CAPITOLUL 1. ROLUL VEGETATIEI LEMNOASE PRIVIND ADAPOSTIREA SI HRANA SPECIILOR DE INTERES CINEGETIC

“Pădurea e casa şi masa vânatului” (zicală veche românească)

1.1. Pădurea – loc de adăpost pentru animale şi păsări

Multe din mamiferele şi păsările de interes cinegetic se adăpostesc şi se hrănesc în pădure. Se apreciază că masivele forestiere asigură condiţii de existenţă pentru aproximativ 80% din speciile faunei cinegetice (Negruţiu ş.a., 2002). Sunt numeroase motivele care determină animalele şi păsările să se adăpostească pe teritoriile acoperite cu vegetaţie lemnoasă, pădurea influenţând modificarea unor factori climatici, a compoziţiei aerului, reducerea poluării etc., modificări cu acţiune favorabilă asupra organismului speciilor de mamifere şi păsări.

Astfel, pădurea influenţează regimul termic, creând un mediu intern aerian şi edafic diferit de cel exterior, de regulă mai moderat, protejat de excese termice, modificările resimţindu-se frecvent şi la liziera pădurii, mai ales în partea umbrită a marginii de masiv. Din energia calorică ajunsă la nivelul coroanei, o parte se reflectă în atmosferă (5…15 %), cea mai mare parte a luminii incidente (75-90%) se absoarbe în coronament, iar o cantitate redusă din radiaţia incidentă – în funcţie de specie, vârstă, starea şi structura arboretului, anotimp etc. se transmite spre zonele inferioare ale arboretului.

De aceea, temperaturile minime medii în păduri sunt mai ridicate (cu până la 40C în timpul verii), iar maximele mai coborâte cu 1-20C, ceea ce conduce la reducerea amplitudinilor termice (Florescu şi Nicolescu, 1996).

În teren deschis, valorile extreme ale temperaturii (minima şi maxima) se realizează la nivelul solului; în pădure, ele se înregistrează la nivelul coroanei. De aceea, diferenţele termice maxime între pădure şi terenul învecinat neacoperit de vegetaţie forestieră se înregistrează la suprafaţa solului, fiind de până la 100C. Determinările făcute de Rothacher (Florescu şi Nicolescu, 1996) au arătat de exemplu că, în teren descoperit temperatura maximă are valoarea de 36,60C, iar în pădurea învecinată valoarea este de numai 25,60C; diferenţele se reduc treptat cu înălţimea, ajungând la valoarea de numai 2,20C, la înălţimea de 91 cm de la sol şi anume: 27,20C în teren descoperit şi 25,00C în pădure.

În consecinţă, în interiorul pădurii temperaturile extreme sunt diminuate. În timpul nopţii şi iarna, scăderea este mai redusă comparativ cu cea din timpul zilei şi vara. Vara, solul din pădure este mai rece cu 3-5 chiar 100C

4

decât în teren descoperit, iar iarna, datorită litierei şi stratului de zăpadă, solul din pădure se menţine mai cald.

Reducerea valorilor temperaturii în zilele călduroase de vară contribuie la scăderea pulsului, temperatura pielii şi/sau a blănii animalelor scade şi, datorită faptului că la suprafaţa frunzelor şi a tulpinilor se înregistrează mai puţine grade, animalele nu mai recepţionează căldură suplimentară ci, dimpotrivă, elimină căldură, ceea ce le creează senzaţia de răcorire.

Insolaţia din teren descoperit, producând încălzirea excesivă a corpului, împiedică cedarea normală a căldurii din organism, creându-le animalelor o stare neplăcută de moleşire, chiar de sufocare.

În general, în pădurile de răşinoase, aerul este mai cald iarna şi mai rece vara, în cele de răşinoase şi foioase de lumină, temperaturile sunt mai ridicate vara şi mai reduse iarna, în timp ce în arboretele de foioase de umbră aerul este mai rece atât vara cât şi iarna.

De aceea, în zilele toride de vară, multe specii de mamifere – în special cele cu blană şi păsările găsesc condiţii mai bune în pădure sau la liziera acesteia decât în teren deschis.

În timpul iernii, în perioadele geroase, animalele şi păsările găsesc adăpost mai potrivit în pădure. Sunt deosebit de importante valorile de temperatură din timpul naşterii şi mai ales al primei perioade de creştere a noilor fiinţe.

Pădurea influenţează umiditatea atmosferică şi din sol, contribuind astfel la realizarea unor condiţii mai bune pentru fauna cinegetică şi piscicolă, care consumă, ca şi celelalte componente ale zoocenozei, atât apa înmagazinată în biomasa consumată cât şi pe cea din sursele de suprafaţă (ape stătătoare şi curgătoare).

Pădurea reprezintă un mare rezervor de apă prin cantităţile mari ce se găsesc în organele plantelor (până la 85-90 % din masa unora dintre ele), dar şi un mare consumator ca urmare a procesului de transpiraţie în care se utilizează până la 99,8 % din apa extrasă din sol, restul de 0,2 % fiind folosită în procesul de fotosinteză. Datorită consumului mare de apă, pădurea poate exercita un drenaj biologic pe terenurile fondurilor de vânătoare expuse înmlăştinării.

În pădure, apa sub formă lichidă (ploi) este reţinută în parte de frunze, altă parte pătrunde în sol, care, de regulă, este mai permeabil ca în teren descoperit, astfel încât pericolul formaţiunilor torenţiale, al viiturilor în cazul ploilor cu caracter torenţial este diminuat, animalele găsind în asemenea situaţii, condiţii mai bune de adăpost. Deoarece în timpul iernii, zăpada se aşează uniform la suprafaţa solului, animalele nu depun eforturi suplimentare pentru străbaterea terenului în căutarea hranei.

Bruma, chiciura, poleiul, grindina sunt mai puţin resimţite de animalele ce trăiesc pe suprafaţa solului, în asemenea situaţii observându-se adeseori migrarea animalelor din teren neacoperit cu vegetaţie, către pădure sau chiar spre pâlcuri sau buchete de plante lemnoase (Negruţiu, 1983).

Rolul deosebit al pădurii în regularizarea debitelor cursurilor de apă şi ameliorarea calităţii apei, contribuie, de asemenea, la optimizarea condiţiilor pentru fauna piscicolă.

5

Arborii şi arbuşţii sub forma masivelor sau a perdelelor forestiere de protecţie micşorează viteza de deplasare a aerului care poate avea o acţiune deosebit de dăunătoare asupra stării de sănătate a speciilor de interes cinegetic.

Vijeliile, furtunile influenţează negativ viaţa păsărilor, mamiferelor ş.a., care-şi găsesc adăpost numai în pădure.

Efectul benefic al masivelor forestiere asupra vitezei, direcţiei şi structurii vântului se resimte şi în apropierea acestora. Astfel, masele de aer în mişcare îşi reduc viteza în apropierea pădurilor sau a perdelelor forestiere de protecţie. Totodată, ele îşi schimbă direcţia, ridicându-se deasupra masivului, pentru ca dincolo de pădure, masele de aer să coboare treptat spre sol, recăpătându-şi viteza iniţială la o distanţă care obişnuit depăşeşte de 20 ori înălţimea arboretului (Florescu şi Nicolescu, 1996).

Pădurea influenţează şi compoziţia aerului atmosferic, creând condiţii mai bune pentru animalele şi păsările ce o populează.

Astfel, prin procesul de fotosinteză se elimină oxigen şi se consumă dioxid de carbon. Ori oxigenul este indispensabil organismelor vii, atât prin influenţa sa asupra proceselor vitale (oxigenul diatomic – O2), cât şi prin capacitatea de filtrare a radiaţiilor solare cu lungime de undă scurtă (ultraviolete), cauzatoare de modificări ale unor factori climatici, ca şi de efecte negative directe asupra stării de sănătate a regnului animal.

Prin procesul de fotosinteză pădurile contribuie, de asemenea, la îmbogăţirea aerului în ioni negativi, care facilitează asimilarea fierului în organismul animal. Acesta este utilizat în producerea unor enzime cu fier, stimulează metabolismul unor compuşi cu înalt conţinut energetic sau a acizilor nucleici, ca şi asimilarea oxigenului şi a potasiului.

Aerul din pădure este mai puţin poluat cu noxe produse de unele întreprinderi industriale ce emană în atmosferă plumb – a cărui remanenţă ajunge până la două săptămâni şi care este deosebit de dăunător pentru aparatul respirator şi circulator atât al oamenilor cât şi al animalelor. Alţi poluanţi precum dioxidul de sulf, oxidul de carbon, compuşi ai fluorului, clorului, arsenului, azotului (în special nitriţi) au influenţe negative asupra solului şi în special a apelor, care acţionează la rândul lor asupra sănătăţii zoocenozelor.

Multe specii lemnoase produc substanţe volatile (aromate) din grupa flavonelor, numite fitoncide, care au însuşirea de a distruge anumiţi viruşi, bacili, bacterii, atât la om cât şi la animale.

De exemplu, fitoncidele emanate de acele de brad distrug bacilul care produce difteria, cele emanate de acele altor răşinoase şi în special ale pinului distrug bacilul Koch al tuberculozei; fitoncidele produse de frunzele speciilor de cvercinee distrug bacilul dezinteriei.

Aerul din pădure este mai bogat în ioni negativi (O2 , OH ). În general, la nivelul solului, raportul între ionii pozitivi şi cei negativi este de 1,2 : 1; când acest raport este de s-a constatat clinic la oameni, dar este posibil şi la animale, o stare nervoasă anormală (irascibilitate, nelinişte etc.). Prezenţa ionilor negativi facilitează asimilarea fierului şi utilizarea sa în producerea unor enzime cu fier, stimulează metabolismul unor compuşi cu înalt conţinut energetic şi/sau a acizilor nucleici, ca şi asimilarea oxigenului şi a potasiului,

6

toate acestea contribuind la creşterea vitalităţii, la sporirea rezistenţei organismului animal faţă de anumiţi factori adverşi ai mediului. Efectul stimulator al ionilor negativi constă şi în capacitatea lor de a accelera oxidarea serotoninei (hormon din sânge), ce participă la mai multe procese, cum ar fi: transmiterea impulsurilor nervoase şi somn; reducerea concentraţiei de serotonină, are un efect liniştitor asupra sistemului nervos.

Ozonul (oxigenul triatomic – O3) cu care se îmbogăţeşte până la anumite valori aerul din pădure prin oxidarea substanţelor organice din litieră şi mai ales a terebentinei din răşină, activează arderile din organism, fortifică organismul, creând un spor de vitalitate şi acţionează ca un narcotic uşor micşorând irascibilitatea, fiind, deseori, un puternic dezodorizant.

Vegetaţia lemnoasă, reprezentată prin păduri, perdele de protecţie etc. are un rol important în reducerea zgomotelor faţă de care multe din speciile de interes cinegetic manifestă o deosebită sensibilitate (Negruţiu ş.a., 2002, Ionescu, 2002, Goicea, 2002).

În multe ţări (Germania, Elveţia ş.a.), măsurătorile au arătat că o bandă forestieră cu lăţimea de 120-180 m poate asigura o diminuare satisfăcătoare a zgomotului provocat de circulaţia neîntreruptă a vehiculelor pe o autostradă (Roisin citat de Negruţiu, 1981). Atenuarea obţinută prin prezenţa unei fâşii de 200-250 m corespunde celei constatate la distanţa de 1.800-2.000 m de sursa de poluare în teren deschis. Alte măsurători au indicat că o perdea forestieră de protecţie de 30 m lăţime reduce zgomotul produs de circulaţia auto cu 8…11 %. Absorbţia şi dispersia zgomotelor în cazul unei grupări compacte de arbuşti, poate fi micşorată cu până la 50% din valoarea iniţială, iar la nivelul coroanei unui arbore cu aproximativ 24% (Roisin, Carmazin-Cocovschi, citaţi de Negruţiu, 1981, 1996). În reducerea poluării fonice un rol important îl are compoziţia arboretelor. Este mai evidentă în cazul răşinoaselor, al arboretelor dense etc.

Suprafaţa solului din pădure, adeseori acoperită cu litieră în descompunere, care degajă căldură, reprezintă culcuşul ideal pentru unele specii de interes cinegetic. Pentru alte specii, solul afânat, reavăn se modelează relativ uşor, constituind, de asemenea, un loc de odihnă convenabil.

1.2. Pădurea – sursă de hrană pentru speciile de interes cinegetic

Numeroase specii de interes cinegetic se hrănesc cu frunze, lujeri, fructe sau chiar cu tulpinile unor exemplare tinere. Altele preferă ca hrană specii de animale, insecte, microfauna din sol, pădurea fiind cea mai complexă comunitate de viaţă. În păduri, trăiesc specii din aproape toate grupele de animale. De exemplu, în pădurile Europei Centrale, au fost inventariate 6.415 specii (exceptând protozoarele) din care: 5.210 specii de insecte, 380 viermi, 70 păsări, 70 moluşte, 27 mamifere, 5 reptile ş.a. (Negulescu, ş.a., 1973). Desigur că structura faunei din pădure este determinată de localizarea geografică, respectiv componenţa pădurii.

7

Nevertebratele din sol sunt reprezentate printr-un număr impresionant, în anumite situaţii, biomasa lor ajungând până la 1.000 kg/ha (Florescu şi Nicolescu, 1996).

Păsările sunt reprezentate printr-o diversitate de specii în funcţie de compoziţia, vârsta şi consistenţa pădurii (tabelul 1.1).

Densitatea populaţiei unor păsări (perechi / km2) în diferite păduri(după Schwerdtfeger, 1965, din Doniţă ş.a., 1977)

Tabelul 1.1 S p e c i i Pădure

de luncăPădurede pin

Pădurede molid

Pădure deparc

Cinteză (Fringilla coelebs) 9 36 56 211

Fâşă de pădure (Anthus trivialis) 2 7 3 -

Pitulice verde mică (Phylloscopus collybita) 3 2 4 13

Codros (Pheonicurus phoenicurus) 2 1 5 92

Măcăleandru (Erithacus rubecula) 4 2 13 -

Mamiferele din pădure adaptate la traiul în arbori (veveriţa, pârşul, jderul, pisica sălbatică ş.a.), pe sol (mamifere mari, răpitoare ş.a.), pe sol şi în subsol (bursucul, şoarecii de pădure, cârtiţa ş.a.) găsesc hrană în orice anotimp.

Datorită compoziţiei şi structurii deosebit de complexe a biocenozei pădurii, structura trofică este bogată - cu 4-5 lanţuri trofice (producători, erbivore, carnivore de ordinul I, II, III), la care se pot adăuga încă 2-3 lanţuri la nivelul consumatorilor şi descompunătorilor de necromasă.

Arbuştii ca specii pentru protecţia şi ameliorarea însuşirilor solului sunt importanţi şi prin producţia de biomasă pusă la dispoziţia faunei de interes cinegetic, aşa cum se poate constata din tabelul 1.2.

Acumularea de biomasă în etajul arbuştilor în funcţie de vârsta arboretului, într-o biocenoză cu stejar

(Doniţă ş.a., 1977)

Tabelul 1.2Vârsta arboretului - ani -

10 20 40 60 80 100 120 140 160 180 200

Biocenoza subarboretului- kg/ha -

2300 0 0 120 240 240 359 440 589 644 699

Creşterea curentă - kg/an/ha -

230 0 0 6 6 0 6 4 8 2,5 2,5

Şi pătura ierbacee (reprezentată prin plante ierboase, lemnoase pitice, muşchi ş.a.) caracteristică diferitelor tipuri de pădure, constituie adeseori,

8

hrană pentru speciile de interes cinegetic, favorizează dezvoltarea unor specii de insecte folositoare pădurii ori este consumată de speciile de interes cinegetic (de exemplu umbeliferele), emană fitoncide cu acţiune antivirotică şi/sau antibiotică etc.

1.3. Oportunitatea instalării vegetaţiei lemnoase în fondurile de vânătoare

În trecutul foarte îndepărtat, când pădurile ocupau 60-70% din teritoriul de astăzi al ţării noastre, fauna de interes cinegetic era bogat reprezentată. Datorită densităţii reduse a populaţiei, practicarea vânătorii nu constituia un pericol privind diminuarea speciilor de interes cinegetic.

Mai târziu, odată cu creşterea numerică a populaţiei, suprafaţa pădurilor s-a redus treptat, la început pentru ca terenul să fie ocupat cu plante agricole, apoi pentru valorificarea lemnului în ţară şi mai ales pentru export. Vânarea excesivă a animalelor pentru carne, blănuri sau trofee a contribuit la reducerea numărului exemplarelor şi al speciilor de interes cinegetic, până la dispariţia totală a unora dintre ele.

În consecinţă, s-au înmulţit preocupările pentru cultura şi protejarea unor specii de interes cinegetic, inclusiv pentru crearea unor habitate corespunzătoare la câmpie, unde suprafaţa pădurilor naturale scăzând accentuat, vânatul a migrat spre alte zone ori a dispărut (dropia, şacalul ş.a.). La munte, unde pădurile ocupă teritorii mai întinse, adeseori unele specii de interes cinegetic depăşind o anumită densitate au produs şi produc încă pagube însemnate în arboretele tinere (seminţişuri, desişuri) constituite din specii instalate natural sau artificial, cu valoare economică ridicată, ceea ce a contribuit la degradarea acestora, uneori până la compromiterea totală.

Cercetări efectuate de-a lungul deceniilor (Ichim, 1988, Goicea, 2002) au evidenţiat pagubele deosebite produse de către cervide, pagube materializate prin roaderea lujerului terminal la puieţii de molid, duglas ş.a., iar mai târziu prin roaderea scoarţei la exemplarele tinere.

