ACOLADARevistRevistRevistRevistRevistă lă lă lă lă lunară de literaunară de literaunară de literaunară de literaunară de literatură şi arttură şi arttură şi arttură şi arttură şi artăăăăă

AparAparAparAparApare sub egida Ue sub egida Ue sub egida Ue sub egida Ue sub egida Uniunii Scriitniunii Scriitniunii Scriitniunii Scriitniunii Scriitorilor din Rorilor din Rorilor din Rorilor din Rorilor din Româniaomâniaomâniaomâniaomânia

Editori: Societatea Literară Acolada şi Editura Pleiade Satu Marenr. 10 (71) octombrie 2013 (anul VII) 24 pagini preţ: 4 lei

10

Director general: Radu UlmeanuDirector general: Radu UlmeanuDirector general: Radu UlmeanuDirector general: Radu UlmeanuDirector general: Radu Ulmeanu Director: Gheorghe Grigurcu Director: Gheorghe Grigurcu Director: Gheorghe Grigurcu Director: Gheorghe Grigurcu Director: Gheorghe Grigurcu

Gheorghe Grigurcu:Un viespar al corupţiei

Barbu Cioculescu:Pieziş, dar pe faţă

C.D. Zeletin: Despre boala luiTudor Arghezi

Constantin Mateescu: SindromulTudor

Constantin Călin: Zigzaguri

Interviu Acoladei: Ion Lazu

Simona Vasilache: Şefii

Nicolae Prelipceanu:De ce să minţi?

~~~~~

Corneliu Baba: Autoportret

Acolada nr. 10 octombrie 20132

Redacţia şi administraţia:Str. Ioan Slavici nr. 27

Satu MareCod Poştal 440042

Fax: 0361806597 Tel.: 0770061240On-line: www.editurapleiade.eu(Cu Acolada în format PDF)

E-mail: acolada@editurapleiade.euxxx

Revista Acolada se difuzează în Bucureşti la librăria Muzeului Naţional alLiteraturii Române (Bulevardul Dacia).

În Satu Mare, la chioşcul de pe Corso, vizavi de Pasajul DaciaCei interesaţi să preia difuzarea revistei, sunt rugaţi să se adreseze

redacţiei, prin e-mail sau telefonic. Abonamentele se pot face direct, prin mandat poştal, la adresa redacţiei,abonaţii trimiţând obligatoriu, în plus, o înştiinţare (carte poştală) cu numelelor, suma plătită şi perioada acoperită de abonament. Numai pentru instituţiilebugetare, la Trezoreria Satu Mare, Cont RO34TREZ5465069XXX001050. Codfiscal: RO 638425. Costul unui abonament pe 3 luni este 17 lei (sau 34 pe 6 luni etc.), acestaincluzând şi taxele de expediere.Cititorii din străinătate pot plăti abonamentul în sumă de 48 euro pe an încontul RO05PIRB3200708229002000 deschis la Piraeus Bank Satu Mare.

xxx

În virtutea respectării dreptului la opinie, redacţia Acoladei publică odiversitate de opinii ale colaboratorilor, fără a-şi asuma responsabilitatea

pentru acestea.

Manuscrisele primite la redacţie nu se înapoiază. Sunt privilegiatetextele în format electronic.

ISSN 1843 – 5645

Tipografia BrumarTimişoara

Cuprins:

R. Ulmeanu: Patrimoniul nefericirii – p. 2Gheorghe Grigurcu: Despre Creangă – p. 3

Ştefan Lavu: Comedia numelor – p. 3Barbu Cioculescu: Pieziş, dar pe faţă – p. 4Nicholas Catanoy: Alambicul lui Ianus – p. 4

Ion Maria: Poezii – p. 5C.D. Zeletin: Despre boala lui Tudor Arghezi – p. 6

Adrian Ţion: Iniţiere în practica literaturii – p. 6Constantin Mateescu: Sindromul Tudor – p. 7Constantin Trandafir: Critica feminină? – p. 8

Constantin Călin: Zigzaguri – p. 9Lucia Negoiţă: Interviul Acoladei: Ion Lazu – p. 10

Şerban Foarţă: Lucarnă – p. 10Corneliu Vlad: O epopee a României penale – p. 11

Pavel Şuşară: Hans Sedlmayr (II) – p. 12Simona Vasilache: Şefii – p. 12

Magda Ursache: „Un pământ numit Aiud” – p. 13Luca Piţu: O textulă a doamnei Monica Lovinescu – p. 14

Vasile Tarţa: Poezii – p. 15I. Vasiliu-Scraba: Interviu Alexandru Dragomir (III) – p. 10

Angela Furtună: Darurile patriei (I) – p. 17Tudorel Urian: Picături de existenţă – p. 17

Florica Bud: Nuntă la Palat – p. 18Nicolae Coande: Despre „culpa evreiască” – p. 18

Nicolae Florescu: Reevaluări – p. 19Viorel Rogoz: Biserica sub greaua moştenire – p. 20

C. Moscovici: Stilul clasic al lui Patrick Demarchelier – p. 18A.D. Rachieru: Revoluţia digitală şi patologia New-Media – p. 21

Voci pe mapamond: Bai Juyi – p. 23Gheorghe Grigurcu: Un viespar al corupţiei – p. 24

Nicolae Prelipceanu: De ce să minţi? – p. 24

VASILE TARŢA: Patrimoniul nefericirii. O ars poeticaa ingenuităţii*

Dacă nu l-aş cunoaşte pe Vasile Tarţa de aproape 50de ani, aş spune, precum în binecunoscutul exemplu cu ţăranulaflat pentru prima dată în faţa unei girafe, că aşa ceva nuexistă. În cele patru decenii şi mai bine am avut răgazul să măconving asupra existenţei unui fenomen unic în literatură, celpuţin după ştiinţa mea, obligatoriu limitată. Au pariat pe el criticiliterari dintre cei mai în vogă la vremea lor (Petru Poantă) şipoeţi valoroşi (Gheorghe Pituţ), în afară de prietenii de toatezilele dintre scriitorii sătmăreni, ce se dedulciseră nu numai laversurile lui, ci şi, volens nolens, la vinurile producţie proprie

din beciul blocului său de pe strada Decebal, unde locuia pe atunci, înainte de-a se retrageîn atmosfera patriarhală a unei suburbii a capitalei de judeţ unde trăieşte în prezent,bolnav, departe de lumea dezlănţuită. Departe, dar nu rupt de ea, căci urmăreşte avid toatemişcările şi noutăţile din lumea literară la care poate avea acces fie prin presa de specialitate,fie prin rarele emisiuni televizate consacrate acesteia.

Poet dintre cei născuţi iar nu făcuţi, cu o instrucţie cam dezordonată şi destulde aproximativă, Vasile Tarţa ar putea fi comparat – păstrând, desigur, proporţiile – cuVameşul Rousseau, din grupul pictorilor impresionişti francezi, de care îl apropie o anumeinocenţă şi prospeţime spirituală. Deşi fenomenul naiv este prezent cu unele rezultatenotabile şi în plan autohton în arta plastică, în literatură el nu a reuşit să se impună,domeniul fiind populat de simpli veleitari.

Nu e şi cazul poetului în cauză, din fericire. Destule sunt versurile care ne aduc înminte combinaţiile insolite din poezia lui Nichita Stanescu, precum acestea: „Ca o zeiţă/te-ai înşurubat/ în jurul meu” (Iubito); „Puştoaice în blugi/ prin colţuri întunecate/ acoperăadevărul/ fuste muzicale...” (Discoteca). Acest limbaj insolit nu poate ascunde, pe de altăparte, gravitatea tonului ce domină peisajul liricii sale. Peisaj, pentru că autorul dispune derara capacitate a unei descripţii vizuale de tip Bruegel sau Bosch, ca să mă opresc lajumătatea drumului spre monştrii lui Goya, cu care, totuşi, nu are de-a face: „Proroci/

mincinoşi/ prăpădesc/ luna// blana/ soarelui/ acoperă/ stânci// haita/ /zeiască/înspăimântă/ prostimea” (Eclipsă).

Senin şi totuşi acid, veşnic îndrăgostit dar păstrând un ochi critic asuprafarmecelor şi inocenţei feminine, atent la istorie şi la realitatea prezentului, Vasile Tarţaşi-a găsit timbrul original: „Discursuri de ninsori/ străbat prin geam// privirile noastre/îngheaţă cu/ flăcări stinse// într-un palat aerian/ cu fotolii de somn/ viscolul/ se îmbracăcu/ zgomote de stele// bucuria doarme/ după lună” (Geam). Ohtăturile conakiene nulipsesc, deşi poemele de amor au, de multe ori, un remarcabil rafinament: „Visându-te înistorie/ aluneci ca o gondolă/ prin mine” (Femeie). De asemenea, suferinţa fizică îşigăseşte expresia într-o sublimată retorică: „Mă sting ca lacrima de ceară/ între pereţiichinului mă sting/ ca o pasăre nevăzută de/ un timp nedorit mă sting/ în cutia Pandoreica/ o scânteie în marea/ neştiută a cerului/ mă sting ca o nevăzută rădăcină/ din adâncurimă sting/ între cercurile anilor care/ mă strivesc precum/ o zi lovită de chinuri/ mă stingşi iar mă sting/ când anii mei au trecut pe/ lângă tinereţea mea/ ca o herghelie de cai/ măsting şi ce-ţi pasă ţie/ viaţă fără de/ sfârşit”.

Un adevărat maestru, în felul său, Vasile Tarţa nu se sfieşte să ne dea şi ofrumoasă lecţie, într-o ars poetica oarecum exemplară: „Construită din cuvinte/ dinaşchii/ din rebuturi/ din cărămizi/ din garduri/ din haos/ din ochiul nopţii trecute/ dinminciuni gogonate/ din idei nesăbuite/ din zgomote neînţelese/ din certuri între poeţi/ dintot ce nu se cuvine/ poezie a adevărului” (Poezie). Ca dovadă că, în cei peste 70 de ani deviaţă şi peste 50 de ani de ucenicie în ale scrisului, nu a făcut degeaba umbră pământului.

Radu ULMEANU

*Prefaţă la volumul Patrimoniul nefericirii de Vasile Tarţa, apărut în vară laEditura Pleiade, Satu Mare, 2013

Acolada nr. 10 octombrie 2013 3

Cronica literară

Despre Creangă

încît şi un nătîng precum Dănilă Prepeleac îi păcăleşte”. Larîndul lor, invectivele, blestemele, jurămintele false, conflicteleburleşti descompun ierarhiile, aruncă în aer uzanţele,„restructurează imaginea lumii, o materializează şi ocorporalizează” (Bahtin), aşa cum se întîmplă şi în creaţiamodernă şi chiar în cea proclamată postmodernă…

La fel contează întemeierea carnavalescului pematerialitatea rodnică, pe „trupul ancestral al poporului”, dupăcum arată Bahtin. Corporalitatea devine un centru în jurul căruiase structurează un tablou al lumii dominat de elanul voluptăţilor.De la Chaucer, Boccacio, Rabelais la al nostru Creangă aflăm otradiţie a petrecerii, a mesei îmbelşugate şi a chefului, ultimulfiind el însuşi un mare gurmand: „Eroii săi caută, am băgat deseamă, orice prilej de a mînca şi a bea «fără osteneală», cum îşireprezenta Parpangel viaţa desfătătoare din rai. Flămînzilăpersonifică această voracitate paroxistică, «foametea, sac fărăfund»: «Şi mergînd ei o bucată înainte, Harap-Alb vede o altădrăcie şi mai mare: o namilă de om mînca brazdele de pe urmaa 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă defoame»”. Nu mai puţin fabulos e Setilă: „Fiul Secetei născut înzodia raţelor şi împodobit cu darul suptului”. Supremaţiatrupească include şi o diminuare corespunzătoare a „credinţei”,caricaturizînd figurile excesiv formalizate ale clerului şi alemonahilor şi răsfăţîndu-se în „erezia” euforiei carnale. Cu toatecă (totul fiind relativ), „nu ne repugnă absolut deloc aceste«feţe sfinte» cu apucături de mireni, ba încă de cei mai«păcătoşi», în sensul exacerbării funcţiilor vitale. Părintele IoanHumulescu, care nu-i nici «ceapcâne de popă», nici un strălucitbufon ca popa Duhu, nici chefliu ca popa Buligă, dar prea«vrednic» şi «cu bunătate», n-are un relief prea bine desenat”.În aceeaşi sferă a „elementului material corporal” intră desigurşi tema sexuală, tratată „fără perdea” de humuleştean înPovestea poveştilor şi Ionică cel prost. Oare valul liricdouămiist, spre a ne limita doar la această referinţă ultimă, nuconfirmă conştiincios o atare prelingere porno acarnavalescului?

