Aspecte ale îngrijirii bolnavului de cancer

leave a comment »

 13 Votes

Climatul terapeutic. Relaţia medic-pacient. Metode terapeutice

Calitatea vieţii este greu de definit şi este percepută diferit de fiecare persoană în parte. În general, ea se conturează în funcţie de relaţiile cu familia, prietenii, activităţi profesionale şi extraprofesionale care oferă sau nu satisfacţii, în funcţie de starea de sănătate, realizarea unei siguranţe financiare etc. Concepţia medicală despre om priveşte starea de sănătate ca o valoare, iar boala, ca pe o ameninţare sau chiar ca o pierdere a acestei valori.

În medicină, valoarea omului este dată de viaţă: „vitalitatea este un bun chiar înainte ca actul valorificator al medicului sau al bolnavului să o cuprindă ca atare. Dorinţa medicului şi a bolnavului descoperă valoarea, nu o creează”. Viaţa este cea care îi permite persoanei să se afirme şi să se realizeze în lume. Din acest motiv, ea trebuie apărată de pericole, stimulată ca să se dezvolte, ajutată să se menţină, protejată ori de câte ori este ameninţată. Astfel, grija faţă de om are, de fapt, ca semnificaţie, îngrijirea vieţii acestuia. În medicină, „a îngriji” înseamnă „a fi împreună” cu cel care are nevoie de „îngrijiri” sau înseamnă „a trata” pe cineva aflat în suferinţă: „a îngriji presupune a-ţi fixa atenţia asupra unui lucru pe care îl iei în îngrijire în vederea atingerii unui scop” . Medicina curativă sau terapeutică are ca obiectiv starea de boală a omului. Măsurile terapeutice vizează suprimarea cauzelor îmbolnăvirii, anularea acţiunii factorilor nocivi, morbiogenetici, şi restabilirea stării de echilibru fiziologic şi psihologic tulburate de procesul patologic.Cel mai mic microgrup sanitar este format din două persoane: medicul şi bolnavul. „Toţi psihologii sociali sunt de acord că limita numeric inferioară a grupului mic o constituie existenţa a minimum doi indivizi aflaţi în interacţiune” , este de părere Pantelimon Golu. În spaţiul clinic are loc prima interacţiune între bolnav şi medicul său. Bolnavul se prezintă la medic în momentul în care simte că ceva nu este în regulă cu organismul său (are dureri, se simte foarte obosit, surmenat, şi-a pierdut apetitul alimentar etc.). În cadrul acestui prim contact, medicul „vede” şi „ascultă” suferinţa bolnavului, pe care o converteşte în cunoaştere medicală: „a vedea implică o spaţializare, reprezentând cazul bolnavului în interiorul căruia se situează boala. A asculta, implică o verbalizare, constând în limbajul prin care bolnavul îşi exprimă propria sa suferinţă” . Privirea, ca act de observaţie medicală, deschide calea spre înţelegerea bolii, făcând prin aceasta ca boala să devină abordabilă ca percepţie, obiectivând subiectivitatea suferinţei şi făcând-o în final inteligibilă. Cu alte cuvinte, sunt depistate acele

1

semne sau simptome care fac posibilă stabilirea unui diagnostic: „simptomul este forma prin care se prezintă boala; el desemnează o anumită stare patologică, o esenţă morbidă din punct de vedere medical” . Orice semn clinic poate anunţa următoarele aspecte: diagnosticul sau ceea ce se întâmplă în prezent sub privirea medicului observator; anamnesticul sau tot ceea ce s-a întâmplat în trecut cu bolnavul avut în vedere; prognosticul sau tot ceea ce trebuie să se întâmple sau la ce ne putem aştepta în viitor ca rezultat al evoluţiei bolii.Relaţia medic – pacient implică instaurarea unei atmosfere de calm şi încredere. Sinceritatea la patul bolnavului trebuie să fie prima preocupare a medicului: bolnavul nu trebuie niciodată minţit. Bolnavul de cancer are nevoie de o explicaţie clară privind boala lui. Informaţiile trebuie să fie oferite individual, cu mare grijă şi tact, avându-se în vedere a se transmite exact ceea ce bolnavul doreşte cu adevărat să ştie: „să se explice totul în cuvinte alese cu grijă şi bineînţeles adaptate la situaţia respectivă, nu dintr-o dată, ci în cursul a mai multe convorbiri” . Explicaţia este necesară deoarece, în lipsa ei, bolnavul de cancer este predispus la suspiciuni, îşi creează tot felul de scenarii, de multe ori false, imaginându-şi tot ceea ce poate fi mai rău în legătură cu boala sa. De asemenea, a-i ascunde perspectiva realităţii, conduce la fenomene de regresie a bolnavului, cu pierderea sau diminuarea capacităţilor de adaptare la evoluţia bolii. Ascunderea diagnosticului este echivalentă cu lipsa de sens a tratamentului. Colaborarea cu bolnavul este indispensabilă pentru tratamentul bolii, ce implică intervenţii chirurgicale, iradieri şi citostatice. Prin urmare, bolnavul trebuie să fie informat despre boala de care suferă, pentru a-şi crea un sistem de sprijin adaptat la nevoile pe care implică situaţia sa. El trebuie să-şi găsească suficiente resurse interioare (motivaţii personale) pentru a lupta cu boala, astfel încât să se simtă într-o oarecare măsură stăpân pe situaţie.Pentru orice persoană, diagnosticul de cancer este traumatizant. Din acest motiv, în unele ţări (Franţa, Italia, România) se mai păstrează încă obiceiul ca medicii să comunice diagnosticul de cancer familiei pacientului, dar nu pacientului: „medicii consideră că adevărul nu e îngăduit tuturor, decât, în mod excepţional, pacienţilor maturi şi inteligenţi” . În Statele Unite ale Americii există în momentul de faţă mult mai multă sinceritate faţă de pacienţi: „cel mai important spital oncologic din ţară expediază informaţiile obişnuite şi notele de plată pacienţilor externi în plicuri, fără specificarea expeditorului, plecând de la ideea că boala poate fi un secret pentru familiile lor”. O lege federală, intitulată „Freedom of Information Act”, din 1966, menţionează „tratamentul cancerului” într-o clauză cu privire la exceptarea de la divulgare a problemelor pacientului, care, aduse la cunoştinţă familiei, „ar constitui o violare nejustificată a secretului personal” .Aducându-i-se la cunoştinţă diagnosticul, pacientului nu trebuie să i se ia orice speranţă, ci, pe cât posibil, să i se ofere o direcţie de tratament. În felul acesta, bolnavii nu se vor simţi abandonaţi. Mulţi dintre ei nu pot înţelege mare lucru din simpla formulare a unui diagnostic medical. De aceea, diagnosticul trebuie prezentat într-o formă uşor de înţeles, astfel încât comunicarea să fie posibilă şi mai ales utilă. Bolnavul trebuie informat cu delicateţe. Arătându-i-se deschidere şi răbdare, el va avea posibilitatea de a pune întrebări suplimentare pentru a-şi lămuri situaţia. Pacienţii sunt interesaţi să ştie cât de mult le rămâne de trăit,

