Upload
cercel
View
48
Download
3
Embed Size (px)
DESCRIPTION
insuficienta cardiaca
Citation preview
CAPITOLUL 4
ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA
BOLNAVILOR CU INSUFICIENŢĂ CARDIACĂ
4.1. NEVOILE PACIENTULUI
La bolnavii cu insuficienţă cardiacă forţa de contracţie a inimii este scăzută şi nu
poate asigura debitul de sânge necesar funcţiilor normale ale organismului. Din această
cauză, aportul deficitar de substanţe nutritive şi oxigen creează grave tulburări ale
metabolismului tisular, care reduce la rândul său forţa de contracţie a inimii şi stază în
circulaţia de întoarcere. Această categorie de bolnavi necesită o îngrijire specială care are
ca scop :
reducerea nevoilor energetice ale organismului pentru a putea face faţă
îmbolnăvirilor, deci , pentru a scădea fortul cardiac;
mărirea forţei de contracţie a inimii, mărindu-se astfel capacitatea
funcţională.
Asistenta medicală deţine o poziţie importantă în îngrijirea acestor categorii de
bolnavi. Pentru a-şi îndeplinii menirea nu trebuie să se mulţumească să cunoască şi să
aplice, chiar perfect, diferite tehnici de îngrijire a bolnavului , ci trebuie să cunoască şi
noţiuni teoretice care să-i permită depistarea unui semn precoce, interpretarea acestuia şi
chiar, dacă este nevoie, intervenţia în situaţiile în care viaţa bolnavului depinde de
cunoştinţele sale.
1.Asigurarea repausului fizic
- asistenta se va îngrijii ca bolnavii să aibă maxim de confort, să evite efortul
fizic , saloanele să aibă o ambianţă plăcută.
- bolnavii cu insuficienţă cardiacă fiind dispneici, vor fi ţinuţi în poziţie şezândă
sau semişezândă, asistenta medicală va avea grijă să le asigure această poziţie.
- patul va fi prevăzut cu utilaj auxiliar , precum şi cu un număr mare de perne.
În cursul zilei patul va fi înlocuit cu un fotoliu având grijă ca bolnavul să aibă
sprijin sub picioare
2. Asigurarea repausului psihic
- asistenta medicală va avea grijă să ferească bolnavul de tot ceea ce ar putea
tulbura echilibrul nervos, trebuie să câştige încrederea bolnavului printr-o
bună pregătire profesională.
- pentru a evita stările de nelinişte va administra la timp medicamentele
prescrise de medic şi va răspunde prompt la orice solicitare a bolnavului.
- asistenta medicală va însoţii bolnavii la consultaţiile de specialitate
( examinări radiologice, EKG.); va examina starea psihică a bolnavilor,
vizitându-l cât mai des şi va instrui vizitatorii asupra modului de comportare
faţă de bolnav.
3. Asigurarea igienei personale a bolnavului
- Asistenta medicală va executa zilnic toaletele bolnavului fără ca acesta să facă
eforturi prea mari, va face apoi o frecţie cu alcool diluat pentru a îmbunătăţii
circulaţia periferică. Pielea trebuie menţinută în permanenţă curată şi uscată ,
deoarece pielea umflată se infectează uşor.
- Se va schimba lenjeria de pat şi de corp zilnic.
4. Prevenirea formării trombozelor
- Asistenta medicală va executa zilnic masajul membrelor inferioare, în direcţia
curentului venos.
- În acelaşi scop, asistenta medicală va asigura ridicarea membrelor inferioare la
35 grade prin ridicarea patului sau prin aşezarea unor suluri sub picioarele
bolnavului.
- Bolnavul va fi ajutat să execute muşcări de flexie şi extensie a membrelor
inferioare prin care se împiedică trombozarea şi se elimină edemele.
5. Urmărirea funcţiilor vitale şi vegetative
- Asistenta medicală va urmării zilnic T.A. , pulsul central şi periferic,
respiraţia, diureza, tranzitul intestinal, temperatura.
- Se urmăreşte bolnavul cu atenţie pentru a observa semnele de agravare şi
complicaţiile care pot apărea ( edem pulmonar, embolie pulmonară,
tromboflebită) şi va anunţa imediat medicul. Stările de constipaţie vor fi
combătute cu purgative.
- Asistenta medicală va ţine evidenţa exactă a lichidelor consumate şi eliminate
de bolnav, va urmări zilnic greutatea corporală după eliminarea scaunului şi a
urinei înainte de masă.
6. Regimul alimentar
- - Asistenta medicală va urmări cu stricteţe respectarea regimului alimentar
care va fi hipocaloric pentru menţinerea greutăţii corporale; hiposodat pentru a
împiedica reţinerea apei în organism, contribuind la reducerea edemelor. Se
vor evita alimentele care conţin natriu : salicilat de sodiu; cantitatea de lichide
zilnică nu va depăşi 1-2 l/24h . Raţia zilnică de alimente va fi împărţită în 4 -
5 mese, iar ultima masă se va lua cu 3 ore înainte de culcare.
7. Administrarea tratamentului medicamentos
- Asistenta medicală va administra medicaţia prescrisă de medic; medicaţia
folosită constă în cardiotonice , cel mai frecvent e Digitala care se
administrează per os şi dacă nu se administrează după prescripţia medicală dă
fenomene de supradozare. Se administrează şi diuretice: Furosemid, Ederen,
Nefrix, iar asistenta va avea grijă să urmărească diureza.
- Reducerea edemelor şi masei sângelui circulant se mai poate face şi prin
atârnarea membrelor inferioare, reducând astfel fluxul venos spre inimă.
- Oxigenoterapia este indicată şi uşurează starea bolnavilor cu insuficienţă
cardiacă.
8 Educaţia sanitară
- Asistenta medicală contribuie la educarea bolnavului asupra noului regim de
viaţă, după externare bolnavul va duce o viaţă ordonată evitând
suprasolicitările; se va evita munca fizică. Se respectă regimul dietetic,
numărul meselor, se reduce sarea , cafeaua , alcoolul, tutunul. În caz de
îmbolnăviri respiratorii: viroze, gripe, vor fi tratate imediat, deoarece orice
neglijenţă, poate agrava boala.
4.2. ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN INVESTIGAŢIILE PARACLINICE
Colaborarea cu medicul la examinarea paraclinică este una din sarcinile
importante ale asistentei medicale.