De aceea, a devenit necesar ca, pentru a ocroti pădurile cu multiple funcţii şi a menţine biodiversitatea acestora, să se recurgă la instalarea unor culturi de specii lemnoase pe terenurile fondurilor de vânătoare.

Speciile lemnoase instalate artificial, constituind adăpost şi hrană pentru speciile de interes cinegetic, au rolul de a proteja cât mai mult posibil exemplarele din pădurile destinate producţiei de lemn şi/sau protecţiei deosebite.

Terenurile în care se vor instala asemenea culturi, speciile folosite, amplasarea şi îngrijirea acestora, vor trebui să aibă în vedere multifuncţionalitatea noilor culturi, luând în considerare pe lângă speciile de interes cinegetic, atât activităţile diverse cât şi folosinţele terenurilor învecinate (turism, activităţi comerciale, culturi agricole, ferme zootehnice, terenuri degradate, mici întreprinderi industriale mai mult sau mai puţin poluante ş.a.).

În realizarea culturilor forestiere de interes cinegetic, trebuie avut în vedere faptul că relaţiile dintre vânat şi arboretele artificiale diferă faţă de cele care se manifestă în arboretele provenite din regenerarea naturală. Creşterea

9

mai rapidă a puieţilor din plantaţii, puieţi proveniţi din pepiniere unde se folosesc frecvent îngrăşăminte organice sau minerale, determină o densitate mai redusă a lemnului şi o frăgezime accentuată a lujerilor tineri, care devin astfel mult mai atractivi pentru speciile de interes cinegetic în comparaţie cu lujerii puieţilor rezultaţi din regenerările naturale (Goicea, 2002).

10

CAPITOLUL 2. BAZE SEMINOLOGICE. RECOLTAREA SI PRELUCRAREA FRUCTELOR SI CONURILOR

2.1. Noţiuni generale privind bazele seminologice

Speciile lemnoase arbustive şi arborescente se instalează pe terenul de împădurit, inclusiv al fondurilor de vânătoare folosind seminţe, puieţi, butaşi, marcote.

În vederea obţinerii unor culturi forestiere de calitate cu cheltuieli cât mai mici, este necesar să se aplice tehnologiile cele mai adecvate de obţinere a materialului folosit la instalarea culturilor.

Seminţele reprezintă materialul de reproducere cu cea mai mare importanţă pentru obţinerea unor arborete valoroase sub raportul calităţii şi corespunzător scopului urmărit. Reuşita culturilor forestiere, vigoarea şi rezistenţa la factorii dăunători abiotici sau biotici depind nu numai de condiţiile mediului în care vegetează, ci în foarte mare măsură de calitatea seminţelor, indiferent dacă ele au fost semănate direct pe terenul de împădurit ori în pepinieră sau spaţii adăpostite în scopul obţinerii puieţilor, plantaţi ulterior în teren.

Calitatea seminţelor este rezultanta însuşirilor ereditare ale exemplarelor de la care s-au recoltat şi a celor biologice şi fizice ale seminţelor.

Însuşirile fizice sunt reprezentate de mărimea seminţei, forma, starea tegumentului, puritatea masei de seminţe, iar cele biologice reflectă capacitatea seminţelor de a germina, dând naştere unei noi plantule. Aceste însuşiri se pot îmbunătăţi sau ameliora prin diferite operaţiuni tehnologice. Prin alegerea corectă a arborilor seminceri, recoltarea în perioada optimă a fructelor sau seminţelor, condiţionarea corespunzătoare a seminţelor, inclusiv păstrarea sau/şi pregătirea pentru a deveni capabile să germineze, semănarea corectă a acestora şi îngrijirea plantulelor şi puieţilor, specialistul poate contribui hotărâtor la realizarea culturilor viitoare de mare randament, folosind puieţi obţinuţi nu numai din seminţe ci şi din organe vegetative. De exemplu, sunt specii la care multiplicarea din seminţe este dificilă. La altele, intervalul dintre două fructificaţii abundente este de câţiva ani, iar păstrarea seminţelor o perioadă îndelungată nu este posibilă. La speciile dioice, în lipsa exemplarelor femele nu se obţin fructe, recurgându-se şi în acest caz la înmulţirea vegetativă. La alte specii, multiplicarea din butaşi, marcote este mult mai uşoară şi atunci se realizează împădurirea terenurilor prin butăşiri directe sau marcotaj, ori cu puieţi obţinuţi din butaşi, respectiv marcote în pepiniere.

În scopul obţinerii seminţelor de calitate se porneşte de la alegerea corectă a arborilor seminceri.

În lucrările de împăduriri sau reîmpăduriri pentru producerea unor cantităţi sporite de lemn de calitate superioară la exploatarea arboretelor,

11

arborii seminceri se aleg în baze seminologice care pot fi, arborete sursă de seminţe, rezervaţii de seminţe ori livezi pentru producerea seminţelor.

Arboretele - sursă de seminţe sunt arborete naturale sau artificiale încadrate în clase superioare sau mijlocii (la unele specii chiar inferioare) de producţie, ajunse la vârsta deplinei maturităţi, cu o consistenţă peste 0,5, specia sau speciile de la care se vor recolta seminţe aflându-se în proporţie cât mai mare (arborete pure – pentru unele specii (fag, salcâm, anin negru) cel puţin 0,5 la molid, gârniţă, cer, cel puţin 0,3 la brad, tei, plopi) sau indiferent de proporţia de participare pentru larice, duglas, pini (silvestru, negru, cembra, strob), stejar pedunculat, gorun, stejar roşu, frasin ş.a. Arboretele trebuie să prezinte o bună stare de sănătate, apreciată prin lipsa vătămărilor provocate de factorii abiotici (ger, îngheţ, vânt, zăpadă, secetă) ori biotici (ciuperci, insecte ş.a.).

Rezervaţiile de seminţe provin din transformarea arboretelor surse de seminţe identificate în prealabil, supuse unor lucrări speciale de transformare şi apoi unor lucrări de îngrijire.

Ca lucrări iniţiale sunt: a) delimitarea şi marcarea arborilor limitrofi rezervaţiei cu o bandă de culoare galbenă, având lăţimea de 7-9 cm, situată la 1,30 m de la sol, bandă ce înconjoară trunchiul arborilor; b) izolarea de polen străin (polenul aparţinând speciei sau speciilor din rezervaţie, dar situate în afara acesteia; c) alegerea şi marcarea arborilor seminceri.

Arborii seminceri sunt reprezentaţi de exemplarele aparţinând speciei (speciilor) pentru care s-a constituit rezervaţia, situate în clasele I, II şi III Kraft, cu înălţimi şi diametre superioare sau egale cu valorile lor medii pentru întreaga populaţie, însuşiri fenotipice din cele mai bune şi anume: cu o singură tulpină nebifurcată, verticală, dreaptă, cât mai cilindrică, elagată pe cel puţin 1/3 din înălţime, cu coroană simetrică, îngustă, cu ramurile de ordinul I (care se inseră direct pe tulpină) cât mai subţiri, bogat garnisite cu ramuri de ordine inferioare şi lujeri purtători de fructe, cu aparat foliar abundent şi sănătos, cu o foarte bună stare de vegetaţie şi în plină perioadă de maturitate.

Exemplarele la care aceste însuşiri sunt net superioare reprezintă arborii plus; cele cu dimensiuni aproximativ egale cu cele medii ale arboretului şi unele însuşiri fenotipice inferioare arborilor plus sunt arbori normali. Din aceste două categorii se pot alege arborii seminceri. Arborii seminceri sunt evidenţiaţi pe teren printr-un cerc cu diametrul de 7-9 cm vopsit galben, situat la înălţimea de 1,30 m de la sol în partea din amonte sau pe sensul de acces în rezervaţie. Din arborii minus, cu dimensiuni ale înălţimii şi diametrului inferioare arborelui mediu, cu defecţiuni ale tulpinii (bifurcare, caneluri, gelivuri etc.), coroană asimetrică, ramuri foarte groase, neelagaţi ş.a. nu este permisă recoltarea seminţelor.

Îngrijirea şi conducerea rezervaţiilor de seminţe constau în: a) reducerea treptată a consistenţei până la 0,6 – 0,7 prin extragerea în primă urgenţă a exemplarelor vătămate aparţinând speciei (speciilor) semincere; b) eventual administrarea îngrăşămintelor de bază – N, P, K; c) întreţinerea solului prin îndepărtarea buruienilor, a subarboretului, când acesta ocupă un teritoriu însemnat, împiedicând strângerea fructelor (seminţelor), dacă metoda de recoltare adoptată este recoltarea de pe suprafaţa solului; d) mobilizarea solului, când acesta este foarte înierbat şi tasat.

12

Livezile pentru seminţe (plantaje sau plantaţii semincere) sunt culturi forestiere speciale, izolate de polen străin, cu aspect de livadă, destinate în exclusivitate producerii de seminţe genetic ameliorate în cantităţi mari şi cu frecvenţă ridicată. Puieţii plantaţi în livezile semincere sunt obţinuţi din seminţe, butaşi sau altoaie recoltate din arbori plus.

Pentru recoltarea fructelor (seminţelor) aparţinând speciilor arbustive sau chiar arborescente foarte importante pentru speciile de interes cinegetic, recoltarea se poate face şi din arborete neconstituite ca surse sau rezervaţii de seminţe şi, uneori, chiar din exemplare izolate.

2.2. Factorii ce influenţează fructificaţia şi prognoza acesteia

Prognoza sau prevederea fructificaţiei urmăreşte aprecierea prealabilă a intensităţii fructificaţiei, în scopul pregătirii forţei de muncă necesară recoltării, dar şi utilajelor, dispozitivelor de recoltare, de condiţionare a fructelor (seminţelor), eventual de păstrare, ori de pregătirea terenului pentru semănături directe, ca şi a suprafeţelor pentru producerea puieţilor.

Pentru o cât mai corectă prognozare se folosesc metode diferite. Un rol important în prognozare îl are periodicitatea fructificaţiei, care reprezintă perioada de timp între două fructificaţii abundente. Periodicitatea este specifică speciei arbustive sau arborescente, determinată de factori interni, dar este influenţată şi de numeroşi factori externi ca de exemplu: altitudine, însuşirile solului (bogăţia în elemente minerale, microelemente cu influenţă directă asupra fructificaţiei, textura, structura, umiditatea solului), bonitatea staţiunii şi mai ales evoluţia unor factori climatici în perioada când are loc transformarea mugurilor foliacei în muguri floriferi – la cele mai multe specii, aceasta perioadă fiind în vara (iulie) anului precedent înfloririi ca şi în perioada de înflorire, polenizare, formare, creştere, coacere a fructelor şi maturaţie a seminţelor. Printre aceşti factori se menţionează: căldura, umiditatea aerului, viteza de deplasare a curenţilor de aer, regimul şi forma precipitaţiilor la începutul şi în timpul sezonului de vegetaţie (zăpezi târzii, chiciură, ploi cu caracter torenţial, grindină, perioade de secetă), lumina şi prezenţa sau absenţa unor insecte la care polenizarea este entomofilă, insecte defoliatoare etc. De aceea, periodicitatea fructificaţiei unei specii nu are o succesiune exactă.

Importanţă are şi locul ocupat de specie (în masiv ori exemplar izolat). Periodicitatea este anuală la arbuşti, ulmi, mesteacăn, sălcii, plopi,

castanul porcesc ş.a.La alte specii, periodicitatea de fructificare este:- 1-2 ani: salcâm, anini;- 2-3 ani: brad, duglas, pin silvestru, frasini, paltini, tei;- 3-4(5) ani: molid, pin strob, larice;- 4-6 ani: fag, gorun, iar la unele specii de cvercinee (stejari, gârniţă,

cer ş.a.) periodicitatea poate fi mai mare (până la 8 ani).În anii cu fructificaţie abundentă, calitatea seminţelor este superioară,

randamentul recoltării este superior şi ca atare cheltuielile sunt mai mici, comparativ cu anii de stropeli (fructificaţie slabă).

13

În silvicultură se folosesc mai multe metode pentru prognoza fructificaţiei: 1) analiza evoluţiei unor factori climatici; 2) metode vizuale; 3) metode biologice.

1. Factorii climatici ai căror evoluţie poate influenţa procesul de fructificaţie în anul ce interesează sunt:

- deficitul de umiditate zilnică (ora 13) din sol şi mai ales din atmosferă în perioada iulie-august a anului premergător înfloririi, când are loc diferenţierea mugurilor foliacei în muguri floriferi;

- frecvenţa şi valoarea temperaturilor negative din perioada înfloririi şi a formării fructelor, care pot conduce la îngheţarea acestora;

- abundenţa şi forma precipitaţiilor (zăpadă, chiciură, grindină) care pot împiedica polenizarea, compromiţând astfel procesul de fructificaţie;

- viteza şi frecvenţa curenţilor de aer care influenţează pozitiv ori negativ polenizarea; în timpul sezonului de vegetaţie, vânturile cu viteze mari conduc la desprinderea fructelor de lujeri;

- temperaturile maxime corelate cu regimul precipitaţiilor din sezonul de vegetaţie care împiedică creşterea fructelor, acumularea substanţelor de rezervă, coacerea prematură a acestora.

2. Metoda vizuală presupune aprecierea intensităţii fructificaţiei – de la apariţia florilor până la coacerea fructelor – în urma observaţiilor cu sau fără binoclu efectuate asupra coroanei arborilor seminceri din masiv, la liziera acestuia, dar şi a exemplarelor izolate. Metoda este uşor de aplicat, mai ales de către observatori cu experienţă în domeniu. În funcţie de lipsa sau abundenţa florilor, dar mai ales a fructelor prin compararea gradului de încărcare a coroanei arborilor din masiv şi a celor izolaţi se poate face o prognoză aproximativă, folosind o scară cu patru (trei sau chiar cinci) graduări, şi anume:

0 – lipsă flori, respectiv fructe;1 – înflorire/fructificaţie slabă (număr satisfăcător de flori, fructe

(conuri) în coroana arborilor izolaţi sau de la lizieră şi în număr redus la arborii din masiv);

2 - înflorire/fructificaţie bună (înflorire şi fructificaţie abundentă la arborii izolaţi şi pe lizieră şi bună la cei în masiv);

3 – înflorire/fructificaţie foarte bună (abundentă), când toate exemplarele, inclusiv cele din masiv, au flori/fructe în cantităţi foarte mari.

3. Metodele biologice pot fi expeditive (mai simple), bazate pe observaţii, măsurători, analize sumare sau mai riguroase, necesitând o activitate laborioasă, dar asigurând o precizie mai ridicată în prognozarea fructificaţiei.

De exemplu, parcurgând arborete în care s-a instalat de-a lungul mai multor ani seminţişul natural, în funcţie de desimea şi vârsta acestuia, apreciată după înălţime sau numărul inelelor anuale ale tulpinilor, se poate prognoza intensitatea şi periodicitatea fructificaţiei la speciile ce interesează .

O altă metodă presupune prelevarea carotelor de creştere radială de la arborii seminceri şi măsurarea inelelor anuale. În anii cu fructificaţie abundentă (dar şi în anii secetoşi), inelele anuale de-a lungul carotei sunt mai înguste, ca urmare a diminuării acumulărilor de biomasă. Repetarea sistematică a inelelor înguste, după un număr constant de ani, poate fi consecinţa unei fructificaţii

14

abundente cu o periodicitate egală cu perioada de ani după care apar aceste inele înguste.

Metoda lujerilor de probă presupune recoltarea a cât mai multe (60-90) ramuri purtătoare de lujeri cu fructe situate în diferite părţi ale coroanei (superioară, mijlocie, inferioară). Se numără fructele şi se raportează la lungimea cumulată rezultată prin măsurarea ramurilor, stabilindu-se numărul mediu de fructe/metru ramură. Comparând valorile cu rezultatele obţinute în anii precedenţi sau cu scara calitativă de prognozarea vizuală a intensităţii fructificaţiei se ajunge la o prognoză cu o precizie mai bună. În ţara noastră, o astfel de prognoză s-a realizat pentru speciile de cvercinee de către Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS).

2.3. Recoltarea fructelor, conurilor, seminţelor

2.3.1. Noţiuni generale

Recoltarea fructelor şi a conurilor are loc de regulă, atunci când acestea sunt coapte, iar seminţele au ajuns la maturaţie.

Coacerea fructelor reprezintă procesul fiziologic în urma căruia creşterea acestora încetează, au loc transformări ale substanţelor de rezervă din endosperm şi/sau cotiledoane, aspectul exterior capătă o anumită culoare şi, în final, se întrerupe legătura fiziologică cu planta mamă, pedunculul fructifer desprinzându-se de lujer, realizându-se astfel diseminarea naturală.

La cele mai multe specii, diseminarea se desfăşoară într-un interval scurt de timp (de ordinul zilelor). La altele, pedunculul fructifer rămâne prins de lujer o perioadă îndelungată, uneori până în primăvara anului următor (arţari, frasini, carpen, salcâm, molid, pini, larice).

Maturaţia seminţelor este procesul fiziologic în urma căruia seminţele, având condiţii favorabile de căldură, aerisire, umiditate, sunt capabile să germineze.

La multe specii lemnoase, maturaţia seminţelor se produce concomitent cu coacerea fructelor. La alte specii, maturaţia precede coacerea şi, la acestea, recoltarea se face în starea de „pârgă” a fructelor, adică în faza de început a coacerii.

La anumite specii lemnoase, maturaţia seminţelor are loc abia în anul al doilea de la înflorire.

2.3.2. Perioada de recoltare

Perioada optimă de recoltare diferă în funcţie de specie, de raportul dintre coacere şi maturaţie, de condiţiile climatice ale anului respectiv (căldură, umiditate, secetă ş.a.), de intervalul mai mic sau mai mare de diseminare a fructelor (seminţelor) şi metoda de recoltare cea mai indicată.