2

care sunt consecinţele pe care boala canceroasă le va avea, în viitor, asupra vieţii lor, care sunt încercările care vor veni şi care vor fi efectele tratamentului. În ceea ce priveşte prognosticul, bolnavul de cancer trebuie convins că proporţiile medii de supravieţuire sau de succes nu au aceeaşi semnificaţie pentru toţi bolnavii. De fapt, nici cea mai rea prognoză nu este lipsită de o scânteie de speranţă. Chiar priceput şi experimentat, medicul nu poate spune cu siguranţă ce anume le rezervă viitorul, fapt confirmat de producerea celor mai puţin probabile răsturnări de situaţie, în ciuda unui prognostic foarte pesimist. Prin urmare, bolnavul nu trebuie nici descurajat şi nici indus în eroare; pentru că a-l minţi în legătură cu posibila evoluţie nefavorabilă a bolii poate conduce în viitor la instalarea dezamăgirii şi la spulberarea oricărei speranţe. De aceea, pentru a se evita aceste situaţii, este de preferat să fie spuse: „numai adevărurile actuale şi acestea în doze atente, legate de întrebările pacientului” . Comunicarea eficientă în relaţia medic-pacient va conduce la întreţinerea speranţei şi la o colaborare utilă şi sinceră ce va avea un efect favorabil asupra evoluţiei bolii. Medicul va avea satisfacţia unei munci bine realizate, iar bolnavul va fi capabil să privească în faţă noua realitate şi să primească ajutorul de care are nevoie.Cancerul înseamnă adesea, pentru pacient, la fel ca şi pentru doctori, o anumită implicare în concepţiile „magice” ale bolii. Boala canceroasă poate fi trăită ca un mister şi ca o pedeapsă, din cauza durerilor pe care le provoacă, şi are o natură insidioasă, implicând inevitabil moartea: ”bolnavul, din cauza suferinţei bolii, a anxietăţii, se prezintă în faţa medicului cu un câmp axiologic dominat de periclitarea propriei valori vitale, asociat cu o puternică încărcătură afectivă şi senzorială din cauza lezării instinctului de autoconservare care stă la baza existenţei sale organice” . În plus, există o tendinţă periculoasă ca pacienţii să devină izolaţi şi chiar stigmatizaţi, mai degrabă decât să primească ajutorul şi atenţia cuvenite. În ciuda recentelor descoperiri privind remisia şi posibila vindecare a bolii canceroase, aceasta a rămas una din bolile care se asociază cu lipsa de speranţă. Bolnavii de cancer au temeri dintre cele mai diverse, cum ar fi: teama de a-şi pierde viaţa; îngrijorare faţă de cei apropiaţi de care moartea îi va separa (o tânără mamă bolnavă de cancer va fi foarte îngrijorată pentru copilul ei); teama de a nu deveni dependenţi, de a nu deveni o povară pentru cei din anturaj; teama de desfigurare, de schimbare în imaginea corporală şi în imaginea de sine; teama de a nu provoca probleme financiare; teama de durere în stadiile terminale etc. Abilitatea pacientului de a face faţă acestor temeri depinde de echipa medicală, de ajutorul psihologic (emoţional) etc. Bolnavul de cancer îşi pune toată speranţa în medicul specialist (oncolog), de la care aşteptă, dincolo de tratamentul prescris, apropiere, căldură, atenţie şi încurajare: „bolnavul simte că doctorul sau asistenta, echipaţi cu aparate ca cel de luat tensiunea, seringile etc., au un avantaj imediat, dar randamentul lor mai bun este doar de factură tehnică. Activitatea exagerată sau abundenţa de medicamente nu este în interesul pacientului; ele doar promovează o relaţie doctor-pacient într-un singur sens”. Tendinţa de a lucra cu bolnavii la un nivel pur „tehnic” este şi mai marcată atunci când ei nu pot sau nu vor să se exprime. Este vorba despre o neînţelegere; resemnarea, deznădejdea şi anxietatea sunt receptate ca o respingere, iar consecinţa va fi că aceşti bolnavi vor primi chiar mai puţină atenţie, iar izolarea

3

lor va creşte şi mai mult. O eventuală scuză pentru eşecul stabilirii relaţiei de lucru cu pacientul este prezenţa leziunilor şi a metastazelor cerebrale. Conştient sau nu, apare deseori tendinţa de evitare a contactului cu bolnavii de cancer. Atitudinile interioare sunt nesigure, în timp ce medicul se refugiază în spatele unei faţade de obiectivitate prudentă. Din partea medicului apar uneori chiar temeri de a se apropia prea mult de pacient şi de rudele sale: ”insistenţele bolnavului privind prognosticul sunt înregistrate ca o confruntare cu propria sa neputinţă şi mortalitate” . Un alt motiv de relativă neglijare a pacienţilor cu cancer de către unele cadre medicale este că aceştia pot fi rareori înscrişi ca un „succes clinic”. Tot din acest motiv, unele cadre medicale se pot simţi insuficient motivate, frustrate sau chiar pot avea sentimentul inutilităţii. Cu toate acestea, chiar dacă uşurarea situaţiei bolnavului poate fi adesea înfăptuită prin medicaţie, nu trebuie să se uite că o altă mare contribuţie o are atenţia acordată bolnavului de cancer. Interacţiunea tăcută cu pacientul, ajutorul personal chiar şi în lucruri mărunte, simpla prezenţă, consimţământul de a continua apropierea de acesta, atâta vreme cât este posibil, toate sunt foarte mult preţuite de bolnav, care se simte liber să comunice cu medicul sau în care a investit multă încredere.Împlinirea trebuinţei şi dorinţei de sănătate a pacientului nu poate fi desprinsă de influenţele psiho-sociale ale mediului, în care un rol esenţial îl are relaţia interpersonală medic-bolnav. O dovadă în acest sens o constituie şi efectele terapeutice favorabile obţinute prin mecanismul placebo, psihoterapia de grup şi procedeele psihanalitice.Cuvântul „placebo” provine, etimologic, de la verbul latin „a plăcea”, semnificând iniţial un medicament fără acţiune reală, care se dă bolnavului spre a-i produce satisfacţie. Studiile farmacologice efectuate în a doua jumătate a secolului XX au arătat că efectele terapeuticii placebo sunt remarcabile: „dacă tumorile cutanate glandulare, chistice, conjunctive, de natură congenitală, ereditară sau metabolică nu răspund de obicei la tehnicile placebo, în schimb tumorile epiteliale virotice (verucile cutanate, vegetaţiile veneriene) se vindecă prin efect placebo în proporţie de 25% pe baza unui mecanism psihoneuroimunologic în care sunt acţionate simultan atât imunitatea umorală, cât şi imunitatea celulară” . De fapt, bolnavul se vindecă prin mecanismul placebo pentru că îşi mobilizează voinţa de a se vindeca cu ajutorul unui raţionament care-l antrenează profund din punct de vedere afectiv şi volitiv, deoarece boala îi prejudiciază viaţa sau chiar îi ameninţă supravieţuirea.În ceea ce priveşte mecanismul placebo, un rol esenţial îl au următoarele: ştiinţa medicului (sau a vindecătorului); remediul terapeutic (medicamentul placebo); personalitatea medicului. Încrederea bolnavului în posibilităţile ştiinţei medicale are un rol mai puţin semnificativ. Mai importantă este credinţa în remediul terapeutic folosit. Există medicamente moderne, noi, care îşi câştigă reputaţie în tratamentul unor boli cronice. Atunci când medicamentul are şi o acţiune reală în cazul respectiv, efectul placebo va avea o intensitate mai ridicată, asociindu-se efectului real. Valorizarea personalităţii medicului contribuie însă cel mai mult la realizarea efectului placebo: „puterea de influenţă a medicului în raporturile interpersonale ale grupului depinde de faima ştiinţei sale, de reputaţia de bun practician, siguranţa cu care consultă bolnavul şi îi aplică tratamentul şi de

4

atracţia interpersonală medic-bolnav favorizată de frecvenţa şi durata raportului interpersonal” . Antropologul francez Claude Levi-Strauss ne oferă o explicaţie în acest sens în lucrarea sa „Antropologie structurală”, capitolul „Vrăjitorul şi magia sa” . În regiunea Vancouver din Canada, într-un trib indigen în care, pentru vindecarea bolilor, se practica magia, se introduce o persoană străină, cu intenţia de a descoperi înşelăciunea şamanilor şi a-i demasca. Ca să le câştige încrederea, persoana respectivă frecventează grupul iniţiaţilor, urmând când ea însăşi să fie iniţiată în practica magiei. Devenind cunoscută şi respectată de populaţia băştinaşă, într-o zi ea este chemată să vindece un bolnav cronic care visase că străinul ar fi salvatorul său. Iar tratamentul oferit de străin a constituit un succes strălucit. Interpretarea reuşitei sale terapeutice se poate realiza pe o bază pur psihologic-individuală: bolnavul credea cu fermitate în visele sale. Succesele care au urmat l-au determinat pe străin să înţeleagă că practicile magice erau mai puţin false decât crezuse la început. Cu timpul, el a devenit cel mai mare vindecător al regiunii. După ce mai are în vedere şi alte cazuri similare, Cluade Levi-Strauss ajunge la concluzia că „eficacitatea magiei implică credinţa în magie şi această credinţă se prezintă sub trei aspecte complementare: în primul rând, credinţa vrăjitorului în eficacitatea tehnicilor sale, apoi credinţa bolnavului pe care-l îngrijeşte, în sfârşit încrederea şi exigenţele opiniei colective, care formează un câmp gravitaţional în sânul căruia se definesc şi se situează relaţiile dintre vrăjitor şi cei pe care îi vrăjeşte” .Bolnavul de cancer este permanent în căutarea unui sens în ceea ce priveşte situaţia dificilă prin care este obligat să treacă. Nu de puţine ori, el îşi pune întrebări ca „de ce eu?”, „de ce mi se întâmplă mie asta?” etc. Există un moment în care Dumnezeu este negat sau chiar învinovăţit pentru tot răul care i se întâmplă. Cei mai mulţi bolnavi de cancer, însă, preferă să-şi pună speranţa în Dumnezeu. Credinţa îi ajută să suporte mai uşor durerile fizice, dar şi pe cele sufleteşti. Mai mult decât atât, îi ajută să accepte cu mai multă seninătate moartea, atunci când nu se mai poate face nimic din punct de vedere medical, terapeutic. În ultimii ani, prezenţa preotului în spital a fost considerată un eveniment pozitiv şi mai ales necesar. Bolnavul de cancer are nevoie să creadă în ceva, în orice, am putea spune, numai să poată face faţă fiecărei dimineţi în care trebuie să se trezească, să înceapă o nouă zi din viaţa care i-a mai rămas, pentru că fiecare zi înseamnă, de fapt, o bătălie cu propriile dureri, cu propriile neputinţe şi spaime, cu propriile deznădejdi şi amărăciuni. Psihologul clinician Alastair Cunningham, din Toronto, bolnav el însuşi de cancer, propune o metodă de lucru care se deosebeşte de cea a altor psihoterapeuţi, prin introducerea aşa numitelor câmpuri spirituale şi existenţiale. Programul său de terapie prezintă bine compartimentarea progresivă de informaţie, suport în verbalizarea sentimentelor împovărătoare ca teama, îndoiala şi resemnarea, de asemenea, de învăţare a capacităţilor cognitive şi comportamentale, constituind o psihoterapie în cel mai propriu sens. Cunningham vede în calea spirituală „o încercare de a mijloci conştientizarea unei ordini transcendente şi sentimentul apartenenţei la un mare univers de semnificaţii. El poate fi asimilat lui Dumnezeu sau poate fi chiar independent de orice doctrină religioasă sau credinţă” . Cunningham a făcut experienţe prin care a dovedit cele mai mari probleme psihice şi şi-a vindecat cu

