Bitumolitele din România

Bitumolitele din România

Fig. 2.10. Difractograma cenuşii obţinute prin arderea unei probe de bitumolite liasice

de Ia Anina în termocentrala de la Doiceşti (după Niţulescu et al., 1977).

Tabelul 2.10. Repartiţia componenţilor chimici ai unei cenuşi provenite din arderea

bitumolitelor de la Anina pe mineralele constituente (după Niţulescu et al., 1977)

Minerale Ponderea procentuală a componenţilor chimici

Si02 a1203 Na20 k2o Fe

55,40%, 29,10% 0,18% 1,71% 7,16%

Metacaolinit 13,5 22 - - -

Silicaţi

aluminoşi

28,0 51 - - -

Mice anhidre 15,5 26 20 93 -

Cuarţ 41,0 - - - -

Feldspaţi 2,0 1 80 7 -

Hematit - - - - 32

Magnetit - - - 68

2.2. Bitumolitele cretacice din Formaţiunea de Audia- Sărata-Carpaţii Orientali

Reprezintă cele mai vechi depozite din flişul extern, respectiv pânzele de Audia,Tarcău şi

Vrancea, în care apar cu unele variaţii de facies, ceea ce a dus la utilizarea şi a altor denumiri

locale, precum Formaţiunea de Streiu sau Formaţiunea de Sărata.

Orizontarea acestei formaţiuni s-a făcut în zona Covasnei, în cadrul Pânzei de Audia, unde s-

au separat: un membru inferior cu siderite, unul mediu cu lidiene şi un membru superior

caracterizat de cuarţarenite glauconitice (Filipescu, 1955;

50

Cuarţ 3,34 A

Bitumolitele creîacice din Formaţiunea Audia-Sărata - Carpaţii Orientali

Filipescu et al., 1962; Grigorescu, 1970, 1972; Grigorescu şi Anastasiu, 1976; Filipescu şi Alexandrescu, 1962) (fig.

2.13).

TG-1

DTA

Fig. 2.11. Derivatograma cenuşii obţinute în urma arderii unei probe de bitumolite de la Anina în termocentrala de

la Doiceşti (după Niţulescu et al., 1977): DTA - curba termodiferenţială; TG — curba termogravimetrică;

T — curba temperaturii

1 ! 1 1 T 1 T T 1 T lu„

20 100 200 300 400 500 600 7Ó0 800 900 1000°C

Aproape cu aceeaşi litostratigrafie, Formaţiunea de Audia apare în Pânza de Tarcău, unde aflorează în legătură cu o

serie de ridicări cu caracter anticlinoriu care, de la nord la sud, sunt: Măguricea, Coroiu-Largu, Cârnu-Straja (fig.

2.14), Poiana Uzu şi Ojdula-Ghelinţa (Băncilă, 1955, 1958; Alexandrescu, 1964). După observaţiile lui Băncilă

(1955), confirmate ulterior prin studii chimico-minera- logice (Grasu et al., 1988), în Pânza de Tarcău, gresiile

membrului superior îşi pierd caracterul cuarţarenitic, fiind, de fapt, nişte wacke litice (= Gresia de Farcu a lui

Băncilă, 1955).

Fig. 2.12. Secţiune geologică prin zăcământul de bitumolite liasice de la Doman (după Almăşan,

1984):

P - Permian; Cb - Carbonifer; L, - Liasic inferior; L^ - Liasic mediu şi superior (bitumolite cu elipsoizi de

siderite); J2 - Dogger, CI - Callovian; I - II - nivele de cărbuni.

51

Swclinaluî Doman

y Vak& Henovljit

E

]'alea Dom anului

Anuclinalul Domnit


Pânza de Audia Covasna

Pânza de Vrancea Ani. Doamna-Horaiţa

Pânza de Tarcău Ant. Cănm-Straja

Fig. 2.13. Coloanele litostratigrafîce sintetice în formaţiunile de Audia şi Sărata din

flancul

extern al Carpaţilor Orientali: 1 - membrul inferior cu siderite; 2 - membrul median cu

lidiene; 3-4 - membrul superior al cuarţarenitelor glauconitice; 5 - membrul superior al

calcarelor cu silicifleri; 6 - Formaţiunea de Bota-Zagon; 7 - Formaţiunea de Câmu-

Şiclău (=Lupchianu).

