UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIUFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

CONF. UNIV. DR. RAMONA TOMA

OPERAŢIUNILE INSTITUŢIILOR DE CREDIT

1

SIBIU2007

2

Capitolul 1

ROLUL ŞI FUNCŢIILE BĂNCII CENTRALE

Sistemul bancar este reprezentat de ansamblul coerent al diferitelor categoriide instituţii financiar-bancare care funcţionează într-o ţară, răspunzând necesităţilor unei etape adezvoltării social-economice.

În general, sistemul bancar dintr-o ţară cuprinde:- cadrul instituţional, format din banca centrală cu rol de coordonare şi

supraveghere, bănci comerciale şi alte instituţii financiare asimilateacestora;

- cadrul juridic, format din ansamblul reglementărilor care guverneazăactivitatea bancară.

În evoluţia sa, sistemul bancar parcurge faze de specializare şisectorizare. Specializarea bancară reprezintă orientarea activităţiidiferitelor bănci doar spre anumite servicii, operaţiuni, produsebancare. Noţiunea de sectorizare poate fi definită ca fiind un tip apartede specializare ce constă în orientarea activităţii bancare spre anumitedomenii de activitate economică.

Într-o economie de piaţă, sistemul bancar îndeplineşte funcţia deatragere şi concentrare a economiilor societăţii şi de canalizare aacestora, printr-un proces obiectiv şi imparţial de alocare a creditului,către cele mai eficiente investiţii. În îndeplinirea acestei funcţii,băncile, ca verigi de bază ale sistemului, urmăresc modul în caredebitorii utilizează resursele împrumutate. Băncile asigură şifacilitează efectuarea plăţilor, oferă servicii de gestionare a risculuişi reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politiciimonetare.

Prin activitatea de colectare de resurse financiare, concomitent cuplasarea lor pe piaţă prin intermediul creditelor şi a altor operaţiunipe piaţa financiară, băncile îndeplinesc rolul de intermediari întredeţinătorii de capitaluri şi utilizatorii acestora.

În vederea realizării obiectivelor finale, banca centrală urmăreştestabilitatea valorii interne şi externe a monedei naţionale, concomitentcu punerea la dispoziţia economiei naţionale a cantităţii optime demonedă necesară creşterii economice. Sistemul bancar, transformândresursele pe care mediul economic i le pune la dispoziţie, se constituieca subsistem al macrosistemului economico-social.

1.1. Banca centrală – scurt istoric, atribuţii

Toate sistemele bancare, cu excepţia celui din Hong Kong, au obancă centrală. Apariţia şi dezvoltarea sistemului bancar (în secoleleXIV şi XV) au precedat apariţia băncilor centrale (în secolul XVII).Banca suedeză Riksbank, fondată în 1668, este considerată prima bancăcentrală, deşi istoricii susţin că prima bancă centrală, în accepţiuneade astăzi, a fost Banca Angliei, fondată în anul 1694. Banca Angliei a

3

fost creată iniţial pentru a se strânge banii necesari războiului contraFranţei. A urmat apoi o diversificare a funcţiilor sale iar banca aprimit, mai târziu, în 1844, dreptul de monopol asupra emisiuniimonetare, pentru Anglia şi Ţara Galilor. Banca Angliei a fost o bancăprivată până în 1946, când a fost naţionalizată.

În alte ţări, crearea băncilor centrale a evoluat mai lent. BancaFranţei a fost fondată în anul 1800. In Germania şi Italia, bancacentrală a apărut după unificarea statelor şi principatelor independente,în ultima parte a secolului al XIX-lea.

Banca Naţională a României a fost fondată în 1880, când doar otreime din capital aparţinea statului, iar în 1929, doar 10% din capitalmai aparţinea statului român. După cel de-al doilea război mondial, BancaNaţională a României a fost preluată de stat şi a făcut parte dinsistemul bancar al unei economii centralizate. Această situaţie acontinuat să existe până la restructurarea sistemului bancar, după 1989,când a fost reorganizată ca bancă centrală.

Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, obiectivulfundamental al Băncii Naţionale a României este asigurarea şi menţinereastabilităţii preţurilor.

Principalele atribuţii ale unei bănci centrale sunt: a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de

schimb; b) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe

teritoriul ţării; c) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia; d) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a

instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionăria sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;

e) administrarea rezervelor internaţionale.

1.2. Funcţiile băncii centrale

Băncile centrale au, în general, următoarele funcţii (deşi uneori,aceste responsabilităţi sunt împărţite cu alte organismeguvernamentale):1

1. Stabilirea şi implementarea politicii monetare şi de creditBanca centrală controlează nivelul masei monetare şi ratele

dobânzii în economie, ca parte a politicii economice generale aguvernului. Această situaţie a condus la dezbateri aprinse, referitoarela independenţa băncii centrale. De regulă, banca centrală colaborează cuMinisterul Finanţelor pentru rezolvarea principalelor probleme alepoliticii monetare şi financiare.

Gradul “adecvat” de independenţă sau autonomie decizională albăncii centrale a constituit o dispută seculară: tentative de subordonare1 Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - „Monedă, credit, bănci”, Ed. Didacticăşi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 230

4

directă faţă de autoritatea guvernului au alternat cu perioade deindependenţă considerată excesivă.

La nivelul Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht (1992)prevede un nivel ridicat de independenţă pentru băncile centrale alestatelor membre şi pentru Banca Centrală Europeană, care împreunăformează Sistemul European al Băncilor Centrale.

Înainte de crearea Băncii Centrale Europene, Banca Centrală aGermaniei - Bundesbank avea garantată prin lege independenţa de a conducepolitica monetară. Se apreciază, în general, că acesta este motivulpentru care Bundesbank a reuşit să realizeze o politică monetarăantiinflaţionistă deosebit de eficientă.

Alte ţări vest-europene (Franţa, Anglia, Italia) au luat măsuri, înspiritul Tratatului de la Maastricht, pentru sporirea gradului deindependenţă decizională pentru băncile centrale. Garantarea prin lege aindependenţei băncii centrale are un rol determinant în a asigurareflectarea, în politica monetară promovată, a condiţiilor economicedintr-o ţară şi nu a celor politice.

Argumentele celor ce se opun independenţei băncii centrale au învedere faptul că politica macroeconomică are obiective mai largi decâtmenţinerea unei rate scăzute a inflaţiei. Totodată, se argumentează căreducerea activităţii economice pentru a realiza un nivel scăzut alinflaţiei, poate duce la nivele înalte ale şomajului şi la restrângereacreşterii economice.

În România, banca centrală este organ al statului, iar membriiConsiliului de Administraţie al BNR sunt numiţi de Parlament. În numeleConsiliului de Administraţie, Guvernatorul BNR prezintă anualParlamentului României raportul BNR, care cuprinde: principalele evoluţiieconomice, financiare, monetare şi valutare; politica monetară în anulprecedent şi orientările pentru anul următor; reglementarea şisupravegherea prudenţială bancară; activităţile BNR, bilanţul anual şicontul de profit sau pierdere.

În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizeazăproceduri şi instrumente specifice pentru următoarele operaţiuni: de piaţă monetară – banca centrală poate efectua pe piaţa secundară

operaţiuni reversibile, cumpărări/vânzări directe sau poate lua îngaj, pentru acordarea de credite colateralizate, creanţe asupra sautitluri ale statului, autorităţilor publice centrale şi locale,regiilor autonome, companiilor naţionale şi altor societăţi cucapital majoritar de stat, instituţiilor de credit sau altor persoanejuridice, poate efectua swap-uri valutare, poate emite certificate dedepozit şi atrage depozite de la instituţii de credit, în condiţiilepe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politiciimonetare;

de creditare a băncilor – banca centrală poate acorda crediteinstituţiilor de credit eligibile, în condiţii de rambursare,garantare şi dobândă stabilite prin reglementări proprii; seinterzice BNR creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip decreditare a statului, autorităţilor publice centrale şi locale,

5

regiilor autonome, companiilor naţionale şi altor societăţi cucapital majoritar de stat;

de control al lichidităţii prin rezerve minime obligatorii – bancacentrală stabileşte regimul rezervelor minime obligatorii pe careinstituţiile de credit trebuie să le menţină în conturi deschise laaceasta; pentru rezervele minime obligatorii, BNR bonifică dobânzicel puţin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la vederepracticate de instituţiile de credit iar pentru neîndeplinireacerinţelor privind nivelul rezervelor minime obligatorii secalculează şi se percep dobânzi penalizatoare.

2. Emisiunea de monedăBanca centrală deţine monopolul emisiunii monetare. In principiu,

moneda se emite în concordanţă cu creşterea economică. Emisiunea demonedă peste necesităţile economice reale - supraemisiunea de monedă -poate duce la inflaţie. Împiedicarea guvernelor de a determina un procesinflaţionist, prin emisiune suplimentară de monedă, poate fi încă unargument în favoarea asigurării independenţei băncii centrale.

Banca centrală asigură tipărirea bancnotelor şi baterea monedelorşi ia măsuri pentru păstrarea în siguranţă a celor care nu sunt puse încirculaţie, precum şi pentru custodia şi distrugerea, când aceasta estenecesară, a matriţelor, cernelurilor şi a bancnotelor şi monedelorretrase din circulaţie.

Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Banca Naţională aRomâniei este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare, subformă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriulRomâniei. Ea stabileşte valoarea nominală, dimensiunile, greutatea,desenul şi alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi monedelor. BNRelaborează programul de emisiune a bancnotelor şi monedelor, astfel încâtsă se asigure necesarul de numerar, în strictă concordanţă cu nevoilereale ale circulaţiei băneşti. De asemenea, BNR poate hotărî anularea sauretragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede care au fostemise şi, în locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri deînsemne monetare.

O decizie a BNR în acest sens o reprezintă denominarea monedeinaţionale. Potrivit Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedeinaţionale, la 1 iulie 2005 moneda naţională a României a fost denominatăastfel încât 10.000 lei vechi (ROL), aflaţi în circulaţie la acea dată,au fost preschimbaţi pentru 1 leu nou (RON). Tot atunci au fost puse încirculaţie noile bancnote şi monede, care s-au folosit în paralel cu celevechi până la 31 decembrie 2006. După această dată, BNR preschimbă baniivechi cu cei noi la sucursalele sale, pe o perioadă de maximum trei ani,adică până la 31 decembrie 2009.

3. Elaborarea şi aplicarea politicii de curs de schimb Banca centrală elaborează şi aplică politica privind cursul de

schimb, stabileşte şi urmăreşte aplicarea regimului valutar pe teritoriulţării. În acest sens, ea este abilitată să:

6

- elaboreze balanţa de plăţi şi alte documente privind poziţiainvestiţională internaţională a ţării;

- stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe piaţavalutară, să calculeze şi să publice cursurile medii pentru evidenţastatistică;

- păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului. Potrivit Regulamentului valutar nr. 4/2005, BNR elaborează

reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare peteritoriul României şi emite autorizaţii pentru operaţiuni valutare decapital, tranzacţii pe pieţele valutare şi pentru alte operaţiunispecifice. 4. Administrarea sistemului de plăţi

În general, banca centrală emite reglementări generale privindinstrumentele de plată, coordonează şi supraveghează sistemele de plăţide interes naţional.

Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Banca Naţională aRomâniei reglementează, autorizează şi supraveghează administratoriisistemelor de plăţi şi poate emite reglementări privind instrumentele deplată utilizate în cadrul acestor sisteme. Ea poate furniza lichidităţiinstituţiilor de credit, prin acordarea de facilităţi şi prin cumpărareade titluri eligibile, în conformitate cu reglementările proprii.

5. Stabilirea şi administrarea rezervelor valutare Banca centrală stabileşte şi menţine rezerve valutare

internaţionale la un anumit nivel pe care îl apreciază ca fiind adecvattranzacţiilor externe ale statului, rezerve care pot fi formate din:- aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;- active externe, sub formă de bancnote şi monede metalice sau

disponibil în conturi la bănci sau la alte instituţii financiare înstrăinătate, exprimate în acele monede şi deţinute în acele ţări pecare le stabileşte banca centrală;

- alte active de rezervă recunoscute pe plan internaţional, inclusivdreptul de a efectua cumpărări de la FMI în cadrul tranşei de rezervă,precum şi deţinerile de DST;

- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valorimobiliare, negociabile sau nu, emise sau garantate de persoanejuridice nerezidente, clasificate în primele categorii de cătreagenţiile de apreciere a riscurilor, recunoscute pe planinternaţional, exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabilepentru banca centrală;

- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise saugarantate de guverne străine sau de instituţii financiareinterguvernamentale, negociabile sau nu, exprimate şi plătibile învalută în locuri acceptabile pentru banca centrală.

Rezervele de valută sunt folosite, în general, atunci când seintervine pe pieţele valutare pentru a controla evoluţia cursului deschimb al monedei naţionale.

Banca Naţională a României este autorizată, conform Legii nr.

7

312/2004, să efectueze următoarele operaţiuni: - să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu lingouri şi

monede din aur sau alte metale preţioase, cu valute, cu bonuri detezaur, obligaţiuni şi alte titluri emise sau garantate de guvernestrăine sau de organizaţii financiare interguvernamentale, cu valorimobiliare emise sau garantate de bănci centrale, de instituţiifinanciare internaţionale, de societăţi bancare şi nebancare;

- să deschidă şi să menţină conturi la alte bănci centrale şiautorităţi monetare, societăţi bancare şi la instituţii financiareinternaţionale;

- să deschidă şi să ţină conturi şi să efectueze operaţiuni decorespondent pentru instituţii financiare internaţionale, băncicentrale şi autorităţi monetare, societăţi financiare şi bancare,organizaţii financiare interguvernamentale din străinătate, precum şipentru guverne străine şi agenţiile lor.

6. Autorizarea, supravegherea şi reglementarea instituţiilor de credit Banca centrală decide care entităţi pot opera ca bănci şi

stabileşte regulile de emitere a autorizaţiilor de funcţionare ainstituţiilor de credit. Ea are competenţa exclusivă de autorizare ainstituţiilor de credit, în anumite condiţii care se referă la: pregătirea profesională şi profilul conducătorilor băncii; nivelul minim al capitalului social subscris, care trebuie vărsat, în

formă bănească, în totalitate, la momentul constituirii; tipurile de activităţi pe care le va efectua instituţia de credit; studiul de fezabilitate al băncii; acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii; structura acţionariatului; sediul băncii.

În România, autorizarea implică două etape: 1. autorizarea de principiu necesară constituirii băncii;2. licenţa pentru funcţionarea propriu-zisă.

Condiţiile de autorizare de către BNR a instituţiilor de creditsunt prevăzute în Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cumodificările şi completările ulterioare, republicată în 2005.

Atunci când o bancă centrală emite o autorizaţie de funcţionareunei bănci, ea apreciază, în principiu, că banca respectivă este condusăcorect. Acest lucru înseamnă că afacerile băncii vor fi conduse prudent,iar depunătorii vor avea încredere că banca le va putea înapoia baniioricând. Desigur, în timp, acest lucru poate fi infirmat.

Autorizaţiile de funcţionare pot fi retrase, dacă banca centralădecide că o bancă nu acţionează prudent, încalcă condiţiile stipulate înautorizaţia de funcţionare sau este în pericol de a nu-şi putea plătidepunătorii. BNR poate retrage autorizaţia de funcţionare unei bănci lacererea băncii sau în una din următoarele situaţii:

- banca nu a început operaţiunile pentru care a fost autorizată întermen de un an de la primirea autorizaţiei sau nu şi-a exercitat,de mai mult de 6 luni, activitatea de acceptare de depozite;

8

- autorizaţia a fost obţinută pe baza unor declaraţii false sau prinorice alt mijloc ilegal;

- acţionarii au decis să dizolve şi să lichideze banca;- a avut loc o fuziune sau o divizare a băncii;- autoritatea competentă din ţara în care are sediul banca străină ce

a înfiinţat o sucursală în România i-a retras acesteia autorizaţiade a desfăşura activităţi bancare.Retrăgând autorizaţia acordată, banca centrală încearcă să oprească

activitatea băncii înainte ca pierderile acesteia să ajungă la nivelul lacare banca nu-şi mai poate plăti deponenţii. Băncile pot da faliment dacăînregistrează pierderi mari prin acordarea unor credite neperformante devalori foarte mari sau dacă efectuează operaţiuni în pierdere, pe pieţelefinanciare.

Dacă depunătorii din alte bănci ar dori să-şi retragă banii înacelaşi timp, nici o bancă nu ar putea să plătească toate sumele ceruteşi, astfel, ar rezulta o criză financiară generală, urmată de colapsulsistemului bancar. O astfel de panică în sistemul bancar are consecinţeeconomice grave, restrângând masa monetară şi creditele.

În loc să retragă autorizaţia de funcţionare, banca centrală poateacţiona pentru ca banca aflată în dificultate să fie salvată. Astfel, eapoate iniţia un aranjament financiar pentru a consolida capitalul băncii,poate insista să fie schimbată conducerea băncii sau poate sprijinifuziunea cu o alta bancă (sau preluarea de către o altă bancă).Falimentul unei bănci ar cauza pierderi depunătorilor şi ar face capublicul să-şi piardă încrederea în sistemul bancar în general.

In cadrul Uniunii Europene, tranzacţiile băncilor străine aflate peteritoriul unei ţări au creat probleme specifice. Aceste bănci primeauautorizaţii de funcţionare, de obicei, în ţările lor de origine şi nu încele în care operau, putând fi, astfel, în afara sferei de influenţă abăncii centrale a ţării în care îşi desfăşoară activitatea. A DouaDirectivă de Coordonare Bancară a Uniunii Europene a creat Licenţa unicăbancară, care permite unei bănci care a primit autorizaţia de funcţionareîntr-o ţară să poată opera oriunde în cadrul UE. Această măsură a creatanumite probleme privind supravegherea sucursalelor băncilor străine.După falimentul răsunător al băncii BCCI din Luxemburg, regulile au fostmodificate, pentru a permite şi băncii centrale din ţara gazdă săintervină atunci când supravegherea băncii în ţara de origine sedovedeşte a fi insuficientă sau defectuoasă.

Pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar,banca centrală emite o serie de reglementări şi monitorizează activitatea instituţiilorde credit.

Băncile centrale reglementează activitatea instituţiilor de credit,de exemplu pentru a controla nivelul şi structura creditelor acordate deacestea. Reglementările emise de BNR, în funcţie de importanţa şi sferade cuprindere, pot fi sub formă de regulamente, ordine, norme şicirculare, având caracter obligatoriu.

Reglementările cantitative limitează nivelul creditelor pe care băncilecomerciale le pot acorda. De exemplu, băncilor li se poate cere să-şi

9

restrângă nivelul creditelor acordate, până la un anume procent dintotalul disponibilului de creditare, pentru o anumită perioadă de timp.

În România, Normele BNR nr. 11/2005 privind limitarea gradului deconcentrare a expunerilor din credite în valută se aplică instituţiilorde credit, persoane juridice române şi sucursalelor instituţiilor decredit străine, autorizate să funcţioneze pe teritoriul României şireglementează gradul de concentrare a expunerilor din credite în valută.Astfel, expunerea unei instituţii de credit din credite în valutăacordate persoanelor fizice şi juridice altele decât instituţiile decredit, înainte de deducerea provizioanelor specifice de risc de credit,nu poate depăşi 300% faţă de fondurile proprii, în cazul instituţiilor decredit, persoane juridice române, sau faţă de capitalul iniţial, în cazulsucursalelor instituţiilor de credit străine, determinate pentru lunaanterioară celei pentru care se efectuează raportarea.

Reglementările calitative încurajează creditarea pentru anumite scopuri,descurajând alte tipuri de credite. De exemplu, într-o ţară cu o balanţăde plăţi deficitară, banca centrală poate cere băncilor să acorde,prioritar, credite pentru exporturi.

În România, Normele BNR nr. 10/2005 privind limitarea riscului decredit la creditele destinate persoanelor fizice se aplică instituţiilorde credit persoane juridice române şi sucursalelor instituţiilor decredit străine, autorizate să funcţioneze pe teritoriul României şireglementează condiţiile minime de acordare, garantare şi derulare acreditelor destinate persoanelor fizice.

Banca centrală răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor decredit pe care le-a autorizat să opereze, acestea trebuind să seconformeze şi altor cerinţe legate de: nivelul minim de solvabilitate (indicatorul de adecvare a

capitalului);Ca autoritate de supraveghere, banca centrală, pentru stabilirea

capitalului adecvat, impune un indicator financiar de adecvare acapitalului, cu scopul de a limita expunerea totală de credit a uneibănci. Băncile au nevoie de o marjă de siguranţă pentru ca, în cazul încare câţiva clienţi nu-şi pot rambursa creditele, banca să fie totuşicapabilă să-şi plătească deponenţii. Această marjă de siguranţă estecapitalul băncii.

Acordul de la Basel se aplică băncilor cu activitate internaţionalăşi prevede un indicator de adecvare a capitalului de minim 8%, începândcu l ianuarie 1993. Autorităţile de supraveghere din foarte multe ţări aupreluat prevederile acestei convenţii în legislaţia naţională.

Banca Naţională a României a stabilit că instituţiile de creditsunt obligate să asigure, în permanenţă, un nivel de solvabilitate deminim 8%, determinat ca raport între fondurile proprii şi totalitateaactivelor şi elementelor în afara bilanţului, ponderate în funcţie degradul de risc de credit.

Dacă indicatorul de adecvare a capitalului, pentru o bancă, scadesub nivelul cerut, el trebuie corectat, fie crescând capitalul băncii(prin emisiune de acţiuni), fie reducându-i activele cu grad mare de

10

risc, prin substituire cu active cu grad de risc redus.Riscul de credit al unei bănci se poate reduce prin “vânzarea”

creditelor sale unei alte bănci sau prin conversia împrumutului întitluri de valoare. Această situaţie apare atunci când creditele (carefac parte din activele băncii) sunt convertite în alte instrumentefinanciare, care nu sunt considerate ca active în bilanţ şi, deci, nusunt luate în calcul în cazul indicatorului de adecvare a capitalului. Înanumite condiţii, totuşi, unele active convertite în hârtii de valoaretrebuie să fie evidenţiate în bilanţ. indicatorul de lichiditate;

Banca centrală poate stabili nivelul minim de lichiditate (indicatorulde lichiditate), respectiv procentul depozitelor bancare şi al altor pasive cetrebuie să fie păstrate în numerar sau în alte active care se pottransforma, repede şi uşor, în numerar. În acest mod, banca centrală seasigură că băncile vor putea satisface cerinţele clienţilor atunci cândaceştia doresc să-şi retragă fondurile şi, astfel, nu se va pierdeîncrederea publicului, fenomen care apare atunci când banca nu poateoferi fondurile solicitate.

Băncile care nu au suficiente active lichide trebuie să asigureindicatorul de lichiditate, fie împrumutând de la alte bănci, fieapelând la banca centrală, în calitatea sa de împrumutător de ultimăinstanţă. rata rezervelor minime obligatorii; expunerea maximă faţă de un singur debitor şi supravegherea

împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cuinstituţia de credit;

Necesitatea raportării creditelor de valori mari, acordate unuisingur client, are ca scop evitarea situaţiei în care incapacitateaclientului de a-şi rambursa datoriile poate să ducă la falimentul bănciicare, astfel, nu va mai fi capabilă să-şi plătească deponenţii. Se maipot impune şi alte reglementari referitoare la creditele mari: în Anglia,de exemplu, băncile trebuie să prezinte un raport special Băncii Angliei,dacă acordă, unui singur client, un credit care depăşeşte 10% dincapitalul băncii; Banca Angliei va trebui să acorde un aviz special, dacălinia de credit acordată unui client depăşeşte 25% din capitalul bănciirespective.

La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanţii săprezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadenţă, motivpentru care cer garantarea creditelor în condiţiile stabilite prinnormele de creditare ale fiecărei bănci.

În România, conform Normelor BNR nr. 8/1999 privind limitareariscului de credit al băncilor, modificate prin Circulara nr. 5/2001 şicompletate prin Norma nr. 11/2002 şi Norma nr. 8/2003, nivelul uneiexpuneri mari (expunere netă faţă de un singur debitor) nu poate depăşi20% din fondurile proprii ale băncii, iar suma totală a expunerilor marinu va putea depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii. Sumatotală a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relaţiispeciale cu banca nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii.

11

Suma totală a împrumuturilor nete acordate de bancă personalului propriu,inclusiv familiilor acestuia, nu poate depăşi 6,5% din fondurile propriiale băncii.

Instituţiile de credit din România au obligaţia să raporteze lunarBăncii Naţionale a României - Direcţia Generală Autorizare, Reglementareşi Supraveghere prudenţială - nivelul indicatorului de solvabilitate, alexpunerii mari şi al împrumuturilor nete acordate persoanelor cu care seaflă în relaţii speciale sau personalului propriu, precum şi familiiloracestuia. clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor neîncasate aferente

acestora şi constituirea provizioanelor specifice de risc; controlul schimburilor valutare; administrarea resurselor şi plasamentelor băncii; raportarea datelor cerute pentru supraveghere şi control.

Banca centrală supraveghează activitatea instituţiilor de creditautorizate să funcţioneze, pe baza raportărilor de prudenţă bancară,precum şi prin inspecţii la sediul băncilor, sucursalelor şi al altorsedii din ţară şi străinătate. Ea solicită instituţiilor de credit, înmod regulat, anumite rapoarte, care privesc: principalii indicatorifinanciari; creditele de valori mari; contul de profit şi pierdere;bilanţul contabil. Analizând aceste rapoarte, autorităţile desupraveghere pot determina dacă o bancă acţionează cu prudenţă şioperează de aşa manieră încât să-şi poată plăti depunătorii oricând.

Băncile care au probleme financiare intră în supravegherea şi apoiîn administrarea specială a băncii centrale. Dacă împrejurările o cer, eava asigura un “portofoliu de salvare”, pentru ca publicul să nu-şi piardăîncrederea în sistemul bancar.

7. Funcţia de bancă a băncilor Un prim aspect legat de această funcţie este faptul că banca

centrală este cea care autorizează funcţionarea instituţiilor de credit în cadrulsistemului bancar şi apoi supraveghează activitatea acestora.

În al doilea rând, banca centrală deschide şi operează conturi curentepentru fiecare instituţie de credit autorizată să funcţioneze. În România,conform Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările şicompletările ulterioare, fiecare instituţie de credit este obligată, întermen de 30 de zile de la data obţinerii autorizaţiei de funcţionare,să-şi deschidă cont curent la BNR. Banca Naţională a României deschideşi operează conturi ale instituţiilor de credit, ale Trezorerieistatului, ale caselor de compensare şi ale altor entităţi, rezidente şinerezidente, stabilite prin reglementări proprii, efectuând decontareafinală, irevocabilă şi necondiţionată, a transferurilor de fonduri înconturile titularilor.

Pentru toate operaţiunile efectuate în conturile deschise înevidenţele sale, cu excepţia conturilor având ca titulari ComisiaEuropeană şi organisme financiare internaţionale, banca centralăstabileşte şi încasează comisioane. Regulamentul BNR nr. 5/2005stabileşte comisioanele practicate de BNR pentru efectuarea operaţiunilor

12

de depunere şi retragere de numerar ale instituţiilor de credit şi aleTrezoreriei statului.

În al treilea rând, băncile centrale solicită celorlalte instituţiide credit să-şi păstreze la banca centrală o parte a depozitelor, subformă de rezerve minime obligatorii, ca depozite nepurtătoare de dobândă (saucu o dobândă mică). Acesta este un aspect al procesului general decontrol monetar: ridicând sau coborând nivelul cerut al rezervelor, bancacentrală poate micşora sau mări capacitatea băncilor de a acorda credite.

Un ultim aspect este legat de faptul că bancă centrală acţionează cabancher al instituţiilor de credit naţionale.

8. Funcţia de împrumutător de ultimă instanţăAcţionând în calitate de împrumutător de ultimă instanţă, banca

centrală acordă împrumuturi băncilor comerciale, pentru a sprijini acelebănci care, temporar, nu au suficiente fonduri lichide pentru a plătisumele cerute de deponenţi. Băncile cu probleme de lichiditate temporarăpot apela la împrumuturi de la banca centrală numai după ce au epuizatposibilităţile de a împrumuta fonduri de la alte bănci sau instituţiifinanciare sau de pe pieţele financiare.

Rata dobânzii la care banca centrală acordă aceste împrumuturi deultimă instanţă are un nivel ridicat, tocmai pentru a determina băncilecu probleme să apeleze mai întâi la alte surse de împrumut. Banca îndificultate, înainte de a apela la această soluţie, trebuie să fiîncercat să obţină credit pe toate căile prevăzute de lege iar acţiuneaîmprumutătorului de ultimă instanţă trebuie să prevină, pe lângă apariţiariscului de sistem şi pierderea încrederii publice în sistemul bancar.

Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Banca Naţională aRomâniei poate acorda băncilor credite pe termene ce nu pot depăşi 90 dezile, în anumite condiţii de creditare, stabilind nivelul minim al rateidobânzii şi criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci, credite care suntgarantate cu - dar fără a se limita la - titluri de stat provenite dinemisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul BNR, depoziteconstituite la BNR sau la alte persoane juridice agreate de BNR. Pentrutoate operaţiunile efectuate, BNR stabileşte şi încasează dobânzi,comisioane şi alte forme de acoperire a riscurilor şi costurilor defuncţionare.

9. Funcţia de bancă a statului Această funcţie decurge, în primul rând, din natura formei de

proprietate a capitalului, în majoritatea cazurilor fiind vorba despreproprietatea statului.

În al doilea rând, în multe ţări, banca centrală gestionează contulTrezoreriei statului.

Potrivit Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Banca Naţională aRomâniei ţine în evidenţele sale contul curent general al Trezorerieistatului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor Publice. In acestcont se reflectă încasările şi plăţile efectuate în numele Trezorerieistatului. BNR percepe comisioane la decontarea operaţiunilor prin contul

13

curent al Trezoreriei deschis în evidenţele sale şi plăteşte dobânzi ladisponibilităţile din acest cont. Banca centrală poate acţiona ca agental statului în stabilirea instituţiilor de credit eligibile pentru aprimi depozite ale Trezoreriei statului, în condiţii stabilite împreunăcu Ministerul Finanţelor Publice.

În al treilea rând, atunci când guvernul împrumută bani dineconomie, banca centrală acţionează ca agent şi consultant al acestuia.Guvernul împrumută de pe piaţa naţională, oferind spre vânzare titluri devaloare (obligaţiuni, bonuri de tezaur). Banca centrală, ca agent alstatului, poate acţiona direct sau prin intermediul altor bănci, înprocesul de emisiune a acestor înscrisuri, în vânzarea şi răscumpărarealor şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente. De asemenea, ea acordăconsultanţă privind cel mai potrivit titlu de valoare care să fie oferitspre vânzare, nivelul dobânzii, condiţiile creditului şi momentul cândtrebuie făcută oferta de vânzare pe piaţă.

Banca centrală gestionează datoria publică, rambursând valoareatitlurilor ajunse la scadenţă şi înlocuindu-le cu noi emisiuni (dacă estecazul). Reducerea generală a nivelului datoriei publice se realizează, decătre banca centrală, prin cumpărarea de titluri de stat de ladeţinătorii acestora (dar din sumele puse la dispoziţie de guvern).

În baza convenţiilor încheiate în prealabil cu MinisterulFinanţelor Publice şi în conformitate cu reglementările proprii, BNRpoate acţiona, cu perceperea unui comision, ca agent pe contul statului,în ceea ce priveşte: plasarea către terţi a emisiunilor de titluri destat şi alte instrumente negociabile de îndatorare ale statului român;exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transferal titlurilor de stat; plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi aspezelor; executarea decontărilor în contul curent general al Trezorerieistatului. Pe de altă parte, Banca Naţională a României nu poateachiziţiona titluri de stat de pe piaţa primară.

În al patrulea rând, banca centrală joacă un rol important încooperarea economică şi financiară internaţională, ea gestionând şiţinând evidenţa operaţiunilor financiare ale ţării cu organismele internaţionale. Îngeneral, banca centrală participă, în numele statului, la tratative şinegocieri externe pe probleme financiare, monetare, valutare, de creditşi de plăţi.

Concluzia care se desprinde din analiza acestor elemente este aceeacă băncile centrale nu exercită funcţiile unei bănci comerciale şi decinu concurează celelalte instituţii de credit ale sistemului.

Cuvinte cheie: sistem bancar, bancă centrală, politică monetară, politicăde curs de schimb, denominare, rezerve valutare, supraveghere prudenţială

Întrebări recapitulative:1. Care sunt argumentele în favoarea necesităţii existenţei unei bănci

centrale?2. Cum reglementează banca centrală sistemul bancar?

14

3. Care sunt activele care pot intra în componenţa rezervei valutare aunui stat?

4. În ce constă autorizarea de către banca centrală a instituţiilor decredit?

5. Explicaţi funcţia de bancă a băncilor a unei bănci centrale.6. La ce se referă funcţia băncii centrale de împrumutător de ultimă

instanţă?7. Cum explicaţi funcţia unei bănci centrale de bancă a statului?

15

Capitolul 2

POLITICA MONETARĂ – COMPONENTĂ ESENŢIALĂ A POLITICII ECONOMICE

2.1. Politica monetară – concept, obiective

Politica monetară reprezintă o componentă esenţială a politicii economice şi seconstituie din ansamblul acţiunilor ce pot fi exercitate de autoritatea monetară asupra maseimonetare şi asupra anumitor active financiare în vederea corectării sau orientării economiei petermen scurt sau mediu.

Prin măsurile specifice pe care le promovează, autorităţilemonetare încearcă să regleze nivelul cererii agregate din economie,influenţând lichiditatea, condiţiile de acordare şi disponibilitateacreditului în economie.2

Obiectivele generale ale politicii monetare şi de credit sunt:stabilitatea preţurilor; creşterea economică; asigurarea echilibruluibalanţei de plăţi; ocuparea forţei de muncă.

Politica monetară devine astfel o soluţie a unei probleme dinamicede control într-un mediu economic aflat în mişcare. Astfel spus, bancacentrală reuşeşte atingerea unei ţinte propuse a cărei formulare depindede preferinţele băncii în raport cu variabilele din mediul economic (deexemplu inflaţia), utilizând şi acţionând asupra unei variabile decontrol, cum ar fi agregatele monetare, rata dobânzii etc.

Majoritatea economiştilor au susţinut ideea conform căreia bancacentrală ar trebui să pună accentul pe stabilitatea preţurilor caobiectiv unic al unei politici monetare iar celelalte obiective, cum arfi creşterea economică sau controlul şomajului să devină obiectiveintermediare. Stabilitatea preţurilor măreşte în mod direct bunăstareaeconomică prin creşterea eficienţei sistemului monetar şi reducereaincertitudinii cu privire la viitor. Aşa cum o arată cazul economiei SUA,o inflaţie stabilizată la niveluri reduse îmbunătăţeşte performanţeleeconomice.

În cazul ţărilor Europei Centrale şi de Est se întâlnesc atâtpăreri care susţin ideea concentrării obiectivelor monetare lastabilitatea preţurilor, cât şi păreri contrare.

Privind înapoi în timp se poate vedea evoluţia conceptelor, de laatribuirea de puteri miraculoase politicii monetare aşa cum o facmonetariştii, până la a o considera prea puţin importantă în a fiutilizată drept remediu al problemelor atât de grave cum sunt inflaţiasau şomajul, aşa cum este ea tratată de neokeynesişti.

Se pare că cel mai notabil impact al principiilor macroeconomiei înplanul politicii monetare este opţiunea pentru obiectivul fundamental alstabilităţii preţurilor. Acest obiectiv este urmărit de către băncile centralefie explicit, sub forma ţintirii directe a inflaţiei (Marea Britanie şiNoua Zeelandă), fie implicit, prin ţinte intermediare (SUA şi zona euro).

2 Turliuc, V. - „Politici monetare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 78

16

2.2. Agregatele monetare - suport al politicii monetare

Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de lichiditate,existente la un moment dat în cadrul unei economii. Pentru a putea lua măsurieficiente de politică monetară este necesar să se cunoască exact volumulmasei monetare. În acest context, masa monetară este obiectul asupracăruia se aplică măsurile de politică monetară.

De-a lungul timpului, băncile centrale au încercat să definească înmod cât mai realist masa monetară. Această problemă a devenit în timpextrem de dificilă datorită expansiunii invenţiilor financiare, care augenerat o serie largă de active evaluabile în bani. Încă din 1980,Sistemul Federal de Rezerve al SUA a modificat această definire, grupândinstrumentele ofertei monetare în aşa-numitele agregate monetare. BCE aadoptat şi ea încă de la constituire aceste forme.

Agregatele monetare sunt mărimi definite de către autorităţile monetare, careservesc ca suport al politicii monetare.

Generalizând criteriile utilizate în selectarea agregatelormonetare se poate adopta o interpretare standard, care acceptăcuprinderea în structura masei monetare a următoarelor active:3

moneda efectivă sau numerarul; moneda de cont, respectiv disponibilităţile în conturile curente; depunerile la termen şi în vederea economisirii; alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.

Mai exact, agregatul monetar desemnează o parte a masei monetareautonomizată prin originea şi funcţiile ei, prin agenţii specializaţicare emit instrumente de plată, prin instituţiile financiar-bancare carele gestionează şi prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.

Plecând de la experienţele altor bănci centrale, Banca CentralăEuropeană a definit trei agregate monetare (M1, M2 şi M3), în funcţie degradul de lichiditate al activelor:

• M1 - masa monetară în sens restrâns - conţine numerarul aflat încirculaţie şi unele sume aflate în conturi de care se poate dispuneimediat. Aceste active sunt sume nete de bani, cu lichiditatea ceamai mare şi pot fi folosite imediat ca mijloc de schimb, fără niciun cost.

• M2 - masa monetară propriu-zisă - cuprinde în plus faţă de M1depozite cu scadenţă mai mică de 2 ani precum şi depoziterambursabile cu preaviz în termen de până la 3 luni. Acestea suntactive cu grad mare de siguranţă dar care nu pot fi obţinuteimediat. Pentru a putea fi convertite în componente ale lui M1 suntnecesare depunerea unei notificări în avans şi plata unorcomisioane sau taxe.

• M3 - masa monetară în sens larg - cuprinde în plus faţă de M2instrumente cu grad ridicat de lichiditate cum ar fi: acordurile derăscumpărare, cote-părţi ale fondului pieţei monetare, precum şiinstrumente de debit cu scadenţă mai mică de 2 ani.

3 Petria, N. - „Monedă, credit, bănci şi burse”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2003, p.86

17

Definirea agregatelor monetare de către Sistemul Federal de Rezerveal SUA nu diferă ca principiu faţă de modelul european. Diferenţe apardoar la capitolul întitulării poziţiilor. În plus mai apare un indicatorL, care desemnează suma totală, care de fapt nu este o expresie a maseimonetare, ci mai degrabă un total al activelor cu cel mai înalt grad delichiditate.

Banca Naţională a României, în raport cu gradul de integrare adiferitelor active în structura masei monetare, a construit agregatelemonetare simbolizate cu M1 şi M2, în care: M1 grupează toate mijloacele de plată sub forma monedei efective şi a

depunerilor în conturi curente nepurtătoare de dobânzi, carereprezintă partea cea mai activă a masei monetare sau lichiditateaprimară. Această componentă mai poartă denumirea şi de masă monetarăpropriu-zisă sau bază monetară.

M2 include, în plus faţă de M1, plasamentele la termen şi în vedereaeconomisirii susceptibile de a fi mobilizate, care reprezintălichiditatea secundară sau cvasimoneda. Aceste plasamente sunt făcutesub forma depozitelor la termen în cadrul băncilor, depozitelor înconturile de economii sau depozitelor cu destinaţie specială.

2.3. Strategiile de politică monetară

În general, banca centrală a unei ţări, în baza măsurilor tacticepe care le adoptă, asigură conturarea unei strategii de politica monetarăcare să corespundă obiectivului fundamental propus.

2.3.1. Strategii indirecte de politică monetară

a) Strategia bazată pe ţintirea cursului valutar (exchange ratetargeting) – Marea Britanie (1990-1992); Franţa, Argentina (1990);Bulgaria (1997). Implementarea unui astfel de regim impune mai multe condiţii: adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă laasigurarea unui nivel scăzut al ratei inflaţiei comparativ cu cel almonedelor sau monedei de care este “ancorat” cursul valutar al proprieimonede; existenţa unui nivel suficient al rezervelor valutare care să permităintervenţii prompte pe piaţa valutară; menţinerea credibilităţii externe a ţării, inclusiv a stabilităţiipolitice şi a cadrului instituţional şi legislativ.4

Argumentele favorabile adoptării unei astfel de strategii sunt: accelerarea fluxurilor comerciale internaţionale şi investiţionale, pringradul mare de stabilitate al monedei naţionale;

4 Costică, I., Lăzărescu, S.A. - „Politici şi tehnici bancare”, Ed. ASE,Bucureşti, 2004, p. 62

18

disciplinarea politicilor macroeconomice pentru menţinerea şirespectarea aranjamentului ales; promovarea cooperării şi coordonării internaţionale în cazul apariţieiunor şocuri externe majore.

Există şi argumente orientate împotriva acestei strategii: necesitatea menţinerii unei rate lunare a inflaţiei mici, care să nudeterioreze nivelul cursului valutar şi competitivitatea externă; costul mare, reprezentat de nivelul rezervelor valutare, dacă înmomentul de stabilire a cursului valutar nu s-a avut în vedere nivelul deechilibru; imposibilitatea ajustării frecvente a cursului valutar deoarece arconduce la deteriorarea încrederii în această strategie şi în bancacentrală; înrăutăţirea finanţării balanţei de plăţi în condiţiile în care nuexistă alte surse decât cele generate de rezervele valutare.

b) Strategia bazată pe ţintirea agregatelor monetare (monetarytargeting) – Germania, Elveţia (după 1973). În acest caz se ridică maimulte probleme legate de: alegerea agregatului monetar reprezentativ; stabilirea unui nivel de creştere al agregatului ales sau a unei benzi defluctuaţie a ratei de creştere a masei monetare; stabilirea modalităţii de gestionare a agregatului monetar drept obiectivintermediar de politică monetară.5

c) Strategia bazată pe ţintirea ratei dobânzii (interest rate targeting)– rata dobânzii este preferată ca obiectiv intermediar de politicămonetară în defavoarea agregatelor monetare în condiţiile în care cerereade monedă înregistrează o puternică volatilitate.

2.3.2. Strategii directe de politică monetară

O strategie directă de politică monetară este ţintirea directă ainflaţiei (inflation targeting) - Noua Zeelandă (1990); Canada, Suedia(1991); Marea Britanie (1992); Finlanda (1993); Spania, Australia (1994);Cehia (1998); Polonia (1999); Ungaria (2001); România (2005).

Precondiţiile trecerii la un regim de ţintire a inflaţiei se împartîn două categorii: cerinţe instituţionale:

- prioritatea absolută a obiectivului de inflaţie;- independenţa băncii centrale în conducerea politicii monetare;- armonizarea politicii monetare cu politica fiscală;- un sistem financiar bine dezvoltat; - un curs de schimb flexibil; - transparenţa politicii monetare.

cerinţe tehnice: - alegerea unui indice de preţuri adecvat (reprezentativ pentru

puterea de cumpărare a banilor şi uşor de înţeles de către public);5 Costică, I. - „Strategii de politică monetară”, Ed. ASE, Bucureşti, 2005, p. 5

19

- stabilirea explicită a unei ţinte cantitative, a intervalului defluctuaţie acceptat şi a orizontului de timp în care se va urmăriatingerea obiectivului;

- construirea de către banca centrală a unui model performant deprognoză a inflaţiei.Principalele caracteristici ale strategiei de ţintire directă a

inflaţiei sunt: - asigurarea stabilităţii preţurilor ca obiectiv unic sau prioritar al politicii

monetare;- publicarea unor ţinte numerice pentru o rată a inflaţiei ce urmează a fi atinsă de-a

lungul unui interval de timp, sub forma unui procent fix sau cainterval;

- independenţa băncii centrale în privinţa instrumentelor utilizate în atingerea rateiţintite a inflaţiei, aceasta rezultând din reducerea roluluiobiectivelor intermediare care pot îngreuna intervenţiile bănciicentrale;

- asigurarea transparenţei şi credibilităţii politicii monetare a băncii centrale;- asumarea răspunderii băncii centrale pentru eşecurile în atingerea ţintelor inflaţioniste

stabilite.Banca centrală trebuie să aleagă acea configuraţie a instrumentelor

de politică monetară care să conducă la maximizarea probabilităţii deatingere a ţintei, ceea ce conferă politicii monetare un puterniccaracter pro-activ.6 Flexibilitatea politicii monetare este cenzuratădoar de costurile neatingerii ţintei, un rol important jucându-levaluarea transparentă a consecinţelor pe termen lung generate prinintermediul măsurilor orientate pe termen scurt adoptate de către bancacentrală. Credibilitatea sporită a autorităţii monetare permitepracticarea unor devieri temporare de la ţintă ca răspuns la apariţiaunor şocuri ce afectează nivelul general al preţurilor, fără transmitereasemnalului de acomodare a unor creşteri permanente în rata inflaţiei.

Un regim de ţintire a inflaţiei are ca avantaje: este transparentşi uşor înţeles de către publicul larg; permite politicii monetare să se concentreze pe aspecte ale mediuluifinanciar intern şi să răspundă mai bine şocurilor din economianaţională; politica monetară nu se mai bazează pe o relaţie stabilă bani-inflaţie.

Noua Zeelandă a adoptat această strategie de politică monetară laînceputul anilor '90, fixând rata inflaţiei în banda 3-5%. Ulterior bandaa fost modificată la 0-2%, după care limita superioară a crescut de la 2%la 3%. Până în anul 1992 s-au resimţit unele probleme la nivelulşomajului, dar după aceea ratele de creştere au fost ridicate, iarşomajul s-a redus.

Canada este o altă ţară care a folosit ţintirea directă a inflaţieiîncepând din februarie 1991. Până la sfârşitul anului 1992 ţinta deinflaţie s-a situat în banda 2-4%, din iunie 1994 limitele au fost redusecu jumătate de punct procentual, la 1,5%-3,5%, iar din decembrie 1996banda ţintă a devenit 1-3%.6 BNR - „Caiete de studii”, mai 2000, p. 9

20

Un alt exemplu în acest sens este Marea Britanie care a adoptatstrategia după ce a părăsit Sistemul Monetar European. Până la începutulanului 1997, banda de ţintire a inflaţiei a fost de 1-4%, iar din mai1997 noul guvern a stabilit ţinta de inflaţie la 2,5% cu un grad limitatde abatere.