În consecinţă, recoltarea fructelor, conurilor, seminţelor are loc în perioade diferite ale anului. Frecvent, recoltarea fructelor se desfăşoară în:

- aprilie-mai la plop alb, salcie căprească;

15

- mai-iunie la ulm;- iunie-iulie la cireş păsăresc;- august: achenele în stare de „pârgă” la tei, fructele de măceşe,

păducel, scoruş, tot în faza de „pârgă”;- august-septembrie: conurile de pin strob, duglas (în anul următor

înfloririi), conurile de brad, fructele de acerinee, frasini în faza de pârgă;- septembrie-octombrie: ghinda, inclusiv pentru speciile la care ajunge

la maturaţie în anul al doilea, jirul;- octombrie până în februarie (martie): conurile de larice, molid, pini,

păstăile speciilor leguminoase.

2.3.3. Metode de recoltare

Recoltarea fructelor, conurilor, seminţelor se poate face de pe suprafaţa solului, din coroana arborilor (arbuştilor), din arbori doborâţi şi de la suprafaţa apei. Alegerea celei mai eficiente metode este influenţată de intensitatea fructificaţiei, înălţimea arborilor (arbuştilor) seminceri, caracteristicile fructelor, seminţelor (mărime, formă, masă, consistenţa pericarpului ş.a.), intervalul de diseminare naturală şi, bineînţeles, de cantitatea ce trebuie recoltată.

a) Recoltarea de pe suprafaţa solului prezintă avantaje în cazul speciilor ce au fructe mari, diseminează într-o perioadă scurtă, prin cădere nu se produc vătămări ale fructelor (seminţelor), cum sunt: ghinda, jirul, castanele, nucile, perele şi merele pădureţe. Fructele (seminţele) fiind de dimensiuni mai mari şi grele cad sub coroana arborilor, într-un interval relativ scurt. Metoda este folosită şi pentru speciile cu fructe uşoare, aripate, care, sub influenţa curenţilor de aer deşi sunt purtate în afara proiecţiei coroanei, se îngrămădesc adeseori în micro-depresiuni.

Metoda este puţin costisitoare, deoarece nu necesită utilaje şi dispozitive scumpe, iar strângerea fructelor/seminţelor se face comod fără mari eforturi din partea muncitorilor şi cu randament, dacă la colectare se folosesc lopeţi de lemn sau greble de lemn cu dinţi apropiaţi. Înainte de începutul diseminării, se recomandă înlăturarea speciilor ierboase şi chiar a arbuştilor situaţi sub coroana arborilor seminceri şi, de asemenea, este indicată curăţirea terenului de litieră, lujeri, ramuri folosind mături de nuiele, greble cu dinţi deşi etc. Pentru a fi transportate, fructele/seminţele se ambalează în coşuri de nuiele, saci de pânză, lădiţe tip navetă ş.a.

b) Recoltarea fructelor şi conurilor din coroana arborilor este cea mai costisitoare şi dificilă, mai ales dacă arborii seminceri au înălţimi apreciabile.

Se recurge la această metodă pentru recoltarea conurilor la răşinoase, dar şi la acele foioase la care fructele diseminează în proporţie redusă şi într-un interval îndelungat (frasini, acerinee, salcâm, anini, tei ş.a.).

Inconvenientul metodei îl reprezintă urcarea în arbore până în partea superioară şi spre periferia coroanei unde se găsesc cantităţi mai mari de fructe, iar seminţele au indici fizici şi fiziologici superiori (Damian ş.a., 1964).

Dispozitivele folosite în acest scop trebuie să fie uşor de transportat, să nu fie grele, să asigure poziţii comode pentru culegător şi să elimine orice pericol de accidentare.

16

Frecvent sunt folosite scările din lemn cu unul sau două braţe, simple sau duble, dar mai ales din aluminiu, alcătuite din 3(4) tronsoane, fiecare de 2,5 (3) m lungime, cu unul (scara daneză) sau două braţe (scara suedeză), tronsonul fiecărui braţ având în partea superioară o bucşe în care se introduce capătul inferior al următorului tronson (fig. 2.1 a,b).

În lipsa unor asemenea scări se poate confecţiona din in sau cânepă o scară de frânghie (fig. 2.1 c) cu o lungime cel puţin egală cu înălţimea elagată a arborilor seminceri. Între cele două braţe se fixează la o distanţă de 40-50 cm trepte din lemn; în partea superioară cele două braţe se împreunează şi se continuă cu o frânghie de ancorare. Datorită faptului că se rulează şi este relativ uşoară, scara se poate transporta comod de culegător. Dificultatea constă în ridicarea şi ancorarea ei de-a lungul tulpinii. În acest scop, se foloseşte un fir de nylon al cărui capăt se trece peste o ramură suficient de rezistentă cu ajutorul unui proiectil dintr-un cartuş de vânătoare cu încărcătură mică sau cu o săgeată lansată dintr-un arc. Cu ajutorul firului de nylon de care se prinde frânghia de ancorare, aceasta trece peste ramura de susţinere şi ajunge cu capătul legat de nylon la sol unde, se fixează sau se leagă de baza tulpinii.

a b c d

Figura 2.1. Scara daneză (a); scara suedeză (b); scara de frânghie (c), inele de frânghie (d)

Mai uşor se poate ajunge în coroană cu ajutorul inelelor de frânghie, confecţionate manual (fig. 2.1d).

Ele constau din bucăţi aproximativ egale cu circumferinţa arborilor seminceri, prevăzute la un capăt cu un inel din oţel în care se introduce cârligul tot din oţel fixat la capătul opus, după ce a fost înconjurată tulpina. De aceste inele, se fixează vertical cârlige prevăzute la partea inferioară cu pedale pe care se sprijină piciorul operatorului. Legat de trunchi, cu centura de siguranţă şi urcat pe primul inel, culegătorul fixează la distanţă convenabilă al doilea inel, ajungând din aproape în aproape până la coroană (fig. 2.1 d).

17

Indiferent de dispozitivele folosite la recoltarea din arbori, culegătorul trebuie să fie protejat cu centura de siguranţă sau cu alte legături prinse de ramuri rezistente. Fructele sau conurile se desprind cu mâna şi se strâng într-un sac fixat la mijlocul culegătorului.

Pentru a creşte randamentul recoltării se folosesc unelte tăietoare pentru retezarea pedunculilor fructiferi, a ramurilor sau lujerilor de ordin inferior (fig.2.2 c), ori pentru desprinderea fructelor (fig. 2.2 b) sau apropierea lujerilor fructiferi (fig. 2.2 a).

Figura 2.2 . Unelte manuale folosite la recoltare:a – pentru apropiat ramurile; b – pentru desprinderea fructelor;

c – pentru retezarea pedunculilor sau ramurilor cu fructe

În ţările cu suprafeţe mari de păduri regenerate artificial, există utilaje şi dispozitive performante ca de exemplu: dispozitivul elveţian tip “bicicletă”, agregate telescopice, platforme hidraulice, platforme simple sau duble pentru susţinerea culegătorului montate pe tractor, utilaje concepute special pentru absorbţia fructelor/seminţelor.

Figura 2.3. Cărucior receptor folosit la recoltarea seminţelor

Deşi din punct de vedere silvicultural nu este indicat, se recurge, uneori, la scuturarea ramurilor pentru a provoca diseminarea fructelor. Operaţia se realizează prin lovirea ramurilor cu mături de nuiele sau folosind un agregat pneumatic vibrator a cărui parte activă funcţionează pe principiul ciocanelor pneumatice cu aer comprimat. Dispozitivul vibrator, prevăzut la capăt cu o brăţară, se prinde de tulpină, dar mai indicat de o ramură şi, datorită vibrării,

18

pedunculul se desprinde de lujer, iar fructele sunt reţinute pe platforma agregatului.

Prin scuturare, fructele pot fi colectate într-o “umbrelă” fixată pe un mic cărucior cu două roţi, uşor de deplasat manual (fig. 2.3).

La speciile arbustive, fructele se pot culege direct din arbuşti de către muncitorul care stă pe suprafaţa solului dacă aceştia au înălţimi de 1.8-2.0 m sau folosind scări duble (de obicei din lemn) pentru exemplarele mai înalte.

Pentru eliminarea timpilor inutili, acesta poartă o mănuşă prevăzută cu un mic săculeţ în care sunt colectate fructele (fig. 2.4)

Fig. 2.4. Mănuşa de recoltat fructe

c) Recoltarea de pe suprafaţa apei se practică mai rar şi numai pentru anumite specii (rânzele-conuleţe de anin, conuri de chiparos de baltă etc.). Colectarea se face primăvara după căderea acestora şi/sau diseminarea seminţelor, folosind plase cu ochiuri foarte mici (2-3 mm) de nylon, pânză ş.a. sau lopeţi speciale (un cadru de lemn de formă dreptunghiulară pe care se fixează plasa).

d) Recoltarea fructelor din arbori doborâţi se aplică, de asemenea, mai rar, la speciile şi exemplarele tăiate cu prilejul exploatării lor sau al unor calamităţi (alunecări de teren, chiar doborâturi de vânt etc.), atunci când procesul are loc concomitent cu perioada de recoltare a fructelor.

De reţinut că nu este permisă tăierea exemplarelor, inclusiv a arbuştilor pentru adunarea mai comodă şi rapidă a fructelor.

2.4. Prelucrarea fructelor şi conurilor

2.4.1. Prelucrarea conurilor de răşinoase

Conul gimnospermelor este numai un organ de fructificaţie, nefiind considerat fruct adevărat, sămânţa rămânând descoperită între solzii acestuia. În general, solzii conurilor de răşinoase sunt lemnoşi, tehnologia de extragere a seminţelor având anumite particularităţi. La alte specii (tisă, ienupăr,

H Prelucrarea fructelor presupune modificarea aspectului, a constituţiei şi a formei acestora prin diferite operaţii tehnologice, în vederea obţinerii seminţelor

19

Ginkgo), solzii sunt cărnoşi, fructele având aspectul de drupe false (galbulus), tehnologiile de obţinere a seminţelor fiind asemănătoare cu ale fructelor cărnoase de la angiosperme.

Solzii conurilor de brad, duglas, prin strob se desfac la temperaturi de 20-250C, valori realizate natural în zilele călduroase de la sfârşitul verii – începutul toamnei, ceea ce conduce la diseminarea seminţelor.

Artificial, temperatura de 20-250C se realizează în spaţii adăpostite (camere sau magazii având o sursă de căldură).

Pentru alte specii, temperatura necesară pentru desfacerea solzilor este mai mare: 450C - la molid, larice, 50-550C – la pinul silvestru, pinul negru.

Asemenea valori se obţin în spaţii special amenajate, numite uscătorii.În procesul de uscare a conurilor, pentru a preveni deprecierea capacităţii

de germinaţie a seminţelor se recomandă respectarea următoarelor reguli:- să fie posibilă preuscarea conurilor, adică menţinerea o perioadă de

câteva ore, la temperatura de 20-25oC, înainte de expunerea lor la temperaturi mai ridicate, de peste 40-45oC;

- în perioada de uscare, toate conurile să fie expuse la condiţii uniforme de căldură, umiditate şi aerisire;

- în spaţiul de uscare să se asigure o bună ventilaţie, care să permită evacuarea rapidă a aerului răcit şi încărcat cu vaporii de apă rezultaţi din conuri;

- seminţele şi conurile eliberate de solzii desfăcuţi să fie scoase cât mai rapid din spaţiul de uscare, deoarece căldura şi umiditatea ridicată pot influenţa negativ calitatea acestora;

- să fie posibilă executarea mecanizată a unor procese (transportul şi evacuarea conurilor ş.a.).

În silvicultură au fost concepute şi construite numeroase tipuri de uscătorii, bazate pe aceste reguli de funcţionare.

Astfel, pentru cantităţi mici de conuri de brad, duglas, pin strob ai căror solzi se desfac la temperatura de 20-250C se pot folosi uscătorii solare (la care sursa de căldură este energia solară), de tip vitrină sau tip morişcă; ultima prezintă avantajul că prin rotirea cutiei în care sunt depuse conurile, acestea se răvăşesc, eliberând seminţele care trec prin pereţii cutiei, fiind captate într-un recipient sau prelată, situate la partea inferioară a dispozitivului.

În funcţie de valorile de temperatură înregistrate, uscarea şi desfacerea solzilor durează 4-6 zile.

Uscătoriile cu încălzire artificială prezintă avantajul că durata de uscare a conurilor este mult mai mică (de la câteva ore până la maximum 24 ore), în funcţie de umiditatea iniţială a conurilor, de posibilitatea menţinerii constante a temperaturii optime fiecărei specii şi asigurarea unei ventilaţii corespunzătoare.

În ţările cu suprafeţe întinse de păduri de răşinoase regenerate artificial, au fost realizate diferite uscătorii (de exemplu: Messer-Schilde în Germania; Surovţev în Rusia).

În ţara noastră se recurge frecvent la uscătorii amenajate în spaţii deja existente sau construite special (uscătoria tip Bicaz, Tarcău, Vatra Dornei, Comăneşti, Gheorghieni, Iacobeni, Nehoiu, Panciu ş.a. [Negruţiu, 1968, Damian ş.a., 1987, Popescu ş.a., 2000].

20

Sugestivă, funcţională şi relativ uşor de amenajat, este uscătoria de conuri Valea Devei. Deasupra camerei de uscare, ce constituie parterul construcţiei, este amplasată camera de preuscare (podul), în care conurile se aduc semimecanizat.

În camera de uscare pe şase etaje sunt amplasate sertare. Partea inferioară a sertarelor este mobilă, închizându-se şi deschizându-se prin glisare cu ajutorul unui mâner. Din camera de preuscare, conurile sunt trecute printr-o fantă în sertarele de la nivelul şase. După patru ore, prin deschiderea sertarelor, conurile trec în sertarul inferior, astfel că în 24 ore, conurile străbat sertarele de la cele şase nivele; conurile din sertarele de la nivelul unu sunt trecute în morişti amplasate în subsolul clădirii, unde se află şi sobele de încălzire.

2.4.2. Prelucrarea fructelor cărnoase

Din grupa fructelor cărnoase aparţinând speciilor lemnoase fac parte: baca, drupa indehiscentă, poama (fruct fals).

În scopul obţinerii seminţelor folosite la înmulţirea generativă, acestea se extrag imediat după recoltare, pentru că asemenea tipuri de fructe fermentează, iar produşii rezultaţi pot pătrunde prin tegumentul seminţei la embrion, vătămându-l.

La speciile al căror fruct are pericarpul cărnos (măr, păr, zmeur ş.a.), acesta se zdrobeşte cu mâna şi prin flotaţie se separă seminţele de resturile fructului.

Alteori, se pot folosi dispozitive de forma unor albii din plasă sau tablă cu orificii în care se pun fructele, care apoi se strivesc cu un tambur ce prezintă longitudinal sau transversal caneluri cu adâncimea de 2-3 ori mai mare decât grosimea seminţelor. Sub influenţa unui jet de apă, părţile zdrobite, mărunţite ale fructelor trec prin orificiile sitei sau tablei, iar seminţele rămase în dispozitiv se separă de resturile pericarpului prin procedeul flotaţiei (amestecarea cu apă într-un vas şi ca urmare a greutăţii diferite a componentelor solide, seminţele se pot depune pe fundul vasului ori cele foarte mici şi uşoare plutesc la suprafaţa apei din vas, de unde se colectează cu ajutorul unor site).

În silvicultură, cantităţile mari de fructe se pot prelucra mecanizat folosind maşina de descărnat fructe MDF1 cu care sunt dotate unele unităţi, în special pepinierele mari de la câmpie şi coline.

2.4.3. Prelucrarea fructelor ”uscate”

Multe din speciile lemnoase foioase (ulm, acerinee, frasin) au fructe “uscate” (al căror conţinut în apă este relativ scăzut). Aceste fructe, se seamănă fără ca seminţele să se extragă din ele. În vederea conservării o perioadă ce depăşeşte câteva zile, fructele sunt supuse procesului de zvântare.

La unele specii de leguminoase (salcâm, glădiţă ş.a.), seminţele trebuiesc extrase din păstăi. Lucrarea se realizează prin uscarea fructelor, introducerea

21

în saci şi lovirea acestora cu mături de nuiele care sfărâmă fructele eliberând seminţele. În cantităţi mari, păstăile sunt prelucrate mecanic cu ajutorul batozelor agricole de treierat.

La mesteacăn, anin, plop alb, salcie căprească se recoltează lujerii purtători de fructe, se leagă în mănunchi şi se atârnă de tavanul unei încăperi încălzite. Prin uscare, fructele se desfac şi eliberează seminţele ce cad pe prelatele întinse în acest scop.

CAPITOLUL 3. CONDITIONAREA SI PASTRAREA SEMINTELOR

22

3.1. Condiţionarea seminţelor1

Condiţionarea seminţelor se referă la operaţiile prin care acestea sunt aduse la o anumită valoare de umiditate, puritate ş.a. pentru a fi păstrate sau semănate. După caz, seminţele forestiere se supun următoarelor operaţii: dezaripare, curăţire, sortare, zvântare.

1. Dezariparea constă în îndepărtarea parţială sau totală a aripioarelor şi este obligatorie la unele specii (brad, pini, larice, molid, duglas). La alte specii de răşinoase (tuia, chiparos ş.a.) seminţele se seamănă aripate. La foioase (mesteacăn, ulmi, carpen, frasini, acerinee) semănatul se execută manual cu fructe nedezaripate.

Atunci când este necesară dezariparea seminţelor, tehnologia utilizată se diferenţiază în funcţie de specie, cantitatea de seminţe ş.a.

Astfel, la seminţele de brad, tegumentul conţine pungi de răşină care, vătămate în procesul de dezaripare, conduc la pierderea viabilităţii seminţelor şi, de aceea, dezariparea se face manual prin frecarea uşoară între palme (cu sau fără mănuşi) a seminţelor, fără umezirea acestora.