Sarcinile asistentei medicale în pregătirea şi asistarea unui examen paraclinic sunt
următoarele:
- pregătirea psihică a bolnavului : i se explică bolnavului în ce constă examenul
care trebuie să i se facă, caracterul inofensiv al examinării;
- pregătirea şi verificarea instrumentarului necesar efectuării examinării sau
recoltării;
- dezbrăcarea şi îmbrăcarea bolnavului – Îmbrăcarea şi dezbrăcarea bolnavului
se face la solicitarea medicului şi trebuie efectuată cu mult tact şi fineţe, pentru
a nu provoca dureri sau mişcări inutile ;
- aducerea bolnavului în poziţiile adecvate examinărilor şi sprijinirea lui;
- servirea medicului cu instrumentele necesare examinării şi ajutarea medicului
în efectuarea tehnicii;
- recoltarea produselor patologice şi a analizelor biologice.
A. Examenele paraclinice cuprind:
- examene de laborator care constau în recoltarea de sânge pentru determinarea
V.S.H. –ului ( valori normale 5-10 mm /h, sau 20-50 mm/24 h ), glicemiei
( valori normale 65-100 mg %) , lipidemiei ( normal 500- 700 mg% ) ,
colesterolul ( normal 150-259 mg % ).
- examen radiologic prin care se pot evidenţia aspecte utile pentru diagnostic.
Astfel se observă o siluetă cardiacă mărită cu o configuraţie ce depinde de
boala cauzală, iar la examenul plămânilor, se constată o creştere a
dimensiunilor arterelor pulmonare, dar transparenţa pulmonară, nu este
redusă.
- explorări hemodinamice care sunt utile atât pentru diagnostic cât şi pentru
urmărirea insuficienţei.
În insuficienţa cardiacă stângă, viteza de circulaţie este încetinită, constatându-se:
1. 1.timpul braţ-limbă este crescut cu mult peste limita superioară a
normalului ( 16 secunde), atingând 30 secunde;
2. timpul braţ-plămân este normal.
În insuficienţa cardiacă dreaptă viteza de circulaţie este încetinită, constatându-se:
- timpul braţ-limbă este prelungit( poate atinge sau depăşi 24 secunde);
- timpul braţ-plămân este prelungit( peste valoarea normală de 8 secunde).
Presiunea venoasă determinată la nivelul venelor de la plica cotului este mult
crescută.
4.3. DEFINIŢIA NURSING-ULUI
Nursing-ul a primit foarte multe definiţii, dar cele mai importante sunt definiţia
O.M.S.-ului, definiţia Virginiei Henderson şi definiţia consiliului I.N.( C.I.N.).
Definiţia prezentată de O.M.S. stabileşte că nursing-ul este o parte importantă a
sistemului de îngrijire a sănătăţii cuprinzând :
- promovarea sănătăţii ;
- promovarea bolilor;
- îngrijirea persoanelor bolnave fizic-mintal, handicapate.
Cea mai acceptată definiţie a fost a Virginiei Henderson; ea defineşte nursing-ul
astfel: „ Să ajuţi individul fie acesta bolnav sau sănătos, să-şi afle calea spre sănătate sau
recuperare, să ajuţi individul fie bolnav sau sănătos, să-şi folosească acţiunile pentru
promovarea sănătăţii sau recuperare, cu condiţia ca acesta să aibă voinţa, tăria sau
cunoaşterea necesare pentru a o face,şi să acţioneze în aşa fel încât să-şi poată purta
singur de grijă cât mai curând posibil.”
Definiţia prezentată de C.I.N. :
„ Nursing-ul ca o parte integrală a sistemului de asistenţă socială cuprinde
ocrotirea sănătăţii, prevenirea bolilor şi îngrijirea bolnavilor fizic-psihic şi a celor infirmi
de toate vârstele în toate formele de asistenţă socială şi aşezări comunitare.
4.4. FUNCŢIILE ASISTENTEI MEDICALE sunt:
1. de natură independentă
2. de natură dependentă
3. de natură interdependentă
1. Cele de natură independentă se referă la faptul că asistenta asistă sau îngrijeşte
pacientul din proprie iniţiativă, temporal sau definitiv. Aceste îngrijiri sunt:
- De confort – atunci când persoana bolnavă nu-şi poate îndeplini aceste funcţii.
Îngrijirile de confort sunt în funcţie de vârsta pacientului, de natura bolii şi de
alte dificultăţi fizice, psihice, sociale.
- Asistenta stabileşte relaţii de încredere cu persoana îngrijită şi aparţinătorii.
- Le transmite informaţii, învăţăminte, ascultă pacientul şi îl susţine.
- Este alături de indivizi şi colectivitate în vederea promovării unor condiţii mai
bune de viaţă şi sănătate.
2. Cele de natură dependentă se referă la faptul că asistenta la indicaţia medicului aplică
metodele de observaţie, de tratament sau de readaptare, observă la un pacient modificările
provocate de boală sau tratament şi le transmite medicului.
3.Cele de natură interdependentă – în cadrul acestei funcţii asistenta colaborează cu alţi
profesionişti din domeniul sanitar, social – educativ, administrativ şi participă la activităţi
interdisciplinare, de exemplu:
- acţiunea de depistare a tulburărilor de ordin fizic, psihic, social.
- acţiunea de educaţie pentru sănătate şi sensibilizare asupra responsabililor şi
asupra drepturilor pe care le are populaţia în materie de sănătate.
- acţiuni de rezolvare a problemelor psiho - sociale.
- participă la organizarea sau gestionarea centrelor sau unităţile de îngrijire.
- Mai există o serie de funcţii care de fapt se regăsesc în cele anterior amintite:
1.Funcţia profesională – este rolul cel mai important al asistentei,acela de a se ocupa de
pacient în scopul menţinerii echilibrului sau de a face pentru pacient ceea ce el nu poate
să facă; aici intră funcţia tehnică, de grup psiholog, preventivă; tot aici intră promovarea
menţinerii sănătăţii,prevenirea îmbolnăvirilor si îngrijirea în situaţii de îmbolnăviri si
recuperare.
2.Funcţia educativă – presupune alături de calităţi psihologice şi aptitudini pedagogice, de
a şti să comunice, de a şti să fie convingător.
3.Funcţia de cercetare – această funcţie impune dezvoltarea unor calităţi specifice, dar şi
acestea pe fondul unei pregătiri profesionale şi morale superioare. Asistenta ca
participantă în echipa de cercetare alături de medic, devine o parte componentă şi poate
să-şi aducă aportul la dezvoltarea ştiinţelor medicale.
