Taifas Literary Magazine no. 3, September, 2020

2 authors ... p. 2

editorial ... p. 3

poetry ... p. 5

prose ... p. 24

essay ... p. 36

confabulation ... p. 39

2 authors ... p. 47

general theme illustration: Ships and Maritime Surreal Paintings

2

Taifas Literary Magazine no. 3, 2020, September

TAIFAS LITERARY MAGAZINE

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Bhagirath Choudhary

The Racism

Earth is ever afflicted

Cruel wounds inflicted

By racist indignity

And haughty insanity

The terrible arrogance

And the dark ignorance

Racism creates violence

Without human conscience

God made man

In His own Image

Man must behave

Like a kindly wise sage

Science says

With evidential emphasis

Man must learn

From DNA analysis

Which declares

With ample reasons

That all men

Are distant cousins

Drop your racism

And your naked fascism

To let humanity

And everyone breathe.

The poem is dedicated to the memory of last known victim

of the racism, George Floyd, whose last words were "Please let

me breathe"

Ishak Yusuf Oyetunji

Poke the firewood

Ween how it perishes

Into thin air in space

Evanescently in eye -

Twinkling like curmur

Flatulated in windy hice;

The proverbial smoke

For thy sweat be ocean

Waves and evaporates

Turns dark billow pelting

The sky when about to

Sleet endlessly in comfort,

Snow of solace upon thy soul

It shall sleet cat and dog

Quench the torment flame

Erode the sufferance away

Mid flood and tornado

After which whole world

Shall converge to mirth with thee

The scourge of racism

Stands against Humanism

Manhandling human dignity

It even defiles

Godly creation's divinity

Spare no time to joke

Hold tightly it to poke

Rummage the embers

Smouldering, tempting

To glow in the tripod,

Yearning to peck the lift

Ready to race and blow

Poke, breeze the smoke

Till it smiles, rages higher

The flame of thy flair

Hit the heat, be drowned

In thy incessant sudor

3


year I, no. 3, 2020, September

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

editorial 3-4

Paul Rotaru

Aromânii în modernitatea românească

(partea a 2-a)

În monumentala sa operă „Dacia preistorică”, autorul Ion Densușianu acordă un deosebit interes civilizațiilor protoeuropene și formării acestora, obiect studiat cu scrupuloasă critică de Vasile Pârvan, Nicolae Iorga și P.P. Panaitescu în vederea identificării unei ginți-mamă din care se trag cele mai vechi popoare europene. Astfel, savanții ajung, independent unul de altul, la spusele areopagului atenian potrivit căruia vatra popoarelor Europei se regăsește în arealul dintre ținutul hiperboreenilor și cel al atlanților de la nord la sud, precum cel al druizilor și cel al arienilor de la vest la est. Acest teritoriu vast, numit în antichitate Pelasgia, își avea centrul în bazinul intracarpatin și constituia, potrivit lui Strabon, „sorgintea tuturor învățămintelor și culturilor cunoscute” în bătrânul continent.

Dacă atari culturi istorice stau la baza acestui deziderat conceptual, se cuvine să acordăm o atenție deosebită identității culturale a specificului limbajului comportat în graiul viu, direct, deci, oral, nu pentru a desființa granițe culturale, ci pentru a distinge și proba continuitatea etniilor în cadrul națiunilor. În sprijinul acestui demers, se pot identifica numeroase personalități aromâne care s-au remarcat în modernitatea românească atât prin specificul etno-cultural, cât și prin participarea activă, semnificativă, la

mișcări cultural-istorice privitoare la țara noastră.

Iată numai câteva nume: Toma Caragiu – actor, Ion Caramitru – actor, Victor Eftimiu – dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător, Constantin Gane – prozator și memoralist, Gellu Naum – poet, prozator, dramaturg, traducător, eseist, Ion Heliade-Rădulescu, Gala Galaction – scriitor si traducător al Bibliei în limba română, Constantin Noica – filosof, poet, eseist, publicist și scriitor, Ioan Petru Culianu – eseist și istoric al religiilor, Neagu Djuvara – diplomat și istoric, Simona Amânar –

gimnastă, Gheorghe Hagi – fotbalist, Simona Halep – jucătoare de tenis.

Recunoscuți sub simbolul „Soarelui de la Vergina”, aromânii din România posedă o cultură vastă care s-a dezvoltat pe întregul parcurs al formării statului nostru național atât în particularitatea sa etnică, dar și prin influențele interculturale dintre ei și națiunea conlocuitoare. Pe tot arealul țării noastre, se pot identifica numeroase

corespondențe remarcabile în portul popular românesc și cel aromân, între precepte morale și sociale, dar mai ales în manifestarea cultului estetic. Acest lucru arată că procesul de integrare în modernitate a fost unul natural, nestrăduit, consolidat și solidificat tocmai prin lunga durată ce îi stă mărturie.

Fără a teoretiza principiile generale care stau la baza etosului național și a celui etnic-minoritar, cu atât mai mult, fără a pătrunde adânc în exegeza acestor principii, este de remarcat bagajul de arhaisme românești din expresia orală aromână, fondul lexical care susține prezența și continuitatea aromânilor în România din vremurile medievale timpurii și chiar mai dinainte.

4



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Tot pe fond cultural, tradițional, iată, popoarele din centrul și sud-estul Europei arată, în dans, o predilecție către horă. Încă din cele mai vechi timpuri, hora este privită ca un dans ritualic strâns legat de noțiunea de timp și curgerea sa; mai precis, de trecerea anotimpurilor în decursul unui an, mișcarea lor perpetuă în jurul unui soare ce renaște spre a-și revărsa lumina benefică asupra vieții noastre pe pământ. Indiferent asupra cărei culturi din arealul mai sus amintit vom privi, hora simbolizează același lucru, iar personificarea anotimpurilor în hore și dansuri constituie o alegorie religioasă străveche, când lumea europeană precreștină îmbina cultul astrobiologic cu cel teluric.

Dansurile populare care se țin cu ocazia feluritor sărbători comportă o cadență preponderent-alertă, cu o coregrafie îndrăzneață până la limita acrobației uneori, lucru specific sărbătorilor tracice, fie că amintim de agatârși, de geți, de iliri sau taurisci. Astfel, supunerea ritualică a timpului prin aceste obiceiuri denotă sfidarea morții și venerarea vieții prin proiectarea ei pe planul idealului, al astrelor ce înconjoară zeul suprem, Soarele. Istoricul și etnologul Neagu Djuvara identifică aceste similitudini pentru a susține teoria ginții-mamă protoeuropene așa cum a fost înaintată de predecesorul său Ion Densușianu. Cu alte cuvinte, reiese faptul că, deși pot părea diferite prin execuție, dansurile populare din zona balcanică și est-europeană au la bază același concept cultural-religios.

Dacă istorici recunoscuți avansează teoria latinității aromânilor, în vreme ce alții mai recenți le atribuie o sorginte exclusiv greacă, noi nu vom comite imprudența de a ne situa de o parte sau alta, întrucât, iată, chestiunea latinității Europei răsăritene se face rolul unor dispute tot mai vocale pentru care părțile au

numeroase argumente și contraargumente. Este, totuși, de remarcat ceea ce, în cadrul unui interviu recent, un intelectual aromân declara autorului celor de față: „Noi, macedoromânii, nu cunoaștem alți eroi naționali decât cei ai Statului Român în care ființăm din vremuri incomensurabile, iar asta o susțin atât personalități de vază ale minorității noastre, cât și oameni dintre cei mai simpli cu care etnia noastră se mândrește tot atât cât o face România.”