5

succes propria lui boală, considerând că vindecarea este rezultatul intensivelor schimbări psihologice şi spirituale petrecute în interiorul lui.Cele expuse mai sus nu trebuie să inducă ideea că efectul placebo ar reprezenta esenţa terapeuticii. Psihoterapia placebo se adresează numai anumitor boli, acţionând pe aspectele funcţionale, mai ales cele de natură neuropsihică, vasculară, imunologică şi endocrinologică. De asemenea, nu trebui să uităm că o stare de spirit bună, pozitivă, o atitudine entuziastă şi plină de speranţă pot face adevărate minuni în ceea ce priveşte evoluţia bolii. Au existat cazuri – este adevărat, rare – când unii oameni au trăit o minune, vindecându-se de cancer, pentru că au crezut foarte mult că este posibilă vindecarea. Dar, cu siguranţă, ei au şi depus mari eforturi pentru ca vindecarea lor să fie posibilă.Bolnavul de cancer nu trebuie considerat o persoană bolnavă psihic. Boala canceroasă se însoţeşte însă de o suferinţă psihoafectivă care provoacă un dezechilibru major în sfera emoţională a persoanei suferinde de cancer. Prin urmare, dincolo de tratamentul oncologic standard aplicat (chirurgie, chimioterapie, radioterapie, imunologie, etc.) bolnavul de cancer are nevoie şi de psihoterapie. Aceasta constă în utilizarea tehnicilor educaţionale, întrebări şi răspunsuri, factori de corecţie şi în acordarea de reasigurări. Interpretarea şi aplicarea dinamicii psihologice vor duce la dezvoltarea de mecanisme de luptă împotriva bolii. Psihoterapeuţii ajută pacienţii şi în ceea ce priveşte explicarea rezultatelor analizelor efectuate, tipul de tratament şi de opţiuni, îi informează asupra efectelor secundare ale tratamentului, le oferă informaţii privind drepturile pacientului, îi ajută să deosebească simptomele normale de cele cauzate de stresul psihologic. Prin urmare, un psihoterapeut trebuie să cunoască aspectele legate de boala pacientului, prognosticul, tratamentul pe care îl va urma şi efectele sale secundare. Terapeutul poate fi uneori avocatul pacientului în raporturile acestuia cu sistemul de sănătate, cu membrii familiei acestuia etc. El trebuie să colaboreze şi să comunice permanent cu medicul specialist care se ocupă de îngrijirea bolnavului, pentru a-l putea ajuta eficient pe pacient.O importanţă deosebită în activitatea de psihoterapie o are climatul psihologic care se stabileşte în cadrul întâlnirii dintre medic şi pacient, acest climat constituind garanţia desfăşurării pozitive, precum şi a rezultatelor favorabile ale oricărui act terapeutic. Constantin Enăchescu este de părere că un climat psihoterapeutic pozitiv se realizează prin respectarea mai multor condiţii: încrederea bolnavului în persoana terapeutului său; buna reputaţie a medicului terapeut şi autoritatea recunoscută a acestuia; capacitatea terapeutului de a capta atenţia şi interesul bolnavului său, în vederea realizării unei comunicări eficiente şi a unei colaborări cu efecte pozitive; capacitatea medicului de a înţelege problematica bolnavului; asigurarea unui spaţiu fizic plăcut, liniştit şi în care bolnavul să se simtă în siguranţă; anumite calităţi psihologice absolut necesare unui bun terapeut, precum tactul, răbdarea, bunăvoinţa, strădania etc.; medicului terapeut i se cere o pregătire profesională temeinică şi experienţă în acest domeniu (competenţă). Alte atribute absolut necesare pentru orice medic care practică această profesie sunt: un nivel superior de inteligenţă, capacitatea de a se adapta la înţelegerea problemelor bolnavului şi a reacţiilor acestuia, o cultură generală solidă, dat fiind faptul că vine în contact cu pacienţi de o mare

6

diversitate din punct de vedere al nivelului intelectual, profesional, cultural şi social.În cazul afecţiunile cronice declanşate sau/şi întreţinute de stres – avem aici în vedere boala canceroasă – se obţin rezultate terapeutice favorabile şi prin metodele terapeutice psihanalitice de inspiraţie freudiană. Acestea pornesc de la ideea că efortul de conştientizare a unor fapte din trecut, cu semnificaţie axiologică pentru bolnav, au un rol terapeutic benefic dacă sunt exprimate într-un context social nou, bazat pe relaţia interpersonală medic – bolnav. Psihoterapia de grup (psihodrama), introdusă de sociologul american de origine română Iacob L. Moreno, cu ocazia Congresului de Psihiatrie de la Philadelphia (1932), porneşte de la aceeaşi idee: exteriorizarea emoţiilor patologice într-un grup mic medical, în vederea readucerii în conştiinţă a experienţei primare refulate. În cadrul grupului de suport, bolnavul de cancer are posibilitatea de a-şi satisface o serie de trebuinţe sociale, cum ar fi compasiunea, înţelegerea, susţinerea, stima etc. Tot aici, bolnavului de cancer i se oferă oportunitatea de a vedea problemele cu care se confruntă prin ochii altora. Realizând acest context, el îşi poate crea o nouă perspectivă asupra situaţiei în care se află, îi este de ajutor în a recunoaşte şi a face diferenţa între problemele pe care le are din cauza bolii şi cele legate de viaţa personală. Întrebări ca „de ce eu?” sau altele asemănătoare capătă un nou înţeles într-un grup în care toţi îşi pun astfel de întrebări. În grupul de suport, pacientul învaţă strategii de confruntare cu boala; de asemenea, grupul de suport îl ajută să nu se simtă izolat. Pacientul găseşte aici un mediu în care este ascultat, acceptat, informat şi ajutat să-şi formuleze mai clar problemele şi, în acelaşi timp, să-şi contureze strategiile de a ieşi din impas şi de a deţine controlul asupra evenimentelor personale, legate de starea de sănătate sau nu. Între membrii grupului, pacientul poate lua act de anumite idei, până atunci străine modului propriu de gândire, le poate înţelege şi asimila, iar astfel se poate mobiliza, pentru a reuşi să participe activ la succesul terapeutic. Ca membru al grupului, el îşi poate consolida competenţa şi abilitatea de a lupta cu cancerul, ajutându-i, de asemenea, pe ceilalţi membri. Astfel îi va creşte stima de sine, iar lupta împotriva cancerului poate să devină, pentru bolnav, chiar un scop în viaţă.Terapia de susţinere este de asemenea indicată în îngrijirea bolnavului de cancer. Acest tip de tratament se axează pe construirea unei relaţii stabilite cu obiectul şi pe promovarea sentimentului de securitate, prin întărirea ego-ului şi încurajare generală. În acest caz, scopul nu este cel de a se dezvălui şi a se rezolva conflictele, ci de a se oferi sprijin şi de a se promova un grad de autonomie. Calităţile psihoterapeutului sunt de o importanţă deosebită în acest tip de terapie. E. Kübler-Ross lansează câteva întrebări: „Ce este fericirea?”, „Ce este speranţa?”, „Ce este compasiunea?”. Ele sunt legate de instituirea unor măsuri de psihoterapie de grup cu bolnavii incurabil, aflaţi în situaţia-limită de a-şi anticipa moartea. Sunt necesare două forme de psihoterapie: de susţinere şi de consolare.În „Descifrarea comportamentului uman”, Hans Eysenck şi Michael Eysenck atrag atenţia asupra unor experimente realizate de psihologul Grossarth-Maticek. Cercetătorul a căutat să stabilească, într-unul din experimentele pe care le-a

