MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVAACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

CATEDRA „ŞTIINŢE PENALE”

Lecţie de fond

La disciplina „ Criminalistica”

TEMA: Obiectul, sistemul, sarcinile şi metodele criminalisticei1. Definiţia şi obiectul de studiu al criminalisticei, sarcinile criminalisticei2. Aspecte istorice de dezvoltare a ştiinţei criminalistice3. Sistemul criminalisticei4. Metode de cunoaştere în criminalistică5. Legăturile criminalisticei cu alte ştiinţe

AUTOR: C. Rusnac Magistru în drept

APROBATla şedinţa Catedrei „Ştiinţe Penale” Şef Catedră „Ştiinţe Penale” din ____, _____________ 2013 /__________/ R. Cojocaru

CHIŞINĂU 2014

Introducere

Societatea umană pe parcursul totalei sale perioade de existenţă se confruntă cu cele mai

diverse probleme, soluţionarea cărora impune în permanenţă o ingeniozitate distinctă şi eforturi

majore. Din numărul acestora face parte şi criminalitatea, combaterea căreia continuă chiar de la

primele ei manifestări şi va urma, cu siguranţă, încă foarte mult în viitor.

Statul nostru, la etapa contemporană a trecut de la economia dirijată la cea liberă, de piaţă,

ceea ce ne demonstrează faptul că sistemul social economic actual, cu siguranţă, contribuie la

accelerarea procesului de criminalizare a societăţii. În acest context urmează de subliniat şi de

constatat că criminalitatea a cuprins actualmente toate domeniile vieţii sociale ale ţării noastre,

stopând, în mare parte, întregul sistemul de funcţionare. Eforturile şi măsurile întreprinse în prezent

de autorităţi, deocamdată, nu oferă rezultate scontate.

Străduinţele societăţii pe parcursul istoriei şi în timpul de faţă în vederea identificării

cauzelor criminalităţii şi a măsurilor de luptă împotriva ei, indubitabil, s-au soldat întotdeauna cu

anumite rezultate pozitive, care au stopat într-o anumită măsură accelerarea procesului neîncetat de

creştere a criminalităţii în societate. Aceste succese, după părerea noastră, au fost obţinute, în

primul rând, în ştiinţa juridică şi, mai cu seamă, în domeniul criminalisticei, iar apoi şi pe tărâmul

combaterii tuturor formelor de infracţiune.

Criminalistica este ştiinţa despre care se spune că se află pe prima linie a combaterii

criminalităţii. Acum, când multiplele probleme ale dezvoltării sociale îşi aşteaptă soluţionarea la

nivel statal, această ştiinţă clasică, cu o istorie bogată şi merite deosebite are un rol primordial în

lupta cu toate felurile de abateri de la normele stabilite şi, în primul rând, cu formele cele mai

periculoase.

Criminalistica are menirea de a elabora metode, mijloace şi procedee noi de combatere a

criminalităţii, de a pune în valoare experienţa acumulată de-a lungul anilor de cadrele criminalistice

în prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, folosind mijloace, metode şi procedee de

activitate tot mai perfecţionate, puse la dispoziţie de ştiinţa şi tehnica modernă.

2

1.

Definiţia criminalisticei.

Cu privire la ştiinţa Criminalistică au fost formulate mai multe modalităţi de definire, fie ca

„Ştiinţa care elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire, cercetare şi

prevenire a infracţiunilor”, fie ca „Ştiinţa judiciară cu caracter autonom şi unitar, care însumează un

ansamblu de cunoştinţe despre metodele şi mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate

descoperirii, cercetării informaţiilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii

faptelor antisociale1”. În opinia noastră, formularea unei definiţii implică un demers teoretic şi

ştiinţific pe măsura caracterului său complex, de aceea am optat, pentru definiţia:

Criminalistica este ştiinţa despre legităţile apariţiei, acumulării, examinării, aprecierii şi folosirii probelor, cât şi despre mecanismul infracţiunii, participanţii la infracţiune, elaborarea şi aplicarea în legătură cu aceasta a metodelor şi mijloacelor de descoperire şi preîntâmpinare a infracţiunilor.

Criminalistica o „ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal” (Hans Gross)

„Criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă despre legităţile procesului creării şi

administrării probelor infracţiunii, care elaborează, în baza cunoaşterii acestor legităţi, metode şi

mijloace de cercetare criminalistică necesară descoperii şi prevenirii faptelor penale”

(S.Gh.Droroş).

„Criminalistiaca este ştiinţa despre mijloacele tehnice, metodele şi procedeele destinate

administrării probelor conform normelor procesul penale în vederea cercetării şi prevenirii

infracţiunii” (A.S Mitricev).

„Criminalistica este un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea şi studiul crimei pentru

a se ajunge la dovedirea ei”. (Pierre Fernand Ceccaldi)2.

„Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un

ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate

descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi

prevenirii faptelor antisociale”. (Emilian Stancu)3.

„Criminalistica este o ştiinţă exactă, multidisciplinară, de sine stătătoare, bazată pe preluarea

şi adaptarea ştiinţelor pozitive la descoperirea şi analizarea macro şi micro urmelor, inclusiv

identificarea persoanei după semnalmente, produse biologice şi testul ADN (amprenta genetică)”4.

1 Emilian Stancu, Criminalistica , vol.I, Bucureşti, Ed.Actami 1995 pag.102 Pierre Fernand Ceccaldi, La criminalistique, Paris, 19623 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a II-a re-văzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 20024 Criminalistica. Note de curs, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 2002

3

„Criminalistica este o ştiinţă, artă care elaborează şi foloseşte mijloace şi metode ştiinţifice

pentru descoperirea, fixarea, ridicarea şi interpretarea probelor materiale, efectuarea expertizelor şi

constatări-lor tehnico-ştiinţifice, în scopul identificării infractorilor şi probării vinovăţiei acestora5.