Chestiunea continuității aromânilor în modernitatea românească nu mai face, demult, obiectul vreunei controverse geopolitice în interiorul țării noastre, iar pe asta o arată dialogul social și, mai ales, intercultural atât de fluent și deschis dintre

etnic și național. Acest dialog este facilitat pe linie de manifestare a tradițiilor, ceea ce identifică cel mai elocvent punctele comune ale culturilor. Și, revenind la

interviul impresionant, vom încheia cu spusele

altui intelectual aromân: „Se prea poate ca Europa să nu considere România pregătită pentru modernitatea vremurilor actuale. Tot astfel, poate că Europa occidentală nu vede cu ochi încrezători pregătirea României pentru timpurile care vor veni. Însă unul dintre apanajele modernității îl constituie respectul față de tradițiile etnicilor și promovarea acestora, fără de care niciun popor nu se poate pretinde modern. Un om care ia în derâdere cultura unui popor, fie acel popor străin de el ori nu, în fine, acel nu se poate moderniza. Tocmai de aceea, privind respectul față de tradițiile și cultura oricărei etnii, spun cu mâna pe inimă că România este un «colț de rai» și că viitorul ei este ultramodern înainte de a se petrece.”

5



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Mioriţa (în aromână)

6



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Ich habe immer auf dich

am Ende der Zeit gewartet...

dort wo die Kirchenglocke

Zähle dein Kommen

und dein Gehen

zerfleischend meine Seele

mit seinem baumeln

mich in der Rippen schlagend.

Ich habe ging um dich jenseits

von mir zu suchen,

aber das Straßen Gewimmel

verbarg deine Schritte

und nicht mal deine Augen leuchten

nicht mehr auf mich

um mich zu führen.

Meine Erinnerungen schmerzen

die du in meine Seele gequetscht hast

als zwecklose Dinge

die du loswerden wolltest.

Ich setzte mich auf

den Bürgersteig der Träume

neben einer Illusion,

die Hoffnungen verkaufte,

ich wollte meine Sehnsucht verkaufen

aber niemand wollte sie.

Erinnerst du dich

du sagtest mir, dass du der reichste Mensch

bist

wenn du Liebe hast.

Ich habe damals nicht verstanden

wie arm man bist, wenn man sie verliert...

Sie haben die Bäume abgehackt, in denen

meine Träume sich verwöhnen ließen

und ihr Trauern nähte Kleider

für den Lehm deiner Abschiede,

Von ihren Blättern sammelten sie

das Klagen der Flügel

und erhoben deinen Flug

bis jenseits der Zeit,

Nur meine Fußsohlen

blieben um zu liebkosen

eine Straße auf die wir beide

wanderten

auf der Suche nach dem Glück...

poetry 5-24

Gabriela Mimi Boroianu

Erinnerst du dich?

Du könntest sein...

Verirrungen

Du könntest das Wasser sein

das den Durst einer ganzen Wüste stillt

sie aufblühen,

Du könntest die Sonne sein

die das Herz Alaskas erwärmt

es in ein Blumenfeld verwandeln,

Du könntest der Nordstern sein

verirrte Schiffe auf dem Ozean führen,

und sie an Land bringen,

Du könntest das Grün des Waldes sein

das den schlafenden Körper der Erde

bedeckend

beschützt,

Du könntest alles sein...

aber du könntest mich nicht mehr lieben

als du mich liebst

wenn du mich im Wort versteckst!

7



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ion Cuzuioc

Poemele de sorginte niponă (Haiku, Senryu și

Gogyohka) semnate de Ion Cuzuioc au fost traduse în

limbile japoneză, engleză, franceză, rusă,

muntenegreană și macedoniană, fiind publicate în

diverse antologii, culegeri și reviste de profil de peste

hotare. Ion Cuzuioc s-a învrednicit de peste 100 de

premii și mențiuni la Concursurile Săptămânale și

Lunare de Haiku, Senryu și Gogyohka organizate de

către Romanian Haiku, Lyrical flashes, Dincolo de

retină, Gogyohka România, Gogyohka SUA etc.

Recent, scriitorul nostru român basarabean, Ion

Cuzuioc, care a participat la Concursurile Internaționale

Literare „Planetopia 2020” și „Literatopia 2020” din

Macedonia s-a învrednicit de premiile

I la secțiunea Aforisme și Haiku.

Haiku

inel de nuntă –

mâna soldatului

pe câmpul de luptă

***

copilul orfan -

în pat cu geamul deschis

cuprinzând luna

***

aburi spre cer –

în urma plugului

brazde arate

***

singur pe prispă –

în palmele bunicului

răsare luna

***

flori scuturate –

bunica prin livadă

în pantofi noi

***

ticăit de ceas –

în pianul părăsit

carii măcinând

***

citire în taină –

filele pomelnicului

gălbejite de vreme

***

spre sânul mamei –

șirag de mărgăritare

din ochii pruncului

***

în largul mării –

desprinsă de mal barca

transportând luna

***

căpița de fân –

trecută în căruță

luna cu furca

***

noapte cu nouri –

stelele căzătoare

peticind luna

8



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Proći ću lako sve zamke i pute,

premostiti ponor cvjetnim mostovima,

da dosegnem duše što ljepotu slute

u sunčevom vrtu među leptirima.

U meni nada ko vatrena ptica

treperi vrh zvjezdanih gora

dok tragam za blagošću i čistotom srca

van svakoga zla i gorkih izvora.

Potražiću svijet gdje se ljubav slavi

u dalekom kraju tajnovitog svemira

da sklonim čak i sopstvenu sjenu

od kobi razdora,mržnje i nemira.

U mom svijetu od snova kristalnih

sve je ljubav i osmijeh i nada

i neću da znam za taj život stvarni

gdje podjela besmislena vlada.

Biću zatočenik u kuli od snova

bliska ruži,leptiru u letu,

dok božanska zraka ko svjetlost magična

udahnjuje smisao mom vlastitom svijetu.

Iluzijom začarana,nesvjesna vremena,

puna ljubavi što se vječno sanja,

TRAŽIM DUŠE MOJOJ DUŠI SLIČNE

ŠTO U DOBRU VIDE SMISAO SVOG

POSTOJANJA.

Rêver d'un ailleurs,

Empli de fleurs Où fleure bon le bonheur

La joie, la bonne humeur..

Où les gens se sentent bien

Sans jugement sans orgueil Mais avec solidarité et humanité

À vouloir aider sans trompe-l'oeil


Empreint de sensibilité de coeur D'humilité, de ferveur

D'audace, de douce folie

De celle qui fait aimer la Vie!

De papiltations exaltantes, De regards envoûtants,

De rencontres simples ou exubérantes

De changement, de joliesse

D'amour, de tendresse de délicatesse..

Rêver dun ailleurs,

Coloré de fraternité,de tolérance

De bonté,d'insouciance

D'intelligence d'esprit De talent,de génie

D'ouverture sur la vie..

Sans prise de tête

Au lâcher-prise, adepte En accord en symbiose

Vers une ineffable osmose !


Tout en simplicité du cœur Tout en légèreté, en amitié,

En générosité et en respect..

Où il est bon de se retrouver, de se poser

De respirer, de rêver..

Cet ailleurs, à nous de le créer,de l'imaginer

Forts de cette essence de Vie

Qui coule en nous !!

Gordana Saric

Svijet gdje se ljubav slavi

Myriam Ghezaïl Ben Brahim

***

9



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ruki Kočan

U ime svjetlosti

Duboko osviješćeni.

