii privind formarea, administrarea şi gestionarea resurselor materiale şi financiare, cât şi pentru cei care le-au îndeplinit numai în fapt. Militarii răspund material pentru pagubele produse, din vina lor şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar, terţelor persoane fizice sau juridice, la a căror reparare a fost obligată autoritatea publică de care aceştia aparţin.

64 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328/199865 Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34/199966 Art. 7 din O.G. nr. 121/1998

În alin. 1 al art. 6 sunt reglementate cazurile în care militarii nu răspund material, şi anume: a) pentru pierderile inerente produse în executarea misiunilor ori în procesul pregătirii pentru luptă, în activităţile de producţie şi gospodăreşti, care se încadrează în limitele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare; b) pentru pagubele produse din cauze care nu pot fi prevăzute şi înlăturate; c) pentru pagubele generate de riscul normal al serviciului sau de forţă majoră; d) pentru pagubele produse în executarea ordinului comandantului sau şefului unităţii, caz în care răspunderea materială revine acestuia.

Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, sunt exceptaţi de la prevederile lit. d) militarii care, având posibilitatea de a înlătura parţial sau total urmările păgubitoare ale ordinului primit, nu au raportat în scris, în termen de 24 de ore sau la înapoierea din misiune şi nu au luat, din neglijenţă sau rea-credinţă, măsuri pentru evitarea pagubei, cazuri în care răspund împreună cu comandanţii sau cu şefii unităţilor.

După ce în alin. 1 al art. 11 se arată că, la stabilirea răspunderii materiale conform prezentei ordonanţe, prejudiciul care trebuie reparat nu cuprinde foloasele nerealizate de autoritatea publică păgubită, iar în alin. 2 se precizează că, pentru paguba produsă printr-o faptă ce constituie infracţiune, răspunderea se stabileşte de instanţele judecătoreşti, potrivit legii penale, în art. 12 sunt prevăzute cazurile de angajare a răspunderii materiale a militarilor, după cum urmează:

A. În sarcina gestionarilor, pentru pagubele produse de aceştia în propria gestiune, când: a) potrivit dispoziţiilor legale, atribuţiile au fost exercitate de un delegat al lor sau de o comisie şi se constată o pagubă, dacă nu se face dovada că aceasta s-a produs în absenţa gestionarului; b) au primit bunuri în cantităţi mai mici decât cele înscrise în documentele însoţitoare sau cu vicii aparente, fără să fi întocmit proces-verbal de constatare; c) nu au solicitat, în scris, asistenţă tehnică de specialitate la primirea bunurilor, deşi aceasta era necesară;

B. În sarcina militarilor, pentru pagubele produse atunci când primesc, transportă, păstrează şi eliberează bunuri materiale şi valori, fară a avea calitatea de gestionar în înţelesul legii;

C. În sarcina comandanţilor sau şefilor unităţilor, când: a) nu au asigurat gestionarilor, la solicitarea scrisă a acestora, în cazurile prevăzute de lege, asistenţa tehnică de specialitate la primirea, transportul, depozitarea, inventarierea şi distribuirea bunurilor materiale şi a altor valori; b) nu au luat măsurile necesare pentru remedierea deficienţelor sesizate în scris de către gestionari; c) s-au substituit gestionarilor în executarea atribuţiilor acestora; d) au dat gestionarilor sau altor militari, care răspund de bunurile materiale, ordine ilegale sau greşite care au condus a producerea de pagube; e) au rezultat pagube, ca urmare a nevalorificării drepturilor la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii; f) pagubele au rezultat din neurmărirea unor sume cuvenite din orice cauză şi pentru care există titlu executoriu; g) nu au luat măsurile de siguranţă necesare pentru păstrarea în bune condiţii a bunurilor materiale şi a altor valori;