7

realizat, cât este de eficientă terapia comportamentală asupra persoanelor bolnave de cancer. Au fost alese 24 de perechi de bolnavi de cancer; bolnavii au fost grupaţi pe baza localizării bolii. În cazul fiecărei perechi, unul dintre bolnavi a primit tratament psihologic, iar celălalt – nu. Cei care au beneficiat de terapie au supravieţuit, în medie, cu 2 ani mai mult decât pacienţii care nu au beneficiat de tratament psihologic.Grossarth-Maticeck a efectuat un alt studiu asupra a 100 de femei aflate în stadiul terminal al cancerului mamar. Jumătate dintre ele au acceptat chimioterapia din proprie iniţiativă, în timp ce jumătatea cealaltă refuzase acest gen de tratament. Jumătate din pacientele tratate medicamentos (adică 25) au beneficiat şi de tratament psihologic; de asemenea, jumătate din numărul pacientelor care refuzaseră tratamentul medicamentos. Astfel că s-au creat 4 grupuri a câte 25 de persoane: un grup primea atât terapie medicamentoasă cât şi terapie psihologică, un al doilea grup primea numai terapie medicamentoasă, al treilea grup primea numai terapie psihologică, iar ultimul grup nu primea nici una dintre cele două tipuri de terapie. Ulterior s-a constatat că pacientele din grupurile tratate, exclusiv, numai prin terapie medicamentoasă sau numai prin terapie psihologică au supravieţuit cu numai două sau trei luni pacientelor care nu au primit nici unul dintre cele două tipuri de tratament. În mod evident, concluzia cercetătorului a fost aceea că psihoterapia este cel puţin la fel de eficace ca şi chimioterapia, iar ideea de a cupla psihoterapia şi chimioterapia creează un efect sinergic. Aşadar, aceste terapii sunt cu mult mai eficace atunci când sunt aplicate împreună decât separat.Mulţi alţi specialişti oncologi sunt de părere că o combinaţie între tratamentul standard – chirurgie, chimioterapie, radioterapie, imunoterapie etc. – şi cel suportiv (paleativ) – psihologic, psihoterapeutic etc. – oferă cele mai mari şanse de a menţine calitatea vieţii pacientului: „Dacă ar fi mai sensibili faţă de trăirile pacienţilor, medicilor le-ar fi mai uşor să combine un tratament activ cu o abordare paleativă. Persoanele cu boli progresive, generatoare de dizabilităţi, se aşteaptă să aibă parte de un tratament activ, dar şi de confort, control şi demnitate” . Un tratament în totalitate se adresează tuturor problemelor pacientului, începând cu ameliorarea simptomelor somatice, continuând cu terapia standard în cancer şi cu susţinerea emoţională şi spirituală. Satisfacerea tuturor acestor nevoi demonstrează puternica legătură între psihic şi somatic, între minte şi trup.

(c) Gabriela Clement, 2006

Personalitatea bolnavului de cancer

8

cu 11 comentarii

 11 Votes

În opinia unor specialişti, numărul acestora fiind din ce în ce mai mare, boala canceroasă este legată de personalitate. Potrivit acestei concepţii, oamenii predispuşi la cancer şi cei la care maladia s-a declanşat sunt în general persoane excesiv de supuse, împăciuitoare şi binevoitore faţă de superiorii ierarhici sau faţă de persoanele percepute ca fiind mai puternice, excesiv de timide, răbdătoare, interiorizate şi înclinate să-şi reprime emoţiile negative (mai ales furia) în loc să le exprime, asumându-şi riscul conflictului deschis. Totodată există şi opinia conform căreia persoanele caracterizate prin comportamentul descris mai sus, dacă se îmbolnăvesc de cancer, mor mai repede decât persoanele care sunt mai puţin supuse, timide ori interiorizate şi mai dispuse să-şi manifeste emoţiile negative. „Generatoare eventuale de suferinţe somatice sunt în primul rând emoţiile mari, emoţiile şoc, stresurile emoţionale, traumatismele afective mari, zdruncinările emotive şi, cu deosebire, emoţiile care nu se descarcă într-o manifestare exterioară, emoţiile reţinute, inhibate” , consideră A. Păunescu-Podeanu. În 1949, Hans Selye a introdus în domeniul medical noţiunea de stres. În opinia sa, stresul „este programul de adaptare corporală la o nouă situaţie, răspunsul său stereotipic şi nespecific la stimulii care perturbă echilibrul său personal” . Selye a emis ipoteza că fiecare dintre noi e dotat cu o anumită cantitate de „energie stres” irecuperabilă prin relaxare şi, în concluzie, aceasta trebuie utilizată cu moderaţie de-a lungul vieţii. Cine consumă prea mult din această energie este sortit să moară mai devreme, iar bătrâneţea ar fi tocmai epuizarea acestei energii. Această ipoteză confirmă afirmaţia lui H. Selye potrivit căreia „sancţiunile stresului psihic sunt bolile şi nefericirea” . Boala canceroasă se încadrează în sfera patologiilor care derivă din stres, pe de o parte, iar, pe de altă parte, este capabilă să genereze stres. Omul reacţionează la eforturi, oboseli, frustrări, mânie şi, în mod special, la conflictele care apar inevitabil în cursul existenţei sale. Este cunoscut faptul că teama, mânia, supărarea, dar în special conflictele sunt cu mult mai periculoase decât muncile istovitoare. „Un rol deosebit de important se acordă conflictelor în geneza stresului psihic” este părerea lui Constantin Enăchescu. Cele mai importante cauze ale stresului sunt considerate: evenimentele psihotraumatizante; evenimentele şi greutăţile vieţii cotidiene; conflictele; frustrările, carenţele emoţionale, situaţiile castratoare. Se pot menţiona şi alte cauze ale stresului psihic: obstacolele, pierderea resurselor, prejudiciile, lipsa de prevedere, lipsa de control etc. Dacă stresul este prea intens, prelungit sau repetat, rezervele organismului sunt epuizate. Ion Chiricuţă este convins că „influenţa unor factori psihici violenţi, stresanţi, asupra organismului este cunoscută prin lucrările lui Selye asupra sindromului general de adaptare, care cuprinde aproape toate componentele importante din economia generală a organismului, creând o susceptibilitate crescută la acţiunea numeroaselor noxe, exo- şi endogene. Dar nu numai stresul psihic acut puternic,

9

ci şi trăirile afective negative de mică intensitate, dar repetate, stările conflictuale de orice fel pot fi generatoare de tulburări endocrine, imunologice, creând un teren favorabil îmbolnăvirii, inclusiv prin cancer” .În mod normal, organismul uman dispune de un sistem de apărare pe care îl activează pentru a înfrunta o situaţie de ameninţare. În faţa situaţiilor stresante care apar pe parcursul existenţei sale, individul posedă diverse aptitudini de a le face faţă: efortul de a se stăpâni în cursul unei stări conflictuale, reprimarea unei replici agresive sau din contra – gesturi, strigăte, replici autoironice sau ironice menite să descarce starea de tensiune. „Blocarea conflictului în interior sau, cel puţin, suprasolicitarea mecanismelor voliţionale, spre a evita exteriorizarea afectelor individului stresat, prezintă un rol patogen”, este de părere Boris Luban-Plozza .În studiul „Descifrarea comportamentului uman”, cercetătorii Hans Eysenck şi Michael Eysenck prezintă un experiment-tip intitulat „Interacţiunea Stres – Personalitate” a pshihologului Ronald Grossarth-Maticek. În ultimele decenii, dr. Grossarth-Maticek, a publicat trei studii în care aduce dovezi ce confirmă existenţa legăturii clare dintre tipul de personalitate şi boală. Participanţii la acest experiment au fost încadraţi într-un anumit tip de personalitate, pe baza unui chestionar în urma completării căruia reieşea dacă se aflau sau nu sub influenţa unui stres interpersonal şi cum anume reacţionau la confruntarea cu acesta. Prin urmare, o importanţă deosebită prezintă nu atât stresul în sine (intensitatea, durata sa), ci modul în care indivizii reacţionează la acesta. „Nu contează ceea ce ţi se întâmplă, ci cum reacţionezi la ceea ce ţi se întâmplă” afirma Hans Selye. Categoriile de personalitate cu care a operat Grossarth-Maticek sunt următoarele: Tipul I (predispus la cancer), Tipul II (predispus la boli cardiovasculare), Tipul III (personalitate psihotică, aflată în stare de sănătate rezonabil de bună) şi Tipul IV (sănătos). După o perioadă de zece ani, dr. Grossarth-Maticek şi colaboratorii săi au reluat legătura cu fiecare dintre participanţii la studiu aflaţi încă în viaţă şi i-au chestionat asupra stării sănătăţii lor. S-au consemnat şi cauzele deceselor participanţilor care muriseră. S-a constatat că incidenţa cancerului şi a bolilor cardiovasculare sporeşte odată cu vârsta. Experimentele au demonstrat că tipul de personalitate constituie un indiciu bun în prognozarea îmbolnăvirilor de cancer sau de maladii cardiovasculare. Aproape jumătate din numărul persoanelor de Tip I au căzut victimă cancerului. Grupul stresat, deşi cu o medie de vârstă aproximativ egală cu cea a grupului normal, a înregistrat o mortalitate cauzată de cancer cu mult mai ridicată; concluzia fiind că stresul puternic de tip interpersonal este ucigaş. S-a mai constatat că stresul dublează predispoziţia la cancer, dacă individul are o personalitate predispozantă pentru boală. Aceste studii „demonstrează concludent că între personalitate şi boală există o legătură reală şi că stresul contribuie într-adevăr la instalarea cancerului” – precizează Hans Eysenck şi Michael Eysenck.