Na životnom maršu MIRA,

neka je vječna -

planetarno časna, naša

neotuđiva obaveza -

progonstva, i osude

svih zločina i zločinaca...

Bezgranično,

protiv mržnje i rata.

Svojim čistim nijetom,

iz sred dubine,

– srca i duše,

borimo se za Istinu.

Pravedno.

Toplinom daha,

– milosrđem

našeg Stvoritelja.

Protiv gluposti.

Snažno, protiv beznađa,

i emotivne tuposti.

Protiv besmisla...

Protiv zgarišta,

nepismene smrti.

U ime - kosmičkog dobra

i blagostanja, - i svekolike

istinske humanosti...

U ime čovječnosti,

i svemirskog patriotizma.

Tolerancijom.

Maršom MIRA,

slobode i nade.

Danas, u ime ljubavi,

evo - svijetla - svima nama.

U ime života, budimo ljudi.

Putevima,

dragog

Jedinog Stvoritelja.

Alma Buljubašić

Ostvari mi snove

Vodi me u polja makova

u neka vremena nova,

gdje lutat ću po sreći

a ljubav da me lijeći..

Vodi me gdje osmijeh na licima stoji

gdje nova ljubav se kroji,

vodi me gdje srce srca se ne

boji..

Vodi me gdje radost se radja

i jutrom rosom se budi,

vodi me u gnijezdo ljudi..

Vodi me od laži i zla

od mržnje i zli,

vodi me to nisam ja

tu ne pripadam,

vodi me ruku dobrote svima da

dam...

Vodi me u baštu raja

gdje cvijeta najljepše cvijeće,

gdje živi najbolja raja

koja nikad izumrijeti neće..

Vodi me tamo gdje je mir

gdje sloboda diše

a ljubav uzdiše...

10



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Tanu Vermani Kapoor

Compassion

Does it take penny....

to shower a smile,

but will soothe your heart

... when you walk a mile!!

Won’t your soul be blessed...

if you lend a hand,

to a fellow traveler

... who got stuck in mucky sand!!

Will it steal your wealth???

if you keep some water,

for little birds who

tweet

all day in heat..

still may find no

shelter!!

How much would it

take..

to listen a sad story??

if it unburdened a

heart..

... it is pleasant not gory!!

How blissful it will be..

if the world ceases fire,

a dome of peace... on this orb..

Oh!!! this need is dire!!

No color.. no wealth...

... no art of political shell..

will help in heavenly quarters..

such things are doomed for hell!!

Don’t sell your soul away,

don’t barter humanity..

we are all heart and blood..

should at least keep our sanity!!

Pramond Gangadharan

2. Life without Words

(Sharing an earlier poem)

Pramond Gangadharan

I have seen life from a street another

Where no one waits for other

Everyone keen to make their own way

Break all norms to achieve their aim

And in evenings sit and write about humanity

This is the place where you may feel unloved

But I will love you with all my heart

When you feel

disappointed about

failures

I will remind you

about your

accomplishments

And in the evening

write love poems for

you

In this world if you are made to feel ugly

I will become the mirror

That shall remind you how beautiful you are

within

The beauty that very few people can show you

And in the evening I will sit and write verses

describing thy beauty

I shall love you when you are wreck

When you feel quite and scared

When you are lost amidst this unfair air

I will trace you out and secure inside my heart

And in the evening I will write songs to calm

your fears

11



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Gianfranco Aurilio

The taste of love

Bitter

like when it slips out of one’s hand,

fades away like mist

and leaves heartaches,

incurable wounds,

an unquenchable thirst

destroys one’s heart

and never

does one's body appease.

Sweet

like when I hug you

on that bed of joys

tangled with passion

and if I had lived for this

moment,

just for this moment,

what else could I wish for

if not to relive it again

then again

and again

and again

always

if always existed?

Hot

like desire,

that burns,

like flames

the spirit lights up

and leaves in our mouth

the flames of the sun

the erupting lava

the blistering desert sand,

desert of pleasure.

Pungent

like my time without you,

knowing that

I could spend hours

maybe days

without being able to have you

back into my arms,

like the winter coldness

when I can't get myself warmed up

next to you.

Sour

like the chill that surrounds me

by the only thought of seeing you again

and that makes my body shiver

in a throb of passion.

Unique

enfolding

intoxicating

like

only the taste of love.

Ninagiò

6. Frammenti

Frammenti partorisce il mare

ognuno è onda di speranza

nel porto arcano dell’epifania.

Rade il fondale un’ancora

e ferita riflette antiche gòmene,

cicatrici ogni pietra celata

di dita diramanti di naufraghi

come anime inginocchiate al cielo.

L'isola che in lontananza

vibra in dissolvenza

appare e trasfigura

senza offesa agli umani resti.

12



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Bagawath Bhandari

That Wind....

That wind,

Tossed my mind,

Stroking my glossy hair,

Accelerating my heart in gear.

That wind,

Tossed my mind,

Clearing dusts from my eyes,

Cleansing the hidden sky.

That wind,

Tossed my mind,

Rippling the water in

puddle,

Amid its sensual

cuddle.

That wind,

Tossed my mind,

Gently caressing the

bloom,

So beautiful and profusely groomed.

That wind,

Tossed my mind,

Singing melodiously in its tune,

And ringing my favourite rhymes.

That wind,

Tossed my mind,

Dancing ecastly on the tree,

Liberating me out to be free.

That wind,

Tossed my mind,

Running down my chest,

Adorning me out to be the best.

That wind,

Tossed my mind,

Sprinkling gentleness in me,

Washing me down to the sea.

That wind,

Tossed my mind,

Churning my heart to dance,

In every blink of my trance.

That wind,

Tossed my mind,

Blowing away my gentle thoughts,

Dumping me in the lonely woods.

Labud N. Lončar

Skrovište nade

U mom snu

Jedna je pahulja pada

na tvoje grudi

Tamo gdje ona mala

ptica spava

U gnijezdu požude

Gdje tihuje istina a

Što ljubav se zove

I mjesečeva sjenka pokriva oči.

Probuđen

Pjesmom ptice sa džanarike

Poljupcem

Žednim

Ispijam noć

I topim pahulju-

Postaješ mjesečeva ljubavnica

Na pragu

Skrovišta nade

13



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Giovanbattista Fetta

Autobiografia

Per chi mi conosce appena

E vuole saperne di più,

Ammesso che ne valga la pena,

Ecco la mia vita,suppergiu'.

Ho il numero di anni passato

Dall'anno in cui siamo

A quello in cui sono nato.

Sono nato in un anno

Nel quale,caso strano

Di cui non so le ragioni,

Ci furono dodici mesi

E quattro stagioni.

Sono nato in un paese

Dove,parola mia d'onore,

La gente mangia,beve,

Nasce,invecchia,muore.

Vivo in un posto strano dove

Fa freddo,fa caldo,c'è il sole,

Piove,nevica,tira vento

E chi è triste non è contento.

Io non sono giovane né vecchio,

Né biondo né bruno,

Se mangio parecchio

Non sono più a digiuno,

Dopo che ho bevuto

Non sono più assetato,

Se sto in piedi non sto seduto,

Quando dormo sto coricato,

Quando corro non vado piano,

Se sto vicino non sto lontano,

Quando non sono ammalato

Vuol dire che sono sano.

Io non vivo solo

Né accompagnato,

Non sono povero

Né ricco sfondato.