Adoptarea regimului de ţintire directă a inflaţiei în Cehia,Polonia şi Ungaria a favorizat reducerea durabilă a ratei anuale ainflaţiei sub pragul de 10%, în proximitatea căruia aceasta a manifestatanterior o tendinţă de stabilizare. 7

Flotarea cursului de schimb (atât cea liberă practicată în Polonia,cât şi cea controlată – dar fără recurgerea la intervenţii masive –utilizată în Cehia) nu a incomodat funcţionarea regimului de ţintiredirectă a inflaţiei, în timp ce banda de fluctuaţie a cursului de schimbadoptată în Ungaria (pentru asigurarea consistenţei cu mecanismul ERM II)a devenit un obstacol major în calea atingerii obiectivului de inflaţie.

Fragilitatea sistemelor bancare la momentul adoptării regimului deţintire a inflaţiei a constituit un element de vulnerabilitate în Cehiaşi Polonia. Calitatea scăzută a activelor bancare (crediteleneperformante având ponderi îngrijorătoare) şi întârzierile consemnate înprocesul de privatizare a acestui sector au făcut ca băncile sădepăşească cu greu perioadele în care politica monetară restrictivă şivolatilitatea cursului de schimb s-au combinat cu recesiunea saustagnarea economică. Accelerarea privatizării băncilor şi creştereaprudenţialităţii în activitatea de creditare (însoţită de reorientareacătre plasamente cu grad redus de risc) au permis depăşirea treptată aacestei situaţii.

În luna august 2005, Banca Naţională a României a adoptat nouastrategie de ţintire directă a inflaţiei, ale cărei realizări principalesunt: continuarea dezinflaţiei, creşterea rolului ratei dobânzii caprincipal instrument de transmitere a politicii monetare, recurgerea lamăsuri complementare pentru asigurarea restrictivităţii condiţiilormonetare (înăsprirea regimului rezervelor minime obligatorii, instituireaunor măsuri prudenţiale şi administrative de temperare a expansiuniicreditului) şi asigurarea unei transparenţe sporite a deciziilor depolitică monetară.

2.4. Instrumentele de politică monetară

Instrumentele de politică monetară diferă de la caz la caz, înfuncţie de poziţionarea ţării în sistemul relaţiilor economice şipolitice internaţionale precum şi de problemele şi de necesităţilefiecărei economii luate în parte.

Fiecare bancă centrală stabileşte participanţii eligibili în cadruloperaţiunilor de piaţă monetară şi activele eligibile pentrutranzacţionare şi garantare pe piaţa monetară.

7 BNR - „Ţintirea directă a inflaţiei în Republica Cehă, Ungaria şi Polonia:implementare şi performanţe”, 2004, p. 39

21

Participanţii în cadrul operaţiunilor de politică monetară trebuie săîndeplinească diferite criterii de eligibilitate, care sunt definite cuscopul de a permite accesul şi un tratament identic pentru toateinstituţiile de credit şi a se asigura că acestea îndeplinesc cerinţeleoperaţionale şi prudenţiale:

- numai acele instituţii care fac obiectul sistemului rezervelorminime obligatorii sunt considerate participanţi eligibili;

- participanţii trebuie să deţină o poziţie importantă din punct devedere financiar. Activele financiare trebuie să îndeplinească o serie de criterii pentru

a fi calificate ca eligibile pentru operaţiunile de politică monetară: - să fie în proprietatea băncii prezentatoare;- să nu fie gajate sau sechestrate;- să aibă o scadenţă ulterioară scadenţei operaţiunii efectuate;- să nu fie emise de banca prezentatoare.

Cele mai utilizate instrumente de politică monetară sunt:a. Operaţiunile pe piaţa deschisă (open-market operations)

Politica de open-market reprezintă intervenţia băncii centrale pe piaţamonetară pentru a creşte sau diminua lichiditatea sistemului bancar.

Operaţiunile de open-market au ca şi caracteristici: 1. Variază în funcţie de evoluţia pieţei şi sunt determinate de

orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună;2. Banca centrală are un rol activ, alimentând piaţa monetară cu

lichidităţi, prin oferte proprii;3. Au un dublu sens: permit băncii centrale să acorde credite dar şi

să împrumute pe această piaţă, reducând lichidităţile băncilor şiale economiei.Operaţiunile de piaţă monetară se efectuează pe baza următoarelor

tipuri de tranzacţii: 1. cumpărări/vânzări reversibile – repo/reverse repo – de active eligibile pentru

tranzacţionare (pensiuni) - tranzacţii reversibile în cadrul cărora, înscopul injectării/absorbţiei de lichiditate, banca centralăcumpără/vinde de la bănci/băncilor active eligibile pentrutranzacţionare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra respectiveleactive la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data încheieriitranzacţiei. Preţul de răscumpărare se compune din preţul de vânzareşi dobânda datorată la scadenţă, aferentă valorii respectivelor activevândute. Rata dobânzii aplicată este rata dobânzii simple, cuconvenţia număr de zile/360.

2. acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare – tranzacţiireversibile în cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate,banca centrală acordă credite băncilor, acestea păstrând proprietateaasupra activelor eligibile aduse în garanţie. Rata dobânzii aplicatăeste rata dobânzii simple, cu convenţia număr de zile/360. Valoareaajustată a activelor eligibile aduse în garanţie trebuie să acopere100% creditul acordat şi dobânda aferentă.

3. vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare - tranzacţii în cadrulcărora, în scopul absorbţiei/injectării de lichiditate, banca centrală

22

vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacţionare şi care implicătransferul proprietăţii asupra activelor eligibile respective de lavânzător la cumpărător, realizat prin mecanismul „livrare contraplată”.

4. emitere de certificate de depozit - tranzacţie în cadrul căreia, în scopulabsorbţiei de lichiditate, banca centrală vinde băncilor certificatede depozit;

5. swap valutar - constă în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşicontrapartidă, prin care banca centrală cumpără/vinde la vedere valutăconvertibilă contra monedă naţională, în scopul injectării/absorbţieide lichiditate şi vinde/cumpără la o dată ulterioară aceeaşi sumă învalută convertibilă contra monedă naţională.

6. atragere de depozite - tranzacţie cu scadenţa prestabilită în cadrulcăreia, în scopul absorbţiei de lichiditate, banca centrală atragedepozite de la băncile participanţi eligibili. Rata dobânzii aplicatăasupra depozitului este prestabilită şi se calculează ca rată adobânzii simple, cu convenţia număr de zile/360. Dobânda se plăteştela scadenţa depozitului.

Politica operaţiunilor pe piaţa deschisă este istoric însoţitoareafirească a politicii de rescont, ambele avându-şi originea în economiaengleză, unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului doritde evoluţia lichidităţii, creditului şi dobânzii.

La fel ca politica de rescont, politica de open-market exercitădouă efecte: un efect cantitativ, asupra mărimii masei monetare încirculaţie  şi un efect de preţ, asupra ratei dobânzii predominante îneconomie.

Efectul cantitativ al politicii de open-market este evident: bancacentrală cumpără sau vinde titluri pe piaţa monetară, titluri pe care, înmodul acesta, le monetizează sau le demonetizează.8 Rezultatul acestortranzacţii este, după caz, creşterea (cumpărarea de titluri) sau scăderea(vânzarea titlurilor) cantităţii de monedă legală în circulaţie.Variaţiile cantităţii de monedă legală se traduc, prin joculmultiplicatorului creditelor, prin variaţii ale întregii mase monetare.

Efectul de preţ al politicii de open-market este şi el evident:banca centrală intervine pe piaţa monetară fie în calitate de vânzător detitluri, fie în calitate de cumpărător de titluri, influenţând, astfel,preţul de echilibru al pieţei respective. Astfel, în cazul în care bancacentrală vinde titluri, preţurile (cursurile) acestora scad, iar în cazulîn care cumpără titluri, preţurile (cursurile) lor cresc.

Cele două efecte coexistă şi se potenţează reciproc. Astfel, opolitică de cumpărare de titluri adoptată de către banca centrală duce lacreşterea lichidităţii bancare şi la scăderea ratei dobânzii, care, larândul lor, acţionează conjugat în direcţia accelerării creşterii maseimonetare. Invers, o politică de vânzare de titluri dusă de către bancacentrală are ca rezultat o reducere a lichidităţii bancare şi o creşterea dobânzilor, care determină încetinirea creşterii masei monetare. 8 Cerna, S. - „Sistemul monetar şi politica monetară”, Ed. Enciclopedică,Bucureşti, p. 106

23

b. Facilităţile permanente (de creditare sau de depozit)Pentru a obţine lichiditate pe termen foarte scurt, participanţii

eligibili pot apela la facilitatea de creditare – credit lombard – acordată debanca centrală, prin colateralizarea creditului cu active eligibilepentru garantare. Valoarea garanţiilor aduse de banca solicitantă trebuiesă acopere în proporţie de 100% creditul şi dobânda aferentă şi trebuieconstituite până la momentul acordării acestui credit. Dacă o bancădatorează fonduri unei alte bănci, dar nu are lichidităţi pentru a achitainstrumentele de plată sau dacă trebuie să întreprindă acţiuni de urgenţăpentru a îndeplini necesarul său minim de rezervă, ea poate retrage osumă nelimitată de bani sub formă de împrumut peste noapte, fără a fiimplicate nici un fel de răscumpărări.

Perioada de acordare a creditului lombard este overnight. Nivelulratei dobânzii este stabilit de către banca centrală, de regulă lanivelul maxim al ratei dobânzii practicate în sistemul bancar, iar încalcul se foloseşte formula dobânzii simple cu convenţia număr dezile/360.

În scopul valorificării excesului de lichiditate, băncile eligibilepot beneficia de facilitatea de depozit la banca centrală. Perioada deacceptare a depozitelor este overnight, ele fiind remunerate la o ratăfixă a dobânzii. Nivelul ratei dobânzii este stabilit de către bancacentrală în conformitate cu obiectivele sale de politică monetară iar încalcul se foloseşte formula dobânzii simple cu convenţia număr dezile/360.

c. Rezervele minime obligatorii Pentru a asigura o lichiditate minimală, fiecare instituţie de

credit este obligată să-şi constituie la banca centrală rezerve minimeobligatorii, astfel având loc un transfer de resurse de la băncile dedepozit la banca de emisiune.9

Sistemul de rezerve minime poate diferi de la o ţară la alta, prin:- baza de calcul, respectiv suma asupra căreia se aplică rata rezervelor

minime;- rata rezervelor minime, care poate fi unică sau eşalonată diferenţiat;- modul de constituire a rezervelor minime obligatorii;- nivelul dobânzii încasate la aceste depozite constituite la banca

centrală. Fiecare bancă centrală stabileşte rata rezervelor minime

obligatorii pentru un anumit interval de timp, prin modificarea acesteiaîntr-un sens sau altul putând influenţa volumul creditelor acordate decătre băncile din sistem: Multiplicatorul creditului = 1/rata rezervelor minimeobligatorii.

9 Dardac, N., Barbu, T. - „Monedă, bănci şi politici monetare”, Ed. Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 2005, p. 389

24

Cuvinte cheie: politică monetară, masă monetară, agregat monetar,operaţiuni de open-market, facilitate de depozit, facilitate de credit,rezerve minime obligatorii

Întrebări recapitulative:1. Care sunt agregatele monetare care se utilizează în România? Dar în

SUA şi zona euro?2. Enumeraţi categoriile de active care intră în componenţa masei

monetare. 3. În ce constă strategia băncii centrale de ţintire directă a inflaţiei?4. Prezentaţi pe scurt operaţiunile de open-market ale unei bănci

centrale.

25

Capitolul 3

BĂNCILE COMERCIALE ŞI OPERAŢIUNILE ACESTORA

3.1. Băncile comerciale – concept, tipologie

Băncile comerciale îşi desfăşoară activitatea atât pe plan interncât şi internaţional, axându-se în principal pe: acordarea de creditepopulaţiei, agenţilor economici şi altor bănci; acceptarea de depuneri dela alte bănci, populaţie şi agenţi economici; operaţiuni valutare;administrarea averilor; plasamentul împrumuturilor; finanţareaschimburilor comerciale ale ţării unde sunt amplasate; acordarea decredite pe termen mijlociu şi lung pentru export, mobilizând în acestscop fonduri prin emiterea de obligaţiuni. De asemenea, aceste bănciacordă credite filialelor bancare sau comerciale ale ţării înstrăinătate, derulează operaţiuni de schimb valutar, mobilizeazăîmprumuturi pentru diferiţi solicitatori străini.

În mod tradiţional, băncile comerciale îndeplinesc trei funcţii:atragerea de depozite, acordarea de credite şi transferul fondurilor.10

În timp, băncile au început să se implice şi să dezvolte şi operaţiunispecifice instituţiilor financiare specializate non-bancare, operaţiuniasociate investiţiilor financiare cum sunt: emiterea, subscrierea şilansarea unor împrumuturi pe bază de obligaţiuni, activităţi de brokerajşi de dealer, managementul portofoliilor investiţionale ale clienţilor,managementul plăţilor curente ale clientelei bancare, cuprinse îndenumirea de activitate bancară de investiţii financiare (investmentbanking). Băncile comerciale, de regulă, poartă denumiri diferite sau suntclasificate în funcţie de anumite criterii cum ar fi: volumulactivităţii, specificul operaţiunilor, domeniul, sectorul de care îşi au,în principal, legată activitatea. Aceste clasificări, ca şi denumireabăncilor comerciale, diferă de la o ţară la alta şi poartă amprentaevoluţiei istorice a sistemului bancar naţional, dar şi a prefacerilor ceau avut loc în domeniul bancar la nivel internaţional.

Cel mai larg criteriu de clasificare este din punct de vedere aldimensiunii operaţiunilor: - bănci detailiste - dezvoltă operaţiuni de valori relativ mici, se

adresează publicului larg, deservind deopotrivă persoane particulareşi firme mici şi mijlocii, au o largă reţea de sucursale şi filiale lanivel naţional, dezvoltă în principal operaţiuni bancare tradiţionale;

- bănci angrosiste - au structuri teritoriale restrânse, de exemplu câte osucursală în diferite centre financiare naţionale sau internaţionale,dezvoltă operaţiuni de valori mari, clientela este formată din maricompanii sau alte instituţii financiare importante, gama operaţiuniloreste foarte diversificată atât în domeniul operaţiunilor bancare

10 Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - “Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 175

26

tradiţionale şi al activităţii bancare de investiţii financiare, câtşi pe zone geografice de cuprindere – naţional şi internaţional. Îndezvoltarea operaţiunilor pe teritoriul naţional folosesc de multe orireţele de sucursale ale băncilor detailiste. Informatizareaactivităţii bancare a diminuat aceste practici, conducând la structuride organizare a băncilor denumite „bănci fără pereţi”.

Un alt criteriu este cel privind spaţiul geografic în care o bancăeste autorizată să îşi desfăşoare activitatea: bănci locale - sunt autorizate să opereze în cadrul unei ţări, într-un

teritoriu, zonă administrativă, deservind, de regulă, publicul şiîntreprinderile mici şi mijlocii, nu dezvoltă operaţiuni custrăinătatea, în care scop utilizează serviciile altor bănciautorizate în acest sens. Astfel sunt băncile cantonale din Elveţia,băncile locale şi regionale din Japonia, unele din băncile statelordin SUA, băncile landurilor din Germania;

- bănci cu arie de cuprindere naţională - sunt autorizate să efectuezeoperaţiuni pe tot teritoriul unei ţări, au reţea de sucursale şi decele mai multe ori sunt autorizate să dezvolte şi operaţiuni custrăinătatea;

bănci internaţionale - desemnează băncile care au centrala amplasată într-o ţară, centru financiar sau teritoriu off-shore, dar a căroractivitate se desfăşoară în totalitate sau preponderent în străinătateprin sucursalele sau subsidiarele lor (instituţii financiare saubancare internaţionale independente, dar pe care le controlează, deregulă, în proporţie de 30-40% din totalul activelor). Acest termeneste utilizat şi pentru instituţii financiar-bancareinterguvernamentale al căror capital provine din două sau mai multeţări şi a căror activitate specifică, desfăşurându-se la nivelinternaţional, depăşeşte graniţele unei ţări (Banca ReglementelorInternaţionale; Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;Banca Mondială etc.).

Băncile comerciale sunt foarte diversificate, ele putând fidiferenţiate şi după tipul operaţiunilor sau sfera teritorială decuprindere. De aceea, denumirea de bancă comercială este asociată unuitermen care îi defineşte specificul, astfel: bănci universale - sunt denumite acele bănci care efectuează toate

operaţiunile bancare şi care nu îşi limitează activitatea la anumitesectoare;

bănci specializate - este denumirea generică pentru a desemna băncilecomerciale sau instituţiile de credit care, de regulă, alături deoperaţiuni bancare de bază, dezvoltă preponderent operaţiuni bancarede un anumit tip sau într-un anumit domeniu.

Din punct de vedere al specificului operaţiunilor pe care leefectuează şi/sau al domeniului sau sectorului de activitate pe care îldeservesc, denumirile şi grupările diferă de la o ţară la alta, fiindfoarte diverse: bănci de afaceri - realizează cea mai mare parte a activităţii pe plan

intern, atrăgând depozite şi acordând credite pe diferite termene

27

agenţilor economici autohtoni, susţinându-i financiar în activitatealor;

bănci de depozit - sunt, în esenţă, asemănătoare băncilor de afaceri, darterminologia este utilizată în unele ţări în care se face distincţieprin autorizările date de banca centrală între bănci care au dreptulsă atragă fonduri sub formă de depozite şi instituţii financiar-bancare care nu au acest drept. În Franţa, băncile comerciale senumesc bănci de depozit. În SUA şi Germania aceste bănci se ocupă şide emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare, acordarea de credite pegaj de hârtii de valoare societăţilor financiare etc. După anii `60,băncile de depozit au început să acorde o atenţie deosebită credităriiactivităţii de comerţ exterior şi operaţiunilor valutare, înfiinţândîn acest scop, sucursale şi agenţii în străinătate;

case de emisiune - sunt instituţii bancare care asigură plasarea pepiaţă a unor emisiuni de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiunietc.); în Anglia aceste instituţii sunt considerate “merchant banks”,în timp ce în SUA sunt calificate drept „investment banks”;

case de scont - sunt specializate în acordarea de credite pe termenscurt, prin scontarea instrumentelor de plată şi credit;

bănci specializate pe domenii sau sectoare de activitate - sunt bănci agricole,bănci pentru comerţ sau pentru industrie, care oferă întreaga gamă deservicii bancare predominant în domeniul denumirii care le definesc;

bănci de investiţii (de dezvoltare) - acordă credite pe termen mediu şi lungîntreprinderilor industriale şi din alte ramuri economice pentruinvestiţii, procurându-şi fondurile pe baza unor forme de economisirepe durate mai îndelungate decât cele obişnuite;

bănci ipotecare - acordă împrumuturi pe termen lung garantate cu oipotecă asupra imobilelor deţinute de debitori;

bănci de comerţ exterior sau de import-export - creditează, pe diferitetermene, producătorii/exportatorii autohtoni, pentru a-i sprijini înactivitatea de promovare a produselor ţării respective pe pieţeleexterne, garantează creditele externe şi efectuează operaţiuni de casăîn favoarea importatorilor şi exportatorilor. În unele ţări (Elveţia,Belgia), finanţarea activităţii de comerţ exterior este realizată debăncile comerciale şi într-o proporţie redusă de băncile de depozite,fără a exista o bancă specializată în acest scop. În alte state aufost create instituţii bancare guvernamentale cu o activitate strictprofilată în acest sens, care singure sau în colaborare cu băncilecomerciale, sprijină promovarea exporturilor ţării respective(Eximbank în SUA, Banca de import-export a Japoniei, Banca pentruComerţ Exterior a Franţei).

După anii ’80, la nivelul sistemului bancar s-au manifestat douătendinţe. Una prin care băncile specializate au început să desfăşoare,alături de operaţiunile specifice care iniţial le defineau, activităţibancare de orice tip, pentru orice client care se prezenta la ghişeu, dindorinţa de a deveni mai competitive ca urmare a relaxării reglementărilorbancare naţionale. Aceste bănci au fost denumite bănci globale sau universale,în sensul că dezvoltă întreaga gamă de operaţiuni financiar-bancare

28

indiferent de domeniul sau sectorul de provenienţă al clientului saucalitatea juridică a acestuia. Modelul băncii universale este predominantîn Europa continentală, impunându-se în a doua jumătate a secolului alXIX-lea, perioadă când bancherii au angajat băncile în activităţi diverseşi în special în operaţiuni internaţionale.11

A doua tendinţă a fost dezvoltarea operaţiunilor bancare de investiţiifinanciare, operaţiuni care în cazul unor bănci au devenit predominante:vânzarea şi distribuţia de noi titluri financiare emise, eliminândintermediarii financiari tradiţionali, consultanţă financiară.

3.2. Standardele bancare internaţionale

Băncile din România sunt preocupate de atingerea standardelorbancare internaţionale, în scopul recunoaşterii lor de către comunitateabancară internaţională şi de către clienţi, ca bănci cu un bun renume.

Există două documente deosebit de importante în care sunt precizatestandardele privind desfăşurarea activităţilor bancare: Convenţia de laBasel, care abordează problema capitalului băncilor şi Directivele deCoordonare Bancară ale Uniunii Europene, care se referă la acordarea delicenţe băncilor.

a). Convenţia de la BaselGuvernatorii băncilor centrale din ţările “Grupului celor 10” s-au

întâlnit în decembrie 1987 la Basel (Elveţia) şi au semnat un acordprivind criteriile ce trebuie avute în vedere în stabilirea dimensiuniioptime a capitalului unei bănci, acord cunoscut sub denumirea deConvenţia de la Basel.

Începând din anul 1974, sub auspiciile Băncii ReglementelorInternaţionale au fost convenite o serie de acorduri (Acordurile de laBasel) prin care au fost stabilite standardele de supraveghere bancară şide dimensionare adecvată a capitalului băncilor comerciale: Concordatulde la Basel – 1974, 1975, 1983; Acordul de la Basel – 1988, 1990, 1992,1996, 2004.

Acordul de al Basel (1988 şi modificările ulterioare) privindstandardele de capital a prevăzut următoarele elemente: definirea capitalului:

- capital de bază: capital social, rezerve obligatorii;- capital suplimentar (max. 100% din capitalul de bază): rezerve

din reevaluări, alte rezerve, provizioane generale,împrumuturi pe termen lung.

stabilirea ponderilor de risc: 0% - risc nul (rezerve, titluri destat); 20% - risc minim (depozite interbancare, obligaţiuniguvernamentale); 50% - risc mediu (obligaţiuni municipale, crediteipotecare); 100% - risc mare (titluri de valoare, credite).

11 Dardac, N., Barbu, T. - „Monedă, bănci şi politici monetare”, Ed. Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 2005, p. 201

29

indicatorul de adecvare a capitalului: raportul minim care trebuie săfie menţinut între capitalul băncii şi suma activelor ponderate înbaza gradului de risc:

- capital de bază + capital suplimentar raportate la activeponderate cu gradul de risc să fie cel puţin 8%;

- capital de bază raportat la active ponderate cu gradul de riscsă fie cel puţin 4%.

Ca urmare a Convenţiei de la Basel, băncile din majoritatea ţărilorlumii respectă reglementările privind capitalul adecvat - standard minim,fapt care elimină, în parte, un tip de concurenţă, întrucât respectândaceastă cerinţă se restrânge posibilitatea băncilor de a atrage clienţinoi prin simpla mărire a volumului creditelor acordate.

Băncile trebuie astfel să găsească alte soluţii în lupta deconcurenţă. O bancă ale cărei împrumuturi sunt limitate de mărimeacapitalului său de bază trebuie să găsească alte metode de creştere aacestui capital, pentru a putea acorda mai multe credite. Aceste metodepot include sporirea profitabilităţii activităţii băncii sau a rezervelorsale, convingând acţionarii să investească fonduri mai mari şi să vândăinvestitorilor mai multe acţiuni.

Noul Acord de la Basel (Basel II – iunie 2004) se bazează pe treipiloni:

cerinţe minime de fonduri proprii: rata de adecvare a capitalului minim 8%;active ponderate în funcţie de:

- riscul de credit;- riscul de piaţă;- riscul operaţional.

control individualizat: accentuarea rolului autorităţii de supraveghere;implementarea unor mecanisme de intervenţie timpurie a bănciicentrale;

disciplină de piaţă: cerinţe de raportare mai detaliate către bancacentrală şi către public (structura acţionariatului, expunerile larisc, adecvarea capitalului la profilul de risc).b). Standardele bancare europene Standardele bancare stabilite de Uniunea Europeană se aplică numai

pentru ţările membre. Uniunea Europeană este cea mai mare piaţă bancarădin lume, crearea acesteia necesitând timp şi eforturi semnificative.

Primul pas a fost făcut în anul 1977 prin adoptarea Primei Directive deCoordonare Bancară, care a definit conceptul de “instituţie de credit” şi aprecizat condiţiile necesare pentru acordarea autorizaţiei în domeniulbancar. Directiva a luat în considerare aplicarea reglementărilor ţăriigazdă pentru sucursalele băncilor din alte ţări membre ale UE.

A Doua Directivă de Coordonare Bancară a fost adoptată în perioada 1988-1989 şi a devenit pe deplin operaţională în anul 1993, odată cu intrareaîn funcţiune a pieţei unice. Această directivă are în vedererecunoaşterea reciprocă, de către ţările membre, a sistemului fiecăreiade autorizare şi supraveghere bancară. Acest pas a impus creştereacooperării între organismele de supraveghere şi reglementare din ţărilemembre, fapt ce a deplasat accentul preocupărilor de la ţara gazdă la

30

ţara de origine pentru activităţile desfăşurate de orice bancă din UE.Mecanismul esenţial este Licenţa Unică Bancară, ceea ce înseamnă căautorizarea, acordată într-o ţară, dă unei instituţii un "paşaport" careîi permite să-şi desfăşoare activitatea în orice ţară din UE.

3.3. Reglementări privind activitatea bancară din România

Activitatea instituţiilor de credit româneşti este reglementată delegislaţia specifică domeniului, respectiv Legea nr. 58/1998 privindactivitatea bancară, cu completările şi modificările ulterioare,republicată în M.O. din 24.01.2005. În acelaşi timp, activitatea băncilorcomerciale este sub autorizarea şi supravegherea băncii centrale.

Băncile comerciale joacă un rol activ în luarea deciziilor privindactivitatea lor, comparativ cu rolul pasiv jucat în perioada sistemului“monobancar”, specific economiei centralizate. Autonomia este însă şi înprezent limitată, potrivit anumitor cerinţe pe care băncile trebuie să lerespecte.

Astfel, sunt stabilite anumite reglementări cu scopul de a asiguraconcurenţa în sectorul bancar şi pentru a limita poziţiile de monopol.Băncile nu au voie să încheie contracte, înţelegeri sau acorduri care le-ar putea conferi o poziţie dominantă pe piaţa monetară sau posibilitateade a dicta politicile comerciale în sectorul bancar.

Un alt set de limitări are în vedere asigurarea eficienţeiactivităţii de supraveghere realizată de Banca Naţională a României.Băncile comerciale trebuie să aibă conturi curente deschise la BNR şi săpăstreze rezerve minime obligatorii. Totodată, băncile comerciale trebuiesă întocmească anumite situaţii, să aibă evidenţele la zi şi să pună ladispoziţia inspectorilor băncii centrale aceste evidenţe. O altă cerinţăeste asigurarea confidenţialităţii bancare.

În alte privinţe, băncile au autonomie considerabilă. Legea privindactivitatea bancară stabileşte activităţile ce se pot desfăşura debăncile persoane juridice române sau de sucursalele băncilor străinedeschise în România, în limita autorizaţiei acordate, astfel:- acceptarea de depozite;- contractarea de credite, operaţiuni de factoring şi scontare a

efectelor de comerţ, inclusiv forfetare;- emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi credit;- plăţi şi decontări;- leasing financiar (prin societăţi distincte, constituite de bănci în

acest scop);- transferurile de fonduri;- emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;- tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu: instrumente

monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de depozit); valută;instrumente financiare derivate; metale preţioase, valori mobiliare;

- intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea deservicii legate de acesta;

- administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul

31

acestora;- custodia şi administrarea de valori mobiliare;- depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori

mobiliare;- închirierea de casete de siguranţă;- consultanţă financiar-bancară;- operaţiuni de mandat.

Una dintre principalele activităţi ale băncilor comerciale esteaceea de acordare a creditelor. Băncile pot oferi o gamă variată decredite, în condiţii şi cu scadenţe diferite, decizia de acordare sauneacordare de credite solicitanţilor având la bază bonitatea persoanelorîmprumutate.

Băncile pot să cumpere, să vândă, să administreze active monetaresau să le păstreze în custodie sigură, să efectueze transferuri, plăţisau operaţiuni de compensare. De asemenea, ele pot să deţină titluriasupra activelor monetare, fie sub forma garanţiilor pentru credit, fieîn numele clienţilor.

Băncile comerciale au o autonomie considerabila în ceea ce priveştemodul în care îşi utilizează profiturile, cu condiţia să menţină un nivelminim de rezerve obligatorii. Băncile pot să realizeze provizioane pentruriscuri şi credite neperformante, să constituie fonduri de rezervă,fonduri pentru dezvoltare sau să distribuie profitul sub formadividendelor.

3.4. Particularităţi ale sistemelor bancare actuale

Având în vedere sistemul de organizare şi rolul diferitelorinstituţii bancare din ţările dezvoltate şi în dezvoltare, pot fi scoaseîn evidenţă atât diferenţele ce există între dimensiunile şi structurilebancare din diferite ţări, cât şi locul predominant pe care îl deţinbăncile ţărilor dezvoltate în desfăşurarea relaţiilor financiareinternaţionale.

În cadrul sistemelor bancare ale ţărilor lumii, mutaţiile surveniteîn evoluţia economiei mondiale şi a sistemului monetar-financiar s-aumanifestat pe mai multe planuri.

În primul rând, a avut loc un puternic proces de concentrare a activităţiibancare. Amploarea operaţiunilor derulate, fondurile tot mai marisolicitate de clienţi, riscurile de insolvabilitate ale debitorilor, darşi dorinţa de a-şi spori câştigurile şi puterea de penetrare pe altepieţe, au determinat accentuarea procesului de unificare a băncilor înconsorţii sau sindicate bancare. În fiecare ţară se regăsesc câtevagrupuri bancare care domină şi controlează întreaga activitate îndomeniu.

A doua tendinţă o constituie procesul de internaţionalizare a sistemelorbancare din ţările dezvoltate. Practicând o politică agresivă de implantare înnoi puncte financiare de pe glob, aceste bănci consideră extinderea lorpe alte pieţe ca parte integrantă a politicii de dezvoltare. Aceastăatitudine este determinată de o serie de factori, cum ar fi: restricţiileimpuse pe plan naţional privind beneficiile sau dezvoltarea activităţii

32

lor; posibilitatea, prin amplasarea în alte ţări, de a-şi diversificasursele active şi de împrumut; atitudinea defensivă sau, după caz, carăspuns la interesele clienţilor sau la concurenţa băncilor străine.Pentru o bancă, internaţionalizarea activităţii presupune creştereanumărului valutelor în care operează, extinderea spaţiului geografic dincare provine clientela, implantarea de sedii în străinătate.

Ca rezultat al acestei tendinţe, anumite ţări au început să fieconsiderate, cu precădere, pieţe favorabile pentru dezvoltareaoperaţiunilor valutar-financiare (SUA, Singapore, Luxemburg, Elveţia), nunumai pentru ţările dezvoltate, dar şi pentru unele ţări în dezvoltarecare au dobândit venituri (de exemplu, ţările OPEC) sau care doresc să-şidezvolte propria reţea bancară. În acest context, internaţionalizareastructurilor bancare din ţările dezvoltate are ca efect “strivirea”structurilor bancare din alte ţări, în special din cele în dezvoltare.

Concentrarea forţei economice şi financiare la nivelul unui grup destate a constituit premisa creării în aceste ţări a unor sisteme monetareşi financiare care să răspundă suplu cerinţelor determinate deschimburile internaţionale iar monedele lor să ocupe un loc important înplăţile internaţionale. În mod asemănător, alte compartimente aleeconomiilor naţionale ale acestor ţări - sistemul bancar, de asigurări,financiar - şi-au diversificat gama operaţiunilor şi sfera relaţiilor,transformându-se treptat în verigi importante în desfăşurarea relaţiilormonetar-financiare internaţionale. Procesul s-a concretizat în formareacentrelor financiar-bancare internaţionale, care s-au dezvoltat în oraşe aparţinândacestor ţări (Londra, Paris, New York, Tokyo, Zurich, Frankfurt). Acestecentre s-au transformat în poli de convertire, atragere şi plasare afondurilor la nivel internaţional, ele deservind firmele naţionale şi pecele din alte ţări.

Dorinţa de a-şi asigura venituri certe şi sporite a determinat o atreia tendinţă, respectiv dispariţia treptată a deosebirilor dintre operaţiunilediferitelor instituţii bancare de tip clasic şi ale celor nebancare, toate fiindpreocupate de diversificarea serviciilor oferite clienţilor şi evoluândastfel spre bănci globale, multifuncţionale. Marile grupuri bancarecreate oferă clienţilor, indiferent de provenienţa acestora, rezidenţisau nerezidenţi, întreaga gamă de servicii bancare, de la simpleconvertiri valutare, până la montarea unor împrumuturi uriaşe. Procesulglobalizării se manifestă nu numai în cazul băncilor comerciale careoperează la nivel internaţional, ci şi la celelalte bănci.

Restructurarea bancară constituie a patra caracteristică a sistemelorbancare actuale.

Dintre fuziunile bancare implicând ţările dezvoltate, se remarcă celedin SUA, Japonia, Elveţia şi Uniunea Europeană.

Investiţiile străine în sectoarele bancare ale ţărilor emergente au crescut puternicîn ultimii zece ani, devenind un element important al globalizăriiactivităţii bancare începând cu a doua jumătate a anilor `90. Valoarealor, cuantificată prin fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere însectorul bancar, s-a majorat de la 2,5 miliarde USD în perioada 1991-

33

1995, la 51,5 miliarde USD în următorii 5 ani şi la 67,5 miliarde USD înintervalul 2001-2005.

În aceste zone, se disting trei grupuri de investitori: - băncile globale, care au o prezenţă globală pe numeroase pieţe din

întreaga lume; în perioada 1991-2005, ele au deţinut 1/3 din totalulinvestiţiilor străine în sistemul bancar al economiilor emergente, înspecial din America Latină şi mai recent, din Asia;

- băncile comerciale cu o strategie regională, orientată spre ţărileemergente; în America Latină, 60% din fluxurile de investiţii străine însectorul bancar provin de la băncile din regiune; în Europa Centrală şide Est, 70% din investiţiile străine au ca origine băncile europene; înAsia, 25% din fluxurile investiţionale provin de la băncile din regiuneşi o altă parte, de la entităţi stabilite în Singapore şi Hong Kong;

- alţi investitori, incluzând fonduri private de investiţii şi corporaţiifinanciare; de exemplu, fondurile de investiţii reprezintă cei mai mariinvestitori străini în sectorul bancar din Coreea, în timp cecorporaţiile financiare americane şi-au făcut simţită prezenţa în afaragraniţelor ţării, în economii din centrul şi estul Europei.

După anul 1990, băncile şi-au concentrat atenţia spre raţionalizareastructurii costurilor interne şi îmbunătăţirea eficienţei operaţiunilor desfăşurate,concomitent cu stabilitatea mai mare a profiturilor prin diversificareaveniturilor. Un efect vizibil al acestor orientări îl reprezintă valulachiziţiilor şi fuziunilor din sfera financiar-bancară, care a marcat adoua jumătate a deceniului trecut.

În prezent, consolidarea rămâne o opţiune strategică pentrubancheri, în ciuda încetinirii considerabile a ritmului fuziunilor şiachiziţiilor, comparativ cu anii `90. Consolidarea sectorului bancarintern în Europa a continuat, chiar dacă la un nivel redus, preluăriletransfrontaliere scăzând semnificativ. Dezamăgirea legată dedificultăţile întâmpinate în formarea unei pieţe bancare paneuropene adeterminat un grup de bănci europene să reducă dimensiunile jocurilorstrategice transfrontaliere, pentru a-şi adânci poziţia pe piaţa bancarăinternă.

Băncile din multe ţări urmăresc o strategie agresivă de expansiunebazată pe dezvoltarea activităţii de retail, creditele ipotecare,produsele de economisire, cardurile de credit şi liniile de credit fiindcâteva din sectoarele cu o rată de creştere înaltă.

O ultimă trăsătură a sistemelor bancare contemporane rezultă dinutilizarea monedei electronice prin intermediul aplicaţiilor Internet banking şiMobile banking. Dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi convergenţa pieţelorfinanciar-bancare şi de comunicaţii au creat cadrul favorabil dezvoltăriipieţei serviciilor de tip bancă la distanţă.12

Serviciile bancare electronice permit realizarea unor operaţiuni întimp real, asigură accesul clientelei, fără restricţii de timp şidistanţă, la produsele şi serviciile oferite şi contribuie la reducerea

12 Dardac, N., Barbu, T. - „Monedă, bănci şi politici monetare”, Ed. Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 2005, p. 208

34

costurilor tranzacţionale ale clienţilor, prin restrângerea numărului deoperaţiuni care solicită prezenţa fizică la sediile băncilor.

3.5. Operaţiuni desfăşurate de băncile comerciale

Este evidentă diferenţa enormă între operaţiunile limitate,efectuate de bancheri la începuturile activităţii bancare şi gamacomplexă de servicii care pot fi oferite de o bancă modernă. Pe măsură cebăncile s-au dezvoltat, mulţi experţi au încercat să definească ce seînţelege prin termenul de “bancă”, dar încă nu s-a ajuns la o definiţieunanim acceptată.

O bancă este o instituţie căreia i se acordă permisiunea, îngeneral sub forma unei autorizaţii/licenţe, de a efectua tranzacţii cubani. Cu alte cuvinte, o companie este bancă dacă este recunoscutăoficial ca bancă. Deşi aceasta este o definiţie “închisă” (o bancătrebuie să fie recunoscută ca bancă) ea este, în general, acceptată.

Potrivit reglementărilor care guvernează activitatea bancară dinRomânia, băncile sunt persoane juridice autorizate să desfăşoare, înprincipal, activităţi de atragere de depozite de la persoane juridice şifizice şi acordare de credite în nume şi cont propriu.

Funcţiile principale ale unei bănci sunt:13

să atragă depozitele băneşti ale clienţilor, persoane fizice şijuridice (atragerea fondurilor). O bancă atrage bani de la clienţiisăi, persoane fizice şi/sau juridice, prin conturi bancare, plătindu-le, în schimb, dobândă pentru depozitele constituite. Plata acestordobânzi reprezintă o cheltuială pentru bancă.

să permită clienţilor să-şi retragă banii sau să-i transfere în alteconturi (transferul fondurilor). Băncile furnizează şi serviciiprivind plăţile prin transferul fondurilor (atât electronic cât şiprin instrumente de plată), în numele şi la cererea clienţilor lor.Banca percepe un comision pentru acest serviciu, comision a căruimărime variază în funcţie de valoarea sumei şi tehnica de transfer abanilor.

să acorde împrumuturi clienţilor care solicită credite, folosinddepozitele atrase (plasarea fondurilor). Băncile împrumută clienţilorlor sume de bani pentru finanţarea afacerilor acestora sau pentrunevoi personale. Clientul trebuie să plătească comisioane şi dobândăpentru creditul primit, care pentru bancă reprezintă un venit.

În afară de aceste operaţiuni, persoanele juridice şi, într-oproporţie mai mică cele fizice, pot avea şi alte solicitări decât celeprivind activitatea de bază a băncilor. Băncile oferă o gamă largă deservicii care aduc venituri din comisioanele şi spezele percepute pentruefectuarea lor, astfel: - valuta. Băncile din toată lumea vând valută la cursuri de schimb

competitive şi percep un comision pentru serviciul prestat.Principalii concurenţi ai băncilor în acest domeniu sunt casele de

13 Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - “Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 175

35

schimb valutar şi agenţiile de turism, în special din zonele dedestinaţie ale călătoriilor de vacanţă.

- cecurile de călătorie. Cecurile de călătorie sunt cele mai cunoscuteservicii bancare oferite persoanelor care călătoresc. Cecurile pot fifolosite ca atare, pentru plata bunurilor şi serviciilor, în diferiteţări ale lumii sau pot fi schimbate în numerar.

- încasarea taxelor şi amenzilor. Persoanele care trebuie să plăteascătaxe sau amenzi pot folosi sistemul bancar pentru plata sumelordatorate diferitelor instituţii publice sau private.

- casetele pentru păstrarea valorilor. Clienţii unei bănci pot folosiseifurile acesteia pentru păstrarea unor valori, banca percepând înschimb un comision. În baza acestui serviciu, clienţii îşi pot lăsaspre păstrare articole de valoare, cutii închise, testamente sau altedocumente importante. Banca emite o chitanţă pentru bunurile lăsate înpăstrare, asumându-şi astfel răspunderea asupra acestora.

- seifurile. Acest tip de serviciu, la fel ca şi casetele de valori,implică folosirea unor spaţii special amenajate care aparţin băncii.Clientului i se pune la dispoziţie un seif, accesul la seif fiind subun dublu control, banca păstrând o cheie şi clientul cealaltă. Accesulla seif poate avea loc oricând în timpul orelor de program ale băncii,timp în care clientul poate retrage sau depune orice obiecte saudocumente.

- banca la distanţă. Această sintagmă se referă la posibilitateabăncilor de a oferi clienţilor serviciul bancar la domiciliu, printelefon sau Internet. Folosind metode electronice, clienţii au accesla conturile lor fără să-şi părăsească domiciliul.

- asigurarea de călătorie. De regulă, băncile oferă un pachet standardprin care asigură clientul împotriva principalelor riscuri decălătorie contra plăţii unei prime de asigurare. Principalul riscacoperit prin aceste asigurări este cel privind asistenţa medicală, înpuţine ţări străine având acces direct la un tratament de urgenţăgratuit. Asigurarea de călătorie permite rambursarea sumelorcheltuite, deşi poate exista o limită maximă a sumei recuperabile.

- achiziţionarea şi vânzarea hârtiilor de valoare. La cerereaclienţilor, băncile pot oferi servicii de vânzare şi cumpărare dehârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni). Când un client doreşte săfacă astfel de afaceri, în primul rând va solicita băncii cursul pepiaţă al hârtiilor de valoare pe care doreşte să le cumpere sau, dupăcaz, să le vândă, informaţii pe care banca le obţine de la un broker.In baza informaţiei primite, clientul este cel care decide. Tranzacţiaeste executată de către bancă, potrivit ordinului clientului iarexecutarea acesteia trebuie confirmată în scris. Pentru acestserviciu, banca primeşte un comision de la broker şi nu de la client.

- consultanţă în afaceri. Acest tip de serviciu este oferit de bănci îngeneral agenţilor economici de dimensiuni reduse, contra unuicomision. Banca se comportă ca un analist financiar şi sfătuieşteclientul cum să-şi amelioreze problemele financiare (bugetul devenituri şi cheltuieli, costurile, debitorii, fluxurile de numerar).

36

În activitatea băncilor comerciale se disting două grupe deoperaţiuni: operaţiuni active - reflectă utilizarea fondurilor atrase în vederea

obţinerii de profit prin diferenţa de dobândă încasată comparativ cucea plătită pentru atragerea de resurse: - creditele acordate clienţilor, pe diferite termene, al căror obiect

de creditare este foarte variat şi diferă de la o bancă la alta,pentru care încasează dobânzi şi comisioane;

- depozitele plasate - ca orice entitate care are fonduri temporardisponibile, o bancă comercială le poate plasa la alte bănci pepiaţa naţională sau internaţională, de regulă pe termen scurt,încasând dobândă;

- participaţiile - se referă la investirea fondurilor băncii înacţiuni la diferite companii. Aceste acţiuni, ca investiţiifinanciare pe termen lung, aduc băncii un venit anual sub formă dedividende;

- investiţiile financiare în alte titluri financiare - se referă laplasamente atât în titluri financiare pe termen scurt cât şi petermen lung, un loc important deţinându-l titlurile emise de stat(certificate de trezorerie, obligaţiuni guvernamentale). Toate dobânzile încasate de bănci din plasarea fondurilor sunt

denumite dobânzi active. operaţiuni pasive - reflectă fondurile proprii sau atrase de care

dispune o bancă pentru desfăşurarea activităţii sale şi se referă la: - capitalul social şi fondurile de rezervă - la înfiinţare, orice

bancă trebuie să-şi constituie un capital social minim, conformreglementărilor băncii centrale;

- conturile curente şi conturile la termen - reprezintă 60-70% dintotalul resurselor, fiind constituite din sumele depuse la bancă declienţi pentru efectuarea de plăţi sau pentru păstrare;

- împrumuturile de la alte bănci - dacă fondurile proprii şi celeatrase nu îi sunt suficiente sau apar decalaje în raport cuobligaţiile de plată, o bancă se poate împrumuta de pe piaţainterbancară sau de la banca centrală;

- împrumuturile subordonate - sunt împrumuturi luate de la altebănci, pe termen lung şi care nu pot fi rambursate anticipat, decâtîn caz de faliment al băncii debitoare, pentru banca creditoareacestea fiind plasamente financiare pe termen lung. Caracteristicalor principală, de unde şi denumirea, este că în caz de falimentsau lichidare a băncii, rambursarea lor are o poziţie subordonatăfaţă de toţi ceilalţi creditori ai băncii care au prioritate lamasa credală. Dobânda plătită de bănci pentru fondurile atrase poartă denumirea

de dobândă pasivă. Principiul de bază în practica bancară este ca întotdeauna suma

dobânzilor pasive să fie mai mică decât suma dobânzilor active.Diferenţa este destinată să acopere cheltuieli curente ale băncii(chirii, salarii, cheltuieli administrative de operare, constituire de

37

rezerve) şi să realizeze profit. Aceste venituri şi cheltuieli suntreflectate în contul de profit sau pierdere.

Cuvinte cheie: bancă comercială, bancă universală, bancă specializată,bancă locală, bancă internaţională, concentrare bancară, restructurarebancară, dobândă activă, dobândă pasivă, operaţiuni active, operaţiunipasive

Întrebări recapitulative:1. Ce operaţiuni poate desfăşura o bancă comercială?2. Ce prevăd standardele bancare europene şi cum sunt îndeplinite acestea

în România?3. Care sunt prevederile principale ale Acordului Basel II?4. Care sunt caracteristicile sistemelor bancare actuale? 5. Prezentaţi pe scurt operaţiunile active ale unei bănci comerciale.6. Prezentaţi pe scurt operaţiunile pasive ale unei bănci comerciale.