Obiectul de studiu al criminalisticei

Obiectul criminalisticei îl constituie legităţile realităţii obiective, cunoaşterea cărora

este necesară pentru căutarea cu succes şi preîntâmpinarea infracţiunilor.

Aceste legităţi ale realităţii obiective sânt clasificate în trei grupe:

I. Legităţile apariţiei şi dezvoltării legăturilor şi relaţiilor în mecanismul infracţiunii: legătura

între acţiune (inacţiune) şi rezultat (consecinţe), repetarea acţiunii în situaţii similare,

stereotipul comportării subiectului infracţiunii etc.

II. Legităţile infracţiunii, conceperea metodei de săvârşire şi camuflare a infracţiunii, legătura

mijlocului de săvârşire cu personalitatea infractorului, dependenţa mijlocului de săvârşire a

infracţiunii de circumstanţele concrete de săvârşire etc.

III. Legităţile apariţiei şi decurgerii fenomenelor legate de infracţiune care au importanţă la

cercetare: conspirativitatea pregătirii în vederea săvârşirii infracţiunii, alegerea mijlocului

şi metodei de comitere, cunoaşterea obiectului atentării criminale etc.

Criminalistica ca ştiinţă are ca obiecte de studiu faptele, fenomenele, procesele în care se

depistează prezenţa următoarelor elemente: activitatea criminală, activitatea de depistare,

descoperire şi cercetare a infracţiunilor, obiecte materiale reţinute ca corpuri delicte în cazurile

penale, procesele de formare şi depunere a declaraţiilor de către martori, bănuiţi, învinuiţi,

procedeele tactice de obţinere a acestor declaraţii veridice etc.

În opinia autorului rus N.P Iablocov Criminalistica, la fel, are două obiecte:

1. Comportamentul infracţional, activitatea infracţională;

2. Activităţile întreprinse pentru descoperirea şi cercetarea acestora.

Pornind de la definiţia pe care o oferă S. Gh. Doroş6 obiectul de studiu al criminalisticei e

constituit din două părţi:

1. legităţile proceselor de creare şi administrare a materialelor probante.

2. metodele şi mijloace de investigare criminalistică.

Astfel conceptul, obiectul criminalisticei prezintă importanţă pe două planuri distincte. Pe de

o parte, subliniază caracterul ştiinţific al acestei discipline, deoarece ea presupune cunoaşterea

anumitor legităţi, fie din domeniu naturii, fie cu caracter social. Pe de altă parte, evidenţiază

funcţiile sociale şi anume ale celor de cunoaştere, constructivă şi comunicativă. Plecând de la

cunoaşterea legităţilor menţionate la elaborare şi desăvârşirea metodelor şi mijloacelor de lucru

5 L. Cîrjan, Compediu de Criminalistică, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura fundaţiei România de Mâine, 20046 S.Gh. Doroş, Criminalistica, vol.I, Tehnica criminalistică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1996, p. 7-8

4

practic, de aici, la comunicare acestora prin instruire şi publicitate, criminalistica contribuie la

sporirea eficienţii justiţiei penale, la combaterea fenomenului infracţional.

Funcţiile criminalisticei:

Funcţia de cunoaştere;

Funcţia constructivă – elaborarea şi înnoirea mijloacelor criminalistice practice de

cercetare;

Funcţia de aplicarea în practică a elaborărilor şi descoperirilor criminalistice noi.

Izvoarele criminalisticei – legile şi actele normative care reglementează lupta cu

criminalitatea, sferele de activitate şi relaţiile studiate în procedura penală şi dreptul penal, datele

statisticii judiciare, evidenţelor criminalistice şi statisticilor generale, materialele dosarelor penale,

controalelor efectuate de organele de drept, documentele practicii procuraturii, expertizei

judiciare, practicii de urmărire penală, bibliografia cu caracter teoretico-ştiinţific, experienţa de

cercetare a infracţiunilor.

Principiile criminalisticei

Datorită faptului că există o legătură strânsă dintre Criminalistica cu Dreptul penal şi

Dreptul procesual penal, sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora

(principiul prezumţiei de nevinovăţie, al aflării adevărului) cât şi principii specifice criminalisticei:

1. Principiul legalităţii - Investigarea infracţiunilor se desfăşoară în strictă conformitate cu

procedurile legale (art. 3 C.P. şi art. 7 C.P.P.).

2. Principiul aflării adevărului - Prin mijloacele sale specifice tehnice şi tactice,

criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale şi permite administrarea probatoriului

necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre starea de

fapt stabilită de organul judiciar şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul.

Aflarea adevărului este deci consecinţa unei activităţi complexe de investigare a faptelor şi

împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumită cauză. Prin caracterul ştiinţific al

criminalisticei se pun la dispoziţia justiţiei date cu un conţinut ştiinţific, cu grad înalt de precizie în

determinare. Tot criminalistica serveşte la reconstrucţia, explicarea, interpretarea şi evaluarea

corectă a condiţiilor şi împrejurărilor ce au precedat, determinat, însoţit şi succedat un eveniment cu

consecinţe materiale, umane, etc.

3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Această prezumţie guvernează întreaga desfăşurare

a procesului penal, dovedirea vinovăţiei căzând în sarcina organului judiciar. Pe acest fond,

administrarea probelor cu sprijinul criminalisticei va cuprinde atât probele care dovedesc vinovăţia

cât şi pe cele privind nevinovăţia. Cum vom arăta şi în cuprinsul cursului, recunoaşterea nu este

„regina probelor”, ea trebuie susţinută de un probatoriu pertinent, administrat conform normelor

procesuale. Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunţată hotărârea organului judiciar,

trebuie fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, de natură a reflecta adevărul.