Deşi „spectacolul receptării” lui Creangă ecuprinzător foarte (v. Constantin Cubleşan: Ion Creangă. Înconştiinţa criticii, 2006, care oferă o puzderie de nume,lista nefiind totuşi exhaustivă), Constantin Trandafir ocupă încadrul său un loc neîndoielnic privilegiat. A izbutit, poate,ceea ce nu şi-a propus, pledînd subiacent, însă îndeajuns deconvingător în favoarea tezei înfloririi carnavalescului (nu numaicrengist) între noi.

Gheorghe GRIGURCU

Constantin Trandafir: Ion Creangă. Spectacolullumii, Ed. Premier, 2012, 240 p.

Propunîndu-şi a-lstudia pe Creangă,Constantin Trandafir îşi iacîteva măsuri deprecauţie. Măsuri care, înfapt, scot în evidenţăvirtuţile întrutotulremarcabilei d-saleîntreprinderi. Dacă ţelulei e de a-i confirma din nouclasicului „vigoareainalterabilă” (dar şi „a neauto-verifica”, a realiza „o

reviviscenţă a pulsului nostru”), acesta n-ar putea fi atins prin„căutarea cu orice preţ a «ineditului»”, prin „confecţionareaunei imagini radical schimbate”. S-ar impune în consecinţă „oreevaluare capabilă să complinească fără să desfigureze”,ferindu-se „a convoca exclusiv metodele critice de ultimă oră(unele fiind simple efemeride)”. Ceea ce ar însemna o aderenţăla „metodele «vechi» şi mereu productive”. Recepţia primară alui Creangă a trecut însă prin radicale schimbări odată cuabordarea scriitorului într-o perspectivă universală, efect alunei comprehensiuni estetice progresive. Dacă N. Iorga şi G.Ibrăileanu schiţează o apropiere a sa deHomer şi Rabelais, operaţia eîncununată de G. Călinescu şicontinuată de succesorii acestuia,ducînd acum la acordarea „specificului naţional” la „culturapopulară”, cea „fără timp şi spaţiu, de pretutindeni şidintotdeauna”, însă mai cu seamă la cea a Evului Mediu şi aRenaşterii, investigată cu strălucire de Mihail Bahtin. O atare„universalizare” a „povestitorului popular” pe care junimiştiicare-l preţuiau cu condescendenţă nici n-ar fi putut-o visaconstituie baza cercetării la care ne referim: „Îl redescoperimpe scriitorul nostru, în primul rînd, în arta sa care deţineprivilegiul de a transgresa «natura umană în ipostaza ei istoricăce se numeşte poporul român», dar şi natura umană în ipostazaei universală”. Ceea ce presupune cîteva corecţii. Mai întîi,desigur, cea aplicată înţelegerii humuleşteanului drept un„talent primitiv şi necioplit” (Iacob Negruzzi), un autor care „ascris poveştile întocmai sau aproape întocmai cum ele se spunla ţară”, utilizînd „acel dialog de o sinceritate primitivă şi acelecunoştinţi foarte naive şi reduse ale ţăranului” (George Panu),asupra căreia nu mai e nevoie a stărui deoarece a fost efectuatăde mult. Dar înghesuirea lui Creangă în mentalitateaideologizării „realist-socialiste”? Constantin Trandafir ar fi pututaminti în acest sens aprecierile unei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, dintr-o scriere a sa din 1963, închinată lui Creangă,conform cărora scriitorul „a crescut într-o religie a muncii”,făcîndu-se „purtătorul de cuvînt al maselor”, motiv pentru caren-ar fi acordat nici lui Harap-Alb, nici fetei de împărat „atributulde harnici”, acesta fiind rezervat exclusiv „oamenilor dinpopor”. În genere ne putem pune întrebarea dacă Creangă arputea fi socotit un „scriitor satiric”, aşa cum susţineaucondeiele care se străduiau a-l anexa „artei cu tendinţă”.Consolidată în chip păgubos în perioada comunistă, formula cupricina mai rezistă încă în mediile didactice, despovărînd„predarea” lui Creangă de obligaţia unei analize specifice, cumiză estetică. N-am putea avea încredere într-un astfel de clişeu.Aderînd la perspectiva carnavalescului propusă de Bahtin,exegetul nostru acreditează următorul punct de vedere: „Nuîn zadar se vorbeşte şi la acest grad al sărbătorii, carnavalul, deambiguitate: afirmaţia şi negaţia, detronarea şi întronarea,moartea şi nunta, dezordinea şi ordinea. Aşa că mai nimerit arfi să urmărim alternanţele omului în spectacolul lumii, să vedemambii obraji ai lui Janus”. În fine, ar fi necesară şi o respingerea unei exacerbări protocroniste care a dus la gonflarea hilară ascriitorului, sub pana, de pildă, a faimosului gafeur GeorgeMunteanu, din care Constantin Trandafir spicuieşte cîtevarînduri distractive: „El (Creangă, n.n.) ascultă cu mare băgarede seamă pe junimiştii exersaţi în a pritoci complicate teoriifilosofice; însă numai spre a se convinge că strămoşiidescoperiseră pe cont propriu, întorcînd în tot felul lor filele«cărţii naturii», ceea ce un Kant, Schopenhauer şi alţii căutaserăsă demonstreze pe căi de multe ori mai puţin directe, uneoriîntortocheate, alambicate”. La antipodul unor astfel denevolnice elogii, analistul în discuţie aduce în atenţia noastrăun text puţin cunoscut, din 1922, datorat lui B. Fundoianu, încare poetul de avangardă îl situează pe Creangă, într-un modcu adevărat „uluitor”, în zona lui… Mallarmé. Taxareahumuleşteanului drept scriitor „poporan” i se pare lui Fundoianudrept aberantă întrucît avem a face cu „un vraci” ce practică „omagie”, o alchimie a limbajului: „Creangă e un artist – şi unartist – , în acelaşi sens în care poate avea o semnificaţie artalui Mallarmé. Comparaţia poate fi găsită de prost-gust. Neurmăreşte însă de vreme îndelungată şi faptul acesta nu certificăoare că, undeva în creier, unde e jocul analogiei, ceva trebuiesă fi fost asemuitor în Harap-Alb şi în Après midi d’un Faun?Comparaţia este excesivă, dar, dacă n-ar fi aşa, am alege-o?Trebuie să punem faţă în faţă pe un artist care iubea cuvinteleca pe nişte idoli, din dezgust pentru o sensibilitate prea bătrînă

şi un creier prea covîrşit, şi între un artist care se întîlneştebucuros, pentru întîia oară, cu vorbele”. Se află aici primatentativă energică de înţelegere a scriitorului prin prismăestetică şi, implicit, de introducere a sa în fluxul transnaţionalal valorilor.

Dar latura probabil cea mai interesantă a cărţii luiConstantin Trandafir, de care nu ştim dacă a fost conştient lamodul intenţionalităţii, o alcătuieşte recomandarea lui Creangădrept un precursor al fenomenului literar al epocii noastre.Urmărind demonstraţiile şi gestica asociativă a exegetului, neputem da seama că, în subtextul lor, se profilează imagineaunui scriitor care a intuit evoluţiile artei literare, într-otransluciditate semnificativă a operei pe care sîntem în măsurăa o descifra şi în acest fel. Creangă nu e numai consonant cu„lumea cea mare” a literaturii mapamondului, ci şi surprinzătormodern (ştia el ce ştia, Fundoianu!). Să menţionăm pentruînceput viziunea unei „lumi pe dos”, astfel adnotată, în versuri,de Creangă: „Lumea asta e pe dos/ Toate merg cu capu-n jos;/Puţini suie, mulţi coboară, / Unul macină la moară”. E aşadar olume dublă pe principiul inversării, „o a doua lume şi o a douaviaţă, după cum scrie Bahtin, în care întreaga umanitate iaparte”. O ieşire din albia normalului, un gen de parodieexultantă, satisfăcută de sine la culme, un şir de impossibilia

din care ia naştere un tip de monde renversé. E.R.Curtius denumeşte această situaţieadynata, socotind-o proprie Evului

Mediu, dar, după cum subliniazăanalistul nostru, avînd o extensie temporală fără limite. E vorbade o suspendare a normelor sociale, de o degajare enormă amoravurilor, aptă de orice „deşănţare”, fapt ilustrat cu prisosinţăîn decursul Saturnaliilor, cînd sclavii aveau permisiunea de-aschimba rolurile cu proprietarii lor: „La jocurile bacanale mascaavea un rol esenţial. Se cheltuia multă energie şi ingeniozitatepentru deghizare, pentru a obţine o cît mai bună contrafacere,un perfect contrast între realitate şi aparenţă. Dar masca şitravestiul trebuie considerate şi în afara accepţiei strictmateriale a cuvîntului; adică în sensul acelei lumi à l’envers.Pe de o parte, exhibarea, voinţa de a ului cu orice preţ; pe dealta, arta disimulării, aşa cum ni s-a înfăţişat la Moş NichiforCoţcariul, acest maestru al mistificării care este o dedublareisteaţă şi veselă, un joc, de fapt, fără absolut nici o consecinţămalefică”. Aşadar o libertate sans rivages, bătînd spre abolireaoricărui utilitarism, spre „gratuitate”. O reîmprospătare aenergiei vitale în vorbele de duh poporan ale humuleşteanului,cu iz anti-realist. Nu ne merge astfel gîndul, oricît l-am doricumpănit, către mişcările radical înnoitoare ale artei caremarchează modernismul şi mai cu seamă către avangardă? Nuprezintă oare ele afinităţi cu acel festin triumfal denumitcarnavalesc? Bahtin vorbeşte şi de o „literatură carnavalizată”,pe un arc antic şi medieval, care nu vedem de ce n-ar putea fiextinsă, sub unele aspecte, pînă azi: „Cel dintîi exemplu deliteratură carnavalescă îl constituie întreg domeniul serios-hilarului. Carnavalizarea literaturii este, după părerea noastră,una din problemele majore ale politicii istorice, şi mai ales alepoeticii genurilor”. Cu atît mai mult cu cît carnavalescul arputea fi regăsit nu numai în „liberalizarea” şi în mixtura genurilorşi speciilor literare, ci şi în acea intruziune a vieţii în artă,vădită în spectacolele recente în care bariera tradiţională dintrescenă şi public e eliminată. Carnavalul, precizează acelaşi Bahtin,„nu este o formă pur artistică de spectacol teatral şi, în oricecaz, nu se înscrie în domeniul artei. El se află la hotarul dintreartă şi viaţă”.