D. În sarcina autorului faptei, când pagubele sunt produse în alte situaţii decât cele prevăzute la art. 6 alin. 1;

E. In sarcina persoanei vinovate, dacă fapta prin care paguba a fost pricinuită constituie infracţiune. Pentru pagubele cauzate în procesul pregătirii pentru luptă militarii răspund material, în limita a trei solde lunare nete, calculate la data constatării pagubei, iar pentru pagubele produse asupra materialelor aflate în patrimoniul Ministerului Apărării Naţionale date în folosinţă pentru instruire şi pentru îndeplinirea misiunilor ordonate, membrii formaţiunilor de protecţie civilă, precum şi comandanţii formaţiunilor de pregătire premilitară a tineretului pentru apărare, răspund material în limita a trei salarii medii pe economie, calculate pe baza celui realizat în luna în care s-a constatat paguba.

În ambele situaţii, partea de pagubă care depăşeşte trei solde lunare nete sau trei salarii medii pe economie se scade din evidenţa contabilă a unităţii militare pagubite.

Dacă paguba a fost cauzată de mai mulţi militari, răspunderea materială a fiecăruia se stabileşte ţinându-se seama de măsura în care a contribuit la producerea ei, iar când nu se

poate determina în ce măsură a contribuit fiecare la producerea pagubei, răspunderea materială a militarilor implicaţi se stabileşte proporţional cu solda netă de la data constatării pagubei. În gestiunile în care manipularea bunurilor se face în colectiv sau în schimburi succesive, fară predarea gestiunii între schimburi, răspunderea materială se stabileşte proporţional cu timpul lucrat de fiecare gestionar de la ultima inventariere a bunurilor67.

Articolele 16 şi 17 reglementează competenţele de aprobare a scăderii din evidenţa contabilă a unităţii a pagubelor produse de militarii în termen, militarii cu termen redus, elevii şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ, iar art. 19 cuprinde dispoziţii ce reglementează răspunderea în cazul constatării insolvabilităţii autorului direct al prejudiciului.

Militarii care au încasat sume nedatorate sunt obligaţi să le restituie, iar dacă au primit bunuri care nu li se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau le-au fost prestate servicii la care nu erau îndreptăţiţi, sunt obligaţi să plătească contravaloarea lor, calculată în condiţiile legii68. Contravaloarea bunurilor distribuite peste drepturile legale militarilor în termen, elevilor liceelor militare, elevilor şi studenţilor militari, precum şi minorilor din centrele de reeducare, arestaţilor preventiv şi condamnaţilor se recuperează de la cei din vina cărora s-a produs paguba69.

În alin. 1 al art. 21 se prevede că autorităţile publice prevăzute la art. 2 sunt obligate să îi despăgubească pe militarii care au suferit din culpa unităţii un prejudiciu material în timpul îndeplinirii obligaţiilor militare şi în legătură cu acestea, iar potrivit alin. 3, sumele plătite ca despăgubiri se vor recupera de la persoanele vinovate de producerea pagubei, în condiţiile prezentei ordonanţe.

Stabilirea şi recuperarea pagubelor cauzate de militari sunt reglementate de art. 22-29. Astfel, potrivit art. 22, comandantul sau şeful unităţii care a constatat ori a luat la cunoştinţâ de producerea unei pagube dispune, în scris, deîndată, efectuarea cercetării administrative.

Termenul pentru efectuarea cercetării administrative şi de înregistrare a actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat la cunoştinţă de producerea pagubei. Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau şeful eşalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris70. În toate situaţiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea şi ascultarea celor în cauză, pentru explicaţii scrise şi prezentarea de probe în apărare71.

Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse autorităţilor publice prevăzute la art. 2, poate fi stabilită, numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la producerea lor.

Obligarea la restituirea sumelor încasate fară drept, a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, se poate face numai în cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de când au beneficiat de servicii nedatorate. În cazul constatării pagubei după un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori când au beneficiat de servicii nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la această dată, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba.

Când persoanele prevăzute la art. 20 alin. 1 sunt cadre militare, militari angajaţi pe bază de contract ori salariaţi civili şi nu au fost de bună-credinţă, ele vor fi obligate la restituirea sumelor sau la plata contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, dacă paguba a fost constatată în cel mult 3 ani de la primirea sumelor, a bunurilor ori a prestării serviciilor nedatorate. Termenele de mai sus sunt termene de decădere.

Obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse sau a contravalorii bunurilor şi serviciilor nedatorate, precum şi obligarea la restituirea sumelor încasate fară drept se face prin

67 Art. 15 din O.G. nr. 121/199868 Art. 20 alin. 1 din O.G. nr. 121/199869 Ibidem, alin. 270 Art. 23 alin 1 şi 2 din O. G. nr. 121/199871 Ibidem, alin. 3

decizie de imputare. Decizia de imputare se emite de către comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă şi constituie titlu executoriu. În situaţiile arătate mai sus, când în cauză este comandantul sau şeful unităţii, singur sau împreună cu alte persoane, decizia de imputare se emite de comandantul sau şeful eşalonului superior72. Decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s-o emită şi se comunică, în termen de cel mult 15 zile, celui obligat la plată73.

Decizia de imputare va fi temeinic motivată şi va cuprinde obligatoriu termenul în care poate fi contestată şi organul competent să soluţioneze contestaţia74.

Acoperirea pagubelor, precum şi restituirea sumelor sau plata contravalorii bunurilor ce nu mai pot fi restituite în natură ori a serviciilor nedatorate, recunoscute, se face, potrivit art. 26, prin angajament de plată, în scris, al celui în cauză. În acest caz, angajamentul de plată constituie titlu executoriu de la data semnării acestuia.

Sumele stabilite pentru acoperirea pagubelor produse autorităţilor publice prevăzute la art. 2 se reţin în rate lunare din solda ori salariul sau din alte drepturi băneşti ale celor în cauză, în condiţiile legii, începând cu prima soldă ori salariu al acestora de la data comunicării titlului executoriu. Ratele nu pot fi mai mari de o treime din solda lunară ori din salariul net, fără a putea depăşi, împreună cu celelalte reţineri, jumătate din aceste drepturi, cu excepţia cazurilor în care, prin lege, se stabileşte altfel.

Până la rămânerea definitivă a titlurilor executorii sumele reţinute în baza acestora se depun de către organul financiar al unităţii militare păgubite într-un cont separat, la bancă sau la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, la alegerea persoanei obligate la plată.

O.G. nr. 121/1998 reglementează şi două categorii de căi de atac: una administrativă şi alta jurisdicţională.

Persoana care consideră că imputaţia sau reţinerea a fost facută fără temei sau cu încălcarea legii, precum şi cea care, după ce a semnat un angajament de plată, constată că în realitate nu datorează, parţial sau total, suma pretinsă de unitate poate face contestaţie, în cel mult 30 de zile de la data comunicării sub semnătură a deciziei de imputare sau de la data semnării angajamentului de plată.

Contestaţiile se depun la unitatea care are în evidenţă debitul şi se soluţionează de comandantul sau şeful care a emis decizia de imputare sau a cărei comisii a efectuat cercetarea administrativă privind paguba pentru care s-a semnat angajamentul de plată.

Verificarea temeiniciei contestaţiei poate fi facută de persoana amintită mai sus sau de o comisie de soluţionare a contestaţiei, numită de aceasta, nefiind obligatoriu ca membrii comisiei să fi participat la efectuarea cercetării administrative.

Hotărârea asupra contestaţiei se pronunţă în termen de 30 de zile de la data înregistrării acesteia şi se comunică, în scris, în termen de cel mult 15 zile de la pronunţare, unităţii care are în evidenţă debitul, precum şi celui în cauză.

Împotriva hotărârilor pronunţate asupra contestaţiei, cel nemulţumit poate face plângere în cel mult 15 zile de la data comunicării hotârârii. Plângerea se depune la unitatea care are în evidenţă debitul, iar aceasta este obligată să o înainteze comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor în cel mult 5 zile de la înregistrare. Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor soluţionează plângerea în cel mult 60 de zile de la data înregistrării acesteia la comisie. Hotărârile comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor se consideră definitive şi se comunică unităţii care are în evidenţă debitul, precum şi celor în cauză, în cel mult 15 zile de la pronunţare.