La molid, pini, larice, dacă seminţele sunt în cantităţi mici se recurge tot la dezaripare manuală, după ce în prealabil seminţele aripate au fost umezite (1 litru apă la 5 kg seminţe), acoperite cu saci şi păstrate 2-3 ore la temperaturi în jur de 40oC sau 8-10 ore la temperaturi de 20-25oC.

Pentru cantităţi mari de seminţe se folosesc dezaripatoare acţionate manual sau mecanic. Fără investiţii mari se poate realiza dezaripatorul manual după modelul dezaripatorului Surovţev (figura 3.1). Acesta constă dintr-un coş de alimentare (1) din care seminţele aripate trec într-un cilindru (2), confecţionat din plasă de metal, prevăzut cu o fantă longitudinală, de aceeaşi lăţime cu a coşului de alimentare. Cilindrul se umple la circa jumătate din volum cu seminţe. În cilindru, seminţele sunt preluate de un ax cu perii (3) care prin rotire, cu ajutorul unei manivele, le freacă de pereţii cilindrului, provocând dezariparea. Amestecul de seminţe şi fragmente de aripioare trece prin ochiurile sitei cilindrului şi, condus de o pâlnie (4), ajunge în cutia receptoare (5), aşezată la baza cilindrului.

În ţara noastră, a fost proiectat şi construit de către Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice un dezaripator acţionat mecanic.

La foioase (acerinee, frasin ş.a.), în cazul semănării executate cu ajutorul semănătoarelor se poate recurge la îndepărtarea parţială a aripioarelor.

Fructele aripate, după o prealabilă umectare şi zvântare, se aşează pe grătare metalice şi printr-o uşoară frecare manuală aripioarele se rup.

1 Condiţionare – operaţie prin care un material, un produs etc. este adus într-o anumită stare de temperatură, umiditate, puritate

23

Figura 3.1. Dispozitiv pentru dezariparea seminţelor

(1 - coş de alimentare, 2 - tobă din plasă de sârmă, 3 - ax cu perii, 4 - pâlnie conducătoare, 5 - cutie receptoare)

2. Curăţirea seminţelor constă în îndepărtarea componentelor străine (aşa numitele impurităţi) din masa de seminţe. Această operaţie este necesară pentru că impurităţile limitează mecanizarea semănării, iar în timpul păstrării pot favoriza unele fenomene – încingerea, apariţia mucegaiului etc., compromiţând viabilitatea seminţelor şi în plus, volumul şi masa lotului de seminţe şi impurităţi ocupă inutil o parte a spaţiului de conservare.

Pentru cantităţi mici de seminţe, curăţirea se face manual prin căderea liberă a masei de seminţe şi impurităţi (în special fragmente de aripioare, de fructe) de la o anumită înălţime (1,50-1,70 m). Curentul de aer natural sau artificial produs de un ventilator va împinge componentele mai uşoare la distanţe mai mari decât seminţele – în general mai grele – care vor avea o direcţie de cădere apropiată de verticală.

Alteori, curăţirea se realizează prin trecerea succesivă a amestecului de seminţe ş impurităţi prin două site cu ochiuri de dimensiuni diferite: prima cu dimensiuni mai mari decât seminţele prin care vor trece acestea şi micile impurităţi, fiind reţinute componentele mari, iar a doua sită, aşezată sub prima cu ochiuri mai mici ca ale seminţelor , prin care vor trece impurităţile inferioare seminţelor. Prin acţionare concomitentă a sitelor se realizează o curăţire mai rapidă a masei de seminţe.

Amestecul de fragmente ale fructelor cărnoase şi seminţe obţinut prin zdrobirea fructelor se poate supune flotaţiei. Aceasta presupune introducerea amestecului într-un vas cu apă. Componentele mai grele (de regulă seminţele) se vor aşeza la baza coloanei de apă, iar componentele mai uşoare vor pluti la suprafaţa apei, de unde se îndepărtează cu ajutorul unor site.

Pentru sporirea capacităţii de separare, se solubilizează în apă anumite săruri care nu vatămă seminţele sau îngrăşăminte minerale. După

24

scoaterea seminţelor din apă acestea se seamănă imediat ori se supun zvântării dacă se păstrează chiar şi o foarte scurtă perioadă (câteva ore).

În cazul unor cantităţi mari de seminţe, curăţarea se poate face cu ajutorul unor dispozitive sau maşini construite special în acest scop. În funcţie de organele de lucru cu care sunt echipate, dispozitivele şi maşinile se grupează după criterii dimensionale (site, trioare), aerodinamice (curenţi de aer), asperitatea tegumentului seminţelor (cu benzi transportoare dispuse înclinat având unghiul diferit în funcţie de corelaţia dintre rugozitatea materialului utilizat la bandă şi netezimea tegumentului seminţelor). Frecvent sunt folosite dispozitivele şi maşinile echipate atât cu site cât şi cu curenţi de aer, cunoscute sub denumirea de vânturătoare-sortatoare.

3. Sortarea presupune gruparea seminţelor aceleiaşi specii după unele caracteristici fizice (lungime, grosime, masă etc.).

Pentru seminţele mici şi mijlocii, operaţia se realizează, frecvent, concomitent cu curăţirea acestora. Seminţele seci – având masa inferioară celor pline, ca şi cele anormal de mici (sub 1/3 din cele considerate normale ca mărime pentru specie) sub influenţa curentului de aer, sunt îndepărtate de seminţele pline, normal dezvoltate.

Seminţele mai mari – ghinde, castane, nuci se pot sorta trecându-le prin site ori grătare cu ochiuri de forme şi mărimi diferite, cu ajutorul cărora, prin cernere, sunt separate seminţele cu dimensiuni reduse.

Seminţele speciilor menţionate anterior ca şi cele de acerinee, frasin, larice (la care proporţia seminţelor seci este mare) ş.a. se mai pot sorta şi prin procedeul flotaţiei.

Folosind dispozitive şi maşini acţionate mecanic sortarea seminţelor se realizează concomitent cu operaţia de curăţire.

4. Zvântarea este procesul tehnologic la care sunt supuse seminţele cu un conţinut mai mare de apă decât cel optim păstrării, ca urmare a extragerii din fructele cărnoase, a curăţirii şi sortării prin procedeul flotaţiei, a dezaripării manuale (brad, molid etc.), ori a recoltării fructelor (acerinee, ghindă, jir ş.a.) după o perioadă de precipitaţii îndelungată, cu o umiditate atmosferică foarte ridicată.

Zvântarea fructelor-seminţelor este obligatorie chiar în cazul unei păstrări de scurtă durată. Rapiditatea zvântării este influenţată de mărimea seminţelor, natura tegumentului, umiditatea iniţială şi cea optimă de realizat, temperatura şi umiditatea relativă a aerului ş.a.

Se deosebesc: seminţe a căror zvântare este rapidă - cele mici cu tegument subţire; seminţe cu durata de zvântare moderată (seminţele fructelor uscate, cele cu un conţinut de apă în jur de 15 – 20 %, apropiat de umiditatea optimă de păstrare; seminţe la care zvântarea este lentă (înceată) – seminţe mari cu tegument gros, uneori lemnos cu conţinut ridicat de apă – 70-80 % (ghinda, castanele, nucile, bradul, jirul, sâmburoasele, păducelul, cireşul ş.a.). Operaţia constă în aşezarea seminţelor într-un strat

25

cu grosimea egală cu 3-5 seminţe pe suprafeţe plane, situate în locuri aerisite, ferite de surse de căldură (inclusiv radiaţia solară), cu temperaturi de 20-25oC. Periodic, stratul se răvăşeşte cu ajutorul unor lopeţi de lemn cu marginile rotunjite pentru a nu fi vătămat tegumentul.

3.2. Indicii calitativi ai seminţelor

Aşa cum s-a arătat, calitatea seminţelor este dată de însuşirile ereditare transmise de arborii de la care s-au recoltat, însuşirile fizice (masă, mărime, puritate, umiditate) şi însuşirile biologice (capacitatea de germinaţie) ale seminţelor dintr-un lot. Lotul reprezintă o cantitate omogenă de seminţe din punct de vedere al identităţii botanice (specie, subspecie, ecotip) şi genetice, aparţinând aceleiaşi recolte.

Pentru a fi folosite ca material de înmulţire loturile de seminţe trebuie să îndeplinească anumite valori minime ale indicilor fizici şi biologici standardizaţi în STAS 1808/1983 - Seminţe de arbori şi arbuşti pentru culturi forestiere. Condiţii tehnice.

Indicii aceştia sunt determinaţi în laboratoarele de controlul seminţelor aparţinând Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice, după metodologia prezentată în STAS 1908/1983 – Seminţe de arbori şi arbuşti pentru culturi forestiere. Metode de analiză.

Laboratorul eliberează la sfârşitul analizei lotului de seminţe un “Buletin de analiză”, indicând valorile indicilor determinaţi, încadrând lotul de seminţe în una din cele trei clase de calitate şi menţionând perioada privind valabilitatea buletinului.

Dacă sunt cantităţi mai mici de seminţe, obţinute din recoltarea şi prelucrarea fructelor de către personalul ce lucrează pe fonduri de vânătoare, ori acestea au fost cumpărate de la unităţi ce se ocupă special cu prelucrarea seminţelor spre a fi folosite în cultură, beneficiarul poate să verifice calitatea lotului de seminţe.

1. Însuşirile fizice ale seminţelor a) Puritatea . Prin operaţiile de curăţire-sortare se urmăreşte obţinerea

unui lot de seminţe în care componentele diferite de seminţele normal dezvoltate ale speciei ce interesează să fie cât mai puţine. Raportul între masa seminţelor pure şi a probei de analiză reprezintă puritatea lotului şi se exprimă în procente. Pentru determinarea indicelui de puritate se formează două probe de analiză (de lucru) cu masa mai mare decât cea precizată în STAS 1908/1983 pentru specia respectivă. Fiecare probă se cântăreşte şi apoi se separă în: a) seminţe integre, normale ca mărime, formă şi b) impurităţi – seminţe rupte, boante, anormal de mici sau de mari ori aparţinând altor specii, resturi de materii inerte – aripioare, frunze, fragmente de fructe etc., insecte vii sau moarte. Fiecare componentă a probei de analiză se cântăreşte separat, se calculează indicele de puritate a fiecărei probe şi apoi se stabileşte puritatea lotului, ca medie a purităţii celor două probe de analiză, adică:

26

; ; (%);

în care:

P1, P2 - puritatea celor două probe de analiză (%);

a1, a2 - masa seminţelor pure pentru fiecare probă de analiză (g);

b1, b2 - masa iniţială (seminţe pure + impurităţi) a celor două probe de analiză (g);

P - puritatea lotului de seminţe (%)

Diferenţa dintre valorile purităţilor celor două probe de analiză, trebuie să fie mai mică, cel mult egală cu cea admisă în STAS-1908. În caz contrar operaţia se repetă.

b) Masa a 1.000 seminţe se calculează numai pentru seminţele pure, alcătuind patru repetiţii a câte 100 seminţe, fiecare repetiţie cântărindu-se separat. Masa lotului de seminţe va fi:

;

în care: m1 , m2 , m3 , m4 - masa a 100 seminţe ale fiecărei repetiţii (g).

M1000 – masa medie a 1.000 seminţe (g)

Seminţele a căror masă este mai mare vor fi capabile să germineze mai repede, iar plantulele vor avea la dispoziţie o cantitate mai mare de substanţe de rezervă, deci sunt de calitate mai bună.

Numărul de seminţe la kg (Nk) se stabileşte indirect prin formula:

Nk = 106/M1000

c) Umiditatea sau conţinutul în apă al seminţelor se determină dacă este necesară păstrarea acestora o anumită perioadă.

Determinarea acestui indice presupune ca proba de seminţe, cântărită în prealabil să fie menţinută în etuvă la temperatura 105oC, până când între două cântăriri succesive nu mai apar diferenţe.

Se poate stabili umiditatea relativă (Ur) şi umiditatea absolută (Ua) cu formulele:

27

(%)

în care: Mi – masa iniţială (g);

Mu – masa probei de seminţe după uscare (g).

Alte însuşiri fizice ale seminţelor care influenţează calitatea acestora sunt: higroscopicitatea; capacitatea de curgere; autosortarea; porozitatea; conductibilitatea termică.

d) Higroscopicitatea seminţelor reprezintă însuşirea acestora de absorbţie şi desorbţie a vaporilor de apă din şi în mediul ambiant. Sensul în care se produce schimbul de apă depinde de conţinutul în apă al seminţelor, de umiditatea relativă şi temperatura aerului.

Prin procesul de absorbţie sau/şi desorbţie se ajunge ca umiditatea seminţelor să fie echivalentă cu cea atmosferică, realizându-se aşa numita umiditate de echilibru, care poate favoriza sau nu menţinerea calităţii seminţelor în perioada conservării lor.

e) Capacitatea de curgere se exprimă prin coeficientul de curgere, care este dat de unghiul taluzului natural format de o grămadă de seminţe, lăsate să cadă printr-o pâlnie pe o suprafaţă plană. Valoarea coeficientului de curgere este influenţată de mărimea, masa şi forma seminţelor, starea tegumentului (lucios, solzos, lemnos, cu asperităţi etc.) precum şi de proporţia şi natura impurităţilor.

f) Autosortarea seminţelor se produce atunci când se păstrează în vrac (grămezi) ori ambalajele sunt mişcate frecvent. Seminţele mai grele rămân în partea de jos şi centrală a grămezii (respectiv a ambalajului), în timp ce seminţele seci, ca şi micile impurităţi se situează spre periferia grămezii, respectiv spre marginea ambalajului.

g) Porozitatea masei de seminţe reprezintă raportul între volumul golurilor dintre componentele solide (seminţe + impurităţi) şi volumul total al masei de seminţe.

Dacă volumul golurilor dintre componentele solide este mare, înseamnă că respiraţia aerobă a seminţelor se intensifică şi, în consecinţă, apare riscul deprecierii calităţii acestora.

h) Conductibilitatea termică este procesul de propagare a căldurii din aproape în aproape, prin masa de seminţe. Se măsoară prin coeficientul de conductibilitate termică. Acesta reprezintă cantitatea de căldură ce trece în regim permanent printr-un cub de seminţe cu latura de un metru, timp de o oră, la o diferenţă de temperatură între început şi sfârşit de 1oC şi se exprimă prin – kcal/m.h.grad.

La seminţe, coeficientul respectiv are valori de la 0,12 până la 0,20 kcal/m.h.grad., fiind în corelaţie negativă cu porozitatea (conductibilitatea

28

termică a aerului fiind 0,02) şi pozitivă cu umiditatea (apa având acest coeficient de 25 ori mai mare decât aerul – 0,50).

2. Însuşirile biologice ale seminţelor . Se referă la viabilitatea şi capacitatea acestora de a germina atunci

când beneficiază de oxigenul necesar respiraţiei intense din timpul germinării, de o umiditate relativă a aerului ambiental de 60-70 % şi căldură constantă pentru unele specii (25-30oC) sau alternativă pentru altele (30-32oC timp de 6-8 ore şi 20-22oC, timp de 18, respectiv 16 ore), STAS-ul 1908 – indicând valorile optime de temperatură pentru fiecare specie.

În laboratoarele pentru controlul calităţii seminţelor, valorile optime ale acestor indici se obţin în instalaţii speciale numite germinatoare, de construcţii diferite, dar asigurând condiţiile necesare procesului de germinaţie. De exemplu, germinatorul Polikeit-Halle este alcătuit dintr-o cuvă prismatică (155 x 55 x 10 cm). Aceasta se umple cam 2/3 din volum cu apă. O rezistenţă electrică ce este în legătură cu un termostat, situată într-un tub amplasat în partea inferioară a cuvei, încălzeşte apa a cărei temperatură o menţine constantă cu ajutorul termostatului. Cuva este acoperită cu lame de sticlă de 4 cm lăţime, care reprezintă suportul hârtiei sugativă folosită ca strat de germinaţie. Pe hârtia umezită în prealabil, se aşează ordonat 100 seminţe, acoperite cu clopote de sticlă cu secţiunea pătrată, având latura de 8 cm, formându-se patru asemenea repetiţii.

Umectarea stratului de germinat se realizează prin două fâşii de sugativă, ale căror capete inferioare se introduc în apa din cuvă, iar cele superioare se răsfrâng peste lamele de sticlă sub stratul de germinaţie.

În activitatea practică, suportul sugativă pe care se orânduiesc seminţele se aşează pe un strat de nisip gros de 1,5-2 cm, bine spălat şi sterilizat în prealabil, care, umectat zilnic menţine umiditatea optimă a suportului de germinat ce se acoperă de asemenea cu un clopot (pâlnie) transparentă de sticlă ori plastic pentru a permite luminarea seminţelor, deşi acest factor nu influenţează germinaţia (Negruţiu, 1970).

La intervale de 4, 7, 10, 14, 21 zile se ridică seminţele germinate, numărul acestora înregistrându-se separat, pe repetiţii, într-o “fişă de observaţie”.

La sfârşitul perioadei de germinaţie, precizată în STAS-1908 pentru fiecare specie, se secţionează longitudinal seminţele negerminate, rămase pe hârtia sugativă, notându-se: numărul seminţelor cu aspect sănătos dar negerminate, al celor seci şi al seminţelor stricate (mucegăite).

Se consideră sămânţă germinată, aceea la care radicela, străbătând tegumentul prin micropil, are o lungime în ziua de observaţie de 3-4 ori mai mare decât lungimea seminţei.

Cu valorile obţinute, se calculează indicii calitativi ai lotului de seminţe, menţionaţi în continuare.