Revenim la opinia potrivit căreia a vorbi despre satirăla Creangă ar fi riscant. A satiriza înseamnă a avea un punct deevaluare stabil, o fermitate a unor scrupule intelectual-etice.Or, carnavalescul poartă pecetea relativităţii, echivocului,labilităţii reacţiilor umane. Ritualul formelor împleteştelamentaţia cu batjocura, aşa încît nu ştii pe ce s-ar cuveni să puiaccentul: „iată, potrivit acestei ambivalenţe, o scenă dinAmintiri care aparţine modului carnavalesc de a percepelumea: «Şi după cum am cinstea a vă spune, multă vorbă s-afăcut între tata şi mama pentru mine, până ce a venit în varaaceea, pe la august, şi cinstita holeră de la ’48 şi a început asecera prin Humuleşti în dreapta şi în stînga, de se auzeanumai chiu şi vai în toate părţile. Şi eu, neastîmpărat cumeram, ba ieşeam la pîrleaz, cînd trecea cu mortul pe la poartanoastră şi-l boscorodeam cu cimilitura: Chiţigaie, gaie ce ai întigaie?/ Papa puilor duc în valea socilor./ Ferice de gangur, căşede în vîrf de soc/ Şi se roagă rugului şi se-nchină cucului!/Nici pentru mine, nici pentru tine, / Ci pentru budihacea de lagroapă, / Să-i dai vacă de vacă şi doi boi să tacă. Ba îl petreceampână la biserică şi apoi veneam acasă cu sânul încărcat decovrigi, mere torture, nuci poleite, roşcove şi smochine dinpomul mortului, de se crucea mama şi tata când mă vedeau cudânsele»”. Aici s-ar putea vorbi şi despre dedublareapersonajelor demonice, care degajă o libertate atracţioasă,făcînd cu putinţă „pactizarea” fiinţei umane cu dracul: „draciiîntruchipează principiul răului, dar, carnavaleşte privind lucrurile,ei sînt, în multe ocazii, «nişte băieţi de treabă», ascuţiţi laminte, jucăuşi, puşi pe şotii, iar alteori uimesc prin naivitate şiprostie. Uneori sînt aşa de săraci cu duhul («pauvre diable»),

Comedianumelor (41)

Marx a spus: „O stafie bîntuie în Europa”. Un romândin zilele noastre ar putea spune: Ostaficiuc bîntuie într-unul din judeţele ţării. Deh, baron local!

x Romica Puceanu cel puţin îşi indică etnia în nume.

x Cît de pornită împotriva sărmanilor cîini ai străzii s-aarătat, pe micul ecran, Anca Porneală!

x Un faimos fotbalist brazilian: Kaka.

x „Gabi Fire-ar ea să fie” (dintr-o epigramă semnată dedr. Cornel Munteanu).

x George Bounegru, din păcate pentru d-sa, e chiarbrunet.

x „Tipomoldovenizarea literaturii noastre de azi” (vorbaunei poete craiovene).

x Auzind o melodie interpretată de Zukermann, o mătuşădintr-un sat din Ardeal a exclamat entuziasmată: „Ţuca-l-aş Doamne!”.

x Alina Rece? S-o încălzim, de ce nu?

x Atitudinea unui extremist maghiar: hortycultură(George Stanca).

Ştefan LAVU

Acolada nr. 10 octombrie 20134

Flux-RFlux-RFlux-RFlux-RFlux-Refefefefefluxluxluxluxlux

Barbu CIOCULESCU

Pieziş, dar pefaţă!

Cunoscutul, zicapreciatul critic şigeneral publicist Dan C.Mihăilescu îşi începesetul de memorii, învolumul intitulat „Jurnalpieziş” (Editura „Huma-nitas”, seria MemoriiJurnale, Bucureşti,2012), cu subtitlul „ce mise-ntâmplă” – indicândinsul agresat – cu unelogiu adus bătrâneţii.Unei bătrâneţi mai

degrabă preîntâmpinată, împrejurare în care aceasta poatefi considerată un privilegiu. Sub plocatul Jurnalului – fie elşi pieziş – se răsfaţă o seamă de luări de poziţii luate într-ovreme, rubrică într-o aristocratică publicaţie bucureşteană. O carte, aşadar, dedicată realităţilor sociale cu bătaie încultură, filtrând aşteptările, prejudecăţile, opţiunile,refuzurile, revelaţiile – cui oare? – într-ale noastre zile alecelui care se înfăţişează drept un maniac al coincidenţeicontrariilor, cioranian, noicist, caragialoeminescian,sceptic, euforic, naţionalist eurocentristic, sanguino-melancolic, ultima caracterizare fiind şi cea care pe lectorîl interesează în principal. O persoană care ştie de fricalectorului – nu mai zic a criticului –, însă nu într-atât încâtsă se abţină de la un autoportret „între Eminescu şiCaragiale, Mihail Sebastian şi N.Steinhardt, Buda şi Beatles,Albinoni şi Leonard Cohen – lista e mai lungă, dar şi aşabănuim că a mai lăsat ceva pe dinafară. L-ar mai portretizanastratinismul balcanic, domul din Köln, Amos Oz,Marguerite Yourcenar, alte glorii incluse şi, de pildă, înportretul nostru spiritual – şi evident, al lectorului. Ceva foarte complicat, cutezător, cuprinzător, curgător,nu mai puţin circumscris integral în sfera cultivatelor valori.Scrise când s-a săturat de inimiciţii nedemne, de şarjelecaricaturale ce i s-au făcut, bobârnace şi palme în cap, cuvorbele lui. Lectorul va înţelege cât ar greşi, alăturându-secelor ce-i fac viaţa grea unui om care de când se ştie trăieştedin scris şi citit. Un apocalips propriu, pe care-l comparăcu acela al lui Mircea Cărtărescu, la apogeul existenţei la40 de ani şi în deceniile următoare căzut la examenulexistenţei. E de crezut că Dan C. Mihăilescu are motive săse lamenteze, să se autocompătimească, să se simtăameninţat de deznădejde. Ştie, însă, că aceasta este unpăcat capital – deznădejdea va rămâne un suprem refugiu.Adică un virtual capital, ca să vorbim în termenii cei maiînţeleşi în zilele noastre. Încât până şi senectutea poateavea farmecele ei – mai bine să nu-l întrebaţi pe unoctogenar în drum spre nonagenariat câte şi de ce feluri,de ce anume se întovărăşesc ele... Pentru un june căzut în dependenţa lecturii, parcurgereaunei cărţi pe zi este o chestiune de onoare – aşa procedamşi noi, cu excepţia unor zile, când citeam câte două – operaţiesavurată cu dichis, chinuită doar de gândul că, poate,lectura cărţii de mâine va fi şi mai spumoasă. La vârstacând de fiecare fir de păr negru cresc două albe, lucrurilese mai schimbă –, memorialistul numeşte piramida delecturi formative, o listă care ar lungi cronica noastră laformatul unei reviste de 36 de pagini. Din romane a luatdiaristul seama de cele ale vieţii, din bestialitate, violuri înlanţ, dezvirginări, grozăvii în fine, care, cum să zic, daupondere lecturii, cu siguranţă un mesaj pe care nu l-amînţeles bine. Cu toate că umor, experienţă şi ceva intuiţieavem şi noi! Ei, dar profesiunea rezervă şi bucurii estetice. Starea demelancolie, depresiunea se combat prin schimbare. Cândţi s-a făcut urât acasă, în ţărişoara ta de mult străbătută înlung şi-n lat, o ieşire în afară e bine venită. Celor ce nu-şiies din papuci li se recomandă un hoby – grădinărit,bucătărie, filatelie, bricolaj, învăţarea de limbi străine la60 de ani, cursuri de dans, de croitorie. Subsemnatul îşipusese speranţa într-un laptop, care să-mi scrie articolele;neizbutind să-l manevrez m-am mulţumit cu o mutaţie înviaţa de colecţionar – o bancă de băuturi spirtoase, la preţurimici şi medii. Dă curaj nu numai în serile reci de octombrie,ci la cutremure şi televizor. Bucureştean de baştină, Dan C. Mihăilescu trece pragulcaselor în care au trăit şi creat scriitori – în Capitală seconservă vreo două sute – încă nedemolate. Memorialistula locuit, de altminteri, la câteva străzi de casa lui Bacovia,

a bătut adesea Mărţişorul lui Arghezi, pe strada SfântulConstantin a fost în multe rânduri în vizită la PaulGeorgescu, fascinat de cinismul şi de sarcasmele acestuia,fără să ştie că pe aceeaşi stradă mai locuiseră Cella Serghişi Felix Aderca. Dimpreună, adăugăm noi, cu Ticu Arhip şiSarmiza Creţianu, cu soţul ei Radu, aceştia într-un foişor.Ca să nu mai vorbim că pe Sfântul Constantin locuia şifrumoasa Djuna, cea cu ochii care întunecau întunericul.Dar ce ştie el? În blocul de pe Dionisie Lupu, unde locuiaOv.S. Crohmălniceanu, în cel al scriitorilor de pe stradaApolodor, în Cotroceni, la Ştefan Agopian, la Radu Tudoran,pe Şipotul fântânilor, în piaţa Lahovary, la Mircea Nedelciu– extraordinare după amiezi reînvie sub panamemorialistului, la lectura unui album publicat subautoritatea Muzeului Naţional al Literaturii. Oraş neiubit, în versiunea lui Andrei Pleşu, Bucureştiianimă verva bucolică a diaristului: „Vamă a netrebniculuihedonism oriental, „rai bubos carnavalesc”, „ oropsităcapitală impostoare”, „iniţial haltă turco-valahă de adăpatcaii”, spulberat de toate vânturile. Devenită havra tuturornoilor îmbogăţiţi, departe cu totul de fantasmele mateine.Cântec de dragoste şi de ură. S-a mai văzut! Posesor al unei scriituri tensionate până la explozie,barocă, magnificientă, în fundul suf letului Dan C.Mihăilescu rămâne un paseist, are nostalgia caligrafiei,vechilor unelte de scris, prosperă în admiraţia hieroglifelor,a verticalităţii scrierii japoneze (în tuş!), conştient, vai, cătot la tastatură ne întoarcem. Însetat de călătorii, pe cât de

înşurubat în ograda Patriei, Dan C.Mihăilescu nu poateocoli politicul. Vede actualitatea de la înălţime, când sepronunţă asupra „unei geografii iremediabil alterată delaxismul ortodoxiei, cu o latinitate paradoxală, deopotrivăslavizată, turcită şi ţigănită”, variat colonizată,„incandescent parodială, mâncată de improvizaţie,precaritate, fatalism, claustrofobie reacţionară,risipitorism inconştient, mimetism caricatural, în finepermisivitate dizolvantă”! E bine? Ajunge? Şi cum nefrământă ideea regionalizării, va pune în balanţă„neomogenizarea celor trei mari provincii reprezentândnaţia, astfel: „ruso-leşească în Moldova, germano-maghiarăîn Transilvania, turco-greaco-bulgară în Valahia”. Ca să numai vorbim de ponderea elementelor iudaice, armeneşti,albaneze, săseşti, italiene, ucrainiene, sârbeşti. Peste careblestemul arderii etapelor emoţionale ale ameţitoarelorsalturi civilizatorii. Cam aşa privea Pantagruel maldărul de talgere cu bunătăţide pe o masă întinsă – după ospăţ. Dar cine, oare, cunoaştemai bine cusururile fiinţei iubite, decât cel de ea îndrăgostit?Din mânia înviorătoare a diaristului, din veselia lui tristăsă reţin numai o virtuozitate stilistică din comun ieşită şifantastic nutrită? Am fi nedrepţi.

Alambicul lui IanusJURNAL. CRETA (1)

Cu întârziere de-o oră, aterizăm în Chania. Deaici cu mini-autobuzul până la Agios Nikolaos (mic port peversantul nord-estic al insulei). Ne instalăm la hotelul Minos,plasat la marginea portului. Explorez locul, revenind searatârziu la hotel. Somnul refuzând să vină, rămân în holulhotelului, unde întâlnesc un tânăr englez, arheolog, care aîncercat să mă iniţieze în cultura şi arta minoică. O capaci-tate în profesiunea lui. Discursul lui a micşorat noaptea.Dimineaţa, ne-am trezit amândoi, la o cafea, după ce m-aplimbat, ca un ghid, în frumuseţile insulei.

Primii locuitori au sosit în Creta în perioadaneolitică (6000-2600 î. Hr.). Epoca cea mai strălucită a fostepoca minoică (2600-1100), urmată de epoca palatelor:Protopalaticum (2000-1700). Apoi Neopalaticum (1700-1400),epoca geometrică subminoică (1100-460), perioadaelenismului (460-67), ocupaţia romană (67 î. Hr.-395 d.Hr.),perioada bizantină (395-824), ocupaţia arabă (824-1204),ocupaţia veneţiană (1204-1669), ocupaţia turcească (1669-1898). În 1913 Creta este anexată Greciei. În 1941, insula ecucerită de nemţi, pentru a fi abandonată în 1944, dupăcare insula devine parte integrantă a Greciei.