4.5. APLICAREA NORMELOR DE CONDUITĂ ŞI TEHNICA SECURITĂŢII ÎN
MUNCĂ
Îngrijirea bolnavilor este o muncă de mare răspundere, personalul mediu sanitar
(asistenta) îşi desfăşoară activitatea în vederea prevenirii şi tratării unor boli, iar timpul pe
care îl petrece la patul bolnavului este în general de 8-12 ore. Datorită misiunii delicate
personalitatea asistentei medicale trebuie să fie marcată de sensibilitate împletită cu tărie
de caracter fundamentată pe o complexă pregătire profesională, de gradul de
conştiinciozitate depind vieţi omeneşti. Pentru exercitarea meseriei de asistentă este
necesar a fi înzestrat cu anumite înclinaţii şi aptitudini care printr-o pregătire temeinică se
dezvoltă în trăsături morale ce vor influenţa în mod pozitiv conduita personalului mediu
sanitar. Cunoştinţele şi baza pregătirii teoretice a unei asistente se câştigă în şcoală prin
verigile din lanţuri disciplinare care contribuie la pregătirea profesională. După
terminarea şcolii, dezvoltarea cunoştinţelor profesionale nu trebuie să se oprească nici un
moment, trebuie să fie autodidactă şi pentru acest lucru are la dispoziţie reviste, cărţi,
simpozioane, cursuri de pregătire profesională.
4.6. CALITĂŢILE ASISTENTEI MEDICALE
Calităţile asistentei medicale se împart în 3 mari categorii:
1. Calităţi morale
2. Calităţi fizice
3. Calităţi de bun tehnician
Calităţile morale cuprind:
- stăpânire de sine, răbdare datorită cărora asistenta poate să depăşească
momentele critice create de starea psihică şi fizică a bolnavului
- optimism, seninătate
- calitatea de a se apropia de bolnav, de aparţinătorii acestuia, de a câştiga
încrederea şi pentru a le oferi un confort medical
- conştiinciozitate – de care depinde nu numai evoluţia bolii, dar şi viaţa
bolnavului
- punctualitate în toate sarcinile de serviciu
- devotament faţă de bolnav dus până la abnegaţie
- promptitudine în luarea deciziilor, ingeniozitate, luciditate, iniţiativă în
faţa unor situaţii problemă
- păstrarea secretului profesional
- atitudine principală faţă de tovarăşi, de muncă sau faţă de echipa în care
lucrează.
Calităţi fizice
Asistenta trebuie să aibă forţă fizică pentru a face faţă unor acţiuni ca:
- transportul, mobilizarea bolnavului
- rezistenţă fizică necesară activităţii în ture şi în timpul îndelungat petrecut
de asistentă în picioare pe parcursul orelor de muncă
- mişcări sigure şi coordonate
Calităţi de bun tehnician – se referă la cunoaşterea funcţionalităţii aparaturii
medicale, se utilizează în investigaţii, tratamente, săli de sterilizare, având în vedere
tehnicile moderne care pătrund şi în domeniul aparaturii medicale.
4.7. ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAT AL ASISTENTEI IN PREGĂTIREA
BOLNAVULUI PENTRU RECOLTAREA DE PRODUSE BOILOGICE ŞI
PATOLOGICE
Produsele recoltate pentru analiza de laborator constituie materialul de analizat.
Ele pot fi produse normale sau patologice. Pentru recoltarea acestor produse provenite de
la individ e nevoie să se respecte o serie de reguli şi condiţii de recoltare. Examenul de
laborator exprimă în ceea ce priveşte morfologia,fizionomia şi biochimia acestuia.
Examenele de laborator efectuate produselor biologice ( normale) şi patologice,
completează simptomatologia bolii cu elemente obiective, reflectând modificările apărute
în organism.
Analizele de laborator pot confirma sau infirma diagnosticul clinic.
- reflectă evoluţia bolii
- reflectă eficienţa tratamentului
- confirmă vindecarea
- semnalează apariţia unor complicaţii
De asemenea, examinările de laborator permit depistarea unor cazuri de boli
infecţioase precum şi persoanele purtătoare de germeni patogeni,ele având rol în
profilaxia bolilor contagioase.
Utilitatea şi obiectivitatea rezultatelor examenelor de laborator depind de modul
cum se efectuează examenul de laborator. După modul de efectuare a analizelor intră în
sarcina personalului de laborator, recoltarea produselor este efectuată de asistenta
medicală, în majoritatea situaţiilor.
Pentru a se realiza în condiţii optime recoltarea, asistenta trebuie să respecte
următoarele norme:
Orarul recoltării
a. Efectuarea pregătirii psihice şi fizice a bolnavului
b. Pregătirea instrumentarului şi a materialului necesar pentru
recoltare.
c. Tehnica recoltării propriu-zise
d. Completarea buletinului de trimitere la laborator şi etichetarea
produsului recoltat
e. Păstrarea şi transportarea produsului recoltat
Efectuarea pregătirii psihice
Pregătirea psihică va fi făcută cu mare atenţie şi constă în instruirea lui privind
comportamentul său în timpul recoltării, colaborând cu asistenta pentru reuşita recoltării
şi înlăturarea stării de teamă. Din punct de vedere fizic, bolnavul este pregătit fie printr-un
regim alimentar, fie printr-un repaus la pat aşezându-l într-o anumită poziţie, fie prin
întreruperea unui tratament medicamentos care ar putea influenţa rezultatul analizelor.
Completarea imediată a buletinelor de analiză şi etichetarea produselor, asigură
evitarea înlocuirii rezultatelor între ele,de fapt, ce ar putea duce la grave erori.
Buletinul de analiză se completează cu numele,prenumele bolnavului,secţia şi
numărul salonului,natura produsului,analiza cerută,data recoltării,numele celui care a
recoltat. Pentru anumite examinări ( serologice) se mai completează sexul,
vârsta,dispensarul medical şi întreprinderea unde lucrează.
Etichetarea produselor se face prin scrierea unor etichete cu datele bolnavului care
se lipesc pe recipientele respective.