Prezintă o deosebită importanţă pentru studiul pe care îl avem în vedere nu numai tipul de personalitate care predispune la îmbolnăvirea de cancer, ci şi

10

modul în care boala canceroasă influenţează, modifică personalitatea celui aflat în această situaţie. Cu certitudine, cancerul – maladie care se asociază cel mai adesea cu ideea de situaţie în care viaţa este pusă în pericol sau chiar cu ideea că această boală câştigă întotdeauna şi, ca urmare, persoana aflată în această situaţie sfârşeşte după o îndelungă suferinţă prin deces – determină modificarea personalităţii persoanei în cauză. Personalitatea bolnavului de cancer se conturează şi se construieşte în funcţie de personalitatea pe care individul a posedat-o anterior îmbolnăvirii, de vârsta, sexul, cultura, contextul social şi economic în care trăieşte acesta. Trebuie să avem în vedere şi sistemul de educaţie medicală şi de îngrijire oferit acestei categorii de bolnavi, de asemenea contextul familial şi climatul afectiv-emoţional în care trăiesc şi sunt îngrijite aceste persoane.C. Enăchescu este de părere că „orice boală, indiferent de natura sa (somatică, psihică sau psihosomatică), este însoţită de o anumită stare de spirit a bolnavului, care se concretizează în psihologia bolnavului” . Elisabeth Kübler-Ross a studiat psihologia bolnavului de cancer şi modificările acesteia, începând din momentul şocului aflării diagnosticului, până în faza terminală a bolii. Cercetările sale evidenţiază existenţa a cinci stadii prin care trec bolnavii de cancer din momentul aflării diagnosticului: „faza de negare”, în care diagnosticul stabilit este refuzat ca nefiind cel real; „faza de frică”, în care anxietatea invadează bolnavul, în legătură cu diagnosticul şi pronosticul bolii; „faza de tocmeală”, în care bolnavul încearcă diferite formule de rezolvare colaterală a afecţiunii sale; „faza de depresie”, ca o decompensare reactivă şi de epuizare a mecanismelor de apărare a Eu-lui bolnavului, cu instalarea unei stări depresive; „faza de acceptare”, când bolnavul dezarmează, acceptând resemnat împlinirea destinului .Şi alţi cercetători sunt de părere că odată ce diagnosticul este comunicat bolnavului de cancer, acesta prezintă, cel mai adesea, o serie de răspunsuri adaptative, cum ar fi: şoc/neîncredere; negare imediată şi parţială; mânie, revoltă; anxietate; depresie. Şi, de asemenea, o serie de răspunsuri maladaptative: negare excesivă; disperare şi depresie; căutarea de terapii alternative.Boala canceroasă se însoţeşte de o modificare a dispoziţiei emoţional-afective sau chiar de reacţii secundare de tip nevrotic. Deşi bolnavul de cancer nu este şi nici nu trebuie considerat în primul rând o persoană bolnavă psihic, el este totuşi o persoană care prezintă o serie de tulburări psihologice. Cele mai frecvente tulburări psihologice întâlnite la pacienţii diagnosticaţi cu cancer sunt: depresia, anxietatea, panica patologică, insomniile, delirul, anorexia, greaţa/ vărsătura, durerea, ideile de suicid etc.Conform DSM–IV (Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale), elementul esenţial al episodului depresiv major îl constituie „o perioadă de cel puţin două săptămâni în cursul căreia există fie dispoziţie depresivă, fie pierderea interesului sau plăcerii pentru toate (aproape toate) activităţile. Individul trebuie, de asemenea, să experimenteze cel puţin patru simptome suplimentare extrase dintr-o listă care include modificări în apetit sau greutate, somn şi activitate psihomotorie; energie scăzută; sentimente de inutilitate sau de culpă; dificultate

11

în gândire, concentrare sau luare de decizie; idei recurente de moarte sau idei, planuri ori tentative de suicid” .Subiectul se prezintă pe sine ca fiind o persoană tristă, pesimistă, disperată, descurajată etc. În cazul unor indivizi care acuză că se simt „fără energie”, că nu mai au sentimente („nu mai simt nimic”), ori că se simt neliniştiţi, prezenţa dispoziţiei depresive poate fi dedusă din expresia facială a persoanei şi din conduită. Pierderea interesului sau plăcerii este aproape întotdeauna prezentă, însă în grade diferite de la o persoană la alta. Unele persoane îşi pierd aproape în totalitate interesul pentru activităţi pe care altădată le considerau plăcute, de asemenea, disponibilitatea pentru activităţile profesionale, mergând până la retragerea din viaţa socială şi profesională. Apetitul este de regulă scăzut, însă pot fi întâlnite şi cazuri în care se înregistreză un apetit crescut (de tip compulsiv). Modificările de apetit severe vor avea drept consecinţă, fie o pierdere în greutate, fie o luare în greutate. Cel mai des întâlnită perturbare a somnului asociată cu un episod depresiv major este insomnia. Modificările psihomotorii se traduc, fie prin agitaţie (mersul de colo până colo, frântul mâinilor etc.), fie prin lentoare (în vorbire, în mişcările corpului etc.) Lipsa de energie, extenuarea şi fatigabilitatea sunt des întâlnite. Sentimentul de inutilitate sau de culpă poate include aprecieri negative asupra propriei valori, care nu corespund realităţii, ori o exagerare în autoatribuirea unor vinovăţii pentru eşecuri minore din trecut. Autoblamarea pentru faptul de a fi suferind şi pentru a nu fi reuşit să satisfacă responsabilităţile profesionale sau interpersonale ca rezultat al depresiei este foarte frecventă. De asemenea, autoblamarea pentru faptul de a fi suferind şi, prin urmare, o povară pentru familie, pentru cei dragi. Frecvent se înregistrează gânduri de moarte, idei suicidare sau chiar tentative de suicid. Motivaţiile pentru suicid pot include dorinţa de eschivare faţă de anumite obstacole percepute ca fiind de nedepăşit sau dorinţa de a încheia cu o stare emoţională dureroasă, torturantă, care este percepută de persoană a fi interminabilă.C. Enăchescu defineşte depresia ca fiind „o stare de prăbuşire interioară, o epuizare emoţional-afectivă, o încremenire dată de sentimentul propriei inutilităţi; incapacitatea de a mai acţiona, sentimentul de a fi închis; lipsa de perspectivă care anulează orice motivaţie de a mai fi sau de a mai face ceva util” . Fiind depresiv, omul se retrage din prezenţa sa activă în lume, se repliază agresiv pe sine, pe propriul trecut, trăindu-şi la limită identitatea, fiinţa. „Depresivul, amputat existenţial, se retrage asupra propriilor limite şi se crispează agresiv” . Persoana depresivă simte că şi-a pierdut idealurile şi stima de sine, că şi-a pierdut rostul de „a fi pe lume” şi, astfel, se lasă acaparat de ideea că singura soluţie pentru sine o reprezintă săvârşirea actului suicidar. Constantin Enăchescu arată că suicidul este „forma ultimă, extremă, de cea mai severă gravitate, a înstrăinării şi epuizării interioare prin alienarea comunicării şi a relaţiilor interumane ale individului în societatea modernă; în acest caz, individul, complet depersonalizat, pierde sensul şi raţiunea de a mai trăi; moartea apare ca o soluţie de evadare dintr-o realitate în care el se simte străin, pe care nu o poate înţelege şi în care nu mai poate trăi” .Psihologul german de formaţie psihanalitică Fritz Riemann, în lucrarea sa „Formele fundamentale ale angoasei”, face o amplă analiză a „personalităţii