5

4. Săvârşirea unei infracţiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul

înconjurător. ( Principiul transferului). Toate faptele omului, activităţile şi acţiunile sale se reflectă

în mediu ca interacţiuni cauzale. Ceccaldi - spunea în „Criminalistica nu poate exista infracţiune

fără urme”. Aşa-numitele crime perfecte sunt rezultat al insuficientei calificări profesionale, a

lipsei dotării tehnice corespunzătoare, greşelilor de lucru, scurgerii unui timp prea mare între faptă

şi descoperirea ei, etc.

5. Principiul identităţii – ca principiu fundamental al gândirii – „starea unui obiect de a fi

ceea ce este, de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând el

însuşi”. Astfel, în marea diversitate şi unitate a lumii, un obiect dintre mii de exemplare

asemănătoare este unic şi identificabil. Acest principiu va fi valorificat şi dezvoltat în cadrul

capitolului destinat identificării. El permite stabilirea anumitor trăsături specifice şi stabilirea exactă

a faptelor şi împrejurărilor într-o cauză penală dată.

6. Principiul operativităţii în investigare şi în soluţionare. O regulă cu caracter practic în

consonanţă cu principiul celerităţii în soluţionarea cauzelor – „Timpul lucrează în favoarea

infractorului”7.

De la prima clipă a sesizării despre săvârşirea unei fapte şi până la definitiva soluţionare a

cauzei, activitatea celor chemaţi să o cerceteze şi să soluţioneze este guvernată de acest principiu.

Sensul său nu înseamnă „grabă”, ci doar operativitate, nu „pripeală” ci doar neîntreruptă

preocupare pentru aflarea adevărului. Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la faţa locului,

cu atât urmele sunt „mai calde” - proaspete, clare, neatinse, infractorul este acolo sau în

apropiere, victima mai poate fi salvată, sau poate da unele relaţii clare, martorii îşi amintesc exact,

nedeformat.

Adeseori unele persoane de bună credinţă îngreunează cercetările din neştiinţă: fac curat după

un furt, mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului. Mai mult - trecerea timpului aduce

unele deformări ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura tălpii unor

pantofi) ale imaginilor reţinute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor implicate (o reparare

sau o nouă accidentare a unei maşini implicate anterior în accident ).

Toate aceste principii formează un tot unitar, aflându-se în strânsă legătură şi intercondiţionare

reciprocă. Necesitatea de a înţelege şi recunoaşte caracterul lor determinant pentru aflarea

adevărului este de domeniul evidenţei. Criminalistica, înainte de a fi spectaculoasă aşa cum ne-au

obişnuit romanele şi filmele de gen, este o muncă al cărui succes depinde de meticulozitate, de

claritatea ideilor, de pregătirea profesională şi nu în ultimă instanţă de un spirit deschis noului,

reunite în persoana ofiţerului de urmărirea penală.

„Oriunde ar călca, infractorul orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod inconştient, va servi

drept martor tăcut împotriva sa.” Nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar şi 7 I. R. Constantin - Unele metode şi principii ale criminalisticii în "Şcoala româneasca de criminalistică", Editura M. I. , 1973, pag 71.

6

părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le-a lăsat,

vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia - toate acestea şi multe

altele vor fi mărturie tăcută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se tulbură de

emoţia clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii

mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greşită. Numai eroarea

factorului uman în descoperire, studiere şi înţelegere poate să-i diminueze valoarea.”

Sarcinile criminalisticei

Sarcina generală a criminalisticei o constituie acordarea ajutorului intelectual organelor

de apărare a normelor de drept în lupta cu criminalitatea.

Ca sarcini concrete ale criminalităţii sânt enumerate următoarele:

cunoaşterea mai profundă în continuare a legităţilor obiective care formează obiectul

criminalisticei, dezvoltarea teoriei generale a criminalisticei, dezvoltarea teoriilor particulare

ale criminalisticei, elaborarea metodelor, mijloacelor, procedeelor şi recomandărilor noi la

descoperirea, cercetarea şi preîntâmpinarea infracţiunilor;

elaborarea şi înnoirea asigurării tehnico-criminalistice a cercetării infracţiunilor prin

folosirea performanţelor obţinute în ştiinţele tehnice, fizice, chimice, biologice, umanitar;

elaborarea mijloacelor şi metodelor de preîntâmpinare a infracţiunilor;

cunoaşterea, studierea performanţelor şi succeselor atinse de criminaliştii de peste hotare şi a

practicii criminalistice internaţionale;

elaborarea mijloacelor tehnice şi a principiilor metodice ale expertizei criminalistice;

comunicarea prin publicitate a celor mai impresionante realizări ale criminalisticei, precum

şi a practicii înaintate în domeniu investigaţiei infracţiunilor.

Unii autori ruşi precum Filipov împarte sarcinile criminalisticei în trei mari categorii precum:

1. Sarcini de ordin general – măsuri care prevăd descoperirea şi preîntâmpinarea comiterii

infracţiunilor la general care sunt folosite de mai multe ramuri ale dreptului şi alte ştiinţe.

2. Sarcini specifice criminalisticii –

Elaborarea mijloacelor moderne de descoperire, relevare, fixare, ridicare, examinare a

urmelor infracţiunilor

Studierea practicii infracţionale.

Studierea legităţilor creării urmelor infracţiunilor şi elaborarea pe baza acestora

metode şi mijloace de cercetarea criminalistică

Studierea şi adaptarea la necesităţile practicii de investigare criminalistică a realizărilor

altor ştiinţe etc.