Un produs neetichetat nu poate fi utilizat pentru analiză. Recoltarea unor produse
în condiţii sterile urmăreşte ca produsul recoltat să nu fie suprainfectat- introducerea în
produs a unor germeni introduşi din afară. Suprainfectarea produsului se poate face cu
germeni străini proveniţi de la bolnavi, de la asistentă, din aer sau din instrumentarul
folosit. Asistenta va transporta produsele recoltate astfel încât ele să ajungă la laborator
cât mai repede şi-n starea în care au fost în organism. Se trimit imediat pentru a evita
alterarea. Când se transportă de la un spital la altul sau dintr-o localitate în alta,se
ambalează astfel încât să nu se spargă, să nu se deterioreze. Aceeaşi grijă o va avea
asistenta şi pentru transportul de pe secţie la laborator.
Recoltarea sângelui pentru examene hematologice şi biochimice
Recoltarea se face prin înţepare( la adult pulpa degetului sau lobul urechii, la copil
faţa plantară a halucelui sau călcâi ) prin puncţie venoasă,puncţie arterială.
Pentru majoritatea recoltărilor de sânge este necesar ca bolnavul să fie
nemâncat(nu a ingerat nici un aliment solid sau lichi timp de 12 ore). În practică se
recomandă bolnavului să nu mai mănânce nimic de la cină până dimineaţa când se face
recoltarea.
Materiale necesare: tavă medicală acoperită cu câmp steril, două seringi de 10 cm
sterilizate, trei ace de puncţie venoasă cu mandren sterilizate, uscate şi verificate,
alcool,tinctură de iod, tampoane de vată, garou de cauciuc, casoletă cu compuse sterile,
leucoplast, muşama, pernă tare elastică pentru articulaţia cotului, recipienţi de recoltare,
eprubete şi flacoane sterile, uscate, goale sau cu substanţe chimice, anticoagulante sau de
altă natură în funcţie de felul analizei pentru care se face recoltare, numerotate cu creion,
medii de cultură,tăviţă renală.
Etape de execuţie:
1. Pregătirea instrumentelor şi a materialelor necesare:
- se aleg materialele necesare şi se aşează pe tavă;
- se transportă tava cu materialele în apropierea
bolnavului.
2. Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului:
- se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea
tehnicii
- se aşează bolnavul în poziţia necesară ( în funcţie
de locul puncţiei);
- se dezbracă braţul ales astfel ca hainele să nu
împiedice circulaţia de întoarcere;
- se aşează sub braţul bolnavului perna elastică şi
apoi muşamaua;
- se solicită bolnavului să menţină braţul în poziţia
necesară.
3. Se montează seringa.
4. Stabilirea locului puncţiei:
- se stabileşte braţul la care se face puncţia;
- se examinează calitatea şi starea venelor de la
plica cotului;
- se stabileşte locul de executare a puncţiei.
5. Executarea puncţiei:
- se aplică garoul elastic la nivelul unirii treimii
inferioare cu cea mijlocie a braţului;
- cu indexul mâinii stângi se palpează locul pentru
puncţie;
- se dezinfectează locul puncţiei;
- având seringa în mâna dreaptă între police şi
celelalte degete, cu indexul se fixează amboul
acului ataşat;
- cu policele mâinii stângi fixează vena la 4-5 cm
sub locul puncţiei şi execută o compresiune şi o
tracţiune în jos asupra ţesuturilor vecine;
- se introduce acul în mijlocul venei în direcţia
axului longitudinal al venei şi se împinge de-a
lungul ei la o adâncime de 1-1,5 cm;
- cu mâna stângă se trage încet pistonul, aspirând
sânge ( sângele trebuie să apară în seringă);
- se continuă aspirarea sângelui în seringă până se
extrage cantitatea de sânge necesară;
- se desface garoul şi bolnavul deschide pumnul;
- se aplică un tampon de vată uscat peste locul unde
este acul şi se retrage acul printr-o mişcare rapidă;
- se dezinfectează locul puncţiei cu un tampon cu
alcool sau tinctură de iod care va fi menţinut la
bolnav timp de 5-10 minute, pentru hemostază;
- se scoate acul de la seringă şi sângele recoltat se
goleşte în recipientul pregătit;
- spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun.
6. Îngrijirea bolnavului după tehnică; reorganizarea locului de muncă şi
pregătirea sângelui recoltat pentru laborator.
Din sângele recoltat se fac următoarele analize:
V.S.H.- ul
Se va recolta prin puncţie venoasă, fără stază. Pentru aceasta se aspiră în
prealabil în seringă 0,4 ml citrat de sodiu 3,8% şi se recoltează 1,6 ml sânge.
Valorile normale:5-10 mm/h sau 20-50 mm/24 h. La femei valoarea este cu 1 sau
cu 3 mm mai crescută fată de bărbat.
Analize biochimice
Lipidemia – se recoltează dimineaţa pe nemâncate, 2-5 ml de sânge fără
substanţă anticoagulantă prin puncţie venoasă.
Valori normale:500-700 mg%
Colesterol - se recoltează dimineaţa pe nemâncate 2-5 ml sânge prin
puncţie venoasă fără substanţă anticoagulantă.
Valori normale:150-250 mg%
Glicemia – se recoltează sânge prin puncţie venoasă 2 ml sânge pe
substanţă anticoagulantă(florură de natriu) 4 mg şi se va trimite la laborator.
Valori normale: 1 g‰ -1,20g‰.
4.8. PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU EXPLORĂRI RADIOLOGOCE
Examenul radiologic al inimii cuprinde :radiografia , radioscopia, kimografia,
radiocardiograma, angiocardiografia.
În practica obişnuită se întrebuinţează examenul radiologic şi radioscopic.
Radioscopia- examen direct, proiectându-se silueta cardiovasculară pe un ecran
fluorescent. Permite examenul în mişcare, dar rămâne un examen subiectiv, care nu
permite comparaţia ăn timp.
Radiografia- oferă o imagine obiectivă, care permite comparaţia în timp ,
sesizează numeroase amănunte care scapă radioscopiei şi prezintă un grad mai redus de
periculozitate pentru medic.
Etapele de execuţie:
Pregătirea psihică a bolnavului- bolnavul este anunţat şi i se explică condiţiile în
care se realizează (cameră în semiobscuritate ):
- va fi condus la serviciu de radiologie;
- se explică bolnavului cum trebuie să se comporte în timpul expunerii ( va
executa câteva mişcări de respiraţie, iar radiografia se va face în apnee după o
respiraţie profundă).