Pastorala orăşelului Agios Nikolaos estedesfigurată de buticurile pentru turişti, hoarda de turiştiagravând dezordinea, violând liniştea locului. Pentru a evitaîmbulzeala, pornim spre Lato, fixat pe un deal, cu o privirepanoramică spre golful Mirabello. Cartierul vechi a păstratintacte clădirile în stil doric (coloane fără baze şi capitelurifără ornamente). În apropiere, satul Krista, renumit pentrubiserica Panagia Kera, o construcţie în stil bizantin, formatădin trei clădiri, cu o siluetă de vapor. Autostrada (Ruta 5) ceduce la extremitatea nord-estică a insulei, şerpuieşte întrelanţul de munţi Sitia şi litoral. O regiune cu o floră foartebogată. Specialităţile insulei, laleaua cretană (Iris cretica)şi o floare crescând între stânci (Dictamon), preţuită delocalnici pentru acţiunea ei sedativă (menţionată de mediciiantichităţii). Uluitoare sunt culturile de măslini (20 demilioane de arbori???).

Ruta nr. 5 traversează oraşele (de-a lungullitoralului) Kavousi, Mesa, Skopi, Sitia, Palekastro. Odeviaţiune duce la mânăstirea Toplou (secolul al XV-lea),construită de veneţieni; e dotată cu turnuri (oprind invaziaturcilor). Mânăstirea are o colecţie importantă de icoane şinenumărate fresce. Plăcerea de-a privi feţele rugoase aleclericilor. Ortodoxia învingând Semiluna.

După-amiaza coborâm spre Kato Zakros. Un satla marginea unui complex de palate (minoice). Încăperileprincipale au fost folosite de regii insulei. Restul încăperilorcuprind: o sală dedicată cultului minoian, o cameră păstrândtezaurul regal, băi, closete, magazii. Mă gândesc la opulenţa

regală de ieri, perpetuată de descendenţii contemporani.Bogăţia, mereu pentru cei de sus, interzisă celor umiliţi.

Ne întoarcem la Sitia pentru a coborî spreIerapetra. În drum, o haltă la Hierapytna, orăşel înfloritorîn timpul ocupaţiei romane. Ruinele unui amfiteatru.Obştescul sfârşit, roman. Lumină şi tulburare ciudată. Altăatracţie: casa în care s-a odihnit Napoleon, în drum spreFranţa, după eşecul campaniei în Egipt (1798). Inevitabilulsfârşit al unui delir paranoic.

A doua etapă ne duce în centrul insulei. La Maliavizităm palatul Sarpedon (al treilea copil al lui Zeus, căsătoritcu Europa). În centrul palatului se află un altar (Eschara)folosit pentru sacrificiile aduse zeilor. Nimic metafizic. Doarsângele ieşind din arterele tăiate. Atrocitatea a compromissublimul mitologic.

Ruta nr. 3 ne duce direct la Iraklion (via Limin,Chersonissos, Gournes, Amnissos), capitala insulei, centrulmitropoliei şi al comerţului. Facem un popas de trei zile(Hotelul Astoria), pentru a vizita această regiune înţesatăde mitologii primordiale, leagănul civilizaţiei occidentale.Mijloacele de transport (microbuze) sunt excelente,traversând toate cartierele capitalei şi oprind în faţa celormai importante clădiri ale oraşului: Kastell Koules, ofortăreaţă construită de veneţieni (1523-1540), biserica AgiosTitos, sediul mitropoliei, Fântâna Morosini, locul de întâlnireal elitei insulare (burgheză, în redingotă, parfumată,pălăvrăgind fără pauze), Agios Markos (cu o colecţie rarăde obiecte cretano-bizantine), catedrala Agios Minas (stilneobizantin), Agia Ekaterini (conţine o capodoperă: şaseicoane ale artistului Michael Damaskinos), bastionulMartinengo, construit pe un platou larg, privind spre munteleJouchtas (720 metri). De aici e vizibil şi mormântul luiKazantzakis (1883-1957), autorul cu cele mai bubuitoareireverenţe teologale. Deşi a trăit mult timp în străinătate,Kazantzakis s-a considerat mereu copil cretan, sentimentmanifestat în romanele Zorba Grecul, Pastorala greacă,Libertate sau moarte. Un alchimist al metaforei şi un estetdantelat. De neîntrecut.

O zi întreagă am vizitat Muzeul de Arheologie.Muzeul conţine cea mai importantă colecţie de artă minoică.Douăzeci de săli, cuprinzând o Istorie de cinci milenii. Amreţinut, în sala XIV, frescele minoice. Imagini fluide de-omodernitate indelebilă. Iar în sala IV (Epoca palatelor, 1700-1450) o colecţie de zeiţe femei-şarpe, cu sânii dezveliţi, ţinândîn fiecare mână un şarpe. Zeiţe ale animalelor sălbatice(Potnia Theron); în aceeaşi sală câteva capete de taur, cu ofizionomie anatomică bizară.

Nicholas CATANOY

5Acolada nr. 9 septembrie 2013

P o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i e

harta lumii

scriu harta lumii cu vitezade o poezie pe zipână la sfârşitul timpuluivoi ajunge şi la tineşi atunci inima mease va linişti şi mânanu va mai scrieiar harta va fi completă

scriu harta lumii la scara 1/1şi sunt chinuit de-o forţăcare nu mă lasă în pacenu am odihnă trebuiesă descriu lumea (aşa cum este)pentru a te găsi pe tinetrebuie să te prind în scrisul meuîn tabloul pictat de minepoate voi schimba cevaîn universtot scriind harta lumiivoi reuşi să te schimbşi pe tineşi (până la urmă) să te facsă mă iubeşti

scriu harta lumii cu vitezade-o poezie pe ziscriu o hartă la scara 1/1nu ştiu dacă reuşesc să desenezlumea (aşa cum este ea)ori aşa cum ar trebui să fiedacă vedeţi un golo lipsă în realitateîn textura lumiinu vă speriaţieste numai vinamea

copacii

puţinii copaci din cartiernu mai ştiu să dansezeori să-şi ia zborulînspre ţările caldenoaptea numai eu îi audcântând muzică de jazzcântă bluesul dezrădăcinăriiun tablou trist bruegel încănu s-a născutsă-i prindă într-un tablouca într-o fotografiecu suflet

puţinii copaci din cartiernu mai ştiu să dansezesă-i înveselesc mi-am mutatinima în dreapta

să le arăt că se poate să faciminuni chiar şi atuncicând eşti trist

puţinii copaci din cartiernu mai ştiu să dansezenici eu nu mai ştium-am născut nu de multă vremem-am născut atunci cândte-am întâlnit prima datăde atunci cred că şi eusunt un copacfără frunzecare a uitatsă danseze

ceasul

mi-e foarte frică mâine voi îmbătrânivor scrie pe uşa mea pensionaratunci mă vor scoate din istoria literaturii(în care nici nu am fost)gata (o să-mi spună) de acum(că eşti bătrân) nu mai ai ce căutaîn dicţionare şi la fântânacu apăai dreptul doar să fii plimbatprin calea lactee şi să-ţi ieifoi de scris din orionde scris vom scrie noi (ceilalţi)vom scrie despre tineîţi vom scrie cv-ul ca şi cuml-ai fi scris chiar tucei bătrâni trebuie să se aşteptecă vor fi daţi jos din copacşi mâncaţi până la ultimulosciorpe naiba (eu zic) pacă acum estealtfel?sunt încă în putereîn vârful creaţiei şi nu suntîn dicţionare şi istorii literareoricum îmi luam hârtiile de scrisdin orion şi mă plimbprin calea lacteeşi la fântâna cu apănu mă ducnici nu am cv poetulnu are biografie (oricât se străduiescalţii să i-o scrie)mâine voi fi bătrân mă sperie astadar te iubesc (încă) şi ceasulcu cuc mai bate oraşi în casa mea

chura liya hai tumne pentru M

de câte ori revăd filmulmă reîndrăgostesc de tinenici o femeie (de pe pământşi de pe alte planete)nu a dansat şi cântatca tinenici o regină din trecutnu a zâmbit ca tineşi nici o prinţesă din viitornu o să poată să râdăcum râzi tu

de câte ori revăd filmulmă reîndrăgostesc de tineochii tăi sunt ochii unei zeiţeşi chiar dacă m-ai părăsitşi nu mai ştiu de tinede câte ori văd filmul

îmi amintesc de tineşi de atâtea ori mă reîndrăgostescde tineprecum un adolescentla prima lui iubire

chura liya hai tumne jo dil konahar nahin churaana sanambadalke meri tum zindagaanikahin badal na jaana sanam

problema răului

nu ştiu de ce universulse mişcă aşacând l-am întrebatpe Dumnezeunu mai ştia de ce răulexistăpoate că a declanşat un mecanismpe care nu mai îl poateopriori poate că este prea bătrânsă-şi mai aminteascărăspunsul

nu ştiu de ce universulse mişcă aşaeu stau sub piatra meatoţi mă calcă în picioaredar nu-mi pasăam poezia mea iarnaea îmi ţine de caldvara imi ţine de foamenu te poate înlocui dar mă ajutăsă uit de tineşi dacă materia întunecatăţine universul unitoare nu şi răul ţine lumeaîmpreunăşi omenirea nu se destramănu se disipează în cosmos(ca puful de păpădie)tocmai pentru că răulexistă?

uşa

şi brusc se închide o uşă(oare este uşa dintre lumi?)oricum, la parter cinevarepară zidul acoperă fisurilerealităţiicâteodată nu vedeţi(ca prin ceaţă) luminilede dincoloori credeţi că este umbravulturului ce zboară noapteaprin cartier căutând (ca diogene)şi el un om?

nu mai avem imaginaţieşi de asta diavolul a devenitmai neconvingător vreasă ne ia sufletul dar noil-am vândut de mult(oare cui?) acum flăcărileiadului par un trucajdintr-un filmcu buget mic

şi, totuşi, brusc o uşă se închide(ce secrete or fi în camerade dincolo?)aud închiderea cum se zbateprintre cărţile din bibliotecăde dimineaţă oglinda va cântaun imn soareluiieri a trecut un ozn pe aiciva veni şi mâinemă va duce într-o lume

fără uşio lume ce nu mai areviitor

strigătul

nu am haine merg prin lumegolchiar şi când sunt îmbrăcatcu cel mai bun costumal meupoetul are întotdeauna sufletulla vederepoate fi simţit pipăitchinuitpentru oameni el esteun nimeni(nici nu-l văd)îl pun ca pe o piatrăîn pământ şi totuşiel rodeştede dragul celorlalţişi de dragul a tot ce trăieşteîn universde aici şi până în margineagalaxiei strigătul tăcut(mai mult gândit decât spus)al poetuluieste auzit de micii extratereştri grica şi de reptilienii cei răitoţi aud numai cei ce ar trebuisă audă nu audnu au urechi şi pentrustrigătul tăcutşi puternical poetuluişi totuşi strigătul luirupe întunericulîn două

alte americi

fiecare om are o americăa luicum a avut şi columbîmportant este să-ţi găseştiamerica potrivităamerica de la tine de acasăşi eu am (aici în olteniaunde iarna ajunge vântulde la ruşi) america meaîn această americă idealăvreau să-mi primesc iubitala vamă nu va fi controlatăde bombeşi nici nu va fi nevoiede vizădoar să vină şi să mă priveascăfără cuvinte să mă pierdîn ochii ei verzicum m-aş pierde în preriilepe unde (altă dată) bântuiau indieniiazi bântuie turiştiice nu ştiu nimicdespre trecut

fiecare om are dreptul la o americăa luidrept care este scris în constituţiadin shambalaunii se folosesc de acest dreptalţii nuînsă fiecare om de pe pământare ascunsă (pe undeva) o americănumai a lui

Ion MARIA

Acolada nr. 10 octombrie 20136

Cu George Emil Palade, la San Diego,despre boala lui Tudor Arghezi (1)

Tudor Arghezi avea oimagine răvăşită a

medicinii, poate deaceea medicina l-a şifascinat. Poate deaceea a şi lovit, a şiadulat medicii.