în Pânza de Vrancea, schimbările de facies se evidenţiază din nou, membrul superior grezos

fiind substituit prin calcare cu silicifieri, interstratificate cu brecii cu claste de şisturi verzi

(Mirăuţă şi Mirăuţă, 1962, 1964; Grasu et al., 1988); aici, echivalentul Formaţiunii de Audia

a fost denumit, de către Băncilă (1955), Formaţiunea de Sărata (fig. 2.15). După cum se ştie,

formaţiunea în discuţie mai este cunoscută şi sub numele de „şisturile" negre, denumire

improprie la care s-a renunţat din motive bine cunoscute. Aşadar, specificul formaţiunii îl

constituie membrul inferior cu siderite şi membrul mediu cu lidiene, a căror culoare neagră a

fost pusă fie pe seama compuşilor de mangan, proveniţi din descompunerea unor cenuşi

vulcanice, fie a compuşilor de Fe (hidrotroilit) şi a materiei organice (Băncilă, 1958;

Filipescu et al, 1966, 1968; Savul et al, 1965). Caracterul petroligen şi, în consecinţă,

recunoaşterea lor ca roci bituminoase au fost stabilite încă de Grigoraş (1956). După Balteş et

al. (1983), cele două subformaţiuni componente reflectă două etape de evoluţie a

geosinclinalului carpatic. După ei, membrul inferior cu siderite este sincron separării

bazinului, când subsidenţa nu era compensată de aportul de sedimente. Aceleiaşi idei îi

subscriu şi Lăzărescu şi Dinu (1983), care consideră că Formaţiunea de Audia s-a acumulat în

etapa distensională din evoluţia geosinclinalului carpatic, substadiul oceanic, care a premers

iniţierea procesului de consum prin subducţie.

52

Bitumolitele cretacice din Formaţiunea Audia-Sărata - Carpaţii Orientali

Fig. 2.14. Secţiune geologică prin Formaţiunea de Audia din anticlinorium-ul

Câmu-Straja (pârâul lui Grigore) din Pânza de Tarcău: 1 - membrul inferior cu

siderite; 2 - membrul mediu cu lidiene; 3 - membrul superior grezos; 4 - Formaţiunea

de Cârnu-Şiclău (=Lupchianu); 5 - Gresia de Tarcău.

Membrul inferior se caracterizează printr-o sedimentare turbiditică, ce a alternat cu episoade

pelagice; condiţiile euxinice şi subeuxinice au favorizat acumularea materiei organice şi a

compuşilor de Fe, în timp ce cele neutre şi uşor oxidante au determinat autigeneza

glauconitică. Condiţiile vieţii planctonice au fost uniforme şi continue, întrucât schimbările

mediului, de la oxidant la reducător, bogat în CO2 şi H2S, şi invers se produceau doar în

imediata apropiere a fundului marin.

0 50 100 150 m

Fig. 2.15. Secţiune geologică prin Formaţiunea de Sărata din anticlinorium-ul

Doamna-Horaiţa - pârâul Cuejdiu (Pânza de Vrancea): 1 - membrul inferior cu

siderite; 2 - membrul median cu lidiene; 3 - membrul superior al calcarelor cu silicifieri;

4 - Formaţiunea de Lepşa; 5 — Formaţiunea de Izvor (=Runcu); 6 - Formaţiunea de

Bisericani; 7 - Gresia de Lucăceşti; 8- Menilite inferioare; 9 - Marne brune bituminoase.

Membrul cu lidiene aparţine aceleiaşi etape prediastrofice, caracterizându-se printr-o mai

mare uniformitate stratonomică şi acumulare în condiţii euxinice.

Din punct de vedere ehimic, fondul celor două subformaţiuni este constituit din termeni

lutitici, silico-aluminoşi; silicea chimică şi organo-chimică o domină pe cea clastică, iar

alumina, în majoritate, este legată de mineralele argiloase cum

53


sunt illitul şi doritul (itabelul 2.11; Savul et al., 1965; Filipescu et al., 1966; Papiu et al.,

1975; Grasu et al., 1988).