Pregătirea fizică
- asistenta ajută bolnavul să se dezbrace complet în zona toracică;
- se depărtează obiectele radioopace ;
- se aşează bolnavul în poziţie ortostatică cu mâinile pe şolduri şi coatele aduse
înainte fără să ridice umărul cu pieptul apropiat de ecran sau caseta care poartă
filmul în spatele ecranului. Când poziţia verticală este contraindicată se
aşează bolnavul în poziţie şezândă sau decubit. Asistenta are rolul de a ajuta
bolnavul în timpul examinării , să ia poziţiile ceruta de medic.
Îngrijirea bolnavului după tehnică
Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace , va fi condus la pat, medicul va nota în
foaia de observaţie examenul radiologic şi data.
4.9. PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU ELECTROCARDIOGRAMĂ
Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a rezultantei fenomenelor
bioelectrice din cursul unui ciclu cardiac. Ea reprezintă o metodă de investigaţie extrem
de preţioasă în diagnosticul unei cardiopatii, în general, în suferinţele miocardului şi este
o metodă care recunoaşte o boală de inimă cu evoluţie lentă atunci când EKG se
efectuează la efort. Înregistrarea electrocardiogramei se face cu ajutorul unor aparate
speciale numite electrocardiograme de tipuri diferite. Bolnavul este racordat la aparat
printr-un cablu cablu – bolnav; la extremitatea distală a cablului sunt ataşate nişte plăcuţe
metalice numite electrozi în număr de 10, necesare pentru a înregistra 4 derivaţii standard
şi unipolare şi 6 derivaţii precordiale notate cu V1-V6.
Etapele de execuţie:
Pregătirea bolnavului
- asistenta pregăteşte bolnavul din punct de vedere psihic pentru a înlătura
factorii emoţionali;
- se transportă bolnavul în sala de înregistrare, de obicei cu căruciorul, cu 10-15
minute înainte de a înregistrare;
- bolnavul va fi dezbrăcat în partea superioară a corpului şi la nivelul membrelor
inferioare;
- va fi culcat pe canapea şi rugat să-şi relaxeze musculatura.
Montarea electrozilor
Plăcile electrozilor se montează pe părţile moi, sub placa de metal a
electrozilor se aşează o pânză înmuiată într-o soluţie de electrolit( o lingură sare la
un pahar de apă) , iar la aparatele noi se foloseşte o pastă specială. Cei 10
electrozi( 4- pentru membre şi 6- pectorali) se fixează pe bolnav în felul următor:
Montarea electrozilor pe membre:
roşu-mâna stângă
galben-mâna dreaptă
verde-picior stâng
negru-picior drept
La nivel precordial derivaţiile precordiale se notează cu V1-V2;V3-
V4;V5-V6.
- V1- în spaţiul 4 intercostal pe marginea dreaptă a
sternului (roşu);
- V2- spaţiul 4 intercostal pe marginea stângă a
sternului(galben);
- V3- întreV2-V4(verde);
- V4- spaţiul 5 intercostal stâng pe linia
medioclaviculară(maro);
- V5- intersecţia de la orizontală dusă din V4 şi linia
anterioară axilară stângă(negru);
- V6- intersecţia dintre orizontala dusă din V4 şi linia
axilară mijlocie stângă(verde).
O electrocardiogramă normală cuprinde undele numite convenţional P,Q,R,S,T,U;
segmentele - distanţa dintre două unde(PQ şi ST), iar intervalele sunt porţiuni de traseu
care cuprind unde şi segmente P-Q şi Q-T. În practică, electrocardiograma este foarte
utilă pentru diagnosticul tulburărilor de ritm, tulburărilor de conducere, cardiopatiilor
ischemice coronariene, intoxicaţii cu unele droguri ( Chinidina, Digitala).
4.10. ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAT AL ASISTENTEI ÎN SATISFACEREA
NEVOII DE A SE MIŞCA ŞI DE A MENŢINE O BUNĂ POSTURĂ
Scopul este de a cunoaşte care sunt poziţiile pe care le ia bolnavul în pat sau în
care aceştia trebuie aşezaţi pentru îngrijiri, examinări speciale şi alte acte medicale.
Poziţia bolnavului în pat este determinată de boală şi starea lui generală. În funcţie
de aceasta bolnavul poate avea:
Poziţia activă – reprezintă poziţia pe care o ia bolnavul singur, se mişcă singur, nu
are nevoie de ajutor.
Poziţia pasivă – în stare gravă, bolnavul este lipsit de forţă fizică şi are nevoie de
ajutor pentru mişcare şi pentru a-şi schimba poziţia.
Poziţia forţată – este o poziţie neobişnuită impusă de bolnav.
Poziţiile în care poare fi aşezat un bolnav sunt:
- poziţia decubit dorsal
- poziţia semişezândă
- poziţia şezândă
- poziţia decubit lateral
- poziţia trendelemburg (declină)
- poziţia decubit ventral
- poziţia ginecologică
- poziţia genu-pectorală
La bolnavii cu insuficienţă cardiacă poziţia indicată este cea şezândă cu gambele
atârnate ce se realizează aducând bolnavul şezând pe marginea patului, iar sub picioare
aşezându-se un taburet, bolnavul fiind învelit cu o pătură.
4.11. ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAR AL ASISTENTEI ÎN SATISFACEREA
NEVOII DE A SE ALIMENTA
Alimentaţia constituie substratul vieţii fiind realizată prin aportul permanent de
substanţe nutritive. La omul bolnav alimentaţia are în vedere stabilirea unui regim
echilibrat corespunzător bolii.
Alimentaţia raţională reprezintă aportul unor alimente în concordanţă cu nevoile
organismului, diferite după vârstă, muncă, starea de sănătate sau boală, starea fiziologică.
Alimentaţia raţională la bolnav trebuie să cuprindă:
- înlocuirea cheltuielilor energetice de bază ale organismului
necesare creşterii la copil sau refacerii pierderilor prin consum
exagerat la adulţi;
- asigurarea aportului de vitamine şi săruri minerale necesare
metabolismului normal şi celorlalte funcţii;
- favorizarea procesului de vindecare prin cruţarea organelor
bolnave;
- prevenirea unei evoluţii nefavorabile în bolile latente transformând
bolile acute în boli cronice şi apariţia recidivelor;
- consolidarea rezultatelor terapeutice obţinute prin alte tratamente.