Percepea fierbinte artalor, iar fierbinţeala nu i-a

trecut niciodată. ŞerbanCioculescu scria undeva despre

Arghezi că, oscilând între sublim şiabject, nu avea simţul realului, ceea ce este adevărat, deşidă impresia unui paradox. Relaţia lui cu nobila ştiinţă adovedit-o din plin. Pendularea de-o viaţă între iatrofobie şiiatrofilie l-a împiedicat să perceapă ceea ce este propriurealului vieţii, măsura, echilibrul, starea staţionară, păzitecu străşnicie. Urmărită de toate somităţile medicinii româneşti peîntinderea unui an, 1939, boala lui a părut atât deenigmatică, încât voci autorizate s-au gândit să propună înnomenclatoare o entitate morbidă nouă, „boala TudorArghezi”, aşa cum înainte cu un deceniu şi mai bine, medicieminenţi intenţionaseră să dea formei clinice extrem departicularizate a febrei tifoide, cu eroziuni aortice fatale,contractate în Italia de către Take Ionescu, numele ilustruluiom politic: „boala Take Ionescu”. Arghezi a scăpat, TacheIonescu nu. Amândouă denominaţiile au căzut. Celui ce i s-a dat mult, spun scripturile, i se va cere mult.Lui Tudor Arghezi i s-a cerut o suferinţă pe măsuraharurilor, adică foarte mare... Maladia lui şi unele dintresimptomele ei au iscat nelinişte şi zbucium în lumeamedicală, s-a întâmplat însă ca figuri de mare însemnătateştiinţifică să fi fost maculate de către poet, ori subiect deacuzaţii dureros de nedrepte. Ploaia timpului spală însăpiatra statuilor... Viitoarele exegeze argheziene vor trebuisă ţină seama de motivaţiile ascunse şi de habitudinile maimult sau mai puţin secrete ale unor personalităţi ca Arghezi,care se sustrag în mod obişnuit unei anamneze. Despre această cumplită boală am auzit pentru întâia oarăîn 1955, student în medicină fiind, cu prilejul uneidemonstraţii chirurgicale având ca subiectcromocistoscopia, ţinută de profesorul Ion Juvara („Cuti”),pe atunci conferenţiar, la Spitalul Caritas. Experienţa înfolosirea acelei metode adusese în discuţie cistoscopia pecare profesorul Theodor Burghele o făcuse cu douăzeci deani în urmă lui Tudor Arghezi, cu prilejul unei hematuriipricinuite de un polip vezical, pe care l-a şi extirpat. Separe că acest mic episod a stat la baza teribilei suferinţe demai târziu şi chiar a paraliziei. Profesorul Juvara a amintitfaptul că, printre nenumăraţii medici chemaţi la căpătâiulbolnavului disperat de durere, s-a aflat şi George EmilPalade, de care mă legau relaţii de familie. Aş fi fost foartebucuros să am relatări în această privinţă chiar de la el,dar cum o scrisoare în Statele Unite ale Americii, unde, laRockefeller Institute din New York, lucra savantul, era peatunci primejdioasă, dorinţa mea a rămas nesatisfăcută.Trecuseră deci cincisprezece ani, dar dosarul aceleisuferinţe nu fusese clasat, ceea ce încă nu ştia poetul, careîntre timp se restabilise prin intervenţia doctorului,taumaturg în unele privinţe, D. Grigoriu-Argeş. Ce se întâmplase? În 1939, o sciatică extrem de dureroasă,refractară la orice tratament, l-a ţintuit pe Arghezi la pat,reducându-l, desfigurându-l somatic şi scufundându-l într-o disperare finală. Suferinţa îl împuţinase: ajunsese piele şios. Toţi din jur erau speriaţi: familia, medicii, lumeascriitoricească. Suferinţa de la Mărţişor devenise o cauzănaţională, comprimată de discreţia ce se cuvenea şi degrijile trezite de începerea celui de al doilea război mondial.L-au examinat toate somităţile medicale, de la N.Gh. Lupu,N. Hortolomei, N. Ionescu-Siseşti, Dimitrie Bagdasar, C.I.Parhon, Th. Burghele ş.a., la tânărul George Emil Palade,recomandat bolnavului de către profesorul N.Gh. Lupu.Toţi s-au gândit la un factor compresiv pe nervul sciatic,ferindu-se cu grijă să-i numească natura, cu excepţia luiDimitrie Bagdasar, creatorul neurochirurgiei româneşti,care a pronunţat cuvântul cancer, ceea ce mai mult l-aînrăit decât l-a speriat pe Arghezi. Dimitrie Bagdasar l-aîngrijit cu o fidelitate fără nume, cu o iubire şi o răspunderevrednice de medicul ideal, dar verdictul a trezit în Arghezireacţii feroce. Nu l-a iertat nici la moarte, nici după moarte,căci ilustrul neurochirurg avea să moară cu mult înainteapoetului. Resorturile acestei reacţii au scăpat analizei celor

în drept şi oferă încă laturi enigmatice. Ea rămâne legatăşi de propunerea profesorului Bagdasar de a-i secţionanervul sciatic, în ideea suprimării durerilor, ce nu dispăreaunici după infiltraţiile cu alcool pe care i le făcea personal,nici după radioterapie. Aceasta din urmă avea să-şi arateurmările benefice mai târziu, când Bagdasar nu mai era înviaţă. Infiltraţiile vor fi constituit poate una din cauzelevindecării miraculoase, una, deoarece îndeobşte cauzeunice nu există. Toţi se aşteptau să moară... Arghezi însă şi-a revenitspectacular la un moment dat, nu a mai avut dureri, a ieşitdin marasm. Revenirea – care se va dovedi a nu fi fostvindecare – a coincis cu o injecţie misterioasă făcută dedoctorul D. Grigoriu-Argeş, personaj extravagant şiindiscutabil histrion, dar reumatolog bun. Familia apelasela el în urma sugestiei regizorului Soare Z. Soare, el însuşiartist şi soţ al unei poete, Alice Soare, autoarea volumuluide sonete Ferestre luminate. În momentul sosirii acestuipersonaj funambulesc, scriitorul era părăsit de toţi afarăde Dimitrie Bagdasar, în ale cărui îngrijorări şi ezitări, el,tip forte, nu se putea rezema. La capătul puterilor, istovit,caşectic şi speriat, cu imaginea morţii în faţă, speranţa luiaştepta o neşovăire care să şi-l asume total. Atunci a apărutvraciul bizar. După ce-l inspectă/ palpă/ percută/ auscultă,flagelându-l cu oximoronul, înviorător pentru un oltean,„Bă maestre”, rosti providenţiala sintagmă: - Al meu eşti! Şi a fost... Poetul şi-a ridicat patul şi a umblat. Ridicarea acoincis, aşa cum vom vedea, cu anumite evenimentepetrecute în organismul său, dar cine să se gândească laaceste mişcări ascunse de trupe când în afară trâmbiţeleMarşului Triumfal îi aruncau pe toţi în al nouălea cer?!Subconştientul lui Arghezi găsea în noul doctor şi o derivaţiepsihologică pozitivă, în sensul că încerca să compensezeprin excesul de laudă, care a şi început să se reverse,excesul de ură şi denigrare a unui număr impresionant deoameni mari ai medicinii româneşti spre care îşi îndreptaseprivirea mordantă, plăcerea brutalităţilor de vorbire şiincriminarea. După ieşirea din infern, a urmat răfuiala poetului cudoctorii, în epitete pe care satira, filipica ori diatriba numai dovedeau să le încapă. O iatrofobie obsesivă îl năpădeaprogresiv cu igrasia ei otrăvită: „...m-au văzut şi revăzut 42de dobitoace medicale” sau, uitând că la un moment dat s-a apelat la morfină, să scrie: „suferinţa a mai mare n-avenit de la boală, ci de la medici” etc., pentru ca la moartea,în 1946, a profesorului Dimitrie Bagdasar să-şi încheienecrologul cu urarea, imorală pe cât de impudică, darnesurprinzătoare la Arghezi: „Fie-i ţărâna uşoară şiparfumată”... Arghezi judeca binar, prin da ori nu. Aceasta nu înseamnăcă excludea din raţionamente tranziţiile infinitezimale decare se leagă subtilitatea, dar judecata binară o făcea numaidupă ce se fixa într-o poziţie clară de acceptare ori derespingere a subiectului. Rafinamentele lui stilistice suntdezvoltări ale fixării la unul din aceşti poli, dizertaţiistrălucitoare ale unui condamnat la o părere. Pe DimitrieBagdasar îl exclusese din start şi nu mai avea cum să-ltreacă prin sita judecăţilor fine, să vadă că avea, într-oanumită măsură, dreptate. Durerile îi accentuaseră acestfel de a fi. Pe Bagdasar l-a congelat la polul minus, l-a fixatacolo şi acolo a rămas: nici o clipă nu s-a gândit să revină şisă-i sufle cald peste refrigeraţie, ca asupra albinei luiprăbuşite din înalt, ucisă de sarcina chemării şi nu dormindîn potirul de floare al nepăsării la suferinţă... Gândul iertăriinu l-a înmuiat... Dacă totuşi nu se poate vorbi cu perfectăîndreptăţire de iatrofobia lui, e pentru că aceasta eraneutralizată de iatrofilie. Există şi cazuri în care Arghezi îiadula pe medici, deopotrivă în tablete ori în dedicaţii. Făcealucrul acesta însă mai mult pentru a-i flata în circumstanţelegate de o boală sau alta a lui ori a copiilor lui, pe care îiadora cu o furoare primitivă de patriarh al minusculei saleginţi. În astfel de împrejurări spiritul critic îi era nul. Aşa s-a întâmplat cu însuşi George Emil Palade în dedicaţia peun exemplar din Ce-ai cu mine, vântule?, dispărut dinbiblioteca familiei. Vorbea acolo în termeni exultanţi despretânărul şi frumosul doctor spre care proiecta „credincioşiacâinelui care sărută urma stăpânului” (citez din memorie).După cum se vede, Arghezi era un generos...

;

Iniţiere înpractica

literaturiiGestul poeţilor consacraţi de a se amesteca/

aventura în critica literară poate stârni suspiciuni şinedumeriri invidioase în rândul criticilor orgolioşi, care-şiasumă în exclusivitate misia sacrosanctă, justiţiară de avaloriza sever şi a taxa necondiţionat textul literar. Nupoate fi stabilit cu certitudine motivul pentru care un scriitorglisează de la un gen la altul sau abordează şi eseul, depildă, sau teatrul, după ce şi-a făcut un nume în poezie sauîn proză. Asta nici nu prea interesează la urma urmei. Fapte că istoria literară e plină de asemenea „trădări” puse peseama unui polimorfism creativ datorat temperamentuluiartistic al scriitorului în cauză. Exemple sunt destule. Înaceastă incidenţă dihotomică ajunge să fie percepută şiapreciată mai nou şi Simona-Grazia Dima, poetăremarcabilă, o voce originală şi pregnantă pe scena liriciiactuale, implicată activ şi afectiv în propagarea ideilor deîntâmpinare şi de identificare a actului poetic în ansamblu,derivat din patima lecturii şi din dragostea neţărmurităpentru literatură.

Dizertaţia critică, practicată în proximitateaeseului de multă vreme prin presa literară, exercitată princomentarii şi recenzii la cărţile confraţilor mai mult saumai puţin cunoscuţi, reprezintă o componentă importantăa preocupărilor Simonei-Grazia Dima. Totuşi, până laapariţia în volume a unor eseuri critice, această latură acreaţiei a rămas oarecum ocultată de activitatea laborioasă,impresionantă a poetei. Din nucleul acestui f lorilegiupublicistic s-au născut până acum trei cărţi de eseuri şistudii aprofundate, fie despre autori recenţi, fie despreclasici străini (în speţă francezi), incluşi în galeria„afinităţilor elective”. Prima dintre ele, în ordinecronologică, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé,modele pentru scriitorii români contemporani (2006) esteun periplu exegetic exuberant prin temele şi motivelereverberate în operele scriitotilor francezi supuşi analizei,recognoscibile în poezia unor autori de la noi, volumelaborat în colaborare cu Aurelian Titu Dumitrescu peprincipiul comparatistic al valorilor, al metamorfozelorideilor şi al influenţelor benefice.