3. Sarcini periodice – care apar într-o anumită perioadă a dezvoltării a societăţii obligând

criminalistica să soluţioneze unele probleme cu care ea până atunci nu s-a confruntat.

7

(exemplu când în URSS se comiteau multe infracţiuni cu ajutorul armelor de vânătoare – în

faţa criminaliştilor apărut sarcina de a elabora o metodica nouă de identificare a armelor de

foc, anii 1970 V.F. Guşin a elaborat metodologia identificării a armelor cu ţeavă lisă).

2

Apariţia, constituirea şi dezvoltarea criminalisticei ţine de asigurarea activităţii organelor

judiciare care realizează funcţiile de combatere a criminalităţii.

Primele referiri la criminalistică în calitate de ştiinţă sunt atestate în cartea „Experienţa

anchetatorului”8, scrisă la sfârşitul sec. XIX de H. Gross, cercetător austriac, care a generalizat

practica sa de douăzeci de ani în cercetarea infracţiunilor. Astfel în anul 1883 publică manualul

„Judecătorul de instrucţie” declarând criminalistica drept o ştiinţă de sine stătătoare. Apoi în

anul 1892 publică cartea „Ghidul ofiţerului de urmărire penală ca sistemă a Criminalisticii”.

Prin criminalistică Gross subînţelegea ştiinţa despre latura reală a fenomenelor care alcătuiesc

conţinutul dreptului penal. La obiectul acesteia el referea studierea probelor materiale, faptelor sau

fenomenelor ce constituie elemente ale acţiunii penale, caracterului, particularităţilor psihologice,

deprinderilor şi modalităţilor de activitate a persoanelor participante în procesul penal (inculpaţilor,

victimelor, martorilor, experţilor şi judecătorilor), în conformitate cu această definire a

criminalisticii

H.Gross includea în conţinutul ei următoarele: ştiinţa despre depistarea şi utilizarea probelor

materiale, inclusiv regulile de lucru cu urmele, documentele falsificate etc. Studierea unor tipuri

aparte de infracţiuni, întrebările referitoare la modul de trai al infractorilor (studierea argoului,

superstiţiilor ce bântuie printre hoţi etc.9

Meritul lui H. Gross este că a cules, sistematizat şi sintetizat pentru prima dată într-un tot

întreg nu numai propria experienţă, ci şi gândurile multor savanţi din diferite ţări ale lumii, care

făceau acelaşi lucru pe căi diferite.

O contribuţie valoroasă în dezvoltarea criminalisticii au adus, savanţii care au stat la

izvoarele ei: Alfons Bertilion (Franţa), Frensis Galton, Henri Fulds, Yiliam Herşel (Anglia), Rudolf

Reis şi Robert Heindl (Germania), Iohan Purkinie (Cehoslovacia), Ioan Vucetici (Argentina),

E.Burinski, V.Lebedev, N.Makarenko (Rusia), Mina Minovici şi Nicolae Minovici, (România)

S.Gh.Doroş, M.Ghoerghiţă, Gh. Golubenco (Republica Moldova) şi mulţi alţii.

A Bertilion, spre exemplu, a propus pentru prima oară sistemul ştiinţific de înregistrare a

infractorilor (antropometria), bazată pe măsurarea unor anumite părţi invariabile ale corpului uman

(a.1883), a elaborat metodica specială de fotografiere a infractorilor conform regulilor de

fotografiere identificaţională (semnalmente) şi a aplicat o metodică nouă de descriere a persoanei

infractorului în scopul identificării (prototipul actualului „portret vorbit”). Tot el, pentru prima oară

8 Gross Hans, Manuale practique d’instruction criminalle, Paris, 1899.9 M. Gheorghiţă, Criminalistica , Editura „MUSEUM”, Chişinău, 1995, p. 3.

8

în ţările europene, a pus începutul utilizării dactiloscopiei în descoperirea infracţiunilor (Paris, anul

1902).10

Apariţia primelor fotografii la cercetarea cazurilor penale a fost atestată în anul 1874 în

România. Astfel a fost pus începutul fotografiei judiciare, iar prin anul 1904, Ştefan Minovici a

început fotografierea cadavrelor în scopul identificării lor.

În anul 1895 în România, pe lângă Palatul Justiţiei din Bucureşti, s-a creat serviciul

identificării judiciare, care, conform fişelor antropometrice faţă şi în profil, precum şi a amprentelor

existente pe cele patru degete de la mâna dreaptă, putea stabili complicitatea persoanei suspectate

de comiterea unei acţiuni criminale concrete, în anul 1914, după cercetările ştiinţifice respective, cu

participarea activă şi nemijlocită a profesorilor Mina Minovici, Andrei Ionescu şi a medicului-legist

Sava Valentin metoda antropometrică a fost înlocuită cu cea dactiloscopică de identificare.11

Dacă la început dactiloscopia şi-a croit greu drumul spre podiumul de onoare al celor mai

corecte mijloace de identificare, astăzi ea cunoaşte o dezvoltare nemaiîntâlnită prin folosirea unor

aparaturi electronice atât la nivel naţional, cât şi internaţional.

Descoperirile ştiinţifice în domeniul medicinii, chimiei, fizicii, biologiei, balisticii etc. s-au

impus zi de zi şi îşi găsesc o mare aplicabilitate în sfera de preocupare a criminalisticei, fiind

utilizate cu succes în combaterea flagelului zilelor noastre.

De la senzaţionala descoperire a lui Daguerre, la folosirea acesteia pentru prima dată în 1854

de judecătoria din Laussane în munca de identificare şi până la celula fotoelectrică sau

telefotografie s-a parcurs un drum lung în fotografia judiciară care este utilizată astăzi pe toate

meridianele globului ca un mijloc eficient de luptă împotriva criminalităţii.