Raţia alimentară reprezintă proporţia alimentelor de origine animală sau vegetală
în 24 ore. Raţia alimentară este variabilă după vârstă, munca prestată, starea de sănătate
sau de boală. Ea trebuie să corespundă atât calitativ, cât şi cantitativ. Raţia se măsoară în
calorii, la raţia minimă de 1600 calorii necesară organismului în repaus, se adaugă raţia
care trebuie să acopere necesarul de calorii pentru munca depusă în plus. Un bolnav în
repaus absolut la pat necesită 25 calorii/kg corp în 24 ore.
Valoarea nutritivă a principiilor alimentare este:
- 1 g glucide = 4,1 calorii;
- 1 g proteine = 4,1 calorii;
- 1 g lipide = 9,3 calorii.
Foaia de alimentaţie zilnică este un document în care se centralizează regimurile
alimentare zilnice prescrise de medic fiecărui bolnav în parte în scop terapeutic. În timpul
vizitei, medicul prescrie regimul alimentar al bolnavului consemnând în foile de
alimentaţie clinică medicală; în acelaşi timp asistenta de salon notează în caietul propriu
şi în caietul de activitate al sectorului regimul alimentar, menţionând numărul salonului,
numele bolnavului şi tipul de regim.
Regimul cardiovascular are două variante în funcţie de bolile inimii şi ale
sistemului circulator:
Varianta I – normocaloric, normoglucidic, hidroprotidic,hiposodat. Este compus
din: iaurt, brânză de vacă, brânză desărată, supe, creme, legume, pireuri, făinoase cu
lapte, salate de morcovi, sfeclă roşie, carne fiartă, tocată, biscuiţi, găluşte.
Varianta II – normohipocaloric, normoprotidic, normohipoglucidic,
normohipolipidic, hiposodat. Este compus din: iaurt, lapte, carne albă, fiartă, peşte, pâine
albă fără sare, legume crude, pireuri, fructe crude sau coapte, compot, biscuiţi, dulceaţă,
unt 10 g/zi, ulei 30 g/zi.
Regimul bolnavilor cu insuficienţă cardiacă va fi hipoaloric sau hipercaloric,
normocaloric; bogat în vitamine, să conţină proteine, bogat în legume şi fructe; echilibrat
în glucide şi moderat în lipide. Mesele vor fi mici şi fracţionate (4-5 /zi), ultima masă
fiind înainte de culcare.
Se dau următoarele alimente: lapte, iaurt, brânză, carne de vacă, peşte de râu slab,
fiert sau copt, pâine albă fără sare, legume crude, pireuri, fructe crude sau coapte,
dulceaţă, ceaiuri de plante, sucuri de fructe.
În funcţie de starea bolnavului alimentaţia se face astfel:
1. activ – bolnavul mănâncă singur în sala de mese;
2. pasiv sau dependentă –bolnavul este ajutat să mănânce;
3. artificial – în care alimentele sunt introduse artificial în organism în
condiţii nefiziologice.
4.12. ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAT AL ASISTENTEI ÎN SATISFACEREA
NEVOII DE A RESPIRA
Respiraţia este o nevoie esenţială a fiinţei umane, este o funcţie vitală a
organismului, prin care organismul îşi asigură procesele de oxigenare şi eliminare a
dioxidului de carbon.
Scopul îl constituie un indiciu pentru stabilirea diagnosticului, evoluţia bolii,
recunoaşterea complicaţiilor, prognosticul bolii.
Materialele necesare pentru măsurarea respiraţiei sunt: ceas cu secundar, pix
albastru, foaia de temperatură.
Etapele:
1. 1.Se pregătesc materialele şi se transportă lângă bolnav.
2. 2.Pregătirea fizică şi psihică – bolnavul este aşezat în decubit dorsal,
nu se anunţă bolnavul deoarece pe baza emoţiilor se modifică ritmul
respirator şi nu se obţin valorile reale.
3. Efectuarea tehnicii: asistenta numără frecvenţa mişcărilor respiraţiei
prin inspecţie când bolnavul este treaz, conştient sau când doarme prin
aşezarea mâinii cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui bolnavului. Se
numără inspiraţiile (mişcările de ridicare a cutiei toracice) pe timp de 1
minut.
4. Notarea cifrică – asistenta notează în cifre în carnetul propriu valoarea
frecvenţei respiraţiei, numele şi prenumele bolnavului.
5. Notarea grafică – se notează grafic în foaia de temperatură, cu un punct
de culoare albastră şi se uneşte printr-o linie cu valoarea anterioară.
Valorile normale ale respiraţiei sunt:
i. femei – 18 respiraţii/minut;
ii. bărbaţi – 16 respiraţii/minut.
Bolnavii cu insuficienţă cardiacă prezintă tulburări grave respiratorii care constau
în diferite forme de dispnee (respiraţie dificilă).
Dispneea se caracterizează prin respiraţii frecvente şi superficiale, care la început
apar la eforturi mari, apoi progresiv, pe măsura cedării miocardului la eforturi din ce în ce
mai mici.
O altă formă de dispnee de efort este dispneea vesperală, minimă dimineaţa,
accentuându-se spre seară. În formele avansate de insuficienţă cardiacă stângă, dispneea
apare şi în repaus, bolnavul luând o poziţie semişezândă, această dispnee purtând numele
de ortopnee.
Un alt tip de dispnee este dispneea paroxistică nocturnă ce apare sub formă unor
ce survin după una-două ore de somn – bolnavul se trezeşte cu sete de aer, este anxios, se
ridică în poziţie şezândă sau coboară şi deschide fereastra să respire aer curat. Dispneea
îmbracă aspectul de tahipnee superficială
Scopul constă în obţinerea de informaţii privind starea morfofuncţională a
aparatului urinar şi a întregului organism; calitatea şi cantitatea urinei furnizează date
importante în stabilirea diagnosticului, a prognosticului, urmărirea evoluţiei bolii şi-n
stabilirea bilanţului nutritiv în bolile metabolice.
Ritmul fiziologic este de 5-6 micţiuni/24 ore la bărbaţi şi 4-5 micţiuni/24 ore la
femei. Există însă o serie de tulburări de micţiune:
- polikiuria – cantităţi frecvente, iar ca şi cantitate, scăzută;
- iskiuria – retenţie de urină (imposibilitatea de a urina);
- disuria – durere în timpul eliminării;
- enurezisul – eliminarea involuntară a urinei în timpul nopţii, mai frecventă
la copiii cu tulburări nevrotice şi după vârsta de 3 ani;
- nicturia – inversarea sau egalarea dintre raportul numărului de micţiuni şi
cantitatea de urină emisă ziua faţă de cea emisă noaptea.