29

Germinaţia tehnică (Gt) reprezintă media raporturilor dintre numărul de seminţe germinate în fiecare repetiţie în perioada de germinaţie şi numărul de seminţe dintr-o repetiţie, adică:

Energia germinativă, iuţeala de încolţire (Eg %) se calculează ca şi germinaţia tehnică, numai că la numărător se trece numărul seminţelor germinate în prima treime a perioadei de germinaţie.

Valorile mai mari ale acestor doi indici arată că seminţele sunt de calitate mai bună.

Germinaţia absolută se calculează raportând numărul seminţelor germinate, la numărul seminţelor pline (din numărul seminţelor fiecărei repetiţii (100 buc.) se scade numărul seminţelor seci – stabilit în urma secţionării de la sfârşitul perioadei de germinaţie - s) şi se exprimă tot în procente. Dacă sortarea masei de seminţe a fost efectuată corespunzător, proporţia seminţelor seci este mică şi deci calitatea este superioară.

Perioada de germinaţie reprezintă intervalul mediu de timp pentru ca seminţele unei specii să încolţească în condiţiile favorabile germinaţiei şi este menţionată în STAS 1908/1983, având valori de 14-21 zile pentru cele mai multe specii, 28 de zile şi la puţine specii de 42 zile.

La seminţele cu perioada de germinaţie mai mare de 42 zile, capacitatea de germinaţie se determină prin metode biochimice sau organoleptice.

Metodele biochimice presupun tratarea, timp diferit, a patru repetiţii de câte 100 embrioni extraşi din seminţe, cu anumite substanţe care au însuşirea de a colora în roşu embrionii viabili (soluţia de 1 % a sărurilor de tetrazoliu) sau în albastru pe cei neviabili (soluţia de 0,1 – 0,2 % de indigo-carmin).

Metodele biochimice indică viabilitatea seminţelor nu şi însuşirea lor de a germina şi se exprimă prin potenţa germinativă - Pg (%)- calculată ca medie a raportului dintre numărul embrionilor viabili din fiecare repetiţie şi numărul total al embrionilor din repetiţie, indice redat în %, adică:

seminţele încadrându-se în funcţie de valoarea potenţei germinative în trei clase de calitate (STAS 1808/1983).

În activitatea practică, prin examenul organoleptic (miros, culoare, văz), efectuat asupra secţiunii longitudinale a câte 100 seminţe din patru repetiţii

30

se stabileşte aspectul lor sănătos şi se exprimă tot prin potenţă germinativă, folosind formula precedentă.

Se consideră seminţe sănătoase, probabil germinabile, acelea la care embrionul şi cotiledoanele sunt întregi, fără urme de mucegai, atacuri de larve etc. Este o metodă expeditivă, uşor de folosit în cazul seminţelor mari şi mijlocii. Alte metode de determinare a potenţei germinative, rar aplicate, sunt: metoda iradierii, prin care vitalitatea seminţelor se apreciază în raport cu intensitatea de colorare a embrionilor sub influenţa radiaţiilor ultraviolete, produse, de exemplu, de o lampă de cuarţ cu mercur; metoda röentghenografică: prin radiografierea seminţelor se constată lipsa ori prezenţa embrionilor, mărimea şi starea lor, apreciindu-se astfel, vitalitatea lor; metoda transparentizării: seminţe foarte mici cu tegument subţire (mesteacăn, anin ş.a.) se transparentizează cu un amestec de alcool şi glicerină, apoi se aşează pe un geam iluminat puternic din partea de jos şi se examinează prezenţa şi starea embrionilor, pentru stabilirea potenţei germinative.

Laboratoarele Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice care determină indicii calitativi ai seminţelor, întocmesc, în final “Buletinul de analiză” pe care-l expediază beneficiarilor. Acesta cuprinde: valoarea determinată a indicilor calitativi standardizaţi (puritate, germinaţie tehnică sau potenţă germinativă, masa a 1.000 seminţe) şi încadrează lotul de seminţe în una din cele trei clase de calitate, valori menţionate în STAS 1808/89. În buletin apare un indice sintetic – valoarea culturală – calculată cu formula:

în care: P = puritatea (%); Gt – germinaţia tehnică (%); Pg – potenţă germinativă (%).

3.3. Păstrarea seminţelor forestiere

3.3.1. Longevitatea seminţelor. Factorii ce influenţează păstrarea. Procese ce se pot desfăşura în masa de seminţe în perioada de păstrare

În domeniul silviculturii, inclusiv cel cinegetic apare deseori necesitatea păstrării seminţelor o oarecare perioadă. Astfel, seminţele unor specii lemnoase consumate în timpul iernii de animale (jirul, ghinda, castanele porceşti ş.a.), recoltate toamna se păstrează, de regulă, până spre primăvară.

La alte specii cu periodicitate mare a fructificaţiei se impune păstrarea seminţelor obţinute în anul cu fructificaţie abundentă, deoarece sunt de calitate superioară.

Ca orice organism viu, seminţele se caracterizează printr-o longevitate naturală, exprimată prin perioada de la maturaţia lor până la pierderea

31

vitalităţii, când embrionul nu mai germinează. Acest interval de timp este diferit în funcţie de specie, calitatea seminţelor din punct de vedere a viabilităţii imediat după condiţionarea lor şi condiţiile mai mult sau mai puţin favorabile în care sunt păstrate.

Seminţele forestiere se încadrează în următoarele categorii de longevitate (Vlase, 1982):

- seminţe cu longevitate foarte redusă, de la câteva zile până la o lună, sunt seminţele mici, sărace în substanţe de rezervă, cu tegument subţire (ulm, salcie, plop ş.a.);

- seminţe cu longevitate redusă, până la aproximativ 6 luni, în general seminţele cu un conţinut mai mare de apă, bogate în uleiuri şi răşină ce se alterează uşor (ghinda, nucile, seminţele de brad ş.a.);

- seminţe destul de longevive, viabile până la un an (jur, castan porcesc ş.a.);

- seminţe cu longevitate mijlocie, care germinează în intervalul de până la 3 ani de la maturaţie (pin strob ş.a.);

- seminţe longevive, care îşi menţin viabilitatea 3-5 ani chiar până la 10 ani dacă sunt păstrate în condiţii optime (molid, pin silvestru, larice, tei ş.a.);

- seminţe foarte longevive, care, datorită mai ales tegumentului ceros, impermeabil pentru apă, sunt viabile mai multe decenii (salcâm, glădiţă ş.a.).

Longevitatea economică reprezintă perioada de la recoltare până când proporţia seminţelor germinabile, deşi în scădere, nu ajunge sub nivelul valorilor germinaţiei tehnice sau potenţei germinative, pentru calitatea a III-a, prevăzute în STAS 1808/1983.

Factorii ce influenţează viabilitatea seminţelor în timpul păstrării sunt: umiditatea, căldura, calitatea iniţială a seminţelor etc.

a. Umiditatea seminţelor şi a mediului de păstrare este foarte importantă. Prin procesele de sorbţie, conţinutul în apă al seminţelor creşte, influenţând pozitiv unele procese vitale (respiraţie, transformarea substanţelor nutritive din cotiledoane sau endosperm). În schimb, prezenţa apei în cantitate mai mică în seminţe diminuează mult activitatea vitală a acestora. De aceea, prin zvântarea seminţelor trebuie să se realizeze un conţinut în apă optim păstrării lor.

b. Căldura influenţează semnificativ viabilitatea seminţelor în timpul păstrării, mai ales dacă valorile ridicate de temperatură coincid cu umiditatea mediului de păstrare sau a seminţelor, de asemenea, ridicată. Valorile de temperatură negativă – temperatura critică – înregistrate în cazul seminţelor cu conţinut sporit de apă sunt dăunătoare, pentru că ele conduc la degerarea şi deci pierderea viabilităţii seminţelor.

c. Oxigenul din aerul mediului de conservare determină intensitatea respiraţiei aerobe a seminţelor.

d. Calitatea iniţială a masei de seminţe contribuie la menţinerea viabilităţii acestora în timpul păstrării. Se apreciază (Negruţiu, 1970, Vlase, 1982) că păstrarea de lungă durată a seminţelor de calitate inferioară (clasa III chiar

32

clasa II – STAS 1808/1983) este nerentabilă, mai ales când nu pot fi asigurate condiţii optime de conservare.

În timpul păstrării în masa de seminţe se desfăşoară anumite procese. Printre acestea, cu influenţe negative asupra viabilităţii seminţelor, sunt:

a. intensificarea respiraţiei aerobe , care se produce în masa seminţelor cu porozitate ridicată, spaţiile intergranulare fiind ocupate cu aer în compoziţia căruia participă oxigenul. În prezenţa oxigenului are loc descompunerea substanţelor organice cu degajare de dioxid de carbon, apă şi energie calorică (673 Kcal). Căldura rezultată se acumulează treptat în seminţe, care, în corelaţie cu apa degajată în procesul de respiraţie intensifică şi mai mult respiraţia.

b. uscarea seminţelor se produce prin pierderea apei din seminţe (procesul de desorbţie) uneori până la apa de constituţie, la care respiraţia nu se mai desfăşoară şi seminţele îşi pierd viabilitatea.

c. germinaţia se declanşează când, în timpul păstrării, căldura, umiditatea şi oxigenul sunt favorabile acestui proces.

d. degerarea seminţelor în urma căreia acestea îşi pierd facultatea de germinaţie ca urmare a temperaturilor negative.

e. încingerea este procesul cel mai periculos în urma căruia seminţele îşi pierd viabilitatea. Intensificarea respiraţiei aerobe conduce la creşterea umidităţii şi a căldurii, care favorizează activarea şi înmulţirea microorganismelor în masa de seminţe; acestea, la rândul lor, prin respiraţie contribuie la creşterea valorilor de temperatură şi umiditate. Iniţial, când temperatura nu depăşeşte 300C, seminţele nu suferă schimbări vizibile sau olfactive. Dacă în continuare temperatura creşte, apar semne evidente de depreciere: se simte un miros puternic de mucegai sau de fermentaţie-putrefacţie; la început seminţele se brunifică apoi se înnegresc, pierzându-şi vitalitatea.

3.3.2. Procedee de păstrare a seminţelor

În funcţie de longevitatea naturală şi a condiţiilor din timpul conservării, Vlase, I. (1982) consideră că seminţele forestiere se încadrează în una din cele trei grupe privind durata de păstrare şi anume:

- de scurtă durată, de la câteva zile la câteva săptămâni (maximum 6 luni), perioada de conservare fiind mai mică sau cel mult egală cu longevitatea naturală;

- îndelungată, de la 3 până la 7 (10) ani când, în condiţii favorabile, realizate artificial, viabilitatea seminţelor se menţine o perioadă aproape dublă faţă de longevitatea naturală;

- foarte îndelungată (10-20 ani), egală cu longevitatea naturală a seminţelor unor specii forestiere (salcâm, glădiţă) sau depăşind dublul longevităţii naturale pentru seminţele altor specii (tei, ulm, cvercinee ş.a.).

Deoarece menţinerea unor valori optime de căldură şi umiditate pentru seminţele fiecărei specii presupune cheltuieli foarte mari, cel mai adesea se recurge la păstrarea de scurtă durată.

33

Datorită importanţei conţinutului în apă al seminţelor în timpul păstrării, acestea se încadrează în trei grupe.

a. Seminţe a căror umiditate optimă de păstrare este mai mică decât umiditatea de echilibru şi anume în jur de 6-7%. După ce prin zvântare s-a realizat această umiditate seminţele se introduc în vase umplute la întreaga lor capacitate, se închid ermetic şi se păstrează la temperaturi constante în jur de 00C, atunci când păstrarea urmează să fie de 4-5 ani. Din această categorie fac parte seminţele multor specii de răşinoase.

b. Seminţe a căror umiditate în timpul păstrării este 7-15%, apropiată de umiditatea de echilibru. Ele se conservă în spaţii ferite de umiditate ridicată şi temperaturi negative, în ambalaje de preferinţă închise (cutii, lăzi de lemn sau metal, saci de iută sau material sintetic etc.).

c. Seminţe cu un conţinut mare de apă (50-60%), ghinda, castanele ş.a. care se păstrează în condiţii de umiditate superioară umidităţii lor normale (75-80, chiar 90%), la o temperatură de -1 ... +20C (care să nu provoace degerarea embrionilor) şi cu o bună aerisire.

Tehnologiile de păstrare sunt diferite – de la cele mai simple până la depozite climatizate (Centrul de conservare a seminţelor de răşinoase din Braşov). Seminţele cu un conţinut ridicat de apă, folosite uneori şi pentru hrana vânatului se pot păstra din toamnă până în primăvară în şanţuri, în lădiţe sau în grămezi (vrac). La primele două procedee, stratul de seminţe alternează cu un strat de nisip umezit în prealabil până la 60-70% din capacitatea de reţinere a apei. Când se recurge la păstrarea în şanţ, pentru ca iarna temperatura să nu coboare sub -1...-20C, acestea se acoperă cu un strat gros de paie, frunze, muşchi peste care se aşează un strat de pământ şi/sau zăpadă în iernile geroase. În lungul şanţului se introduc fascine (mănunchiuri de nuiele) pentru a se asigura aerisirea. Păstrarea în grămezi la suprafaţa solului se realizează în mod asemănător.

34

CAPITOLUL 4. TEHNOLOGII DE PRODUCERE A PUIETILOR PE CALE GENERATIVA

4.1. Sortimente de puieţi

Puiet este numele generic dat unei plante lemnoase tânără calendaristic şi stadial, de la lignificarea tulpinii până la înălţimea de maximum 3 m (4 m la speciile repede crescătoare), apărută spontan sau cultivată.

Plantula este un organism aparţinând speciilor lemnoase sau ierboase, foarte tânăr stadial şi calendaristic – de la străpungerea tegumentului de către radicelă şi apariţia tulpiniţei deasupra stratului de germinaţie (răsărire) până la lignificarea completă a tulpinii, ce are loc, de regulă, spre sfârşitul primului sezon de vegetaţie. La plantule, nutriţia se realizează pe baza substanţelor de rezervă când germinaţia este hipogee (cotiledoanele rămân în pământ) sau prin fotosinteză, în cazul germinaţiei epigee (cotiledoanele de culoare verde apar la suprafaţa solului, împreună cu tulpiniţa).

Puieţii pot fi de sortimente diverse după natura materialului de reproducere, dimensiuni, mod de prezentare.

a) După natura materialului de reproducere:- puieţi proveniţi din sămânţă (sexuat sau generativ);- puieţi obţinuţi pe cale vegetativă din butaşi, marcote, drajoni, lăstari.b) După provenienţă:- puieţi sălbatici, naturali, rezultaţi din sămânţă, lăstari, drajoni;- puieţi cultivaţi, ca urmare a intervenţiei omului.Pentru lucrările de instalare artificială a culturilor forestiere, puieţii se

obţin, de regulă, în pepiniere, în câmp (teren) deschis, deci în condiţiile naturale ale mediului sau în spaţii adăpostite (solarii, răsadniţe, sere).

c) După dimensiuni, puieţii se încadrează – conform STAS 1347/1990 – Puieţi forestieri cu talie mică, semimijlocie şi mijlocie şi STAS 5971/1992 – Puieţi de talie mare de arbori şi arbuşti ornamentali, în:

- puieţi de talie mică – de foioase cu grosimea minimă la colet de la 4 mm până la 10 (15) mm, în funcţie de specie. Pentru cele mai multe specii, diametrul minim este de 5-6 mm, la vârsta de doi ani;

- puieţi de talie semimijlocie la răşinoase cu grosimea minimă la colet de 7-8 mm, cu vârsta maxima admisă la plantare de 4 ani pentru cele mai multe specii;

- puieţi forestieri de talie mijlocie – repicaţi de răşinoase, cu grosimea minimă la colet de 20 mm, înălţimea minimă de 60 cm, cu vârsta maximă admisă la plantare de 4, 6, chiar 8 ani pentru brad şi puieţi de foioase cu grosimea minimă la colet de la 12 până la 20 mm şi înălţimea minimă 150 cm (180 cm la nuc), în vârstă de 3, 4 sau 5 ani;

35

- puieţi de talie mare cu înălţimi minime de la 80 cm (calitatea III) şi peste 200 cm (calitatea I) la răşinoase şi de la minimum 125 cm (calitatea III) peste 300-400 cm (calitatea I) şi grosimi minime de la 12 mm (calitatea III) peste 40 mm (calitatea I) la foioase;

Arbuştii urcători şi târâtori sunt de numai două calităţi: cei de calitatea a II-a au înălţimea minimă de la 40 cm până la 50 (60) cm, iar cei de calitatea I, peste 60 cm şi chiar 80 cm (iederă, loniceră).

d) După unele particularităţi tehnologice de producere:- puieţi nerepicaţi produşi într-o unitate de cultură unică – de la apariţie

până la plantare în locul definitiv;- puieţi repicaţi, produşi în câmp (teren) sau în spaţii adăpostite şi

transplantaţi odată sau de mai multe ori în alte unităţi de cultură (secţii de repicaj), înainte de a se planta la locul definitiv.

e) După modul de protejare al rădăcinilor în urma recoltării până la plantare:

- puieţi cu rădăcini nude (neprotejate) la care materialul în care au vegetat rădăcinile se îndepărtează în momentul extragerii acestora din sol;

- puieţi cu rădăcini protejate, la care atunci când se scot, rădăcinile rămân în balul (balotul) de pământ de formă paralelipipedică sau în mediul nutritiv în care au crescut;

- puieţi containerizaţi, obţinuţi în recipiente de diferite forme şi mărimi, cu diverse materiale specifice stratului de germinaţie în care se încorporează seminţele. Puieţii se plantează, adeseori, cu recipientul, astfel că sistemul radicelar este foarte puţin expus vătămărilor.