În 1923 la Viena se creaza Comisia Internaţionala de Poliţie Criminală, după creare s-a

încercat o intensă activitate organizatorică de aplicare în viaţă a ideilor de cooperare

internaţională, cele 17 ţări participante luând măsuri practice de creare a evidenţelor criminale

internaţionale. Comisia a început să joace un rol activ în prevenirea şi combaterea criminalităţii,

devenind treptat un centru puternic de coordonare a acţiunilor internaţionale şi de asigurare a

cooperării.12

Participarea specialiştilor români la activitatea de pregătire şi de creare a Comisiei

Internaţionale de Poliţie Criminală a fost efectuată, atât la Congresul de la Monaco, cât şi la cel de

la Viena (care de fapt trebuia să aibă loc în 1916 la Bucureşti, dar a fost amânat din cauza

conjuncturii create în primul război mondial). În 1938 a avut loc la Bucureşti cel de-al XlV-lea

Congres al Comisiei.

Până în preajma celui de-al II -lea război mondial sfera de acţiune a acestui organism lua

amploare, s-au pus bazele unei documentări bine organizate şi destul de bogate. Declanşarea

10 M. Gheorghiţa, op. cit, p. 5.11 И.Ф. Крылов, В мире криминалистики, 1980, p. 15.12 M. Gheorghiţă, op. cit., p. 17.

9

războiului a întrerupt însă activitatea Comisiei internaţionale, Germania nazistă urmărind

subordonarea acesteia intereselor ei politice. Ea şi-a reluat activitatea în 1946, cu Congresul de la

Bruxelles, în 1956 ea îşi reorganizează structura, fiind elaborat şi un statut nou. Cu această ocazie s-

a schimbat denumirea în „Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală” – Interpol, fiind în

acelaşi timp recunoscută de O.N.U. ca organizaţie nonguvernamentală cu statut B. Imediat după

reluarea activităţii problema principală a fost refacerea evidenţelor şi arhivelor criminale, care au

suportat pierderi de pe urma războiului. Trezesc un interes viu şi prezintă o valoare incontestabilă în

studierea istoriei criminalisticei în Occident cărţile ştiinţifîco-publicistice ale scriitorului vest-

german Iurghen Torvald. Astfel, în prima sa operă „O sută de ani ai criminalisticii. Căile de

dezvoltare a criminalisticii” (1974) I. Torvald a expus istoria identificării criminalistice, etapele de

dezvoltare a medicinii judiciare, toxicologiei judiciare şi balisticii judiciare. În cea de-a doua carte a

sa din această serie, tradusă în limba rusă şi întitulată „Criminalistica astăzi. Dezvoltarea serologiei

judiciare” (1980), a concentrat atenţia principală asupra problemelor istoriei dezvoltării cercetărilor

sângelui.

S-a demonstrat importanţa cooperării concrete a criminaliştilor şi medicilor-legişti în

problemele cercetării omorurilor prin exemplificarea acţiunilor penale concrete, examinării

meticuloase a locului acestor infracţiuni, respectării regulilor de ambalare, păstrare şi cercetare a

probelor materiale etc.

În cartea „Urme în praf. Dezvoltarea chimiei şi biologiei judiciare” (1982) I. Torvald, expune

aspectele utilizării realizărilor fizicii, chimiei, biologiei şi altor ştiinţe în criminalistică, în special,

pe baza exemplelor din practica judiciară, demonstrează munca migăloasă a experţilor criminalişti,

ajutorul lor considerabil acordat lucrătorilor de anchetă în dezvăluirea celor mai diverse şi

periculoase infracţiuni. Nu se face abstracţie chiar şi de erorile şi lacunele anchetatorilor,

condiţionate, pe de o parte, de subaprecierea şi necunoaşterea posibilităţilor expertizei judiciare, pe

de altă parte, de supraaprecierea unor metode de cercetare.13

În anul 1984 editura „Progress” (Moscova) propune cititorilor o nouă traducere a cărţii lui

lu.Torvald „100 de ani ai criminalisticei”, întitulată „Secolul criminalisticei” şi constituită din patru

compartimente independente, consacrate istoriei dactiloscopiei, medicinii judiciare, toxicologiei

judiciare şi balisticii judiciare.

Potrivit afirmaţiei vestitului criminalist rus G.F.Krîlov, pentru prima oară apariţia

criminalisticii ca ştiinţă a fost lansată în anul 1893 de profesorul Universităţii din Gratz (Austria)

Hans Gross.

Ca ştiinţă de sine stătătoare criminalistica a apărut în secolul XIX. Pe atunci puţini cunoşteau

ce prezintă această ştiinţă, însă ea şi-a dovedit dreptul la existenţă şi mai mult de o sută de ani se

impune ca ştiinţă teoretică aplicată care contribuie la depistarea, descoperirea, cercetarea şi

13 M. Gheorghiţa, op. cit., p. 5.10

prevenirea infracţiunilor. Criminalistica s-a transformat într-o disciplină ştiinţifica dezvoltată de

factură poliţienească, care exercită o influenţă considerabilă asupra activităţii de combatere a

criminalităţii.

Rolul de întemeietor al criminalisticii a fost disputat şi de francezul Alfons Bertillon. În

această ordine de idei criminalistul german R.Gheindel susţinea, că primul care a dat impuls

apariţiei criminalisticii a fost anume Bertillon, numindu-l „Nestor al criminalisticii”. Nici

contribuţia lui H.Gross, nici a lui A. Bertillon în apariţia şi dezvoltarea criminalisticii, fireşte, nu pot

fi contestate.