38

Capitolul 4

OPERAŢIUNILE BANCARE DE ATRAGERE A FONDURILOR

4.1. Tipuri de conturi bancare

Atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice, bănciledeschid, în evidenţa lor, următoarele tipuri de conturi: conturi de depozit (la termen), în monedă naţională şi/sau în valută, conturi

în care depunerile se fac pentru un anumit termen, perioadă în caretitularii nu pot efectua nici depuneri în cont, nici plăţi din acesteconturi;

conturi curente (la vedere), în monedă naţională şi/sau în valută, conturi încare titularii pot face operaţiuni de încasări şi plăţi curente;

conturi de împrumut. În funcţie de anumite activităţi specifice, pentru clienţii

persoane juridice, băncile mai deschid şi alte tipuri de conturi, cumsunt: conturi blocate, în care sunt depuse sume în monedă naţională şi/sau în

valută, reprezentând capitalul social necesar constituirii uneisocietăţi comerciale. După ce clientul prezintă la bancă dovadaînregistrării societăţii la Registrul Comerţului, contul estedeblocat, iar sumele sunt virate în contul curent al societăţii;

conturi blocate cu destinaţie specială, în monedă naţională şi/sau în valută, încare disponibilităţile titularului sunt temporar blocate în raport deo anumită operaţiune, ca măsură de protecţie pentru bancă şi pentrubuna desfăşurare a unor obligaţii de plată către străinătate(acreditive, garanţii etc.);

conturi pentru credite, destinate sa evidenţieze creditele (în monedănaţională şi/sau în valută) acordate de bancă clienţilor şi din careurmează ca aceştia să dispună plăţi;

conturi cu suma dobândită prin participare la licitaţiile valutare, care evidenţiază sumeîn monedă naţională sau în valută rezultate din operaţiunile devânzare/cumpărare de valută sau monedă naţională pe piaţainterbancară, ordonate de client şi efectuate de bancă în contulacestuia.

Contul de depozit (la termen) este disponibil atât pentru persoanefizice cât şi pentru persoane juridice, iar depozitele se pot realiza fieîn monedă naţională, fie în valută, la majoritatea băncilor.

Depozitele sunt constituite pe perioade de timp prestabilite, deregulă de 1, 3, 6, 9 sau 12 luni. Astfel de conturi de folosesc atât decătre clienţi persoane juridice, care au un surplus de capital, cât şi depersoane fizice, care îşi permit ca o perioadă de timp să depoziteze oanumită sumă de bani.

Clienţii îşi pot deschide un astfel de cont la o sucursală/filialăa unei bănci, de obicei fiind stabilită o sumă minimă necesară pentrudeschiderea unui cont de depozit.

39

Pentru deschiderea contului se completează o cerere şi se plăteşteun comision de deschidere, contul respectiv primind un număr. Ladeschidere clientul primeşte un extras de cont, în care este înscrisnumărul contului şi suma depusă iniţial, până la închiderea contuluinemaifiind eliberate alte extrase de cont.

Ratele de dobândă pentru depozitele la termen depind de perioadapentru care s-a făcut depozitul şi diferă de la o bancă la alta şi de laun client la altul (persoană fizică sau juridică). Ele se pot modifica înfuncţie de nivelul inflaţiei, de evoluţia de ansamblu a dobânzilor pepiaţă sau a dobânzii practicate de alte bănci. Rata dobânzii stabilită înmomentul deschiderii unui cont de depozit se menţine neschimbată pe toatăperioada pentru care s-a constituit depozitul, ea trecându-se încontractul de deschidere a contului.

Dobânda se calculează pentru o lună de 30 de zile, luându-se înconsiderare rata dobânzii pentru un an de 360 de zile. Ea se plăteşte lasfârşitul lunii şi se constituie, separat, într-un cont curent, din carese pot face retrageri lunar.

În cazul în care clientul îşi retrage capitalul înainte de termenulpentru care a constituit depozitul în cont, dobânda, pentru toatăperioada până în momentul retragerii, se calculează aplicându-se ratadobânzii pentru conturile curente.

De regulă, rata dobânzii la conturile de depozit este mai maredecât rata dobânzii oferită la conturile curente. Diferenţa dintre celedouă rate ale dobânzilor încurajează investitorii să-şi păstreze baniisub formă de depozite la termen.

Scadenţa reprezintă momentul în care perioada pentru care au fostdepuşi banii în contul de depozit a luat sfârşit. Clientul poate lăsabanii în continuare în cont pentru o nouă perioadă de timp, dar acestlucru nu este realizat automat de către bancă. Dacă nu s-a convenit oclauză de reinvestire a sumei din cont, depozitul în discuţie, plusdobânda aferentă, cumulată pe perioada respectivă, sunt trecute într-uncont curent. În final, titularului i se eliberează un extras de cont,specificându-se închiderea sau lichidarea contului la termen.

Principalele avantaje ale unui cont de depozit sunt:- obţinerea de către clienţi a unei rate mai mari a dobânzii;- accesul la dobândă lunar, fără a mai aştepta scadenţa contului spre a

o încasa;- posibilitatea împrumutului de la bancă, în baza contului de depozit,

fără a fi necesară o garanţie suplimentară.Contul curent (la vedere) este cel mai utilizat, titulari putând fi

atât persoanele fizice cât şi cele juridice. Astfel de conturi se potdeschide în monedă naţională sau în valută, fiind utilizate pentrudepuneri şi retrageri curente, pentru plata cecurilor emise de titulariilor sau pentru plăţi dispuse de aceştia.

În baza disponibilului în cont, băncile eliberează clienţilorcarnete de cecuri după anumite criterii care variază de la bancă labancă.

40

Unele bănci condiţionează deschiderea conturilor curente deexistenţa unei sume iniţiale minime, iar retragerile ulterioare se potface în limita acestei sume, care rămâne permanent în cont. Acest tip deconturi funcţionează numai pe sold creditor iar clienţii trebuie să aibăpermanent în cont o sumă minimă. Dacă disponibilul unui client ajunge subsoldul minim restabilit, clientului i se poate cere să-şi închidă contulsau să depună suma corespunzătoare. În anumite condiţii, unele băncipractică şi plăţi în descoperit de cont (overdraft) pentru clienţii deîncredere, dacă:- în mod cert urmează o încasare;- perioada de creditare este scurtă.

Pentru a deschide un cont curent, o persoană trebuie să completezeo cerere de deschidere şi să plătească un comision de deschidere. Pentrupersoanele juridice, cererea trebuie însoţită şi de alte documentereferitoare la activitatea firmei (contract de societate, statut defuncţionare etc.), clienţii trebuind să completeze şi o fişă cu specimenede semnături.

Clientul poate folosi acest cont pentru a depune şi/sau retragebani şi poate cere un extras de cont pentru a verifica operaţiunilefăcute într-o perioadă de timp.

Pentru diferitele operaţiuni efectuate de bancă în contulclientului se percepe un comision. Ori de câte ori are loc o operaţiune,clientul este informat asupra mărimii comisionului care se va reţine debancă direct din cont. Tipurile şi nivelul comisioanelor variază de labancă la bancă, fiind diferenţiate în funcţie de serviciile şi produselebancare oferite prin operaţiunile efectuate în cont.

Dobânda pentru depozitele la vedere se calculează şi se trece încont la intervale regulate, în general lunar sau anual. Modalitatea decalcul este similară conturilor de depozit: dobânda se calculează pentruo lună de 30 de zile, luându-se în considerare rata dobânzii pentru un ande 360 de zile.

Ratele dobânzii la conturile curente sunt, în mod normal, mai micidecât cele plătite pentru conturile de depozit.

Avantajele pentru client ale unui cont curent sunt:- acces permanent la banii din cont;- poate folosi un carnet de cec;- diferite venituri îi pot fi plătite direct în acest cont;- prin intermediul contului poate face plăţi pentru diferite servicii;- dobânda este vărsată în cont.

Avantajele pentru bănci sunt:- obţin un venit regulat, fără a fi obligate să plătească dobândă (în

majoritatea cazurilor);- în situaţia în care nu percep comisioane pentru operaţiunile efectuate

în astfel de conturi, costurile determinate de gestionarea lor nu suntridicate, comparativ cu nivelul sumelor depozitate.

O caracteristică a contului curent priveşte posibilitatea de a fiutilizat de client şi pe sold debitor (descoperit de cont - overdraft),această facilitate şi suma limită până la care un astfel de cont se poate

41

afla pe sold debitor stabilindu-se între bancă şi client la cerereaacestuia.

În situaţia în care contul curent este descoperit, clientulplăteşte băncii dobândă, la o rată convenită cu banca.

În situaţia în care un cont devine descoperit, fără ca înainte săfi existat o înţelegere în acest sens sau dacă limita stabilită a fostdepăşită, rata dobânzii care se plăteşte pentru acest descoperit de contneautorizat este mult mai mare decât rata dobânzii pentru cel autorizat.

În schimbul acestor avantaje, clienţilor de regulă nu li seplăteşte dobândă la soldul creditor şi adesea băncile percep comisioanepentru dreptul acordat clienţilor de a utiliza un astfel de cont. Anumitebănci nu percep comision pentru operaţiunile efectuate atât timp câtsoldul contului este creditor (nu lucrează în descoperit de cont).

În prezent, facilităţile conturilor de împrumut sunt utilizatepredominant de persoane juridice şi într-o proporţie redusă de persoanefizice. Pentru obţinerea unui credit, clienţii completează o cerere încare specifică scopul împrumutului. La acordarea creditului, bancasolicită de regulă şi o garanţie cu scopul de a se proteja faţă deevenimentele imprevizibile şi faţă de riscul de insolvabilitate alclientului.

Ratele dobânzii diferă de la o bancă la alta, fiind stabilite înfuncţie de categoria clientului împrumutat şi de termenul pentru care seface împrumutul. Odată ce a fost aprobat creditul, rata rămâneneschimbată până când se procedează la modificarea dobânzilor peeconomie. Banca centrală stabileşte periodic rata dobânzii de referinţă,care influenţează ratele dobânzilor practicate de băncile comerciale.

În momentul aprobării împrumutului, banii se înregistrează într-uncont asemănător contului curent, numit cont de disponibilităţi dincredite (în monedă naţională şi/sau în valută), din care se pot faceplăţi corespunzător obiectului creditului acordat. Pentru gestionareaîmprumutului, banca percepe un comision. Dobânda se calculează lunar şise preia direct din contul clientului.

Conform Regulamentului BNR nr. 2/2004 privind utilizarea codurilorIBAN în România, structura codurilor IBAN atribuite în România deinstituţiile de credit conturilor clienţilor lor constă într-un şir de 24caractere alfanumerice care, considerate de la stânga la dreapta, auurmătoarea semnificaţie:

42

Codul IBAN (International Bank Account Number) reprezintă un şir decaractere care identifică în mod unic la nivel internaţional contul unuiclient la o instituţie financiar-bancară, cont utilizat pentruprocesarea plăţilor în cadrul sistemelor de plăţi sau prinschemele de tip bănci corespondent.

4.2. Deschiderea conturilor

Potrivit Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară republicatăîn 2005, băncile sunt autorizate să deschidă conturi persoanelor fiziceşi juridice române şi străine. Acest drept al băncilor se regăseşte înautorizaţia de funcţionare eliberată acestora de BNR şi în Statutul deorganizare şi funcţionare al fiecărei bănci comerciale.

Referitor la deschiderea conturilor în monedă naţională,reglementările nu impun restricţii, acestea putând să apară ladeschiderea conturilor în valută.

Relaţia dintre bancă şi client începe odată cu deschiderea contuluişi depunerea primei sume. Atunci când se solicită deschiderea unui contbancar este important ca banca să obţină cât mai multe informaţii desprenoul său client. O bancă nu este obligată să accepte pe oricine dreptclient şi nu este prudent să deschidă un cont dacă informaţiile pe carele deţine privind caracterul, situaţia solicitantului şi naturaactivităţii nu satisfac exigenţele prudenţei bancare.

La deschiderea unui cont, clienţii persoane fizice trebuie săprezinte un act de identitate şi cererea de deschidere a contului.

Dacă doresc să deschidă un cont, clienţii persoane juridicerezidente, care desfăşoară activităţi comerciale, trebuie să prezintebăncii următoarele documente:- actele de constituire a societăţii (actul constitutiv, sentinţa judecătorească

privind autorizarea funcţionării societăţii şi constituirea legală aacesteia, eventuale acte adiţionale);

- actele doveditoare privind dreptul de utilizare a sediului social (act de proprietate saucontract de închiriere înregistrat la Direcţia Generală a FinanţelorPublice);

43

- documentele de contact cu banca (cererea de deschidere de cont, fişa cuspecimenele de semnături ale persoanelor cu drept de semnătură înbancă şi ale persoanelor împuternicite a reprezenta societatea,încheierea cu privire la nivelul plafonului de casă admis);

- certificatele de înregistrare a firmei (la Registrul Comerţului, codul unic deînregistrare);

- dovada plăţii unei taxe de deschidere de cont (sumă variabilă de la bancă labancă).

Odată ce banca primeşte aceste documente şi le găseşte în bunăordine, poate începe procedura deschiderii contului. Pentru a obţine câtmai multe informaţii privind noul client şi pentru a evita un interviudirect cu prea multe întrebări, băncile preferă să folosească formularede cerere.

Pe lângă obţinerea informaţiilor necesare despre un client nou,banca trebuie să obţină şi specimenele de semnături cerute pentru uncont, printr-un document în care sunt desemnate persoanele ce pot operaîn acel cont şi specimenele de semnături ale acestora.

Conturile personale pot fi deschise numai în numele unei singurepersoane; în general, deţinătorul contului poate mandata maxim 2 persoanecare să aibă drept de semnătură pentru acest cont.

Conturile pentru persoane juridice necesită două semnături: aconducătorului societăţii şi a contabilului. Fiecare dintre cei doi poatemandata până la două persoane care să aibă drept de semnătură în numelelor. Pentru a fi valabilă, împuternicirea trebuie să poarte ştampilaoficială a societăţii. În cazul companiilor străine care operează peteritoriul României, poate fi cerută doar o semnătură.

Au dreptul să opereze în bancă, în contul unei societăţi, doarpersoanele împuternicite de către Adunarea Generală aAsociaţilor/Acţionarilor sau cei împuterniciţi prin contractul desocietate:

Depunerea capitalului social (pentru societăţile nou înfiinţate)Prima operaţiune de ghişeu a unei societăţi comerciale este

deschiderea de cont, care implică plata taxei de deschidere de cont şidepunerea capitalului social. De fiecare dată când se depun în contulsocietăţii (sau se transmit din alte bănci sume care reprezintă capitalsocial), se va specifica obligatoriu pe foaia de vărsământ, chitanţă sauordin de plată (în monedă naţională sau valută) că suma reprezintă "aportla capitalul social". Documentul de depunere astfel completat eliminăeventuale dificultăţi ulterioare de la Oficiul Registrului Comerţului, înmomentul când capitalul sau proprietarul se modifică.

Pentru disponibilităţile în cont ale clienţilor lor, băncilebonifică dobânzi, în moneda contului (monedă naţională sau valută). Deasemenea, pentru serviciile oferite, băncile percep comisioane, speze,dobânzi, în moneda serviciului efectuat.

Alimentarea conturilor societăţii se poate face de către:- societatea însăşi, prin depuneri de numerar sau transferuri de fonduri din

conturi ale societăţii deschise la alte bănci;

44

- alte persoane juridice sau persoane fizice, prin depuneri de numerar sau printransfer bancar.

Depunerile de numerar se fac la casieria băncii. Destinaţia plăţilor în monedă naţională nu este controlată de către

bancă. În unele cazuri însă, în conformitate cu reglementările învigoare, ea poate fi condiţionată, astfel:- plata salariilor în numerar este condiţionată de plata anterioară

integrală a obligaţiilor faţă de Bugetul statului, Bugetulasigurărilor de stat etc.;

- plata dividendelor este condiţionată de plata impozitului pe profit şia impozitului pe dividende.

Celelalte plăţi în monedă naţională ale unei societăţi, efectuateconform reglementărilor în vigoare, nu pot fi blocate decât printr-ohotărâre judecătorească şi pot fi controlate doar de organele abilitatede stat (Curtea de Conturi - pentru firmele cu capital integral sauparţial de stat, Direcţia Generală a Finanţelor Publice, GardaFinanciară, Poliţia Economică etc.).

4.3. Funcţionarea conturilor

Oricât de exacte ar fi, doar verificările de la începutul relaţieibancă-client nu sunt suficiente. Este prudent ca şi evoluţia ulterioară acontului să fie supravegheată de bancă, aceasta obţinând informaţii cumar fi: posibilitatea de a oferi clientului noi produse şi serviciibancare, ca urmare a modificărilor intervenite în activitatea clientului(reflectate în rulajul contului); corectitudinea operaţiunilor derulateprin cont; utilizarea corectă a creditelor, corespunzător destinaţieipentru care au fost acordate. Prin urmărirea funcţionării unui cont,banca poate descoperi şi semnale de avertizare asupra deteriorăriisituaţiei financiare a clientului.

Sursele de informaţii utilizate de bancă pentru a monitoriza conturileclienţilor sunt:- Cecurile. Urmărind plăţile prin cecuri ale clienţilor, banca poate vedea

cum îşi cheltuiesc aceştia banii. Prezentarea unui cec pentru aretrage o sumă foarte mare poate arăta că urmează să se facă oachiziţie importantă pentru firmă sau în scop personal sau urmează oschimbare în activitatea firmei sau în stilul de viaţă al clientului.Dacă se trage concluzia că, în mod repetat, a fost schimbat modul deoperare în contul unui client (sume retrase, frecvenţa retragerilor,nealimentarea contului), atunci examinarea cecurilor poate evidenţiadificultăţile financiare ale firmei sau ale clientului.

- Serviciile prin cont curent. Cunoscând detalii despre serviciile ordonate declient şi operate prin contul său curent, banca poate avea o imagineasupra obligaţiilor cu caracter de regularitate ale clientului.Plăţile către diverşi beneficiari sau către alte bănci ar puteaînsemna că acel client are multe obligaţii contractuale sau că bancala care are contul a pierdut o posibilitate de a oferi acestui clientalte produse şi servicii bancare.

45

- Creditarea contului. Acesta reflectă intrările de numerar cu o anumităfrecvenţă, din diferite alte surse. Orice schimbare a ritmicităţii saua sumelor ar putea indica dificultăţi sau chiar probleme potenţialeale fluxului fondurilor. De exemplu, în cazul clienţilor persoanefizice, dacă salariul lor intră în cont, atunci banca va cunoaştenumele firmei pentru care lucrează clientul şi nivelul salariuluiacestuia.

- Dialogul client-personal bancar. Pot fi obţinute informaţii utile în timpulîntâlnirilor între persoanele autorizate ale băncii şi client pentruefectuarea unor operaţiuni bancare sau în timpul conversaţieineoficiale la ghişeu.

- Urmărirea de ansamblu a conturilor bancare. În cazul unui client persoanăjuridică, sursa finală de informaţii disponibilă pentru bancă esteformată din: bilanţul contabil, contul de profit sau pierdere, fluxulde numerar, operaţiunile prin contul de disponibilităţi al clientului,planul de afaceri, prognoza fondurilor. Aceste situaţii financiareprezintă periodic starea firmei iar mişcările din cont dau imagineasupra operaţiunilor. Banca poate astfel să identifice eventualelenereguli care reprezintă semnale de avertizare referitoare laproblemele financiare ale clientului. De asemenea, aceste documenteoferă o privire de ansamblu asupra funcţionării şi profitabilităţiifirmei.

Din punctul de vedere al băncii, este importantă urmărireamişcărilor din conturi pentru a se asigura că operează potrivit regulilorstabilite.

În momentul în care cecurile şi alte instrumente de plată suntprezentate la bancă se verifică întotdeauna soldul existent în contulclientului. Dacă în cont nu există disponibil, plăţile vor fi refuzate.Plăţile în descoperit de cont nu sunt permise decât dacă între client şibancă există înţelegeri prealabile în acest sens.

La închiderea zilei operative, sistemul computerizat al bănciiproduce un document sintetic (balanţă) în care sunt evidenţiate toatemişcările înregistrate în conturi în acea zi. Banca va trebui să verificebalanţa cu atenţie, în fiecare zi, pentru a se asigura că toate conturileau fost operate corect.

La rândul lor, clienţii au la dispoziţie mai multe tipuri de informaţii pentru a-şiurmări conturile şi pentru a se asigura că acestea corespund nevoilorlor:- extrase de cont care să le prezinte tranzacţiile efectuate în propriul

cont;- carnete de cecuri pentru a-şi putea onora plăţile şi a le urmări;- materiale promoţionale care cuprind informaţii cu privire la noile produse

sau servicii bancare care le stau la dispoziţie.Aceste surse de informaţii îi vor ajuta să-şi urmărească, să-şi

controleze şi să se asigure că produsele şi serviciile bancare utilizatecorespund nevoilor lor curente.

Extrasul de cont oferă clienţilor detalii privind plăţile efectuate(valoarea sumelor virate, beneficiarii plăţilor, documentele în baza

46

cărora s-a efectuat plata), sumele intrate în cont (valoarea intrărilor,provenienţa, documentele justificative), soldul la zi. Clienţii pot să-şiverifice astfel tranzacţiile, să cunoască pe baza extrasului de cont cefonduri sunt disponibile şi, dacă există autorizarea băncii pentruoperaţiuni în descoperit de cont, să ordone operaţiuni în limitaplafoanelor aprobate sau să-şi reevalueze cerinţele.

4.4. Închiderea unui cont

Există o serie de motive pentru care un cont poate fi închis: atunci când contul devine inactiv (dacă nu s-au înregistrat operaţiuni în cont

pe o anumită perioadă de timp) şi este mai convenabil pentru bancă săfie închis. În cazurile în care un cont a devenit inactiv iar bancaeste incapabilă să găsească clientul şi să asigure ridicarea solduluiacestuia, este de datoria băncii să transfere soldul contului într-uncont intern, de conturi inactive sau solduri nesolicitate. Acest lucrunu înseamnă că banca îşi însuşeşte resursele, ci doar că actualul conteste închis, dar soldul va fi mereu disponibil clientului.

la cererea clientului. În astfel de situaţii, el solicită în scrisînchiderea contului iar banca va cere, la rândul său, retragereasoldului sau mutarea depozitului la o altă bancă. Suma poate firetrasă şi prin emiterea unui cec pentru soldul contului. În cazullichidării unui cont, clientului i se cere să restituie carnetul dececuri, banca putând astfel stabili dacă mai sunt sau nu cecuri încirculaţie şi dacă rămân în cont resurse suficiente pentru a permiteachitarea cecurilor neonorate în timp util. Închiderea unui cont sepoate face, de asemenea, şi prin transferul soldului clientului la oaltă bancă. Când se primeşte o cerere de transfer a soldului unui conteste întotdeauna util să se stabilească motivul transferului. Piaţafinanciară este extrem de competitivă şi stabilirea motivelor care-ldetermină pe client să-şi transfere contul poate ajuta banca să-şireconsidere gama şi nivelul produselor şi serviciilor oferite şiprestate, atitudinea faţă de client şi chiar să-l convingă pe acestasă-şi schimbe hotărârea.

dacă modul în care este folosit un cont este nesatisfăcător din punctul de vedere albăncii. O bancă va studia următoarele tipuri de comportament alclientului, clasificate drept nesatisfăcătoare:- emiterea de cecuri care nu pot fi achitate la prezentare;- inconveniente repetate, determinate de lipsa de corectitudine şi

seriozitate în relaţiile cu banca;- utilizarea necorespunzătoare a instrucţiunilor privind plăţile sau

încălcarea regulilor de etică bancară.În acest caz banca preferă să închidă contul cât mai repede

posibil, având obligaţia de a aviza clientul în timp util de aceastăintenţie.

Verificarea atentă a rulajului contului, mai ales din punct devedere al plăţilor ce urmează a fi onorate este un aspect foarteimportant. Există pericolul ca banca să transmită clientului său soldul

47

creditor şi să-l avizeze cu privire la închiderea contului, precum şidespre posibilitatea ca unele cecuri să fie prezentate pentru plată dupăînchiderea contului. În acest caz, există riscul ca aceste cecuri sărămână neonorate.

Procedura corectă este aceea prin care banca notifică în scrisclientului şi îl avizează despre intenţia de a închide contul, cerându-iacestuia să emită un cec pentru retragerea soldului contului ce urmeazăsă fie închis. Odată ce clientul a fost înştiinţat, banca poate refuza săaccepte orice intrări suplimentare de fonduri în cont. În cazul în careclientul ignoră preavizul, banca poate aştepta până când vor fi emisececurile pentru echilibrarea soldului, după care poate returna cecurileneplătite. atunci când limita stabilită pentru plăţi în descoperit de cont a fost depăşită. În asemenea

cazuri, banca trebuie să-i ceară clientului să nu mai emită cecuri încontinuare şi să depună fonduri pentru a rambursa plăţile îndescoperit de cont efectuate de bancă şi rămase neplătite, precum şipentru plata eventualelor cecuri neonorate.

În cazul în care limita contului este depăşită şi banca doreşteîncetarea relaţiei cu respectivul client, returnarea cecurilor neonoratetrebuie justificată. Dacă banca ar onora cecurile, cresc crediteleacordate în contul curent, corespunzător plăţilor în descoperit de contneautorizat.

Banca trebuie să comunice în scris clientului intenţia de închiderea contului şi să-i solicite restituirea carnetului de cecuri. Deasemenea, clientul trebuie informat că toate intrările în cont vor fifolosite pentru reducerea datoriilor neplătite. Trebuie să se stabileascăun timp suficient de mare pentru ca să se dea posibilitatea ca cecurilesă poată fi plătite, fără a depăşi limita plăţilor în descoperit de contautorizate.

Clientul, la rândul său, trebui să înştiinţeze banca dacă intrărilede fonduri în cont sunt destinate acoperirii unui cec care tocmai a fostemis. În acest caz, dacă nu va onora un asemenea cec, banca poate fiîntr-o poziţie delicată, deoarece respectivul client ar putea argumentacă a făcut provizioane speciale pentru a putea plăti cecul şi, deci, căbanca este vinovată pentru neonorarea lui. în caz de iresponsabilitate psihică. Dacă o persoană este declarată iresponsabilă

psihic, contul său în bancă trebuie îngheţat imediat. Ulterior se faceo cerere către judecătorie pentru autorizarea unei alte persoane caresă dispună, în locul titularului, de contul respectiv.

ca efect al decesului unui client al băncii. Banca are datoria de a onora cecurileclienţilor săi şi de a permite efectuarea plăţilor din conturileacestora în termenii mandatului deţinut. În cazul decesului unuiclient este anulat orice mandat iar banca nu mai este autorizată de aplăti cecurile trase asupra contului respectiv, care se închide. Înmomentul în care un client îşi deschide un cont la bancă, înformularul de cerere există o clauză privind decesul, care stabileştenumele persoanei care va moşteni contul după decesul deţinătorului.Este necesar ca această clauză să fie completată şi semnată

48

corespunzător de către titularul contului. Aceasta înseamnă că, dupădecesul clientului, toate drepturile vor reveni persoanei desemnate.

în cazul falimentului unei firme – client al băncii. Dacă o bancă urmăreşte îndeaproapeoperaţiunile efectuate în conturile clienţilor, atunci funcţionareanecorespunzătoare a contului poate scoate în evidenţă o problemă careavertizează banca despre o anumită situaţie. În momentul în care obancă primeşte o înştiinţare despre lichidarea activităţii uneicompanii, împuternicirea de operare a contului trebuie să fie anulată.Nu mai trebuie făcute plăţi sau onorate cecuri fără ca cel carelichidează firma să fi programat acest lucru. În cazul în carecompania este insolvabilă, se aplică legea falimentului.

Toate conturile trebuie corelate pentru a identifica dacă există osumă neplătită sau pe care banca o datorează clientului. Dacă există unsold creditor, acesta trebuie reţinut pentru plata oricăror chitanţe saufacturi care au fost emise, dar nu au fost încă prezentate la plată.Lichidarea companiei este obligatorie de îndată ce la judecătorie esteprezentat documentul referitor la faliment. În momentul în care bancaaflă despre acest demers, ea trebuie să înceteze plata cecurilor cătreterţe părţi.

Cuvinte cheie: cont curent, cont de depozit, cont de împrumut, contpentru credite, cont blocat, extras de cont, cod IBAN

Întrebări recapitulative:1. Care sunt elementele care diferenţiază un cont de depozit de un cont

curent?2. Care sunt avantajele/dezavantajele contului curent pentru clienţi? 3. Care sunt avantajele/dezavantajele contului de depozit pentru client?

Dar pentru bancă?4. Care sunt sursele de informaţii utilizate de bancă pentru a monitoriza

conturile clienţilor?5. Enumeraţi documentele necesare unui client persoană juridică pentru

deschiderea unui cont.6. Ce se întâmplă dacă un client este declarat iresponsabil psihic şi nu

mai este capabil să opereze contul din bancă?

49

Capitolul 5

OPERAŢIUNILE BANCARE DE TRANSFER AL FONDURILOR

5.1. Operaţiunile cu numerar ale băncilor comerciale

Legătura directă între sursele depunătorilor şi utilizarea acestorasub forma activelor financiare conferă băncilor calitatea de intermediarifinanciari, mijlocind efectuarea plăţilor între titulari/netitulari decont.

Preluarea prin încasare a sumelor monetare aduse de clienţi şieliberarea de sume către aceştia reprezintă cele mai vechi operaţiuniefectuate de o bancă. Numerarul aflat în circulaţie (bancnote şi monedemetalice) se află la agenţii economici (în casieriile proprii) şi lapersoane fizice, în calitate de deţinători nonbancari. Cantitatea denumerar în circulaţie sub formă de bancnote şi monede metalice serestrânge la nivelul unei ţări atunci când populaţia şi agenţii economiciutilizează predominant conturile bancare, fie pentru încasarea anumitorsume sau efectuarea de plăţi prin instrumente specifice, fie prin ghişeeautomate de eliberare a numerarului.

În practica bancară, numerarul aflat în casieriile băncilorcomerciale se evaluează şi raportează separat.

Băncile comerciale din România sunt abilitate prin Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară republicată în 2005, prin statutulpropriu şi prin autorizarea băncii centrale să efectueze operaţiuni decasă (casierie) la solicitarea clienţilor.

Prin operaţiuni de casă se înţelege primirea, verificarea, numărarea,păstrarea şi eliberarea numerarului şi a altor valori (metale preţioase, hârtii de valoare - acţiuni,obligaţiuni -, imprimate cu regim special, certificate de depozit, carnete de cecuri, efecte de comerţaflate în custodia băncii), executate de compartimente specializate ale băncilor denumite tezaur-casierie pentru operaţiunile iniţiate de clienţi, dar şi pentru cele proprii ale băncilor.

Realizarea operaţiunilor de casierie la nivelul băncilor comercialeimpune anumite cerinţe specifice, şi anume:- respectarea reglementărilor bancare specifice organizării şi

funcţionării operaţiunilor de casierie;- securitate maximă în depozitarea numerarului şi a altor valori prin

introducerea unor reglementări stricte de organizare şi funcţionare acasieriilor;

- limitarea riscului în manevrarea, transportul şi paza valorilor prinfolosirea unor sisteme electronice moderne de supraveghere şi prinaccesul unui număr limitat de persoane la aceste tipuri de operaţiuni;

- asigurarea integrităţii valorilor;- valorificarea corespunzătoare a excedentului de numerar din casierie

prin plasarea acestuia la banca centrală sau la alte bănci comerciale;- existenţa unui personal calificat pentru astfel de operaţiuni.

Atragerea numerarului şi vehicularea acestuia de către băncipresupun deplina încredere a clienţilor în reprezentanţii băncii cu

50

privire la organizarea şi administrarea însemnelor băneşti depuse,cunoaşterea şi înţelegerea reglementărilor legale de lucru promovate însistemul bancar. O cât de mică ezitare sau eroare în evidenţele bănciipoate afecta substanţial încrederea clientului faţă de bancă, cu urmărinegative asupra potenţialului extinderii afacerilor cu acesta şi chiar înceea ce priveşte păstrarea lui în calitate de client.

O însemnată parte a clientelei bancare este implicată în realizareafuncţiei de circulaţie a numerarului iar casierul este expresia tipică abancherului. De fapt, o componentă importantă a relaţiei bancă-clienteste relaţia zilnică, uneori rutinieră, în legătură cu desfăşurareaplăţilor între clienţi, implicând şi numeroase raporturi întrereprezentanţii agenţilor economici şi casierii bancari.

5.1.1. Organizarea, funcţionarea şi controlul casieriei bancare

Organizarea şi funcţionarea operaţiunilor de casierie se bazează peprincipiul maximei securităţi şi minimizării riscurilor (manevrare,falsificare, furt etc.) iar acţiunea de control pe principiul preveniriiriscurilor şi independenţei echipei de verificare a activităţii decasierie. Pentru o mai bună înţelegere a procesului de funcţionare şi acirculaţiei numerarului din tezaur până la primirea lui de către clienţi,se prezintă în continuare: (1) organizarea şi funcţionarea tezaurului;(2) a casei de circulaţie şi (3) a caselor operative şi a celor speciale.

(1) Organizarea şi funcţionarea activităţii de tezaur-casierie Activitatea de tezaur-casierie este organizată şi funcţionează după

norme riguros elaborate, într-un spaţiu separat de celelalte servicii alebăncii, în încăperi special amenajate, care să ofere condiţii desecuritate deplină a operaţiunilor. Păstrarea în siguranţă a numeraruluişi a celorlalte valori manipulate depinde de îndeplinirea unor condiţiitehnice de umiditate şi aerisire, pentru evitarea deteriorării valorilor.În acelaşi timp, dotarea cu aparatură specifică de supraveghere, alarmareşi stingere a incendiilor reprezintă exigenţe ale automatizăriifuncţionării unei unităţi bancare.

În raport cu numărul operaţiunilor, cu volumul şi complexitatealor, activitatea de casierie se organizează în case operative (ghişee) cuprogram normal şi cu regim special, grupe de verificare a numerarului şitezaurului. În acest sens, la nivelul sucursalelor nu întotdeauna sejustifică realizarea unui tezaur propriu-zis, fiind suficientă prezenţacaselor de fier special construite, care să respecte cerinţele desecuritate.

Rigurozitatea activităţii de tezaur-casierie se materializează înnumărul mare de instrucţiuni şi etape îndeplinite de personalul implicat.Astfel, activitatea de tezaur-casierie este reflectată de numărul mare deregistre specifice, în care zilnic sau atunci când situaţiile impun, suntînregistrate operaţiunile.

Accesul în incinta tezaurului băncii este restricţionat de numărulde deţinători de chei. Uzual, tezaurul este prevăzut cu 3 chei care sunt

51

deţinute de directorul unităţii bancare, contabilul şef şi şefulserviciului tezaur-casierie (casierul şef). Deţinerea şi păstrareacheilor, a dublurilor acestora şi a sigiliilor corespunzătoare se faceprin respectarea normelor proprii şi a celor impuse de banca centrală.

Deschiderea, închiderea şi manipularea valorilor din interiorul şiexteriorul tezaurului se fac numai în prezenţa tuturor deţinătorilor dechei şi sigilii, care răspund integral şi în comun de existenţa şipăstrarea în siguranţă a numerarului şi a celorlalte valori.

Predarea tezaurului, respectiv a bancnotelor şi monedei divizionarecare urmează a fi depuse seara şi preluate dimineaţa, atât la deschidereacât şi la închiderea lui se face în prezenţa personalului de pază care peperioada nopţii asigură integritatea tezaurului. Întregul procedeu esteînscris în documente care atestă predarea-primirea tezaurului în condiţiicorespunzătoare.

(2) Organizarea şi funcţionarea casei de circulaţieCasa de circulaţie oglindeşte operaţiunile cu numerar efectuate în

cursul unei zile de lucru de către o unitate bancară, respectiv totalulsumelor încasate şi plătite şi soldul acestora, în structura pe cupiuri,care se înregistrează în aceeaşi zi în casă până la sfârşitul programuluide lucru. În cazul în care se efectuează operaţiuni în cadrul programuluiprelungit, acestea se introduc în tezaur, dar se înregistrează în casa decirculaţie cu data zilei următoare.

Aşadar, pentru începerea activităţii zilnice de plăţi se retragedin tezaur (suma depusă peste noapte) şi se introduce în casa decirculaţie şi apoi în casele operative (la nivelul fiecărui casier careoperează la ghişeu) un anumit volum de numerar prestabilit.

Pentru funcţionarea casei de circulaţie orice instituţie de creditsolicită băncii centrale aprobarea plafonului de numerar al casei(plafonul de lucru), respectiv sumele în numerar pe care le poate deţine.La stabilirea plafonului se ia în considerare ca bază de calcul mediazilnică a plăţilor, dintr-o lună apreciată ca reprezentativă. În funcţiede evoluţia operaţiunilor se poate solicita băncii centrale modificareaplafonului operaţiunilor cu numerar. Rolul stabilirii plafonului denumerar devine cu atât mai evident cu cât supranumerarul sau lipsa denumerar, cu alte cuvinte echilibrul de lichiditate, generează aspecte deineficienţă în ambele cazuri iar în alte situaţii panică la nivelulclientelei (lipsa de numerar).

Excedentul de numerar reprezintă suma cu care s-a depăşit plafonulstabilit pentru casa de circulaţie şi care se regăseşte în solduloperaţiunilor unei zile de lucru. Ca urmare, păstrarea acestuia în casierie sautezaur va diminua veniturile din dobândă obţinute de bancă prin plasareaexcedentului. Astfel, menţinerea unei sume în numerar în excedent pestenevoi la nivelul unităţii bancare ar provoca pierderi. Pentru a se evitaastfel de situaţii, Banca Naţională a României interzice menţinereaexcedentului de numerar mai mult de 3 zile în casieriile băncilor.Redistribuirea excedentului de numerar pentru valorificare se recomandăsă se facă prin depunere la sucursalele băncii centrale, la unităţile

52

aceleiaşi bănci sau la alte instituţii de credit care au nevoisuplimentare de fonduri.

Depunerea numerarului de către o instituţie de credit la casieriasucursalei BNR se efectuează pe baza prevederilor Normei BNR nr. 2/2005privind operaţiunile cu numerar ale instituţiilor de credit şiTrezoreriei statului în relaţia cu BNR. Pentru decontarea acestoroperaţiuni, BNR va iniţia în sistemul ReGIS, în ziua curentă operaţiuniide depunere de numerar, o instrucţiune de plată prin intermediul căreiase va credita contul de decontare al participantului în cauză cu valoareanumerarului depus la sucursala BNR.

Pentru toate operaţiunile efectuate în conturile deschise înevidenţele sale, cu excepţia conturilor având ca titulari ComisiaEuropeană şi organisme financiare internaţionale, banca centralăstabileşte şi încasează comisioane. Regulamentul BNR nr. 5/2005stabileşte comisioanele practicate de BNR pentru efectuarea operaţiunilorde depunere şi retragere de numerar ale instituţiilor de credit şi aleTrezoreriei statului.

Pentru numerarul sub formă de bancnotă sau sub formă de monedămetalică din emisiunea monetară veche depus la sucursalele BNR nu sepercepe comision. Pentru numerarul sub formă de monedă metalică dinemisiunea monetară nouă, depus la sucursalele BNR, comisionul este de0,50%.

În cazul insuficienţei numerarului în casieria de circulaţie,unitatea bancară se va putea alimenta din contul deschis la bancacentrală, de la unităţile aceleiaşi societăţi bancare sau de la altebănci, respectând principiul operativităţii pentru a nu afectaoperaţiunile executate la cererea clientelei.

Cauzele care pot conduce la situaţii de asemenea natură sunt:- proasta administrare şi planificare a necesarului de numerar din

casierie şi subdimenisonarea plafonului de casă;- urgenţa unor plăţi de valori mari neplanificate, solicitate cel mai

adesea de agenţii economici;- retrageri masive de numerar, atunci când banca are probleme serioase

de lichiditate şi solvabilitate.Eliberarea numerarului de către casieria sucursalei BNR către o

instituţie de credit are loc numai după decontarea instrucţiunii de platăaferentă operaţiunii de retragere de numerar în sistemul ReGIS, pe bazafoii de eliberare numerar. În vederea decontării operaţiunilor aferenteretragerilor de numerar, participantul va iniţia în sistemul ReGIS oinstrucţiune de plată transmisă sub forma unui mesaj electronic de platăMT202.

Cererile de retragere se remit sucursalelor BNR, în scris, prin faxsau letric, până la ora 15,00 în ziua lucrătoare anterioară efectuăriioperaţiunii sau până la ora 12,00 în ziua efectuării operaţiunii.Comisionul este de 0,25% aplicat la suma retrasă în ziua efectuăriioperaţiunii, care a fost anunţată în ziua anterioară şi de 0,50% asupranumerarului anunţat şi retras în aceeaşi zi.

53

Instituţiile de credit care au nevoie de fonduri îşi pot procuranecesarul de numerar şi din excedentul altor bănci, costul alimentăriivariind între 0,25-0,35% din sumă. În această situaţie, operaţiuneapresupune parcurgerea următoarelor etape: - sucursala care predă numerarul întocmeşte o scrisoare de remitere şi

un aviz de debit;- sucursala care primeşte numerarul confirmă prin semnătură delegatului

autorizat primirea sumei;- concomitent se întocmeşte ordinul de plată în favoarea băncii

remitente şi se completează cecul simplu pentru ridicarea sumei;- ordinul de plată se depune în aceeaşi zi la TransFonD pentru

decontarea operaţiunilor din contul centralei băncii comercialeprimitoare.

Este evident că băncile comerciale execută şi operaţiuni cu numerarîn valută. Alimentarea cu valută din ţară sau străinătate are la bazăproceduri stricte legate de manipulare şi transport, realizate cumijloace speciale în condiţii de securitate.

(3) Organizarea şi funcţionarea caselor operative şi specialeVolumul activităţii unei instituţii de credit şi respectiv

dimensiunea componentei sectorului casierie determină multiple varianteîn organizarea activităţii de casierie, a ghişeelor, a locului de muncăal casieriilor.

Astfel, se poate opta pentru organizarea activităţii în două case:a. case operative;b. case speciale (sau valutare).

a. În funcţie de activitatea desfăşurată în spaţiul afectat, caseleoperative pot fi la rândul lor:- de încasări;- de plăţi;- de încasări şi plăţi;- de vânzare şi răscumpărare a certificatelor de depozit şi a

hârtiilor de valoare;- de vânzare a imprimatelor cu regim special;- case de valori pentru primirea de la clienţi a genţilor sigilate.

b. Casele speciale (valutare) oglindesc operaţiunile cu valută subformă de numerar pe care clienţii băncii le solicită la ghişee.Natura operaţiunii delimitează două tipuri de casierii speciale în

valută:- de operaţiuni valutare cu însemne monetare străine (încasări, plăţi

în/din contul curent în valută, depuneri/retrageri de valută în/dinconturile de depozit, achiziţionarea/răscumpărarea certificatelorde depozit şi a certificatelor de trezorerie în valută etc.);

- case de schimb valutar organizate în interiorul băncii sauamplasate în afara sediului băncii (puncte de trecere a frontierei,aeroporturi, gări, zone turistice de mare interes etc.), curespectarea condiţiilor impuse de normele şi regulamentele bănciicentrale.

54

O altă clasificare a organizării activităţii de casierie are învedere programul de lucru cu clientela proprie. Flexibilitateaprogramului, cu posibilităţi de extindere a acestuia după ora 1500 cuîncă 4-5 ore, vine să răspundă cerinţelor populaţiei şi agenţiloreconomici de a avea acces la contul curent şi după ora obişnuită deînchidere a casieriilor. Din acest punct de vedere, casieriile bancarepot fi:- cu regim normal;- cu program prelungit de funcţionare;- serale.

Casieriile cu regim normal de funcţionare se încadrează în normelede lucru ale băncii şi funcţionează pe parcursul zilei bancare în doitimpi: interval de lucru cu clienţii (de ex. 900-1400) şi interval depregătire (de ex. 800-900) şi închidere a operaţiunilor de casierie (deex. 1400-1700).

Casieriile cu program prelungit funcţionează după terminareaprogramului normal de lucru al unităţii bancare respective.

Funcţionarea casieriilor serale este legată mai ales de activitateacomercială, agenţii economici apelând la bănci pentru depunereanumerarului încasat peste zi, în condiţii de siguranţă, în genţisigilate. La casieriile serale apelează şi unităţile cu încasări/plăţipreponderent în valută (puncte de schimb valutar cu plafoane limitate devalută, agenţii de turism şi de transport internaţional care manevreazăvalută). Casieriile serale îşi încep activitatea după terminareaprogramului prelungit de lucru al băncii, în intervale de timp stabilitede către directorul unităţii bancare în funcţie de solicitărileclienţilor şi posibilităţile băncii.

Organizarea şi funcţionarea tuturor acestor casierii presupune unefort financiar, uman şi logistic foarte mare din partea băncilor. Deaceea, numai în cazurile justificate de volumul mare al operaţiunilor cunumerar al unei bănci se va regăsi tipologia de casierii descrisă.

În practică, băncile comerciale asociază activitatea de casierie,organizând o singură casă operativă de încasări/plăţi în monedă naţionalăşi o casă valutară, respectându-se astfel principiul evidenţieriiseparate a operaţiunilor cu valută. Organizarea activităţii după acestprincipiu, regăsit la nivelul tuturor băncilor, este cu atât mai multjustificată cu cât se manifestă o tendinţă evidentă de reducere aoperaţiunilor cu numerar în monedă naţională şi valută şi o reorientarecătre instrumentele fără numerar (cecuri simple, de călătorie, ordine deplată, cărţi de plată de debit etc.).

Normele de funcţionare bancară prevăd controlul operaţiunilor cunumerar înregistrate într-o zi pe cele trei segmente: la tezaur, la casade circulaţie şi la casele operative de către persoanele acreditate saucasierul şef. Acest control se realizează de regulă prin sondaj, fie ladeschiderea, fie la închiderea zilei operative. Principalul obiectiv alcontrolului este verificarea corectitudinii şi realităţii înregistrăriisumelor deţinute şi a efectuării sincronizate a acestora.

55

De asemenea, se verifică derularea în timp optim a celorlaltevalori, cecuri, ordine de plată, cambii, certificate de depozit etc. şiîndreptarea lor pe circuitele specifice bancare, direct sau în corelaţiecu alte compartimente ale băncii, astfel ca să se asigure operativitateaşi eficienţa operaţiunilor.

Spre ilustrare sunt prezentate câteva obiective specifice alecontrolului:- păstrarea în tezaur şi a altor valori decât cele prevăzute de norme;- respectarea instrucţiunilor de închidere, deschidere şi sigilare a

tezaurului;- modul de păstrare a cheilor şi sigiliilor deţinătorilor;- modul şi frecvenţa completării registrelor;- instalarea şi funcţionarea mijloacelor tehnice de pază şi alarmare

sonoră, realizarea legăturii cu cea mai apropiată unitate de poliţie;- verificarea numerarului şi a celorlalte valori existente în tezaur, a

genţilor sigilate cu numerar etc.Cu ocazia controlului se pot depista “plusuri” sau “minusuri” de

casă. Practica bancară acordă o mare importanţă acestor “evenimente”,expresie a lipsei de profesionalism şi premisă a unor acţiunifrauduloase. Cazurile respective sunt consemnate în documente specifice,sunt sever analizate şi pun probleme serioase asupra atitudinii şicomportamentului casierului respectiv.