Tabelul 2.11. Chimismul lutitelor bituminoase din membrul inferior cu siderite şi mediu cu

lidiene din Formaţiunea de Audia-Sărata (Carpaţii Orientali)

Unităţi -» Pânza de Audia Pânza de Tarcău3) Pânza de

Vrancea3)

Compone

nţi

Membrul

cu

Membrul

cu

Membrul

cu

Membrul

cu

Membrul

cu

Membr

ul

r%i siderite1* lidiene2) siderite lidiene siderite cu

lidiene

Si02 49,38-

76,90

32,70-

86,15

72,66 56,12-

75,64

62,62 79,26

Ti02 - - 0,38 0,18-

0,38

0,49 0,40

AI2O3 7,32-

21,29

8,81-

18,68

16,80 10,45-

12,56

18,61 11,67

FeaOa 3,39-7,43 1,82-

25,50

3,50 3,35-

6,36

4,55 3,70

MgO 0,00-3,31 0,00-4,26 0,61 0,74-

2,42

1,30 0,60

CaO 0,00-

14,05

0,00-

18,50

1,14 4,14-

10,84

2,02 1,16

Na20 - - 2,07 1,56-

2,60

2,06 1,06

K20 0,76-3,17 2,77 1,71-

1,72

2,64 1,88

După: l) Savul et al. (1965);i] Filipescu et al. (1966) şi Papiu et al (1975); J'Grasu et al. (1988)

Caracterul petroligen al „şisturilor" negre din Pânza de Audia şi, în consecinţă,

recunoaşterea lor ca roci bituminoase au fost stabilite în 1924 de către Macovei.

Filipescu et al. (1967) au analizat aceste roci, apelând la metodele propuse de Trask şi

Patnode şi Khalifeh şi Louis. Metoda Trask şi Patnode (1942) propune utilizarea unui

indice denumit „numărul lui Trask" dat de raportul:

N

nT = — T R

în care N reprezintă conţinutul în azot al materiei organice, iar R puterea reducătoare a

rocii, exprimată prin numărul de cm3 de acid cromic cu concentraţie de 4%, neutralizat

de 100 g rocă. în funcţie de valoarea acestui număr, o probă poate fi rocă sursă de

petrol (riŢ <5), posibil sursă de petrol (6< nj <7) sau nu poate fi sursă de petrol («7- >7).

Perrodon (în Beca şi Prodan, 1983) precizează că „numărul lui Trask" nu are un

domeniu larg de aplicabilitate, deoarece azotul nu este un element esenţial . în

caracterizarea rocilor sursă. Acest neajuns a fost înlăturat de Khalifeh şi Louis (1958)

care au propus calcularea raportului R/C dintre puterea reducătoare (R) şi conţinutul

de carbon organic (C) din rocă. Metoda a fost perfecţionată şi prin corelarea raportului

menţionat cu procentul de carbon neoxidat din rocă, care se obţine prin oxidări

succesive. în urma corelaţiilor efectuate, autorii au observat că pentru rocile sursă de

petrol valorile raportului (R/C) sunt mai mari ca 1, valori care cresc treptat pe măsură

ce scade procentul de carbon neoxidat.

Din figura 2.16 se observă că, pentru o probă recoltată din Valea Uzului, valorea

raportului R/C, în cazul bitumenului C, scade în loc să crească, ceea ce sugerează că

„şistul" analizat nu este rocă sursă de petrol (Filipescu et al., 1968).

Aceste determinări cu rezultat negativ au incitat şi alţi cercetători. în acest context, o

analiză privind natura primară a materiei organice din argilitele şi lidi- enele

bituminoase a fost făcută de către Balteş et al. (1983). După aceşti autori, în

54


membrul inferior sideritic, kerogenul este de tip amorf, lui adăugându-i-se spori şi,

subordonat, material xilogen şi fitoplanctonic {tabelul 2.12). în baza membrului median cu

lidiene, kerogenul se menţine amorf - fitoplanctonic, după care trece către un amestec

fitoplanctonic-xilogen, care se menţine şi în membrul superior curţarenitic.

55

Fig. 2.16. Curbele Khalifeh — Louis ale unor bitumolite din flişul Carpaţilor

româneşti (după Filipescu et al., 1967): 1 - „şisturi" negre cretacice din Valea Uzului; 2

- disodile oligocene din Valea Bughea; 3 — disodile oligocene de la Geamăna (sondă); 4

- disodile oligocene din zona Piatra Neamţ.