Ora che vi ho rivelato

Quasi tutto su me stesso

Un'ultima cosa vi confesso,

Proprio mentre scrivo

Mi sono accorto

Che sono vivo,

Dunque non sono morto.

Bozena Helena Mazur-Nowak

Lullaby

(for my beloved granddaughter,

Anna Helena)

Let that magic bell

Sways your little heart

Playing on the strings of silence

Gently shifts you to your

dreams

Moon softly will sing

Lovely lullaby

Stars will blink at you

When the day is over the sky

Just sleep my Thumbelina

Close your sleepy blue eyes

Let the most beautiful of stories

Invite you on a journey tonight

Hug your teddy bear tightly

Pet your dog for a good night

Sleep tight my little princess

And have beautiful dreams

14



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Iwan Dartha

#Moonlanding #Commemorate Neil Armstrong landed on the Earth from

the surface of the Moon, July 20, 1969 (50 years ago).

The Three Astronauts

The real mind power secrets

proved by your path on moon

immediately attracted the world

amazing nation tasks on

geographically distant

Then your research began

to contribute world civilization

Pressures increased

for starting

other changes handled

successfully

Human minds appear

to act

like an universe

contact to the world

there's no error in the

mission

connection was

always made

by the great eleventh mission

This great mind power fact

was discovered absolutely

stunned the scientists

who had an interest in moon landing

The remote viewers found

that not only could they connect

The magical light moved on

people mind in the world

think of your struggling there

realized the men reached the moon

Neither people bad impression

nor complaining on the mission

Moon aura

mossy rocks

sheen sketch painting

black canvas silent

The roar of the night waves

to welcome you back home

the world history recorded this amazing

Paula Cristina Conceição

Viver as emoções

O dia amanheceu lindo

O sol brilha intensamente

E tantas coisas na mente

O calor o dia aquece

Sentimentos

Adormecidos

Espreitam e tentam

Inventam sonhos

Criando fantasias

O dia trazendo alegria

Inspira versos

Brotando poesia

O mar me atrai

Em suas águas

Calmas sigo

caminhando

Ondas vem e vão

Tocam meus pés pernas

Doce sensação...

A beleza do mar atrai....

Na vida vivências

Vem e vão...

Geram emoções

Intensas momentâneas

Ou duradouras...indefinições

Mas o descobrir se fará...

Deixando as boas lembranças

Do bem vivido...

15



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Tražim te sjetnim očima, u svakom zidu sobe

svaka soba miriše na tebe, tvoj parfem.

Aroma vanile opija moždane ćelije,

zidovi ćute, oči mi rose, sve je tužno bez tvoje ljubavi.

Guše me mrtvi zidovi, otvaram prozore, udišem miris lipe.

Zagrljeni sjedili smo na klupi ispod iste, osamdesete i neke,

pleo si mi duge kose u pletenice, sjedila sam u tvom krilu dok si ljubio moje usne.

Šaputao si tiho na uvce: "Volim te, ružo moja", rekao si.

Usne su ti slađe od soka mirišljave crvene ruže.

Ptice odnesoše tvoje stope u tuđinu, nema te više u našem gnijezdu,

ostavljena kao siroće u domu,

vrištim od žala za tobom, u samoći nase sobe.

Prstima brišem rosu sa tvoje prašnjave slike.

Plaćeš li to ljubavi?

Ili brišeš moje suze što kanuše niz trepavice? Rana još svježa, kao da je sve bilo jučer.

Tražim tvoj osmjeh u zidovima kuće.

Tražim tebe u našoj avliji.

Dozivam ime tvoje, dok sjedim sama na klupi ispod lipe!

Mrtva tišina je. Niko se ne čuje osim cvrčka iz zelene trave.

Kiša je oprala tvoje stope, nema te na kapiji da se pojaviš.

A ja uzalud te čekam svako veče.

Da li se uzalud nadam i maštam o tebi?

Znaš li da sve je isto kao prije?

I sve miriše, osim tvoje crvene ruže.

Uvehla je bez ljubavi tvoje. Upresana u herbarij sobe. Ne miriše više na tebe, jedini moj!

Usne su ispucale bez svježeg ružinog soka.

Ko će da mi plete sijede kose u pletenice?

Pitam se i ovaj juli, dok sjedim ispod lipe, na klupi i pišem o nama posljednji stih, uz miris

crvene ruže.

Rabija Hamidović

Zvao si me, ružo moja

16



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Florin Dediu Suceveanu

Emira

Promiți unui copil bolnav și crede

Că se va face bine, se va face,

Cu alți copii zburdînd din nou se vede...

Ah – zîmbet! echilibru sfînt, ah – pace!

O inimă cu îngerași de pază,

Curajul, pacea și credința vie,

Chiar și de tine-ascunzi o teamă trează

Că n-o să fie bine, n-o să fie!

Și, ca în alchimia blestemată,

Fără control și veșnic nepătrunsă,

A apărut pe chipul mic

de fată

Chiar îndoiala ta cea

mai ascunsă.

Promisiune... rău cu

chip de Bine,

Furîndă mînă-n gestul

de a da,

Purtînd cu ea speranța

care ține

La spate pregătită o nuia.

E ca citirea cu întîrziere

Și pe silabe-a unei condamnări

La moarte, cu un fel de mîngîiere,

Incerta zi a noii amînări.

Cînd pacientul își dizolvă chipul

În leacurile fără legămînt,

Nisipuri mișcătoare, ca nisipul

Speranțele pot deveni mormînt.

De nouă ani trecuți și jumătate

Și-o știe roabă patul și nu-i pasă

De despărțita lui de sănătate,

Copilărie, frați, părinți și casă.

Că s-a născut e singura ei vină,

Azi, roaba patului de suferință,

Fragilă și frumoasă pubertină,

E o statuie ruptă din ființă.

Nu mai zîmbește, nu mai plînge, nu mai

Rostește vreun cuvînt de o întrebi,

Doar te privește-așa... în felul cum ai

Privi difuz,spre cer îndeosebi.

Zvîcnește numai resemnarea, care

E îndulcit schițata morții grimă,

Dar pentru mulți e-un fel de vindecare

Și-n adevăr minciuna se comprimă.

Nicio privire-n piept nu te izbește

Mai mult și nu te simți mai inutil,

Nicio tristețe nu te

răvășește

Ca resemnarea unui

biet copil!

Crescută-n pat și

așteptînd să meargă

Din nou, parcă trăise

spre trecut,

Aproape dispărînd în

zarea largă

A gîndului că nici nu s-a născut.

Promiți unui copil bolnav și crede,

Tăcută trece cruda inamică

Și nevăzută, vremea,doar se vede

Cum a făcut cărări pe fața mică!

Speranțe, trepte, a urcat firavă,

Din sedimente pînă în eter,

A amețit de cupa cu otravă,

Încă puțin și se-agăța de cer!

Ca în sicriu e nemișcată-n pat,

Ochii rostesc și chipul e cuvîntul.

Căzînd mai jos de unde a urcat

Începe s-o acopere pămîntul.