Rolul controlului este, în principal, de a preveni situaţiileneplăcute fie în relaţia cu clientela, fie privind prejudiciereaactivităţii proprii a băncii şi în final remedierea acestor situaţii.

5.1.2. Organizarea locului de muncă al casierului şi raporturileierarhice

Locurile de muncă trebuie să asigure o delimitare perfectă a spaţiuluiafectat casierului, de regulă prin geamuri antiefracţie etc. Casierultrebuie să respecte o serie de rigori legate de program,disponibilităţile de fonduri proprii, organizarea întregii activităţila locul de muncă şi raporturile ierarhice. Spaţiul de muncă alcasierului trebuie să fie pretabil la închiderea cu chei propriiatunci când casierul este obligat să părăsească locul de muncă.

De regulă, este cu desăvârşire oprit accesul în spaţiul de lucru alcasierului al altor persoane, fie alţi casieri, fie alte categorii depersonal bancar şi, în special, al persoanelor străine de bancă. Accesuleste posibil numai pentru personalul de control în conformitate curegulamentul de funcţionare.

Cheile ghişeului sunt preluate sub semnătură de către casier iardublura lor se păstrează în seiful central al unităţii bancare. Casierul,indiferent că operează separat încasările de plăţi sau cumulează ambeleoperaţiuni, este înzestrat cu instrumente specifice de lucru, şi anume:(a) casetă personală; (b) registre de casă (încasări/plăţi); (c) ştampilapersonală.

56

(a) Caseta personală este o casetă de oţel cu încuietori sigure, dedimensiuni utile şi specifice, folosită pentru transportul numeraruluiîn vederea deschiderii zilei operative.

(b) Registrul de casă este, în esenţă, un registru care cuprindeformulare tipizate, întocmite în partidă dublă: încasări (intrări-debit) şi plăţi (ieşiri-credit). În cele două părţi ale sale suntînregistrate cronologic operaţiunile din cursul zilei, urmând ca lasfârşitul zilei să se efectueze situaţia casei, prin stabilireamărimii şi caracterului soldului. Practic, cele două părţi de registrupot fi desfăşurate prin fişe separate de încasări şi plăţi. Înprezent, locurile de muncă ale casierilor sunt înzestrate cu terminaleale calculatorului central al sediului bancar, ceea ce dăposibilitatea înregistrărilor în sistem electronic. Implicit, în acestcaz casierul este titularul unei chei de comutare şi blocaj, fapt celimitează fizic posibilitatea de utilizare a acelui terminal în lipsacasierului de către persoane străine.

(c) Ştampila personală a casierului este tratată în practica bancarăca un echipament de securitate, care trebuie ferit de posibilitatea deacces a clienţilor sau a celorlalţi casieri şi a cărei utilizareneglijentă poate aduce prejudicii băncii. Ca un mijloc suplimentar deprecauţie se poate atribui fiecărui casier pentru folosinţă o cernealăde nuanţă diferită.

La sfârşitul zilei operative toate aceste instrumente (caseta,registrul, tuşiera şi parafa casierului) urmează să fie depuse în seifulcentral al băncii sub controlul cheilor duble, rămânând în deplinăsecuritate până la începutul următoarei zile de lucru, când sunt preluatesub control de către casierul respectiv.

Raporturile ierarhice. Raporturile de lucru între casieri şi şefiiierarhici au în principal drept obiect normele de utilizare a rezerveide casă.

Rezerva de casă reprezintă deţinerile în bancnote şi monede metalice ale fiecăreiunităţi bancare, în cantităţi suficiente pentru a-i asigura funcţionalitatea de partener bancar înraporturile cu clienţii. Cu alte cuvinte, rezerva de casă asigură posibilitateaca banca să poată efectua plăţi la ordinul clienţilor, înainte capropriile încasări să creeze disponibilităţi spre a fi utilizate în acestsens.

Potrivit practicii bancare, mărimea rezervei de casă a fiecăruisediu bancar trebuie să asigure un minimum operaţional. O parte dinrezerva de casă a băncii se află, în cadrul unei limite stabilitedistinct pe fiecare casier, în deţinerea casieriilor, în propriile lorcasete.

În consecinţă, în mod firesc au loc operaţiuni de transfer întrerezerva de casă a băncii şi rezervele de numerar aflate la casieri, dupăcaz: - unii casieri vor face vărsăminte către rezerva de casă a băncii;- alţii se vor alimenta de la această rezervă.

57

Mişcările se confirmă prin note speciale de intrare şi respectiv deieşire din rezervă, întocmite de casieri şi contrasemnate de persoaneledesemnate să controleze accesul la rezervă.

După cum se poate observa, relaţiile privind rezerva de casăangajează organele ierarhice ale băncii într-un cadru de control specificasupra activităţii casieriilor, precum şi asupra modului de administrareconcretă a rezervei de casă de către casieri.

Rezerva de casă este permanent o problemă pentru casieriioperativi. Casierii sunt obligaţi în tot timpul zilei operative sărespecte principiul de esenţă al administrării numerarului: minimum denumerar în casă. Ca regulă de bază, potrivit condiţiilor existente,surplusul de numerar trebuie să fie depus în casieria de circulaţie sauîn tezaur, ori de câte ori de formează în cursul zilei.

Evident sensul acestor operaţiuni este de a menţine o limită încaseta casierului şi de a determina minimum de pagube în cazul unoracţiuni ale răufăcătorilor.

Se recomandă ca operaţiunile mari, aferente în special plăţilor desalarii, să nu fie desfăşurate la ghişeele băncii, ci în interior, învecinătatea seifului central, unde să aibă acces delegaţii autorizaţi aifirmelor, astfel încât transferul banilor să fie protejat de oriceîncercare de sustragere.

5.1.3. Operaţiunile de casierie

Zilnic, băncile comerciale primesc solicitări din partea clienţilorde a încasa sau depune sume de bani rezultate din operaţiuni diverse.Aceste solicitări ale clientelei presupun un mecanism şi utilizarea unorinstrumente pe care casierul le primeşte de la clientelă pentruefectuarea încasărilor şi plăţilor. Se disting două categorii deoperaţiuni cu numerar indiferent de moneda utilizată şi de programul deghişeu, şi anume: operaţiuni de încasări şi operaţiuni de plăţi.

În acelaşi timp, la ghişeele unei unităţi bancare se pot efectua şialte operaţiuni de casierie: vânzare şi răscumpărare a certificatelor dedepozit şi a hârtiilor de valoare; vânzare a imprimatelor cu regimspecial; case de valori pentru primirea de la clienţi a genţilorsigilate.

Verificarea, împachetarea şi păstrarea activelor financiare încasieriile băncilor trebuie să respecte reglementările în vigoare.14

Numerarul în monedă naţională din casa de circulaţie se păstreazăpe cupiuri, astfel:- bancnotele bune, pe cupiuri în pachete de 1000 şi 500 bilete sau

fracţii până la completarea pachetului;- bancnotele uzate, pe cupiuri în pachete de 1000 bilete sau fracţii;- bancnotele deteriorate, în monedă naţională, pe cupiuri şi valori de

preschimbare, în pachete de 100 bilete sau fracţii;- monedele metalice bune, în săculeţi metalici a câte 100-500 bucăţi sau

fracţii sub 50 monede;14 Norme metodologice BNR nr. 14/2001

58

- monedele metalice deteriorate, în săculeţi sau pungi, separat demonedele bune.

Numerarul în valută se păstrează în pachete a 100, 500 şi 1000bilete (bancnotele) sau în săculeţi, fişicuri şi plicuri (monedelemetalice), pe feluri de valută şi pe cupiuri. Celelalte mijloace de platăstrăine se păstrează separat în plicuri, pe tipuri de instrumente deplată.

Formularele cu regim special destinate vânzării se păstreazădistinct pe feluri de imprimate iar certificatele de depozit sunt grupatepe cupiuri şi pe feluri de imprimate.

Genţile cu numerar colectate prin aparatul de transport valori albăncii sau aduse la unitatea bancară de către clienţi în timpulprogramului de lucru, care nu au putut fi desfăcute şi verificate în ziuarespectivă, se păstrează în tezaur sau case de fier prevăzute cu douăchei, amplasate în spaţiul casieriei, racordat la sistemul de alarmare.

5.1.3.1. Operaţiunile de încasări şi plăţi în monedă naţională

Potrivit atribuţiilor lor, casierii primesc, în mod obişnuit,numerar şi cecuri de la titularii de cont sau împuterniciţii acestora,precum şi sume de încasat în favoarea unor clienţi cu conturi deschise laaceeaşi bancă sau la o altă societate bancară.

Primirea numerarului se face numai după verificarea acestuia şiînregistrarea sumei în registrul de casă, concomitent cu reflectareasumei în contul curent al titularului. În cazul depunerii numeraruluidupă terminarea programului operativ de lucru, prin genţi sigilate,înregistrarea în contul clientului se face cu data următoarei zilelucrătoare.

Depunerile de sume în monedă naţională se fac în baza unordocumente, care în funcţie de particularităţile operaţiunii de încasarepot fi: (a) chitanţa; (b) ordinul de încasare; (c) borderoul însoţitor încazul genţilor sigilate.

(a) Chitanţa este un document întocmit de casier în 2 exemplare,semnate de ambele părţi, care se utilizează în cazul depunerilor la casieriileoperative cu program normal de funcţionare. Un exemplar se restituie clientuluişi atestă, sub semnătură, efectuarea operaţiunii, iar celălalt rămâne ladocumentele de casă ale băncii şi se înregistrează în registrul de casă.

(b) Ordinul de încasare este un formular (tipizat sau editat pecalculator) utilizat pentru operaţiuni interne ale băncii - restituiri deavansuri spre decontare neutilizate, numerarul rezultat din vânzarea deimprimate cu regim special, salarii neplătite, plata chiriilor pentruspaţiile închiriate, depunerea soldului zilei precedente de la programulprelungit de lucru, restituirea numerarului rămas în casetele ATM-urilor,încasări în monedă naţională din vânzarea de valută la casa de schimbvalutar, hârtii de valoare - precum şi pentru înregistrarea în evidenţelecasieriei băncii a numerarului primit de la banca centrală pentrualimentare.

59

(c) Borderoul însoţitor al genţilor sigilate este documentul deîncasare utilizat în cazul depunerilor de numerar prin genţi sigilate, în una dinsituaţiile:- direct la ghişeele băncii, în timpul programului normal de lucru -

înregistrarea sumelor în registrul de casă şi verificarea genţilor sefac în aceeaşi zi bancară;

- direct la ghişeele băncii, în timpul programului prelungit de lucru -înregistrarea sumelor în registrul de casă se face în prima zi bancarălucrătoare după data depunerii iar verificarea genţilor poate fifăcută fie în timpul programului prelungit de lucru al băncii, fie adoua zi bancară;

- direct la ghişeele băncii, la casieria serală - înregistrarea sumelorîn registrul de casă şi verificarea genţilor se fac în prima zibancară lucrătoare după data depunerii;

- prin colectare cu autoduba de transport valori a băncii.Pentru prestarea acestui serviciu, banca încheie cu clienţii

convenţii în care se stipulează obligaţiile şi drepturile fiecărei părţi.Formularul de depunere de numerar este întocmit de client în 3 exemplare:primul este predat casierului care a primit geanta sigilată, al doileaeste depus în geanta cu numerar şi al treilea exemplar se restituieclientului după ce este semnat de casier.

Operaţiunile de retragere de numerar pentru diverse utilizări atât depersoane fizice, cât şi juridice se efectuează prin casele de plăţi, întimpul programului normal şi prelungit de lucru, pe baza cecurilor simple(de numerar) şi a ordinului de plată.

Casierul plătitor primeşte un avans din tezaur la începutul zileioperative ţinând seama de plăţile programate pentru acea zi. În cazul încare avansul nu este suficient, casierul poate solicita alimentare, darrespectând principiul eficienţei financiare de a nu rămâne cu sume marineutilizate la închiderea zilei operative. Eliberarea numerarului pe baza cecului simplu. Utilizarea acestui

instrument dă posibilitatea titularului sau împuterniciţilor acestuiasă aibă acces la contul curent. Cecul se completează, se semnează,datează şi se prezintă casierului împreună cu documentul deidentificare al titularului de cont sau împuternicitului acestuia.Casierul este obligat să confrunte datele înscrise pe cec cu cele dindocumentul de identificare, să verifice corectitudinea completăriicecului - suma, contul şi titularul contului - , existenţadisponibilului în cont şi concordanţa semnăturii cecului cu cea dinfişa cu specimenele de semnături, după care semnează, ştampilează submenţiunea “achitat” şi eliberează suma.

Eliberarea numerarului pe baza ordinului de plată. Ordinul de plată,tipizat sau editat pe calculator, este întocmit de bancă pentru:efectuarea cheltuielilor proprii ale unităţilor băncii; efectuareaplăţilor către persoane fizice din conturile personale şi de depozit;răscumpărarea certificatelor de depozit; plăţi în monedă naţionalăpentru cumpărarea de valută la casa de schimb valutar; alimentareaATM-urilor cu numerar; acordarea avansului la casa cu program

60

prelungit. Documentul se remite la casierie pe cale internă, controlulşi efectuarea plăţii făcându-se după aceleaşi reguli ca şi în cazulcecului simplu. Pe verso documentului se va trece monetarul sumeloreliberate.

5.1.3.2. Operaţiunile de încasări şi plăţi în valută

Operaţiunile de încasări şi plăţi în valută efectivă şi altemijloace de plată străină se fac potrivit Regulamentului BNR nr. 4/2005privind efectuarea operaţiunilor valutare, folosindu-se ca documenteChitanţa valută pentru depuneri de valută şi Ordinul de plată pentruretrageri de sume în valută.

Aceste documente se pun la dispoziţia clientului de către bancă şise completează de către administratorul de cont în 3 exemplare, pentrufiecare tip de valută, fiind destinate următoarelor tipuri de operaţiuni:- încasări şi plăţi în conturi curente şi de depozit în valută ale

persoanelor fizice şi juridice;- schimb de valute pentru persoane fizice;- încasări şi transferuri de cecuri de călătorie şi comerciale;- încasări din ordine de plată şi mandate poştale externe etc.

Operaţiunile zilnice se înregistrează în registrul de încasări şiplăţi în valută.

O atenţie sporită în preluarea valutei de către casierii bancarieste necesară deoarece frecvenţa falsurilor este mult mai mare decât încazul monedei naţionale. În acest sens, casieriile sunt dotate cuaparatura şi documentaţia de specialitate necesare pentru depistareafalsurilor (lămpi cu lumină ultravioletă şi detectoare de cernealămagnetică, albume cu specimene de bancnote, buletine informative defalsuri şi noi emisiuni de valută etc.).

Operaţiunile de schimb valutar se pot efectua şi prin casele deschimb valutar care pot fi organizate la nivelul unei unităţi bancare.

Conform Normei BNR nr. 4/2005 privind efectuarea operaţiunilor deschimb valutar, pentru fiecare tranzacţie se întocmesc buletine de schimbvalutar sau bonuri fiscale valutare, care trebuie să conţină cel puţinurmătoarele elemente: denumirea şi adresa emitentului; codul statistic alpunctului de schimb valutar; data emiterii; seria şi numărul buletinuluide schimb valutar/bonului fiscal; numele şi prenumele clientului; ţaraclientului; categoria rezident/nerezident; documentul de identitate alclientului: tip, serie, număr; suma încasată de la client (valutecotate/moneda naţională); cursul de schimb valutar; suma plătităclientului (valute cotate/moneda naţională); semnătura casierului;ştampila punctului de schimb valutar.

Buletinele de schimb valutar sunt documente cu regim special carese întocmesc în 2 exemplare, un exemplar fiind înmânat clientului iarcelălalt fiind ataşat la registrul zilnic al tranzacţiilor. În acestregistru se evidenţiază cumpărările şi vânzările de valute cotate, pefeluri de valute şi sumele în moneda naţională plătite/încasate sau, dupăcaz, transferate.

61

5.1.3.3. Închiderea zilnică a operaţiunilor de casierie

La închiderea zilei de lucru, fiecare casier desfăşoară în ordineurmătoarele procedee:- adună operaţiunile de încasări şi plăţi şi stabileşte totalurile;- adaugă la total încasări, “soldul de casă al zilei precedente” cu care

de fapt a început ziua de lucru, stabilind astfel poziţia “totalintrări”;

- scade din “total intrări” “total plăţi” şi determină astfel “soldul deînchidere” al zilei de lucru;

- întocmeşte monetarul, al cărui total trebuie să corespundă mărimii“soldului de închidere”;

- depune registrul de casă, monetarul şi alte documente însoţitoare.La sfârşitul zilei de lucru operaţiunile casieriilor sunt

centralizate sub supravegherea ierarhică a casierului şef. Aceastaînseamnă prelucrarea datelor privind totalul de încasări şi plăţi şisoldurile pentru a determina, prin însumare, totalul operaţiunilor decasă ale unităţii bancare respective.

Casierul şef se preocupă permanent pentru o continuă reglareoperativă a numerarului aflat la casieri prin alimentări şi preluări încursul zilei operative, evitând mişcările de numerar între casieri,permise, dar nerecomandabile.

În mod deosebit, casierului şef îi revine sarcina amortizăriizilnice a rezervei de casă, pe de o parte pentru a satisface în oricemoment necesităţile de numerar ale unităţii bancare, iar pe de altă partepentru a evita supraaglomerarea de numerar în casă, situaţie ineficientăşi potenţial periculoasă.

5.1.3.4. Alte operaţiuni de casierie

a. Răscumpărarea certificatelor de depozit cu parolă Certificatele de depozit reprezintă hârtii de valoare la purtător

cu parolă. Ele atestă depunerea în bancă a unei sume de bani egală cuvaloarea nominală înscrisă pe certificat. Durata depozitului pentru carebanca acordă dobândă este cea cuprinsă între data vânzării şi scadenţarăscumpărării (3, 6 sau 12 luni). Certificatele de depozit cu parolă serăscumpără, de regulă, prin intermediul ghişeelor multifuncţionale.15

În cazul răscumpărării cu anticipaţie a certificatelor de depozit,pentru perioadele de depozit peste 30 de zile inclusiv, banca bonificăjumătate din dobânda stabilită şi înscrisă pe certificatul de depozitcalculată la durata efectivă a depozitului, iar în cazul răscumpărăriiîntr-o perioadă mai mică de 30 de zile de la depunere, banca nu bonificădobânda.

15 Circulara BNR nr. 15/1998 modificată prin Circulara BNR nr. 86/2003reglementează modul de vânzare-răscumpărare a certificatelor de depozit cuparolă

62

Pentru certificatele de depozit răscumpărate la scadenţă şi pentrucele răscumpărate după 30 de zile de la data cumpărării, se calculează şise reţine prin stopaj la sursă, impozitul asupra veniturilor din dobânzirealizate de persoanele fizice.

b. Vânzarea imprimatelor cu regim specialPentru procurarea imprimatelor cu regim special, clientul va

completa o cerere tip, achitând contravaloarea acestora în numerar sauprin virament.

Imprimatele cu regim special se păstrează în tezaur, şefulcompartimentului casierie predând sub formă de avans imprimatele încantităţile necesare, casierului desemnat cu vânzarea lor, contrasemnătură de primire pe fişele de evidenţă a acestora. La sfârşitulfiecărei zile operative, casierul efectuează punctajul scriptic cu grupade evidenţă contabilă, prin verificarea numărului imprimatelor vândute şia stocului rămas.

c. Depunerea spre păstrare a diverselor valori Pentru depozitarea în siguranţă a diverselor valori (bijuterii din

metale şi pietre preţioase, bilete de bancă şi valută efectivă, colecţiide monede, obiecte istorice vechi, documente de valoare, testamente,acţiuni, obligaţiuni, certificate de proprietate, certificate de depozitetc.) care se aduc spre păstrare de către persoane juridice sau fizice,în cadrul unităţilor bancare se poate organiza un tezaur destinat acesteiactivităţi, separat de cel în care se păstrează numerarul şi celelaltevalori.16

Tezaurul trebuie dotat cu dulapuri speciale compartimentate cucasete de diverse mărimi. Dulapurile şi casetele sunt prevăzute cuîncuietori cu chei distincte. Cheia fiecărei casete repartizate va fideţinută de deponent, iar cheile de la dulapuri de către casierultezaurului cu casete. Introducerea şi scoaterea valorilor în şi dincasete se face de către deponenţi, după care aceştia încuie casetele,păstrând cheia.

În băncile care nu au tezaur separat pentru păstrarea în casete avalorilor depuse de persoane juridice şi fizice, aceste valori se potpăstra la bancă într-o casă de fier care ţine loc de tezaur şi esteracordată la sistemul de pază şi alarmare.

5.2. Tehnica plăţilor prin instrumente de plată fără numerar

În fiecare ţară, autoritatea monetară reglementează tipurile deinstrumente de plată acceptate şi utilizate pe plan naţional, denumirea,formatul standardizat, circuitul acestora, operaţiunile şi condiţiile încare pot fi utilizate de către persoane fizice sau juridice.

Standardizarea la nivel naţional a instrumentelor de plată a permisincluderea acestora în sistemele de compensare naţionale, ca documente de16 Norme metodologice BNR nr. 14/2001, Circulara BNR nr. 78/2003

63

plată în baza cărora se efectuează transferul fondurilor şi decontareafinală.

În România, instrumentele de plată fără numerar utilizate ca suportîn baza căruia se efectuează transferul fondurilor (al banilorscripturali) sunt: cambia, biletul la ordin, cecul şi ordinul de plată.Emiterea şi utilizarea lor sunt reglementate prin legi şi norme emise deBanca Naţională a României.

Utilizarea instrumentelor de plată în procesul compensării plăţilorla nivel naţional a determinat gruparea acestora din punctul de vedere alpărţii care iniţiază plata: plătitorul sau beneficiarul plăţii. Astfel sedisting:a. instrumente de debit, în care sunt grupate cambia, cecul şi biletul la

ordin, denumite şi debit transfer (lb. engleză); operaţiunea detransfer este iniţiată de beneficiarul plăţii, respectiv de cel înfavoarea căruia a fost emis respectivul document.

b. instrumente de credit, în care se include ordinul de plată. Ordinul deplată în sine, respectiv iniţierea plăţii este realizată de plătitor(emitentul ordinului de plată), el fiind cel care solicită băncii cadin contul său să transfere fonduri în contul beneficiarului plăţii.Instrumentele de credit, prin preluare din practica internaţională(lb. engleză) sunt denumite şi ordin transfer credit sau giro.

5.2.1. Cambia

5.2.1.1. Concept, elemente esenţiale ale cambiei

Cambia reprezintă un înscris prin care o persoană, denumită trăgător, dă ordin uneialte persoane, denumită tras, de a plăti, la vedere sau la termen, o sumă de bani unei a treiapersoane, denumită beneficiar sau, la ordinul acestuia, unei alte persoane indicate de beneficiar.

Pentru ca cei angajaţi în obligaţia cambială să poată beneficia detoate drepturile şi obligaţiile ce decurg din emiterea, circulaţia saudobândirea ei este absolut necesar ca înscrisul să cuprindă următoareleelemente esenţiale:

(1) Denumirea de cambie, obligatoriu să se regăsească în textulînscrisului în scopul de a avertiza pe toţi semnatarii asupraobligaţiilor, drepturilor şi consecinţelor ce decurg prin angajarea lorîn relaţia cambială. Denumirea de cambie se exprimă în limba în care afost redactat titlul şi nu în limba ţării în care a fost emisă cambia(lettre de change - lb. franceză, bill of exchange - lb. engleză, Wechsel - lb.germană).

(2) Ordinul pur şi simplu, necondiţionat de plată a unei sume de bani. Ordinul deplată trebuie să fie clar, precis, exprimând voinţa celui ce emitecambia, care dă un ordin celui ce urmează să plătească, respectivtrasului: "veţi plăti", "vă rog să plătiţi", "plătiţi". Acest ordin nupoate fi condiţionat de îndeplinirea vreunei contraprestaţii, serviciusau ca plata să se facă într-un anumit mod ("numai prin virament", "încont" etc.). Orice condiţie inserată în text atrage nulitatea cambiei.Ordinul de plată vizează exclusiv o sumă de bani determinată, care

64

trebuie scrisă în cifre şi litere şi trebuie specificată moneda în careurmează să se plătească.

(3) Numele trasului trebuie indicat pe cambie deoarece el este cel ceurmează să plătească şi va deveni debitor cambial principal din momentulacceptării cambiei.

Poate fi indicat un tras sau mai mulţi. În cazul indicării maimultor traşi, indicarea nu este alternativă, respectiv nu poate fi trassă plătească oricare dintre cei indicaţi, ci toţi în mod cumulativ.Trăgătorul se poate indica pe el însuşi ca tras.

(4) Scadenţa este data la care cambia devine exigibilă, respectivtrebuie plătită. Ea trebuie să fie certă, în sensul că momentul plăţii nupoate fi legat de un alt eveniment a cărui dată nu este cunoscută ferm(descărcarea mărfii în port etc.), unică, neadmiţându-se cambii cuscadenţe succesive şi posibilă, respectiv data să existe în calendar.

Potrivit legii uniforme, scadenţa poate fi de patru feluri: lavedere; la un anumit termen de la vedere; la un anumit termen de la dataemiterii; la o dată fixă. Cambiile care au alte scadenţe decât acesteasunt socotite nule.

Prin scadenţă la vedere se înţelege că plata cambiei se poate face prinsimpla prezentare a acesteia în orice moment după emiterea sa. Scadenţase poate menţiona prin formula: "la vedere", "la prezentare", "la cerere"etc. Dacă nu este menţionată scadenţa, cambia este plătibilă la vedere.În cazul scadenţelor la vedere, legea prevede obligativitatea prezentăriiînscrisului spre plată până la un an de la emiterea cambiei.

În cazul cambiilor cu scadenţa la un anumit termen de la vedere, momentulplăţii se stabileşte la un anumit număr de zile, săptămâni, luni etc. dinziua acceptării date de tras. Cambiile cu o astfel de scadenţă trebuieprezentate spre acceptare, acceptarea jucând rolul de acord al trasuluiprivind data şi suma de plată. În cazul în care cambia nu este acceptată,calculul scadenţei se face pornind din ziua protestului. Formula demenţionare a acestei scadenţe poate fi: "x zile, luni" etc. "de lavedere", "de la cerere", "de la aviz" etc.

Scadenţa la un anumit termen de la data emiterii are ca punct de referinţă ziuacând a fost emisă. Calculul începe din ziua următoare emiterii, iarscadenţa este ultima zi a termenului astfel calculat. În textul cambieipot fi folosite formulele: "x zile, săptămâni, luni" etc. "de la dataemiterii" sau "3 luni de azi" sau "30 de zile de la data x" etc.

În practică, cele mai uzitate sunt cambiile cu scadenţa la o dată fixă.Astfel, în textul cambiei se trec ziua, luna şi anul când se va faceplata. Dacă data indicată este inexistentă, cambia este nulă. Înlegislaţia anglo-saxonă se admit cambii cu scadenţe succesive.

(5) Locul unde trebuie făcută plata, menţionat pe cambie de regulă sub numeletrasului, este localitatea în care trebuie să se efectueze plata.Menţionarea acestui loc este necesară pentru a se şti: unde se obţineplata din partea trasului, unde să se iniţieze acţiunea cambială în cazde refuz de plată etc. Dacă sunt indicate mai multe locuri de plată,posesorul cambiei se poate prezenta la oricare dintre ele.

65

(6) Beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează săse plătească suma de bani. Spre deosebire de dreptul anglo-saxon carepermite existenţa cambiilor "la purtător", Convenţia de la Geneva excludeaceastă posibilitate. Beneficiar este cel în favoarea căruia este emisăcambia, cel care urmează să încaseze banii şi în acelaşi timp primulposesor al cambiei. Ca atare, numele lui trebuie trecut corect spre aputea fi identificat. În textul cambiei pot fi desemnaţi mai mulţibeneficiari cumulativ (lui A şi B), în care caz, toţi beneficiariiîmpreună trebuie să execute cambia, sau alternativ (lui A sau B),respectiv oricare dintre beneficiarii menţionaţi poate executa cambia.

Beneficiarul cambiei poate fi însuşi trăgătorul ("plătiţi laordinul meu"). În cazul în care în textul cambiei este menţionată clauza"nu la ordin", beneficiarul nu o poate transmite prin gir, ci doar princesiune.

(7) Data şi locul emiterii trebuie să cuprindă întotdeauna ziua, luna şianul emiterii. Data trebuie să fie unică şi certă. Datele imposibile sauîn contradicţie cu scadenţa (data emiterii să fie după data scadenţei)atrag nulitatea cambiei. În cazul în care nu este trecut, locul emiteriieste considerat domiciliul trăgătorului iar dacă lângă semnăturatrăgătorului nu este trecut nici un domiciliu, titlul estre consideratnul.

(8) Semnătura emitentului (trăgătorului) trebuie să fie autografă şi săcuprindă numele şi prenumele sau denumirea firmei celui care emitecambia. Semnătura emitentului figurează de regulă la sfârşitul textuluicambial.

Prin esenţa sa, cambia este un act scris. Deşi legea nu prevede în modexpres necesitatea unui înscris, această cerinţă este subînţeleasădeoarece cambia trebuie să conţină anumite elemente obligatorii înscrisepe ea, să fie semnată, să poată fi transmisă prin gir etc. Cambia poatefi scrisă în orice limbă, fiind obligatorie semnătura autografă atrăgătorului.

Cambia, fiind un titlu formal, nu are valoare ca atare, decât dacă esteredactată în formele prevăzute de lege şi cuprinde elementele cerute deaceasta.

De la aceste prevederi ale legislaţiei în vigoare se admit treiexcepţii: - o cambie care nu are menţionată scadenţa se subînţelege că este

plătibilă la vedere;- dacă nu este menţionat locul plăţii, acesta este considerat domiciliul

trasului;- dacă nu este menţionat locul emiterii, acesta este considerat

domiciliul trăgătorului.

Schema nr. 5.1. Elementele esenţiale ale unei cambii

66

Legea cambială acceptă posibilitatea ca în momentul emiterii o cambie săcuprindă numai unele elemente sau chiar să nu cuprindă nici unul, cuexcepţia semnăturii trăgătorului. O astfel de cambie este o cambie înalb. Referitor la cambia în alb sunt de reţinut următoarele: nu poatelipsi semnătura trăgătorului; dacă în momentul emiterii poate fiincompletă, în momentul prezentării la plată trebuie să fie completată,cuprinzând toate elementele esenţiale; omisiunea unor elemente la emiteretrebuie să fie voluntară; este necesar să existe autorizarea prealabilăpe care trăgătorul o dă beneficiarului cambiei sau unui terţ posesor de acompleta cambia în anumite condiţii convenite; completarea abuzivă,contrar înţelegerii prealabile dintre părţi, dă dreptul debitoruluicambial să invoce excepţia de completare abuzivă şi reaua credinţă acelui care a completat înscrisul.

5.2.1.2. Părţi implicate. Circulaţia cambială

Din cele prezentate reiese că în relaţia cambială sunt angajateiniţial trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Relaţia principalăeste între trăgător şi beneficiar deoarece trăgătorul, emiţând o cambieîn favoarea beneficiarului, recunoaşte astfel obligaţia pe care o arefaţă de acesta, inclusiv angajamentul că înscrisul va fi onorat latermen. Prin emiterea cambiei, trăgătorul, în acelaşi timp, se obligăfaţă de beneficiar să-l determine pe tras să plătească suma înscrisă petitlu. Această relaţie principală izvorăşte din funcţia de mijloc deplată a cambiei.

Principalele menţiuni şi operaţiuni cambiale sunt:

67

1. Acceptarea cambiei. În principiu, o cambie care cuprinde corecttoate elementele esenţiale constituie un document perfect pentruîndeplinirea obligaţiei de către tras, fără să existe necesitatea caacesta să accepte într-un fel oarecare obligaţia. Cu toate acestea, deşitrasul are ordin din partea trăgătorului să plătească, acest ordin nu-lobligă la nimic. El devine obligat cambial în momentul în care acceptăcambia. Ca regulă generală, prezentarea cambiei spre acceptare estefacultativă, posesorul cambiei putând aştepta scadenţa pentru a solicitaplata ei. Prezentarea cambiei spre acceptare se face la domiciliultrasului în orice moment până la data scadenţei, când nu se mai poatesolicita acceptarea, ci doar plata. Acceptarea nu poate fi condiţionată.Orice modificare a celor cuprinse în cambie se consideră refuz deacceptare. Este permisă acceptarea parţială a sumei. Acceptarea se scriedirect pe cambie, de regulă, într-un spaţiu special afectat prin formula"acceptat" şi semnătura trasului.

Acceptarea este obligatorie pentru tras în cazul cambiilor: plătibile la unterţ sau în altă localitate decât domiciliul trasului; plătibile la unanumit termen de la vedere; sau când trăgătorul sau giranţii au înscrisclauza prezentării obligatorii a cambiei spre acceptare fixând în acestscop şi un termen.

Acceptând, trasul devine debitorul principal, el fiind obligatcambial solidar cu trăgătorul, giranţii, avaliştii. În timp ce el îşiasumă obligaţia "să plătească", ceilalţi obligaţi cambial îşi asumăobligaţia de "a face să se plătească", ei plătind numai în cazul în caredebitorul principal, trasul, nu plăteşte.

Dacă la prezentarea cambiei spre acceptare trasul refuzăacceptarea, acest refuz se constată de posesorul ei printr-un protest deneacceptare. În acest caz, posesorul cambiei poate să execute cambiachiar înainte de scadenţă, având dreptul de regres împotriva giranţilor,trăgătorului etc.

2. Avalul reprezintă un act prin care o persoană garantează platacambiei, el constituind astfel o garanţie. Deoarece în relaţia cambialăpot exista mai mulţi debitori - trasul acceptant ca debitor principal,giranţii şi trăgătorul ca debitori prin regres - avalul poate fi datpentru fiecare dintre debitori în parte. Cel ce dă avalul se numeşteavalist, iar cel pentru care se dă avalul se numeşte avalizat. Atunci când seacordă avalul se precizează pentru care dintre debitori se dă iar încazul în care nu se face o menţiune expresă în acest sens, avalul seconsideră dat în favoarea trăgătorului. Prin aval, avalistul îşi asumăobligaţia pură şi necondiţionată de a plăti în locul celui avalizat. Caatare, avalistul poate fi executat corespunzător poziţiei pe care o areîn obligaţia cambială cel pentru care a dat avalul: direct, în cazultrasului sau prin regres, în cazul în care avalul a fost dat pentrutrăgător sau pentru giranţi. Avalul se dă, de regulă, pe faţa cambiei sauuneori, mai rar, pe spatele acesteia. Simpla semnătură pe faţa cambieipoate constitui un aval. În cazul însă al avalizării pe spatele cambieitrebuie să existe menţiunea "pentru aval" şi semnătura.

3. Protestul constituie un act autentic prin care se face dovada că

68

în urma prezentării cambiei spre acceptare sau spre plată, aceasta a fostrefuzată. Refuzul de acceptare se constată prin act autentic, numit protest deneacceptare şi se întocmeşte în interval de o zi din momentu1 refuzului deacceptare, iar refuzul de plată se constată printr-un document numit protest deneplată şi se întocmeşte în interval de două zile din momentul refuzului deplată. Protestul se înregistrează la notariat sau judecătorie. Acestatrebuie să cuprindă, potrivit legii cambiale, anul, luna, ziua şi oracând a fost dresat, numele şi prenumele celui ce a solicitat întocmireaprotestului, numele şi prenumele celui împotriva căruia se întocmeşte,locul unde a fost întocmit, transcrierea exactă a cambiei, semnăturanotarului sau judecătorului care l-a dresat.

4. Girul (andosarea) constituie modalitatea tipică de circulaţie acambiei "din mână în mână". Transmiterea cambiei prin gir presupunemenţionarea, scrisă de regulă pe spatele (de aceea se mai numeşte şiandosare) înscrisului simplu şi necondiţionat, "plătiţi lui…" sau"plătiţi la ordinul lui…"şi iscălitura celui ce transmite mai departecambia. Cel ce transmite cambia prin gir se numeşte girant iar noulposesor, giratar. Girul poate fi în alb (gir alb) când numele nouluibeneficiar nu este trecut. Noul titular al cambiei transmise prin girdevine beneficiarul drepturilor rezultate din titlu, iar girantul devineşi el un obligat cambial solidar cu trăgătorul, trasul şi ceilalţigiranţi.

Girul trebuie să fie întotdeauna urmat de predarea efectivă acambiei către noul titular. Circulaţia prin gir a cambiei relevă cel maielocvent funcţia sa de mijloc de plată. Transmiterea cambiei prin gir sepoate face neîntrerupt până la data scadenţei, când ultimul posesor altitlului va cere plata.

5. Cesiunea de creanţă este un mijloc specific de transmitere aobligaţiilor cambiale, constând în acordul de voinţă prin care creditorul(cedent) transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit,dreptul său de creanţă unei alte persoane (cesionar), care va deveniastfel creditor în locul său şi care va putea încasa de la debitorcreanţa cedată.

6. Plata este momentul final al vieţii unei cambii, stingându-seastfel obligaţiile tuturor părţilor angajate în relaţia cambială. Platacambiei se face la scadenţă, la domiciliul trasului sau al persoaneidesemnate de acesta, în favoarea beneficiarului de drept al cambieilegitimat prin şirul neîntrerupt de giruri. In momentul plăţii, contrasumei achitate, trasul poate solicita predarea cambiei cu menţiunea"achitat". Este permisă achitarea parţială, în acest caz titlul nu sepredă trasului, ci pe cambie se menţionează suma primită, urmând să fiepredată la plata integrală.

În cazul în care la scadenţă trasul refuză să plătească, posesorulcambiei poate acţiona cambial direct contra acceptantului şi avaliştiloracestuia sau poate apela la alternativa plăţii în regres, respectivîmpotriva celorlalţi obligaţi cambial (trăgător, giranţi, avalişti).Pentru a realiza acţiunea cambială directă sau în regres este necesară,în afară de prezentarea cambiei spre plată, îndeplinirea unor

69

formalităţi, cum este protestul.7. Scontarea. În cazul în care posesorul cambiei doreşte obţinerea

sumei înscrise pe titlu înainte de scadenţă o poate sconta la o bancăcomercială. Prin scontare, posesorul cambiei obţine valoarea nominală acambiei minus dobânda (scontul) pentru suma plătită, calculată dinmomentul scontării până la data scadenţei, la care se adaugă şi anumitecheltuieli legate de încasarea cambiei la scadenţă. Scontul se calculează

după formula: , iar valoarea reală a cambiei este: Vr = Vn -

Sîn care: S reprezintă scontul; Ts - taxa scontului; Nz - numărul de ziledin momentul scontării până la scadenţă; Vr - valoarea reală a cambiei;Vn - valoarea nominală a cambiei.

8. Rescontarea este operaţiunea prin care băncile comerciale revândtitlurile obţinute prin scontare, băncii centrale sau unei alte băncicomerciale. Rescontarea se face prin plata taxei de reescont denumită şitaxa oficială a scontului. Formula de calcul a valorii reale a cambiilorreescontate, respectiv a sumei pe care băncile comerciale o obţin prinreescont este aceeaşi cu cea din cazul scontării cu modificărilecorespunzătoare privind numărul de zile şi taxa de rescont.

9. Forfetarea este operaţiunea prin care deţinătorii titlurilor decredit le pot vinde unor instituţii specializate de forfetare.Operaţiunile de forfetare au apărut ca urmare a faptului că băncilecentrale nu rescontează cambii cu o scadenţă mai mare de 90 zile.Cambiile rescontate trebuie să fie exprimate în moneda naţională,operaţiunea având loc numai în cazul în care banca comercială nu şi-adepăşit plafonul de rescont acordat de banca centrală. Deşi, înprincipiu, forfetarea se aseamănă cu scontarea, deosebirea fundamentalăîntre aceste operaţiuni este dată de faptul că, prin forfetare,instituţia de forfetare preia asupra sa toate riscurile de neplatăizvorâte din reaua credinţă sau falimentul debitorului sau garanţilorlui, risc care în cazul scontării nu este preluat de bancă, ultimulposesor legitim al cambiei prin acţiunea cambială în regres ţinândsolidar la plată pe toţi semnatarii cambiei. De aceea, taxa de forfetareeste mai mare decât taxa scontului. La preluarea cambiilor, casele deforfetare controlează şi pretind toate documentele care să asigureîncasarea fără dificultăţi a titlului (licenţe de import, documente detransfer valutar etc.), verificând totodată valabilitatea semnăturilorDeşi taxa de forfetare este mai mare, forfetarea este totuşi avantajoasăpentru deţinătorii de titluri deoarece permite reîntregirea fondurilorînainte de scadenţă, eliberarea de riscurile de neplată etc.

5.2.1.3. Emiterea şi circulaţia cambială în România

În România, reglementările care guvernează emiterea şi utilizareacambiei sunt:- Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin;

70

- Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 prin care se modifică Legea nr.58/1934;

- Legea nr. 83/1994 care aprobă şi modifică Ordonanţa Guvernului nr.11/1993;

- Normele cadru nr. 6/1994 emise de BNR, privind comerţul făcut desocietăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cambii şibilete la ordin;

- Normele tehnice nr. 10/1994 privind cambia şi biletul la ordin.Începând cu data de 2 octombrie 1995, băncile româneşti pot

prezenta în cadrul şedinţei de compensare cambii acceptate şi bilete laordin, respectând reglementările în vigoare referitoare la instrumentelede plată de debit.

Schema nr. 5.2. Circuitul cambiei

Circuitul cambiei, conform prevederilor Legii nr. 58/1934 asupracambiei şi biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994 esteurmătorul: 1. În baza unui contract comercial încheiat între Firma X şi Firma Y,

aceasta din urmă devine debitor faţă de Firma X.2. În acelaşi timp, pe baza unui contract comercial încheiat între Firma

X şi Firma Z, aceasta din urmă devine creditor al Firmei X.3. Pentru a-şi achita datoria faţă de Firma Z (beneficiarul cambiei),

Firma X (emitentul, trăgătorul) emite o cambie, prin care dă ordinFirmei Y (trasul) să plătească beneficiarului o sumă de banideterminată.

4. Beneficiarul remite cambia spre încasare băncii sale.5. Banca beneficiarului prezintă cambia la plată la o casă de

compensaţii, băncii plătitorului.6. Banca trasului debitează contul trasului cu suma înscrisă pe cambie.7. Banca trasului introduce cambia în compensare.

71

BENEFICIARUL Z TRASUL Y

TRĂGĂTORUL XEMITENTUL

(creditorul lui Y,

debitorul lui Z)

3

12

9

BANCA BENEFICIARULUI BANCA TRASULUI

CASA DE COMPENSAŢII

4 8 6

5

7

5

7

8. Banca beneficiarului creditează contul beneficiarului cu suma înscrisăpe cambie.

9. Stingerea creanţelor asumate de participanţii la circuitul cambial. Utilizarea cambiei presupune o serie de riscuri şi avantaje pentru

părţile implicate.Riscurile trăgătorului (emitentului) sunt generate de faptul că în cazul

neacceptării de către tras a cambiei, acesta este obligat să onorezecambia. Avantajele sale decurg din esenţa procesului cambial, trăgătorulstingându-şi simultan obligaţia sa de plată (faţă de beneficiarulcambiei) cu dreptul său de a încasa suma respectivă (de la tras).

Avantajele trasului (plătitorului) derivă din poziţia sa în circuitulcambial, el beneficiind de avantajele creditului comercial pe care îlrestituie la scadenţă.

Riscul beneficiarului este acela de a nu-şi încasa la termen creanţaexprimată prin cambie, fapt care determină iniţierea de către acesta aunei proceduri specifice de recuperare a creanţei. Avantajul decurge dinpoziţia sa de posesor al cambiei pe care o poate transmite prin gir,stingându-şi astfel o datorie asumată faţă de un alt creditor al său.Prin scontare el poate încasa înainte de scadenţă suma prevăzută,asumându-şi totodată costul acestei operaţiuni.

5.2.2. Biletul la ordin

5.2.2.1. Concept, părţi implicate, elemente esenţiale ale biletului laordin

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, denumită emitent, seangajează să plătească unei alte persoane, denumită beneficiar - sau la ordinul acestuia - o sumăde bani, la un anumit termen sau la prezentare.

Astfel, în cazul biletului la ordin intervin două persoane:emitentul, care este debitorul şi beneficiarul, care este creditor aldebitorului emitent.

Biletul la ordin este o promisiune, o obligaţie scrisă a emitentuluide a plăti o sumă de bani beneficiarului, la un anumit termen (scadenţă)sau la prezentarea sa.

Ca şi cambia, biletul la ordin este un act scris şi trebuie săcuprindă anumite elemente esenţiale stipulate în lege, a căror absenţăsau completare necorespunzătoare atrage nulitatea titlului.

(1) Denumirea de bilet la ordin înscrisă în text şi exprimată în limba încare a fost redactat.

(2) Promisiunea de plată, pură, simplă, necondiţionată, a unei sume de bani binedeterminată, cu trecerea sumei de bani în litere şi cifre şi indicareamonedei în care se va face plata. Promisiunea de plată trebuie să fieclară, precisă, exprimând voinţa emitentului de a plăti el însuşi - "voiplăti…".

(3) Scadenţa sau momentul plăţii trebuie să fie certă, unică şi posibilă. Caşi în cazul cambiei, scadenţa poate fi de patru feluri: la vedere, la unanumit termen de la vedere, la un anumit termen de la data emiterii, la o dată fixă. În cazul

72

în care scadenţa nu este menţionată, biletul la ordin se socoteşteplătibil la vedere.

(4) Locul unde urmează să se facă plata. Atunci când nu este indicat expresîn text, se consideră a fi locul emiterii.

(5) Numele beneficiarului, deci a celui în favoarea căruia sau la ordinulcăruia urmează să se facă plata.

(6) Data şi locul emiterii. Data trebuie să cuprindă ziua, luna şi anul,fiind absolut obligatorie pentru stabilirea momentului plăţii. Loculemiterii dacă nu este trecut expres se consideră a fi adresa, loculindicat lângă numele emitentului.

(7) Semnătura emitentului care trebuie să fie autografă. Biletul la ordin emis în alb este un titlu care cuprinde numai

semnătura emitentului iar uneori şi o parte din elementele obligatorii deidentificare cerute de lege. Elementele care lipsesc vor trebuicompletate atunci când posesorul prezintă titlul la plată, fiindobligatoriu ca un bilet la ordin emis în alb să aibă înscris numeleultimului posesor în momentul plăţii.

Schema nr. 5.3. Elementele esenţiale ale unui bilet la ordin

Biletului la ordin îi sunt aplicabile, în măsura în care nu suntincompatibile cu acest titlu, dat fiind faptul că nu apare a treiapersoană (trasul) ca în cazul cambiei, toate prevederile referitoare lacambie privind: girul, avalul, scadenţa, plata, acţiunea cambială,regresul, protestul, cambia în alb etc.