Carbon neoxidat [%]

I

I ©

c c

JO ca

o a$ O

K« O 3

t U

3

3 CU

Tabelul2.12. Potenţialul petroligen al Formaţiunii de Audia-Sărata (după Balteş et al.,

1983)

Membrul Analiza substaţei microvegetale Potenţial

petrolige

Hidrocarburi

generate

nK IMO

(IAT)

Ro FI (UV) DO tipuri kg/t

Valori medii

Superior

cuar(aren

itic

FX 0,80-

2,10

0,55 v. m.

(480 nm)

slabă nul - -

Mediu

cu

lidiene

FX 3,80-

3,95

1,57 g. o. m.

(580 nm)

puternic

ă

moderat Condens şi

ţiţeiur

uşoare

2,01-5

XF

AF

(S)

3,92-

4,15

1,30 g. m.

(530 nm)

slab Condens,

ţiţeiuri

grele şi

gaze uscate

0,50-2

Inferior

cu

siderite

XF

(A)

2,40-

2,80

2,02 v. s.

(500 nm)

moderat

ă

foarte

slab

Ţiţei şi

metan

semiuscat

0,01-

0,5

C-kerogen, F-fitoplanctonic, X-xilogen, (s)-spori, A-matcrie organică lipsită

de morfologie, IMO-indice dc me- amorfism organic, lAT-indice dc alterare

termică, Ro-reflectanţa vitrinitului, F1(UV)- florcsccnţă în ultraviolet )0-

diagencză organică, v-verde, m-mat, g-galbcn, o-oranj, s-strălucitor, nm-

nanometri

Pentru determinarea potenţialului petroligen al kerogenului, autorii au apelat la o serie de

indici rezultaţi în urma analizelor optice (tabelul 2.13): IMO - indicele de metamorfism

organic; Ro - reflectanţa vitrinitului şi FI (UV) - fluorescenţa (ultravioletă).

Indicele de metamorfism organic (IMO), denumit şi indice de alterare termică (LAT),

cumulează principalii indicatori de maturare termică, determinaţi prin microscopie în lumină

transmisă. El acoperă întregul proces de evoluţie organică,


situând „fereastra de ţiţei" între valorile 3,55 şi 3,75, valorile mai mici caracterizând

stadiul de generare a gazelor sau stadiul imatur, în timp ce cele peste 3,75, generarea

gazului cu condensat sau stadiul de supramaturare a kerogenului.

Tabelul 2.13. Indici ai diagenezei organice (după Balteş, 1979 şi Raynaud şi Robert, 1979)

Carbon

[C]

r%i

IM

O

Ro FI

(UV)

Fnml

Hidrocarburi produse

0 0,1

60 71 0,2 500-

550

Stadiul imatur, neproducător de petrol,

dar posibil generator de gaz metan

biogen.

2 0,5 580

77 3

3,55

3,75

0,6

0,7

1.0

590-

630

660-

675

Stadiul matur, generator de ţiţei şi

gaze.

Fereastra de generare a petrolului se

găseşte între valorile IMO =

3,55 + 3,75.

87 1,3 Stadiul matur-avansat, generator de

gaze cu condensat şi gaze umede.

91 4

5

2,1 3 Stadiul hipermatur, producător de gaze

cracate din ţiţeiul care nu a părăsit roca

sursă.

93,5 3,5

4,5

Dispariţia acumulărilor de gaze.

Stadiul de evoluţie a kerogenului a fost caracterizat şi prin metode optice în lumină

reflectată. O primă metodă se bazează pe determinarea „reflectanţei vitrinitului" (Ro);

pe suprafaţa lustruită a unei probe scufundate într-o baie de ulei se selectează în

câmpul unui microscop special particulele de vitrinit cărora li se măsoară puterea de

reflexie ca procent din intensitatea unei raze incidente de lumină. Puterea de reflexie a

vitrinitului este dată de raportul dintre cantitatea de lumină reflectată şi cea incidenţă

pe suprafaţa şlefuită; stadiul de maturare a kerogenului se apreciază prin comparaţie

cu puterea de reflexie a unui etalon cunoscut. Fazele diagenezei sunt definite de

următoarele valori (Stănescu, 1993):

- 0,5-0,7% materie organică în stadiul imatur (de epidiageneză) neproducător de

petrol, dar posibil producător de gaz metan biogen;

- 0,7-1,3% materie organică în stadiul matur (mezodiageneză) generator de ţiţei şi

gaze;

- 1,3-2% materie organică în stadiul matur-avansat (terminal) în care se produc

gazele cu condensate şi gazele umede;

- >2% caracterizează stadiul hipermatur, în care materia organică suferă o

puternică cracare termică, având ca rezultat formarea abundentă şi exclusivă a gazului

metan cracat cu ţiţei.