Cărţile următoare de eseuri şi critică literară,adăugate celor de poezie, scrise cu pătrunzătoareobiectivitate de Simona-Grazia Dima, depun mărturiedespre un mod exemplar, riguros şi extatic în acelaşi timpde a citi, a scrie şi a trăi literatura. Alegaţiile vehiculate şisimţite ca atare stipulează deschiderea spre „labirintulliteraturii” ca principiu al căutării spiritualităţii prilejuitede „picurul de miere al bucuriei lecturii” (Labirint fărăminotaur - 2008). Aşadar, poeta optează în comentariilesale pentru „descifrări textuale în cheie spirituală”,adoptând atitudinea alegorică a unui „scorpion blând”,„simbolul criticului literar” nepus întruna pe atac la adresa„trupului literar” (Blândeţea scorpionului – 2011). Seinstalează în conţinutul dens al acestor texte o extrapolaresurprinzătoare a tăirii lirice, dezvoltată cu rigoare analiticăîn paradigmele meditativ-asociative ale eului reflexiv.

Complexitatea interpretativă a acestor meditaţiişi ref lecţii critice ţinteşte întotdeauna spre esenţespirituale, situate în zona revelaţiei tainelor scrisului şi adecriptării rolului ontologic al fiinţei. Năzuinţa iluminăriilăuntrice prin actul lecturii este combustia intimă, iniţială,ce alimentează demersul critic al eseistei, văzut ca „jurnalde practică spirituală” sau „manual de înţelepciune”, ca săreproducem chiar sintagmele autoarei folosite pentrureflectarea în oglindă a unor scrieri puse sub lupaevaluativă. Odată acest obiectiv al investigaţiei fiind fixat,rod al formaţiei sale intelectuale şi religioase, devineevident faptul că tăietura bisturiului critic, incisivitateaanalizei la nivelul semnificantului vor fi substanţialatenuate. Tenta retractilă şi motivaţională a titlului(Blândeţea scorpionului) subliniază o retragere strategicădin linia întâi a criticii bătăioase, făcând deosebirea dintreun „autoportret de cititor” şi „o lucrare sistematică”. Eseistaa trecut astfel cu succes de furcile caudine ale criticiiexclusiviste, obţinând legitimarea de „critic de identificare”din partea lui Daniel Cristea-Enache iar amprentareapropusă de ea în tainele literaturii primind nuanţarea de„critică iniţiatică” din partea lui Ştefan Borbély, direcţiepliată pe „accesul la spiritualitate al scriitorilor analizaţi”.

O adevărată profesiune de credinţă dezvăluieArgumentul aşezat în deschiderea volumului Blândeţea

C.D. ZELETIN

Acolada nr. 9 septembrie 2013 7

Sindromul Tudor Locul şi data ficţiunii:Bucureşti, 1952; Ficţionabilii: Ionuţ – şefulDirecţiei de cadre din Combinatulsiderurgic „Dezrobirea” Severina – soţia lui Ionuţ Nelu Peştereanu – directoradjunct al publicaţiei „Pentru paceşi dreptate socială”

Ionuţ expediase revistei„Pentru pace şi dreptate socială”,unde colabora din când în când,un scurt eseu intitulat „Sindromul

Tudor” şi i se comunicase cu întârziere şi fără explicaţii cămaterialul e nepublicabil. Ce naiba ai scris acolo de ai putut să-i superi pe lefegiii ăia? l-a întrebat nevastă-sa, căreia făcuseimprudenţa să-i pomenească de articol. Reacţiile Severinei,pripite şi superficiale, îl iritau din cale-afară. Directorul adjunctal publicaţiei, Neluţu Peştereanu, care preluase textul, nu era„un lefegiu” ci un tovarăş doct, cu studii la Academia Jdanov şio specializare de doi ani în Uniune. Opinia lui trebuia privită cumultă seriozitate şi tocmai asta încerca să facă: să descopere încare punct greşise, ce idei sau doar aserţiuni din textul său seabătuseră de la justeţea liniei Partidului. Articolul pe care îl predase publicaţiei nu era decât un micsegment dintr-o lucrare mai amplă despre „Meandreleduplicităţii”, un studiu experimental realizat pe bazaobservaţiilor în munca sa de cadre. A recitit materialul cucreionul în mână, a revenit asupra lui dar n-a găsit nimicinadecvat sau compromiţător care să motiveze refuzul celor dela redacţie. Textul, în cea mai mare parte, descriacomportamentul şi reacţiile emoţionale expresive alesubiecţilor (65 de cazuri studiate) în timp ce ofereau detaliisau explicaţii legate de anumite episoade compromiţătoareale biografiei lor, însoţite, toate, de un corpus de comentarii şiconcluzii. Îşi intitulase textul „Sindromul Tudor” pentruimpresia specială pe care i-o făcuse primul caz, pe nume Tudor,cu care avusese de-a face ca lucrător la Cadre. Şi-l amintea şiazi: un tip de patruzeci de ani, înalt, extrem de slab, cu părulciufulit pe care şi-l grebla nervos cu degetele, ce solicita unpost modest rămas vacant la Contabilitate. Era încurcat cu undenunţ (venit din partea unui prieten!) cum că ar fi refuzat laun miting să poarte tabloul tovarăşului Kim Ir Sen şi să scandeze„Jos labele de pe Coreea”, pentru care fusese luat din stradăde o dubiţă a Miliţiei. Notase în „Jurnal pe apucate” pe care obişnuia să-l ţină cândşi când, mai degrabă dintr-o obişnuinţă asumată decât dintrebuinţe profesionale: Intrat pe uşă. Vlăjgan. I-am spus săstea dar rămăsese în picioare, palid. Voiam doar să-l cunosc.Genul de om anost, docil, ambiţii mici. Bun pentru munca decontabil. Mi-a spus, între altele, că are doi copii şi că soţia îimurise în urma unui avort spontan, ceea ce ştiam, fireşte. Pepieptul hainei atârna o decoraţie de război, poate CoroanaRomâniei, pentru impresie, cred, sau naiba ştie pentru ce. Statcinci minute. Ieşit cu spatele, în marşarier, cu şapca în mână.De urmărit dacă figura se repetă. Notele, precum şi comentariile la note, uneori prea tehnice,nu se abăteau de la principiile şi linia Partidului. Avusese grijăsă citeze texte bine aplicate din savanţii sovietici Soloviov şiPanderevski, membri ai Academiei de Ştiinţe a URSS, laureaţiai premiului Lenin, şi aşezase ca motto un fragment din recenta

cuvântare a tovarăşului I.V. Stalin la cel de-al 6-lea Congres almuncitorilor din minerit. Materialul, bine chibzuit şi redactatcu grijă, n-avea după părerea lui nici o fisură. Nu înţelegeaunde greşise. Fiindcă ceva greşise, evident. S-a hotărât până la urmă să ceară o audienţă la NeluPeştereanu. Severina l-a sfătuit să-şi ia costumul pe care îlpurtase la cununia lor civilă, una din cravatele gri-pal din setuladus din Portugalia de Terente şi butonii cu cap de leopard,din aur, cumpăraţi de ea de la Romarta. Nu crezi că o să parridicol sau cosmopolit sau sfidător? a întrebat-o cu prudenţă, şiSeverina: ce mai contează, dacă socoteşte că eşti din ăia cărorale poate refuza colaborarea. În anticamera lui Peştereanu era cald. A aşteptat o oră.Secretara l-a informat că înăuntru e o tovarăşă de la Partid, şi aarătat cu mâna spre tavan pentru a sugera unde se situeazăfuncţia vizitatoarei. La noi nu se fumează, a adăugat, deşi Ionuţnu intreprinsese nimic care să sugereze că ar fi dorit să facălucrul ăsta. Din când în când intra la şef câte un redactor, stătea

săptămână iar fata a trebuit să ia acceleratul „Transilvania” aîntrerupt o întâmplare atât de gingaşă, ce ar fi putut aveaurmări nefericite pentru spectaculoasa ascensiune politică atânărului. S-a râs pe tema asta, s-a glumit, „femeile, mereufemeile...” şi Peştereanu l-a informat că acum o lună şi ceva selogodise cu o studentă la Medicină în anul patru. Ce naiba poţisă faci, toţi ne încheiem până la urmă crailâcul în patul conjugal,a cugetat directorul adjunct al publicaţiei. Nu bei o picătură? şia făcut un gest spre sticla de pe masa de serviciu. Când au trecut la subiectul pentru care se întâlneau, atmosferaa devenit deodată serioasă. Peştereanu a ascultat atentpledoaria lui Ionuţ în favoarea materialului predat revistei, şi-aaprins ţigara, deci, asta este, a zis, ţinea în mână un stilou cucare desena figuri fantasmagorice, intrase în rol. Trebuie să-ţispun, în primul rând, a zis, că textul mi-a plăcut, chiar foartemult, e bun, e bine scris, ai stil, ai nerv, se vede că-ţi iubeştiprofesiunea. Am întâlnit pasaje care m-au impresionat prinprofunzimea şi acurateţea analizei. Revista noastră, însă, dupăcum ştii, e o publicaţie de partid şi cercetarea pe care o faci seadresează mai degrabă unui public interesat de chestiuni deantropologie, psihologie socială şi, de ce nu, psihanaliză. Nucred că observaţiile despre reacţiile emotive sau locomotoriiale subiecţilor care-şi dezvăluie păcatele în faţa lucrătorilor decadre i-ar interesa pe activiştii din aparatul nostru de agitaţieşi propagandă. Ca să fiu clar: deşi îi citezi pe Soloviov şiPanderevski, materialul respiră influenţa şcolilor idealiste depsihologie şi comportamentism ce bântuie prin Occident.Aluneci fără să-ţi dai seama – nu vreau să cred că ai făcut-ointenţionat – în mlaştina gândirii cosmopolite apusene,tributară marilor concerne şi trusturi imperialiste. Ce să maispun de modul poliţienesc în care îi chestionezi pe bieţii oamenice doresc o slujbă amărâtă cu care să-şi întreţină familia şicopiii? Dar pomenirea tovarăşului Kim (povestea cu tabloul),duplicitară, inoportună, chiar subversivă, dar chestia cu dubiţa? Tirada bossului a atacat şi alte puncte vulnerabile alearticolului ca lipsa de combativitate, absenţa spiritului de partid,înstrăinarea de gândirea sănătoasă a oamenilor simpli saufolosirea unui limbaj pretenţios, neologistic, străin concepţieidespre lume a clasei muncitoare. Cam asta ar fi, şi-a încheiat rechizitoriul Peştereanu şi i-aîntins conlocutorului o cupă plină cu Campari. Hai să ciocnimîn sănătatea ta şi a familiei tale. Ionuţ a luat paharul, a sorbit o gură. De partea cealaltă abiroului îl privea portretul lui V.I. Lenin, în exerciţiu oratoric.Îţi pot aduce un text mult îmbunătăţit, a zis. Care să ţină seamade observaţiile tale. E un material la care am muncit enorm. Lacare ţin. Vreme de o clipă s-au privit intens, ca doi cocoşi de luptă.Nu, a zis cu fermitate Peştereanu ridicându-se, ca să arate cădiscuţia a luat sfârşit. Revista nu poate publica articolul. Teaşteptăm în schimb cu noi materiale, mai ataşante, mai apropiatede idealul nostru creativ. Eşti foarte talentat. Colaborarea tane onorează.

Notă de seară: Greşită ideea de a mă duce la revistă. Tot cea spus Neluţu - just, incontestabil. Dar prea de sus. Un golănaşajuns. Perfect în rol, tăios. Exact, didactic. Impecabil. În scurtăvreme, sus în ierarhie. Materialul, totuşi, consistent. Solid. Munca de cadre – rutină,meserie dar şi artă.