Emitentul biletului la ordin este obligat la plată în acelaşi modca şi trasul acceptant în cazul cambiei. Neexistând tras, în cazulbiletului la ordin nu apare problema acceptării. Pentru un bilet la ordinplătibil la un anumit termen de la emitere, înscrisul trebuie prezentat

73

la viză emitentului în termenul legal de un an sau în termenulconvenţional fixat de emitent sau de giranţi. Refuzul de a viza alemitentului se constată prin protest, a cărui dată serveşte ca moment dereferinţă pentru stabilirea termenului de plată.

Avalul, dacă nu se specifică pentru cine a fost dat, se considerădat în favoarea emitentului. Biletul la ordin poate fi transmis de cătrebeneficiar în două moduri: prin cesiune de creanţă ordinară sau prin gir.El poate fi scontat, rescontat şi forfetat, procedura fiind asemănătoarecu a cambiei.

5.2.2.2. Emiterea şi circulaţia biletului la ordin în România

În România, reglementările care guvernează emiterea şi utilizareabiletului la ordin sunt:- Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin;- Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 prin care se modifică Legea nr.

58/1934;- Legea nr. 83/1994 care aprobă şi modifică Ordonanţa Guvernului nr.

11/1993,- Normele cadru nr. 6/1994 emise de BNR, privind comerţul făcut de

societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cambii şibilete la ordin;

- Normele tehnice nr. 10/1994 privind cambia şi biletul la ordin.Ca instrument de plată şi stingere a creanţelor, biletul la ordin

este introdus în compensarea multilaterală a plăţilor interbancare fărănumerar pe suport hârtie, începând cu data de 2 octombrie 1995.

74

Schema nr. 5.4. Circuitul biletului la ordin

Circuitul biletului la ordin, conform prevederilor Legii nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Legea nr.83/1994 este următorul: 1. În baza unui contract comercial încheiat între Firma X şi Firma Y,

aceasta din urmă devine creditor al Firmei X.2. Pentru a-şi achita datoria faţă de Firma Y (beneficiarul biletului la

ordin), Firma X (emitentul) emite un bilet la ordin pe care îltransmite beneficiarului.

3. Beneficiarul remite biletul la ordin spre încasare băncii sale.4. Banca beneficiarului prezintă biletul la ordin la o casă de

compensaţii băncii plătitorului (emitentului).5. Banca emitentului debitează contul acestuia cu suma înscrisă pe

biletul la ordin.6. Banca emitentului introduce în compensare biletul la ordin.7. Banca beneficiarului creditează contul beneficiarului cu suma înscrisă

pe biletul la ordin.8. Stingerea creanţelor asumate de către participanţii la circuitul

biletului la ordin.

5.2.3. Cecul

5.2.3.1. Concept, elemente esenţiale, tipologie

În timp ce cambia şi biletul la ordin sunt în primul rând instru-mente de credit, cecul este prin excelenţă un instrument de plată. Cecul esteun înscris prin care o persoană (trăgător, emitent) dă ordin unei bănci (tras) să plătească înfavoarea unui terţ (beneficiar) o sumă de bani, de care trăgătorul dispune.

75

BENEFICIARUL Y(creditor al lui X)

EMITENTUL X(debitor al lui Y)

8

1

2

BANCA BENEFICIARULUI BANCAEMITENTULUI

CASA DECOMPENSAŢII

3 7 5

4

6

4

6

Deşi apar trei persoane implicate, ca şi în cazul cambiei, cecul sedeosebeşte esenţial de aceasta. În primul rând, trasul nu poate fi decâto bancă la care trăgătorul are un disponibil, iar banca nu plăteşte dinacest cont decât dacă a primit ordin să elibereze o sumă. În al doilearând, emiterea cecului de către trăgător (clientul băncii) presupune, pede o parte, existenţa unei convenţii, înţelegeri, între trăgător şi bancăprivind disponibilul din care aceasta să facă plata, iar pe de altăparte, existenţa unui disponibil (provizion), respectiv o sumă de banisuficient de mare ca să poată acoperi valoarea cecului emis. Acestefonduri pot proveni din depozitul bancar al clientului sau pot firezultatul unui credit acordat de bancă clientului ei (desigur, tot încontul acestuia).

Ca şi celelalte instrumente de plată şi credit, cecul este unînscris care cuprinde anumite elemente esenţiale. Conform Legii ceculuinr. 59 din 1 mai 1934 modificată prin Legea nr. 83/1994, acestea sunt:

(1) denumirea de cec înscrisă în text şi exprimată în limba în care afost redactat înscrisul;

(2) ordinul pur şi simplu, necondiţionat de a plăti o sumă de banideterminată, scrisă în cifre şi în litere, specificându-se şi moneda;

(3) numele trasului, respectiv al băncii care trebuie să efectuezeplata;

(4) locul plăţii, deci banca, localitatea unde trebuie să se facă plata;(5) locul şi data emiterii cecului (ziua, luna, anul), cecul fără dată

considerându-se emis anterior termenului de prezentare;(6) semnătura celui ce emite cecul (autografă), deci a trăgătorului.

Schema nr. 5.5. Elementele esenţiale ale cecului

76

De la aceste elemente de bază se admit următoarele excepţii:- dacă nu este indicat locul plăţii, se socoteşte loc al plăţii locul

indicat lângă numele trasului (băncii);- dacă se indică mai multe localităţi, prima localitate indicată este

socotită loc al plăţii;- dacă nu se dă nici o indicaţie privind locul plăţii, se socoteşte loc

al plăţii sediul central al trasului;- dacă nu se indică locul emiterii, se consideră loc al emiterii

localitatea indicată lângă numele trăgătorului (emitentului).Orice titlu care nu respectă aceste prevederi este considerat ordin

de plată şi este tratat ca atare. Potrivit legilor din SUA, menţiunea de"cec" în cuprinsul textului nu este obligatorie, fiind suficient ordinulnecondiţionat dat unei bănci de a plăti o sumă.

Deoarece cecul este un instrument de plată, în textul său nu sestabileşte scadenţa, fiind plătibil la vedere. Orice scadenţă trecută în textse socoteşte nescrisă. Cu toate acestea, cecurile trebuie prezentate laplată într-un interval de la data emiterii, de regulă foarte scurt.Intervalul maxim de prezentare a cecului la plată diferă de la ţară laţară şi în funcţie de locul plăţii. În general, termenul de prezentarespre plată nu poate depăşi şase luni. În unele cazuri, foarte rar, platacecurilor peste aceste termene se poate face cu acordul prealabil albăncii.

În ultimii ani, ca urmare a faptului că băncilor plătitoare (trase)li se prezentau cecuri la încasare în perioade ce depăşeau termenulacceptat de banca trăgătoare, în special în cazul cecurilor de călătorie,pe înscris a început să fie tipărit şi termenul maxim în cadrul căruiaacesta putea fi prezentat spre încasare (prin formula "valabil trei lunide la data emiterii").

Din punct de vedere al modului în care este indicat beneficiarul, cel ce urmează săîncaseze suma, cecurile pot fi:a. nominative, atunci când în text este menţionat numele beneficiarului

iar cecul este achitat numai acestuia. Precizarea caracteruluinominativ se face prin suprimarea cuvintelor "netransmisibil","plătibil primului beneficiar" sau prin tăierea din text (în cazulformularului pe care este imprimat) a menţiunii "la ordin". Acestececuri nu pot fi transmise prin gir, ci doar prin cesiune;

b. la ordin, atunci când în text este menţionat numele beneficiarului şiclauza "la ordin". Această menţiune permite primului beneficiar să îltransmită prin gir altei persoane. În lipsa acestei menţiuni cecul seconsideră "la ordin";

c. la purtător, atunci când în textul înscrisului există menţiuneaexpresă "la purtător", "plătiţi purtătorului" sau când la rubrica"plătiţi lui..." nu se completează nimic. Acest cec este plătibiloricui îl prezintă, de aici dezavantajul în cazul furtului.Beneficiarul cecului poate fi o terţă persoană, fizică, juridică sau oaltă bancă faţă de care trăgătorul are o datorie sau trăgătorulînsuşi, în cazul în care doreşte să retragă numerar din propriul săucont bancar.

77

Cecul poate circula prin gir (andosare), astfel că drepturilebăneşti ale persoanei indicate în textul înscrisului pot fi transmise debeneficiar altei persoane. Girarea poate fi în alb, prin simpla semnăturăa beneficiarului sau nominativă, prin indicarea expresă a persoanei pentrucare s-a girat şi semnătură. În cazul cecului nominativ, transmiterea sepoate face doar prin cesiune, nu prin gir.

La plata cecului, banca de regulă solicită semnătura beneficiaruluişi menţiunea "pentru achitare" sau "achitat" pe spatele cecului.

În principiu, plata cecului se face în numerar. Cu toate acestea,la solicitarea beneficiarului cecului, valoarea lui poate fi trecutădirect într-un cont bancar. Plata în cont bancar o poate face bancaplătitoare (trasă) sau o altă bancă indicată de beneficiar.

După modul de încasare cecurile cunosc mai multe forme:a. cecul nebarat se poate plăti în numerar sau în cont fără nici o

restricţie, potrivit solicitării beneficiarului. Acesta se mai numeşteşi cec alb sau deschis. Pe un cec alb se poate lăsa spaţiul pentrusumă necompletat, uneori indicându-se doar limita sumei până la carese poate plăti;

b. cecul barat are un semn de demarcare specific: două linii paraleleîntr-un colţ al înscrisului. Cecurile barate sunt utilizate numaipentru plata dintr-un cont bancar în altul, neputând fi plătite înnumerar. De altfel, cele două linii paralele sunt semnul distinctiv căplata se va face numai în cont;

c. cecul certificat este un cec obişnuit în esenţa sa (barat saunebarat), achitat la prezentare, dar pe care banca la care se aflăcontul certifică în prealabil existenţa unui disponibil suficientpentru efectuarea plăţii, suma certificată putând sau nu fi blocată.Cel mai adesea se blochează suma în cont pentru plată. Certificarea seface prin menţiunea "văzut", "bun" sau "certificat pentru suma..."etc.;

d. cecul de călătorie este un cec cu valori fixe (10, 20, 100 etc.unităţi monetare) imprimate pe înscris odată cu tipărirea lui. Acestececuri sunt emise de bănci sau agenţii de turism şi vândute clienţilorlor pentru a înlocui banii lichizi în efectuarea cheltuielilor decălătorie. De regulă au tipărite pe ele vizibil menţiunea "cec decălătorie" exprimată în limba în care a fost redactat (travellercheques, cheque de voyage etc.) şi au, în general, aspectul uneibancnote. Beneficiarul unui cec de călătorie, în principiu, esteprotejat împotriva furtului prin faptul că atunci când cumpărăcecurile de la bancă sau de la compania de turism trebuie să lesemneze, semnătură care este confruntată de lucrătorul de la ghişeulbăncii plătitoare, atunci când îl achită, şi posesorul cecului trebuiesă dea a doua semnătură, deseori fiind solicitat şi paşaportul pentruidentificarea semnăturilor.

Deşi cecurile au căpătat o largă utilizare, atât pe plan naţional,cât şi pe plan internaţional, extinderea folosirii lor este împietată dedoi factori: beneficiarul cecului nu are certitudinea că trăgătorul areconstituit provizionul la unitatea bancară unde îşi are deschis contul;

78

există riscul pierderii sau furtului, care, direct în cazul cecului lapurtător sau prin fraudă (iscălituri false) în cazul altor cecuri,permite încasarea lui de o altă persoană.

Prin emiterea cecului trăgătorul nu are posibilitatea de a probaexistenţa provizionului la bancă, el rămânând însă garantul plăţii faţăde beneficiar. Pe plan internaţional se constată creşterea număruluicecurilor emise fără provizion, în diferite ţări fiind adoptate măsurisevere împotriva unor astfel de emitenţi.

5.2.3.2. Emiterea şi circulaţia cecului în România

Reglementările privind emiterea şi utilizarea cecului în Româniasunt:- Legea nr. 59/1934 asupra cecului;- Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 prin care se modifică Legea nr.

59/1934;- Legea nr. 83/1994 care aprobă şi modifică Ordonanţa Guvernului nr.

11/1993;- Normele cadru nr. 7/1994 emise de BNR privind comerţul cu cecuri;- Normele tehnice nr. 9/1994 privind cecul.

79

Schema nr. 5.6. Circuitul cecului

Circuitul cecului, conform prevederilor Legii nr. 59/1934 asupracecului, modificată prin Legea nr. 83/1994 este următorul: 1. În baza unui disponibil constituit la tras, trăgătorul primeşte de la

banca sa (trasul) un carnet de cecuri.2. În baza unui contract comercial încheiat între trăgător şi beneficiar,

acesta din urmă devine creditor al primului. 3. Trăgătorul emite un cec prin care dă ordin băncii sale să plătească la

prezentare posesorului său suma înscrisă pe cec.4. Beneficiarul cecului îl remite spre încasare băncii sale.5. Banca beneficiarului prezintă cecul la plată, printr-o casă de

compensaţii, băncii plătitorului (trasului).6. Trasul debitează contul trăgătorului cu suma înscrisă pe cec.7. Trasul introduce în compensare cecul.8. Banca beneficiarului creditează contul beneficiarului cu suma înscrisă

pe cec.9. Stingerea creanţelor beneficiarului.

5.2.4. Ordinul de plată

Ordinul de plată este o dispoziţie necondiţionată, dată în orice formă de cătreemitentul acesteia (ordonatorul) unei instituţii de credit receptoare, în mod direct sau prinintermediul unui sistem de plăţi, de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de banila o anumită dată, în vederea stingerii unei obligaţii băneşti, provenind dintr-o relaţie directăexistentă între ordonator şi beneficiar.

O astfel de dispoziţie este considerată ordin de plată dacă:

80

BENEFICIARUL TRĂGĂTORUL(EMITENTUL)

2

1

3

BANCABENEFICIARULUI

TRASBANCA TRĂGĂTORULUI

CASA DECOMPENSAŢII

4 8 6

5

7

5

7

9

a. instituţia receptoare dispune de fondurile corespunzătoare sumei debani prevăzute în ordinul de plată fie prin debitarea unui cont alemitentului, fie prin încasarea în numerar a sumei respective de laemitent;

b. nu prevede că plata trebuie să fie făcută la cererea beneficiarului.Pe "drumul" parcurs de ordinul de plată de la plătitor la

beneficiar se pot interpune mai multe instituţii de credit, acesteaefectuând succesiv operaţiuni de recepţie, autentificare, acceptare şiexecutare a ordinului de plată. Toată această serie de operaţiuni poartădenumirea de transfer-credit.

Ordinul de plată poate fi emis pe suport clasic (hârtie) sau pesuport electronic.

Pe plan naţional, în materie de ordin de plată sunt aplicabileurmătoarele reglementări şi norme emise de BNR: Circulara nr.22/21.09.2002, care modifică Regulamentul nr. 8/19.08.1994 privindordinul de plată, Normele cadru nr. 15/19.08.1994 privind ordinul deplată pe suport hârtie şi Normele tehnice nr. 16/19.08.1994 privindordinul de plată pe suport hârtie; Regulamentul nr. 2/23.02.2005 privindordinul de plată utilizat în operaţiuni de transfer-credit, care seaplică începând din aprilie 2005.

Conform legii, orice ordin de plată trebuie să conţină obligatoriuurmătoarele elemente esenţiale:

(1) Denumirea de Ordin de plată înscrisă în clar şi la vedere. (2) Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani, exprimat clar şi

precis. (3) Suma înscrisă în cifre şi în litere, cu specificarea monedei în

care se face plata.(4) Numele/denumirea şi contul plătitorului (codul IBAN al contului acestuia

deschis la instituţia iniţiatoare). (5) Numele/denumirea şi contul beneficiarului (codul IBAN al contului acestuia

deschis la instituţia destinatară). (6) Denumirea instituţiei iniţiatoare. (7) Denumirea instituţiei receptoare.(8) Data emiterii, care trebuie să fie unică, posibilă şi certă. (9) Elementul sau elementele care să permită autentificarea emitentului de

către instituţia iniţiatoare, respectiv semnătura şi ştampila acestuia.

Schema nr. 5.7. Elementele esenţiale ale unui ordin de plată

81

În cazul plăţilor efectuate în relaţia cu Trezoreria statului, ordinul de platăconţine în plus următoarele elemente obligatorii: - codul de identificare fiscală al plătitorului; - codul de identificare fiscală al beneficiarului; - numărul de evidenţă a plăţii, alocat de Agenţia Naţională de

Administrare Fiscală; - numărul ordinului de plată dat de plătitor; - referinţe privind conţinutul economic al operaţiunii; - data debitării contului plătitorului de către instituţia iniţiatoare

(care se va completa de către instituţia iniţiatoare). Instituţia iniţiatoare poate conveni cu emitentul menţiuni

suplimentare prevăzute în ordinul de plată în interesul finalizăriitransferului-credit, cum ar fi: Data plăţii, care reprezintă ziua bancară în care plătitorul doreşte ca

fondurile să fie puse la dispoziţia beneficiarului de către instituţiadestinatară, în cazul în care această dată este prevăzută de plătitor.

Exprimarea în litere a sumei prevăzute în ordinul de plată. Referinţe privind conţinutul economic al operaţiunii care a determinat

emiterea ordinului de plată. Ordinul expres al plătitorului ca instituţia iniţiatoare să execute ordinul de

plată printr-un anumit sistem de plăţi sau printr-o anumită instituţieintermediară.

Codul de identificare fiscală al plătitorului, în cazul plăţilor interbancare. Participanţii la circuitul ordinului de plată sunt:

- Emitentul - persoana care emite un ordin de plată pe cont propriu; poatefi plătitorul sau orice instituţie emitentă, inclusiv instituţiainiţiatoare;

- Plătitorul - prima persoană care emite, în nume şi pe cont propriu,ordinul de plată în cadrul unui transfer-credit; poate fi un client alinstituţiei iniţiatoare sau instituţia iniţiatoare;

- Beneficiarul - persoana desemnată prin ordinul de plată de către plătitorsă primească o anumită sumă de bani; poate fi un client al instituţieidestinatare sau instituţia destinatară;

82

- Instituţia iniţiatoare - prima instituţie care emite un ordin de plată pecont propriu în cadrul unui transfer-credit;

- Instituţia destinatară - ultima instituţie din lanţul transferului-credit,care recepţionează şi acceptă un ordin de plată fie în nume propriu,fie pentru a pune la dispoziţia beneficiarului o anumită sumă de bani,prin creditarea contului beneficiarului sau prin eliberarea sumeirespective în numerar;

- Instituţia emitentă - orice instituţie, cu excepţia instituţieidestinatare, care emite un ordin de plată, inclusiv instituţiainiţiatoare;

- Instituţia receptoare - instituţia care recepţionează un ordin de plată învederea executării acestuia, inclusiv instituţiile iniţiatoare şidestinatară;

- Instituţia intermediară - orice instituţie emitentă sau receptoare, altadecât cea a emitentului sau a beneficiarului, care participă laexecutarea unui transfer-credit.

În România, prin instituţie care participă în cadrul unui transfer-credit se înţelege oricare dintre următoarele entităţi: o instituţie decredit, Trezoreria statului, BNR.

Pentru a surprinde mecanismul de derulare a unei plăţi prin ordinde plată este necesară definirea termenilor şi operaţiunilor implicate înrealizarea transferului-credit, şi anume:- Recepţia este procedura prin care o instituţie recunoaşte că a primit

un ordin de plată în vederea verificării autenticităţii acestuiaprintr-o procedură de securitate, a acceptării şi executării ordinuluide plată.

- Procedura de securitate este o procedură stabilită prin convenţieîntre emitent şi instituţia receptoare, în scopul: de a determina dacăun ordin de plată, o modificare sau o revocare a unui ordin de platăprovine de la persoana indicată ca fiind emitent; de a detecta erorileîn transmiterea sau în conţinutul ordinului de plată ori a comunicăriide modificare sau revocare a acestuia.

- Acceptarea este procedura prin care o instituţie recunoaşte ca valabilun ordin de plată recepţionat, în vederea executării, obligându-se săexecute serviciul de a transfera fondurile corespunzătoare sumeiprevăzute în ordinul de plată, la termenele şi în condiţiile dispusede emitent prin ordinul de plată respectiv.

- Executarea este procedura de emitere a unui ordin de plată de către oinstituţie emitentă cu scopul de a pune în aplicare un ordin de platăacceptat anterior sau, în cazul instituţiei destinatare, punerea ladispoziţia beneficiarului a sumei indicate în ordinul de plată.

- Perioada de executare este perioada de o zi sau două zile bancareconsecutive în care un ordin de plată poate fi executat, care începecu ziua bancară în care ordinul de plată a fost acceptat.

- Ziua bancară este acea parte a unei zile lucrătoare pe parcursulcăreia o instituţie recepţionează, acceptă sau refuză executareaordinelor de plată, a modificărilor şi revocărilor acestora.

- Procesarea directă reprezintă o procesare automată a ordinelor de

83

plată de către instituţii, inclusiv în ceea ce priveşte acceptarea şiexecutarea acestora.

- Revocarea este anularea unui ordin de plată dat de un emitent uneiinstituţii receptoare, la solicitarea emitentului, până cel mai târziuîn momentul acceptării acestuia de către instituţia receptoare.

Schema nr. 5.8. Circuitul ordinului de plată

Circuitul ordinului de plată este următorul: 1. Între Firma A (plătitor) şi Firma B (beneficiar) se încheie un

contract comercial, pe baza căruia Firma B livrează marfa sauprestează serviciile, devenind beneficiarul contravalorii acestora.

2. Firma A (în calitate de plătitor) emite un ordin de plată în favoareafirmei B (în calitate de beneficiar) pe care îl remite băncii sale,Banca X (instituţie iniţiatoare).

3. Banca X, din ordinul clientului său Firma A, debitează contul acestuiacu suma reprezentând valoarea ordinului de plată.

4. Banca X remite mesajul de plată către Centrala sa.5. Centrala Băncii X transferă fişierul conţinând informaţia de plată

către Casa automată de compensaţii, unde au loc validarea şicompensarea.

6. Casa automată de compensaţii transferă fişierul către Centrala BănciiY, confirmând decontarea finală printr-un raport decontare.

7. Centrala Băncii Y transferă fondurile Băncii Y. 8. Banca Y (a beneficiarului) creditează contul Firmei B cu suma

reprezentând contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilorprestate.

9. Stingerea obligaţiilor plătitorului.

5.2.5. Compensarea şi decontarea plăţilor interbancare

5.2.5.1. Concept, tipologie

84

ORDONATOR (PLĂTITOR)FIRMA A BENEFICIAR

FIRMA B9

1

INSTITUŢIE INIŢIATOARE (BANCA X)

INSTITUŢIE DESTINATARĂ (BANCA Y)

CENTRALĂ BANCA X

CASA AUTOMATĂ DECOMPENSAŢII

2 3 8

4

5

46

CENTRALĂ BANCA Y

6

7

Din punct de vedere al sistemului de operare, compensările pot fi:bilaterale, multilaterale.

Compensările bilaterale presupun relaţii reciproce între perechi debănci şi se fac atunci când există un volum apreciabil de operaţiuniîntre cele două bănci şi cu caracter de permanenţă. Agentul de compensarestabileşte soldurile debitoare şi creditoare şi le comunică agentului dedecontare care efectuează transferurile de fonduri în conturile deschisede cele două bănci la acesta. Fiecare bancă are însă relaţii cu mai multebănci şi atunci va avea atâtea compensări bilaterale câte băncicorespondente are. Pe plan intern, compensarea bilaterală se practică pescară largă în relaţiile zilnice dintre banca centrală şi trezoreriastatului.

Compensările multilaterale sunt cele mai numeroase şi practicantrenează întreg sistemul bancar. Avantajul cel mai mare constă îneconomia de fonduri de transfer, plătitorii nemaifiind obligaţi să deţinămoneda de plată în volumul necesar în vederea descărcării de obligaţie.Compensările multilaterale aduc şi o reducere a canalelor de comunicaţiiinterbancare, a transferurilor de fonduri şi a valorii de transfer.

Decontările se pot face pe bază brută sau pe bază netă. Decontarea pe bază brută este plata individuală a unei instrucţiuni

sau a unui pachet de instrucţiuni. Orice instrucţiune de decontareindividuală este un transfer de credit care presupune mişcarea efectivă afondurilor. Decontarea pe bază brută a fost considerată multă vreme ca oformă greoaie, depăşită, care amplifică volumul transferurilor. Înprezent, progresele înregistrate pe linia automatizării, care au oferitsoluţii alternative de economie de fonduri şi de timp au repus îndiscuţie eficienţa decontării pe bază brută.

Decontarea pe bază netă se foloseşte atât pentru compensărilebilaterale cât şi pentru cele multilaterale. Compensarea cu decontare pebază netă presupune compararea sumelor debitoare şi creditoare întrebănci şi stabilirea soldului final debitor sau creditor, prin intermediulcasei de compensaţii.

5.2.5.2. Compensarea şi decontarea interbancară în România

5.2.5.2.1. Reforma sistemului de plăţi din România

După anul 1990, reforma sistemului românesc de plăţi a fostconcepută în două mari etape: prima etapă s-a finalizat în anul 1995, odată cu punerea în funcţiune

a sistemului pe suport hârtie; BNR a elaborat o serie de reglementări,şi-a creat o infrastructură tehnică şi reţele proprii, având totodatăîn vedere toate modalităţile de transfer interbancar al fondurilorparticularizate pe instrumente de plată.

cea de-a doua etapă a urmărit trecerea într-o fază superioară,caracterizată prin dematerializarea instrumentelor de plată. În acest

85

sens, în ultima parte a anului 2000 a fost demarat un amplu proiectavând ca obiectiv implementarea unui sistem electronic de plăţi.

Etapa a doua de dezvoltare şi modernizare a sistemului românesc deplăţi a debutat, practic, în anul 1999, cu decizia Băncii Naţionale aRomâniei de externalizare a activităţii de plăţi. Astfel, la iniţiativabăncii centrale, toate băncile comerciale care operează pe teritoriulRomâniei au fost invitate să participe la înfiinţarea unei societăţicomerciale care să preia această activitate. În urma acestui demers, îniunie 2000 Banca Naţională a României (cu o cotă de capital de 33%) şi unnumăr de 27 de bănci comerciale (cumulând 67% din capital) au fondatSocietatea Naţională de Transfer de Fonduri şi Decontare - TransFonD S.A.

În mai 2001, societatea a devenit operaţională, preluând o parteimportantă din serviciile de plăţi prestate anterior numai de BNR, precumşi un număr de 760 de angajaţi în Bucureşti şi în cele 41 de unităţiteritoriale din fostul Oficiu Central de Plăţi şi Decontări Bancare.Începând cu această dată, toate plăţile interbancare au fost efectuate decătre TransFonD S.A., (banca centrală efectuând decontarea finală aacestor operaţiuni), în timp ce operaţiunile Trezoreriei statului serealizau de către BNR.

Trecerea la un stadiu nou de dezvoltare a activităţii de plăţi,care să asigure o scurtare a duratei decontărilor, să simplificecircuitele interbancare şi să diminueze costurile de operare, s-arealizat prin implementarea sistemului electronic de plăţi.

Sistemul electronic de plăţi are trei componente, şi anume: 1. sistemul cu decontare pe bază brută în timp real, denumit ReGIS; 2. sistemul casei de compensare automată, denumit SENT; 3. sistemul de înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu titluri de

stat, denumit SaFIR. De asemenea, date fiind cerinţele şi standardele în domeniu, în

special după evenimentele din SUA de la 11 septembrie 2001, cu privire laasigurarea continuităţii activităţii în caz de avarie, pe lângăinfrastructura aferentă sistemelor menţionate, a fost implementat şi unsistem de back-up şi de recuperare în caz de dezastru.

Banca Naţională a României este proprietarul şi administratorulsistemului ReGIS şi sistemului SaFIR, în timp ce sistemul SENT esteadministrat de TransFonD S.A. Prin prisma rolului de administrator alsistemelor ReGIS şi SaFIR, BNR are controlul efectiv asupra sistemelor,stabileşte regulile de sistem şi procedurile necesare asigurăriifuncţionării acestora, monitorizează şi supraveghează participanţii laaceste sisteme. Operarea tehnică a sistemului a fost externalizată decătre BNR către TransFonD S.A., care este responsabil în principal deasigurarea funcţionării tehnice fără perturbări a sistemelor şi deîntreţinerea acestora.

1. Sistemul cu decontare pe bază brută în timp real (ReGIS în România, RTGS -Real-Time Gross Settlement System pe plan internaţional) operaţionalizatla data de 8 aprilie 2005, asigură decontarea în timp real ainstrucţiunilor de plată de mare valoare (peste 500 milioane lei) sauurgente, iniţiate de bănci şi alte instituţii de credit, precum şi

86

decontarea instrucţiunilor aferente poziţiilor nete calculate de caselede compensare şi a celor privind tranzacţiile cu titluri de stat.Decontarea instrucţiunilor de plată iniţiate prin acest sistem are loc înmod continuu, tranzacţie cu tranzacţie. Prin sistemul plăţilor de marevaloare sunt procesate minimum 30.000 de operaţiuni pe zi (faţă de 2.000-3.000 în sistemul pe suport hârtie). Aceasta componentă a sistemului deplăţi va permite, în perspectiva integrării în Uniunea Europeană,conectarea României la sistemul de plăţi de mare valoare transfrontaliere- TARGET.

Pentru transmiterea instrucţiunilor de plată în cazul plăţilor demare valoare se foloseşte reţeaua SWIFT. Sistemul furnizează totodatăparticipanţilor informaţii on-line despre operaţiunile proprii (coada deaşteptare, instrucţiuni de decontare returnate etc.). Având în vederemodul de procesare a instrucţiunilor, sistemul ReGIS este un sistem curisc zero. O instrucţiune de plată, o dată înregistrată în conturile dedecontare din sistemul ReGIS, este finală. În ReGIS se asigură, deasemenea, şi decontarea finală a sistemelor cu decontare amânată (case decompensaţii), ca şi decontarea contravalorii tranzacţiilor cu titluri destat.

2. Sistemul casei de compensare automată (SENT în România, ACH - AutomateClearing House pe plan internaţional), operaţionalizat la data de 13 mai2005, este un sistem electronic de compensare care oferă posibilitateaschimbului de instrucţiuni de plată de mică valoare (sub 500 milioanelei) între instituţiile de credit şi Trezoreria statului, calculândpoziţiile nete multilaterale pe care le transmite sistemului ReGIS învederea decontării finale a acestora. Pentru plăţile de mică valoare seestimează ca vor fi procesate cel puţin 500.000 de tranzacţii pe ciclu decompensare (faţă de 150.000 până în prezent).

Pentru un management mai bun al lichidităţii participanţilor suntprevăzute desfăşurarea a trei cicluri de compensare pe zi şi decontareafinală a poziţiilor nete conform unui orar prestabilit. Pentru garantareadecontării poziţiilor nete debitoare şi respectarea principiilorfundamentale internaţionale în materie, a fost creat un mecanism degarantare unilaterală a plăţilor proprii (plafoane de garantare).Datorită acestei scheme de garantare şi Casa automată de compensaţii estepractic un sistem cu risc zero. Transmiterea mesajelor se face folosind oreţea proprie, respectându-se însă standardele şi formatele mesajelorSWIFT. Instrucţiunile de plată sunt transmise în fişiere, verificareaîncadrării în plafonul de garantare unilaterală, validarea,autentificarea, acceptarea sau respingerea instrucţiunilor de platăfăcându-se la nivel de fişier.

3. Sistemul de înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu titluri de stat (SaFIR înRomânia, GSRS - Government Securities Registry and Settlement Systemp peplan internaţional), operaţionalizat în luna august 2005, ţine evidenţaemisiunilor de titluri aflate în circulaţie (funcţie de registru),asigură decontarea operaţiunilor cu titluri de stat cu respectareaprincipiului "livrare contra plată" şi realizează funcţiuni

87

complementare, cum ar fi evaluarea zilnică a emisiunilor, calcululautomat al comisioanelor etc.

Astfel, sistemul înregistrează şi procesează preluarea şidecontarea operaţiunilor de pe piaţa primară, operaţiunile de vânzare-cumpărare, operaţiunile repo şi reverse repo, plăţile de dobânzi/cuponla emisiunile în circulaţie, rambursările de emisiuni la scadenţă etc.Sistemul păstrează, în acelaşi timp, evidenţa regimului juridic altitlurilor de stat aflate în circulaţie. Decontarea operaţiunilor cutitluri se face în sistemul ReGIS.

Până în anul 2005 prin TransFonD s-a efectuat compensareamultilaterală a plăţilor de mică valoare (sub 500 milioane lei) bazate peinstrumente de plată pe suport hârtie (ordinul de plată, cecul, cambia şibiletul la ordin). Începând din 13 mai 2005, pentru ordinul de plată serealizează o compensare electronică.

5.2.5.2.2. Compensarea multilaterală a instrumentelor de plată de debitpe suport hârtie

Compensarea instrumentelor de plată de debit se desfăşoară încadrul TransFonD pe două sisteme: primul la nivelul judeţean al TransFonD, lacare participă unităţile băncilor comerciale unde în urma compensării sestabilesc soldurile creditoare sau debitoare pentru fiecare bancă, careapoi sunt transmise, într-un interval de timp fixat, la sediul central alcasei de compensare; al doilea la sediul central al TransFonD când, pe bazasoldurilor de la nivel judeţean, se stabileşte soldul final pentrufiecare din băncile participante. Băncile debitoare trebuie să virezesumele datorate Casei de compensaţii din disponibilităţile aflate încontul curent de la banca centrală sau să apeleze la piaţa monetară iarîn ultimă instanţă să obţină un împrumut de la banca centrală în limitarezervelor constituite. Compensarea se consideră încheiată atunci când totalulsoldurilor creditoare este egal cu totalul soldurilor debitoare.Soldurile sunt transmise băncii centrale, care în calitate de agent dedecontare, face transferurile de fonduri în conturile băncilorparticipante. În acest moment plata se consideră finală şi irevocabilă.

În sucursalele şi centrala TransFonD, în săli special amenajate şiechipate, se ţine în fiecare zi lucrătoare o şedinţă obligatorie decompensare a plăţilor interbancare. Aceasta se încheie prin obţinereaunui rezultat unic privind poziţia debitoare sau poziţia creditoare afiecărui participant la compensare. La şedinţa de compensare, în fiecaresucursală teritorială şi în centrala TransFonD, participă în calitate deconducător al acesteia inspectorul de compensare sau înlocuitorul lui şidin partea fiecărui participant câte un agent de compensare. De asemenea,în cadrul şedinţei de compensare este obligatorie prezenţa unui al doileainspector de compensare pentru desfăşurarea activităţii de control.

Zilnic, şedinţa de compensare se desfăşoară în două părţi, întreorele 1000 şi 1100 a.m., prima parte şi între orele 1100 şi 1130 a douaparte, iar în intervalul 1130-1200 are loc şedinţa de verificare ainstrumentelor de plată de debit ce vor fi decontate a doua zi.

88

I. Pregătirea şedinţei de compensare

Pregătirea se face de către agenţii de compensare, în sediilepropriilor unităţi bancare, în după amiaza zilei anterioare compensăriisau chiar în dimineaţa zilei respective, până la ora 1000, parcurgând înacest sens 4 etape.

În primul rând, instrumentele de plată sunt grupate de cătreunităţile bancare iniţiatoare (prezentatoare) pe unităţi bancaredestinatare (primitoare), se alcătuiesc pachete de instrumente de plată(maxim 100), se introduc în plicuri care se sigilează şi se aplicăştampila unităţii bancare prezentatoare. Pachetele sunt însoţite, în modobligatoriu, de benzi de control totalizatoare a sumelor înscrise peinstrumentele de plată pe care le conţin, iar totalul fiecărei benzi decontrol este preluat într-o dispoziţie centralizatoare de încasare.

Pasul următor îl constituie întocmirea, pe baza dispoziţiilorcentralizatoare, pentru fiecare unitate bancară destinatară, a câte unuiborderou al dispoziţiilor centralizatoare de încasare, în trei exemplare.Borderoul dispoziţiilor centralizatoare de încasare cuprinde dispoziţiilecentralizatoare de încasare ale instrumentelor de plată compensabile dedebit (cecuri, cambii sau bilete la ordin), în vederea verificării.

În al treilea rând, agenţii de compensare, în sediile propriilorunităţi bancare au obligaţia să analizeze acceptarea sau refuzulinstrumentelor de plată compensabile primite de la celelalte unităţibancare. Refuzul instrumentelor de plată poate interveni numai în urmaunor motive bine întemeiate: dacă unitatea bancară respectivă nu estedestinatara (primitoarea) unuia sau a mai multor instrumente incluse înpachetele adresate ei; numere de conturi greşit înscrise, cecuri false,inexistenţa disponibilului în contul plătitorului etc.

La finalul pregătirii şedinţei de compensare, agenţii de compensarecompletează formularul de compensare al unităţilor bancare participantela compensare pe baza borderourilor dispoziţiilor centralizatoare şirefuzurilor.

II. Desfăşurarea şedinţei de compensare

La ora 1000, în fiecare zi bancară, agenţii de compensare seîntâlnesc în sala de compensaţie organizată în sediile TransFonD dinfiecare judeţ/municipiul Bucureşti şi în cadrul centralei acesteia, cuinspectorii de compensare.

În prima parte a şedinţei de compensare agenţii de compensare seprezintă în sala de compensare cu pachetele de instrumente compensabileşi are loc deschiderea şedinţei de către inspectorul de compensare. Seface apoi schimbul de plicuri cu documentele compensării - dispoziţiilecentralizatoare de încasare şi borderourile acestora aferente pachetelorde instrumente de plată compensabile de debit.

După primirea plicurilor cu pachetele de instrumente compensabilecare sunt destinate unităţii bancare pe care o reprezintă, fiecare agent

89

de compensare le desigilează şi are mai multe obligaţii, cum ar fi: săverifice dacă unitatea bancară pe care o reprezintă este primitoarea(destinatara) de drept a instrumentelor de plată compensabile pe care leconţine fiecare pachet, să verifice cu maximum de operativitateexactitatea totalurilor de pe benzile de control ale acestor pachete,sumele preluate în borderourile dispoziţiilor centralizatoare de încasareşi totalurile acestora.

În partea a doua a şedinţei de compensare are loc, într-o primăetapă, schimbul reciproc de plicuri conţinând refuzurile cecurilor,cambiilor şi biletelor la ordin. Agenţii de compensare desigileazăplicurile şi verifică datele conţinute. În cazul concordanţei datelor seface certificarea refuzului prin semnătură şi stampilă pe exemplarul nr.3 al refuzului aparţinând unităţii bancare prezentatoare (iniţiatoare),iar în cazul neconcordanţei se fac corecturile necesare pe toateexemplarele refuzului.

Inspectorul de compensare preia totalul sumelor de plătit refuzate,totalul sumelor de încasat refuzate şi soldurile finale debitoare saucreditoare din formularele de compensare şi le înscrie în formularulpropriu de compensare centralizator. Este obligatoriu ca totalul generalal sumelor de plătit refuzate să fie identic cu totalul general alsumelor de încasat refuzate şi totalul soldurilor debitoare să fieidentic cu totalul soldurilor creditoare, pentru ca şi cea de-a douaparte a şedinţei de compensare să se închidă.

III. Şedinţa de verificare a instrumentelor de plată de debit

După închiderea şedinţei de compensare zilnice are loc prezentareainstrumentelor de debit (cecuri, cambii şi bilete la ordin) care urmeazăsă fie compensate a doua zi, pentru verificare, de către unităţilebancare primitoare sau destinatare. Prezentarea acestor seturi deinstrumente de plată de debit se face între orele 1130-1200.

În caz de concordanţă a datelor din pachetele conţinând cecuri,cambii şi bilete la ordin, unitatea primitoare trebuie să certificeacceptarea, iar în cazul neconcordanţei datelor, se operează modificărilenecesare.

În cazul nerespectării de către unităţile bancare a reglementărilorprivind compensarea multilaterală a plăţilor interbancare fără numerar pesuport hârtie, inspectorii de compensare stabilesc penalităţi.

IV. Închiderea şedinţei de compensare

După analizare şi acceptare, unităţile bancare primitoare auobligaţia să marcheze instrumentele de plată compensabile acceptate prinaplicarea pe verso a ştampilei cu înscrisul "compensat".

După analizare şi refuz, unităţile bancare primitoare (destinatare)au obligaţia să marcheze instrumentele de plată compensabile refuzateprin aplicarea pe verso a ştampilei cu înscrisul „refuzat”.

90

După închiderea şedinţei de compensare, într-un interval maxim de ooră (până la ora 12,30), inspectorii de compensare din cadrulsucursalelor TransFonD au obligaţia să transmită către centrala TransFonDconţinutul formularului de compensare centralizator.

Pentru serviciile de compensare Banca Naţională a României percepecomisioane prin intermediul agentului său TransFonD.

V. Stingerea datoriilor reciproce dintre bănci

Stingerea datoriilor reciproce între bănci se delimitează ca etapăa compensării desfăşurată într-un moment ulterior, distanţat cel puţin cu2-3 ore faţă de etapa anterioară, etapă în care participanţii au aflatcare sunt rezultatele şi respectiv care sunt pentru ele efectelecompensării.

Există, conform Regulamentului nr. 10/1994 privind compensareamultilaterală a plăţilor interbancare fără numerar pe suport hârtie,modificat prin Circulara nr. 32/2002 şi Circulara nr. 20/2005, o serie decircuite pe care le parcurg cecul, cambia, biletul la ordin, cainstrumente de plată de debit.

Circuitul 1 – Circuitul local Acest circuit presupune parcurgerea următoarelor etape:

- beneficiarul prezintă instrumentul de plată de debit, pentru încasare,unităţii bancare unde îşi are contul deschis, cu două zile înainte deziua compensării (c-2);

- banca beneficiarului transmite instrumentele de plată bănciiplătitoare spre verificare fără a le introduce în compensare, lasucursala TransFonD din judeţul respectiv sau la centrala TransFonD,cu o zi înaintea compensării (c-1);

- la aceeaşi dată (c-1), banca plătitoare debitează contul clientuluiplătitor cu suma aferentă instrumentelor de plată acceptate;

- în ziua compensării (c), banca beneficiarului introduce scriptic încompensare instrumentele de plată la sucursala TransFonD din judeţulrespectiv sau la centrala TransFonD, după caz;

- beneficiarul va fi creditat cu suma înscrisă pe instrumentul de platăde către banca sa în ziua compensării (c).

Circuitul 2 - Circuitul plăţilor în interiorul aceluiaşi judeţ(intrajudeţean)

Schema de circuit este asemănătoare cu cea a circuitului local, cumenţiunea că durata acestuia se prelungeşte cu o zi.

Circuitul 3 - Circuitul plăţilor în exteriorul judeţului(interjudeţean) – varianta A

Circuitul interjudeţean (prima variantă) necesită parcurgereaurmătoarelor etape:- beneficiarul remite instrumentul de debit spre încasare, băncii sale,

cu patru zile înainte de compensare (c-4);

91

- unitatea bancară beneficiară trimite instrumentele de debit prinreţeaua intrabancară unităţii bancare prezentatoare din judeţul dedestinaţie în intervalul (c-3; c-2);

- cu o zi înainte de compensare (c-1) banca plătitoare debitează contulclientului plătitor cu suma aferentă instrumentelor de debitacceptate;

- în ziua compensării (c), banca beneficiarului introduce scriptic încompensare instrumentul de debit la sucursala TransFonD din judeţulrespectiv sau la centrala TransFonD, după caz;

- unitatea bancară prezentatoare transmite unităţii bancare abeneficiarului date privind instrumentele de debit acceptate lacompensare;

- unitatea bancară a beneficiarului creditează contul clientului său cusuma aferentă instrumentului de plată acceptat, în ziua compensării(c).

Circuitul 4 - Circuitul plăţilor în exteriorul judeţului(interjudeţean) – varianta B

Etapele necesare circuitului interjudeţean (a doua variantă) sunt:- cu şase zile înainte de data compensării (c-6), beneficiarul remite

instrumentul de debit băncii sale pentru a fi încasat;- în ziua (c-5), unitatea bancară a beneficiarului prezintă

instrumentele de debit unităţii bancare primitoare spre verificarefără a le introduce în compensare, la sucursala TransFonD din judeţulrespectiv sau la centrala TransFonD;

- unitatea bancară primitoare trimite instrumentele de plată prinreţeaua intrabancară unităţii bancare plătitoare în intervalul (c-4;c-3);

- are loc debitarea contului plătitorului în ziua (c-3);- sunt transmise unităţii bancare primitoare date privind instrumentele

de plată care urmează a fi acceptate la compensare;- unitatea bancară a beneficiarului introduce scriptic în compensare

instrumentele de plată la sucursala TransFonD din judeţul respectivsau la centrala TransFonD, în ziua (c);

- unitatea bancară a beneficiarului creditează contul clientuluibeneficiar cu suma aferentă instrumentului de plată acceptat, în ziuacompensării.

Circuitul 5 - Circuitul naţional Sunt rare situaţiile în care este necesar un asemenea circuit,

deoarece majoritatea societăţilor bancare au unităţi teritoriale careoperează în acelaşi judeţ.

5.2.5.2.3. Compensarea electronică a ordinului de plată

Tehnologiile moderne au permis trecerea de la compensarea bazată pedouă niveluri la compensarea automată pe un singur nivel prin circuiteelectronice directe ale băncilor cu casa de compensaţii, ceea ce creşte

92

foarte mult operativitatea şi simplifică procedurile. În acelaşi timp secreează posibilitatea realizării mai multor compensări pe zi, urgentânddecontările în avantajul ambilor parteneri.

Compensarea automată presupune funcţionarea unui sistem de plăţi întimp real pentru a se putea efectua decontarea între băncileparticipante.

Casa automată de compensaţii (SENT în România) este un sistemelectronic de compensare în care fişiere de volum mare reprezentândinstrucţiuni de plată de valori mici (sub 500 milioane lei), atâttransfer credit cât şi debit direct, sunt schimbate între bănci şi alteinstituţii de credit după ce poziţiile nete care vor rezulta din acestefişiere au fost decontate prin sistemul plăţilor în timp real.

Sistemul Casei automate de compensaţii îşi propune în primul rândsă simplifice substanţial sistemul de compensare şi decontare printransmiterea automată a instrumentelor de plată, să reducă la minimumtimpul de decontare şi să crească viteza de rotaţie a banilor,contribuind astfel la realizarea unei calităţi superioare a serviciilorde plăţi.

Casa automată de compensaţii este formată din două sisteme:- unul central de compensare care calculează poziţiile nete ale

participanţilor în timpul şedinţelor de compensare şi apoi deconteazăpoziţiile nete prin sistemul de plăţi electronice;

- al doilea este cel al participanţilor care rulează la sediile acestora. În România, instituţia abilitată să administreze acest sistem este

TransFonD care dispune de o reţea electronică ce asigură legătura cu toţiparticipanţii: banca centrală, băncile comerciale, trezoreria statului,casele centrale ale cooperativelor de credit.