A doua metodă se bazează pe analiza în lumină fluorescentă. Proprietatea unor

macerale, în special din grupa exinitului, de a emite un spectru luminos de diferite

culori şi intensităţi atunci când sunt supuse unor radiaţii cu lungimi de undă scurtă,

ultraviolete sau albastre, poartă numele de fluorescenţă. Măsurătorile spectrelor de

fluorescenţă se fac cu un microscop palinologic obişnuit cu foto- multiplicator,

aparatura de bază fiind similară celei folosite la reflectanţa vitrinitului.

56

Bitumolitele cretacice din Formaţiunea Andia-Sărata - Carpaţii Orientali

Probele de kerogen imatur dau o fluorescenţă mai intensă care se reduce pe măsura creşterii

maturării, astfel că, la finele mezodiagenezei, ea dispare. Totodată se produce o schimbare a

spectrului de culoare, în sensul deplasării lui de la verde- albastru, la galben şi oranj, iar în

final la roşu, pe măsura creşterii maturăriiv.

După valorile indicilor din tabelul 2. ÎS, spre deosebire de rezultatele obţinute de Filipescu et

al. (1967), Balteş et al (1983) observă că „şisturile" negre din Formaţiunea de Audia sunt roci

sursă efective de petrol; membrul cu lidiene este principala rocă sursă şi, subordonat,

membrul cu siderite. Dar valorile scăzute ale conţinutului în bitumene solubile (A şi C), ca şi

ale uleiului de „şist" arată caracterul slab de roci bituminoase combustibile al formaţiunii care

este, din acest motiv, lipsită de interes economic.

Grasu et al. (1988) au analizat bitumenul natural de tip A extras din probele membrului cu.

lidiene al „şisturilor" negre cretacice din Formaţiunea de Audia- Sărata. Conţinutul în carbon

organic este variabil, având obişnuit valori subunitare, dar urcând uneori până la 8,4%, iar cel

în bitumen A este cuprins între 0,07 şi 0,18 % {tabelul 2.14).

Tabelul 2.14. Câţiva dintre parametrii caracterului bitumolitic al Formaţiunii de Audia (după

Filipescu et al., 1968; Grigoraş et al., 1971; Balteş et al., 1980; Grasu et al., 1988)

Membru

l

Zona/Unitatea Carbon

organic

[%]

Bitumen A

[%] '

Bitumen C

[%]

Unei de

şist [l/t]

Inferior

cu

siderite

Covasna Pânza

de Audia

0,15-5,52

0,30-0,82

- - 0,01-0,50

2,01-5,0

Median

cu

lidiene

Inferior

cu

siderite

Covasna 1,45-6,40 0,03-0,14 0,014-

0,027

0,2

Inferior

cu

siderite

Audia Pânza

de Audia

0,80-8,40 0,017-0,14 0,016-0,12 0,5-2,0

Inferior

cu

siderite

Sadova Pânza

de Audia

0,25-0,82 0,008-

0,023

- 0,5

Median

cu

lidiene.

0,99-2,87 0,036-0,08 - 0,5

Median

cu

lidiene

Audia Pânza

de Audia

- 0,07-0,18 - -

Inferior

cu

siderite

Straja Pânza

de Tarcău

- 0,08-0,13 - -

Median

cu

lidiene

Cuejdiu Pânza

de Vrancea

- 0,10 - -

Pe una dintre probe Grasu et al. (1988) au determinat prin „analiză elementară" raporturile

atomice H/C şi O/C care, proiectate în diagrama Van Kreyelen, se plasează în acelaşi câmp

cu pelitele negre cretacice din zona Atlanticului, demonstrând natura sapropelică (algală) şi

subordonat humică (terestră) a materiei organice (fig. 2.17).