12

depresive”, intitulându-şi sugestiv studiul: „Angoasa de a deveni tu însuţi”. În opinia sa, la personalităţile depresive, „angoasa de pierdere este cea care domină, în diferitele sale forme derivate: frica de distanţa izolatoare, de despărţire, de lipsă de protecţie şi singurătate, de a fi părăsit” . Prin urmare, persoana aflată în depresie, simţindu-se „anesteziată” în plan emoţional afectiv, într-un fel sau altul, insuficientă sieşi, caută cea mai mare apropiere şi cea mai puternică legătură posibile, pentru a se proteja şi pentru a se simţi în siguranţă.Depresia la pacienţii cu cancer rezultă în urma: diagnosticului ca atare şi tratamentului; medicaţiei (steroizi, interferoni, alţi agenţi chimioterapici); depresiei endogene; recurenţei unei tulburări bipolare de dispoziţie.Aflarea diagnosticului în mod întâmplător sau într-un moment nepotrivit provoacă stupefacţie, neîncredere, confuzie şi multă suferinţă. Toate acestea ar putea fi evitate dacă persoana depistată cu cancer ar beneficia de o evaluare psihologică prealabilă (pentru a se stabili dacă este capabilă să suporte realitatea situaţiei şi, mai ales, să-şi înţeleagă situaţia în care se află) şi, de asemenea, de o minimă pregătire (suport emoţional, încurajarea unor atitudini precum speranţa, curajul, răbdarea, implicarea activă în lupta cu boala etc.).Factorii care vor influenţa persoana care află că are cancer sunt următorii:● tipul şi clasa (categoria) cancerului şi reacţia acestuia la terapie (este ştiut faptul că, în general, tumorile de natură benignă ridică mai puţine probleme în ceea ce priveşte tratamentul faţă de tumorile de natură malignă; acestea din urmă, proliferându-se, determină o evoluţie mai rapidă a bolii şi, ca urmare, pronosticul nu poate fi decât unul rezervat);● stadiul bolii în momentul diagnosticului (în general, asupra unei boli canceroase, descoperită într-un stadiu incipient, se poate acţiona mai eficient, existând totodată posibilitatea unui număr mai mare de opţiuni de tratament);● starea mentală şi fizică înainte de diagnostic (un organism tânăr va mobiliza mai multe resurse în lupta cu boala faţă de un organism îmbătrânit şi tarat de alte boli care au existat sau care chiar coexistă cu boala de cancer);● atitudinea persoanei faţă de această boala, inclusiv acceptarea de a face compromisuri, de a trece prin terapie şi de a beneficia de serviciile medicale şi de sprijin (atitudini precum: optimismul, curajul, speranţa, implicarea activă pot face adevărate minuni în ceea ce priveşte evoluţia bolii şi chiar există şansa unei vindecări mai rapide şi mai spectaculoase; dimpotrivă: pesimismul, deznădejdea, nerăbdarea, refuzul de comunica cu personalul de specialitate şi de a accepta îngrijirile medicale pot cauza prăbuşirea rapidă a persoanei în cauză, chiar decesul acesteia);● calitatea sprijinului din partea familiei, a prietenilor şi echipei medicale (chiar dacă familia trece şi ea prin momente grele, trebuie să se mobilizeze şi, cel puţin, la patul bolnavului, să evite lamentările, jelitul, reproşurile, mila; bolnavul are nevoie să-i fie respectate demnitatea şi calităţile umane, să ştie că este bine îngrijit şi că se face tot posibilul pentru a i se reda sănătatea);● măsura în care pot fi controlate efectele secundare ale tratamentului.Tratamentul ca atare, în cancer, poate implica anumite tehnici medicale provocatoare de durere. Lipsa unor explicaţii, de altfel absolut necesare, asupra acestor tehnici medicale provoacă pacientului teamă şi îngrijorare. Atunci când

13

organismul nu răspunde la tratament conform aşteptărilor, bolnavul se poate simţi lipsit de speranţă. Efectele secundare ale chimioterapiei (căderea părului, greaţa, vărsăturile etc.), intervenţiile chirurgicale (care au ca finalitate extirparea unor organe sau amputarea unui membru) provoacă pacientului de cancer un grav traumatism psihic. Pe fondul acestor probleme se poate instala, secundar, episodul depresiv.Depresia care rezultă în urma diagnosticului ca atare şi tratamentului sau a medicaţiei sunt situaţiile cele mai comune, dar este foarte dificil să determini cu certitudine când o depresie care apare în cancer este legată de o tulburare de dispoziţie preexistentă. În timp ce la o depresie apărută la un pacient sănătos din punct de vedere fizic au forte mare importanţă simtomele somatice ca anorexia, oboseala, pierderea în greutate, aceşti indicatori au o foarte mică valoare în evaluarea unui pacient cu cancer, din moment ce sunt comune şi tumorilor maligne şi depresiei. Diagnosticul se va stabili în funcţie de simptomele psihologice şi nu somatice: anhedonie (lipsa de plăcere în activităţi ce altădată erau plăcute), tulburări de dispoziţie, sentimente ca lipsa de speranţă sau de ajutor, pierderea încrederii în sine, lipsa de valoare, vină, tendinţe de suicid.O altă tulburare de natură psihologică, des întâlnită la pacienţii cu diagnosticul de cancer este anxietatea.Conform DSM–IV, un atac de panică „este o perioadă discretă în care există debutul brusc al unei aprehensiuni, frici sau terori intense, asociate adesea cu senzaţia de moarte iminentă. În cursul acestor atacuri sunt prezente simptome, cum ar fi scurtarea respiraţiei, palpitaţii, durere sau disconfort precordial, senzaţiide sufocare sau de strangulare şi frica de a nu înebuni sau de a pierde controlul” . Tulburările anxioase se clasifică astfel: agorafobia, panica fără agorafobie, agorafobia fără istoric de panică, fobia specifică, fobia socială, tulburarea obsesivo-compulsivă, stresul posttraumatic, stresul acut, anxietatea generalizată, tulburarea anxioasă cauzată de o condiţie medicală generală, tulburarea anxioasă indusă de o substanţă. Anxietatea însă nu se manifestă întotdeauna direct, „ea poate apărea sub forma unor simptome psihologice marcate, găsindu-şi expresia în irascibilitate, instabilitate, refuzul tratamentului, insomnie, acuze somatice etc.” .C. Enăchescu specifică faptul că anxietatea este considerată a fi „o emoţie normală ce survine în situaţii noi, ostile sau care produc teamă” . Unii cercetători sunt de părere că ea produce o dezorganizare generală a personalităţii, în ceea ce priveşte regimul emoţional-afectiv, activitatea, comportamentul, neputând totuşi să fie legată de nici un eveniment extern sau de o motivaţie internă.La bolnavul de cancer, anxietatea poate fi acută şi este cauzată de simptomele bolii/de tratament sau cronică, adică poate preexista dinaintea diagnosticului de cancer şi este exacerbată de boala actuală.Anxietatea acută apare în anumite circumstanţe:● în timp ce se aşteaptă diagnosticul;● când se aşteaptă procedurile şi testele de confirmare a diagnosticului (puncţie lombară, biopsie, examen histopatologic);●înainte de tratamente majore(chirurgie, chimioterapie, radioterapie);● când se aşteaptă rezultatele testelor;

14

● odată cu schimbarea tratamentului;● după ce se învaţă că poate exista recidive;● la aniversarea bolii etc.Durerea, hipoxia, tulburările endocrine, retragerea unor medicamente sau a medicaţiei pot produce, de asemenea, simptome de anxietate. Starea de anxietate cronică poate cauza probleme în timpul bolii ca atare, incluzând tulburări de anxietate generalizată, simple fobii (claustrofobia din timpul diagnosticului – tomografie computerizată), teamă de înţepături (de ace), panică provocată de evenimente stresante.Anxietatea diferă de teama propriu-zisă, aceasta din urmă are un obiect precis, care o declanşează şi o întreţine.Pacienţii cu cancer au temeri comune, denumite în practica medicală „cei 6 D”:● drum spre moarte;● dependenţă de familie, soţ/soţie, doctor, personal de îngrijire;●desfigurare, schimbare în imaginea corporală şi în imaginea de sine; pierderea sau schimbarea în funcţia sexuală;● deprecierea capacităţii de a avea succes în muncă, şcoală sau activităţi libere;● distrugerea (întreruperea) relaţiilor personale;● disconfort sau durere în stadiile terminale ale bolii.Abilitatea pacientului de a face faţă acestor temeri depinde de echipa medicală, de ajutorul psihologic (emoţional) şi de aspectele sociale, incluzând următoarele:● boala în sine (localizare, simptome, aspecte clinice, tipul de tratament necesar);● nivelul anterior psihologic şi social, în special cel dinaintea bolii;● ameninţarea că boala pune în pericol atingerea ţintelor şi scopurilor specifice vârstelor(adolescenţă, carieră, familie);● atitudini culturale şi religioase;● prezenţa unei persoane suportive emoţional în apropierea pacientului;● potenţialul pe care îl are pacientul în ceea ce priveşte refacerea fizică şi psihică;● personalitatea pacientului şi modul în care acesta face faţă situaţiilor grele.Delirul este prezent în cancer ca un rezultat al implicării directe a sistemului nervos central prin extensia tumorii şi, indirect, prin efectele asupra sa a metaboliţilor toxici rezultaţi în urma tratamentului.Ca şi în alte tulburări, simptomele iniţiale ale delirului sunt de obicei nerecunoscute sau nediagnosticate, punându-se greşit diagnosticul de depresie.Când avem de-a face cu o schimbare bruscă de comportament la un pacient cu cancer, medicul trebuie să investigheze toate cauzele potenţiale de delir. În mod particular, pot apărea frecvente tulburări metabolice incluzând: hiponatremia, hipercalcemia, malnutriţia şi prăbuşirea funcţiilor ficatului. Tiroida şi statusul suprarenalelor pot fi alterate. Pacienţii cu cancere hematologice şi cu SIDA au un risc crescut de a face infecţii. Alte cancere, cum ar fi cele ale plămânului sau sânului, produc frecvent metastaze cerebrale.Agenţii chimioterapici care pot cauza delir sunt, din păcate, foarte numeroşi. De asemenea, şi tratamentul imunologic cu citokine poate cauza toxicitate acută, subacută, cronică, ocazională sau ireversibilă a sistemului nervos central.