Fiecare participant se conectează la sistem printr-un punct unic deacces, respectiv unitatea centrală a participantului. Spre deosebire decompensarea instrumentelor de plată pe suport hârtie care avea loc maiîntâi la sucursalele teritoriale ale TransFonD şi apoi la centrală,compensarea automată se realizează numai la nivel central, mesajele deplată circulând de la unitatea bancară plătitoare la centrala bănciiplătitoare care le introduce în compensare, fiind apoi preluate decentrala băncii beneficiare care le retransmite unităţii bancarebeneficiare.

Sistemul automat de compensare din România procesează în vedereacompensării instrumente de plată de tip transfer-credit de mică valoareşi instrumente de plată de tip debit-direct de orice valoare. În viitorsistemul va permite adăugarea de noi module pentru compensarea celorlalteinstrumente de plată de debit şi a cardurilor. Instrumentele de debit nuintră deocamdată în compensarea automată, pentru ele aplicându-seprocedurile pentru compensarea multilaterală a instrumentelor de plată pesuport hârtie.

5.2.6. Prevenirea riscurilor şi sancţionarea titularilor de conturiaflaţi în interdicţie bancară

93

Începând din anul 1996, Banca Naţionala a României a introdus înpractica de plăţi şi decontări din România aşa-numita "listă neagră" atitularilor de cont rău platnici introduşi în această bază de date dinnecunoaşterea legilor şi reglementarilor BNR în vigoare, fie cu bunăştiinţă, cu intenţia vădită de a înşela partenerul de afaceri şi sistemulbancar în general.

Fişierele naţionale de incidente de plăţi (Fişierul Naţional deCecuri, Fişierul Naţional de Cambii şi Fişierul Naţional de Bilete laOrdin) alături de Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc, organizate încadrul băncii centrale, gestionează informaţia transmisă din tot sistemulbancar referitoare la incidentele de plăţi produse în legătură cu refuzultotal sau parţial la plată al cecurilor şi titlurilor de credit. Aceastăbază de date are rolul de a preveni producerea de noi incidente de plăţişi totodată de a sancţiona acei titulari de cont înscrişi în acestefişiere.

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) colectează de la persoaneledeclarante (centralele băncilor, unităţile teritoriale ale băncilor,Birourile Incidente de Plăţi din cadrul sucursalelor Băncii Naţionale aRomâniei şi Direcţia Urmăririi Riscurilor Bancare) informaţiile privindincidentele de plăţi referitoare la refuzurile totale sau parţiale laplată a instrumentelor de plată şi declaraţiile de pierdere,furt‚ distrugere sau anulare a cecurilor, cambiilor sau biletelor laordin.

Conform Regulamentului BNR nr. 1/2001 privind organizarea şifuncţionarea la BNR a Centralei Incidentelor de Plăţi, modificat prinCirculara nr. 21/2002, Circulara nr. 15/2004 şi Regulamentul nr. 7/2005,incidentul de plată reprezintă neîndeplinirea întocmai şi la timp aobligaţiilor participanţilor, înaintea sau în timpul procesului dedecontare a instrumentului de plată, obligaţii rezultate prin efectul legiişi/sau a contractului care le reglementează, a căror neîndeplinire esteadusă la cunoştinţa CIP de către persoanele declarante, pentru apărareainteresului public.

Incidentul de plată major este incidentul de plată determinat deînregistrarea uneia din următoarele situaţii: în cazul cecului:

1. cecul a fost emis fără autorizarea trasului;2. cecul a fost refuzat din lipsă totală de disponibil, în cazul

prezentării la plată înainte de expirarea termenului de prezentare;3. cecul a fost refuzat la plată din lipsă parţială de disponibil, în

cazul prezentării la plată înainte de expirarea termenului deprezentare;

4. cecul a fost emis cu dată falsă sau îi lipseşte o menţiuneobligatorie;

5. cecul circular sau cecul de călătorie a fost emis “la purtător”;6. cecul a fost emis de către un trăgător aflat în interdicţie

bancară; în cazul cambiei şi biletului la ordin:

94

1. cambia a fost scontată fără existenţa în total/în parte a creanţeicedate în momentul cesiunii acesteia;

2. biletul la ordin/cambia cu scadenţă la vedere, a fost refuzat(ă)din lipsă totală de disponibil, în cazul prezentării la plată întermen;

3. biletul la ordin/cambia cu scadenţă la vedere, a fost refuzat(ă)din lipsă parţială de disponibil, în cazul prezentării la plată întermen;

4. biletul la ordin/cambia cu scadenţă la un anume timp de la vedere,la un anume timp de la data emiterii sau la o dată fixă, a fostrefuzat(ă) din lipsă totală de disponibil, în cazul prezentării laplată la termen;

5. biletul la ordin/cambia cu scadenţă la un anume timp de la vedere,la un anume timp de la data emiterii sau la o dată fixă, a fostrefuzat(ă) din lipsă parţială de disponibil, în cazul prezentăriila plată la termen;Interdicţia bancară este regimul impus de către bancă unui titular

de cont prin care se interzice acestuia emiterea de cecuri pe o perioadăde 1 an, conform unor angajamente reciproce aplicabile plăţii cu cecuri,ca urmare a unor incidente de plăţi majore produse cu cecuri.

Transmiterea de informaţii de către persoanele declarante laCentrala Incidentelor de Plăţi se face în momentul în care acestea le-auconstatat (în cazul refuzurilor totale sau parţiale la plată) sau înmomentul în care li se semnalează de anumite persoane fizice sau juridice(în cazul declaraţiilor de pierdere, furt, distrugere sau anulare ainstrumentelor).

Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc este o bază de datepermanentă. Toate informaţiile privind incidentele de plăţi majoreînregistrate pe numele unei persoane fizice sau juridice nu pot fi ştersedin această bază de date, decât în cazul când se anulează, dintr-un motivbine întemeiat, de către aceeaşi persoană declarantă care le-a transmisanterior la Centrala Incidentelor de Plăţi.

Centrala Incidentelor de Plăţi nu are calitatea de a apreciaveridicitatea informaţiilor privind incidentele de plăţi pe care nu lepoate nici anula nici modifica. Radierea incidentelor de plăţi din bazade date a CIP şi anularea interdicţiei bancare nu poate interveni decâtla solicitarea persoanelor declarante, atunci când refuzul la plată ainstrumentelor de plată rezultă dintr-o eroare sau o omisiune a persoaneideclarante.

Difuzarea informaţiei din baza de date a Centralei Incidentelor dePlăţi se poate face fie din iniţiativa acesteia, fie la cerereautilizatorilor (persoane declarante, autorităţi publice, persoane fizicesau juridice).

Consultarea bazei de date se poate face on-line de către:- sucursalele teritoriale ale Băncii Naţionale a României, în nume

propriu, la solicitarea unităţilor bancare din judeţul respectiv sau aautorităţilor publice locale;

- centralele băncilor, în nume propriu, la solicitarea persoanelor

95

fizice sau juridice care au sau nu cont deschis la acestea sau apropriilor unităţi bancare teritoriale.

Consultarea bazei de date se poate face de către un comerciant, deexemplu, înainte de a primi un cec de la clientul său în schimbulmărfurilor vândute. În acest caz, comerciantul poate afla dacă seria şinumărul cecului pe care ar urma să-l primească face parte dintr-un set deinstrumente de plată avizate de Banca Naţională a României sau dacă nucumva respectivul cec a fost declarat anterior la CIP pierdut, furat,distrus sau retras din circulaţie.

Ofiţerii poliţiei sau procurorii care cercetează activitatea uneifirme sau a unei persoane fizice, pot consulta baza de date a CIPsolicitând, de exemplu, toate incidentele de plăţi înscrise în FişierulNaţional al Persoanelor cu Risc, pe numele acestora, într-un interval detimp determinat.

Instituţii similare Centralei Incidentelor de Plăţi din străinătatepot interoga baza de date a Băncii Naţionale a României privindincidentele de plăţi produse de persoane fizice sau juridice străine peteritoriul României. Prin reciprocitate, CIP poate interoga şi primi dateprivind incidentele de plăţi produse de persoane fizice sau juridiceromâne pe teritoriul statelor respective.

În momentul în care o bancă refuză plata unui cec ca urmare aproducerii unui incident de plată major are obligaţia înscrierii acesteiinformaţii în baza de date a CIP. La primirea unor astfel de informaţii,din proprie iniţiativă, CIP alertează întregul sistem bancar, prinintermediul centralelor băncilor, în scopul protejării acestuia şi acreşterii încrederii persoanelor fizice şi juridice în utilizareainstrumentelor de plată fără numerar.

Centrala băncii sau unitatea bancară teritorială unde respectivapersoană fizică sau juridică mai are un cont deschis are obligaţiarecuperării, dacă este cazul, a formularelor de cec eliberate anterior,iar în cazul în care nu recuperează toate formularele de cec eliberatetrebuie să le anuleze şi să transmită această informaţie la CentralaIncidentelor de Plăţi, într-un interval de maxim zece zile bancare de ladata emiterii declaraţiei CIP privind interdicţia bancară.

5.3. Tehnica plăţilor prin instrumente de plată cu acces la distanţă

Apariţia banilor electronici a reprezentat un pas decisiv înperfecţionarea sistemelor de plăţi care a adus importante avantajeclienţilor bancari prin facilităţile create de transmitere rapidă afondurilor şi reducere substanţială a costurilor tranzacţiilor, precum şiautorităţilor monetare prin posibilităţile de reglare şi supraveghere asistemului bancar.

Plăţile electronice sunt definite ca o formă electronică, completinformatizată şi automatizată, de organizare a relaţiilor de plăţi între participanţii la o tranzacţie,pe baza unui set de reguli şi proceduri.

Regulamentul BNR nr. 4/2002 consideră că o plată electronicăreprezintă orice operaţiune de plată iniţiată prin intermediul

96

instrumentelor de plată electronică prin care se pot retrage sume înnumerar, efectua plăţi pentru achiziţionarea de bunuri sau servicii,plata obligaţiilor către autorităţile administraţiei publice şitransferuri de fonduri între conturi.

Dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi convergenţa pieţelor IT&C şifinanciar-bancară au creat un cadru favorabil dezvoltării pieţeiserviciilor din categoria bancă la distanţă, care permite contactulclienţilor cu banca de la distanţă, respectiv sediul firmei saudomiciliul clientului.   Ordinul BNR nr. 218/2004 stabileşte procedura de avizare ainstrumentelor de plată cu acces la distanţă, de tipul aplicaţiilorInternet-banking, home-banking sau mobile banking. Păstrarea secretuluibancar şi autentificarea părţilor care participă la tranzacţii reprezintăcerinţe minime pentru avizarea băncilor din România care emit instrumentede plată cu acces la distanţă.

Instrumentele de plată cu acces la distanţă sunt soluţiiinformatice care permit deţinătorului să aibă acces la distanţă, prinintermediul unui mediu de comunicaţie, a unei aplicaţii informatice şi aunei metode de autentificare, la fondurile aflate în contul său, avândastfel posibilitatea să efectueze plăţi către un beneficiar sau alt gende operaţiuni, cum ar fi transferul de fonduri, schimb valutar,constituirea de depozite, obţinerea de informaţii privind situaţiaconturilor şi a operaţiunilor efectuate.

Noile canale de plăţi la distanţă care au câştigat poziţiiimportante pe piaţă sunt: în sectorul populaţiei – videotex, mobilebanking, internet banking; în sectorul companiilor - multicash şi cashmanagement.

a. Videotex este un canal de telecomunicaţii care are la bazăvideografia, adică transmiterea imaginilor video prin telefon. SistemulVideotex permite vizualizarea imaginilor privind situaţia conturilor, ainstrucţiunilor de plată care se transmit, a produselor şi serviciilorbancare, precum şi a informaţiilor de consultanţă bancară.

b. Serviciul bancar prin intermediul telefoniei fixe este un canalde distribuţie bancar care oferă utilizatorilor posibilitatea accesăriide la distanţă a conturilor deschise la bănci, prin intermediul reţeleide telefonie fixă. În România, accesul la acest serviciu se realizeazăprin apelarea unui număr de telefon TelVerde (gratuit) sau a unui numărcu tarif normal în reţeaua RomTeleCom.

Serviciul oferă posibilitatea consultării soldului conturilorclientului, accesul la informaţii generale despre produsele băncii,cursul valutar, dobânzi şi comisioane, precum şi posibilitatea efectuăriide transferuri între conturile proprii, deschise în aceeaşi valută sau învalute diferite sau a efectuării de plăţi către diferiţi facturieri, dinconturile deschise în lei, conturi curente sau de card.

Principalele avantaje oferite clienţilor sunt:- independenţa geografică şi temporală în derularea operaţiunilor

bancare: printr-un simplu apel telefonic, clientul poate să îşi

97

consulte soldul contului de card şi să efectueze un transfer în numaicâteva minute;

- scutirea timpului necesar deplasării la ghişeele băncii şi aeventualelor inconveniente;

- satisfacerea nevoii de realizare a acestor tipuri de transferuri înafara programului de lucru cu publicul al băncii, în general pentruacest tip de serviciu programul de funcţionare este mai extins decâtcel la ghişee.

c. Serviciul bancar prin intermediul telefoniei mobile: mobilebanking. Băncile profită de faptul că telefonul mobil devine tot maifuncţional, transformându-l în ghişeu bancar pentru o serie de operaţiunibancare. Astfel, prin intermediul unui SMS, clienţii băncilor îşi potafla situaţia conturilor sau a creditelor, pot face transferuri de baniîntre conturi curente sau de card, îşi pot plăti facturile de telefon.Accesul la funcţii tranzacţionale este restrâns iar tehnologia utilizatăare la bază transmiterea de mesaje preformatate la un număr de telefonprestabilit sau tehnologia WAP.

În general, funcţionalităţile propuse de către un serviciu de mobilebanking sunt:- consultare de informaţii de ordin general cu privire la produsele şi

serviciile băncii;- consultare de informaţii cu privire la situaţia conturilor – soldul

conturilor de card, disponibilul şi limita de credit;- realizare de transferuri interbancare între conturile de card,

deschise în lei sau în valută;- realizare de plăţi interbancare către facturierii cu care banca a

încheiat convenţii din conturile de card în lei;- reîncărcare cartelă PrePay a unei terţe persoane, 24 de ore din 24, 7

zile din 7 din conturile de card în lei.Principalele avantaje de care beneficiază clienţii băncilor care au

aderat la un astfel de serviciu de bancă la distanţă sunt următoarele: 1. Clientul se află într-o permanentă legătură cu banca de oriunde s-

ar afla, se derulează operaţiunile cotidiene şi se recepţioneazăinformaţii utile din orice locaţie aflată pe teritoriul României sau dinstrăinătate. De asemenea se scuteşte timpul necesar deplasării launităţile băncii.

2. Clientul nu mai depinde de orarul de funcţionare al băncii, 24 deore din 24, 7 zile din 7, beneficiază de posibilitatea de a transmiteinformaţii băncii sau de a obţine informaţii utile desfăşurăriiactivităţilor curente prin intermediul telefonului mobil.

3. Serviciul îi asigură clientului o deplină securitate aoperaţiunilor efectuate. Accesul la meniul mobile banking şi autorizareaoperaţiunilor bancare se realizează printr-un sistem de coduri careprotejează clientul împotriva oricărei utilizări frauduloase aserviciului.

4. De obicei, serviciul de mobile banking este uşor de utilizat.Accesul la funcţionalităţile serviciului este la îndemâna oricui fiind

98

facilitat de existenţa unui meniu simplu care conduce clientul directcătre operaţiunea dorită.

d. Internet banking constă în furnizarea de servicii bancare prinmijloace electronice de tip Internet. Băncile pot oferi servicii de acesttip dacă: îşi creează un site propriu, oferind clienţilor pe lângăcanalele tradiţionale şi Internetul bancar; se înfiinţează o bancăvirtuală, fără sucursale, în care calculatorul server este ţinut într-unbirou care serveşte şi ca sediu al băncii.

Ca urmare a gamei diferite de operaţiuni prin Internet şi ariscului pe care îl incumbă, se pot stabili trei tipuri de Internetbancar: - informaţional – primul nivel prin care băncile prezintă oferta de

produse şi servicii stocată pe un server, riscul operaţional fiinddestul de scăzut întrucât sistemul de informare este separat desistemul informatic al băncii;

- comunicativ – operaţiunile se referă la poşta electronică, informaţiidespre cont, formulare pentru obţinerea de împrumuturi, schimbareanumelui sau a adresei clientului; riscul este mai mare deoareceserverul poate avea o conexiune cu reţeaua internă a băncii;

- tranzacţional – presupune efectuarea de operaţiuni bancare specificetranzacţiilor care au loc şi care prin legătura cu sistemul informatical băncii au un risc apreciabil.

În prezent, majoritatea instituţiilor financiare din Româniafolosesc Internetul doar ca mediu de informare. Există şi posibilitateade a cere informaţii suplimentare, utilizând poşta electronică (email-ul). Sistemele electronice de plăţi sunt folosite în special pentrucomerţul pe Internet. Tranzacţiile financiare sunt într-o fază incipientăde dezvoltare pe Internet.

e. MultiCash face parte din categoria produselor informatice pentrurealizarea de operaţiuni bancare electronice prin utilizarea unuicalculator personal conectat la reţeaua telefonică prin intermediul uneiconexiuni modem. Produsul MultiCash se adresează mai mult persoanelorjuridice şi asigură efectuarea de plăţi interne/internaţionale, obţinereaunor informaţii de cont şi optimizarea administrării resurselor băncii.

Funcţia modulului de bază este de cash management, adică deadministrare generală a programului, vizualizarea şi tipărireainformaţiilor primite de la bancă (conturi, extrase de cont, solduri şitranzacţii), precum şi stocarea acestora în baza de date a clientului,ceea ce permite consultarea datelor în orice moment fără a mai finecesară o conexiune on-line cu banca.

Funcţiile modulelor de plăţi interne şi internaţionale sunt de a crea ordinelede plată pe baza informaţiilor din bazele de date ale clientului (bănci,conturi, ordonatori de plăţi, beneficiari). Ordinele de plată create şiaprobate se stochează într-un fişier de plăţi la client care apoi setransmit la bancă prin reţeaua SWIFT. Pentru transmitere se foloseşte oaltă parolă de comunicaţii care este diferită de cea individuală deutilizator.

99

Funcţia modulului bancar este de autentificare şi validare ainstrucţiunilor de plată, precum şi de retransmitere a acestora la bancabeneficiarului. Fişierele primite de la clienţi de regrupează pe bănciexterne, se adaugă informaţiile privind modul de suportare alcomisioanelor şi se verifică dacă toate informaţiile obligatorii suntcomplete şi corecte. Fişierele pregătite rămân în aşteptare până laprimirea aprobării după care se transmit, într-o formă codificată, prinreţeaua SWIFT.

5.4. Viramentul – procedeu tehnic bancar şi instrument de plată

Viramentul este un procedeu bancar special de plată fără numerar, efectuat printransferul unei sume de bani în monedă naţională sau în valută, din contul celui care dispuneplata (ordonatorul) în contul beneficiarului care încasează, acest lucru însemnând debitareacontului primului şi creditarea contului celuilalt.

În România, utilizarea viramentului ca procedeu de plată estereglementată de Regulamentul BNR nr. 4/1996 privind plata prin ordin deplată la cererea directă a beneficiarului prin debitarea cu consimţământa contului plătitorului (direct debit) şi Normele-cadru nr. 9/1996privind executarea ordinelor de plată programată (standing order).

În practica bancară, ordonatorul este în situaţia de cumpărător,debitor, importator, beneficiar al unei prestaţii de servicii etc. iarbeneficiarul poate fi vânzătorul, creditorul, exportatorul, prestatorulde servicii etc. Pe lângă cele două părţi, în această relaţie mai suntimplicate şi banca ordonatorului, care este bancă plătitoare şi bancabeneficiarului, care este bancă destinatară.

Viramentul presupune, în primul rând, existenţa unui cont la bancădin partea persoanei fizice sau juridice, iar în al doilea rând,existenţa unor disponibilităţi în acest cont, disponibilităţi create prindepuneri anterioare, încasări, credite acordate de bancă etc.

Viramentul se poate realiza fie la nivelul aceleiaşi societăţibancare (intrabancar), fie între două societăţi bancare diferite(interbancar).

Atunci când viramentul se efectuează între două conturi aleaceleiaşi bănci, se produce doar o schimbare de titular şi nu o mişcarede fonduri la nivelul băncii. Pentru plătitor, simplitatea plăţii esteevidentă faţă de situaţia în care ar trebui să opereze mai întâi oretragere a sumei din contul său şi apoi să efectueze o depunere încontul creditorului. Pentru bancă, acest mijloc de plată este de asemeneapreferabil în comparaţie cu plata prin monedă efectivă sau prin cec.

Comparaţia între cec şi virament pune în evidenţă omogenitatea maiaccentuată a acestuia din urmă. Un cec poate fi încasat la ghişeulbăncii, realizându-se astfel o operaţiune cu monedă efectivă sau poate fiutilizat pentru efectuarea unei creditări a contului prin cecul devirament, operându-se numai cu monedă scripturală. Viramentul este unprocedeu de tehnică bancară rezervat circulaţiei monedei scripturale, cuexcluderea oricărei mişcări de monedă efectivă. De aceea a şi fostcalificat ca o remitere de monedă scripturală. Tot din aceste

100

considerente, reglementările legale tind să oblige agenţii economici săutilizeze acest mijloc de plată dacă sumele depăşesc un anumit plafon,iar băncile percep comisioane avantajoase pentru utilizarea de cătreclienţi a acestui serviciu comparativ cu altele. Pe de altă parte,viramentul se pretează mai uşor prelucrării pe calculator, diminuândcostul şi economisind timpul serviciilor bancare.

Viramentul se bazează pe un mecanism propriu, al cărui specificconstă în aceea că este o operaţiune prin care se pot realiza actejuridice diferite:- stingerea unei obligaţii prin plată;- acordarea unui împrumut;- efectuarea unei donaţii.

Viramentul a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării plăţilor,odată cu dezvoltarea sistemului bancar. În timp, viramentul devine unprocedeu predominant în analizarea mişcărilor banilor între conturi,oricare ar fi instrumentul de plată folosit. Fără virament, tranzacţiileeconomice ar fi imposibile, din această cauză el reprezintă elementulfundamental al serviciilor bancare.

Implicaţiile viramentului la nivel economic sunt multiple. O primăimplicaţie decurge din abordarea procesului ca formă a circulaţieimonetare. Depozitele bancare concretizate prin soldul conturilortitularilor la bănci reprezintă forme ale deţinerii monetare sub formăscripturală. Prin virament – prin trecerea unei sume dintr-un cont înaltul – se înfăptuieşte circulaţia monedei scripturale. O altă implicaţieeste determinată de faptul că depozitele bancare sunt creanţe aleterţilor faţă de bancă, iar viramentul reprezintă un procedeu de transferal creanţelor între creditorii băncii. Viramentul, fiind un transfer demonedă scripturală, reprezintă şi un instrument de combatere a inflaţieimonetare.

Date fiind toate aceste caracteristici, viramentele bancare seclasifică după o serie de criterii, astfel: În funcţie de locul unde sunt deschise conturile între care se transferă moneda scripturală pe

plan intern se disting:- viramentul intern (intrabancar), atunci când este efectuat între

două conturi deschise la aceeaşi bancă. Aceasta reprezintăexecutarea ordinului dat băncii de către titularul contului care vafi debitat. În absenţa unui imprimat special se utilizeazăformularul pentru ordinul de plată.

- viramentul extern (interbancar), în cazul în care este efectuatîntre două conturi deschise la bănci diferite şi se realizează înurmătoarele etape succesive:a. plătitorul emite ordinul de virament (prin ordin de plată)

cerând băncii sale să-i debiteze contul al cărui titular este,cu o anumită sumă, pentru a se credita contul beneficiaruluideschis la o altă bancă;

b. banca plătitorului pune la dispoziţia băncii beneficiarului uncredit egal cu aceeaşi sumă;

c. banca beneficiarului creditează contul acestuia;

101

d. între cele două bănci se realizează reglementarea conturilorprin casa de compensaţii interbancare.

Data viramentului este ziua în care suma este pusă la dispoziţiabeneficiarului prin creditarea contului acestuia de către banca sa. Înacest moment banca acţionează în calitate de garant al tranzacţieiiniţiate de clientul ei. Locul viramentului este considerat sediul bănciibeneficiarului.

Viramentul, ca şi ordinul de plată, în principiu, poate fi revocatpână în momentul creditării contului beneficiarului plăţii. Uneoriviramentul presupune participarea unei terţe bănci, care joacă rolul deintermediar între banca plătitorului şi banca beneficiarului. Bancaintermediară poate acţiona ca mandatar al băncii emitentului ordinului devirament. În acest caz, ordinul de virament poate fi revocat atâta timpcât banca intermediară nu l-a trimis beneficiarului. Dacă bancaintermediară acţionează ca mandatar al băncii beneficiarului, ordinul devirament nu mai poate fi revocat după ce a fost primit de bancaintermediară.

Din aceste considerente, data viramentului prezintă relevanţăjuridică în cazul:a. revocării ordinului de către emitent, pentru a rezolva problema

efectelor revocării; revocarea este fără efect dacă a fostînregistrată la bancă după data viramentului;

b. falimentului plătitorului, pentru determinarea opozabilităţii faţă decreditori;

c. popririi soldului creditor al contului plătitorului pentru a sestabili dacă poprirea mai poate fi validată pentru suma care priveşteordinul de virament;

d. popririi soldului creditor al contului beneficiarului pentru a sehotărî dacă banca acestuia îi datorează suma corespunzătoare.

Viramentele sunt tratate diferenţiat în funcţie de ordonatorul operaţiunii: - viramentele clientelei, ca termen generic cuprinzând toate ordinele

de virament ordonate băncii de clientela bancară. Acestea se potconcretiza într-un ordin dat de un client de a se efectua untransfer de bani, prin debitarea contului său, către unul sau maimulţi beneficiari. Ordinul dat poate fi: simplu - pentru o singurăoperaţiune; permanent - pentru mai multe plăţi către acelaşidestinatar, la anumite termene.

- viramentul BNR, folosit în relaţiile interbancare. Băncile titulareale unui cont BNR pot da acesteia ordinul de a efectua viramente,prin debitarea contului deschis la BNR (de exemplu, viramentelerezultate din operaţiuni pe piaţa monetară). Anumite viramente suntdestinate echilibrării trezoreriei băncilor de pe o zi pe alta saupot exista viramente în favoarea clienţilor unei alte bănci.

În funcţie de sensul din care se dispune şi se efectuează plata se disting două tipuride transferuri denumite:- virament de credit;

102

- virament de debit. Viramentul de credit este tehnica predominantă utilizată în

transferul de fonduri, operaţiunile fiind iniţiate de plătitor.Derularea unei operaţiuni prin virament credit are următoarea

succesiune:1. Plătitorul ordonă băncii sale, care astfel îndeplineşte funcţia

de bancă plătitoare, să promoveze ordinul de plată cătrebeneficiarul specificat.

2. Banca plătitoare preia suma din contul plătitorului şi efectueazăplata către banca creditorului.

3. Banca creditorului înscrie suma în contul beneficiarului.Procedeul se foloseşte în scopul realizării efective a plăţilor în

condiţiile utilizării instrumentelor de plată fără numerar - cambia,cecul, ordinul de plată. În toate aceste cazuri, titularul de contconsimte şi ordonă efectuarea plăţii.

Viramentul de debit se particularizează prin aceea că plătitorul îşidă consimţământul, în prealabil, sub forma unei dispoziţii generaleadresate băncii sale, de a satisface, cu regularitate, toate pretenţiilede plată exprimate de creditor. Astfel, viramentul debit este utilizatpentru livrările de produse şi prestările de servicii efectuate deinstituţiile de utilitate publică - furnizorii de gaze, electricitate,apă etc. - bunuri şi servicii de care plătitorul a beneficiat deja şi pecare le achită ulterior în funcţie de mărimea consumului.

Succesiunea operaţiilor în înfăptuirea viramentului de debit esteurmătoarea:

1. Plătitorul împuterniceşte creditorul pentru astfel de operaţiuni,respectiv iniţierea plăţilor succesive care se încadrează îndispoziţia generală adresată băncii sale. Concomitent, elsolicită băncii sale aprobarea acestei operaţiuni.

2. Creditorul depune documentaţia aferentă sumei de plată (factura)la banca sa.

3. Banca plătitorului include pentru plată suma respectivă la datascadenţei de plată, iar după efectuarea plăţii suma estetransmisă pe filieră bancară în contul creditorului.

Atât numerarul, cât şi instrumentele de plată fără numerar -ordinul de plată, cecul, cambia şi biletul la ordin - pot fi considerateverigi în orice lanţ de descărcare a unor obligaţii băneşti.

Una dintre modalităţile de a conferi caracter de omogenitate sfereimijloacelor şi modalităţilor de efectuare a plăţilor, luând înconsiderare şi particularităţile fiecăruia, se concretizează înCONTRACTELE STANDARD care includ: (1) ordinul de plată programată(standing order) - având trăsături specifice transferurilor credit şi (2)debitarea directă (direct debit) - ce presupune o serie de instrucţiunidin categoria transferurilor debit.

(1) Ordinul de plată programată (lb. engleză standing order)reprezintă o modalitate de plată care constă în executarea de către banca plătitorului, la date

103

şi în sume fixate în prealabil, de ordine de plată în favoarea unui terţ, numai pe baza clauzelorconvenite expres.

Contractul de standing order are drept obiectiv executarea uneiserii de instrucţiuni pentru plată de tip transfer credit, conformprevederilor contractuale stabilite între plătitor şi banca sa, ca bancăremitentă. În vederea uniformizării practicii bancare, conform NormelorBNR nr. 9/1996 privind executarea ordinelor de plată programată,contractul cuprinde următoarele elemente obligatorii:1. denumirea obligatorie de standing order;2. identificarea părţilor contractante:

a. banca plătitorului (denumirea băncii iniţiatoare a ordinului deplată);

b. plătitorul (numele sau denumirea persoanei şi contul deschis labanca plătitorului, din disponibilul căruia poate fi previzionatăplata).

3. identificarea beneficiarului (unic) - persoana sau instituţia înfavoarea căreia banca plătitorului va emite şi va executa ordine deplată conform mandatului primit de la plătitor (obligatoriu - numelesau denumirea beneficiarului, contul deschis la banca destinatară şicodul unic de înregistrare fiscală);

4. identificarea băncii beneficiarului ca bancă destinatară a ordinuluide plată;

5. obiectul contractului, care va include instrucţiunea necondiţionată deplată (formulare explicativă): "banca plătitorului va îndeplinimandatul plătitorului prin emiterea şi executarea de ordine de plată,conform programării din prezentul contract";

6. programarea execuţiei seriei de ordine de plată;7. explicaţia datei (menţiune obligatorie); banca plătitorului îşi asumă

obligaţia ca data plăţii să fie data calendaristică la care fiecaresumă va apărea integral în extrasul de cont al beneficiarului;

8. menţiuni speciale obligatorii de identificare a conţinutului economicce presupun că, anterior contractului de standing order, plătitorulare un contract comercial cu beneficiarul, având stipulată clauza deplată prin rambursarea datoriilor în sume şi la date fixate (lunar,trimestrial, semestrial, anual) conform contractului; acesta explicăde ce, uneori, contractul de standing order nu este un contractbancar, ci o simplă clauză în contractul între plătitor şi beneficiar,adusă de către plătitor la cunoştinţa băncii sale odată cu acordulsău.

Contractul de standing order încheiat este un contract de mandat(plătitorul mandatează banca să execute ordine de plată, la datele şi însumele convenite prin contract). Îndeplinind mandatul, banca plătitoruluimai întâi emite un ordin de plată pe suport hârtie astfel încât termenulde decontare, data plăţii (creditării contului beneficiarului) să fie ceaplanificată prin contract; se completează rubrica "compensabil la …" şi,în al doilea rând, va debita contul plătitorului cu suma aferentăordinului de plată pe suport hârtie.

104

Prin acest contract plătitorul autorizează banca sa, ca pentrufiecare dintre plăţile în favoarea beneficiarului la termen, programateîn contract, printr-un şir de sume şi date calendaristice fixate biunivocîn mod obligatoriu, să execute la rând ordinele de plată numai pentrusume egale celor programate şi la date care să permită încadrarea înobligaţiile asumate faţă de plătitor.

La o dată stabilită sau nu în contract, banca plătitorului vaproviziona pe seama plătitorului resursele băneşti cel puţin egale cucele programate, în scopul executării ordinului de plată corespunzător înfavoarea beneficiarului.

Executarea fiecărui ordin de plată nu este condiţionată de un altconsimţământ al plătitorului decât cel dat prin contract sau de o altăcondiţie care să modifice sumele şi datele programate pentru fiecareplată.

Dispoziţia de plată este formulată fără echivoc asupra unor resursebăneşti legale, certe, oportune şi limitate, inclusiv prin referirea lamodalităţi, intervale de timp şi proceduri necesare pentru notificareamodificărilor determinate de părţi prin contract ori în cazul încetăriimandatului.

Etapele derulării plăţii prin standing-order sunt: 1. încheierea unui contract comercial între plătitor şi beneficiar având

stipulată clauza de plată prin rambursarea datoriilor în sume şi ladate fixe;

2. încheierea unui contract de standing-order prin care plătitorulmandatează banca să execute ordine de plată, la datele şi în sumeleconvenite în contract; banca plătitorului emite un ordin de platăastfel încât termenul de decontare şi data plăţii (creditării contuluibeneficiarului) să fie cele planificate prin contract;

3. banca plătitorului debitează contul plătitorului cu suma aferentăordinului de plată;

5. soldurile nete ale conturilor unităţilor bancare participante încompensare sunt înregistrate în conturile curente deschise de cătrebăncile respective la banca centrală, rezultând soldurile nete alecompensării;

6. banca beneficiarului creditează contul acestuia cu suma aferentăordinului de plată acceptat;

7. stingerea creanţelor beneficiarului.Ca orice altă modalitate de plată, standing-order prezintă pentru

cei implicaţi în derularea sa riscuri şi avantaje. Avantajele plătitorului constau în faptul că îşi poate organiza

eficient trezoreria şi deţinerile de numerar, inclusiv prin aceea că seelimină procedura de emitere succesivă a unor ordine de plată în favoareaaceluiaşi beneficiar, această responsabilitate fiind preluată de cătrebancă pe baze comerciale. Periodicitatea efectuării plăţilor, precum şicunoaşterea în avans a sumelor ce trebuie onorate, reprezintă criterii cestau la baza fundamentării unor decizii corecte de management financiar.

105

Banca plătitorului, ca bancă remitentă îşi poate limita riscurile princonvenirea unor clauze asiguratorii cu plătitorul. Ea poate include încontract orice menţiune care să duca la îndeplinirea acestuia, inclusiv:

a. referinţe asupra tranzacţiei între plătitor şi beneficiar care agenerat plata prin ordin de plată programată;

b. referinţe asupra implicaţiilor contractului cu privire laactivităţile plătitorului de urmărire şi de control aldisponibilităţilor sale băneşti în raport cu obligaţiile deplată prin ordin de plată programată.

Principalul avantaj al băncii plătitorului constă în eficientizareaactivităţii de decontare prin eliminarea operaţiunilor specifice derecepţie şi autentificare la ghişeu.

Avantajele beneficiarului decurg din executarea întocmai şi la timpa plăţilor prevăzute în contractul de standing order. Astfel,beneficiarul are posibilitatea eliminării riscului generat de lipsa delichiditate.

(2) Debitarea directă (lb. engleză direct debit) reprezintă omodalitate de plată care constă în debitarea de către banca plătitorului a contului acestuia, lainiţiativa beneficiarului, având în prealabil consimţământul titularului de cont.

Derularea acestei modalităţi de plată este reglementată printr-uncontract care, în vederea uniformizării practicii bancare, cuprindeurmătoarele elemente obligatorii:1. menţiunile protejate (plată prin prelevare consimţită sau plată prin

debitare directă sau prescurtat direct debit, în conformitate cupractica internaţională) înscrise în denumirea sa şi ori de câte orieste necesar, în cuprinsul contractului;

2. numele sau denumirea plătitorului ca parte a contractului şi înconformitate cu Regulamentul BNR nr. 8/1994 privind ordinul de plată;

3. denumirea băncii plătitorului ca parte a contractului şi ca bancăiniţiatoare în conformitate cu regulamentul menţionat;

4. numele sau denumirea beneficiarului;5. denumirea băncii beneficiarului ca bancă destinatară;6. un cont al plătitorului deschis la banca plătitorului, din

disponibilul căruia să se poată proviziona fiecare plată cerută dinavizul de prelevare directă astfel încât banca plătitorului să poatăexecuta fiecare ordin de plată corespunzător, la data şi în sumacerute prin avizul de prelevare directă şi consimţite de plătitor;

7. un cont al beneficiarului deschis la banca destinatară pentru toateordinele de plată executabile prin contract.

Formularul utilizat în cazul debitării directe este denumit avizulde prelevare directă care nu este un instrument de plată, ci o solicitarea beneficiarului pentru executarea de către banca plătitorului a unuiordin de plată în favoarea sa, adresată într-o formă care să cuprindăinformaţie suficientă pentru ca banca plătitorului să execute ordine deplată corespunzătoare.

Procedeul avizului de prelevare a fost introdus în Franţa în anul1956 pe baza unui acord între asociaţia profesională a băncilor şi

106

societatea de electricitate pentru a simplifica încasarea facturilor deaceastă societate. Ulterior, el s-a extins şi pentru încasarea facturilorde apă şi telefon sau alte plăţi periodice (prime de asigurări, cumpărăricu plata în rate, plata impozitelor de către personale fizice etc.). ÎnRomânia, procedeul a fost utilizat de către CEC şi ulterior a intrat şiîn uzul băncilor.

Aplicarea acestui procedeu dă naştere unor raporturi juridicecomplexe. Debitorul, titular de cont bancar, dă ordin băncii sale săplătească orice sumă care va fi pretinsă de un anumit creditor, scutindu-se astfel de grija de a plăti la timp şi de pericolul unor penalităţi deîntârziere. Acest ordin este revocabil oricând, revocarea putând fiexpresă sau putând rezulta implicit prin închiderea contului bancar.Acelaşi debitor autorizează pe creditorul său să preia din contul săubancar sumele datorate. Autorizaţia este oricând revocabilă. Convenţiaprevede obligaţia creditorului de a trimite debitorului, cu câteva zileînainte de a se adresa băncii, un aviz privind cuantumul sumei, ca măsurăpentru a-l preveni să-şi aprovizioneze contul cu disponibil.

De regulă, creditorul are o mulţime de debitori cu datoriile laaceiaşi scadenţă. Borderourile care recapitulează aceste creanţe sunttranspuse pe bandă magnetică şi predate băncii creditorului, care leordonează în raport de băncile debitorilor şi le prezintă în casele decompensaţii interbancare. Banca debitorului debitează contul acestuiafără să-i mai solicite acordul şi păstrează avizul de prelevare emis decreditor ca document contabil justificativ.

Etapele derulării plăţii prin direct debit sunt:1. încheierea unui contract comercial între plătitor şi beneficiar având

stipulată clauza de plată prin rambursarea datoriilor în sumevariabile şi în mod regulat (lunar, trimestrial, semestrial, anualetc.);

2. încheierea unui contract de direct debit prin care plătitorulmandatează banca sa să-i debiteze contul, având consimţământul săuprealabil, la primirea unei înştiinţări de plată din parteabeneficiarului;

3. beneficiarul iniţiază plata prin avizul de prelevare directă (APD),care nu este un instrument de plată, ci o solicitare de plată pentruexecutarea de către banca plătitorului a ordinului de plată în acestsens;

4. la recepţia unui aviz de prelevare directă, banca plătitorului cereconsimţământul plătitorului privind debitarea contului acestuia înprivinţa executării unui ordin de plată respectând menţiunile înscrisepe avizul de prelevare directă; după primirea consimţământuluiplătitorului, banca plătitorului emite un ordin de plată, în sumaconsimţită de către plătitor, în favoarea beneficiarului;

5. banca plătitorului debitează contul plătitorului cu suma înscrisă peordinul de plată;

6. soldurile nete ale conturilor unităţilor bancare participante încompensare sunt înregistrate în conturile curente deschise de cătrebăncile respective la banca centrală, rezultând soldurile nete ale

107

compensării;6 .banca beneficiarului creditează contul clientului beneficiar cu suma

aferentă ordinului de plată acceptat;7. stingerea creanţelor beneficiarului.

Această modalitate de plată presupune o serie de avantaje dar şi deriscuri.

Avantajele plătitorului constau în faptul că îşi poate organizaeficient derularea operaţiunilor de plăţi: prin clauze contractuale,plătitorul autorizează banca să execute, întocmai şi la termen,obligaţiile de plată faţă de un anumit beneficiar. Banca plătitorului nupoate efectua plăţi generate prin direct debit, decât cu consimţământulprealabil al titularului de cont. Periodicitatea efectuării plăţilor,precum şi confirmarea în avans a sumelor ce trebuie onorate, reprezintăcriterii ce stau la baza fundamentării unor decizii corecte de managementfinanciar. Pentru limitarea erorilor şi a posibilităţilor de abuz alebeneficiarului, plătitorul poate să selecteze, pe baza referinţelor,beneficiarii cu bonitate şi reputaţie certă în domeniul lor deactivitate, precum şi în raporturile cu societăţile bancare.

Riscurile băncilor participante pot fi limitate prin convenireaunor clauze asiguratorii cu plătitorul, în contract putând fi incluseorice menţiuni care să ducă la îndeplinirea acestuia, inclusiv:- referinţe asupra tranzacţiei între plătitor şi beneficiar care urmează

a fi plătită prin direct debit;- referinţe asupra implicării în contract a activităţilor plătitorului

de urmărire şi control asupra disponibilităţilor sale băneşti înraport cu obligaţiile ce-i revin în direct debit.

Banca plătitorului, pentru a limita riscurile, va accepta prinsemnarea contractului doar mandatul plătitorului în care vor fimenţionate anumite clauze contractuale potrivit cărora plătitorulautorizează banca să execute fiecare aviz de prelevare directă,condiţionat de limitările de sumă şi date conform contractului şi ca la oanume dată acesta să provizioneze pe seama lui, resursele băneştinecesare executării acestor ordine de plată.

Tot în vederea limitării riscurilor, contractul conţine dispoziţiade a plăti, formulată fără echivoc, asupra unor resurse băneşti legale,certe, oportune şi limitate, inclusiv prin referirea la modalităţi,intervale de timp şi proceduri necesare pentru notificarea modificărilordeterminate ori a încetării mandatului.

Banca plătitorului poate încheia înţelegeri cu terţii în afaracontractului în legătură cu acesta, pentru informarea asupra bonităţiibeneficiarului.

Riscurile beneficiarului sunt acelea de a nu încasa creanţa, ceeace îi poate genera criză monetară de lichidităţi. Avantajulbeneficiarului, prin calitatea sa de colector de plăţi, constă în faptulcă el este cel care iniţiază această modalitate de plată, avândposibilitatea gestionării eficiente a activităţilor.

5.5. Transferul internaţional al fondurilor

108

5.5.1. Rolul băncilor în transferul internaţional al fondurilor

Indiferent de tipul fluxului valutar (comercial, necomercial saufinanciar), acesta se realizează prin bănci. Băncile din diferite ţăristabilesc între ele relaţii de corespondent bancar, având deschise - pe bază dereciprocitate - conturi, pe de o parte, pentru a uşura şi a permite ocât mai rapidă mişcare a banilor iar pe de altă parte, pentru a asigurasecuritatea transferurilor internaţionale de fonduri.

Referitor la conturile pe care băncile şi le deschid reciproc, înpractică s-au impus termenii (de origine italiană):

“nostro” - care înseamnă “al nostru”; din punctul de vedere al uneibănci comerciale din ţara X este contul în valută al acesteiadeschis în evidenţele unei bănci din ţara Y;

“vostro” (sau “lorro”) - care înseamnă “al vostru”; defineşte contulbăncii străine (din ţara Y) deschis în evidenţele băncii comercialedin ţara X. Deschiderea reciprocă de conturi în valută este numai o parte din

serviciile pe care băncile aflate în relaţie de corespondent bancar şi leoferă reciproc.

Denumirea unui cont, drept “nostro” sau “vostro” (“1orro”), este asociatăpoziţiei băncii care efectuează operaţiunea. Astfel, de exemplu, un contîn valută deschis de către o bancă din România la o bancă din SUA:

pentru banca comercială românească va fi denumit “nostro”,respectiv “contul nostru” deschis la banca din SUA;

pentru banca din SUA va fi denumit “vostro”, respectiv “contulvostru” deschis la noi.

Amploarea relaţiilor de corespondent bancar şi numărul conturilordeschise în străinătate depind de mărimea băncilor, de poziţia lor înierarhia internaţională şi de interesul financiar pentru o anumită zonăeconomică.

Toate plăţile cu străinătatea ale unei bănci se fac prinintermediul acestor conturi, indiferent dacă aceste plăţi privescoperaţiunile proprii ale băncii (de exemplu: încasări, plăţi, comisioane,rambursări de rate, dobânzi etc.) sau sunt operaţiuni efectuate dinordinul clienţilor (cecuri, acreditive, incasso).

În afara faptului că au deschise reciproc conturi în valută,băncile corespondente îşi acordă reciproc facilităţi suplimentare.Deseori, ele acordă sprijin şi asistenţă clienţilor celeilalte băncicorespondente atunci când aceştia derulează afaceri în străinătate.

Fiecare bancă trebuie să urmărească evoluţia plăţilor şiîncasărilor efectuate prin contul “nostro”. Aceasta se realizează prinţinerea unui cont intern de către bancă denumit “cont oglindă”, exclusiv cuscopul păstrării evidenţei.

Prin acordul de corespondent bancar, cele două bănci convin ca, pemăsură ce debitează sau creditează contul “vostro” al băncii partenere,să transmită periodic un extras de cont.

Drept urmare, când banca din ţara X dispune plăţi sau încasări din

109

şi în contul ei în străinătate (“nostro” pentru ea), simultan,evidenţiază operaţiunea în fişa contului oglindă a contului deschis labanca din ţara Y. După efectuarea operaţiunii, banca din ţara Y trimiteextrasul de cont (al contului “vostro” din punctul ei de vedere).Confruntând cele două documente (fişa contului oglindă şi extrasul),banca din ţara X poate confirma soldul sau, în cazul în care constatănereguli (diferenţe între datele înregistrate în fişa contului oglindă şicele din extras), va contacta banca corespondentă în vedereareglementării acestora.