Valorile fiziologice ale volumului de urină sunt:
1000-1400 ml/24 ore – la femei;
1200-1800 ml/24 ore –la bărbaţi.
Valorile patologice ale volumului de urină sunt:
- poliurie – creşterea volumului de urină peste 3000 ml/24 ore
- oligurie – volum sub valoarea normală (mai mic de 1000 ml/24 ore)
- anurie –lipsa urinei din vezică.
La bolnavii cu insuficienţă cardiacă dreaptă, datorită fenomenelor de stază renală
ce apar ca urmare a creşterii presiunii în venele renale şi scăderii gradientului de presiune
dintre artere şi vena renală, apare nicturie, oligurie cu urina normal concentrată, iar în
stazele avansate poate apare o discretă proteinurie.
Scaunul face şi el parte din nevoia de a elimina din organism resturile alimentare
supuse procesului de digestie, eliminate din organism prin anus prin actul de defecaţie.
Valorile normale sunt: 1-2 scaune/zi, iar valorile patologice constau în 3-6 scaune/zi.
Diareea se caracterizează printr-un aspect deosebit şi o culoare de la galben până
la negru în funcţie de afecţiune (20-30 scaune pe zi în sindromul dizenterie). Constipaţia
constă în scaune la 2-4 zile. La bolnavii cu insuficienţă cardiacă dreaptă datorită
fenomenelor de stază portală apare meteorismul, constipaţia, inapetenţa, greaţa, iar în
cazurile cu aliură mai rapidă prin vărsături şi diaree.
Expectoraţia face parte din actul de a elimina şi reprezintă actul de eliminare pe
gură după tuse a produselor formate în căile respiratorii. Bolnavii pot avea o expectoraţie
rozată şi spumoasă (hemoptizia) în cazurile edemului pulmonar acut sau franc
sangvinolent în cazul infarctului pulmonar. În insuficienţa ventriculară stângă sau
insuficienţa atrială stângă bolnavii pot expectora spute ruginii ce conţin „celule de
insuficienţă cardiacă”.
4.13. ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAT AL ASISTENTEI ÎN OBSEVAREA
EDEMELOR
Edemul reprezintă o acumulare de lichid seros în ţesuturi şi se manifestă prin:
creşterea în volum a regiunii edematiate;
pielea devine palidă, lucioasă, străvezie;
pierderea elasticităţii ţesutului edematiat – ţesutul păstrează urma
presiunii digitale, situaţie denumită semnul godeului.
Edemul pulmonar acut este cea mai gravă, dar şi cea mai caracteristică
manifestare a insuficienţei cardiace stângi. Apare în atacuri bruşte, brutale, de obicei
nocturne sau după fort mai mare, uneori după încărcarea cu lichide a organismului. Se
manifestă cu o dispnee extremă, cu o ortopnee stringentă. Bolnavul este şocat, anxios,
agitat, palid, cu buze uşor cianotice, cu transpiraţii reci. El prezintă hipernee amplă,
zgomotoasă şi tahipnee de 30-40 respiraţii/minut. Apare tusea care la început este seacă,
apoi apare o expectoraţie serioasă, spumoasă, alicioasă, iar în cele din urmă devine rozată,
expresie a transvazării sângelui din alveolele pulmonare. Edemul pulmonar acut de
origine cardiacă trebuie deosebit de edemul pulmonar toxic, de edemul pulmonar de
origine cerebrală sau de edemul pulmonar al fenalilor.
Dintre manifestările cele mai caracteristice ale insuficienţei cardiace drepte fac
parte edemele cardiace. Natura cardiacă a edemelor se cunoaşte prin caracterul lor
generalizat, predominant declin, progresiv, la început vesperale apoi permanente, cu
extindere de la părţile cele mai joase ale corpului (maleole şi gambe, regiunea sacrală) în
sus. O altă manifestare importantă la bolnavii cu insuficienţă cardiacă dreaptă o reprezintă
cianoza ce reprezintă expresia încetinirii vitezei în mica circulaţie ce este generalizată cu
predominanţă la extremităţi şi proeminenţe (buze, urechi, pomeţi ,nas, mâini, picioare).
Tegumentele sunt ceva mai roşii şi mai calde cu transpiraţii (mai ales la palme) dacă
debitul cardiac este crescut, mai palide şi mai reci dacă debitul cardiac este scăzut.
4.14. .ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAT AL ASISTENTEIÎN SATISFACEREA
NEVOII DE A SE ODIHNI
Este o nevoie a fiecărei fiinţe de a dormi şi a se odihni în bune condiţii timp
suficient încât să-i permită organismului să obţină randament maxim.
Odihna este perioada în care se refac structurile alterate ale organismului, se
completează resursele energetice folosite, se transportă produşii formaţi în timpul
efortului, fie ficat (acid lactic), fie rinichi (produşi de excreţie). Somnul este forma
articulară de odihnă prin absenţa stării de veghe; somnul eliberează individul de tensiuni
psihologice şi fizice şi permite să regăsească energia necesară activităţii cotidiene.
La bolnavii cu insuficienţă cardiacă dreaptă apar fenomene de stază cerebrală –
expresie a congestiei venoase a encefalului, a scăderii relative a debitului arterial, a
hipoxiei şi a hipercapniei, apar de obicei în stadii mai avansate ale insuficienţei cardiace
drepte. Această encefalopatie se manifestă prin somnolenţă diurnă şi adesea prin insomnie
nocturnă, apatie, care uneori evoluează până la comă, alteori agitaţie (delir cardiac).
Durata somnului la persoanele vârstnice este de 6-8 ore. Somnul trebuie să fie
odihnitor, fără întreruperi, fără coşmaruri, să adoarmă cu uşurinţă, să se trezească odihnit.
Dacă există perturbări ale somnului apar următoarele probleme: insomnia, hipersomnia,
oboseala. Insomnia reprezintă dificultatea de a dormi.
Bolnavii cu insuficienţă cardiacă supuşi la eforturi fizice mari, căldură excesivă a
mediului ambiant şi emoţii puternice pot determina o decompensare cardiacă. Totodată la
decompensarea inimii mai contribuie şi ingestia unei cantităţi mari de sare, suprimare
intempestivă a digitalei şi diureticelor, transfuziilor de sânge şi perfuziile saline. Asistenta
se va îngriji ca bolnavii să aibă maxim de confort, să evite efortul fizic; să ferească
bolnavul de tot ceea ce ar putea tulbura somnul.