17



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Anna Saracchi

Tra le pagine di un libro

Ho letto

tra le pagine di un libro

scritto da un autore sconosciuto,

ho letto e mi è sembrato

di capire che vivere una vita

senza un senso

senza uno scopo una meta

da raggiungere non è niente,

non puoi decidere tu

questa giungla ti appartiene,

la foresta si presenta

sola e infestata di serpenti

pronti a mietere veleno,

tutto questo appare senza

senso

in fuga di continuo sempre

da inferni che bruciano

ossigeno essenziale,

liscia la vita non esiste

tra le righe che profumano

di carta genuina

ho appreso che prezioso

più dell'oro è l'argento

colorato,

ho imparato che ogni giorno

è regalato

un dono da scartare

una festa che sa di compleanno,

saggio è colui che crede

nel perdono che spera

di rinascere libero

dalla prigione,

la vita questa meravigliosa

maratona vinta da tutti

noi partecipanti

insegna che scorrono le ore,

questo libro sconosciuto

che in poco tempo ho letto

mi ha conquistata,

rinata ora mi sento

nuova di zecca

una neonata,

tutto questo per me

ha un senso.

Paula Cristina Conceição

Viver as emoções

O dia amanheceu lindo

O sol brilha intensamente

E tantas coisas na mente

O calor o dia aquece

Sentimentos

Adormecidos

Espreitam e tentam

Inventam sonhos

Criando fantasias

O dia trazendo alegria

Inspira versos

Brotando poesia

O mar me atrai

Em suas águas

Calmas sigo

caminhando

Ondas vem e vão

Tocam meus pés pernas

Doce sensação...

A beleza do mar atrai....

Na vida vivências

Vem e vão...

Geram emoções

Intensas momentâneas

Ou duradouras...indefinições

Mas o descobrir se fará...

Deixando as boas lembranças

Do bem vivido...

18



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Eliza Segiet

Translated by Artur Komoter

Jokester

We frolic with death,

every day we joke about life.

And it slips by.

Every day we get closer

to no longer being human,

instead to being

only a body

and a memory

in the minds of the

Jokesters.

Desk

for Professor Jozef

Lipiec

No one can think for anybody else–

once said a professor to a student.

He was right.

After all, those new thoughts

can no longer

be lead to the end.

Through the shut curtains

the rays of life shine no more.

Only

the papers scattered on the desk

look as if they are waiting

for someone –

the chosen one.

The one,

who will never

sit by it again.

Labyrinth

In the vortex of dance,

wandering in the labyrinth of time

she saw

the ephemerality of existence.

Today turns into

yesterday

as in the Heraklitean

river

– fluid, smooth.

Although trees live

longer than humans,

slouching between

them

one can see the scattered dandelions.

And behind a tall wall of boxwood

there is everything

one cannot go back to.

Every ray of the sun

is a hope for existence,

even though

at some point it will

not allow for a gust of life.

19



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Renata Sendrowicz

,,Sandomierz – Ucho Igielne – wspomnienie”

[Sandomierz – Needle’s Eye – Flashback

A poem dedicated to Dear Husband]

Pewną nocką tajemną,

kiedy było ciemno,

po schodach biegłam ile sił,

chłopak ze mną przystojny był.

Schodów cała moc,

piękna była noc.

Stanęliśmy ja i on,

on do mnie wyciąga dłoń

i tak muśnięcie, czułe

dotknięcie,

rumieniec lico me skrył,

uciekać chcę ile sił,

wszystko we mnie drży,

a on ujął moją dłoń

i pocałunkiem czułym musnął

skroń.

A było to dawno temu,

w Uchu Igielnym nie wiedzieć czemu.

Sandomierskie ulice, piękne kamienice

pamiętają nasze spacery,

których było tak wiele.

Dzisiaj kiedy wspominam tamte dni,

ciepło na sercu robi się mi.

Nawet pamiętam w jakiej był koszuli,

gdy przez Ucho Igielne szliśmy za ręce

i mnie do siebie tulił.

Całował mnie mój obecny małżonek,

zanim zostałam jego żoną.

,,Zachody słońca’’

[Sunsets]

Och! Te zachody słońca,

mogę oglądać je bez końca,

cud kolorowy, codzienny,

od zarania dziejów zmienny.

Każdego dnia nowy akt,

niezmienny natury fakt.

Czasami tylko zazdrosne

chmury,

nie dają oglądać cudu natury.

,,Księżyc”

[The Moon]

Słońce dobrze nie zaszło,

ty srebrne lico pokazałeś.

Wilki pieśni ci żałosne

śpiewają,

zakochani do ciebie wzdychają.

Świadkiem byłeś sprawy niejednej,

często nawet skrytej, tajemnej.

Nocą dziwne rzeczy widziałeś,

o których zapomnieć chciałeś.

Przypływu mórz w tobie tkwi tajemnica,

lunatykom wiadomo nie od dzisiaj,

gdy światło twe do pokoju wpada,

chodzić we śnie im wypada.

Cichy towarzysz Matki Ziemi,

na zawsze ze sobą połączeni.

Ucho Igielne [Needle’s Eye] –

Sandomierz, Poland

Photo by Renata Sendrowicz

20



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

,,Kosaciec zwany Irysem”

Opowiem Wam o kosaćcach,

u mnie jeszcze tęczą kwitną.

Namaluje je na obrazku,

zanim mnie opuszczą i znikną.

Kwiat ten Egipt stary kochał,

majestat i siłę symbolizował.

Faraonowie w trzech płatkach

wiarę, prawdę, wartość widzieli,

często w berłach z Irysa ozdobę mieli.

Spotkać go można na freskach greckich,

gdzie bogini tęczy Iris imieniem go naznaczyła,

taka w kwiatach tych drzemie siła.

Staropolska nazwa kosaciec od liści pochodzi,

Sztywną, lekko wygiętą kosę na myśl przywodzi.

Zwany często na wsi lilyją, piękną i niewinną,

na obrazach często z Matką Jezusa Maryją.

Koniec u mnie tęczowych lilyji kwitnienia,

Za rok kochane, mam nadzieję – do zobaczenia!

,,Czerwony ptak”

[A Red Bird]

Tupot dżdżownic za oknem

obudził mnie ze stuletniego snu.

Wszędobylski ptak czerwonym jazgotem

budzi mych myśli nocną plątaninę.

Dajże spać świecie nikczemny,

Gdzie dzieci się zabija

bez mrugnięcia oka fałszywego,

jednocześnie zachwyt dając

sprawom wagi nijakiej.

,,Kosaciec zwany

Irysem”

Painting by Renata Sendrowicz

Kosaćce (Irysy) [Orrises (Irises)]

Painting by Renata Sendrowicz

21



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

,,Już łan się złoci”

[Fields are getting golden]

Trawy, zboża dojrzewają,

alergicy mocno kichają.

Rolnik czeka słońca,

a tu leje bez końca.

Jak tu zebrać plony,

gdy łan zamoczony.

By nikomu nie brakło,

dnia każdego codziennego

chleba powszedniego.

Vinod

Narayanan

"My Mystic Joy"

Vinod Narayanan

"My Mystic Joy"

I need a dream to escort my lone sleep and forget my life while awake.

hold my hands dream! we can go to farther lands of beauty.

take me to mountains, where I can feel the horizons,

take me to the oceans to see waters that can't satisfy unquenchable thirst of humans

take me to a grave where I have to ask about after life.

After all that oh my dream! talk with me.

I know you are a dream and will go when Sun calls me up, but you are a better friend than

my own fake smilers.

you are not a fantasy, but a yacht that sail me to escape this greedy world to my mystic world

of serenity and joy,

"You are my letters."

Photo by Renata Sendrowicz

22



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

What legendary country are you from?

You the extraordinary feeling that awakens and kills

What size were you modeled

You, the Love who is so coveted

Your deep gaze hypnotizes and blinds sometimes

And your long hands play with our joys

Your perfume gives drunkenness and euphoria

That you pour an unequal share into our lives

And everyone dreams, if only

That the sound of your footsteps to hear softly

At the beginning of its existence

To finally have the privilege of your presence

Are you from a distant galaxy...