Stănescu şi Morariu (1986), pe baza metodei lui Lopatin (1971) îmbunătăţită de Waples

(1980), au făcut unele aprecieri asupra caracterului petroligen al bitu-

57


molitelor din flişul şi avanfosa carpatică. Metoda simulează maturarea materiei organice în

timp geologic, în funcţie de nivelul de temperatură atins prin îngroparea sedimentelor,

permiţând estimarea „indicelui Lopatin-Waples", denumit şi „indice timp-temperatură" (TTI).

în funcţie de valoarea acestuia, se pot aprecia nivelul de maturare a materiei organice şi

natura hidrocarburilor produse.

2.6-j

ujttte, CEKinu CRAschi

raţia atomică o/c

Fig. 2.17. Natura materiei organice a pelitelor cretacice din formaţiunea Audia - Sărata

determinată pe baza diagramei van Krevelen (după Grasu et al., 1988).

După aceiaşi autori „şisturile" negre cretacice, predominant pelitice, s-au acumulat într-un

bazin sedimentar aflat la finalul unui regim tectonic de disten- siune (fig. 2.18). Regimul

hidrodinamic restrictiv şi mediul anoxic au creat condiţii favorabile de îngropare şi

conservare a materiei organice. Calculând indicele TTI, autorii consideră că materia organică

din „şisturile" negre a intrat în „fereastra de generare a petrolului" la finele Cretacicului;

faptul este indicat de valoarea 17 a indicelui timp-temperatură. Pe parcursul Paleocenului

inferior materia organică a generat ţiţei şi gaze. în Eocen, odată cu exondarea, „şisturile"

negre din sectorul intern al flişului carpatic au intrat într-un câmp cu temperaturi mai scăzute,

care au blocat maturarea materiei organice. în jumătatea externă a flişului, respectiv în

pânzele de Tarcău şi Vrancea, sedimentarea după Cretacicul superior a continuat până în

Miocen, „şisturile" negre au fost îngropate la adâncimi din ce în ce mai mari (peste 6 km), iar

materia organică a evoluat până în stadiul hipermatur cu generare de gaze uscate din ţiţeiul

preexistent care nu a părăsit roca; faptul este ilustrat atât de diagrama de evoluţie a maturării

materiei organice, cât şi de valoarea foarte mare, respectiv 256, a indicelui Lopatin (fig. 2.18).

Dicea et al. (199), reestimând indicele timp-temperatură (TTI), ajung la concluzii care nu

diferă substanţial de cele prezentate de Stănescu şi Morariu

58


(1986). Totuşi, ei precizează că „şisturile" negre din pânzele de Tarcău şi Vrancea au început

să genereze hidrocarburi din Eocen (şi nu din Paleocen) când, datorită adâncimii de îngropare

(cca 3700 m), temperatura lor a atins 115°C.

Timpul geologic [Ma] 140 130 120 110 100 90 80 70 60 50 40 30 20

Cretacic superior ll'aleocj F.ocen I Olii»occn iMiocen If'iJO

Compresiune

suhüiictie I coliziune Iposicoliaune

-50°C

-300°C

150*C

"200°C

şisturi" negre

Fig. 2.18. Evoluţia depoziţională şi tectonică a „şisturilor" negre cretacice şi etapele maturării

organice (după Stănescu şi Morariu, 1986): 1 - „şisturile" negre din Pânza de Audia; 2 -

„şisturile" negre din Pânza de Tarcău; 3 - „şisturile" negre din Pânza de Vrancea; 4 - stadiul

imatur; 5 - stadiul matur; 6 - stadiul hipermatur.

Preocupări privind calitatea de rocă sursă a „şisturilor" negre cretacice au avut şi unii

cercetători străini.

Lafargue et al. (1994) au analizat prin combustie şi piroliză Rock-Eval argilitele negre

cretacice din unităţile şariate ale Carpaţilor româneşti, ucraineni şi polonezi. Pe un număr

mare de probe ei au obţinut un conţinut mediu în carbon organic total (TOC) de 2,5% şi un

indice de hidrogen HI< 200 mgHC/gTOC, în medie 150 mgHC/gTOC. Probele analizate sunt

roci sursă de bună calitate şi conţin materie organică de origine mixtă, respectiv marină şi

terestră. în dorinţa de a identifica roca sursă din care provine petrolul din zăcămintele

avanfosei Platformei Moesice, autorii au recurs la analize moleculare şi izotopice ale materiei

organice, efectuate pe extractele de materie organică prin cuplarea gaz-cromatografiei cu

spectrometria de masă (GC-MS). Din analizele efectuate s-a stabilit că ţiţeiurile avanfosei

Platformei Moesice pot proveni parţial din „şisturile" negre cretacice ale unităţilor şariate.