În scopul ţinerii unei evidenţe exacte banca va înregistra încontul oglindă toate tranzacţiile la o dată denumită data valutei, respectivdata la care tranzacţia este înregistrată în contul “nostro” deschis labanca corespondentă. Aceasta este data de la care clientul poate utilizafondurile care au fost transferate. Acest lucru este decisiv deoareceînregistrarea plăţilor sau încasărilor la o dată incorectă ar putea aducebanca din ţara X în situaţia de a nu avea suficient disponibil, învalută, pentru a-şi acoperi propriile plăţi. În acest caz, va trebui săcumpere valută de pe piaţă pentru a-şi acoperi nevoia temporară, riscândsă înregistreze pierderi rezultate din schimbul valutar.

În acelaşi timp, înregistrarea cu întârziere a intrării unei sumeîn contul “nostro” diminuează câştigul din dobândă al băncii. Când sumelesunt mari, dobânda, chiar pentru o zi, poate fi semnificativă.

În cazul în care în ţara de destinaţie o bancă nu are relaţii decorespondent bancar se apelează la alte bănci corespondente din alteţări, astfel încât o singură plată va implica o succesiune de tranzacţiiîntre mai multe bănci.

Deşi nu toate băncile din spaţiul financiar-bancar internaţionalsunt conectate la reţeaua SWIFT, într-un interval de timp relativ scurt,acest sistem a devenit tehnica predominantă a transferurilor şitransmiterii mesajelor, fapt care a determinat adaptarea sistemului ladiferitele tipuri de mesaje. Transmiterea mesajelor durează câtevasecunde şi se realizează automat.

Mesajele financiare, de plată şi de altă natură conexă, suntstandardizate conform reglementărilor SWIFT – mesaje cu formate MT,bazate pe standardul ISO 15027. facilităţile infrastructuriiinternaţionale de mesaje a SWIFT sunt oferite şi altor mari sisteme detransfer de fonduri (EURO1, STEP1 şi STEP2 ale Euro Banking Association),precum şi altor peste 40 de sisteme de decontare electronică.

Prin extinderea reţelei proprii de telecomunicaţii şi prinstandardizarea mesajelor, SWIFT este un sistem internaţional,transfrontalier. Fiecare participant, care are un cod unic în sistem,dispune, în propriul sistem bancar informatizat, de o aplicaţiecertificată SWIFT, care formează interfaţa cu SWIFT şi prin careaccesează pachetul de servicii al companiei, procesarea desfăşurându-seîn timp real sau prin fişiere, în aceeaşi zi sau în zilele următoare.

5.5.2. Tehnica plăţilor prin acreditiv şi incasso documentar

110

5.5.2.1. Acreditivul documentar

Acreditivul documentar ocupă un loc predominant (peste 70%) îndecontarea tranzacţiilor internaţionale, larga sa utilizare fiinddeterminată de avantajele pe care le prezintă atât pentru importator, câtşi pentru exportator.

Pentru ca cei implicaţi să poată fructifica avantajele oferite deplata prin acreditiv documentar este necesară cunoaşterea regulilor şiuzanţelor în materie, elaborate de Camera Internaţională de Comerţ de laParis şi anume:- Reguli uniforme şi practica acreditivelor documentare (Publicaţia nr. 500),

revizuită în 1993 şi care a început să fie aplicată de la 1 ianuarie1994.

- Formulare standard privind acreditivele documentare (Publicaţia nr. 516), în caresunt prezentate formularele recomandate de CCI pentru derulareaplăţilor prin acreditive documentare, modul de completare şi înţelesultermenilor utilizaţi, atât de comercianţi, cât şi de bănci.

- MT 700 Message Formats, elaborate de SWIFT, care cuprind formatele deTeletransmisie Standard pentru acreditivele documentare.

La 1 aprilie 2002, Camera Internaţională de Comerţ de la Paris aelaborat un supliment al Publicaţiei nr. 500 – componenta electronică atransmiterii documentelor – eUCP-500 (electronic Uniform Customs andPractice). Conform acestor reglementări, documentele se acceptă pe suporthârtie sau electronic, acreditivul trebuie să aibă o prezentareelectronică şi să stabilească un mod de comunicare (de exemplu, prinadresa electronică), fiind necesară specificarea formatului în caretrebuie prezentate informaţiile electronice.

Acreditivul documentar este un angajament ferm, asumat în scris de o bancă, de aasigura plata unui export sau serviciu contra documentelor prezentate de exportator, înconformitate cu termenele şi condiţiile stabilite de importator.

În derularea plăţii prin acreditiv documentar sunt implicate treipărţi principale, care au denumiri consacrate şi anume:17

ordonatorul (importatorul) este cel care iniţiază relaţia de acreditivprin instrucţiunile pe care le dă băncii sale de a plăti exportatorul.Aceste instrucţiuni sunt cuprinse în “ordinul de deschidere aacreditivului documentar”, unde se precizează toate condiţiile determene şi documente potrivit cărora banca să efectueze plata.

beneficiarul (exportatorul) este cel în favoarea căruia bancaimportatorului s-a angajat la plată şi care, îndeplinind condiţiile determene şi documente cuprinse în textul acreditivului, încaseazăbanii.

banca emitentă (banca importatorului) este aceea care, la cerereaordonatorului, îşi asumă în scris angajamentul de plată în anumitecondiţii de termene şi documente, în favoarea exportatorului,beneficiarul acreditivului documentar.

Prin angajamentul de plată asumat în scris, banca emitentă este17 Negruş, M. - “Plăţi şi garanţii internaţionale”, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 17

111

principala angajată în relaţia de AD. Acest angajament de plată poate firealizat: direct, în sensul că ea însăşi efectuează plata, îndeplinindatât rolul de bancă emitentă, cât şi de bancă plătitoare; indirect, însensul că desemnează o altă bancă să efectueze plata în numele ei (bancăplătitoare sau după caz, negociatoare). o altă bancă, denumită şi bancă corespondentă, situată, de regulă, în

ţara exportatorului este banca prin care banca emitentă transmitetextul AD spre a fi comunicat beneficiarului AD, exportatorul. Înfuncţie de modul cum este precizat a se face plata sau de alteinstrucţiuni cuprinse în textul AD, această "o altă bancă desemnată"de banca emitentă poartă următoarele denumiri:- bancă notificatoare sau avizatoare. În cazul în care plata

documentelor are loc la banca emitentă sau plata este domiciliatăla o terţă bancă, banca notificatoare îndeplineşte rolul unuisimplu intermediar, manipulator de documente. Ea anunţăexportatorul de deschiderea AD, primeşte de la exportatordocumentele şi le transmite băncii plătitoare.

- bancă plătitoare. În cazul în care plata este făcută de o altăbancă decât banca emitentă, banca plătitoare poate fi situată înţara exportatorului sau într-o ţară terţă. Prin instrucţiunileprimite de la banca emitentă, ea este autorizată să plăteascăexportatorului documentele prezentate, în strictă concordanţă cutermenele şi condiţiile din AD şi să remită documentele bănciiemitente, iar aceasta să-i ramburseze suma plătită.

- bancă trasă (acceptantă) este banca asupra căreia au fost trasecambiile (în situaţia în care plata urmează să se facă prin cambii)şi care, la scadenţă, le va achita. Banca trasă primeştedocumentele însoţite de cambii de la exportator, acceptă cambiileşi i le restituie, iar documentele le remite importatorului saubăncii emitente. La scadenţă, banca trasă achită cambiilebeneficiarului.

- bancă negociatoare. Dacă o altă bancă decât cea emitentă esteînsărcinată cu negocierea, aceasta înseamnă că banca negociatoareeste autorizată să preia documentele de la exportator şi să i leachite, contra unui comision de negociere şi să le remită apoibăncii emitente.

- bancă confirmatoare este banca care, la angajamentul de platăasumat de banca emitentă, adaugă propriul ei angajament, egal cavaloare şi condiţii. În cazul în care banca emitentă nu îşionorează angajamentul de plată, banca confirmatoare va efectuaplata. Banca confirmatoare poate fi banca din ţara exportatoruluirespectiv, banca plătitoare sau o bancă dintr-o terţă ţară.

Mecanismul derulării plăţii prin AD este următorul: 1. Contractul comercial internaţional prin care partenerii au

convenit plata prin AD.2. Dispoziţia/ordinul de deschidere AD este dat de importator băncii

sale, bancă emitentă şi cuprinde toate condiţiile de termene şi documente

112

pe care trebuie să le îndeplinească exportatorul pentru a i se faceplata.

3. Deschiderea AD constă în elaborarea unui înscris, însuşi AD, princare banca emitentă se angajează ferm la plată în favoarea beneficiaruluiAD, exportatorul, în condiţiile de termene şi documente potrivitinstrucţiunilor primite de la ordonator. Acest document este transmisbăncii exportatorului.

4. Notificarea beneficiarului AD. Banca exportatorului anunţăexportatorul de deschiderea AD şi îi remite documentul AD.

5. Livrarea mărfii. Exportatorul studiază cu atenţie AD şi, după caz,începe producerea mărfii sau o preia din stoc. Marfa este expediată curespectarea tuturor termenelor din AD, exportatorul/beneficiarul ADîntocmind şi setul de documente cerut prin acreditiv. În cazul în care nupoate îndeplini condiţiile din AD, nu expediază marfa, ci ceremodificarea AD.

6/7. Utilizarea AD. În posesia documentelor ce atestă livrarea mărfiiîn termenele şi condiţiile din AD, exportatorul le prezintă la bancă.Banca verifică concordanţa documentelor cu cerinţele AD şi efectueazăplata. În esenţă, această etapă semnifică documente contra bani.

8/9. Remiterea documentelor/rambursarea sumei. Banca plătitoare, dupăefectuarea plăţii, remite documentele băncii emitente. Aceasta, după unnou control al documentelor, în funcţie de condiţiile din AD, ramburseazăbăncii plătitoare banii. În caz contrar, nu rambursează banii pedocumente neconforme cu termenii AD.

10/11. Notificarea importatorului/plata documentelor. Banca emitentădeţine documentele privitoare la marfă şi pe care le elibereazăimportatorului contra plată. Importatorul, la rândul său, verificădocumentele şi concordanţa acestora cu instrucţiunile pe care le-a datprin cererea de deschidere a AD.

12. Eliberarea/ridicarea mărfii. Importatorul, în posesiadocumentelor, îşi ridică marfa. Cărăuşul eliberează marfa contradocumentului de transport.

Schema nr. 5.9. Mecanismul derulării plăţii prin acreditivdocumentar (domiciliat în ţara exportatorului)

113

ORDONATORUL AD(importator)

BENEFICIARUL AD(exportator)

BANCA PLĂTITOARE(banca exportatorului)

BANCA EMITENTĂ

(banca importatorului)

5. expedierea mărfii

1. contract comercial

internaţional

9. bani

7. pla

ta c

/v

docume

ntel

or

6. d

ocum

ente

8. remiteredocumente

3. deschidere AD

4. n

otific

area

ex

port

ator

ului

11.

achită

c/v

docume

ntel

or

10.

docu

ment

e

2. d

ispozi

ţie

desc

hidere

AD

12. în posesia documentelor ridică marfa

Utilizarea acreditivului ca modalitate de decontare a foststabilită de parteneri în contractul comercial, unde s-au fixat şianumite termene şi condiţii.

Banca nu cunoaşte ce au convenit cei doi parteneri. De aceea, înordinul de deschidere, importatorul (ordonatorul) va preciza toate acestecondiţii, care sunt preluate întocmai de bancă în angajamentul ei deplată, care este acreditivul documentar.

În cazul oricărui acreditiv sunt menţionate o serie de documente,care se stabilesc în prealabil între părţile participante.Responsabilitatea băncilor este de a verifica conformitatea documentelorprezentate cu cerinţele din acreditiv şi în caz afirmativ de a efectuaplata.

Documentele solicitate frecvent sunt: Documente comerciale:

- Factura comercială externă (lb. engleză Invoice); - Factura proforma;- Factura consulară.

Documente de transport, diferenţiate pe tipuri de transport:- Conosamentul maritim (lb. engleză Bill of Lading, B/L);- Scrisoarea de trăsură rutieră (lb. engleză Waybill), feroviară (lb.

engleză Rail Waybill), aeriană (lb. engleză Air Waybill). Documente de asigurare: Poliţa/Certificatul de asigurare Alte documente:

- Cambia;În cazul acreditivului, cambia este trasă asupra băncii

importatorului - banca emitentă - şi acceptată de către importator, prinea solicitându-se ca o anumită sumă de bani (de exemplu, valoareaacreditivului) să fie plătită la prezentarea cambiei - în cazul uneicambii la vedere - sau după un anumit număr de zile (de exemplu, 90 dezile de la prezentare) - în cazul unei cambii cu plata la o anumităscadenţă.

- Certificatul de calitate;- Certificatul de inspecţie;- Certificatul fitosanitar;- Certificatul de greutate.

114

Clasificarea acreditivelor se face în funcţie de diferitecriterii.18

1. În funcţie de forma sa, acreditivul poate fi:- revocabil;- irevocabil.

Un acreditiv irevocabil este un acreditiv ale cărui condiţii şitermene nu pot fi schimbate fără acordul tuturor părţilor implicate,inclusiv al băncilor. Dacă acreditivul este revocabil, el poate fimodificat sau revocat (adică retras) ori de către banca emitentă, ori decătre importator, fără acordul prealabil al exportatorului. Pentruprotecţia exportatorului şi siguranţa plăţii, se convine emiterea unuiacreditiv irevocabil. Articolul 6 al Regulilor uniforme stabileşte că,dacă nu este stipulat altfel în textul unul acreditiv, se presupune căeste irevocabil.

2. După modul de utilizare, acreditivele pot fi- cu plată la vedere;- cu plată diferată;- cu plată prin acceptare;- cu plată prin negociere. Acreditivul documentar cu plata la vedere permite exportatorului

încasarea contravalorii mărfurilor imediat după livrarea lor. Relaţia decredit apare indirect, prin faptul că angajamentul de plată fiind albăncii, exportatorul nu mai aşteaptă plata documentelor de cătreimportator (circuit care poate dura până la 40 de zile sau mai mult),interval scurtat şi mai mult în cazul domicilierii plăţii la banca lui (aexportatorului).

Acreditivul cu plată diferată este utilizat adesea de exportatorişi ca formă de creditare a importatorilor. Ca urmare a unei precizărianterior convenite între parteneri şi preluate în acreditiv, platadocumentelor nu are loc în momentul prezentării lor la bancă de cătreexportator, ci la un anumit interval, de regulă, la 30-60 de zile dinmomentul depunerii lor.

În cazul acreditivului de acceptare, care se particularizează prinacceptul dat de bancă (accept bancar) pentru cambia care însoţeştedocumentele, în vederea unei plăţi la termen, exportatorul poate scontacambia şi astfel să încaseze contravaloarea mărfurilor exportate, înaintede scadenţă, mai puţin scontul reţinut de bancă. Acreditivele deacceptare au, de regulă, o durată de 60-180 de zile.

Acreditivul cu plata prin negociere este utilizat cu precădere înţările de drept bancar anglo-saxon. Acest acreditiv se caracterizeazăprin faptul că este deschis de banca emitentă, cel mai adesea în monedalocală a propriei ţări. Utilizarea sa presupune întotdeauna o cambietrasă de beneficiar asupra băncii emitente sau asupra unui alt tras (altăbancă) indicat în textul acreditivului, plata cambiei fiind garantată debanca emitentă. Acreditivul cu plată prin negociere este întotdeaunadomiciliat la banca emitentă. Deoarece domicilierea acestui acreditiv la18 Negruş, M. - “Plăţi şi garanţii internaţionale”, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 21

115

banca importatorului constituie un dezavantaj pentru exportator, înpractică, banca emitentă autorizează alte bănci să “negocieze”documentele.

3. În funcţie de clauzele pe care le conţin, acreditivele pot fi: - transferabile; - reînnoibile; - cu clauză roşie; - de compensaţie (reciproce şi standby). Utilizat cu precădere în operaţiunile de intermediere, acreditivul

documentar transferabil este un acreditiv în virtutea căruia beneficiarul(primul beneficiar) are dreptul să solicite băncii însărcinate cu plata /acceptarea / negocierea, să îl facă utilizabil, în totalitate sauparţial, pentru unul sau mai mulţi beneficiari secunzi.

Acreditivul documentar reînnoibil (revolving), utilizat în cazulcontractelor de valori mari şi care presupun mai multe livrări de valoriegale, în timp, permite exportatorului ca, pe măsură ce livrează loturileconform condiţiilor convenite, să încaseze imediat contravaloarea lor dela bancă.

În cazul acreditivului cu clauză roşie (red clause), importatorul,prin menţiunile inserate în acreditiv, dă dreptul băncii să efectuezeplata în totalitate sau parţial în favoarea exportatorului, înainte deprezentarea documentelor. Suma încasată de exportator în avans permiteacestuia procurarea mărfurilor şi livrarea lor. În momentul prezentăriidocumentelor la bancă, după expediţia mărfurilor are loc reglareaavansului şi încasarea contravalorii acreditivului (diminuat cu platafăcută în avans).

Avantajul acreditivului cu clauză roşie este că permiteexportatorului să primească un avans în raport ca momentul expedieriimărfii. Dezavantajul principal este al importatorului. Deşi plata înavans este făcută de banca exportatorului, angajamentul de plată este albăncii emitente. În cazul în care exportatorul nu livrează marfa, deşi aîncasat avansul, banca emitentă trebuie să ramburseze banii bănciiplătitoare. La rândul ei, banca emitentă cere restituirea plăţii în avansordonatorului (importatorului).

Acreditivele documentare de compensaţie sunt utilizate în cazuloperaţiunilor de contrapartidă din comerţul internaţional (barter,compensaţii, reexport). Tranzacţia prin compensaţie – marfă contra marfă– este asociată cu o tehnică-comercial bancară care să protejeze pe unulsau pe ambii parteneri împotriva eventualelor riscuri.

Tranzacţiile derulate prin acreditive documentare reciprocepresupun ca cei doi parteneri să îşi deschidă reciproc câte un acreditivdocumentar. Astfel, fiecare dintre ei este în acelaşi timp ordonator şibeneficiar, această dublă calitate rezultând din însăşi esenţacompensaţiei, fiecare partener având dubla ipostază de exportator /importator. Partenerul care acceptă plata mărfurilor sale prin altemărfuri şi nu în bani este cel care dictează condiţiile operaţiunii decompensaţie şi ale derulării acreditivelor reciproce.

116

Acreditivele documentare "stand - by" au o funcţie diferită şianume aceea de garantare a efectuării plăţii de către partenerul extern.Banca emite un acreditiv "stand-by" la solicitarea unui client(ordonatorul), care trebuie să ofere partenerului de contract(beneficiarul), o garanţie că dacă el nu-şi va îndeplini obligaţiaasumată prin contractul comercial, banca îl va plăti, despăgubindu-lbăneşte.

Utilizarea acreditivului presupune o serie de avantaje şidezavantaje: Avantaje. Acreditivul oferă protecţie atât exportatorului cât şi

importatorului Exportatorul ştie că angajamentul de plată este al uneibănci, ceea ce îi oferă siguranţă, comparativ cu un importatornecunoscut (mai ales financiar). Importatorul, prin condiţiile dinacreditiv este sigur că banca nu va plăti exportatorului decât dacădocumentele prezentate sunt conforme cu cele precizate în acreditiv.

Dezavantaje. Acreditivele presupun comisioane bancare ridicate,comparativ cu alte modalităţi de decontare (incasso, de exemplu) iarmecanismul derulării este mai complicat.

Prin natura lor, acreditivele documentare sunt tranzacţii separatede contractele de vânzare-cumpărare care stau la baza lor. Băncile nu potfi obligate sau implicate juridic prin asemenea contracte.19

Băncile iau în considerare numai documentele şi nu marfa la careacestea se referă. Dacă mărfurile prezintă deficienţe şi, cu toateacestea, acreditivul este plătit de către bancă în baza unor documente înbună ordine, banca nu are nici o responsabilitate.

In scopul de a se proteja, băncile nu efectuează plata unulacreditiv în cazul în care este descoperită cea mai mică eroare îndocumente sau dacă acestea nu sunt conforme cu clauzele din acreditiv.Dacă sunt descoperite erori în urma verificării documentelor, bancanotificatoare sau plătitoare solicită băncii emitente să se pronunţedacă discrepanţele semnalate sunt acceptate sau nu.

Banca emitentă trebuie, de asemenea, să contacteze clientul său,ceea ce duce la întârzieri considerabile şi, adeseori, la refuz de plată.In acest caz, riscurile sunt ale exportatorului, întrucât marfa a fostexpediată.

Nu există nici o obligaţie din partea băncii de a se asigura cămarfa livrată este corespunzătoare şi în conformitate cu cele specificateîn acreditiv. Dacă marfa livrată este, într-un fel sau altul,necorespunzătoare, problema se rezolvă direct între cei doi parteneri,respectiv este responsabilitatea importatorului de a acţiona împotrivaexportatorului, pe cale comercială.

Din punct de vedere al importatorului, pasivul rezultat dindeschiderea unui acreditiv rămâne neacoperit până în momentul în careacreditivul ori este anulat, ori este plătit. Acest lucru poate restrângeaccesul acestuia la alte facilităţi, în perioada respectivă. 19 Cerna, S., Donath, L., Şeulean, V., Bărglăzan, D., Boldea, B. - “Economiemonetară şi financiară internaţională”, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara,2005, p. 313

117

5.5.2.2. Incasso documentar

Incasso documentar, spre deosebire de acreditiv, este o instrucţiunetrimisă de către exportator băncii importatorului, instrucţiune însoţită de un set de documente,spre a fi transmise importatorului, pentru plată sau acceptare (daca în setul dedocumente este şi o cambie).

La fel ca şi pentru acreditive, Camera Internaţională de Comerţ dela Paris a elaborat documentul intitulat Reguli Uniforme privind incasso -Publicaţia nr. 522, revizuită în 1995, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie1996.

In esenţă, incasso documentar este un serviciu bancar de transmitere, pecanal bancar, a documentelor privind livrarea mărfurilor de la exportator la importator şi abanilor în sens invers. Spre deosebire de acreditiv, în cazul incasso-ului nuavem de-a face cu plata garantată. Controlul asupra mărfurilor rămâne însarcina exportatorului până în momentul în care este încasata plata sauacceptată cambia însoţitoare. Dacă mărfurile au fost livrate şi nu aufost achitate, acest lucru implică costuri determinate fie de readucereamărfurilor în ţară, fie de depozitarea acestora, până în momentul în careeste efectuată plata (sau marfa este redirijată şi vândută unui altcumpărător).

Din această definiţie se disting anumite elemente esenţiale caresunt specifice mecanismului incasso-ului:- operaţiunea este o simplă vehiculare de documente, ca atare obligaţia

băncilor ce intervin se rezumă la prestarea unui serviciu în anumitecondiţii impuse de instrucţiunile primite de la exportator şi deregulile Publicaţiei 522;

- documentele vehiculate de bănci pot fi de două feluri:- comerciale (factură, documente de transport, de proprietate etc.);- financiare (cambii, bilet la ordin, cec, chitanţe etc.).

- scopul operaţiunii este transmiterea documentelor comerciale saufinanciare, de la beneficiarul plăţii la plătitor, contra plată,acceptare sau în alte condiţii.

Indiferent însă de felul incasso-ului, simplu sau documentar, sepoate vorbi despre un caracter documentar al plăţii, în sensul că prinvechicularea documentelor de bănci mecanismul incasso-ului permite înfinal să se obţină o plată contra documente.

Denumirea părţilor implicate în derularea unui incasso, indiferentde caracterul său (simplu sau documentar), este consacrată prinPublicaţia 522:20

- ordonatorul (exportatorul) este clientul care încredinţează operaţiuneade incasso băncii sale. După expedierea mărfii într-un interval detimp optim (termenul cel mai scurt în care documentele trebuie săajungă la importator, prin banca sa, pentru a se obţine plata, cucondiţia ca acest lucru să aibă loc înainte de sosirea mărfii ladestinaţie), depune la bancă setul de documente prin care atestă

20 Negruş, M. - “Plăţi şi garanţii internaţionale”, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 181

118

expedierea mărfii în concordanţă cu condiţiile contractuale.- banca remitentă este banca la care ordonatorul a încredinţat operaţiunea

de incasso;- banca însărcinată cu încasarea – orice bancă, alta decât banca remitentă,

care intervine în operaţia de incasso. Aceasta primeşte documentele cudispoziţiile de încasare de la banca remitentă, având sarcina de aasigura prezentarea documentelor trasului şi de a obţine încasarea sauacceptarea, transmiţând în sens invers, conform instrucţiunilorprimite, rezultatele incasso-ului (sume de bani, efecte de comerţacceptate);

- banca prezentatoare este banca însărcinată cu prezentarea documentelortrasului şi obţinerea încasării în cazul în care operaţiunea nu poatefi realizată direct de banca însărcinată cu încasarea

- trasul (importatorul) este destinatarul documentelor, căruia, conforminstrucţiunilor exportatorului, banca îi solicită să îndeplinească oanumită condiţie (plată, acceptare) în schimbul eliberăriidocumentelor.

Mecanismul derulării plăţii prin incasso documentar este următorul:1. Contractul comercial internaţional prin care partenerii au convenit

plata prin incasso, care este documentul de referinţă pentruexportator în îndeplinirea obligaţiilor sale.

2. Livrarea mărfii, realizată în strictă concordanţă cu termenele delivrare şi condiţiile privind marfa convenite prin contract. În urmalivrării mărfii, exportatorul este în posesia documentelor prin careatestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale.

3. Setul de documente însoţit de ordinul de plată la incasso esteprezentat la banca exportatorului – banca emitentă. În ordinul deplată la incasso, exportatorul solicită în mod expres plata la incassoşi prezintă clar şi precis condiţiile în care vor fi înmânatedocumentele importatorului şi denumirea documentelor şi a numărului deexemplare ce vor fi remise acestuia.

4. Banca remitentă, acţionând la ordinul clientului ei, emite propriul eidocument – incasso documentar – în cadrul căruia preia întocmaiinstrucţiunile primite de la ordonator, pe care îl remite bănciiimportatorului însoţit de setul de documente depus de exportatoratestând livrarea mărfii.

5. Notificarea importatorului – banca prezentatoare avizează importatorulde sosirea documentelor.

6,7. Documentele contra plată sau contra acceptare – în funcţie deinstrucţiunile primite, banca prezentatoare eliberează importatoruluidocumentele, fie contra plată, fie contra acceptare a cambiei.

8. Importatorul, aflat în posesia documentelor, ridică marfa.9. După încasarea contravalorii documentelor de la importator, banca

importatorului remite banii (sau în cazul documentelor contraacceptare – remite cambia) băncii remitente.

10. La primirea banilor, banca remitentă notifică exportatorul deîncasarea exportului. În cazul în care prin instrucţiunile date aufost documente contra acceptare, îi remite cambia acceptată,

119

exportatorul aşteptând scadenţa pentru a încasa cambia.

Schema nr. 5.10. Mecanismul derulării plăţii prin incasso documentar

Exportatorul, fiind iniţiatorul operaţiunii de incasso, este celcare pornind de la clauzele convenite în contractul comercialinternaţional stabileşte condiţiile comerciale, de plată şi de documente.Aceste condiţii sunt trecute în ordinul său de încasare, care este însuşidocumentul denumit incasso documentar. Ordinul de încasare cuprindeîntotdeauna anumite elemente care trebuie stipulate complet şi clar deexportator. Aceste elemente trebuie să concorde cu cele din contract şicu date cuprinse în documentele trimise de exportator importatoruluiodată cu ordinul de încasare.

Avantaje şi dezavantaje ale utilizării incasso-ului pot ficonsiderate următoarele:

Avantaje:- decontarea prin incasso este relativ simplă şi mai ieftină decât în

cazul acreditivului;- cumpărătorul, văzând documentele înainte de a le onora, are siguranţa

că efectuează plata numai după ce exportatorul şi-a îndeplinitobligaţiile asumate şi a livrat marfa;

- vânzătorul are siguranţa că importatorul nu va intra în posesiadocumentelor pentru a-şi ridica marfa decât după ce va achita.21

Dezavantaje: 21 Cerna, S., Donath, L., Şeulean, V., Bărglăzan, D., Boldea, B. - “Economiemonetară şi financiară internaţională”, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara,2005, p. 315

120

ORDONATOR(exportator)

TRAS(importator)

BANCA REMITENTĂ(banca exportatorului)

BANCA PREZENTATOARE(banca importatorului)

2 - livrare marfă

1 - contract comercial

internaţional

9 - remitere încasare documente

10 -

no

tificare

privind

încasarea

3 -

documente

şi

ordin de

încasare

4 - remiteredocumente şi ordin

de încasare

5 -

notifica

re

importat

or

6, 7 - p

lata

contra

docu

mente

8 - în posesia documentelor ridică marfa

- operaţiunea de incasso nu comportă nici un angajament de plată dinpartea băncilor implicate în derularea ei;

- exportatorul riscă creşterea costurilor în cazul protestului cambialsau costuri suplimentare în cazul în care cambia este refuzată laplată sau acceptare, cum ar fi cele determinate de depozitarea saureturnarea mărfurilor;

- incasso-ul nu prezintă nici o garanţie pentru exportator căimportatorul va achita de îndată documentele; singura obligaţie deplată a importatorului fiind ce asumată prin contractul comercial,riscurile de neîncasare sunt cele specifice unei astfel de obligaţii.Exportatorul livrează marfa fără a avea garanţia că importatorul vaonora documentele. El se asigură în principiu de un singur risc: acelaca importatorul să obţină titlul de proprietate asupra mărfurilor,fără să efectueze plata.

Cu toate acestea, este evident că în cadrul acestei modalităţi deplată avantajele sunt în principal de partea importatorului, întreagaoperaţiune de incasso desfăşurându-se la ordinul, pe riscurile şirăspunderea exportatorului (conform Publicaţiei 522, articolul 21,spezele şi comisioanele bancare sunt suportate tot de exportator). Deaici şi ponderea modestă a incasso-ului documentar în ansamblul plăţilorcu străinătatea (10-15%), într-o măsură mult mai mare fiind utilizat înrelaţiile de plăţi necomerciale.

Cuvinte cheie: casierie bancară, operaţiuni de casă, tezaur, registru decasă, cambie, bilet la ordin, cec, scontare, compensare, decontare, plăţielectronice, virament de debit, virament de credit, acreditiv documentar,incasso documentar

Întrebări recapitulative:1. Care este rolul casieriei bancare?2. Prezentaţi documentele în baza cărora se poate depune sau retrage

numerar în/din conturile bancare.3. Care sunt avantajele şi riscurile pentru părţile implicate în

circulaţia cambială?4. Care sunt elementele ce diferenţiază biletul la ordin de cambie? 5. Precizaţi elementele fundamentale care permit utilizarea cecului ca

instrument de plată.6. Care sunt principalele caracteristici ale unui ordin de plată? 7. Cum pot fi prevenite riscurile ce derivă din utilizarea instrumentelor

de plată pe suport hârtie?8. Care este rolul BNR în sistemul de plăţi din România?9. Descrieţi contractele standard şi avantajele utilizării lor pentru

bancă şi clienţii săi.10. Care sunt documentele solicitate frecvent în cazul unui acreditiv

documentar?11. Prezentaţi principalele asemănări şi diferenţe între acreditiv şi

incasso documentar.

121

12. Care sunt avantajele şi dezavantajele plăţii prin acreditivdocumentar pentru părţile implicate?

122

Capitolul 6

OPERAŢIUNILE BANCARE DE PLASARE A FONDURILOR

6.1. Creditarea şi evaluarea riscului

Creditarea este o activitate de bază într-o bancă, putând generaprofituri importante dacă este practicată corect, dar şi pierderi. Prinurmare, ea trebuie abordată într-o manieră structurată şi logică.

6.1.1. Rolul creditării bancare

Băncile primesc bani sub formă de depozite de la clienţi, cărora leplătesc dobândă pentru sumele depuse. Banca trebuie să genereze venitpentru a plăti dobândă deponenţilor, pentru a realiza profit înbeneficiul acţionarilor săi, precum şi pentru propria dezvoltare.

O modalitate prin care băncile realizează venituri este de a da cuîmprumut (sau a plasa) banii depozitaţi. Băncii i se plăteşte dobândăpentru sumele date cu împrumut, rata dobânzii percepută pentru creditefiind mai mare decât rata dobânzii plătite la depozite. Diferenţa dintreaceste două rate ale dobânzii se numeşte marjă şi constituie o sursăimportantă de venit pentru bancă.

O parte din fondurile avansate în procesul de creditare provin dincapitalul propriu al băncii. În România, nivelul capitalului estereglementat de Banca Naţională a României, corespunzător Convenţiei de laBasel. Începând cu data de 31 mai 2004, băncile persoane juridice româneşi sucursalele din România ale băncilor persoane juridice străine trebuiesă dispună atât de un capital social cât şi de fonduri proprii de celpuţin 370 miliarde lei.22

O altă parte din fonduri poate fi împrumutată de la alte bănci.Prin urmare, băncile trebuie să realizeze un venit suficient de marepentru a restitui împrumuturile astfel atrase şi dobânda aferentă, pentrua-şi acoperi costurile şi pentru a obţine profit.

Pentru stabilirea nivelului ratei dobânzii utilizate în relaţiilecu clienţii, instituţiile de credit urmăresc nivelul şi evoluţia rateidobânzii de referinţă a băncii centrale. Circulara BNR nr. 3/2002 a introdusîn România rata dobânzii de referinţă, care înlocuieşte taxa oficială ascontului.

Creditarea, în condiţii prin care se asigură rambursarea, permitebăncii să obţină un câştig pentru deponenţii ei, reducând semnificativnivelul de risc.

Creditarea poate fi privită şi ca un serviciu bancar pe care banca îloferă clienţilor care-l solicită. In economiile competitive, activităţilespecifice sectorului terţiar trebuie să se concentreze asupra nevoilorclienţilor şi să dezvolte produse şi servicii pentru satisfacerea noilorcerinţe ale acestora.22 Norme BNR nr. 16/2002

123

În cazul în care o bancă acordă un credit unui client - persoanăfizică sau persoană juridică - iar aceasta, din anumite motive, nu vaputea să-şi achite obligaţiile faţă de bancă (restituirea creditului plusdobânda aferentă), banca va înregistra pierderi pe care va trebui să lesuporte din profit. Pentru a reduce la minim pierderile rezultate dincredite neperformante, personalul bancar implicat în activitatea decreditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la evaluarea riscurilor pecare le presupune acordarea creditelor.

O activitate bancară sigură şi profitabilă presupune, pe de oparte, protecţia disponibilităţilor din conturile deponenţilor şi ainvestiţiilor acţionarilor băncii prin reducerea riscului, dar şipermanenta fructificare a posibilităţilor oferite de piaţă. Acest lucrunu se realizează refuzând acordarea unui credit sau stabilind termeni şicondiţii de creditare care să descurajeze clienţii să mai apeleze lacredite.

6.1.2. Principii de creditare bancară

Creditarea nu este o ştiinţă exactă; nu este posibil ca prinutilizarea unei formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze că sumaacordată unui client va fi rambursată cu dobânda aferentă. Există,totuşi, principii generale de creditare care, dacă sunt aplicateconsecvent, permit reducerea gradului de incertitudine şi, prin urmare, ariscului implicat în creditare.

Aceste principii se referă la: solicitantul creditului (debitorul);Acceptul unei bănci de a acorda un credit reflectă punctul său de

vedere privind capacitatea de rambursare, prezentă şi viitoare, aclientului. Prin urmare, este esenţial ca banca să obţină cât de multeinformaţii în legătură cu situaţia financiară a potenţialului client şisă fie sigură că se poate baza pe toate informaţiile oferite de acesta.În această analiză, banca trebuie să ia în considerare măsura în care îlcunoaşte pe client; analiza făcându-se diferenţiat pentru un client nouşi pentru un client tradiţional.

Dacă solicitantul este deja un client al băncii, banca va lua înconsiderare evidenţele sale referitoare la acesta. De exemplu, referitorla creditele anterioare, interesează dacă a fost respectat graficul derambursare a ratelor şi dobânzilor. Orice solicitare de reînnoire a unuicredit se bazează pe relaţiile anterioare cu clientul.

Solicitările noilor clienţi trebuie tratate diferit. Dacă cel caresolicită un credit nu este clientul băncii, în primul rând trebuie să seobţină referinţe satisfăcătoare despre integritatea şi situaţiafinanciară a persoanelor care conduc afacerea şi apoi informaţiifinanciare relevante de care are nevoie banca.

Problemele cheie asupra cărora se insistă atunci când se analizeazăsituaţia unui client persoană juridică care a solicitat un credit se potîmpărţi în: domeniul de activitate al firmei; situaţia financiară a

124

firmei; calitatea managementului firmei; performanţele viitoare alefirmei.

În practica românească, analiza împrumutatului este cunoscută şisub denumirea de caracterul şi capacitatea de rambursare a clientului.

cererea de creditare (obiectivele urmărite);Aspectele determinante care sunt luate în considerare atunci când

se analizează cererea de creditare sunt:- competenţa legală a solicitantului (de exemplu, dacă are vârsta

permisă de lege pentru a încheia un contract legal sau dacă esteautorizat/împuternicit de firmă să angajeze fonduri în numele ei);

- destinaţia sau obiectul creditului; - valoarea creditului; - durata creditării; - eşalonarea ratelor scadente; - garantarea creditului solicitat; - marja de profit pe care o va încasa banca din credit (dobânda

percepută pentru creditul acordat, în corelaţie cu politica băncii înceea ce priveşte dobânda la depozite).

De asemenea, banca trebuie să urmărească dacă împrumutul solicitatse înscrie în politica de ansamblu de creditare a băncii. De exemplu, obancă poate limita sumele pe care le va împrumuta unui anumit sectorindustrial sau comercial sau poate exista o reglementare a bănciicentrale privind creditarea unui anumit sector.

Cheltuielile pe care le presupune pentru bancă procesul complex alanalizării cererii de creditare (inclusiv cele cu personalul) trebuie, larândul lor, să fie recuperate. De cele mai multe ori se obişnuieşte cainstituţiile de credit să perceapă clienţilor un “comision de analiză adosarului” pentru acoperirea costurilor de instrumentare a creditului.

Orice instituţie de credit trebuie să se asigure că percepe o ratăa dobânzii şi impune comisioane care fac profitabilă fiecare acţiune decreditare. În acelaşi timp, pentru a fi competitivă, ea trebuie săurmărească în permanenţă nivelul dobânzilor şi comisioanelor practicatepe piaţă de alte instituţii de credit.

Riscul asumat prin acordarea unui credit trebuie reflectat în“recompensa” pe care o primeşte banca. Este normal ca o bancă să perceapăo rată mai mare a dobânzii dacă ea consideră că un anumit credit incumbăun risc mai mare. In mod similar, este posibil ca o bancă să perceapă orată mai mică a dobânzii, pentru creditele garantate prin formeasiguratorii certe, neriscante sau cu risc minim. Cu toate acestea, bancatrebuie să-i permită clientului să dispună de suficient numerar pentru aputea să-şi desfăşoare activitatea nestingherit; în caz contrar,stabilirea unei rate de dobândă prea mare poate determina un risc decredit sporit.

rambursarea creditului (rate şi termene);Prognoza fluxului de fonduri disponibile (cash flow-ul) indică

durata realistă a rambursării creditului. Pentru ca o afacere să aibă

125

succes, ea trebuie să aibă suficiente lichidităţi. Dacă persoana juridicăîncearcă să ramburseze creditul prea repede, s-ar putea să rămână fărălichidităţi şi să nu poată să-şi desfăşoare corespunzător activitatea încontinuare sau chiar să dea faliment.

Este preferabil ca rambursarea creditului să se realizeze în ratemici, eşalonate valoric pe o perioadă mai mare, dar pe care afacerea lepoate acoperi într-un mod realist, decât să fie efectuată într-o perioadamai scurtă, în rate mari. Însăşi banca va constata că este dificil săcâştige suficient din alte activităţi bancare încât să acopere costulunui credit neperformant, fiind preferabilă rambursarea în rate mai mici,decât forţarea rambursării rapide, cu riscul de a nu se mai putearambursa creditul.

Banca nu va dori ca împrumutul să rămână nerambursat pentru operioadă mai mare decât consideră ea necesar sau prudent, deoarece cu câtcreşte durata rambursării, cu atât creşte şi posibilitatea apariţieisituaţiilor care pot împiedica rambursarea creditului. In ceea cepriveşte perioada de rambursare a creditului, se impune asigurarea unui echilibruîntre fondurile de care dispune clientul în timp şi reducerea perioadeide eşalonare a ratelor.

Perioada de rambursare a creditului este, de asemenea, legată dedurata de viaţă a obiectului creditului. Dacă, de exemplu, un echipamentcu o durată de funcţionare de cinci ani este achiziţionat pe bază decredit, durata rambursării creditului nu trebuie să depăşească cinci ani.In mod similar, creditele pe termen scurt nu trebuie utilizate pentruachiziţionarea de active cu o durată de funcţionare mare.

remunerarea creditului (dobânzi şi comisioane bancare); Remunerarea creditului este foarte importantă, deoarece constituie

una dintre modalităţile principale prin care banca realizează profit.Banca atrage bani de la diferiţi clienţi cu o rată a dobânzii mai mică şiîmprumută alţi clienţi, cu o rată a dobânzii mai mare. Ca banca să rămânăîn activitate, este esenţial ca marja dintre cele două rate să fiesuficient de mare pentru a permite realizarea profitului. Acesta nu este,totuşi, singurul factor care trebuie luat în considerare.

Destinaţia creditului trebuie clar definită şi înţeleasă, atât de clientcât şi de bancă. Dacă se acordă un credit unei persoane juridice pentru oafacere ilegală, documentaţia creditului şi orice garanţie în sprijinulei sunt lovite de nulitate. Dacă destinaţia creditului nu corespunde cuactivităţile curente ale clientului, un astfel de credit presupune unrisc de creditare important.

Pe de altă parte, este esenţial ca banca şi clientul să cunoascăvaloarea creditului. Riscul de nerambursare a unui credit există atât însituaţia în care se solicită un credit prea mic, cât şi atunci când unclient împrumută prea mulţi bani. Uneori, clienţii solicită cea mai maresumă pe care, din punctul lor de vedere, o poate împrumuta o bancă, chiardacă această sumă este mai mică decât cea de care au ei nevoie pentruscopul propus.

126

Cererea de creditare a clientului trebuie susţinută de un fluxmonetar prognozat. Acesta poate lua forma unui document care să indicelichidităţile curente, veniturile şi cheltuielile prevăzute, reflectândvaloarea fondurilor disponibile în timp. Desigur, prognoza trebuie săincludă sumele atrase de client şi orice plăţi şi dobânzi datoratebăncii.

garantarea (modalităţi de asigurare şi recuperare). Datorită mediului competitiv în care operează, instituţiile de

credit nu pot stabili întotdeauna rate ale dobânzii care să reflecte,realist, riscul inerent unei situaţii date. Dacă o bancă solicită o ratăde dobândă prea mare, clientul se poate adresa concurenţei şi, prinurmare, banca pierde un client. Pentru a putea stabili o rată de dobândămai mică, o bancă poate solicita drept garanţie active de o anumităvaloare, cu dreptul de a le vinde în cazul în care clientul nu reuşeştesă ramburseze creditul.

Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia înconsiderare capacitatea prezentă şi viitoare a clientului de a rambursacreditul din resurse proprii. Cu alte cuvinte, decizia de creditaretrebuie să fie luată înainte de a se aduce în discuţie garanţia.

6.1.3. Tipuri de credite bancare

Categoriile de credite de care beneficiază clienţii unei bănci potfi structurate astfel:

a. creanţele comerciale:a.1. credite de scont, prin care banca preia un efect de comerţ şi în

schimbul acestuia pune la dispoziţia clienţilor valoarea actuală,exprimată ca diferenţă între valoarea nominală şi agio. 23

Prezentarea titlurilor în vederea scontării la bancă se va face celpuţin cu 15 zile lucrătoare înainte de scadenţă, pentru a daposibilitatea ofiţerului de credite să efectueze analiza bonitaţiiplătitorului. Creditele de scont se garantează cu titlurile respective,pentru care prin scontare, pe calea girului, drepturile de creanţăizvorâte din acestea, revin direct băncii care le-a scontat.24

a.2. factoring, prin care clientul, numit aderent, transferăproprietatea creanţelor băncii comerciale denumită factor, care plăteşteaderentului diferenţa dintre valoarea nominală şi agio, imediat sau lascadenţă.

b. creditele de trezorerie (de cont curent) sunt creditele acordateclientelei, pe termen scurt, pentru acoperirea necesarului de lichiditateprivind acoperirea necesităţilor de exploatare curentă. Ele pot fiobţinute imediat şi pe baza unui grad mai mare de libertate. În aceastăcategorie se includ: creditele privind vânzarea în rate, creditele23 Basno, C., Dardac, N. - „Management bancar”, Ed. Economică, Bucureşti, 2002,p. 101-10624 Hoanţă, N. - „Bani şi bănci”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 152-154

127

acordate persoanelor fizice, creditele acordate prin cărţile de plată,creditele de finanţare a stocurilor, avansurile pentru importuri,avansurile temporare garantate cu certificate de depozit.

c. creditele pentru prefinanţarea exporturilor au ca destinatiesatisfacerea necesităţilor curente sau excepţionale ale clienţilor,ocazionate de fabricarea produselor destinate exportului, cu condiţiaexistenţei contractelor de export sau comenzilor ferme încheiatedirect cu partenerii externi sau prin intermediul unorcomisionari, care fac obiectul creditului solicitat, din care sărezulte: cantiatea şi felul mărfii, condiţiile şi graficul de livrare,modaliatea şi termenele de plată, preţul mărfii în valută la valoarea CIFsau FOB, după caz. Creditele se pot acorda numai după prezentareacomunicării de la o societate bancară din ţară sau străinătate, agreatăde bancă, a deschiderii acreditivului de export irevocabil, în favoareabeneficiarului de credit, sau alte forme de plată garantate bancar(scrisoare de garanţie bancară, efecte de comerţ avalizate de altesocietăţi bancare agreate de bancă).

d. creditele de echipament sunt creditele care se acordăbeneficiarilor interni pe termen mediu şi lung, pentru finanţareainvestiţiilor productive efectuate de clienţi.

e. creditele acordate pentru achiziţionarea de bunuri imobiliare:e.1. credite investitor, acordate investitorului pentru scopul propriu –

achiziţii şi vânzări de achiziţii, reparaţii de bunuri imobiliare. e.2. credite promotor, acordate celui care dezvoltă activităţi de

achiziţii şi vânzări de terenuri, construcţii, amenajări, organizate subformă de antrepriză.

f. creditele pe descoperit de cont (overdraft) se pot acorda decătre bancă agenţilor economici solicitanţi pe perioade scurte de timp,pentru achitarea unor obligaţii stringente privind aprovizionări cumaterii prime, materiale, combustibili, energie, manoperă, impozite, taxeşi alte obligaţii curente. Acestă categorie de credite este destinată, înprincipal, marilor companii cu un prestigiu recunoscut în mediul deafaceri, al căror flux de lichidităţi este cesionat în favoarea băncii şise derulează prin aceasta.

g. liniile de credit reprezintă o modalitate de creditare carefuncţionează după sistemul revolving, în baza unui contract de creditprin care banca se angajează ca pe o anumită perioadă de timp săîmprumute clientelei fonduri utilizabile în mod fracţionat, în funcţie denevoile acesteia, în limita unui nivel global de credit, cu condiţia casoldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de creditaprobate, cu posibilitatea prelungirii în mod repetat pe noi perioade decreditare dacă sunt îndeplinite condiţiile stabilite.