Or do you come from a river that never dries up?

You, torch of eternity

That flickers so often

In the slightest breath of wind

Can be extinguished at any time and forever

Whether you come from Hell or Heaven...

Whatever! Love, immense being with long arms

If I heard the sound of your footsteps...

I wouldn't complain about your melody...

Though I hope infinitely

And that she only plays for a moment in my life...

Genie or messenger, it doesn't matter! Lucifer or archangel

What does it matter! If your call is a praise

A sweet song that cradles the heart

To balance between two chords my Happiness...

Myriam Ghezaïl Ben Brahim

Ode to love

23



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

The creator was breathing romance ,

He did not create a woman just by chance .

He wanted to create a beautiful creature .

So he started collecting elements from the nature .

He took the softness of the dew .

Freshness from the petals new .

Brightness directly from the sunlight .

Serenity of a moonlit night .

To this he added , the ferocity of a storm .

So that no one took for granted her fragile form .

Her features he carved with great care .

And at his creation in awe he stared .

His heart was filled with a sense of pride .

But He also felt jealous that she would become a man's bride .

How He wished he could become a mortal!

And worship her as a goddess, putting her on the pedestal .

It was the woman who urged the Almighty God,

"Please send me on Earth oh ! my Lord."!

As man's better half I will take birth

And make his life living worth

The creator was amazed at her thoughts so pure

Even before taking birth , of herself she was so sure

With a heavy heart and eyes filled with tears,

He said, " At times you will be abused and disrespected my dear"!

With gratitude in her eyes,

she promised to make every sacrifice .

And that's how she became a man's wife .

To bring some sanity in his life .

So respect the woman in your life .

Whether she is a daughter, beloved or your wife .

Remember the immortal creator gave her the right ,

As his ambassador in the mortal world to create life.

Harinder Cheema

The creator's love

24



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

prose 25-30

Adrian Scriminţ

Bucuria Strălucirii

(capitol din romanul Cartierul Proletarilor)

(fragment)

Capitolul acesta a luat mențiune la Concursul

Național de Literatură din 2012, ținut sub egida

USR. Locul 5, din peste 350 de concurenți. De mai

bine de 10 ani lucrez la acest roman, fiind și în

cautarea unei edituri!

Depresia puse din nou stăpânire peste

camera semi-întunecată. Însă tăcerea nu era

definitivă, boabele de

porumb pocneau

alarmate, amintindu-i

lui Jan că trebuiau

luate de pe tavă. În

timp ce îşi încolăcea în

jurul palmelor două

ştergare ca să nu şi le

frigă, se răsti la

spălătorul de vase:

– Lasă-le, mă, naibii de vase! Mai mult le-ai

înăclit decât să le speli. Las’, că pe celelalte le-

o spăla cucoana de mamă-ta, când s-o întoarce

mâine de la serviciu!

Reumplu castronul şi hămesiţii tăbărâră pe

dânsul. Alergau într-o dezordine vioaie şi îşi

abandonau grăunţele încinse din căuşurile

palmelor pe unde apucau, departe de ceilalţi

suferinzi. În curând fu şi rândul pâinii să fie

scoasă din cuptor. Mirosul inundă atât

bucătăria, adunând boabe de rouă pe pereţii

reci, îmbrăcaţi în faianţă, cât şi gurile hulpave

ale celor care nu se mai săturau. Scuipau

uneori dărăbul de miez incandescent în căuşul

palmei, suflau peste el un val de aer rece, după

care şi-l vârau din nou în gură. Bărbatul, dacă

nu zărea pe întuneric lucrul acesta, le auzea

horcăielile:

– Ho, băă, luau-ar dracu’ de treabă, că vă

opăriţi gâtlejurile. Şi nici nu-i bună să o

devoraţi clocotită, lăsaţi-o boalii să se

răcească!!

După urletele bărbatului, pofta nesătuilor

dispăru într-o oarecare măsură.

– Hai, la teme, rapid, la învăţat!

Cei trei şcolari începură cu sârguinţă să îşi

vadă de îndeletnicirile care aveau cândva să îi

facă demni societăţii. Matei iscălea de zor...

– Tu ce scrii acolo, bă?

– O poezie.

– Te-au apucat creaţiile pe întuneric?!

Nu îi răspunse. Ridică doar nesigur din

umeri.

– La urma urmei,

genialităţile se ridică

din mizerie, mă; din

foamete, murdărie,

lipsă de curent şi

comunism, lua-l-ar

dracu să-l ieie! Şi... ce

ar trebui să cuprindă

poezia dumitale?

– Învăţătoarea

spunea să compunem o pezie despre tovarăşii

Nicolae şi Elena Ceauşescu, despre pionieri,

partid sau... despre ce vrem no – îi explică cu

un timbru mormăit, fără să îşi ridice ochii

cufundaţi în caietul de citire.

Spiritul patriotic al lui Jan Scarlat se

însufleţi instantaneu:

– Mă, dacă te prind că scrii despre aşa ceva,

te şifonez ca pe-o hârtie şi te bag cu mâna mea

în difuzoru’ radioului ca să cânţi tu de acolo

„Soarele şi pionierii”!

– Ştii bine că nu-mi place să scriu despre aşa

ceva! îl admonestă urgent băiatul.

Peste cameră se lăsă din nou tăcerea. În

această linişte deplină se distingea clar traseul

creionului peste foaia de hârtie, pâlpâitul

molcom al lămpii cu ulei, ronţăitul boabelor de

25



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

porumb, plescăitul miezului de pâine din gura

lui Mălin, ceasul care îşi târâia plictisit

secundele şi, apa de la robinetul cu garnitura

stricată care picura într-una.

Scarlat întinse mâna după ţigările fără filtru

pe care şi le aruncase deunăzi pe masă. Nu mai

avea multe. Aruncă precaut pachetul înapoi

fără să se atingă de nici una. Dacă rămânea în

pană cu fumatul se omora. Nu ştia doar ce să

facă cu plictiseala. Se îndreptă cu o lehamite

sporită spre cuva chiuvetei şi începu să spele

cele două oale şi să înlăture untura depusă cu

două seri în urmă pe fundul tigăii care prăjise

cartofii pai. Le freca vârtos cu

bucata de cârpă putredă,

insistând peste toate

suprafeţele slinoase. Îi era

mare ciudă că nu putea să îi

demonstreze lui fiu-său

contrariul. I-ar fi spus: „Vezi,

bă, aşa se spală vasele! Te tot

plângi ca o domnişoară...”

Îi îngheţară şi lui mâinile.

Freca isteric vasele şi scuipa

printre dinţi sudălmi dese.

Aruncă ofticat oala cea mare şi

roşie printre celelalte tacâmuri

îmbâcsite, puse să se usuce.

Oala protestă, înjurând cu

zgomot furculiţele, castroanele, farfuriile şi

lingurile care zăceau deja în cealaltă cuvă. Nu

se lăsară nici ele mai prejos, din vârful

grămezii ce o formaseră o împinseră pe

betonul duşumelii, ştirbindu-i smalţul de pe o

toartă.

– Când ţi-am zis să stai aici, aici să stai,

bisericuţa mă-tii!!! urlă, retrântind-o la loc. Şi

voi ce vă zgâiţi aşa, bă?! îşi îndreptă brusc

privirea spre cei pe care îi uimea. Nasu-n

caiete!