4.2. Pregătirea seminţelor pentru semănat

4.2.1. Consideraţii generale

După extragerea din fructe sau conuri şi condiţionarea lor (dezaripare, curăţire, sortare, zvântare) seminţele se pot semăna imediat ori sunt conservate o perioadă mai mică sau mai mare.

Înainte de încorporare în sol la unele specii lemnoase, seminţelor li se aplică anumite tratamente care să provoace procesul de germinaţie, să grăbească acest proces, să stimuleze încolţirea tuturor seminţelor viabile ori să le protejeze împotriva unor factori biotici.

Tratamentele aplicate sunt determinate de însuşirile genetice ale seminţelor. În funcţie de pregătirea pe care o necesită înainte de semănare, seminţele se încadrează în trei categorii (grupe):

a) Seminţele cu perioadă scurtă de germinare , la care, fără o pregătire prealabilă, se declanşează procesul de germinare îndată după aşezarea lor în condiţii optime de căldură, umiditate şi aerisire. Radicela şi tulpiniţa străbat tegumentul seminţei prin micropil şi stratul de germinaţie, iar plantula “răsare” la suprafaţa solului după câteva zile sau săptămâni.

b) Seminţe cu perioadă scurtă de germinare, dar cu tegumentul ceros , cornos, prin care nu poate pătrunde apa şi oxigenul sub influenţa cărora să se declanşeze germinaţia. La această categorie de seminţe este necesar să se

36

permeabilizeze tegumentul prin operaţia de “forţare”, în urma căreia se produce imbibiţia şi următoarele trei faze ale germinaţiei: de activare a enzimelor care transformă substanţele de rezervă în forme asimilabile; de mereză; de alungire a celulelor radiculare şi străbaterea lor prin învelişurile seminale.

c) Seminţe cu perioadă lungă de germinare , care deşi au condiţii favorabile (umiditate, căldură, aerisire) nu germinează decât după câteva luni. Această categorie de seminţe ajung la maturaţie înainte de coacerea fructelor. De aceea, fructele recoltate în faza de “pârgă” sunt supuse operaţiei de extragere a seminţelor, care, după condiţionare, semănate imediat, germinează după o perioadă relativ mică. Dacă recoltarea şi prelucrarea fructelor se face după coacerea lor completă, seminţele intră în faza de repaus profund, dormanţă, stare dormindă. Repausul profund poate fi tegumentar, hormonal, embrionar sau combinaţii ale acestora. Pentru reducerea perioadei de dormanţă, seminţele se supun operaţiei de stratificare.

4.2.2. Forţarea seminţelor

Prin lucrarea de forţare a seminţelor se urmăreşte permeabilizarea tegumentului pentru a face posibilă pătrunderea apei şi a aerului în interiorul seminţei. Impermeabilitatea tegumentului se datorează compoziţiei (ceros, cornos) sau grosimii acestuia, atunci când este constituit din numeroase rânduri de celule. Forţarea se realizează prin mai multe procedee: hidrotermice, mecanice, chimice.

a) Forţarea hidrotermică presupune menţinerea seminţelor în apă la temperatura de 50-60oC, timp de 20-30 minute şi următoarele 12-24 ore în apă a cărei temperatură coboară la 20-25oC. Operaţia se repetă până când se constată că seminţele şi-au mărit volumul (la unele specii acesta se dublează sau chiar se triplează) faţă de cel iniţial. Acest procedeu, deşi conduce la rezultate bune, prezintă dezavantajul că seminţele forţate trebuie semănate imediat.

b) Forţarea mecanică presupune vătămarea tegumentului prin zgâriere – când se folosesc dispozitive speciale numite scarificatoare acţionate manual, mecanic sau prin îndepărtarea cu ajutorul unui bisturiu, briceag bine ascuţit, a unei mici porţiuni de tegument (1-2 mm2) din partea opusă micropilului, atunci când sunt cantităţi mici de seminţe. Indiferent de tehnologia folosită, forţarea mecanică conduce la permeabilizarea tegumentului, iar seminţele astfel pregătite se pot păstra 3-4 luni până la semănare.

c) Forţarea chimică se realizează prin ţinerea seminţelor aproximativ două ore în soluţii concentrate (1:1) de acizi (acid sulfuric, acid clorhidric), care au acţiune corozivă asupra tegumentului sau în diverşi solvenţi (xylen, eter, acetonă), care dizolvă stratul ceros ce acoperă tegumentul. Procedeul nu se recomandă în practica curentă. La sfârşitul tratamentului, seminţele se spală la un jet de apă pentru îndepărtarea substanţelor chimice, în special a acizilor.

37

4.2.3. Stratificarea seminţelor

Prin stratificare se înţelege operaţia de aşezare a seminţelor în straturi alterne cu nisip, turbă ş.a., menţinute perioade variabile la temperaturi constante sau alternative, specifice speciei, în condiţii de aerisire şi umiditate suficientă a mediului limitrof masei de seminţe (60-65 % din cantitatea de reţinere a acestuia), în scopul întreruperii stării de dormanţă şi declanşării procesului de germinaţie.

Ca material frecvent folosit la stratificare este nisipul de râu (lipsit de argilă), omogen ca dimensiuni mici (0,75-1,00 mm) prin cernerea consecutivă prin site cu ochiuri de mărimea respectivă, spălat şi calcinat câteva ore. Înainte de folosire, nisipul se umezeşte în proporţie de 60-65 % din capacitatea maximă de reţinere a apei (adăugarea apei în masa de nisip se face până când, acesta strâns în pumn, păstrează forma căpătată, dar nu umezeşte mâna). Pentru un volum de seminţe se iau trei volume de nisip. Pentru favorizarea procesului de imbibiţie, seminţele ce urmează a fi stratificate se ţin în apă, schimbată la 24 ore, până când, prin tatonări, embrionii extraşi din câteva seminţe rezistă la rupere atunci când sunt îndoiţi.

Pentru dezinfectare se recomandă ca, după ce se scot din apă, seminţele să se menţină timp de 3 ore într-o soluţie de permanganat de potasiu în concentraţie de 0,5 %.

În perioada de stratificare, temperatura este relativ constantă de 3…5oC. La unele specii, perioada de stratificare se poate reduce dacă seminţele, supuse în prealabil imbibiţiei, se expun la început la temperaturi mai ridicate (12…15oC) şi apoi la temperaturi de 3…5oC anumite perioade specifice fiecărei speciei.

Aerisirea este necesară pentru respiraţia seminţelor, care se activează la declanşarea procesului de germinaţie şi se realizează prin executarea unor orificii în pereţii laterali ai lădiţelor, recipientelor în care se face stratificarea ori prin folosirea unor fascine de nuiele introduse vertical în şanţuri ori grămezi, dacă se recurge la această tehnologie.

În perioada stratificării, bilunar, se controlează amestecul de seminţe şi nisip, se adaugă apă până la realizarea umidităţii iniţiale (apa se reduce ca urmare a imbibiţiei seminţelor sau a evaporării), se observă dacă nu au apărut atacuri de ciuperci sau mucegai etc. Dacă seminţele nu au încolţit până în momentul optim de semănare, atunci se expun la temperaturi mai mari (10…12oC) pentru a grăbi germinarea. Dacă, dimpotrivă, au încolţit cu mult înainte de semănare, temperatura se coboară, dar nu sub 0oC.

Stratificarea se consideră finalizată atunci când la controlul efectuat, se constată că marea majoritate a seminţelor au încolţit. Durata stratificării diferă în funcţie de specie şi procedeul folosit.

Înainte de semănare, seminţele mari se separă de nisip prin spălare (nu cernere spre a se evita vătămarea radicelei) pe site cu ochiuri care să permită trecerea nisipului. Cele mici se pot semăna împreună cu nisipul aderent pe tegument.

38

De reţinut că, deşi tehnologia stratificării şi păstrării seminţelor cu umiditate ridicată este aceeaşi, scopul este diferit: stratificarea se aplică seminţelor în stare de dormanţă, iar păstrarea la seminţele care au un conţinut ridicat de apă.

Procedeele de stratificare sunt numeroase. Mai des se aplică stratificarea în lădiţe, la şanţ şi la suprafaţa solului.

a) Stratificarea în lădiţe cu dimensiuni de 60x40x30 cm, cu orificii în pereţii laterali, se practică atunci când sunt cantităţi mici de seminţe. Prezintă avantajul că ele se pot manipula uşor, controlul este comod, iar căldura, umiditatea, aerisirea se menţin la valori optime. Lădiţele se depun în încăperi unde temperatura se poate regla. După aşezarea seminţelor şi nisipului umezit în lădiţe, aceasta se cântăreşte. Cântărirea se repetă la controlul seminţelor şi diferenţa reprezintă apa pierdută, care se completează prin adăugarea unei noi cantităţi.

b) Stratificarea la şanţuri se practică atunci când sunt cantităţi mari de seminţe ori nu se beneficiază de încăperi în care să se păstreze lădiţele. Şanţul se sapă pe un teren cu solul bine drenat. El are lăţimea de un metru, iar adâncimea diferă în funcţie de perioada când se execută stratificarea şi temperatura ce trebuie realizată, deosebindu-se:

- şanţuri de iarnă calde, cu adâncimea de 80 cm, folosite atunci când se doreşte ca pe toată perioada de stratificare să se menţină temperatura de 3…5oC;

- şanţuri de iarnă reci, cu adâncimea de 60 cm, utilizate când seminţele necesită în prima parte a perioadei de stratificare (toamna) temperaturi mai ridicate, iar în a doua parte (iarna) temperaturi apropiate de 0oC;

- şanţuri de vară, cu adâncimea de 30…40 cm, recomandate atunci când seminţele se stratifică de la extragerea din fructe ce are loc vara (cireş, vişin, corcoduş ş.a.) până toamna când se seamănă.

Pentru a se evita pericolul apei în exces, este indicat ca pe fundul şanţului să se aşeze scânduri pe suporţi de 15 cm înălţime, peste care se pune un strat de 5 cm nisip umezit şi apoi seminţele în amestec intim sau în straturi alterne cu nisip, astfel încât grosimea stratului de seminţe + nisip să fie de 50 cm la şanţurile de iarnă calde şi 30-35 cm la cele reci.

După depunerea seminţelor şi nisipului în şanţuri până la suprafaţă, acestea se acoperă cu paie într-un strat variabil de la 20 până la 100 cm, în funcţie de valorile de temperatură diurne, având o formă mai mult sau mai puţin concavă.

Din loc în loc se introduc mănunchiuri cu diametrul de 30-40 cm din trestie sau nuiele, pentru a se asigura o bună aerisire.

Şanţurile de vară se acoperă cu strat de paie de 10-15 cm, de asemenea cu o formă mai mult sau mai puţin concavă pentru ca apa provenită din ploi să se poată scurge.

În jurul şanţului de stratificare se sapă un şanţ de protecţie, de 50 cm adâncime, cu pereţii verticali care să împiedice accesul rozătoarelor la seminţe şi să colecteze apa din precipitaţii.

c) Stratificarea seminţelor la suprafaţa solului. Se alege un teren mai ridicat, uşor înclinat pentru ca apa să nu stagneze şi se curăţă de frunze, ramuri etc.

39

Se aşterne un strat de 3-4 cm nisip umezit peste care se aşează straturi alterne de seminţe şi nisip, în formă de vrac, acoperindu-se cu un strat de 3…4 cm frunze sau paie, peste care iarna se tasează zăpadă într-un strat de 15…20 cm. Terenul se împrejmuieşte şi se delimitează cu un şanţ de protecţie asemănător celui de la stratificarea la şanţ.

4.2.4.Tratamente pentru stimularea germinaţiei şi activarea creşterii embrionilor şi plantulelor

În scopul declanşării mai rapide a procesului de germinaţie se pot aplica seminţelor (indiferent de starea lor: cu tegument permeabil sau mai puţin permeabil pentru apă şi aer, în stare de repaus sau care germinează într-o perioadă nu prea lungă) diferite tratamente. Acestea pot fi accesibile mai uşor (umectare, prerefrigerare, stratificare) sau mai greu (stimulenţi de creştere, stimulenţi fizici etc.).

a) Umectarea seminţelor prin menţinerea lor în apă la temperatura de 20-25oC, timp de 24-72 ore grăbeşte pătrunderea apei în sămânţă, realizându-se astfel mai degrabă imbibiţia – prima fază a procesului de germinaţie (Negruţiu, 1970). Dacă în apă se solubilizează îngrăşăminte, în special microelemente (bor, cobalt, mangan, cupru), acestea acţionează asupra creşterii plantulelor.

În cazul speciilor micotrofe (pini, larice, molid, brad, cvercinee, castan ş.a.), umectarea seminţelor se recomandă să fie făcută în extract apos de humus obţinut prin recoltarea acestuia de sub arboretele constituite din specia respectivă. Odată cu imbibiţia, se produce şi infestarea seminţelor cu ciuperci simbiotice specifice speciei, îmbunătăţindu-se ulterior nutriţia minerală a plantulelor şi puieţilor (***, 1987).

b) Prerefrigerarea presupune expunerea o perioadă de timp diferită (7…10 zile) a seminţelor unor specii (duglas, pin strob, ienupăr, anin negru ş.a.) la temperaturi de –3…+3oC şi umiditate ridicată (STAS 1908/83). Acest tratament influenţează pozitiv energia germinativă a seminţelor. Se aplică frecvent prin ţinerea seminţelor în zăpadă sau frigidere (dacă sunt cantităţi mai mici).

c) Stratificarea, lucrare necesară pentru seminţele caracterizate prin stare de repaus (dormanţă), se poate extinde şi la seminţele conservate sau la acele seminţe care germinează eşalonat, într-un interval mai mare, în scopul grăbirii procesului de germinaţie şi a uniformizării încolţirii.

d) Tratarea seminţelor cu stimulenţi fizici (radiaţii ionizante – gama, beta), Röentgen, neutroni termici, radiaţii electromagnetice, curent electric de 8-15 volţi, unde ultrasonore) în doze mici şi umectate în prealabil, accelerează germinaţia, contribuind la grăbirea diviziunii celulare (Damian, Negruţiu, 1959, 1977, 1981, ş.a.). În practică, nu se folosesc aceşti stimulenţi fizici pentru că sursele se obţin greu, sunt costisitoare şi periculoase (iradiere) pentru operator.

e) Tratamente cu stimulenţi de creştere (fitohormoni, biostimulatori naturali ori sintetici, inclusiv gibereline) ce acţionează asupra unor enzime, procese fiziologice, conduc la accelerarea procesului de germinaţie, ca şi la

40

întreruperea repausului seminal. Datorită costului ridicat în practica silvică asemenea tratamente se aplică destul de rar, având mai mult caracter de cercetare.

4.2.5.Tratamente pentru combaterea dăunătorilor

La numeroase specii, înainte de semănare, seminţele se tratează cu diferite substanţe toxice pentru prevenirea atacurilor de bacterii, ciuperci, insecte dăunătoare.

În funcţie de substanţa folosită, tratamentul se face pe cale uscată sau umedă, manual sau cu mijloace mecanice.

Tratarea seminţelor pe cale uscată constă în amestecarea seminţelor având tegumentul umezit în prealabil, cu insecticid sau fungicid până când suprafaţa acestora se acoperă cu un strat subţire şi continuu de substanţă, lucrare cunoscută sub numele de “băiţuire” .

Tratarea seminţelor pe cale umedă constă în menţinerea seminţelor timp de 10-15 minute într-o soluţie de formol diluat, în concentraţie de 1% (300 părţi apă la o parte formalină comercială, cu concentraţia de 30-40%) sau timp de două ore într-o soluţie de permanganat de potasiu cu concentraţia de 0,15%.

La răsărirea plantulelor de răşinoase, cotiledoanele sunt acoperite parţial de tegumentul seminţei. Pentru evitarea ciugulirii acestuia de către păsări cu urmări negative (se pot compromite plantulele prin smulgere din sol ori prin ruperea cotiledoanelor), se recomandă tratarea seminţelor înainte de semănare cu miniu de plumb, care aderă de tegumentul umezit în prealabil. Culoarea roşie a tegumentului la răsărire nu mai tentează păsările.

4.3. Tehnologii de semănare

4.3.1. Amenajarea suprafeţelor destinate semănatului

Multe specii forestiere arborescente şi arbustive se înmulţesc prin încorporarea seminţelor în stratul de germinaţie, în condiţii naturale de mediu (câmp (teren) deschis).

Pentru speciile mai pretenţioase faţă de factorii climatici sau ai solului, ca şi pentru cele cu creşteri anuale reduse, ocupând mai mulţi ani suprafeţe relativ întinse din câmpul pepinierei (până când puieţii realizează dimensiunile minime standardizate), se recurge la semănarea şi menţinerea cel puţin un sezon de vegetaţie în spaţii protejate. Puieţii forestieri se cultivă frecvent în solarii şi mai rar în răsadniţe şi sere.

Solariile sunt construcţii simple fixe sau mobile în care sursa de căldură şi lumină este energia solară. Solariile mobile, în formă de tunel, au dimensiuni reduse (lăţimea de 1,10 – 1,20 m, înălţimea de 60-80 cm şi lungimea de 6-15 m); ele se aşează pe straturile în care se fac semănături primăvara şi au rolul de a proteja plantulele.

Solariile fixe sunt diferite ca formă şi mărime. La amplasarea lor se recomandă respectarea următoarelor criterii:

41

- să fie situate cât mai aproape de suprafaţa pe care se vor repica puieţii;- să fie aşezate cu lungimea pe direcţia nord-sud;- terenul să fie uniform luminat; în vecinătate să nu fie construcţii sau

arbori care să-l umbrească parţial;- să existe o sursă de alimentare cu apă;- să fie cât mai departe de focare de contaminare de către dăunători

animali (cârtiţe, cărăbuşi, coropişniţe, şobolani ş.a.) sau vegetali (ciuperci ş.a.).