128

h. operaţiunile de pensiune reprezintă o formă de credit care sederulează pe baza considerării şi depunerii la bancă a titlurilor, înprimul rând a valorilor mobiliare sau a titlurilor de creanţă negociabile(certificate de depozit, bonuri de tezaur).

i. creditele consorţiale au la bază asocierea băncilor atunci cânddimensiunea creditului este foarte mare şi impun divizarea riscurilor.

Conform clasificării Institutului Bancar Român, creditele bancarese diferenţiază în funcţie de:25

perioada de acordare:- credite pe termen scurt, până la 1 an, pentru suplimentarea

mijloacelor circulante;- credite pe termen mediu, între 1-5 ani, pentru operaţiuni de export-

import sau investiţii; - credite pe termen lung, peste 5 ani, pentru investiţii de amploare,

retehnologizare. beneficiarul creditului:

- credite acordate persoanelor fizice, pentru construcţia de locuinţe,achiziţionarea de autoturisme, cărţi de credit;

- credite acordate persoanelor juridice. destinaţie:

- credite pentru producţie: credite pentru activitatea curentă; creditepentru investiţii;

- credite pentru export;- credite de consum.

calitatea lor:- credite performante – angajamente de plată faţă de bancă onorate la

scadenţă;- credite neperformante – angajamente de plată faţă de bancă care nu se

respectă, generând credite restante şi dobânzi neachitate cuconsecinţe asupra activului, solvabilităţii şi a cheltuielilor princonstituirea de provizioane într-un volum mai mare.

6.1.4. Evaluarea creditului prin punctaj

Evaluarea creditului prin punctaj este un mijloc statistic deevaluare a clienţilor, în încercarea de a adopta un demers standardizatpentru determinarea bonităţii lor. Pentru a dezvolta un sistem eficientde evaluare a creditului prin punctaj sunt necesare mai multe informaţiisemnificative despre clienţi.

Atribuirea punctajului are la bază examinarea cazuisticiiclienţilor şi a anumitor informaţii cheie, pentru a stabili care suntcategoriile de clienţi care, cel mai adesea, nu-şi plătesc creditele.

6.1.4.1. Evaluarea solicitantului de credit persoană fizică

25 IBR - „Manual de creditare”, decembrie 2002

129

În cazul evaluării unei persoane fizice care solicită un credit,punctele se atribuie în funcţie de: tipul de locuinţă a clientului -clienţii care au case în proprietate personală primesc un punctajsuperior, comparativ cu cei care locuiesc cu chirie; locul de muncă -punctajul se alocă în funcţie de tipul locului de muncă şi de durata detimp la acelaşi loc de muncă; vârsta debitorului; starea civilă - pentruclienţii căsătoriţi punctajul este cel mai mare; numărul de persoane înîntreţinere - clienţii cu una sau două persoane în întreţinerebeneficiază un punctaj superior; venitul lunar net; garanţiilecreditului; referinţele bancare.

O persoană fizică care doreşte să obţină un credit de la oinstituţie de credit trebuie să completeze cererea de creditare, formularcare conţine informaţiile despre client ce sunt necesare desfăşurăriiprocesului de evaluare a creditului prin punctaj. Fiecărei informaţii ise atribuie puncte potrivit răspunsurilor date iar apoi se totalizeazăpunctele. Pentru ca banca să acorde creditul este necesară realizareaunui număr de puncte sau a unui scor minim prestabilit.

Deşi evaluarea creditului prin punctaj poate părea arbitrară,experienţa a dovedit că este o cale rapidă şi credibilă de luare adeciziilor în procesul de creditare. Pentru ca evaluarea creditului prinpunctaj să fie eficientă, banca trebuie să evalueze şi să-şi actualizezeîn permanenţă sistemele de acordare a punctelor în concordanţă cumutaţiile economice şi sociale.

6.1.4.2. Evaluarea solicitantului de credit persoană juridică

Tehnici similare de evaluare a creditului prin punctai pot fifolosite şi pentru agenţii economici, dar acestea sunt mai complexe şi,de obicei, mult mai dificil de conceput şi interpretat.

În vederea contractării de împrumuturi, agenţii economici trebuiesă prezinte instituţiei de credit cererea de creditare, la care vor anexa:fişa de prezentare generală a societăţii; situaţia evolutivă apatrimoniului şi a principalilor indicatori de rezultate financiare;situaţia de stocuri sau cheltuieli pentru care se solicită creditul;bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs; ultimul bilanţcontabil şi contul de profit şi pierdere, precum şi ultima balanţă deverificare.

Analiza financiară are ca punct de plecare bilanţul contabil, careoferă o imagine contabilă asupra patrimoniului, situaţiei financiare şirezultatelor obţinute, pe baza unor acte administrative emise la unmoment dat. De asemenea, o importanţă deosebită prezintă informaţiilefurnizate de contul de profit şi pierdere. Bilanţul contabil exprimăstarea patrimonială la care s-a ajuns la o anumită dată, respectiv laîncheierea exerciţiului, iar contul de profit şi pierdere exprimă modulcum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală, care au fostfluxurile de venituri şi de cheltuieli ce au definit evoluţia economico-financiară a agentului economic analizat, de la începutul şi până lasfârşitul exerciţiului.

130

Sistemul bancar din România şi-a format un mecanism de urmărire abonităţii firmelor cuprinse în fundamentarea deciziilor de creditare.Astfel, performanţele financiare şi economice ale agenţilor economicisunt determinate în funcţie de o serie de indicatori economico-financiariprecum: gradul de îndatorare, lichiditatea curentă, solvabilitateapatrimonială, rentabilitatea capitalurilor proprii, viteza de rotaţie aactivelor, acoperirea dobânzii, dependenţa de pieţele de aprovizionare,garanţiile. Pe baza nivelului acestor indicatori, fiecare instituţie decredit îşi stabileşte clasele de performanţă, pentru fiecare clasăatribuind un număr de puncte.

În baza analizei acestor indicatori, în funcţie de punctajul totalobţinut, clienţii se pot grupa în cinci categorii: A, B, C, D şi E.Clienţii de categorie A demonstrează capacitatea de rambursare acreditului şi de plată a dobânzilor şi obţin creditul în suma solicitată.În cazul în care solicitantul creditului se încadrează în categoriile B,C sau D, banca îşi ia măsuri de siguranţă suplimentare determinate deprudenţa bancară, realizând o analiză a bonităţii firmei pentru operioadă anterioară de cel puţin trei ani. În situaţia categoriei E,analiza se întrerupe, agentul economic fiind, în mod normal, exclus de lacreditare.

În situaţia în care indicatorii de bonitate sunt favorabili,ofiţerul de credite se poate deplasa în teren, la sediul societăţii, laprincipalii parteneri de afaceri şi dacă este cazul, la organelefinanciar-bancare, pentru a verifica realitatea datelor prezentate îndocumentele de credit.

Pe baza investigaţiilor şi constatărilor cu privire lacapacităţile de producţie, volumul şi calitatea producţiei, nivelulcosturilor, posibilităţile de aprovizionare şi desfacere, nivelulpreţurilor şi tarifelor, ofiţerul de credite poate să se pronunţe dacăexistă posibilităţi reale de rambursare a creditului solicitat.Concluziile analizelor şi verificărilor efectuate vor fi consemnate înreferatul de analiză a creditului.

Pe baza rezultatelor stabilite în etapele anterioare ale procesuluidecizional, structurile ierarhice ale băncii (în funcţie de competenţelestabilite de centrala băncii în privinţa tipurilor şi dimensiuniivalorice ale creditelor) trec la adoptarea deciziei de creditare.

Următoarea etapă presupune negocierea cu clientul a termenilor creditării:modalitatea de acordare, moneda, dobânda şi comisioanele, ratele derambursare etc. Dacă clientul acceptă aceste condiţii, atunci i secomunică decizia de creditare şi se trece la încheierea contractului de credit,care cuprinde: valoarea creditului; obiectul creditului; termenele şiratele de rambursare; dobânda şi eventualele indexări pe parcurs;comisioanele; garanţiile şi asigurările; alte drepturi şi obligaţii. Pebaza prevederilor din contractul de credit are loc realizarea efectivă adeciziei de creditare.

Pentru o bună analiză de risc a clientului, banca, prin ofiţerul decredit, trebuie să realizeze o cât mai completă analiză non-financiară şio cât mai precisă analiză financiară.

131

I. Analiza non-financiară a agentului economic

Din această analiză trebuie să rezulte factorii de risc care potinfluenţa negativ activitatea firmei. Ea trebuie să cuprindă:26

A. Analiza factorilor de risc din mediul extern;B. Analiza factorilor de risc interni ai firmei;C. Analiza pieţei.

A.Analiza mediului externAceastă analiză are mai multe corespondente:

A1. Analiza mediului din punct de vedere socialPrincipalele elemente care trebuie urmărite în această analiză

sunt: aspecte demografice privind populaţia:- evoluţia demografică,- schimbări demografice în structura pe vârste a populaţiei;- distribuţia veniturilor în rândul populaţiei;- gradul de ocupare al populaţiei.

schimbări în stilul de viaţă al populaţiei; atitudinea faţă de afaceri; valorile culturale ale zonei.Creşterea sau scăderea numărului populaţiei poate influenţa cererea

de produse şi servicii. Distribuirea veniturilor în rândul populaţiei poate avea un efect

asupra cererii de produse şi servicii. Astfel, o discrepanţă mare întrevenituri poate afecta cererea iar o distribuţie mai echilibrată are unefect benefic pentru dezvoltarea afacerilor.

A2. Analiza mediului din punct de vedere tehnologicMediul tehnologic influenţează dezvoltarea firmelor. Unele ramuri

industriale sunt influenţate mai mult de gradul de dezvoltaretehnologică: echipament de telecomunicaţii, calculatoare, componenteelectronice, industria aeronavelor, industria lemnului, a mobilei etc.

Pentru o firmă, dezvoltarea tehnologică are efect în: sfera producţiei, prin scăderea costurilor, apariţia unor produse

şi servicii noi; creşterea calităţii produselor şi serviciilor, ceea ce poate

diferenţia o firmă pe piaţă faţă de competitori; administrarea mai eficientă prin echipamente performante; PC-uri,

linii Internet, alte linii de comunicare.A3. Analiza mediului din punct de vedere economic

Stadiul actual şi viitor al economiei poate influenţa dezvoltareaunei firme. Câţiva dintre factorii macroeconomici care îşi pun amprentaasupra unei afaceri sunt:

stadiul ciclului economic: recesiune, refacere, “boom”; tendinţa evoluţiei inflaţiei: influenţează preţul produselor şi

serviciilor, costul finanţării;26 Lloyd, R., Muth, H.P., Gerlach, F. - „Analiza creditului”, Ed. Expert,Bucureşti, 1998, p. 18

132

politica monetară; politica fiscală; balanţa de plăţi.Recesiunea de cele mai multe ori duce la un nivel înalt al ratei

şomajului, care influenţează negativ cererea de produse şi servicii. Înacest context, firmele care produc şi comercializează produse cu cerereinelastică pot avea o bună cifră de afaceri. Firmele care produc şicomercializează produse de lux se vor confrunta cu o scădere avânzărilor. În perioadele de “boom” economic, creşte venitul populaţiei,şomajul scade, cererea fiind mare, permiţând o creştere a vânzărilor.

În cazul unei inflaţii ridicate, valoarea efectivă a banilor scade.Firmele care vând pe credit vor constata că banii încasaţi după o anumităperioadă de timp sunt mai puţini în termeni reali, ceea ce afecteazăcosturile de aprovizionare şi de salarii, conducând la micşorareaprofiturilor. Acest lucru conduce la reducerea fondului de salarizare,şomaj şi deci la micşorarea cererii pentru produse şi servicii.

Într-o economie cu rata scăzută a inflaţiei, afacerile sunt multmai stabile, firmele controlându-şi mai uşor costurile. Acest lucru areun impact pozitiv asupra stabilităţii salariilor ducând la creştereacererii de produse şi servicii. Exporturile sunt, de asemenea, stimulateîn condiţiile unei rate scăzute a inflaţiei, către ţări cu o rată ainflaţiei mai mare, care vor importa bunuri mai ieftine decât pe piaţainternă.

Politica monetară a unei ţări este implementată de banca centrală.Există doi indicatori importanţi de politică monetară care influenţeazădesfăşurarea afacerilor: rata inflaţiei şi cursul valutar.

Cu cât rata inflaţiei este mai mare, cu atât accesul la crediteeste mai scump şi mai greoi. În perioadele cu rata ridicată a inflaţiei,fluxurile monetare ale unei afaceri sunt influenţate negativ, crescând înpermanenţă costurile de capital şi de dobândă. O rată a inflaţiei scăzutăstimulează investiţiile firmelor şi pe consumatori să cumpere mai mult,vitalizând economia.

Cursul de schimb are un impact pentru firmele de comerţ exterior. Odepreciere a cursului valutar, în anumite limite, stimulează exporturile.

Un sistem fiscal stufos cu valori ridicate ale taxelor şiimpozitelor va reduce profiturile firmelor şi veniturile populaţiei, ceeace va conduce la diminuarea investiţiilor şi a cererii de produse şiservicii.

Deficitul de cont curent al balanţei de plăţi are un impact negativasupra economiei, deoarece sunt mai puţine fonduri disponibile pentruinvestiţii. De asemenea, soldul balanţei de plăţi poate influenţa ratadobânzii şi cursul valutar. Un sold pozitiv al balanţei va duce lascăderea ratei dobânzii, deoarece va fi o cerere de împrumut mai mică. Deasemenea, va duce la aprecierea monedei naţionale, ceea ce este binepentru cei care călătoresc în străinătate, dar poate avea un impactnegativ asupra exporturilor.

B. Analiza factorilor de risc interni ai firmei

133

B1. Ciclul de viaţă al produsuluiToate firmele trebuie să cunoască care este stadiul produsului lor

în cadrul ciclului de viaţă. După o scădere importantă a vânzărilor,produsul respectiv este scos de pe piaţă. Pentru a evita riscul scăderiivânzărilor şi, implicit, a profitabilităţii firmei, produsul trebuiereînnoit în stadiul de maturitate. Firma trebuie să cunoască înpermanenţă stadiul de dezvoltare în care se află produsele sale, pentru apropune noi produse în momentul în care cele anterioare ajung la stadiulde maturitate, evitând astfel scăderile de vânzări ce pot duce la o lipsăde lichiditate şi, mai mult, la faliment.

B2. Tehnologia folosităO tehnologie modernă conduce la costuri mai mici, ceea ce înseamnă

posibilitatea de a stabili preţuri mai atractive şi un avantaj faţă deconcurenţă.

B3. Capacitatea managerialăEchipa managerială este foarte importantă pentru realizarea

obiectivelor firmei. Managementul trebuie să stabilească obiectivele petermen scurt şi lung, în funcţie de resursele pe care le are ladispoziţie. În acest sens, gândirea strategică şi capacitatea de intuiţiesunt foarte importante, precum şi transpunerea strategiilor în planuri deafaceri realiste pentru fiecare perioadă de activitate a firmei.

C. Analiza pieţeiClienţii sunt foarte importanţi pentru orice tip de afacere.

Abilitatea de a identifica şi de a satisface nevoile clienţilor estecheia reuşitei pentru afaceri.

Este foarte important pentru o firmă să elaboreze un plan demarketing din punct de vedere al clienţilor, produselor, preţurilor,canalelor de distribuţie şi al competenţei. Un astfel de plan trebuie săcuprindă informaţii despre:

1. piaţă- dimensiunile pieţei şi structura demografică pe vârste, sexe,

profesii;- segmentul de piaţă pe care îl deţine firma în comparaţie cu segmentul

de piaţă deţinut de concurenţă, precum şi tendinţa de evoluţie;- localizarea regională a clienţilor;- posibilităţi de segmentare a pieţei;- posibilităţi de penetrare pe noi pieţe pentru produsele existente.

2. produs- analiza punctelor forte şi slabe ale produselor sau serviciilor

oferite de firmă, în comparaţie cu cele ale concurenţei;- testarea pe piaţă a noi produse şi servicii şi evaluarea viabilităţii

acestora; - cercetarea pieţei în vederea oferirii de pachete de produse sau

servicii;- posibilitatea de a reconfigura sau de a transforma produsele şi

serviciile existente.

134

3. promovare - selectarea canalelor optime de promovare a produselor şi analiza

eficienţei actualelor programe de promovare şi reclamă;- evaluarea tehnicilor şi practicilor de vânzare şi a sistemului de

motivare vizând vânzările;- compararea cu programele de promovare ale concurenţei.

4. preţ- compararea cu preţurile practicate de concurenţă;- efectul schimbărilor de preţ asupra cererii de produse şi servicii.

5. distribuţie- analiza costurilor de transport;- eficienţa canalelor de distribuţie.

II. Analiza financiară a agentului economic

Pentru a micşora riscul de creditare, în afară de analiza non-financiară, ofiţerul de credit trebuie să analizeze din punct de vederefinanciar activitatea firmei. În acest sens, se vor examina: bilanţulcontabil, contul de profit sau pierdere, precum şi fluxurile monetare alesolicitantului de credit, în dinamică.

Un instrument foarte important în analiza capacităţii de rambursareîl reprezintă fluxul de numerar prognozat pe durata acordării creditului,din care trebuie să rezulte posibilitatea rambursării integrale acreditului şi a dobânzilor aferente, în volumul şi la termenelestabilite.

Bilanţul contabil reflectă poziţia financiară a societăţii într-unanumit moment. El exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la oanumită dată, respectiv la încheierea exerciţiului. Cea mai importantăfuncţie a bilanţului este aceea de a prezenta informaţii proprietarilorşi managerilor societăţii despre patrimoniul existent la un moment dat,cât şi despre sursele de finanţare, capitaluri proprii şi surse atrase.

De asemenea, persoane din afară ar putea fi interesate deactivitatea şi valoarea societăţii, bilanţul putându-le oferiinformaţiile dorite. Acestea pot fi organele de control abilitate,potenţialii cumpărători şi chiar băncile de la care societatea ar puteasolicita credite.

Analiza indicatorilor este cea mai rapidă metodă de estimare aviabilităţii întreprinderilor. Indicatori de diferite tipuri pot fiutilizaţi pentru a măsura:

lichiditatea; capitalul de lucru; solvabilitatea; profitabilitatea.Indicatorii pot fi folosiţi pentru a măsura fie rezultatele

trecute, fie pe cele anticipate, fiind utili în analiza creditelor petermen scurt, mediu sau lung.

Atunci când indicatorii sunt folosiţi pentru a măsura performanţeletrecute, informaţiile necesare pot fi obţinute din bilanţul contabil şi

135

contul de profit sau pierdere ale unui agent economic. Prin comparareaacestor indicatori pentru diferite perioade anterioare, se pot stabilitendinţe de evoluţie, care sunt foarte importante în evaluareaperformanţelor financiare ale firmei.

Firmele îşi desfăşoară activitatea într-o piaţă largă, deci ocomparaţie cu alte firme din acelaşi sector de activitate furnizeazăinformaţiile despre performanţele firmei analizate, în comparaţie cuperformanţele concurenţei. Datorită caracterului istoric al valorilor dinbilanţ şi contul de profit sau pierdere, aceste informaţii trebuieprivite cu atenţie şi precauţie, deoarece: analiza performanţelor trecute nu poate indica precis ceea ce va fi în

viitor; reprezintă doar o analiză a situaţiilor financiare ale firmei, care nu

ia în considerare obligaţiile conducerii, calitatea produselor,productivitatea muncii, factorii externi etc.;

nu este posibil să se obţină întotdeauna date curente, pentrucomparaţie, despre sectorul de activitate al firmei;

este o analiză aritmetică, bazată pe cifrele din situaţiilefinanciare, care nu reflectă poziţia curentă (de exemplu, reevaluareaactivelor fixe);

ar putea exista schimbări în activitatea firmei de anul trecut până înprezent (de exemplu, comercializarea unor noi produse sau servicii).

Principalii indicatori de analiză a bonităţii sunt:

1. Lichiditatea Studiul lichidităţii are drept scop aprecierea capacităţii unei

întreprinderi de a face faţă datoriilor sale pe termen scurt printransformarea continuă şi progresivă a activelor sale circulante întrezorerie.

Lichiditatea curentă

Lichiditatea unui agent economic este cu atât mai bună cu câtrezultatul obţinut este mai mare de 100%.

Lichiditatea imediată

2. Solvabilitatea Reprezintă gradul în care agentul economic poate face faţă

obligaţiilor de plată (bancă, furnizori, buget etc.) îndeosebi din surseproprii (prin valorificarea tuturor activelor sale).

Indicatorul este considerat optim când rezultatul obţinut depăşeşte30%. Deoarece el indică ponderea surselor proprii în total pasiv, un

136

rezultat sub 30% demonstrează situaţia financiară delicată a acestuia, elavând un grad mare de îndatorare.

Valoarea relativă apropiată de 100% a acestui indicator arată căagentul economic nu are datorii şi tot ceea ce posedă are acoperire însursele sale proprii.

3. Gradul de îndatorare Arată raportul între sursele împrumutate şi capitalurile proprii

ale proprietarilor.

Acest indicator trebuie să se situeze sub 100%. Cu cât raportulîntre plăţile exigibile şi total active este mai mic (sub 30%), cu atâteste mai redus şi gradul de îndatorare al agentului economic.

4. Viteza de circulaţie a activelor circulanteArată numărul de cicluri efectuate de activele circulante în

decursul unei perioade.

Cu cât numărul de rotaţii efectuate în decursul unei perioade estemai mare cu atât activele circulante au fost folosite mai eficient.

5. Rentabilitatea Exprimă eficienţa activităţii unui agent economic, în sensul

capacităţii acestuia de a obţine profit din activitatea desfăşurată. Rentabilitatea capitalului social

Rentabilitatea de exploatare - brută:

- netă:

Rentabilitatea economică – exprimă capacitatea unei societăţi de aobţine profit din întreaga sa activitate economico-financiară.

Rentabilitatea financiară – exprimă capacitatea capitalului investitde a produce profit.

137

6. Acoperirea dobânziiExprimă capacitatea societăţii de a plăti dobânda la creditele

angajate.

Se consideră că un nivel al acestui indicator mai mare de 3reflectă o bună capacitate a agentului economic de a-şi achita dobânda.

6.2. Operaţiunile cu titluri financiare ale băncilor comerciale

6.2.1. Rolul plasamentelor bancare în titluri financiare

Principalul motiv pentru care băncile îşi constituie portofoliul detitluri financiare este reprezentat de lichiditatea ridicată pe careacesta o asigură. De altfel, legile bancare din majoritatea ţărilorstipulează ca procedeu obligatoriu de asigurare a lichidităţii deţinereade active care pot fi transformate uşor în numerar.27

Portofoliul de titluri al unei bănci este format din activefinanciare care aduc venituri, de regulă limitate, sub forma dobânzilorsau a dividendelor. Pentru a înţelege mai bine motivul plasăriifondurilor de către bănci în această categorie de active este necesarăprezentarea etapelor succesive pe care băncile le parcurg în procesulplasării fondurilor disponibile:

1. Constituirea rezervelor obligatorii;2. Constituirea necesarului de numerar şi alte active lichide;3. Constituirea portofoliului de credite în conformitate cu

solicitările de credite şi cu politica de creditare practicată debancă;

4. Fondurile rămase disponibile după parcurgerea acestor etape pot fifolosite pentru constituirea portofoliului de titluri. Investiţia în titluri reprezintă o modalitate foarte convenabilă de

utilizare a unor resurse de care băncile dispun la un moment dat, cu atâtmai mult dacă luăm în considerare caracterul lor negociabil şi gradulridicat de lichiditate pe care îl conferă.

Dimensiunea investiţiei pe care banca o face la un moment dat înportofoliul de titluri variază în concordanţă cu starea economiei. Înperioadele de avânt economic, băncile orientează mai multe fonduri cătresatisfacerea nevoilor crescânde de creditare. Din contră, în perioadelede recesiune economică sau de criză, caracterizate prin reducereasolicitărilor de credite datorate lipsei unor perspective viabile,băncile alocă o mai mare parte din resurse portofoliului de titluri, înspecial în cele emise de stat pentru finanţarea deficitului bugetar.

27 Basno, C., Dardac, N. - „Management bancar”, Ed. Economică, Bucureşti, 2002,p. 131

138

Prin realizarea de investiţii financiare, banca are ca obiective:- obţinerea unui venit sub diferite forme (dividende, cupon etc.);- realizarea unui portofoliu de investiţii financiare de calitate,

sigure şi profitabile;- utilizarea completă a fondurilor proprii;- posibilitatea utilizării titlurilor drept gajuri în momente dificile

pentru bancă;- asigurarea lichidităţii prin corelarea scadenţelor titlurilor cu

nevoia de lichiditate a băncii. Pentru atingerea acestor obiective, este necesară parcurgerea

următoarelor etape: coordonarea portofoliului de investiţii financiare cu mediul extern. Evident, este

greu să se prevadă evoluţia variabilelor mediului extern, motiv pentrucare deciziile trebuie luate cu o oarecare prudenţă pentru a feribanca în cazul unor previziuni incorecte.

coordonarea portofoliului de investiţii financiare cu planul de lichidităţi al băncii. Sepoate obţine în condiţiile în care administrarea portofoliului deinvestiţii financiare nu este considerată o funcţie separată, ci esteintegrată în procesul de gestionare active-pasive al băncii.

evaluarea posibilităţilor de gajare oferite de titlurile financiare. Titlurilefinanciare mai puţin riscante pot constitui garanţii în vedereaobţinerii unor împrumuturi de către bancă.

evaluarea riscului pe care îl presupune fiecare tip de activ. Titlurile de stat emisede Ministerul Finanţelor şi titlurile de valoare emise de instituţiistrăine garantate de guvernele ţărilor respective sunt lipsite derisc. Titlurile de valoare emise de instituţii din ţară şi străinenegarantate de stat prezintă risc. Acţiunile deţinute de bancă la altesocietăţi bancare şi nebancare din ţară şi străinătate prezintă riscpentru bancă.

evaluarea venitului net fără impozit. Cotele de impozit sau facilităţilefiscale pe categorii de titluri pot fi elemente restrictive înprocesul de achiziţionare a titlurilor financiare.

diversificarea portofoliului de investiţii financiare. Achiziţionarea mai multorcategorii de titluri financiare de la cât mai mulţi emitenţi vadetermina ca perceperea riscurilor financiare să fie cât mai difuzăpentru bancă.

anticiparea evoluţiei dobânzii. Dacă rata dobânzii va scădea, atunci cerereade credite va fi mai mare, deci banca va trebui să investească întitluri pe termen scurt cu grad ridicat de lichiditate. Dacă seaşteaptă la o creştere a ratei dobânzii, cererea de credite va fimică, banca trebuie să-şi plaseze fondurile în titluri pe termen mediuşi lung în scopul obţinerii unor avantaje.

determinarea mărimii portofoliului de investiţii financiare în funcţie de: gradul deprofitabilitate al investiţiilor în titluri financiare; volumulfondurilor rămase neutilizate după constituirea fondurilor pentrunevoilor de rezerve, lichidităţi şi de credit al băncii.

evaluarea experienţei manageriale. Băncile care nu au experienţă întranzacţionarea titlurilor financiare trebuie să se limiteze la

139

achiziţionarea titlurilor de stat şi obligaţiunilor garantate deguvernele statelor emitente.

6.2.2. Clasificarea titlurilor financiare

Literatura de specialitate şi practica financiar-bancară clasificătitlurile financiare după o serie de criterii.

1. În funcţie de piaţa pe care se emit: - titluri ale pieţei de capital - obligaţiuni, acţiuni; - titluri ale pieţei monetare - sunt emise de bănci şi sunt negociabile doar pe

piaţa interbancară. 2. În funcţie de termenul pentru care sunt emise:

- titluri pe termen scurt - efectele de comerţ, care iau forma titlurilor decredit negarantate; certificatele de depozit, ca instrumentenegociabile frecvent utilizate pe piaţa plasamentelor pe termen scurt;titlurile emise de stat pe termen scurt (certificatele de trezorerie,bonurile de tezaur);

- titluri pe termen lung – obligaţiunile (valori mobiliare care atestăcalitatea de creditor asupra emitentului lor); acţiunile (valorimobiliare care atestă un drept de proprietate asupra capitaluluiemitentului, nu au scadenţă, fiind emise pe o perioadănedeterminată).

3. În funcţie de tipul venitului pe care îl aduc:- titluri cu venit fix - venitul pe care îl aduc nu depinde de rezultatul

financiar al emitentului (acţiunile preferenţiale, obligaţiunile);- titluri cu venit variabil - venitul lor depinde de rezultatul financiar al

emitentului. 4. În funcţie de persoana emitentului:

- titluri emise de stat (organe ale administraţiei publice centrale şi locale);- titluri emise de întreprinderi publice şi private fără profil financiar;- titluri emise de bănci comerciale şi alte instituţii de credit.

5. În funcţie de caracteristicile lor:- valori mobiliare primare - sunt emise pentru a mobiliza capitaluri proprii

(acţiunile) sau pentru a obţine capitaluri sub forma împrumuturilor petermen lung (obligaţiunile);

- valori mobiliare derivate - combină avantajele conferite de acţiuni cu celeoferite de obligaţiuni; îmbracă forma unor contracte care dau dreptulcumpărătorului asupra unor active ale emitentului, la o anumităscadenţă viitoare, în condiţiile stabilite prin contract (contracteforward sau contracte standardizate futures şi options);

- valori mobiliare sintetice - rezultă din combinarea mai multor titlurifinanciare şi crearea pe această bază a unor instrumente standardizatenoi (contractele pe indici bursieri).

6. În funcţie de voinţa de deţinere exprimată în momentulachiziţiei: - titluri de tranzacţionare - sunt deţinute cu intenţia de revânzare într-un

termen de până la 6 luni; scopul principal este de a asigura o

140

lichiditate corespunzătoare şi de a specula eventualele evoluţiifavorabile ale cursului bursier;

- titluri de plasament - sunt deţinute în portofoliu pentru perioade mai maride 6 luni; motivul pentru care banca deţine în portofoliu acestetitluri este de a obţine un venit sub forma dividendului (în cazulacţiunilor) sau dobânzilor (în cazul obligaţiunilor);

- titluri de investiţii - sunt cumpărate în scopul păstrării lor până lascadenţă, cele mai uzitate fiind obligaţiunile şi efectele publice;deţinerea acestor titluri permite băncii să obţină venituri fixe, laanumite intervale de timp;

- titluri ale activităţii de portofoliu - nu presupun intervenţia băncii înmanagementul societăţilor emitente;

- titluri de participare - dau băncii posibilitatea unei implicări active îngestiunea emitentului.

Un loc aparte în cadrul portofoliului de titluri deţinut de o bancăeste reprezentat de titlurile de stat. Acestea sunt emise de organeleadministraţiei publice centrale şi locale - pe termen scurt, mediu saulung - cu scopul finanţării deficitului bugetar sau a unor proiecte deinvestiţii.

În practică, aceste titluri îmbracă denumiri şi caracteristicidiferite în funcţie de termenul pentru care sunt emise:- Obligaţiuni publice ("T - Bonds") - sunt emise pe termene cuprinse între

10-30 ani cu scopul obţinerii resurselor necesare finanţării unorinvestiţii de interes naţional.

- Bonuri de tezaur ("T - Notes") - sunt emise pe termene cuprinse între 1-10 ani cu scopul acoperirii deficitului bugetar.

- Certificate de trezorerie ("T - Bills") - au scadenţa mai mică de 1 an şisunt destinate acoperirii golurilor de trezorerie.

În cazul SUA, Trezoreria emite două tipuri de titluri financiare cuvenit fix, cu scadenţa mai mare de un an: note de tezaur (cu o scadenţă dela 1 la 10 ani); obligaţiuni de tezaur (cu scadenţa mai mare de 10 ani).

În România, titlurile de stat emise pe piaţa internă de cătreMinisterul Finanţelor sunt instrumente pe termen scurt. Emisiunea se facela anumite intervale de către Trezoreria statului iar distribuţia esterealizată de Banca Naţională a României în calitate de agent. Plasamentulse realizează pe piaţa interbancară, având la bază principiul licitaţiei.

Cel mai popular tip de titlu cu venit fix pentru bănci estereprezentat de obligaţiunile de stat. Acestea sunt emise de Guvern prinintermediul Trezoreriei statului şi prezintă un înalt grad decredibilitate, fiind întotdeauna solvabile deoarece sunt susţinute degaranţia şi creditul statului. Trebuie subliniat faptul că titlurileemise de stat sunt cele mai sigure deoarece plata principalului şi adobânzii sunt garantate.

Titlurile de stat sunt de două categorii: cu discount, respectivtitluri de stat nepurtătoare de dobândă, vândute la un preţ iniţial maimic decât valoarea nominală, diferenţa dintre preţul iniţial şi valoareanominală fiind discountul şi reprezentând beneficiul cumpărătorului;purtătoare de dobândă, respectiv titluri de stat vândute la valoarea

141

nominală sau cu primă şi pentru care emitentul plăteşte periodic dobânziconform condiţiilor cuprinse în prospectul de emisiune.

Certificatele de trezorerie pot fi plasate prin licitaţie, subscripţiepublică sau subscripţie publică garantată. Titlurile de stat sunt emise în formădematerializată şi cu valori nominale, conform prevederilor prospectuluiseriei respective.

6.2.3. Metode de constituire şi modificare a unui portofoliu de titlurifinanciare

Băncile comerciale dispun de mai multe tehnici de constituire aunui portofoliu de titluri, fie în relaţie cu banca centrală, fie cu altebănci:

prin intermediul operaţiunilor de scontare; prin intermediul convenţiilor de răscumpărare; prin intermediul operaţiunilor de lombardare; prin cumpărare (achiziţie) directă.

Scontarea este unul din cele mai vechi procedee de constituire aunui portofoliu de titluri. Prin scontare, creditul comercial concretizatîntr-un înscris (cambie, bilet la ordin) se transformă într-un creditbancar, astfel că operaţiunea comportă două aspecte: pe de o parte înportofoliul băncii intră un efect de comerţ, purtător al unui anumit riscde plată; pe de altă parte, în schimbul respectivului titlu, banca acordăposesorului un credit cambial.

Convenţia de răscumpărare este operaţiunea prin care banca cumpărătitluri, cu condiţia încheierii unui acord prin care partenerul se obligăsă le răscumpere peste o anumită perioadă de timp, plătind băncii înpreţul de răscumpărare şi dobânda aferentă.

Lombardarea este o tehnică larg utilizată în Anglia, SUA, Germaniaşi constă în acordarea de împrumuturi de către bancă prin preluarea îngaj a titlurilor.

Cumpărarea directă a titlurilor fie prin subscriere (acţiuni,obligaţiuni), prin licitaţie (titluri de stat), fie prin intermediulbursei. Prin cumpărare directă de titluri, băncile îşi plasează o parte aresurselor în scopul obţinerii de câştiguri potenţiale.

Băncile constituie portofoliul de titluri în vederea fructificăriiunor resurse disponibile. Câştigul se va regăsi fie din diferenţa întrepreţul de vânzare şi cel de cumpărare, fie din veniturile generate detitluri pe parcursul deţinerii lor în portofoliu. Astfel, în raport deacest aspect vom avea un portofoliu comercial (în primul caz) şi unportofoliu de investiţii (în al doilea caz). Modificarea portofoliului detitluri operează de regulă asupra portofoliului comercial şi doarsporadic asupra portofoliului de investiţii, acesta din urmă păstrându-şistructura perioade însemnate de timp.

Structurarea portofoliului poate fi realizată de către bănci prinoperaţiuni de vânzare - cumpărare. Trading-ul şi switching-ul sunt douătipuri de strategii active de modificare a structurii unui portofoliu detitluri.

142

Trading-ul constă în modificarea structurii portofoliului detitluri la un interval redus de timp, de regulă zilnic, prin operaţiunide vânzare-cumpărare de titluri. Pentru a derula o astfel de strategie enecesară existenţa unei pieţe de capital bine consolidată şi extrem delichidă. În plus, trading-ul presupune urmărirea foarte atentă aevoluţiei titlurilor, necesitând un aparat de personal şi logistic extremde specializat, cu costuri nu din cele mai reduse.

Switching-ul este o strategie de gestiune a portofoliului detitluri mult mai la îndemâna băncilor decât trading-ul. Frecvenţaapariţiei băncii pe piaţă este mult mai redusă, ea fiind de regulă impusăde modificarea condiţiilor economice, a ratelor dobânzii etc. Switching-ul antrenează costuri mai reduse, în schimb mobilitatea portofoliuluieste diminuată în comparaţie cu trading-ul.

Băncile care nu au experienţă în tranzacţionarea titlurilor preferăsă-şi limiteze propriul portofoliu la titlurile de stat şi alte efectepublice garantate de guvernul ţării emitente. În schimb, băncile cuexperienţă în tranzacţionarea titlurilor îşi orientează propriulportofoliu spre acele titluri ce oferă oportunităţi de tranzacţionarepentru a-şi maximiza profitul. Piaţa titlurilor în România nu estedezvoltată, astfel că băncile preferă să-şi constituie un portofoliu detitluri emise de stat, care nu pune probleme de gestiune a riscului aşaar pune un portofoliu de titluri emise de entităţi private.

6.2.4. Implicarea bancară în emisiunea de titluri financiare

Băncile, fiind organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni, potrecurge la emisiuni proprii de titluri financiare, în măsura în carelegislaţia financiar-bancară din ţara unde îşi desfăşoară activitatea lepermite acest lucru.

O primă categorie de titluri financiare care pot fi emise oconstituie titlurile care afectează capitalul băncii, respectiv acţiunileşi obligaţiunile.

A doua categorie de titluri este reprezentată de titlurile decreanţă negociabile. Pentru asigurarea necesităţilor de lichidităţi,băncile pot emite titluri pe termen scurt, mediu sau lung (cele maiîntâlnite sunt bonurile de tezaur şi certificatele de depozit).

Pe de altă parte, băncile pot interveni în acordarea de facilităţiprivind emisiunea de titluri. Agenţii economici care sunt interesaţi săobţină capitaluri suplimentare prin emisiunea de titluri negociabile pepiaţa monetară sau de capital se adresează băncilor pentru sprijinireaacestor operaţiuni. Recurgerea la sprijinul bancar înseamnă intermedierebancară şi implică o serie de cheltuieli suplimentare de emisiune şi deutilizare a acestor titluri.

Facilităţile de emisiune de titluri acordate de bănci au în fapt osferă largă de servicii, putând implica: acordarea de credite, cumpărareape cont propriu a unor titluri, intermedierea vânzării de titluri,acordarea de garanţii.

143

Facilităţile au ca obiect principal sprijinirea emisiunii detitluri pe termen scurt reînnoibile, în monedă naţională sau în valută.Titlurile financiare emise pot fi mai ales bonuri de tezaur şi efecte decomerţ.

Facilităţile implică şi sprijinirea plasării titlurilor respective.Pe de o parte, băncile cumpără titlurile pentru a le revinde. Pe de altăparte, în lipsa deţinătorilor de resurse dispuşi la plasament, băncile seangajează să preia aceste titluri. În fapt, se garantează astfel plasareaintegrală a emisiunii.

Facilităţile reprezintă izvorul unei serii de comisioane perceputede către bănci, în funcţie de momentele acţiunii bancare de angajare saude confirmare, de utilizare şi de garantare.

Cuvinte cheie: cerere de creditare, dobândă activă, rambursare, garanţie,comision bancar, decizie de creditare, obligaţiuni, acţiuni, efecte decomerţ, certificate de depozit, titluri de stat, certificate detrezorerie

Întrebări recapitulative:1. Prezentaţi pe scurt principiile generale de creditare bancară, care

permit reducerea gradului de incertitudine şi a riscului implicat încreditare.

2. Cum se face evaluarea creditului solicitat de o persoană fizică uneibănci comerciale?

3. Care sunt principalii indicatori utilizaţi pentru determinareaperformanţelor economico-financiare ale agenţilor economici caresolicită un credit?

4. Care sunt elementele cuprinse într-un contract de creditare?5. Care sunt etapele pe care le parcurge o bancă în procesul plasării

fondurilor disponibile?6. Ce urmăreşte o bancă prin realizarea unei investiţii financiare? 7. Cum se poate implica o societate bancară în emisiunea de titluri

financiare?

144

Bibliografie

Basno, C., Dardac, N.,Floricel, C.

- „Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1997

Basno, C., Dardac, N. - “Operaţiuni bancare, instrumente şitehnici de plată”, Ed. Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1999

Basno, C., Dardac, N. - „Management bancar”, Ed. Economică,Bucureşti, 2002

Bogdan, I. (coordonator)

- „Tratat de management financiar-bancar”,Ed. Economică, Bucureşti, 2002

Bran, P., Costică, I. - „Economie monetară”, Ed. ASE, Bucureşti,2003

Cerna, S. - “Banii şi creditul în economiilecontemporane”, Ed. Enciclopedică, 1994

Cerna, S. - “Sistemul monetar şi politica monetară”,Ed. Enciclopedică, 1996

Cerna, S., Donath, L.,Şeulean, V., Bărglăzan, D., Boldea,B.

- “Economie monetară şi financiarăinternaţională”, Ed. Universităţii de Vest,Timişoara, 2005

Chabot, C. N. - „Euro - moneda europeană”, Ed. Teora,Bucureşti, 2000

Costică, I., Lăzărescu, S.A.

- „Politici şi tehnici bancare”, Ed. ASE,Bucureşti, 2004

Costică, I. - „Strategii de politică monetară”, Ed.ASE, Bucureşti, 2005

Dardac, N., Barbu, T. - „Monedă, bănci şi politici monetare”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005

Dănilă, N., Anghel, L., C., Dănilă, M.

- „Managementul lichidităţii bancare”, Ed.Economică, Bucureşti, 2002

Dedu, V. - „Gestiune şi audit bancar”, Ed.Economică, Bucureşti, 2003

Diaconescu, M. - “Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri”, Ed.Economică, Bucureşti, 1999

Gaftoniuc, S. - “Practici bancare internaţionale”, Ed.Economică, Bucureşti, 1995

Hoanţă, N. - „Bani şi bănci”, Ed. Economică,Bucureşti, 2000

Imireanu, M. Ghe. - “Tehnica şi practica operaţiunilorbancare”, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti,1995

Kiriţescu, C. - “Moneda. Mică Enciclopedie”, Ed.

145

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1982

Lloyd, R., Muth, H.P.,Gerlach, F.

- „Analiza creditului”, Ed. Expert,Bucureşti, 1998

Mishkin, Fr. - „The Economics of Money, Banking andFinancial Markets”, Harper Collins, 1992

Negruş, M. - ”Finanţarea schimburilor internaţionale”,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991

Negruş, M. - “Plăţi şi garanţii internaţionale”, Ed.C. H. Beck, Bucureşti, 2006

Petria, N. - „Monedă, credit, bănci şi burse”, Ed.Alma Mater, Sibiu, 2003

Roxin, L. - „Gestiunea riscurilor bancare”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

Stoica, M. - „Management bancar”, Ed. Economică,Bucureşti, 1999

Taşnadi, A., Doltu, C. - „Monetarismul”, Ed. Economică, Bucureşti,1996

Toma, R., Negruş, M.

- “Spre o nouă arhitectură monetar-financiară internaţională”, Ed.Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu,2005

Toma, R. - “Politici şi tehnici bancare”, Ed.Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu,2007

Turcu, I. - “Operaţiuni şi contracte bancare”, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1995

Turlic, V., Cocriş, V. - „Monedă şi credit”, Ed. Ankarom, Iaşi,1997

Turlic, V. - „Politici monetare”, Ed. Polirom, Iaşi,2002

*** BCE - „The Implementation of Monetary Policy inthe Euro Area”, September 2006

*** BNR - Legea nr. 58/1998 privind activitateabancară, cu modificările şi completărileulterioare, republicată în M.O. nr. 78 din24.01.2005

*** BNR - Legea nr. 312/2004 privind statutul BNR *** BNR - Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi

biletului la ordin, modificată prin Legeanr. 83/1994

*** BNR - Legea nr. 59/1934 asupra cecului,modificată prin Legea nr. 83/1994

*** BNR - Regulamentul valutar nr. 4/2005,modificat prin Regulamentul nr. 6/2005

146

*** BNR - Regulamentul nr. 6/2002 privind regimulrezervelor minime obligatorii, modificatprin Circulara nr. 6/2005 şi Circulara nr.24/2005

*** BNR - Regulamentul nr. 1/2000 privindoperaţiunile de piaţă monetară efectuate deBNR, modificat prin Circulara nr. 3/2004

*** BNR - Regulamentul nr. 1/2001 privindorganizarea şi funcţionarea la BNR aCentralei Incidentelor de Plăţi, modificatprin Circulara nr. 21/2002, Circulara nr.15/2004 şi Regulamentul nr. 7/2005

*** BNR - Regulamentul nr. 2/2004 privindutilizarea codurilor IBAN în România

*** BNR - Regulamentul nr. 2/23.02.2005 privindordinul de plată utilizat în operaţiuni detransfer-credit

*** BNR - Regulamentul nr. 4/1996 privind plataprin ordin de plată la cererea directă abeneficiarului prin debitarea cuconsimţământ a contului plătitorului(direct debit)

*** BNR - Circulara nr. 3/2002 privind ratadobânzii de referinţă

*** BNR - Normele nr. 8/1999 privind limitareariscului de credit al băncilor, modificateprin Circulara nr. 5/2001 şi completateprin Norma nr. 11/2002 şi Norma nr. 3/2003

*** BNR - Normele nr. 10/2005 privind limitareariscului de credit la creditele destinatepersoanelor fizice

*** BNR - Norma nr. 2/2005 privind operaţiunile cunumerar ale instituţiilor de credit şiTrezoreriei statului în relaţia cu BNR

- Normele-cadru nr. 7/08.03.1994 privindcomerţul cu cecuri

*** BNR - Normele-cadru nr. 9/1996 privindexecutarea ordinelor de plată programată(standing order)

*** BNR - Normele tehnice nr. 9/20.04.1994 privindcecul

*** BNR - Normele tehnice nr. 10/20.04.1994 privindcambia şi biletul la ordin

*** BNR - „Ţintirea directă a inflaţiei în

147

Republica Cehă, Ungaria şi Polonia:implementare şi performanţe”, 2004

*** BNR - „Raport asupra inflaţiei”, februarie 2007

148