Rezultate similare a obţinut şi Kotarba (1998) pe argilele de Spas din Pocuţia, un echivalent

al „şisturilor" negre cretacice din Pânza de Audia. Pe cele 17 probe, analizate prin combustie

şi piroliză Rock-Eval, a obţinut următoarele valori medii: TOC=0,14-4,1 %, Tmax=433-458°C,

HI=28-145 mgHC/gOC şi 01=0-79 mgHC/gOC. Aceşti indicatori arată că materia organică

matură din argile este de

59

Cretacic inferior Dislensiunc


natură terestră şi subordonat marină. în privinţa provenienţei gazelor (care sunt majoritare) şi

a ţiţeiului din regiunea Borislav-Pocuţia, bazându-se pe analiza izotopică a bitumenului extras

din argile şi a petrolului din zăcăminte, autorul conchide că roca sursă este reprezentată de

argilele de Spas.

Aşadar „şisturile" negre care nu au o valoare economică remarcabilă ca bitumolite

combustibile (datorită conţinutului redus în „ulei de şist" şi în consecinţă a puterilor calorifice

mici) au jucat de-a lungul timpului geologic rolul de roci generatoare de hidrocarburi. Suntem

în acord cu Pândele şi Stănescu (2001) care consideră că îndoielile privind potenţialul

petroligen al „şisturilor" în discuţie sunt întreţinute de lipsa unui număr suficient de analize

geochimice, care să dovedească legătura genetică dintre gazele şi/sau ţiţeiul conţinute în

acumulările cu caracter comercial şi bitumenul din „şisturile" negre cretacice ale

Formaţiunilor de Audia şi Sărata.

2.3. Bitumolitele oligo-miocene din flişul Carpaţilor Orientali

2.3.1. Oligo-miocenul carpatic în contextul Bazinului Paratethys

După cum se cunoaşte, pe o mare parte din spaţiul european, în vremea Oligocenului şi a

Miocenului inferior, condiţii paleogeografice particulare de tip anoxic au favorizat

acumularea unor formaţiuni bogate în materie organică, printre care sunt de amintit

„Şisturile" cu peşti (Fischschiefer) din bazinul Rhinului şi Alpi, seria menilitică din Caipaţii

Nordici (Polonia şi Ucraina), disodilele şi menilitele din Carpaţii Româneşti, Formaţiunea

Tard (Tard Clay) din nordul Ungariei, Formaţiunea de Ileanda Mare din Bazinul

Transilvaniei, sau de Maycop din Crimeea şi Caucaz.

Se consideră că instalarea mediului anoxic de tip „euxinic" a avut loc odată cu separarea

Paratethysului, când apropierea şi coliziunea dintre plăcile Africano- Arabă şi Europeană a

dus la închiderea progresivă a Tethys-ului şi reducerea legăturilor dintre Oceanul Atlantic şi

Oceanul Indian. In acest fel, prin ridicarea Alpilor, Dinaricilor, Pontidelor şi a Caucazului s-a

creat o serie de bariere, care a separat Paratethys-ul de aria Tethys-ului mediteranean (Popov

et al., 2002). în acest fel, Paratethys-ul, separat la limita Eocen-Oligocen, acoperea o

suprafaţă considerabilă, extinsă de la valea Rhinului până la Lacul Arai.

Condiţiile diferenţiate de mediu au făcut ca în cadrul acestui bazin relict să se separe un

Paratethys Vestic, unul Central, în care se integrează şi Oligocenul carpatic, şi un Paratethys

Oriental (fig. 2.19). Episodic, legătura cu Tethys-ul mediteranean dinspre sud se făcea prin

culoarul Rhinului şi coridorul Sloven, iar cu Atlanticul, spre nord, prin bazinul Rhinului

(Bâldi, 1989; Nagymarosy, 1990).

Particularităţile sedimentelor acumulate în acest spaţiu sunt, printre altele, culoarea neagră,

laminaţia pronunţată şi conţinutul ridicat în materie organică, specific depozitelor legate de

medii anoxice (tabelul 2.15).

60

Documents

Bitumolitele din România