Constantin MATEESCU

scorpionului. Autoarea caută să-şi explice dubla identitatefăcând apel la alchimia sinelui şi la libertăţile asumate înlegătură cu dependenţa de factologia scrisului: „Delicatlucru, aşadar, să scrii despre alţii, atunci când eşti tu însuţipoet. E vorba, oricum, de două existenţe net diferite, clardiferenţiate. (...) Scriind critică, m-am simţit un om totalliber, neîngrădit, cu orizonturi vaste înainte.” Şi totuşi,unirea acestor diferenţiate plăceri ale creaţiei se înscriusub acelaşi semn „lăuntric şi tainic” al ontologicului: „Nimicaltceva decât retrăirea certitudinii că există un scopspiritual al literaturii, în simbioză cu acela scriptic, estetic,ludic etc.” O incursiune în trecutul său spiritual formativlămureşte şi mai bine opţiunea pentru comentarea fiecăruiautor „din acest volum dintr-o perspectivă simultan literarăşi spirituală”. Cei comentaţi se bucură de interpretări îngamă majoră a ideaticii textelor, beneficiind totodată define şi elocvente portretizări executate din vârful peniţei.Ca şi în beletristica propriu-zisă, unele problematici estetico-ontologice sunt urmărite şi reluate în comentariul literardovedind permanenţe ale „reveriei textuale”.

Cronicile Simonei-Grazia Dima se coagulează înjurul ideii de raport asupra singurătăţii eului profund în

postură de acerb căutător de spiritualitate. Ele se definesc,nu de puţine ori, drept „mulaje ale aceleiaşi feţe auctoriale”în căutare de echilibru şi beatitudine. Mulţi dintre poeţiianalizaţi sunt văzuţi prin prisma preocupării de a scrie„cartea ideală”, antologie-esenţă a vieţii „de hârtie”.„Cartea totală” e visată de orice autor care se respectă.Proiectul considerat obsesiv reiterativ în viziunea autoareiapare la secvenţa Visul cărţii ideale (Angela Marinescu) şiîmbracă aspecte teoretic-argumentative şi la alţi poeţi:„Poate că, astfel, cartea ar fi văzută ca o mise en abîme aceea ce are mai preţios de spus un poet, într-o viaţăpetrecută sub tirania unei viziuni; o provocare acceptatăcu bravură şi iubire, pentru aducerea în fiinţă a proiectuluiinefabil, cuibărit, ca o vagă tânjire, în mentalul oricăruicreator: cartea ideală.” Nuanţările se pliază pespecificitatea fiecărui autor în parte. Ca punct de plecareîn acest demers cumulativ este luat „poieticianul PaulValéry” pentru a îngloba într-un tot unitar „dimensiuneapoietică” (Nietzsche) a fiinţei. Imaginarul şi onticul secontopesc într-o pre-facere miraculoasă la nivelul lexiculuiconjugat cu divinul. Această unire înseamnă căsătorie peveci cu poezia, după cum se subliniază în secvenţa Sub

semnul oximoronului (Daniel Corbu): „implicarea fiinţei,un alt nume pentru iniţiere”. Urmărind „aventura poetică”la Constanţa Buzea, implicarea apare ca mod arhaic „de aconcepe făptuirea poetică” prin rezistenţa insuflată decredinţă şi invocarea divinităţii. Într-o limpede privire înoglindă se încadrează aspiraţia eseistei spre revelaţiaspirituală care tranzitează întregul volum. Orice „decăderedin spirit” fiind depreciată vehement, indiferent de undear veni.

Raportându-se la cărţile actualităţii noastreliterare, Simona-Grazia Dima fiinţează la modul superiorîn universul livresc etalat generos ca dar intelectual sustraspieririi. Demersul ei e mai mult decât un exerciţiu literar.Autoarea vizează „experimentarea ontică”, verificându-şicapacitatea de a empatiza cu autorii recenzaţi şi exprimând„un crez al vieţii şi al artei” vizavi de „nimicnicia scrisului”.Distinsa poetă şi eseistă ne oferă, prin cărţile sale, un modelviabil de a accede la valorile esenţiale ale literaturii.

Adrian ŢION

o vreme şi se întorcea grăbit cu o hârtie sau cu un şpalt înbraţe. Ce vânt te aduce pe la noi? l-a întrebat Neluţu când în sfârşittovarăşa s-a hotărât să plece şi Ionuţ a fost poftit să se aşezeîntr-un fotoliu capitonat, de partea cealaltă a biroului. Deşi îlprivea în ochi, era învederat că bossul rămăsese cu gândurilespânzurate de recenta întrevedere cu înalta demnitară departid, pe care o condusese încovoiat de spate până la lift.Măsuţa cu rotile uitată în birou dădea la iveală două paharegoale, o sticlă de Campari pe jumătate consumată, o farfurioarăcu fursecuri şi o scrumieră plină cu chiştoace. Au început prin a-şi împărtăşi păreri şi suveniruri de laseminarul „Despre vigilenţă în munca de partid” desfăşurat cupatru luni în urmă, unde participaseră în calitate de lectori şiîndrumători ştiinţifici. Lui Peştereanu i se aprinseseră călcâieledupă o tânără cadristă de la întreprinderea „Octombrie Roşu”din Oradea şi numai faptul că seminarul s-a încheiat după o

Dimitrie Sadoveanu: Alee în parc

Acolada nr. 10 octombrie 20138

Scriitori şi teme

Constantin TRANDAFIR

Critica feminină?Am văzut de când şi

în ce măsură se justificăsintagme ca poeziafeminină, prozafeminină, că în altespecii literare nu seconsemnează atributul,nici în alte arte: muzicăfeminină?, picturăfeminină?, arhitecturăfeminină? Nu se alipeştecalificativul cu pricinamăcar în cazulcoregrafiei sau câtpriveşte cea de a şapteaartă. Sunt chestiuni carese mai discută, deşi tema

pare clasată. Asemenea construcţii nu circulă nici privitorla critica literară, în accepţia ei generică, încăpătoare:istorie literară, teorie literară, eseistică, id est: exegeza.„Feminista” Virginia Woolf face elogioase referiri la foiletonşi eseu, dar nu le alătură respectiva emblemă.

La noi, puţinele scriitoare din secolul al XIX-lea n-auîncercat, cel puţin aluziv, să indice discriminarea întregenurile biologice. Abia în prima jumătate a secolului alXX-lea, mai ales în perioada interbelică, a intrat îndezbatere largă această disjuncţie. Pe atunci, speciile criticiierau incidental folosite de scriitoare. Eseul mai des. Înultimele decade ale secolului trecut s-a înteţit, în rândulscriitoarelor, activitatea critică (teoretică, istorică şieseistică literară). Acum începe să se vorbească chiar depersoane de genul feminin „specializate” în domeniu: ZoeDumitrescu-Buşulenga, Monica Lovinescu, GeorgetaHorodincă, Cornelia Ştefănescu, Ileana Vrancea, ElenaTacciu, Dana Dumitriu, Ioana Em. Petrescu, ElviraSorohan, Elena Zaharia-Filipaş, Doina Curticăpeanu, IrinaPetraş ş.a. Ultimele patru îşi continuă, mai mult sau maipuţin, traseul şi în ziua de azi. În postcomunism, apar noiautoare de critică literară, dintre care voi numi câtevariscând omisiunea altora în curs de afirmare şi consolidare:Marta Petreu, Ioana Pârvulescu, Carmen Muşat, SimonaSora, Tania Radu, Ana Dobre, Nicoleta Sălcudeanu, MihaelaUrsa, Teodora Dumitru, Manuela Ilie, Bianca Burţa-Cernatş.a.

ELVIRA SOROHAN, între lectura devotată şicombativă. Termenii de pledoarie şi rechizitoriu în loc deempatie şi polemism pot să inducă părerea că ar fi vorbade discurs prea subiectiv, ceea ce nu e cazul în situaţia defaţă. E drept că Elvira Sorohan scrie despre nume mari aleculturii/literaturii, naturi paradoxale, şi scrie totdeauna cumult ataşament faţă de ei şi potrivnic faţă de vremurilevitrege şi de obtuzitatea contestatarilor. De multe ori îşirecunoaşte „emoţia”, sinceră, care nu e neapărat feminină,şi interpretează cu vigoare („masculină”?), „cum scrie lacarte”, vorba sa. Atenţie specială le acordă lui DimitrieCantemir, Miron Costin, Ion Budai-Deleanu, Ion HeliadeRădulescu, Mihai Eminescu, G. Călinescu, I.D. Sârbu,precum şi în prefeţe şi comentarii consacrate unor scriitoride planul întâi. Nu e mai puţin adevărat că tonulimpresionabil se însufleţeşte uneori peste marginile cerutede ceea ce, totuşi, solicită distanţa estetică. Astfel de reacţiee inspirată şi de marii scriitori avuţi în vedere. Gustulcontroversei şi al „intrigii apologetice” l-a (de)prins şi dinIstoria Ieroglifică, asemenea din retorica lui Miron Costin,din patosul pamfletar heliadesc şi „revolta” eminesciană.Pe de altă parte, i se mai impune autoarei strategia analogicăla mare altitudine, cu acribie comparatistică şi cu un fel deplăcere a despicării firului în patru.

S-ar spune că „specialitatea” Elvirei Sorohan esteliteratura noastră veche, pentru că e profesoară în domeniu,dar cum nu-i bine a se departaja critica „masculină” decritica „feminină”, la fel nu se cuvine a împărţi pe domeniiistorico-literare preocupările autorilor. Centrul de greutatee cu putinţă să fie unul anume, dar extensia la orice momentdin literatură trebuie să capteze interesul unui exegetveritabil. Mai e şi faptul că Elvira Sorohan începe cu studiuleseistic Cantemir şi cartea Ieroglifelor (1978), după un textprimăvăratic despre reeditarea lui Ion Pillat. Cercetareadovedeşte, pe lângă un stil al vibraţiei admirative,deprindere demonstrativă, acuitate a interpretărilor,perspectivă modernă. Accentul e pus pe analiza textuală

de coloratură structuralistă, adică pe structurile narativeale imaginarului, pentru a dovedi că Dimitrie Cantemir eprimul nostru romancier, autor de ficţiune alegorică,interesat de planurile acţiunii, de personaje, de inserţiinarative insolite (scrisori, visuri, poveşti), de poeticitateaprozei. Când Elvira Sorohan scrie Introducere în istorialiteraturii române, nu factologia interesează, ci elementelecare atestă literaritatea. Suntem avertizaţi că acest demersistorico-literar se vrea înscris pe traseul unei istorii internea literaturii, ca viziune totalizantă, care se efectuează prin„întârzierea răbdătoare pe textele vechi de limbă română”.În mai multe locuri este reiterată „ficţiunea alegorizată carevoluţionare a limbajului narativ”; la Grigore Urecheidentifică „litera, spiritul şi structura textului”, „construcţiaexemplară”, „suspendarea povestirii”, distincţia „persoană-personaj” şi „matricea stilistică”; la Miron Costin autoareapunea accentul pe „semnele clasicităţii”, „atitudineanarativă”, „Mărcile stilului” ; la Ion Neculce are în vedere„motivaţia subiectivă şi pulsul povestirii”, „memorialul capovestire autobiografică”, „harul povestirii ironice “,„semnele oralităţii” etc.

Cartea G. Călinescu în autoportret e, înainte de toate,ceea ce spune titlul, pe baza unei argumentaţii riguroase,cum obişnuieşte totdeauna Elvira Sorohan. În al doilearând, studiul eseistic e un portret-replică la adresaadversarilor lui G. Călinescu. De unde rezultă un dubluregistru, cu tonalităţi înalte faţă de măreţia geniului şi cuaccente pamfletare la adresa celor care au încercat „să-lscoată din tabloul culturii”: „condeieri”, „complexaţi”,„ranchiunoşi” „frustraţi”, „resentimentari”. Era pe laînceputul anilor 2000 când a fost conceput acest studiu,după mai bine de un deceniu de recrudescenţă aanticălinescianismului. Dar tot de atunci au început să seproducă mai evidente schimbări în perspectiva critică:renunţarea la „demitizările” silnice, tendinţa derecunoaştere şi recuperare a valorilor şi a scriitorilornotabili aruncaţi în anonimat. Scrie autoarea: „Cum înstructura geniului intră şi recalcitranţa la locurile comuneşi la violenţa împotriva omului, atunci putem înţelege de ceCălinescu a fost atacat cu aceeaşi înverşunare şi delegionari şi de comunişti, convinşi sau poate ipocriţi(deveniţi roşii din verzi), la fel de pe dos interpretat şi ierişi azi”. Erau şi mai sunt contestatari ai lui G. Călinescu nudoar legionari şi comunişti declaraţi sau făţarnici. Şi totuşi,Elvira Sorohan crede, pe bună dreptate, că G. Călinescu„trebuie citit sine ira et studio, aşa cum ne spune lecţia luidespre alţii”. De aceea, în cea mai mare măsură, nu facedecât să-i readucă „monumentul” în actualitate. Înactualitatea de până mai deunăzi.