După epuizarea acestor căi de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condiţiile prezentei ordonanţe se pot adresa instanţelor judecătoreşti competente potrivit legii75.

72 Art. 25 alin. 1-3 din O.G. nr.121/199873 Ibidem, alin. 474 Ibidem, alin. 575 V. I. Prisăcaru considră că instanţa competentă teritorial este Curtea de Apel - Secţia de contencios

administrativ, a se vedea V. Prisăcaru, op. cit. (2002), p. 679

Comisiile de jurisdicţie a imputaţiilor se înfiinţează, se organizează şi funcţionează pe baza ordinului conducătorilor autorităţilor publice prevăzute la art. 2 fiind formate din 3-7 membri.

Dacă din motive temeinice, nu s-a efectuat cercetarea administrativă sau nu s-a emis decizia de imputare în termenele prevăzute la art. 23 alin. 1 şi 2 şi la art. 25 alin. 4, precum şi în cazul în care decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba ori pentru o pagubă mai mică decât cea reală, comandatul sau şeful unităţii poate cere comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor repunerea în termen.

Cererea se face în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative sau emiterea decizie de imputare ori la data când comandantul sau şeful unităţii competente a luat cunoştinţă că decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea reală.

Când s-a admis cererea de repunere în termen, termenele prevăzute în art. 23 alin. 1 şi 2 şi în art. 25 alin. 4 curg de la data înregistrării hotărârii la unitatea în cauză. După expirarea termenelor prevăzute în art. 23 alin. 1 şi 2 şi în art. 25 alin. 4, paguba se impută celor vinovaţi de neefectuarea cercetării admmistrative sau de neemiterea decizie de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen Hotărârile definitive pot fi revizuite de organul care le-a pronunţat, la cererea militarilor interesaţi, a condamnaţilor sau şefilor unităţilor ori a şefilor organelor de control financiar de gestiune, când au fost descoperite fapte ori acte noi care nu au putut fi prezentate până la data soluţionării cauzei, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Cererea de revizuire se face în cel mult 30 de zile de la data când persoanele interesate au luat cunoştinţă de actele sau faptele care constituie motivul revizuirii şi se depune la unitatea care are în evidenţă debitul. Unitatea este obligată să înainteze cererea de revizuire la organul competent să o soluţioneze în cel mult 3 zile de la înregistrare. Hotărârea asupra cererii de revizuire se pronunţă în cel mult 30 de zile de la data înregistrării acesteia la organul competent să o soluţioneze şi se comunică în cel mult 15 zile unităţii care are în evidenţă debitul şi celor în cauză.

Dacă pentru pagubele produse s-au stabilit răspunderi materiale în sarcina mai multor persoane, de cererea introdusă de una dintre ele, în exercitarea căilor de atac vor beneficia, potrivit cu ceea ce va rezulta privitor la situaţia fiecăreia, şi persoanele care nu au făcut cerere.

La soluţionarea contestaţiilor şi a cererilor de revizuire de către comandanţi sau şefi de unitate ori de către comisiile de soluţionare a contestaţiilor, persoanele obligate la plată pot fi citate când ele solicită aceasta în mod expres, precum şi în cazurile complexe.

În situaţia în care, după epuizarea căilor de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condiţiile prezentei ordonanţe consideră că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanţelor judecătoreşti competente, potrivit legii.

În articolele finale sunt reglementate începerea urmării penale şi judecarea de către instanţele judecătoreşti a infracţiunilor prin care s-au cauzat pagube materiale autorităţilor publice prevăzute la art. 2. Astfel dacă instanţa de judecată pronunţă achitarea pentru motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală, precum şi în alte cauze reglementate în text, recuperarea pagubelor materiale se va face potrivit prevederilor acestei ordonanţe.