După cum menţionează pe bună dreptate I.F.Krîlov, apariţia criminalisticei ca ştiinţă nu a fost

numai meritul unui singur om. Cert este faptul că ea s-a constituit pe parcursul mai multor ani, în

mai multe ţări.14

Şi dacă meritul lui A. Bertillon este de a fi fondat anumite compartimente ale tehnicii

criminalistice (fotografia judiciar-operativă, antropometria, portretul verbal), apoi contribuţia

principală a lui H.Gross a fost crearea sistemului ştiinţific de cunoştinţe criminalistice.

Dacă primul a fost un eminent practician şi avea înclinaţia spre latura practică, apoi al doilea

s-a dovedit a fi un bun teoretician, capabil să generalizeze practica criminalistică avansată şi să o

expună într-un sistem armonios de cunoştinţe.

Examinându-le lucrările ne putem lesne convinge că în ele lipsesc elaborările multor probleme

general-teoretice ale criminalisticei, inclusiv a unor asemenea momente de baza ca obiectul şi

sistemul cursului, metodele cercetărilor criminalistice, rolul criminalisticei în mecanismul juridic de

combatere a criminalităţii, corelaţia şi legăturile ei cu alte ştiinţe.

În Occident lipsesc cu desăvârşire lucrările teoretice despre criteriile de legalitate şi

admisibilitatea utilizării metodelor şi mijloacelor criminalistice în cercetarea infracţiunilor. Sub

pretextul respingerii pericolului ce ameninţă securitatea şi ordinea socială, realizările criminalisticei

sunt utilizate în scopurile clasei dominante. De exemplu, cu ajutorul criminalisticei ei elaborează şi

se aplică intens în practică dispozitive speciale pentru detectarea convorbirilor telefonice şi fixării

conţinutului vorbirii la distanţă, ş.a.15

În problema obiectului, spre exemplu, între savanţii străini nu există unitate de opinii

atestându-se o confuzie a acestor noţiuni. Astfel, savantul criminalist american A.Merghen

examinează criminalistica ca o parte componentă a criminologiei. Un alt savant, germanul E.Zeelici

consideră că, în esenţă, criminalistica este o culegere a tuturor ştiinţelor despre cercetarea

infracţiunilor, iar juristul elveţian Karl Ţbider defineşte criminalistica ca o ştiinţă despre metodele

tehnice şi psihologice de cercetare a proceselor penale.

Dezvoltarea criminalisticei are loc în corespundere cu legile generale de dezvoltare a ştiinţei:

acumularea continuă a cunoştinţelor ştiinţifice, integrarea şi diferenţierea legăturilor şi influenţa 14 И.Ф. Крылов, В мире Криминалистики 1980, p. 16.15 M. Bîrgău, Gh. Gladchi, Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii, Chişinău, 2002, p.32.

11

între teorie şi practică, dezvoltarea accelerată a ştiinţei în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţiifice.

O importanţă mare în criminalistică are legea condiţionării teoriei ei, metodelor şi mijloacelor

criminalistice de necesităţile practice de urmărire penală, operative şi de expertiză.

Studierea şi analiza practicii de cercetare, operative şi de expertiză nu numai că permit

criminalisticei să cunoască legităţile obiective care constituie obiectul ştiinţei, dar şi ajută să

delimiteze cu stricteţe sarcinile sale şi necesităţile practicii în metodele şi mijloacele criminalistice.

Condiţionarea dezvoltării criminalisticei de necesităţile practicii se manifestă în asigurarea

criminalistică a activităţii subunităţilor vizate la exercitarea funcţiilor ce le revin.

O importanţă foarte mare pentru evoluţia criminalisticei are aplicarea activă a realizărilor şi

datelor altor ştiinţe (fizica, chimia, matematica, cibernetica, logica, psihologia etc.). Criminalistica

tratează creator tezele teoretice, metodele şi procedeele altor ştiinţe. Ea le transformă, le

subordonează sarcinilor de combatere a criminalităţii sau creează pe baza lor metode şi procedee

proprii.

3

Sistemul criminalisticei îl constituie un complex interdependent de comportamente sau părţi.

12

Sistemul criminalităţii este compus din 4 componente:

1) Teoria generală a criminalisticei;

2) Tehnica criminalistică;

3) Tactica criminalisticei;

4) Metodica criminalistică (metodica cercetării şi preîntâmpinării anumitor tipuri de

infracţiuni).

Unii autori afirmă ca sistemul este constituit din 3 compartimente:

tehnica criminalistică

tactica criminalistică

metodica cercetării anumitor categorii de infracţiuni, alţi spun că din 5 componente.

Între compartimentele 3 şi 4 autorul rus A. Flipov include al cincilea compartiment care se

referă la metodologie şi anume : Organizarea descoperirii şi investigării infracţiunii

1) Teoria generală a criminalisticei – un sistem de principii, concepţii teoretice, categorii,

noţiuni, metode, definiţii şi termeni care reflectă obiectul criminalisticei, legăturile lui interne

şi externe . Teoria generală este baza metodologică a criminalisticei şi cuprinde:

- ştiinţa criminalistică şi teoriile particulare care reflectă rezultatele cunoaşterii

legităţilor obiective ale realităţii, formează obiectul criminalisticei, care servesc ca

temei ştiinţific pentru elaborarea mijloacelor criminalistice, procedeelor,

recomandărilor;

- cunoaşterea limbajului criminalistic – sistem de noţiuni, definiţii, termeni şi semne

convenţionale cu care se operează în activitatea criminalistică şi de urmărire

penală(cercetarea infracţiunilor).

- cunoaşterea metodelor criminalisticei şi aplicarea lor în activitatea practică

(criminalistică).

