AUTOREFEREN¥¢IALITATE ¥â€I INTERREFEREN¥¢IALITATE £N etnografice ale lui Simion Florea Marian despre

  • View
    3

  • Download
    0

Embed Size (px)

Text of AUTOREFEREN¥¢IALITATE ¥â€I INTERREFEREN¥¢IALITATE £N...

  • COMENTARII

    „Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXV, nr. 1–2, p. 105–138, Bucureşti, 2014

    AUTOREFERENŢIALITATE ŞI INTERREFERENŢIALITATE ÎN EVOLUŢIA ANTROPOLOGIEI CULTURALE ROMÂNEŞTI

    (1964−2012)∗

    MARIN CONSTANTIN∗∗

    ABSTRACT

    SELF-REFERENTIALITY AND INTER-REFERENTIALITY IN ROMANIAN CULTURAL ANTHROPOLOGY (1964–2012)

    The bibliographic retrospective of the practice of cultural anthropology in

    Romania is significant for the actuality of a process of changing and renewing the scientific interest and the inquest “field” of Romanian researchers. More precisely, the self-referential or “intra-cultural” knowledge about Romanian communities or groups of population currently appears to be turned into a inter-referential knowledge, with a cross-cultural content. It is through such theoretical and methodological metamorphosis that the study of minority ethno-linguistic communities in Romania takes part to a contextualized understanding of Romanian cultural identities in relation to the groups of Magyars, Germans, Roma, Russian-speaking Lipovans, Turks, Croatians etc. As a result, my text attempts to evaluate the inner dynamics of Romanian cultural anthropology in terms of a critical synthesis of the local specialized literature, in the context of anthropological disciplinary evolution in Central and Southeastern Europe.

    Keywords: epistemological evolution, cultural anthropology, national majority,

    ethnic minorities, Romania.

    ∗ Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în

    procesele globale”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007−2013, contractul de finanţare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758/„This paper is suported by the Sectorial Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number SOP HRD/89/1.5/S/59758”; Titlurile şi drepturile de proprietate intelectuală şi industrială asupra rezultatelor obţinute în cadrul stagiului de cercetare postdoctorală aparţin Academiei Române.

    ∗∗ Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române, Bulevardul Eroii Sanitari 8, sector 5, cod poştal 050474, Bucureşti; e-mail: marinconstantinro@yahoo.com.

  • Marin Constantin 2 106

    Retrospectiva bibliografică a practicării antropologiei culturale în România dovedeşte actualitatea unui proces de schimbare sau inovare a interesului ştiinţific şi a „câmpului” de cercetare al cercetătorilor români de profil. Mai precis, cunoaşterea autoreferenţială sau „intra-culturală” a unor comunităţi sau grupuri de populaţie româneşti evoluează actualmente către o cunoaştere inter-referenţială, cu un conţinut inter-cultural, în care (bunăoară) studiul unor comunităţi etno- lingvistice minoritare din România participă la o înţelegere contextuală a identităţii culturale româneşti în relaţie cu grupuri de maghiari, germani, romi, lipoveni, turci, croaţi etc. Ca atare, textul de faţă propune o evaluare a dinamicii epistemologice a antropologiei culturale din România, printr-o sinteză critică asupra literaturii autohtone de specialitate, pe ansamblul evoluţiei antropologiei în Europa Centrală şi de Sud-Est.

    GENEZA ANTROPOLOGIEI CULTURALE ÎN ROMÂNIA ÎN CONTEXT EUROPEAN EST-CENTRAL

    Experienţa antropologică românească1 antedatează (într-un sens predisciplinar) cu mai bine de două veacuri temeiurile instituţionale ale „ştiinţei omului” în ţara noastră. Reconstituirea unei asemenea deveniri epistemologice este obiectul unei istoriografii antropologice aflate încă într-un statu nascendi în România. Evocarea unor precursori români ai antropologiei culturale şi sociale sau etnologiei poate contribui la identificarea anumitor repere intelectuale într-un asemenea demers.

    Argumente însemnate există pentru ca un atare prestigiu inaugural să fie în continuare atribuit lucrării lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae. Apreciind abundenţa remarcabilă a informaţiei privind cultura populară a moldovenilor (ca de pildă „eresurile” şi doinele acestora) la începutul secolului al XVIII-lea, Adrian Fochi îl acredita (1964) pe Cantemir drept „părinte al etnografiei şi folcloristicii româneşti”. Am relevat recent (Constantin 2012) cum observaţiile despre populaţia ţinuturilor moldave şi modul de viaţă al acesteia sunt completate printr-un orizont comparativ european al marelui cărturar. În fapt, prin repertorii comparative precum cultele şi credinţele folclorice (explicate prin interpretatio romana), latinitatea limbii moldovenilor (cu asemănări şi deosebiri faţă de italiană), clasele sociale ale vremii (asemuite cu cele ruseşti), coregrafia populară locală (distinctă