4.15. ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAT AL ASISTENTEI ÎN EFECTUAREA
TRATAMENTULUI
Tratamentul insuficienţei cardiace are trei obiective importante:
- uşurarea activităţii inimii (repaosul fizic reprezintă una dintre principalele
măsuri prin care se urmăreşte realizarea acestui obiectiv; tratamentul
hipotensor este extrem de util în cazul bolnavilor hipertensivi, la care au
apărut manifestările clinice ale insuficienţei cardiace stângi);
- mărirea forţei de contracţie şi a eficienţei miocardului (cu ajutorul
tratamentului tonicardic);
- restabilirea echilibrului hidrosalin (prin dieta hiposodată şi prin tratamentul
cu diuretice);
Medicamentele sunt substanţe de origine minerală, animală, vegetală şi chimică de
sinteză, transformate prin operaţii farmaceutice într-o formă de administrare (comprimate,
fiole) folosite pentru prevenirea tratarea sau ameliorarea bolilor.
Căile de administrare a medicamentelor sunt:
căi directe (calea bucală sau mucoasă)
căi indirecte (parentale) ce interesează ţesutul celular, intravenos,
intradermic, muscular.
Deoarece medicamentul poate deveni toxic, asistenta trebuie să cunoască doza de
administrare:
doza terapeutică – cantitatea utilizată pentru obţinerea efectului terapeutic
dorit;
doza maximă – cantitatea cea mai mare suportată de organism fără
apariţia unor fenomene toxice;
doza toxică – cantitatea care provoacă o reacţie periculoasă pentru
organism;
doza letală – cantitatea care provoacă moartea.
Asistenta medicală are obligaţia să cunoască şi să respecte următoarele reguli de
administrare a medicamentelor:
respectarea medicamentului prescris;
identificarea medicamentului de administrat prin verificarea etichetei
înainte de administrare sau a medicamentului însuşi;
verificarea calităţii medicamentului;
respectarea căii de administraţie;
respectarea orarului de administraţie;
respectarea dozei prescrise;
respectarea somnului fiziologic al bolnavului;
evitarea incompatibilităţii între medicamente;
servirea bolnavului cu doza unică de medicament prescris;
respectarea succesiunii în administrarea medicamentelor;
lămurirea bolnavului asupra medicamentului prescris;
anunţarea imediată a greşelilor de administraţie a medicamentelor;
administrarea imediată a medicamentelor deschise;
prevenirea infecţiilor intraspitaliceşti.
Asistenta medicală va administra medicaţia prescrisă de medici bolnavilor cu
insuficienţă cardiacă, medicaţie ce constă în cardiotonice, cel mai frecvent fiind Digitala
ce acţionează mai lent, are o durată de acţiune mai lungă şi dacă nu se administrează după
prescripţia medicală dă fenomene de supradozare. Se mai administrează diuretice:
o Furosemid , ce se administrează intravenos lent (1-3 fiole a 20 mg
sau 1-3 comprimate a 40 mg);
o Nefrix – pe cale orală se administrează 2-4 tablete/zi (50-100 mg)
sau de 2-3 ori pe săptămână.
Reducerea edemelor şi a masei sângelui circulant se face prin atârnarea
membrelor inferioare, reducând astfel fluxul venos spre inimă. Oxigenoterapia este
indicată în cazurile acute şi în cazurile cronice cu afecţiuni pulmonare.
Emisia de sânge (300-500 ml) se face în insuficienţa cardiacă acută şi în forma
cronică severă cu edeme mari. Morfina se face în edemul pulmonar acut şi cordul
pulmonar acut, iar anticoagulantele în formele cu accidente tromboembolice.
CAPITOLUL 5
PROCESUL DE ÎNGRIJIRE NURSING
Procesul de îngrijire este o metodă organizată, sistematică, care permite acordarea
de îngrijiri individualizate.
Planul de îngrijire astfel conceput este centrat pe reacţiile particulare ale fiecărui
individ sau grup de indivizi la o modificare reală sau potenţială de sănătate.
Demersul nu poate fi definit ca un proces fără gândire deoarece el este compus din
diverse etape logic structurate având ca scop obţinerea unei mai bune stări a pacientului
sau demersul mai poate fi definit ca aplicare a modului ştiinţific de rezolvare a
problemelor, de analiză a situaţiilor, de îngrijire care să corespundă nevoilor fiziologice,
psihosociale ale persoanei.
Procesul de îngrijire este un mod de a gândi logic care permite intervenţia
conştientă, planificată a îngrijirilor în scopul protejării şi promovării stării de sănătate a
individului.
Aplicarea cadrului conceptual al Virginiei Henderson în procesul de îngrijire
uşurează identificarea problemelor pacientului în plan bio, psiho, social şi cultural găsind
sursele de dificultate care împiedică satisfacerea nevoilor. Permite stabilirea intervenţiilor
capabile să reducă influenţa acestor surse cu scopul de a ajuta persoanele să-şi recapete
autonomia pe cât posibil.
Procesul de îngrijire cuprinde 5 etape:
1. Culegerea datelor – permite să se facă o inventariere a tuturor
aspectelor privind pacientul în globalitatea lui. Se poate spune că ele ne
informează asupra ce este pacientul, asupra suferinţei, asupra modului
său de viaţă, asupra modului de satisfacere a nevoii.
2. Analiza şi interpretarea datelor – (problema sau diagnosticul de
îngrijire) ne permite să punem în lumină problemele specifice de
dependenţă şi sursa de dificultate care i-a generat, adică „elaborarea
diagnosticului de îngrijire”.
3. Planificarea îngrijirilor – ne permite determinarea obiectivelor care
trebuie urmărite şi stabilirea mijloacelor pentru rezolvarea acestor
obiective.
4. Realizarea intervenţiilor – aici asistenta va executa toate îngrijirile ce
trebuie acordate bolnavilor fie prin acţiuni autonome, fie prin acţiuni
delegate. Intervenţia presupune realizarea obiectivului propus.
5. Evaluarea – este ultima etapă şi constă în analiza rezultatului obţinut şi
dacă au apărut noi date în evoluţia pacientului.
Procesul de îngrijire constituie un instrument de individualizare şi de
personalizare a îngrijirilor.