15

Simptomele atribuite interferonului, interleukinelor şi factorilor de necroză tumorală sunt: deficit de memorie, deficit în ceea ce priveşte motivaţia, tulburări de gândire şi de coordonare motorie.Anorexia este una dintre cele mai comune simptome în cancer, implicând şi scăderea în greutate. Poate fi determinată de boală ca atare, de tratament şi de tulburările psihologice.Pierderea poftei de mâncare apare din cauza tratamentului chirurgical, radioterapiei şi chimioterapiei. Chirurgia capului şi gâtului poate schimba conformaţia facială şi poate limita înghiţirea alimentelor. Gastrectomia, pancreatomia şi rezecţia intestinală pot produce malabsorbţie şi anorexie.Radioterapia produce efecte secundare ca stomatită, glosită, esofagită şi alterarea gustului, toate acestea conducând la o alimentaţie dificilă.Mulţi agenţi chimioterapici pot cauza ulceraţii ale tractului gastrointestinal, produc greţuri, vărsături şi anorexie.Antibioticele, agenţii antifungici şi medicamentele contra durerii pot produce anorexie.Tratamentul din cancer poate altera gustul mâncării, plăcerea de a mânca şi procesul metabolic normal al digestiei.Sindroamele psihice şi dinamica comportamentală sunt, de obicei, cauze ale pierderii poftei de mâncare. Câteodată anorexia apare la un pacient cu depresie sau anxietate. În aceste cazuri, este greu să faci diferenţa între cauză şi efect.Aversiunea faţă de anumite alimente poate juca un rol în anorexia din cancer şi se poate dezvolta ca rezultat al asocierii dintre anumite alimente şi gusturi şi răspunsurile interne neplăcute (greaţă şi vărsături). Acest fenomen este asemănător cu clasicul reflex condiţionat de la animale (Pavlov), prin asocierea unui stimul condiţionat cu unul necondiţionat.Consultarea unui nutriţionist ar putea fi benefică pentru pacient.Anorexia poate fi rezultatul grijii în ceea ce priveşte înghiţirea cu greutate, anxietatea anticipatorie sau senzaţia de greaţă dinainte de masă. Teama, anxietatea, îngrijorarea şi anorexia pot fi în strânsă dependenţă.În aceste situaţii pot fi aplicate tehnici comportamentale sau tehnici de relaxare şi autohipnoză, care pot scădea anxietatea şi fenomenele anticipatorii ce însoţesc alimentaţia. (psih. Gabriela Clement)

(c) Gabriela Clement, 2005

http://psihologia.wordpress.com/2008/01/16/aspecte-ale-ingrijirii-bolnavului-de-cancer/

16

prezent, la nivel international se remarca o constientizare a implicarii factorilor psihologici in diverse maladii, in cazul de fata cancerul, atat in plan academic, cat si in plan clinic (ex. asa-numitele „Behavioural Oncology Unit” in Marea Britanie, centre total integrate fizic si functional cu serviciile de oncologie oferite pacientilor).In mod timid, in Romania, pacientii realizeaza ca tratamentul administrat nu este suficient pentru a face fata schimbarii dramatice ce a avut loc in viata lor. Provocarile psihologice pe care le implica expresia „am cancer” sunt substantiale si necesita sprijin specializat. Din pacate, aceasta nevoie nu isi gaseste in general raspuns in ceea ce spitalele pot oferi si in politica de sanatate publica existenta.

Scopul acestui articol nu este sa descifreze amalgamul de blocaje care in final se rasfrange asupra pacientului, ci sa incerce un raspuns minimal la intrebari cheie: psihoterapia, respectiv suportul psihologic pentru pacientii cu cancer este un lux sau o necesitate? Ce pot oferi credibil interventiile psihologice in schimbul efortului uman si financiar pe care statul trebuie sa il suporte?

De ce si psihoterapie?

Cel mai cunoscut avantaj pe care suportul psihologic il aduce si care poate spori supravietuirea este aderenta la tratament (treatment compliance). Importanta ei este remarcabila deoarece intre 40-80% dintre pacienti nu urmeaza recomandarile primite daca acestea nu sunt relationate cu nevoile, prioritatile si asteptarile pacientului.In atingerea aderentei la tratament se poate utiliza in interventiile psihosociale chestionarul asupra percepţiilor bolii “Illness Perceptions Questionnaire” elaborat în 1996 de Weinman, Petrie, Moss-Morris si Hornne, chestionar bazat pe cercetarile lui Leventhal . Aceste cercetari arata ca indivizii isi reprezinta mental informatiile despre boala si medicatie, sub forma de convingeri personale cu un continut specific. Din dorinţa de a explica şi conferi sens starii actuale in care se afla (sanatate/boala), pacientul integreaza printr-un proces repetitiv informatia primita de la stimuli interni si externi in structurile cognitive existente, cu scopul de a ghida comportamentul de coping, ale carui rezultate sunt evaluate, iar evaluarea este utilizata pentru reestimarea severitatii percepute a afectiunii şi pentru planificarea modalitatilor viitoare de coping, inclusiv adoptarea unui anumit stil de viata.

Poate psihoterapia contribui la invingerea cancerului?

Deoarece diagnosticul si tratamentul cancerului presupun experiente stresante, numeroase studii au validat ideea ca un procent ridicat din pacienti manifesta anxietate sau depresie clinica (intre 40-80% din respectivii pacienti - dupa unele studii, de 2-3 ori mai mult decat numarul cazurilor clinice din comunitate –dupa alte studii), familiile lor fiind de asemenea influentate negativ de situatia aparuta. Aceasta stare de fapt grava subliniaza necesitatea unor interventii psihologice (psihoterapie, suport psihologic) realizate de catre personal specializat, dar si o instruire adecvata a tuturor cadrelor medicale ce intra in contact cu pacientii ce sufera de cancer.

Cercetari in domeniul Psiho-neuro-imunologiei au aratat ca stresul cronic afecteaza negativ in special activitatea celulelor NK (natural killer). Se cunoaste faptul ca creierul are legaturi cu sistemul nervos si cel endocrin, comunicand implicit cu sistemul de aparare imunitar prin aceste mecanisme precum si prin altele, mai putin clarificate. O modificare semnificativa in activitatea creierului se rasfrange astfel si asupra sistemului imunitar. In acest moment, din punctul de vedere al interventiilor psihologice,

17

rezultate statistic semnificative au fost obtinute ca urmare a utilizarii unor exercitii de relaxare, meditatie si imagerie mentala.

Imposibilitatea standardizarii interventiei psihologice datorita unicitatii fiecarui pacient si a contextului clinic in care este tratat, mecanismele insuficient clarificate prin care interventiile psihologice influenteaza fiziologia reprezinta obstacole in acceptarea utilizarii lor alaturi de tratamentele curente. Din acest punct de vedere vor mai trece probabil minim 15-20 ani pana cand tehnologia va atinge precizia necesara identificarii detaliate a mecanismelor fiziologice implicate, in acelasi timp psihologia trebuind sa gaseasca modalitatile de producere stabila a unor efecte clinice semnificative.

In absenta unor efecte secundare negative din partea interventiilor psihologice merita in acest moment utilizarea lor in demersul terapeutic? Studii efectuate in America de Nord arata ca raspunsul la intrebare este „DA” (inclusiv studiul realizat la Mount Sinai School of Medicine, co-autor prof. Daniel David, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj). Nu trebuie uitat ca in acest moment urmarirea riguroasa a efectelor unei interventii psihologice in cadrul unui experiment este dificila si costisitoare, marcata de numeroase probleme metodologice.

Cu toate acestea, cazul experimentului realizat in Germania poate fi semnificativ („Impact of psychotherapeutic support for patients with gastrointestinal cancer undergoing surgery: 10-year survival results of a randomized trial” - Kuchler T et al., J Clin Oncol. 25, 2007). Prin folosirea ca „end point” a supravietuirii (ceea ce minimizeaza potentiale erori de masurare), la 10 ani de la interventia chirurgicala pentru cancer gastrointestinal, 21 % din pacientii ce au beneficiat si de suport psihologic pe durata spitalizarii (7-8 ore in total /pacient) erau in viata, fata de 9% din cei ce au efectuat doar interventia chirurgicala. O zi de munca pentru un psihoterapeut a dublat sansele ca respectivul pacient sa fie in viata peste 10 ani.