Îi mai rămase tigaia cu toarta fragilă, prinsă

numai într-o jumătate de şurub. Era cea mai

slinoasă dintre toate. Pe palmele înroşite ale

bărbatului se întinsese abundent untura. Nu

avea cu ce să se şteargă, iar aceasta parcă i se

cerifica. Îl enerva acum totul: întunericul,

inaniţia, radioul, apa rece şi... simpla prezenţă

a celor din jur. Observă un detaliu care îl duse

în vârful disperării: presiunea gazului scăzuse

până la maxim, iar flacăra pâlpâia cu zvâcniri

anemice.

– Dumnecaţii... s-a luat şi gazu’. Şi eu care

voiam să înmoi parodia asta de tigaie!

Începu să îi dea lustru cu mişcări disperate,

sincronizate odată cu pulsurile inimii. Îşi

înlătura depunerile de untură de pe palme pe

muchia găleţii de gunoi. Se încăpăţâna. Deşi

părea o muncă sisifică, trebuia

dusă până la capăt. Dintr-un

aspect năcleios, tigaia căpătă cu

greu unul uleios. Boabele

pulverizate pe teflonul ei

prindeau strălucire. Scarlat

freca la ele cu o patimă dublată

şi, mâinile înroşite îl dureau

până în suflet. Cânta printre

gemete:

„Soarele şi pionierii, şi-au

dat mâna peste ţară,

Şi-n adâncu’ primăverii...

paştele şi dumnezeii”!

Trânti scârbit tigaia peste

celelalte tacâmuri, deconcentrându-i pe toţi

din plictiseala în care se adânciseră.

– Nasu-n caiete, bă!! se răsti doar la cei care

erau şcolari.

Din depresia întunericului îl încredinţară că

îi urmau ordinele şi, îl priveau cu băgare de

seamă pe sub sprâncene. Tăcerea încăperii

mai era uneori deranjată de penultimii care

prinseseră cândva viaţă: Alecu şi Luca. Se

jucau cu nişte jucării stricate, cu două

maşinuţe de mărimea palmei. Uneia îi lispeau

rotiţele din faţă, iar cealaltă nu le avea deloc.

Bârâiau amândoi, imitându-le motorul. Deşi

fierbea în sinea lui, Scarlat nu se putu abţine să

nu îşi demaşte un zâmbet forţat, găsit între

26



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

două graniţe: ale plictiselii şi ale hazului.

– Vă jucaţi, hai? li se adresă cu o oarecare

veselie.

Nu îl băgară în seamă. Doar Alecu întoarse

spre dânsul capul timp de o jumătate de

secundă, parcă reproşându-i deranjul.

– Ce n-aş da să se mai joace şi viaţa uneori

cu mine! Aşa, să nu îmi mai pese de nimic,

măcar un an. Sau să cad naibii în vreo amnezie,

să nu îmi mai amintesc nimic, să mă mai

trezesc tânăr şi fericit de-abia peste douăzeci

de ani, să vă văd pe toţi pe la casele...

Plângerea de milă a bărbatului fu întreruptă

de lumina puternică a becurilor din bucătărie

şi din hol.

– Mda... a venit curentul. Şi uite – pipăia din

loc în loc caloriferul –

că vine şi căldura. Să

nu îmi spuneţi că nu

aveţi acum condiţii

proprice ca să fiţi

ascultaţi, domnii mei.

Pe Jan Scarlat îl

păliră brusc talentele

didactice. Se uită în

grabă peste blocul lui

Călin. Îl mângâie pe cap frenetic şi, dacă nu ar

fi fost tuns şcolastic, i-ar fi zburlit părul.

– Fă-le şi frunze, bă! Desenezi flori, iarbă,

fluturi, păsărele, şi copaci chei?! Da’ ce-s de la

Hiroshima?! Sunt radiaţi, săracii?

Îi smulse cu o nerăbdare politicoasă

creionul şi începu să le contureze copacilor

frunzele contra cronometru. Desenă printre

crengi chiar şi câteva mere. Se opri apoi,

urmărindu-şi ctitoria. Îi aruncă pe urmă

creionul şcolarului pe masă, care, se rostogoli

în cercuri scurte. Îl studia pe Călin cu o

uitătură penetrantă, căutând parcă să îi intre

în adâncul ascuns al stării psihologice.

– Desenează, bă, mai departe! Ce... te-ai

descurajat?!

Băiatul îi mormăi ceva indeductibil.

– Zi, mă, mai tare, ce nu-ţi convine? parcă

această întrebare i-o puseră ochii care îi

ieşiseră pe jumătate din orbite.

Călin făcu o pauză ca să îşi disloce nodul

care i se puse în gât, şi îi răspunse cu un glas

plâns:

– Am vrut să desenez cireşe, nu mere!

Bărbatul îşi pierduse demult răbdarea. Sări

cu paşi sprinteni, ridică cu aceeaşi uşurinţă

creionul roşu şi începu să împovăreze crengile

din desenul silitorului şcolar cu cireşe care

stăteau gata-gata să fie culese.

– Na, mă – îi reazvârli creionul – eşti fericit

acum? Fă-le peste tot. În pictură nu e indicat să

laşi spaţii goale!

Călin ridică creionul cu mişcări greoaie şi,

cu aceeaşi silă, umplea

crengile misteriosului

pom împopoţonat cu

mere ionatane, cu

cireşe sănătoase. Se

străduia să îşi înăbuşe

singur plânsetul,

palmele dese ale

bărbatului care s-ar fi

abătut asupra lui l-ar fi

convins cu siguranţă să facă lucrul acesta. Se

străduia să ignore şi chicotelile lui Alex, care se

amuza de ciudata altoire a pomului fructifer.

Stătea pe jumătate ridicat în picioare şi se

distra de acolo, de pe banca improvizată a

bucătăriei.

Scarlat îşi pierdu brusc glicemia. Nu tolera

ca cei inferiori, sau situaţi pe acelaşi calapod,

să râdă de apropiaţii lor, mai ales că şi el, în

persoană, se implicase cu sârguinţă în pictarea

pomului fructifer. Mai avea şi la serviciu astfel

de „neanţi”, care îl luau în râs în faţă, şi apoi,

când soseau zilele examinării mecanicilor de

locomotivă şi se vedeau puşi în faţa faptului

împlinit, se rugau de dânsul ca să le şoptească

despre circuitul curentului electric de la

pantograf şi până la generatoare, sau, prin ce

supape pătrundea aerul comprimat acţionând

27



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

procedeele de frânare.

– Văd că radiezi, tovarăşu’ student. Intuiţia

mea părintească îmi denotă faptul că a-i fi tobă

de carte.

Întoarse scaunul cu spatele spătarului spre

dânsul, se aşeză, îşi sprijini deasupra coatele şi

îşi împreună strâns palmele sub bărbie. Îl

scruta ca la o anchetă făcută de comisarii de

miliţie... cu răbdare, un zâmbet aşezat pe ochi

şi o mimică cinică.

– Puţină linişte, vă rog!

Şcolarii şi cu Mălin care adormise cu

biberonul în gură amuţiră, mai puţin Luca şi cu

Alecu, care îşi împotmoliseră

maşinile într-o mlaştină şi le

forjau până la refuz

motoarele...

– Ia zi-ne mătăluţă, cât fac

doi ori doi?

Răspunsul veni întârziat şi

nesigur, pupilele căutând cu

deznădejde ajutor de la fratele

mai mare:

– Patru...