Ele sunt construite dintr-un schelet de metal, beton, lemn, având lăţimea de circa 3 m (2 straturi cu lăţimea de 1,10 m şi trei poteci – una între straturi şi două laterale) sau multiplu de trei şi înălţimea de 2,5 m, cu acoperişul în două ape sau rotunjit. Acoperişul şi părţile laterale se confecţionează din folie de polietilenă transparentă sau translucidă, fixată cât mai bine de schelet.

Pentru consolidarea foliilor, deasupra lor se întinde o plasă din relon sau alt material cu ochiuri mari (30-60 cm).

Aerisirea este indicat să se facă prin orificii practicate în acoperiş şi nu prin ridicarea foliei de la suprafaţa solului, pentru că plantulele ar fi expuse la curenţi de aer rece. Este recomandată o singură intrare, situată pe latura sudică a solarului.

Culturile din solarii sunt protejate împotriva unor factori climatici nefavorabili (îngheţuri, brume, geruri, grindină, ploi cu caracter torenţial, curenţi de aer rece, arşiţe) sau animali (şoareci, coropişniţe, cărăbuşi ş.a.).

Răsadniţele se folosesc mai mult pentru obţinerea puieţilor din butaşi.Serele calde şi temperate (cu temperatura de 22-27oC) folosesc surse

artificiale de căldură, au o construcţie mai complicată, sunt costisitoare.În solarii, substratul nutritiv este alcătuit, frecvent, dintr-un amestec

omogen de humus de molid (50%), ace de molid (20%) şi humus de fag (30%), aşternut într-un strat de 18-20 cm.

Pentru cultura răşinoaselor, în solarii ca strat nutritiv este indicată şi turba, care are pH-ul acid (4-5), nu conţine seminţe de buruieni şi germeni de dăunători criptogamici, are o bună porozitate, capacitate mare de reţinere a apei, dar fiind scumpă, mai ales cea importată, se foloseşte rareori.

Pepiniera reprezintă o suprafaţă de teren destinată producerii puieţilor forestieri, pomicoli, dar şi speciilor floricole.

Pepinierele forestiere pot fi: provizorii (temporare, volante), în care se produc numai câteva generaţii de puieţi; ele sunt de întinderi mai mici, situate cât mai aproape de suprafeţele de împădurit şi adeseori, se înfiinţează pentru speciile de umbră (brad, fag) chiar sub un masiv rărit constituit din speciile respective. Împrejmuirea este sumară, nu se aplică un plan de asolament, iar puieţii produşi aparţin unui număr mic de specii, sunt proveniţi din sămânţă, încorporată în câmp deschis şi, de regulă, nu se repică.

Pepinierele permanente sunt destinate producerii puieţilor o perioadă îndelungată (zeci de ani) şi sunt sistematizate în secţii de cultură.

La alegerea terenului pentru amenajarea unei pepiniere permanente se au în vedere mai multe cerinţe, prezentate în continuare:

terenul să fie plan şi uşor înclinat 1-3(5)oC, pentru scurgerea apei în exces şi mecanizarea unor lucrări;

teritoriul să nu fie situat în văi, unde stagnează adesea aerul rece;

42

să nu fie situat în apropierea unor surse de poluare; să nu fie limitrof pădurii pentru a se evita riscul invadării unor

dăunători biotici; fertilitatea naturală a solului să fie cel puţin mijlocie; să fie în apropierea unei surse de apă sau să fie posibilă instalarea

de conducte pentru a se asigura apa necesară udatului artificial; să fie situată în apropierea unei localităţi pentru a se beneficia de

forţă de muncă locală, evitându-se astfel cheltuielile necesare asigurării spaţiilor de cazare;

să se amplaseze în apropierea unor drumuri, şosele pentru ca accesul lucrătorilor şi al vehiculelor să fie comod.

Terenul pepinierei se împarte în secţii de cultură: semănături în câmp, repicaje, butăşire, de plante mamă pentru obţinerea butaşilor şi a marcotelor etc.

O anumită suprafaţă este destinată amplasării solariilor, răsadniţelor, a unor construcţii pentru adăpostirea muncitorilor pe timp nefavorabil, încăperi pentru prelucrarea fructelor, condiţionarea seminţelor, păstrarea şi pregătirea pentru semănat, remiza pentru unelte, utilaje, depozit de carburanţi, gropi sau platforme pentru pregătirea compostului, a materialelor ce constituie paturile nutritive, suprafeţe pentru depozitarea puieţilor ş.a.

Secţiile sunt despărţite prin drumuri principale cu lăţimea de 4-6 m, care să permită trecerea concomitentă a două vehicule, drumuri secundare cu lăţime mai mică (2-4 m) situate între solele unei secţii şi drumuri perimetrale cu lăţimea de 3-5 m.

În secţiile de cultură se aplică un plan de asolament, care presupune ca pe aceeaşi suprafaţă, culturile forestiere să alterneze cu culturi de plante ierbacee (graminee, care prin sistemul radicelar bogat fasciculat refac structura solului, asociate cu plante leguminoase, capabile să asimileze cu ajutorul bacteriilor de nodozităţi azotul atmosferic, asociere cunoscută sub numele de borceag).

Asolamentul precizează numărul anilor în care sola este ocupată cu plante forestiere şi al anilor destinaţi culturii plantelor ierbacee, care împreună formează ciclul de producţie (c)- ameliorare (a).

Frecvent se foloseşte planul de asolament cu ciclul de 3 ani, în care se cultivă puieţi până la vârsta de doi ani (S1, S2) sau un an (S1, S1) şi anul al treilea îngrăşământ verde (Iv), după schema prezentată în figura 4.1.

Figura 4.1. Schema planului de asolament cu 3 sole

43

(S1 şi S2 – semănături de 1 şi 2 ani, Iv – îngrăşământ verde)Suprafaţa destinată unei secţii se împarte într-un număr de sole egal cu

numărul de ani dintr-un ciclu de producţie – ameliorare, solele având suprafaţa egală. Forma unei sole este dreptunghiulară, cu lungimea aproximativ dublă faţă de lăţime. Dacă dimensiunile depăşesc 200 (250) m x 100 (125) m, sola se poate împărţi în tarlale, cu lungimea egală cu lăţimea solei. Când se optează pentru cultura unor specii mai pretenţioase la strat, acesta are lăţimea de 1,10 (1,20) m şi lungimea de 10-20 m egală cu lăţimea tarlalei. Dacă tarlaua are o lăţime de 40-50 m, se poate divide în tăblii şi acestea în straturi. Între straturi se lasă poteci de 30-35 cm (lungimea unei tălpi de picior), pentru ca muncitorul să le poată parcurge ori, stând pe potecă, să efectueze manual unele lucrări: semănat, plivit, inventarierea puieţilor etc.

4.3.2. Metode de semănat

Semănatul este lucrarea de încorporare a seminţelor plantelor de cultură în sol sau stratul nutritiv de germinaţie din solarii ori de împrăştiere a acestora la suprafaţa solului sau a stratului nutritiv, asigurând condiţii necesare germinării şi răsăririi plantulelor.

1. În teren neprotejat şi în spaţii adăpostite încorporarea seminţelor în stratul nutritiv se face în rânduri (rigole), orientate frecvent perpendicular pe lungimea stratului din solar şi paralel cu lungimea solei sau a tarlalei în câmp.

Rigolele sunt mici şănţuleţe cu adâncimi diferite în funcţie de mărimea seminţelor şi perioada de semănat, situate la distanţe egale între ele când semănatul se face manual (4-6 cm în spaţii adăpostite, 18-20 cm pentru cultura răşinoaselor, 30-33 cm pentru cultura foioaselor în câmp deschis) sau în rânduri grupate în benzi (mai des câte două rânduri cu distanţa între ele de 14-25 cm); între benzi, distanţa este mai mare (40-60) cm, pentru a permite trecerea organelor de rulare când lucrările se execută mecanizat.

Trasarea rigolelor, atunci când semănatul se execută manual, se face cu ajutorul unor marcatoare de rigole. La trasarea lor trebuiesc respectate următoarele: a) distanţa constantă între rigole, stabilită iniţial; b) rectitudinea rigolelor; c) paralelismul între rigole; d) forma rigolelor în secţiune (triunghiulară pentru seminţele foarte mici, dreptunghiulară sau pătrată pentru seminţele mijlocii şi mari); e) adâncimea constantă a rigolelor.

Lungimea totală a rigolelor pe unitatea de suprafaţă (hectar) se

calculează cu formula - pentru rânduri echidistante, respectiv

pentru rânduri grupate, în care:

L – lungimea totală a rândurilor – m/ha;d – intervalul între rândurile echidistante – m;n – numărul rândurilor grupate;a – distanţa între benzi (distanţa mare) – mb – distanţa dintre rândurile unei benzi (distanţa mică) – m.

44

În spaţii adăpostite, rigolele sunt echidistante între ele: 4 cm pentru brad, molid, deoarece plantulele cresc mai încet, decât cele de duglas, pini, larice la care rigolele se trasează la distanţa de 6 cm între ele.

Când semănatul se face cu maşina, marcarea şi trasarea rigolelor anticipează încorporarea, aceasta fiind urmată de acoperirea seminţelor, inclusiv o uşoară tasare a stratului acoperitor.

2. Semănatul prin împrăştiere presupune distribuirea seminţelor mai mult sau mai puţin uniform pe suprafaţa unităţii de cultură. Se practică rar în cazul seminţelor foarte mici, care se acoperă ulterior cu un strat subţire (sub 1 cm) de mraniţă sau humus.

Indiferent de metoda şi modul de executare a semănăturii (manual sau cu ajutorul semănătoarelor) trebuiesc respectate următoarele reguli, pe lângă cele menţionate la trasarea rigolelor:

- distribuirea uniformă a seminţelor de-a lungul rigolelor;- respectarea normei de semănat;- acoperirea uniformă a seminţelor după semănare;- uşoara trasare a stratului ce le acoperă.La semănarea manuală aceste faze sunt distincte. Maşinile de semănat

au ca organe active: brăzdarul care deschide rigola, distribuitorul de seminţe reglabil după mărimea, forma şi norma de semănat, două organe laterale ce acoperă seminţele şi un tăvălug ce tasează uşor solul deasupra rigolei.

4.3.3. Pregătirea terenului pentru semănat

Înainte de încorporarea seminţelor în sol, acesta este supus unor intervenţii tehnice şi anume: desfundarea, grăparea (frezarea), nivelarea, precedate sau urmate de unele lucrări auxiliare, precum: mărunţirea ţelinei, cultivaţia, tăvălugirea.

Desfundarea este lucrarea necesară înainte de instalarea oricărei culturi şi constă din dislocarea, răsturnarea, mărunţirea şi afânarea solului pe o adâncime de minimum 20-25 cm pentru puieţi de talie mică, respectiv 40-50 cm pentru puieţi de talie mijlocie sau mare de foioase şi puieţii obţinuţi din butaşi, adică la o adâncime în care se vor distribui cele mai multe rădăcini ale sortimentelor de puieţi cultivaţi. Adâncimea se consideră superficială, când are 20-25 cm, normală 25-40 (50) cm şi adâncă (profundă) peste 50 cm.

Pe suprafeţe mici desfundarea se face manual cu cazmaua. În pepiniere se preferă desfundarea cu plugul monobrăzdar, acţionat hipo sau polibrăzdar, acţionat de tractor.

Perioada optimă pentru desfundat este toamna precedentă semănăturilor de primăvară, deoarece iarna, prin fenomenul de îngheţ-dezgheţ, se reface structura solului, seminţele buruienilor ca şi rădăcinile celor vivace scoase la suprafaţa îngheaţă, iar apa rezultată din precipitaţiile lichide ori solide pătrunde uşor în sol, menţinându-se ca rezervă pentru seceta din primăvară. Se recomandă ca desfundarea să se facă atunci când solul este reavăn (conţinutul în apă reprezintă 15-20 % din masa solului uscat).

Înainte de semănare, solul desfundat se supune grăpării, tăvălugirii, nivelării.

45

Grăparea este operaţia prin care se sfarâmă şi se mărunţesc bulgării de pământ rămaşi după desfundare, se afânează şi se nivelează solul. În timpul grăpării, umiditatea solului trebuie să fie de 40-50 % din capacitatea capilară.

Grăparea se execută cu grape ce pot avea cadrul flexibil sau rigid (fig. 4.2 a). Primele sunt mai indicate deoarece organele active (dinţii) pot urmări micile neregularităţi ale terenului.

Uneori, când solul este neînierbat şi are o textură uşoară, după desfundare, cu puţin timp înainte de semănare, se face nivelarea sau netezirea cu ajutorul târşitoarei, unealtă asemănătoare grapei, dar fără dinţi (fig. 4.2 b).

a) b)

Figura 4.2. Grapă flexibilă (a); târşitoare-netezitoare (b)

Tăvălugirea constă în tasarea uşoară a solului după desfundare, înainte de semănare şi uneori după semănare pentru a se realiza o aderare mai bună a particulelor solului de sămânţă. Anticipat semănării, prin tăvălugire se corijează excesul de afânare, se mărunţesc bulgării de pământ şi se nivelează solul. Tăvălugirea se execută cu ajutorul tăvălugului manual ori tractat şi efectul se resimte pe adâncimea de 5-10 cm, în funcţie de textura solului, masa tăvălugului (confecţionat din lemn sau metal), viteza de înaintare.

Frezarea, ca şi grăparea, este lucrarea prin care se realizează mărunţirea şi afânarea stratului de sol pe o adâncime de 10-12 cm şi se execută cu ajutorul frezelor, care prezintă însă dezavantajul că destructurează în mai mare măsură solurile cu textura uşoară.

Cojirea şi mărunţirea ţelinei este lucrarea care precede desfundarea solului şi se recomandă pe terenurile puternic înţelenite. Stratul de ţelină, constituit din sistemul radicelar bogat fasciculat al speciilor graminee, se cojeşte pe adâncimea de 7-10 cm, cu ajutorul cultivatorului, apoi se mărunţeşte cu ajutorul grapei. După 2-3 săptămâni se execută desfundatul, folosind plugul cu antetrupiţă care are rolul să desprindă acest strat de ţelină de formă prismatică, având grosimea de 10 cm şi lăţimea de 2/3 din cea a brazdei principale pe care o răstoarnă pe fundul şanţului rămas, în urma trecerii anterioare a plugului. Peste calupul de pământ desprins de antetrupiţă se răstoarnă brazda formată de trupiţa principală a plugului, alcătuită din cuţitul brăzdar şi cormană (fig. 4.3 a,b).

46

Cultivaţia este lucrarea solului cu efect intermediar între arat şi grăpat. Prin cultivaţie se realizează afânarea solului pe adâncimea de 10-12 cm, combaterea buruienilor, încorporarea îngrăşămintelor minerale solide şi organice în sol. Se execută cu ajutorul cultivatoarelor, ale căror organe active sunt cuţitele de forme şi mărimi diferite, fixate pe suporţi rigizi sau flexibili (Popescu şi Popescu, 2000).

a) b)

Fig. 4.3. Principalele organe active ale plugului (a): 1-discul tăietor; 2-brăzdarul; 3-cormana; 4-antetrupiţa; schema de lucru a plugului cu antetrupiţă (b).

4.3.4. Norma de seminţe, perioada şi adâncimea de semănare

Norma de semănat reprezintă cantitatea optimă, exprimată în grame sau număr de seminţe, ce se seamănă la unitatea de lungime (metru) sau suprafaţă (m2) pentru a obţine la răsărire desimea optimă de plantule, care prin dispariţia normală a unor exemplare să conducă, după scoaterea şi sortarea puieţilor la un număr de exemplare apte de plantat egal sau superior indicilor de producţie.

Indicele de producţie reprezintă numărul minim de puieţi obţinuţi la unitatea de suprafaţă efectiv cultivată din pepinieră cu specia respectivă, pentru ca asemenea cultură să fie rentabilă. Acesta este influenţat de desimea optimă a puieţilor, diferită în funcţie de specie, vârsta la care se scot puieţii de pe suprafaţa ocupată şi de condiţiile staţionale (valoarea unor factori climatici, aprovizionarea solului în nutrienţi, însuşirile sale fizice).

Pentru stabilirea desimii optime se porneşte de la spaţiul minim de nutriţie necesar fiecărui puiet, aparţinând unei anumite specii, în diferite perioade de creştere. În practică, spaţiul de nutriţie se asimilează convenţional cu suprafaţa de nutriţie necesară unui puiet, având valori diferite, ca de exemplu: la stejar pedunculat – 225 cm2 în stepă şi 110-150 cm2 în zona forestieră, ceea ce conduce la o desime optimă de 15-20, respectiv 22-30 puieţi/m rigolă; la salcâm, suprafaţa de nutriţie este de 145-225 cm2, desimea optimă fiind de 15-23 puieţi/m rând. Răşinoasele fiind mai puţin pretenţioase se cultivă la o desime mai mare –70-80 puieţi/m rând, în cazul molidului şi pinului care se mulţumesc cu o suprafaţă de nutriţie de numai 20 cm2 – molidul şi 11 cm2 – pinul.

47

În practica silvică s-au stabilit pe baza cercetărilor şi a experienţei valori ale indicilor de producţie (***, 1994).

În solarii, indicii de producţie au valori mai mari ca urmare a stratului bogat în substanţe nutritive, vârstei mai mici (unul maximum doi ani) cât sunt menţinuţi şi, bineînţeles, a factorilor de mediu mai favorabili procesului de creştere.

Cantitatea de seminţe ce se seamănă la unitatea de lungime – un metru – depinde de specie, calitatea seminţelor, exprimată prin indicii calitativi standardizaţi, anotimpul în care se execută semănăturile, conţinutul în apă al seminţelor în momentul cântăririi pentru stabilirea normei etalon, aplicarea unor procedee (umectare) de stimulare a germinaţiei ş.a. (***, 1994).