2) Tehnica criminalistică – compartiment al criminalisticei care cuprinde în sine recomandările

ştiinţifice de aplicare a metodelor şi mijloacelor, tehnice destinate acumulării şi examinării

probelor precum şi efectuării altor măsuri de descoperire şi preîntâmpinare a infracţiunilor.

Mijloacele, metodele, procedeele tehnicii criminalistice se fundamentează pe ştiinţele tehnice,

umanitare şi de drept, aplicate în lupta contra criminalităţii. Tehnica criminalistică conţine aşa

domenii ca: gabitologia judiciară, balistica judiciară, metode şi mijloace tehnico-criminalistice,

fotografia judiciară, cercetarea documentelor, cercetarea scrisului.

Există trei tipuri de tehnică :

1. Tehnică de teren (inventată însuşi de criminalistică şi împrumutată din alte domenii);

2. Tehnică de laborator

3. Tehnică de protejare.

13

3) Tactica criminalistică – sistem de legităţi ştiinţifice, bazate pe recomandările referitoare la

organizarea şi planificarea cercetării infracţiunii, stabilirea recomandărilor şi metodelor de

comportare a persoanelor implicate în cercetarea infracţiunii.

Tactica criminalistică are ca scop aplicarea cât mai eficientă în procesul cercetării infracţiunilor,

a procedeelor tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, recomandă aplicarea anumitor

mijloace tehnico-criminalistice la efectuarea acestora, de aceea tactica şi tehnica criminalistică

păstrează legătura între ele.

4) Metodica criminalistică – metodica cercetării şi preîntâmpinării anumitor tipuri de

infracţiuni include în sine legităţile ştiinţifice, indicaţiile, şi recomandaţiile metodologice la

cercetarea omorurilor, furturilor, tâlhăriilor, escrocheriilor, accidentelor rutiere etc.

Metodica criminalistică este strâns legată cu tehnica şi tactica criminalistică, deoarece aplică

cunoştinţele acestora la cercetarea infracţiunilor concrete.

4

14

Noţiunea de „metodă criminalistică” poate fi definită ca o totalitate de acţiuni, operaţii şi

mijloace, inerte însuşirii realităţii obiective privind cercetarea infracţiunilor.

Ca şi orice ştiinţă de sine stătătoare, criminalistica elaborează metode proprii de cercetare,

aplicând date din diverse domenii ale ştiinţelor contemporane. În anumite cazuri, ea preia metodele

elaborate de alte ştiinţe, adaptându-le la specificul cercetării criminalistice.

În opinia autorilor ruşi metodele criminalistice au sarcina de a stabili şi a studia legităţile

activităţilor infracţionale şi criminalistice în scopul elaborării teoriilor, studiilor pe bază şi a

recomandărilor teoritico-metodice pentru activitate practică.

Metodele criminalisticei sunt mijloace de soluţionare a sarcinilor ştiinţifice în procesul

cercetărilor criminalistice teoretice şi aplicaţiilor practice.

Metodele elaborate şi aplicate de către criminalistică sânt foarte diverse şi pot fi clasificate

după diferite criterii logice.

După criteriul generalităţii metodele criminalisticei pot fi distribuite în:

general ştiinţifice;

particular ştiinţifice;

speciale.

METODELE GENERAL ŞTIINŢIFICE sânt aplicabile în toate ramurile de ştiinţă şi

sferele de activitate practică. La acestea pot fi atribuite:

I. Metodele raţionale de percepere : 1. Observarea – perceperea oricărui obiect, fenomen,

proces cu scopul de al cunoaşte. În criminalistică obiectele observării pot fi elementele anturajului

locului infracţiunii, semnalmentele exterioare ale persoanelor, semnele şi caracteristicele de

identificare, starea emoţională a persoanelor implicate ca martori, părţi vătămate, infractori etc.; 2.

Descrierea – se indică la semnele obiectelor, fiind un mijloc de fixare a informaţiei observate; 3.

Compararea (juxtapunere, contrapunerea, suprapunerea calităţilor şi semnelor a două sau mai multe

obiecte). Obiecte ale comparării pot fi urmele formă, urmele materie, informaţii memorate,

rezultatele unor acţiuni şi experimente. 4. Experimentul - reconstituirea fenomenului,

evenimentului pentru cunoaşterea legităţilor lui şi comparării cu alte fenomene, evenimente

similare. Prin experimente se creează metodici de cercetare a urmelor, se elaborează procedee

tactice ale unor acte de urmărire penală, se stabilesc cele mai efective metodologii de cercetare a

unor tipuri de infracţiuni. 5. Modelarea – constă în schimbarea obiectului original cu un model

special confecţionat (construit). Acestea pot fi modele de obiecte, sisteme, procese cu care se fac

examinările necesare, iar rezultatele sânt extrapolate la original. Genurile de modelare pot fi

diferite. În criminalistică pot fi aplicate aşa genuri de modelare ca: memorial, fizic, matematic etc.

II. Metodele logice : 1).analiza, 2)sinteza, 3) inducţia, 4) deducţia, 5) ipoteza, 6) analogia.

III. Metodele matematice . 1) măsurarea – obiectele măsurării în criminalistică pot fi

diferite caracteristici fizice ale obiectelor, fenomenelor, proceselor (greutatea, volumul,

15

temperatura, secvenţele de timp, viteză etc.); 2) Calcularea – metodă care stabileşte parametrii

necesari la efectuarea modelării matematice; 3) Calcule geometrice – această metodă este necesară

pentru întocmirea schiţelor, schemelor şi este strâns legată cu măsurarea. 4) Modelarea matematică

– modelarea condiţiilor în care decurg procesele şi fenomenele cu ajutorul calculelor matematice

specifice.