Ce medicament existent ofera aceasta sansa la pretul cu care un angajat in spital este platit intr-o zi? Poate ca avand astfel de argumente psihologul va fi primit in sfarsit legal in echipa ce ofera „servicii de sanatate” si nu va fi doar incadrat ca personal auxiliar pentru asistenta medicala…

http://www.medicas.ro/psihologie-psihiatrie/psihoterapie-cancer/

18

Tehnici de vizualizare

 Tehnici de vizualizare - Metoda Simonton.

Celebru cancerolog american (director al Centrului de Consultanta si Studii asupra cancerului din Forth Worth - Texas), dr. Carl Simonton a fost primul om de stiinta care a afirmat ca vindecarea bolii nu depinde doar de tratamentele practicate in spitale, ci si de psihismul pacientului, "o fiinta facuta din carne si spirit". Intrigat de faptul ca, dintre bolnavii de cancer carora li se aplicasera aceleasi terapii, unii mureau, iar altii nu, a studiat fenomenul, observand ca supravietuitorii stiusera sa lupte cu boala, adoptand o atitudine optimista si militanta. "Pentru ca bolnavii care se vindecasera s-au gandit tot timpul ca vor invinge, convingandu-se permanent ca vor redeveni sanatosi, am inceput sa-mi invat pacientii sa devina cu totii niste luptatori." Dr. Simonton a descoperit, de asemenea, ca medicul care crede in vindecarea pacientului sau si este in stare sa-i insufle incredere obtine rezultate la care ceilalti confrati nu pot visa. Impreuna cu sotia sa, Stephanie, intre anii 1970 si 1980, celebrul cancerolog a elaborat si a practicat cu rezultate notabile o terapie complexa, bazata pe tehnici de relaxare, asociate cu o vizualizare activa si pozitiva, menita sa vindece boala si-apoi sa schimbe mentalitatea fata de ea (spaima, teama de moarte, depresie in fata destinului nedrept etc.). Principiul de baza al programului este ca fiecare om joaca un rol important in ce priveste sanatatea lui si ca forta psihica pozitiva poate sa vindece cancerul.

Programul de vizualizare pozitiva

1 Relaxati-va. Intr-un loc linistit, imbracati comod, intinsi pe pat sau pe podea, incercati sa simtiti cum toata greutatea corpului se scurge in pamant. Picioarele, mainile, trunchiul, corpul. Controlati permanent cu mintea sentimentul de usurare care se instaleaza. Dupa 5-10 minute veti simti ca plutiti.

2 Cand starea de relaxare s-a instalat, in aceeasi pozitie, concentrati-va asupra unei imprejurari din trecut care v-a produs bucurie (succes profesional, implinire erotica, nasterea unui copil etc.) si pe care incercati sa o retraiti mental. Daca va este greu sa va imaginati situatii, ganditi-va la un loc din natura care va place in mod special: malul marii, un sat, un parc etc. Localizati-l cat mai bine in minte, incercand sa participati sufleteste la redescoperirea amanuntelor: fosnetul marii, culoarea cerului, o casa, un plai etc. Exercitiul are rolul sa va activeze imaginatia.

3 Creati in minte doua simboluri diferite, unul pentru boala, altul pentru vindecare (tratament), tinand seama ca imaginea vindecarii sa fie mai puternica decat imaginea bolii. De ex.: boala este o

19

gramajoara de nisip pe care un val de apa (vindecarea) o matura din drum. In cazul bolilor grave trebuie inventat un scenariu mai dur. De ex.: boala este o gramajoara de celule cancerigene fixate pe organul bolnav (plamani, stomac etc.), pe care o armata extrem de puternica (celulele noastre de aparare) le incercuieste si le distruge, eliminandu-le apoi din organism. Locul bolii ramane curat si se vindeca, trupul redobandindu-si pe deplin sanatatea. Daca tratamentul pe care il urmati este chimic sau pe baza de plante, imaginati-va cum substanta chimica sau principiile active ale plantelor se imprastie printre celulele canceroase, otravindu-le. Celulele canceroase, slabe si lipsite de ajutor, sunt distruse, in timp ce organismul isi regaseste sanatatea.

ImportantNu alegeti niciodata simboluri puternice pentru boala: de pilda, cancerul reprezentat printr-un munte inalt, prin animale de prada (tigru, leu, sarpe, scorpion, paianjen) sau prin culori violente: rosu, portocaliu. Colorati boala in nuante sterse, de bej, maroniu. Ordinul care trebuie dat creierului si subconstientului (spune dr. Simonton) nu este: "Am un cancer mare si puternic ca un munte si un sistem de aparare mic ca un soricel, care incearca, incet si greu, sa roada piatra". Ordinul corect este: "Vreau ca acest cancer sa devina cat se poate de mic ca sa fie eliminat".Alegeti simboluri foarte puternice pentru vindecare (tratament). Celulele de aparare sunt de ordinul miilor, bine inarmate, colorate in rosu, verde, auriu si argintiu, dotate cu tactici de lupta infailibile.Reprezentarea grafica a bolii, pe hartie sau pe calculator (desenul organului bolnav, al locului atins si al armatei care lupta sa il elibereze, le este de mare folos bolnavilor cu putere imaginativa mai slaba).

4 In final, ne vizualizam sanatosi si plini de vigoare, multumindu-le celulelor de aparare, intregului organism, dar si noua, ca am participat la vindecare.

De retinut

Vizualizarea boala/vindecare nu trebuie facuta decat o singura data in cursul exercitiului, chiar daca el a durat doar cateva secunde. In universul subconstientului, cand dam un ordin vizualizat, trebuie sa asteptam ca actiunea sa se realizeze. E ca si cand dupa ce rugam o persoana sa ne aduca un pahar cu apa si ea ni-l aduce, ii cerem sa-l mai aduca o data.

Vizualizarea (minus relaxarea de la inceput) nu trebuie sa dureze mai mult de 5 minute.

Programul trebuie practicat de trei ori pe zi sau si mai des, in functie de gravitatea bolii.

Daca vi se intampla sa nu puteti vizualiza cancerul ca fiind mic si usor de invins, ci, impotriva vointei dvs., imaginea lui se transforma intr-un scenariu catastrofal, nu fortati vizualizarea. Solutia este sa incercati sa descoperiti cauzele blocajului - o spaima veche, frica de moarte, lipsa increderii in fortele proprii, un conflict care a generat boala si nu a fost rezolvat. Odata identificate, blocajele se vor elimina cu ajutorul catorva tehnici menite sa schimbe mentalitatea de om infrant. Iata-le:

Tehnici de schimbare a mentalitatii

20

1. Imaginati-va ca tratamentul este infailibilIn general, cancerul este reprezentat ca un rau cu care nu se poate lupta, o fatalitate care duce la moarte. Nu este adevarat! Mii de alte boli macina miliarde de alti oameni. Nu sunteti singuri cu suferinta. Cancerul este o boala care daca poate fi stapanita se traieste cu ea toata viata (in cazul cand nu se poate eradica total). Iata de ce este foarte important sa credeti cu absoluta convingere ca vizualizarea este un tratament infailibil.

2. Minimalizati imaginea boliiNu va ganditi niciodata ca celulele canceroase sunt in stare sa creasca si sa se inmulteasca. Vizualizati-le slabe si lipsite de aparare. Moi, informe, decolorate, speriate de finalul care se apropie.

3. Vizualizati in mod triumfal celulele de aparareSute de filme ne ofera imagini despre felul in care binele invinge raul, in scenarii moderne, cu armate terestre sau spatiale, dotate cu echipamente de ultima ora, cu luptatori antrenati si neinfricati, gata sa spulbere orice dusman. Daca nu aveti in memorie alte imagini ajutatoare menite sa insceneze un razboi castigat, recurgeti la acestea. Dar nu uitati: celulele de aparare trebuie sa le copleseasca prin numar pe cele canceroase si sa le distruga complet; odata ucise, ele trebuie aruncate afara din corp. Actul eliminarii este deosebit de important, pentru ca la nivel subconstient exista aceasta teama: ca celulele canceroase, chiar daca sunt moarte, daca sunt lasate in organism, pot deveni din nou o amenintare.

4. In finalul vizualizarii, concentrati-va asupra corpului sanatos, fara boalaDincolo de orice demersuri, este crucial sa se vizualizeze un rezultat final pozitiv. Trebuie sa va vedeti sanatosi, fericiti, energizati si fara cancer. Incercati sa va vedeti facand toate lucrurile pe care le-ati face in mod normal daca nu ati fi bolnavi si incercati sa va vizualizati implicati in activitati fericite. Aceasta imagine pozitiva a finalului plin de succes va forteaza sa va focalizati asupra procesului de vindecare si reafirma increderea ca trupul dvs. va invinge boala.

http://www.formula-as.ro/2007/786/sanatate-35/tehnici-de-vizualizare-8307

21