De menţionat că valorile normelor de semănat sunt valorile pentru seminţele de calitatea I – conform STAS 1808/83. Pentru seminţele de calitatea II, normele redate se majorează cu 40 % la răşinoase şi 30 % la foioase.

Norma de semănat se poate calcula luând în considerare indicii calitativi ai seminţelor şi numărul optim de plantule la răsărire, folosind formula:

, în care:

q = norma de semănat (g);M1000 = masa 1.000 sem. (g);n = numărul optim de plantule la răsărire la metru de rigolă sau m2

V = valoarea culturală (%)

Înlocuind în formula iniţială, valoarea culturală cu puritatea –P(%) şi germinaţia – Gt (%), respectiv indicele de răsărire - R (%), în final, norma de semănat se calculează cu formula:

Perioada de semănare se referă la intervalul de timp în cursul căruia seminţele se încorporează în sol sau în stratul nutritiv.

În câmpul pepinierei, deci în condiţii naturale de mediu, seminţele forestiere se seamănă primăvara şi toamna – în perioade diferite, în funcţie de maturaţia acestora, longevitatea naturală, condiţiile de păstrare, starea de repaus; sunt specii la care semănăturile se pot face în timpul verii sau chiar iarna.

În climatul ţării noastre, par mai indicate semănăturile de primăvară, deoarece prezintă următoarele avantaje:

- semănate în perioada optimă, socotită atunci când temperatura solului la adâncimea de ~ 5 cm are valoarea, la ora 8 dimineaţa, de 8-10oC pentru molid, pin negru, pin silvestru şi peste 10oC pentru brad, larice, salcâm; seminţele acestor specii germinează într-o perioadă scurtă, iar plantulele răsar uniform;

48

- seminţele pot beneficia de un sol reavăn, ca urmare a topirii zăpezii şi a perioadei de precipitaţii de la începutul primăverii;

- se evită răsărirea plantulelor înaintea ultimelor îngheţuri târzii (în jur de 20 mai), dacă semănarea se face cu 10-15 zile înainte de data medie a acestora;

- sezonul de vegetaţie de la răsărirea plantulelor este suficient de lung pentru ca acestea să se lignifice până la apariţia temperaturilor negative în toamnă;

- se elimină pericolul consumării seminţelor de către şoareci sau a plantulelor cu germinaţie epigee, la care cotiledoanele apar protejate de tegumentul seminţei;

- se poate aplica stratificarea ori prerefrigerarea – ca mijloace de stimulare a germinaţiei.

Ca dezavantaj se menţionează dificultăţile de conservare a seminţelor care pretind condiţii speciale în timpul păstrării (cele cu conţinut mare de apă de exemplu).

Semănăturile executate toamna prezintă şi ele unele avantaje:- seminţele care ajung la maturaţie în faza de “pârgă” a fructelor,

semănate imediat după recoltarea şi prelucrarea fructelor germinează fără a mai fi necesară stratificarea pentru eliminarea stării de dormanţă;

- conservarea peste iarnă a seminţelor încorporate în sol are loc în condiţii naturale;

- se elimină păstrarea relativ dificilă peste iarnă a seminţelor unor specii;- se conservă mai bine apa acumulată în sol în timpul iernii, care, în cazul

semănăturilor de primăvară se poate pierde parţial, ca urmare a lucrărilor de pregătire a solului.

Semănăturile de toamnă prezintă dezavantaje cu consecinţe asupra răsăririi şi menţinerii plantulelor. Astfel:

- poate fi depăşit momentul recoltării fructelor în stare de “pârgă”; seminţele semănate intră în repaus profund care, la unele specii, durează multe luni, astfel că, în anul următor, terenul va fi ocupat cu culturi “moarte”;

- seminţele încorporate în lungul rigolelor pot fi depistate uşor şi consumate de rozătoare;

- seminţele pot degera, ca urmare a gerurilor din timpul iernii dacă lipseşte stratul de zăpadă, solul fiind îngheţat până la o adâncime superioară celei de semănare;

- în toamnele lungi şi calde, plantulele pot răsări şi, în consecinţă, sunt compromise de temperaturile negative foarte scăzute din timpul iernii;

- apare riscul ca plantulele răsărite primăvara devreme (când temperaturile uneori ridicate în această perioadă favorizează procesul de germinaţie), să fie vătămate de îngheţurile târzii.

Semănături în timpul verii se fac mai rar şi pentru puţine specii. Astfel, se seamănă la începutul verii seminţele de: plop, salcie, ulm.

Vara târziu, se încorporează în sol seminţele cu tegumentul lemnos (“sâmburoase”) ale căror fructe se coc la începutul verii – cireş, vişin, corcoduş, cais – după o prealabilă stratificare de 50-60 zile la şanţ de vară. Tot spre sfârşitul verii se seamănă achenele de tei recoltate în “pârgă”.

49

În mod excepţional, seminţele se pot distribui pe terenul destinat producerii puieţilor şi iarna. Astfel, la mesteacăn, lujerii purtători de amenţi fructiferi se înfig în zăpadă în timpul iernii. Prin topirea treptată a zăpezii, seminţele aderă la solul reavăn şi germinează.

În spaţiile adăpostite (solarii) semănăturile se fac spre sfârşitul iernii – începutul primăverii, deoarece temperaturile sunt mai ridicate decât în condiţii naturale.

Adâncimea de semănare este determinată de mărimea seminţelor, perioada de semănare, textura solului. În general, seminţele se încorporează la o adâncime de 2-3 ori mai mare decât grosimea lor. Adâncimea este mai mare cu 1-2 cm la semănăturile făcute toamna comparativ cu cele de primăvară şi în cazul solurilor cu textură uşoară.

Seminţele foarte mici (plop, anin, mesteacăn, ulm, tuia) se seamănă la 0,2 – 0,6 cm; practic, în rigolele marcate, uşor tasate, se împrăştie seminţele, acoperindu-se cu un strat de mraniţă cu grosimea menţionată mai sus.

Pentru seminţele mici (molid, larice, pin, duglas, măceş ş.a.), adâncimea rigolelor este de 1,0 – 1,5 cm pentru semănăturile de primăvară şi în soluri cu textura mijlocie – grea şi poate ajunge până la 2,0 cm în soluri cu textură uşoară sau dacă semănăturile se fac toamna.

Seminţele de mărime mijlocie (acerinee, tei, frasin, fag, salcâm, corn, cireş şi altele asemănătoare) se încorporează primăvara şi în soluri cu textura grea la 2-3 cm şi la 3-4 cm – toamna şi pe soluri cu textura uşoară.

Seminţele mari (ghinda, castanele) se împrăştie de-a lungul rigolelor adânci de 6-8 cm.

Excepţii fac seminţele de chiparos de baltă care, deşi au 5-7 mm (mărime mijlocie), sunt semănate la 5 cm adâncime, ca urmare a preferinţei lor în perioada de germinaţie faţă de soluri revene – umede, ca şi seminţele de dud, care deşi sunt foarte mici (în jur de 2 mm), semănate la adâncimea de 2 cm, germinează într-o perioadă scurtă.

4.4. Producerea puieţilor în recipiente

În ultimele decenii, folosirea puieţilor cu rădăcini protejate este tot mai frecventă, mai ales în ţările cu climă mai aspră. Spre exemplu, în pepinierele forestiere din Peninsula Scandinavică şi nordul continentului american, peste 60% din producţia de puieţi o reprezintă puieţii cu rădăcini protejate (Negruţiu ş.a., 1993).

Producerea puieţilor cu rădăcini protejate prezintă numeroase avantaje:- sistemul radicelar nu este deranjat cu prilejul plantării la locul definitiv

şi, ca atare, se evită vătămările mecanice şi fiziologice produse rădăcinilor nude;

- se pot planta la perioade diferite de la răsărire (2-3 luni până la 2-3 ani);- perioada de plantare poate fi mai lungă;- dimensiunile şi forma balului, a recipientului sau a containerului

facilitează transportul puieţilor cu prilejul transplantării;

50

- puieţii cu rădăcini protejate se adaptează mai repede noilor condiţii, scurtându-se evident “perioada de adaptare” şi, în continuare, aceştia au o creştere mai susţinută;

- utilizarea puieţilor cu rădăcini protejate sporeşte reuşita plantaţiilor în staţiuni cu condiţii grele de vegetaţie (staţiuni extreme), fiind uneori singura modalitate de instalarea vegetaţiei în astfel de situaţii (Damian, 1978);

- uniformitatea balului sau a recipientelor în care se află sistemul radicelar permite mecanizarea parţială sau totală a operaţiei de plantare.

Un dezavantaj evident îl reprezintă costul mai ridicat al producerii puieţilor, datorită:

- procesului mai laborios;- procurarea materialelor şi confecţionarea recipientelor;- procurarea componentelor mediului nutritiv;- menţinerea plantulelor şi a puieţilor (cel puţin o perioadă scurtă) în spaţii

adăpostite;- volumul sporit la depozitarea şi transportul puieţilor cu rădăcini protejate,

comparativ cu mănunchiurile de puieţi cu rădăcini nude.Având în vedere posibilitatea executării mecanizate a plantării, frecvenţa

şi durata mai mică a lucrărilor de îngrijire, ca urmare a vigorii de creştere a puieţilor şi, în consecinţă, a realizării reuşitei definitive a culturilor într-un număr mai mic de ani, adeseori folosirea puieţilor cu rădăcini protejate este justificată şi economic.

În pepinierele forestiere, procedeele de producere a puieţilor cu rădăcini protejate sunt diferite în funcţie de: a) materialul din care se confecţionează recipientele; b) dimensiunile şi forma acestora; c) mediul nutritiv folosit.

a1. Ca materiale de confecţionare a recipientelor sunt preferate cele biodegradabile după 5-7 luni de la plantare, ca de exemplu: hârtia, cartonul, celuloza; turba+fibra lemnoasă; muşchi Sphagmun+celuloză; argilă+pleavă; argilă+paie tăiate; lut nears; tulpinile unor plante (de floarea soarelui) şi chiar frunzele mai mari ale unor plante.

Recipientele confecţionate din astfel de materiale se plantează împreună cu puietul şi, după modul de confecţionare, pot fi de două categorii:

a1.1. Recipiente care fac corp comun cu mediul nutritiv, cum sunt: turba presată, fibra de lemn. Semănarea se face într-o cavitate mică, situată în partea superioară a recipientului, rădăcinile pătrunzând în interiorul acestuia (de exemplu, recipientele Jiffy). Dezavantajul unor astfel de recipiente constă în faptul că rădăcinile pot perfora pereţii pătrunzând în recipientele învecinate.

a1.2 . Recipiente biodegradabile expandabile sub formă de pastile; după menţinerea lor în apă în scopul dilatării se umplu cu materialele mediului nutritiv în care se încorporează seminţele la adâncimea optimă pentru specia aparţinătoare.

După plantare, aceste recipiente se descompun (recipientele Paperpot – fig. 4.4) ori rădăcinile, datorită presiunii exercitate, le străpung înainte de degradare (recipientele Ontario sau Walter – figura 4.4). Asemenea recipiente prezintă dezavantajul că nu întotdeauna se desfac ori se descompun şi în acest caz rădăcinile nu se mai dezvoltă normal. De aceea, în prezent, se folosesc rar.

51

a2. Recipientele se pot confecţiona şi din materiale recuperabile (material plastic, lemn, metal, lut ars, sticlă incasabilă etc.), din care puieţii se extrag înainte de plantare. După modul de prezentare pot fi: recipiente individuale (vase, celule, tuburi, ghivece); recipiente bloc, compartimentate prin pereţi mobili; recipiente tip “copertă” ; recipiente sub forma de tăvi sau cutii în care se cultivă mai mulţi puieţi; mini-recipiente (Florescu, 1996).

Recipientele individuale se pot aşeza separat (ghivece din plastic, din lut ars) sau pe un cadru care permite manipularea simultană a mai multor bucăţi (recipientele Ray Leach Single Cell) – figura 4.4.

a) pastilă Jiffy b) tuburi Ontario c) cartuşe Walter d) recipiente Paperpot

d) recipient Ray Leach Single Cell e) recipiente Styrofoam f) recipiente Hiko

Figura 4.4. Tipuri de recipiente utilizate pentru producerea puieţilor forestieri

Recipientele bloc sunt constituite din plastic rigid (mai rar din polistiren) şi au mai multe unităţi (celule, cavităţi) de formă tronconică sau trunchi de piramidă, o astfel de formă înlesnind extragerea puieţilor cu balul de material în care sunt răspândite rădăcinile. Unităţile (celulele) formează împreună un bloc de formă paralelipipedică. Pentru a stimula formarea rădăcinilor şi a se evita spiralarea lor, fiecare cavitate prezintă nervuri longitudinale (recipientele Hiko) sau fante laterale (recipientele Plant system 80).

Recipientele tip “copertă” sunt alcătuite din folii de plastic profilat prin turnare care, prin suprapunere asemenea închiderii coperţilor unei cărţi, formează un set de cavităţi (celule) individuale de forma unui trunchi de piramidă, fiecare cavitate prezentând nervuri longitudinale. Mai multe

52

asemenea seturi sunt aşezate într-un cadru de plastic dur, care permite manipularea uşoară a mai multor recipiente (recipientele S/L Rootrainer).

Recipientele sub forma unor tăvi sau cutii sunt construite de regulă din plastic şi permit creşterea în acelaşi recipient a mai multor puieţi (recipientele Vapo) care se extrag cu un bal de formă paralelipipedică. Avantajul constă în faptul că rădăcinile se dezvoltă asemănător celor din condiţiile mediului natural.

Mini-recipientele sunt de dimensiuni mici, realizate din materiale plastice având forma tronconică sau trunchi de piramidă. După răsărire, plantulele sunt ţinute o perioadă scurtă (câteva luni) după care se transplantează cu bal în recipiente mai mari sau în câmpul pepinierei. Indiferent de materialul folosit la confecţionare, acesta trebuie să fie suficient de solid şi durabil, pentru ca producerea şi transportul puieţilor să nu fie afectate.

Recipientele recuperabile se realizează mai frecvent din plastic dur, care prelungeşte perioada de utilizare până la 10 şi chiar 20 ani.

b. Dimensiunile şi forma recipientelor depinde de sortimentul de puieţi ce urmează a se produce, de perioada cât sunt menţinuţi şi de mărimea seminţelor. Pentru puieţii de talie mică, volumul recipientelor variază între 40-500 cm3. Valorile diametrului sau ale laturii în partea superioară sunt de la 2 până la 14 cm, iar ale înălţimii de la 5 până la 30 (40) cm. Mărimea şi masa recipientelor se corelează cu mijloacele de manipulare şi transport (manual sau mecanizat). În general, masa containerelor cu recipiente este de 30-40 kg.

Forma recipientului se recomandă să fie tronconică sau trunchi de piramidă. În secţiune orizontală poate fi: circulară, pătrată, dreptunghiulară, hexagonală etc.

Foarte importantă este forma pereţilor interiori ai recipientelor. Deşi rădăcinile puieţilor au creşterea geotropică, ele tind să se dispună lateral în jurul pereţilor recipientelor (aşa numitul fenomen de spiralare) dacă nu întâlnesc un obstacol. Acest fenomen nu afectează creşterea puieţilor în recipiente, dar poate avea efecte extrem de negative asupra stabilităţii şi creşterii după plantarea puieţilor în terenul de împădurit.

Pentru eliminarea fenomenului, pe pereţii interiori la unele tipuri de recipiente s-au prevăzut nervuri longitudinale de circa 2 mm înălţime, care opresc spiralarea, obligând rădăcinile să crească în jos, iar la alte tipuri s-au realizat fante longitudinale, astfel că rădăcinile ce trec prin ele, îşi încetează creşterea laterală când vin în contact cu aerul.

c. Mediul nutritiv folosit este diferit, fiind constituit în general din amestecuri speciale: 1 parte turbă fin măcinată + 1 parte nisip de mărime mijlocie; nisip + mraniţă + compost + pământ de ţelină + humus de pădure + vermiculit ş.a.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească mediul nutritiv sunt: să se menţină permanent umed; să aibă un grad mare de afânare; să conţină nutrienţii necesari creşterii plantulelor şi puieţilor; să fie dezinfectat.

Fazele de lucru ale procesului de producere a puieţilor cu rădăcini protejate sunt:

- umplerea recipientelor cu mediul nutritiv;- încorporarea seminţelor;

53

- aşezarea recipientelor în spaţii adăpostite cu posibilitatea reglării temperaturii;

- îngrijirea plantulelor şi puieţilor: administrarea de substanţe nutritive, udat artificial, plivirea prin smulgerea buruienilor;

- fortificarea puieţilor prin transferarea recipientelor din spaţiile adăpostite în câmpul pepinierei;

- scosul puieţilor din recipiente; în cazul celor refolosibile operaţia poate fi făcută atât în pepinieră, puieţii fiind ambalaţi în baxuri de carton spre a fi transportaţi, cât şi în terenul de împădurit.

La majoritatea procedeelor fazele tehnologice sunt mecanizate sau chiar automatizate.

Dintre procedeele frecvent practicate sunt: procedeul Paperpot, procedeul Jiffy, procedeul Vapo folosite în Finlanda, procedeul Hiko conceput în Suedia şi folosit în numeroase ţări.

În ţara noastră, datorită costurilor de producţie mai ridicate, puieţi cu rădăcini protejate crescuţi în pungi de plastic perforate au fost utilizaţi numai la împădurirea unor terenuri degradate. O linie de producţie Paperpot şi una Jiffy importate au servit la experimentări privind producerea puieţilor cu rădăcini protejate.

54