IV. Metode cibernetice o grupă nouă de metode general ştiinţifice care activ încep a fi

aplicate în criminalistică şi permit efectuarea căutării electronice a informaţiei necesare cât şi

prelucrarea ei, modelarea la computer.

METODE PARTICULAR ŞTIINŢIFICE care sunt aplicate pentru rezolvarea unor sarcini

criminalistice sau aplicate fără a fi modificate. La acestea se atribuie metodele fizice, chimice

destinate cercetării structurale de conţinut a unor materiale şi componenţi; metodele biologice

aplicate la cercetarea obiectelor de provenienţă biologică; metodele antropometrice şi antropologice

aplicate la stabilirea persoanei după resturi osoase, descrierea după semnalmentele exterioare a

persoanei întru căutarea ei şi elaborarea criteriilor de recunoaştere după aceste descrieri; metode

sociologice aplicate pentru evidenţierea şi cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor care favorizează

săvârşirea şi camuflarea infracţiunilor, analiza metodelor de comitere a infracţiunilor, strângerea

informaţiei despre randamentul anumitor procedee tactice recomandaţii; metode psihologice

aplicate la elaborarea procedeelor şi combinaţiilor tactice, metodele sociologice care stau la baza

acumulării informaţii şi permit cunoaşterea motivului ţi a modalităţii de comiterea infracţiunii, a

aprecia eficacitatea procedeelor şi metodelor folosite la descoperirea infracţiunii.

METODE SPECIALE – metode elaborate iniţial de către ştiinţa criminalistică şi aparţin

exclusiv acesteia (identificarea criminalistică, dactiloscopia, planificarea acţiunilor de urmărire,

organizarea cercetării infracţiunilor). Aceste metode au rolul de a rezolva problemele tehnico-

criminalistice, tactice şi metodice specifice numai criminalistice.

Criterii de aplicare a metodelor în criminalistică.

Valoarea ştiinţifică a metodei – temeiul ştiinţific şi obiectivitatea datelor obţinute, exactitatea lor;

Securitatea metodei – aplicarea metodei să nu devină un izvor de pericol pentru viaţa, sănătatea persoanei şi a proprietăţii sale;

Legalitatea şi etica metodei – ca obiecte ale examinării în criminalistică şi procedură penală sânt nu numai bunurile, uneltele, urmele dar şi persoanele de aceea trebuie să fie aplicate asemenea metode criminalistice care corespund principiilor constituţionale de legalitate, criteriilor morale ale societăţii;

Eficacitatea (randamentul) să conducă la soluţionarea cu succes a sarcinilor criminalisticei.

5

Legătura cu dreptul penal

16

Dreptul penal stabileşte faptele care sunt considerate infracţiuni, iar Criminalistica furnizează

probe pentru identificarea făptuitorului şi probarea vinovăţiei acestuia.

Legături cu Dreptul procesual penal

Dreptul procesual penal are ca obiect „studiul normelor juridice procesual penale şi al

raporturilor juridice reglementate de acesta”16. Criminalistica oferă probe pentru pornirea procesului

penal.

Codul de procedură penală cuprinde regulile după care se ghidează Criminalistica, referitoare

la cercetarea locului faptei, ascultarea martorilor şi învinuiţilor, percheziţia şi confruntarea,

constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele etc.

Legătura cu Dreptul civil şi Dreptul comercial

Criminalistica probează existenţa sau inexistenţa unor raporturi juridice prin activitatea

expertală.

Legătura cu Medicina legală

Începuturile Criminalisticei au fost legate, până la identificare, de Medicina legală, aceasta din

urmă propulsând-o, de fapt, ca ştiinţă autonomă. Există o întrepătrundere a celor două ştiinţe în

domenii ca: cercetarea urme-lor împuşcăturii, cercetarea plăgilor împuşcate, a leziunilor produse

prin agent vulnerant (traumatologie mecanică), identificarea persoanelor şi cadavrelor etc.

Legătura cu Criminologia

Criminologia contribuie prin mijloacele şi metodele proprii, la prevenirea infracţiunilor.

Metodele şi mijloacele tehnice folosite de criminalistică sunt aplicate imediat după săvârşirea

faptelor penale, sau cît mai aproape de data constatării lor, în timp ce criminologia studiază acelea-

şi fapte, după ce s-a dovedit existenţa lor cu ajutorul probelor oferite de criminalistică, pentru a

stabili cauzele care au favorizat sau au înlesnit comiterea infracţiunii.

Criminalistica răspunde la întrebarea: „Cine a comis infracţiunea?”, iar Criminologia la

întrebarea: „De ce s-a comis?”.

Legătura cu Psihologia judiciară şi Psihiatria

Cele două ştiinţe oferă criminalisticei caracteristicile psiho-sociale ale participanţilor la

procesul penal: învinuit-inculpat, martor, persoană vătămată; minori, bătrâni, bolnavi psihic,

persoane cu handicap etc., pentru adoptarea unor metode şi procedee tactice adecvate.

Legătura cu Logica

Folosirea observaţiei, descrierii, experimentului, comparaţiei; elaborarea şi verificarea

versiunilor pe baza unor metode şi principii logice (analiză-sinteză, inducţie-deducţie, analogie,

silogism etc.).

Legătura cu ştiinţele naturii: Biologie, Chimie, Fizică, Mecanică, Optică, Informatică,

Genetică etc.

16 Ion Neagu, Dreptul procesual penal român, Editura Academiei Române, Bucureşti, 198917

Criminalistica împrumută metode specifice acestor ştiinţe în descoperirea, fixarea, ridicarea,

ambalarea şi examinarea urmelor.

18