Autoportretul şi portretul se colorează de o vehemenţăincitantă, care nu de puţine ori pare exces pentru cei carepreferă detaşarea în interpretarea critică. Cât priveştedevenirea personalităţii lui G. Călinescu, aceasta e pusăsub semnul declaraţiei sale: „Drumul spre Universalitate eprin Eu”. Patetic, sentenţios şi egocentric spus, daraparţinând unui geniu care se autorecunoaşte. Şi maitotdeauna hărţuit şi supus demolării: „M-am născut într-ofortăreaţă, în care mă simt asediat”. Dovezile acestei lungiserii de execuţii sunt produse cu generozitate în cartea defaţă.

De altfel, insistă autoarea, paradoxalul critic n-a vrutsă-i construiască altcineva statura, decât el însuşi prin operasa. Şi scriind despre Pârvan, recunoaşte că „oamenii mari”„în genere nu sunt exemplari”. Îşi proiectează însuşi, textualsau subtextual, dimensiunile şi contrastele imaginii înautoportrete şi în figurile pereche, imaginare sau reale. Îninterpretarea autoarei e vorba despre „transfer sau mareadisimulare”. Pe care o dezvoltă cu bună aplicaţie. Ca şiHoraţiu, „afin de elecţie”, îşi joacă starea socială de calibrusubaltern şi inteligenţa adaptării. Aceasta ar explica, dinpunctul de vedere al lui G. Călinescu şi al Elvirei Sorohan,acceptarea dedublării, potrivit principiului alterităţii şi cu„psihologia contradictorului”. De unde şi cunoscuta etichetăde histrionism aplicată criticului şi ideea sa de „servitutevoluntară”. Modul disimulării e semnalat şi la Dante („careascundea sensuri sotto il velame”), şi la Tasso („poetul atrasîntr-o servitute”), şi la alţii. Marii artişti ca Rabelais,Molière, Cehov atacă prejudecăţile vremii „acoperindu-secu văl alegoric”. „Transferul” se poate deduce, sigur, dintextele despre maliţiosul Voltaire, umoralul şi capriciosulNapoleon, utopicul Don Quijote, ataraxicul Şun, creatorulIoanide aflat sub vremi.

Atitudinea entuziastă, starea polemică, argumentaţiabogată nu-s trăsături strict feminine sau masculine.

BIANCA BURŢA-CERNAT, jocul serios al criticii.La prima ei carte, Fotografie de grup cu scriitoare uitate.Proza feminină interbelică, autoarea e neaşteptat dechibzuită, nu se bagă de seamă vreo timiditate sauîndrăznelile vârstei, nici mânie, nici părtinire. S-ar zice căe un pariu al unui critic de genul feminin, care scrie despreliteratura „feminină”, fără a cădea în apele tulburi alefeminismului sau misoginismului. Evaluarea se vrea şi estesub control estetic. Ba mai mult: „Scriu pentru mine, criticaliterară e un joc şi nimic nu merită luat în serios mai multdecât jocul”. Iar în cartea despre care vorbim se vedeabnegaţia documentării (la origine e o teză de doctorat),dezinvoltură şi subtilitate, capacitatea de disociere achestiunii tematice şi fixarea ei în context. Subiacent şiuneori direct, dar cu măsură, intervine şi polemicanecesară. Judecata estetică primează în problematizare,în analize şi evaluări.

Întâmplător sau programat, când a fost lansatăaceastă carte, moderatori şi vorbitori au fost, cummenţionează publicistica, doamne mai mult sau mai puţinscriitoare. Comentatorii, de ambele genuri, se arată îngeneral favorabili. Au fost şi cazuri (puţine) când s-a vorbitde exces de „feminism” şi, invers, de indiferenţă faţă decongenere. Dar Bianca Burţa-Cernat are înţelegerea sănu fie de-o parte sau de alta, că judecata de valoare „nusuportă discriminări de gen”. Refuză „feminismuldiferenţei”, dar într-o concluzie cam declarativă.

Studiul debutează, aşa cum se cuvine, cu introducereadespre controversatul subiect feminin în interbelic (şiacum), „«Literatura feminină», un caz particular almarginalităţii literare” (a se vedea ghilimelele franţuzeşti).Natural, mai întâi sunt puse în discuţie conotaţiile privitoarela marginalitate şi la raportul ei faţă de valoare. Căciprozatoarele uitate, deşi s-au bucurat de bună audienţă înanii ’30, au avut pe urmă „un eşec exemplar”, „provocat înegală măsură de prigoana comunistă şi de neputinţafiecăreia dintre ele de a-şi duce proiectul literar la capăt”.Aceste scriitoare „minore”, dar notabile, în afară de vârfulHortensia Papadat-Bengescu, se numesc Ticu Arhip, SandaMovilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, AnişoaraOdeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu şi Sorana Gurian.Acum, în perioada dintre cele două războaie, se produceemanciparea şi o intensă dezbatere a feminismului, careîncă din 1935 părea „perimată” (Lucia Demetrius cătreEugen Ionescu). După o hartă a prozei feminine înintervalul 1919-1948, autoarea alcătuieşte în peste cincizecide pagini îmbietoare „tablouri de familie” de la ViaţaRomânească şi Sburătorul.

„Biografiile” şi analizele sunt nu doar informate, ci şivivante. Bianca Burţa-Cernat are vocaţie narativă,stimulată şi de înseşi scriitoarele avute în vedere. HortensiaPapadat-Bengescu se detaşează valoric în „familie”. Cutoate că a fost declarată „romanciera femeilor”, s-apreocupat de „sufletul femeilor”, dar a tins şi către „sufletulcelorlalţi”. Proza corporalităţii (în Păpuşa, corpul reificat)acum îşi arată posibilităţile, iar fantasma femeii-scriitoarespune de mai noua paradigmă a autoreferenţialităţii.

Cele opt „studii de caz”, cum le numeşte autoarea,sunt de-a dreptul captivante prin analizele tematice,comentariile ierarhice şi prin anecdotică, senzaţională încazul Soranei Gurian datorită „acrobaţiilor politicepericuloase”. Blecheriana „ovreicuţă de la Iaşi cu picioarelerupte” (E. Lovinescu) ar fi fost agentă secretă, iar proza eie pusă la dogoarea experienţelor-limită. Ticu Arhip,„doamna hieratică de la Sburătorul”, refuză biograficul,preferă autenticismul anti-solipsist; Sanda Movilă trece dela estetismul evaziunii decadent şi autenticismul minimalistspre modernismul crepuscular şi realismul plat; AnişoaraOdeanu e o „«minimalistă» avant la lettre”, cu angajamentenu doar literare; Cella Serghi, cu Mihail Sebastian şi CamilPetrescu pe Calea Victoriei, „autoare a unei singure cărţi?!”;Ioana Postelnicu sub tutela lui E. Lovinescu şi prozacorporalităţii hiper-erotizate etc.

Fineţea analitică şi expresivitatea scrisului nu-străsături specific feminine sau masculine.

Acolada nr. 9 septembrie 2013 9

Constantin CĂLIN

ZIGZAGURIJurnal din

anii ’90 (VII)Identitatea

Brâncovenilor

Afirmaţia cămoartea transformă oviaţă în destin are unadin cele maiemoţionante ilustrări încazul lui Constantin

Brâncoveanu, domnitor al Ţării Româneşti 25 de ani şi 6 luni.Aparent nimic nu prevestea sfîrşitul său tragic. Homo duplex,ascuns, abil, oportunist, gata la nevoie să-şi schimbe discursulşi atitudinea, beneficiase de „toate darurile nărocului”, cumzice Radu Popescu, scăpase în situaţii extrem de primejdioase.Arestarea sa în miercurea de dinaintea Paştelui 1714 a fost osurpriză totală, neavînd la dispoziţie – ne spune cronicarulanonim al domniei lui – nici cele 3-4 ore necesare pentru aputea fugi de turci. Nu ştia, „ticăitul”, că în timp ce el pregăteanunta celui de-al treilea dintre feciori, Radu, cu fiica lui AntiohCantemir, aflată la Constantinopol, opoziţia strîngea „arzuri”(memorii) şi-1 pîra Porţii de „hain şi bogat”. Lovitura i-au dat-o rudele sale, Cantacuzinii, care într-un fel trăiau mai binedecît el, avînd de toate minus grijile domniei, în frunte cu,.hoţ[ul] acel bătrîn”, Stolnicul, care-i cunoştea toate taineleşi toată arhiva. Ajuns la putere, fiul acestuia, Ştefan, văr cuBrâncoveanu, temîndu-se de o eventuală revenire a lui, ainsistat pentru „dezrădăcinarea”, pentru „stingerea” întregiifamilii a celui mazilit, fapt care s-a şi produs în ziua de „SfîntaMaria mare” (15 august) a acelui an, prin decapitarea, laŢarigrad, sub ochii sultanului, mai întîi a celor patru fii(Constantin, Ştefan, Radu, Matei) şi sfetnicului IanacheVăcărescu, apoi a fostului Vodă. Simultan (notează cronicarul,atent la simetria faptelor, „minunea”), Păuna, soţia noului domn,îşi pierde minţile („s-au îndrăcit”) în timp ce vizita MînăstireaDe-un Lemn! Era prima „plată” a ingratitudinii şi a trădării. Dinmultele motive care au dus la uciderea lui Brâncoveanu, tradiţiaa reţinut ca deosebit de important refuzul trecerii la o altăcredinţă. Credinţa înseamnă – lucru de care ne dăm din ce înce mai bine seama azi – identitate. Brâncoveanu şi ai săi auavut revelaţia inutilităţii de a supravieţui altfel decît creştineşte.În plus, intervenea şi solidaritatea cu trecutul propriu, pe carear fi fost absurd să-1 renege. Într-un spaţiu geografic şi istoricîn care abjurările şi palinodiile de tot felul au fost şi sînt cevaobişnuit, superioritatea sa morală, din ultimul moment al vieţii,constituie un exemplu extraordinar. De altfel, „puterea de asuferi moartea martirică pentru dreapta credinţă” a determinatrecenta canonizare, trecerea în calendarul religios.

1492-1992Lumea de azi – agitată, nemulţumită, îmbătrînită,

cutreierată de rele presimţiri – mai are totuşi puterea săprivească înapoi cu admiraţie către epoca de cutezanţă deacum 500 de ani, în care s-a produs descoperirea Americii.Aceasta e o temă, deopotrivă, universală şi individuală, nudoar a spaniolilor, a americanilor, a „columbiştilor”. Minţileiscoditoare de pretutindeni (prea multe pentru a le cita înconspectul meu) nu pot să rateze o asemenea ocazie.

Columb, eroul extraordinarei aventuri, e încă, sub maimulte aspecte, o enigmă. Tezele despre el se contrazic. Dar,dincolo de aceasta, ce personaj fascinant, care-ţi ridică o miede întrebări! Totul e de reamintit, de reinterpretat la o asemeneacelebrare. Mai întîi viaţa sa cu marile ei secrete, în care eaproape imposibil de decelat cît reprezintă „planul luiDumnezeu” şi cît voinţa şi deşertăciunea umană. Numeroaseposibilităţi, dar, în acelaşi timp, nu puţine lucruri îi stăteauîmpotrivă. Începuse să sufle asupra secolului în terminare, alXV-lea, „spiritul descoperirii” (în imprimerie, în medicină, înnavigaţie), persistau încă, uneori în mod implacabil,mentalităţile vechi. Dificultatea lui Columb de a le înfrînge ecu atît mai mare cu cît condiţia sa era, oriunde a încercat să-şiprezinte proiectul, aceea a unui „străin”, „anonim” şi poate,pe deasupra, bănuială confirmată de cercetătorii actuali, de a fievreu. Aparent zigzagată, viaţa sa are coerenţă, un sens, ofinalitate. De fapt, mai bine de o treime din ea nu-i decîtpreg