    1 Adaptez aici această o formulare a profesorului Gheorghiţă Geană (2005 a), având în vedere

    cu deosebire (în acest caz) aportul etnografiei şi folcloristicii româneşti la articularea unei gândiri antropologice româneşti înainte de instituţionalizarea antropologiei fizice în România interbelică. Despre înfiinţarea primelor departamente universitare româneşti de antropologie biologică şi medicală, prin contribuţia lui I.C. Botez (Catedra de antropologie şi paleontologie a Facultăţii de Ştiinţe Naturale din Iaşi, 1930), V. Papilian şi C. Veluda (Societatea de Antropologie din Cluj, 1933) şi Francisc Rainer (Institutul de Antropologie din Bucureşti, 1940), vezi: Ştefan M. Milcu şi Constantin Maximilian (1967).

  • 3 Autoreferenţialitate 107

    de dansurile francezilor şi polonezilor) – Dimitrie Cantemir probează o „viziune contextuală asupra apartenenţei europene a societăţii moldoveneşti şi, prin aceasta, o adevărată comprehensiune inter-culturală” (Constantin 2012). Un interes aparte îl are aici tipologia etnică pe care Cantemir o propune (sub raport ocupaţional) asupra unor grupuri ca grecii, albanezii, sârbii, bulgarii (negustori sau „lefegii”), nemţii, polonezii, cazacii (oşteni sau slujitori de curte), evreii (negustori şi cârciumari), ruşii şi ungurii (şerbi), ţiganii (fierari şi zlătari), moldovenii (meşteşugari), cu o cauzalitate etno-culturală a competitivităţii sau non- competitivităţii economice a acestora.

    Nicolae Constantinescu identifică o „antropologie de dinaintea antropologiei” în munca de teren sau în opera câtorva din marii etnografi şi folclorişti români de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Astfel, studiile etnografice ale lui Simion Florea Marian despre ciclul vieţii la români – Naşterea la români, Nunta la români, Moartea la români (1890−1892) – ar prefigura concluziile lui Arnold van Gennep din Les rites de passage (1909). Tudor Pamfile ar fi practicat o formă de anthropology at home, în cazul „observării participative” a satului său natal, Şepu. La rândul său, folcloristul Dimitrie Caracostea ar fi „îmbrăţişat teoria funcţionalistă” fără o înrâurire socio-antropologică directă din partea unor savanţi ca Bronislaw Malinowski, Émile Durkheim sau Alfred R. Radcliffe-Brown. Ţinând tot de „preistoria antropologiei româneşti”, cercetările folclorice ale lui Petru Caraman asupra tatuajului la români citează numeroase surse etnografice şi istorice asupra originilor acestei practici, între care Friedrich Ratzel şi Edward B. Taylor (cf. Constantinescu 2003).

    Şcoala sociologică de la Bucureşti (iniţiată şi direcţionată între 1925 şi 1946 de Dimitrie Gusti) poate fi considerată (atât în planul muncii de teren, cât şi sub raport teoretic) drept o matrice constitutivă a antropologiei culturale româneşti. Într-adevăr, cercetările interdisciplinare datorate unui larg corpus de specialităţi academice (incluzând istoria, demografia, geografia, lingvistica, etnomuzicologia, etnografia, antropologia fizică ş.a.) sub coordonare sociologică, au configurat satul românesc drept „unitatea socială” a unui amplu program de cercetare a României Mari, conceput ca operă de documentare asupra „cadrelor şi manifestărilor” societăţii rurale, în vederea unei „acţiuni culturale” şi a unei „reforme sociale” la scară naţională. Multidisciplinaritatea şcolii gustiene a fost constant subordonată monografismului metodologic al acesteia, ceea ce − fie din perspectiva istoriei sociale vrâncene, prin datele despre Nerej (Henri H. Stahl, coordonator 1939), fie dintr-un unghi de analiză al geografiei sociale, în cazul Ţării Haţegului şi al localităţii Clopotiva (Ion Conea, coordonator, 1940) – a intrat de la început în rezonanţă cu viziunea holistică a antropologiei (Geană 1990). Astfel, satul va deveni un topos referenţial pentru cercetările postbelice de antropologie românească, mai întâi printr-o conlucrare a antropologiei fizice cu investigaţia de ordin sociodemografic (vezi monografiile antropologice despre Ţara Haţegului, în Milcu, Dumitrescu, 1958, 1961, 1966), apoi (aşa cum vom vedea) în anchete mai

  • Marin Constantin 4 108

    mult sau mai puţin autonome de antropologie culturală şi socială. Cu deosebire, conlucrarea sociologului Dimitrie Gusti cu antropologul anatomist Francis