– Aşaa... – îşi frecă bărbatul

palmele cu bucurie. Da... cât

crezi mătăluţă că fac doi ori

trei?

Alex se panică de-a dreptul. Poate că ştia

răspunsul, însă maxilarul i se încleştase şi nu

voia să i se elibereze.

– Şase!! îi şoptea repetat Matei, din spatele

lui taică-său.

Îi arăta şi degetele, parcă cu disperare,

poate că cel chestionat avea să le observe şi

apoi ar fi reuşit să le şi descifreze.

– Spune, mă! Frate-tău îţi şopteşte de-l

doare limba, şi tu tot n-ai bunul simţ ca să îl

auzi.

Îşi întoarse cumva capul cu dojeneală spre

sufleur:

– Zi, mă, mai tare, să auzim şi noi! Ce, avem

între noi secrete?!

Matei nu îndrăzni să crâcnească. Îl

reapucară subit talentele literare. Începu să

încropească poetic cuvintele pe care şi le

imaginase în beznă.

– Am să mă ocup eu şi de tine, drăguţule! îi

aruncă taică-su din treacăt, fără ca să

binevoiască să îl privească. Hai, măi, cât fac trei

ori doi? îl întreba cu o voce enigmatică.

Alex nu cuteza să i se uite în ochi. Se blocase.

Îşi luă postura umilă a unui credincios mânat

de vreun popă cu forţa la slujbă, îşi plecă umil

capul, îşi împreună cu smerenie braţele în

jurul pieptului, se gârbovi ca să

dea o însemnătate mai

deosebită momentului, şi îşi

ridică umerii într-un fel al său

de apărare. Atât cât îi putea

permite traiectoria ochilor,

zărea cum bărbatul îşi desfăcea

tacticos centura de la pantaloni

cu gesturi uşoare, tărăgănate,

ca să dea pe deplin de înţeles

privitorului la ceea ce avea să ia

parte. O studia atent, deşi

făcuse de nenumărate ori

cunoştinţă cu dânsa: lucioasă,

lată, grea, cu catarama solidă şi

stema impregnată a Republicii

Populare Române. Jan Scarlat o făcuse uitată

atunci când trebuise să se elibereze din

armată.

– Poate ne ajută la socoteli „Centurica”! Îi

face o deosebită plăcere să ni se asocieze, aşa,

să socializăm puţin, să chicotim, să râdem pe

seama celorlalţi, să ne amintească puţin şi de

tabla înmulţirii...

Alex se pierduse de tot cu firea. Mecanismul

autoapărării începea să îşi pună amprenta pe

dânsul, închizându-l într-o altă lume. Îşi ridică

ochii şi se uita undeva departe, pe fereastră.

– Ia vino mătăluţă încoace!

Bărbatul se ridică brusc şi îl prinse uşor de

28



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

mânecă. Gesturile tutorelui îl treziră urgent la

realitate. Îşi trase violent braţul eliberându-se

din strânsoare. Dădu cu ochii şi de centura din

mâna strânsă a acestuia. Dintr-un instinct

construit odată cu scurgerea timpului, se

retrăsese cu câţiva paşi mai în spate.

Jan Scarlat nu se pierdu cu firea, înaintă

spre el cu nişte paşi molcomi, fără să îi

grăbească, doar avea tot timpul din lume. Îl

prinse pe nefericit de încheietura braţului.

– Lasă-mă, bă! îl atenţionă panicat. Lasă că

le-oi învăţa eu, dăle-n-colo de înmulţiri...

– Da pân-acuma ce bisericuţa ma-mii ei de

viaţă ai făcut, bă?!

Îl prinse vârtos de ceafă şi îi îndoi în aşa fel

trunchiul încât fesele să îi fie expuse în afară.

Cureaua cea grea şi

lată începuse să i le

jupoaie, cu pocnete

stridente, ca de bici.

Cele şase muşcături

ale sale îi reamintiră

băiatului rezultatul

înmulţirii. Îi dădu

drumul din

strânsoare.

Nefericitului i se umflaseră pleoapele şi avea

ochii plânşi. Un nod dureros, care i se puse în

gât, îi înăbuşea încă lacrimile. Era disperat.

Citise de zeci de ori blestematele de înmulţiri

şi... tot nu îi intrau în minte. Era conştient că

vor urma şi alte lovituri, îl cunoştea prea bine

pe taică-său. Cât era de călit cu bătăile, a doua

serie n-ar mai fi putut să o suporte, şi îl

îngrozea faptul acela.

Scarlat îi abandonă centura pe masă, în faţa

ochilor, ca să se sfătuiască mai bine. Nu se

grăbea, nu era presat cu timpul, fraterniza cu

acesta. De-abia peste încă o zi intra în tura de

muncă. Îşi aprinse o ţigară şi îl privea prin

fumul des al acesteia.

– Murim de curiozitate să aflăm cu toţii, cât

fac trei ori patru! Nu-i aşa, bă? întoarse brusc

capul către toţi ceilalţi care luau aminte la el

din umbra luminată a celor două becuri, din

bucătărie şi din hol.

Nu îi răspunse nimeni. Îl prinse din nou cu

mişcări rapide şi isterice. În timp ce îi apleca

ceafa, nefericitul negocia printre suspine:

– Nu da tăticule, promit că le învăţ! Îţi dau

cuvântu’ meu că altă dată nu mai fac!

Nesupunerea aceea irită bărbatul. Trebui să

îşi dubleze efortul. Prin exteriorul mâinii

încleştate se zăreau firicele de vene verzui,

care pompau cu hărnicie oxigenul...

– Treci în bisericuţa...

Pocnetele centurii începură din nou să îi

sculpteze fesele. Veneau într-un ritm sacadat,

continuu, fără să îi mai acode necăjitului

timpul ca să mai respire de durere printre ele.

Pe la a treia lovitură

scâşnea, pe la mijlocul

lor începu de-a dreptul

să plângă şi, aproape

de încheierea

ultimelor, zbiera în

toată regula.

– Centurica ne

atrage atenţia că trei

ori patru fac

doisprezece, domnul meu!

Nu îi răspunse. Rămase undeva cu privirea

pierdută în spaţiu. Lacrimile mari îi alunecau

pe luciul obrajilor, îşi luau rămas bun de pe

barbă şi făceau pe urmă cunoştinţă cu podeaua

sinistră de beton. Acelaşi lucru îl făcea din

solidaritate şi Luca, penultimul dintre ei. La

vârsta lui nu înţelegea mare lucru, însă dacă

frate-su mai mare plângea, era de datoria lui

de frate mai mic să îl susţină. Însă plânsul

acestuia era sinistru, neînţeles nimănui, poate

nici lui însuşi şi, nu prevestea nimic bun...

– Cum vrei, bă, să te faci inventator, dacă nu

ştii nici măcar tabla înmulţirii?

Nu îi răspunse. Nu voia să se facă

inventator. Asta dorea taică-său să scoată din

el... Visul lui era să devină păpuşar.

29



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Cât fac, mă, patru ori patru?

Îl cerceta lung, cu ofuscare, scârbit parcă de

tăcerea unui prostănac pe care îl avea în faţă.

Îi trânti cartea de aritmetică direct în creştetul

capului:

– Ia manualu’ şi-nvaţă! Prostu’ dracului!

Dacă îţi mai aplic încă şaişpe lovituri îţi despic

fesele, mă... calule!

Se întoarse cu mişcări neaşteptate spre

Matei, care stătea pitit în colţul mesei, de parcă

de-abia atunci îşi adusese aminte de dânsul:

– Ia să auzim tovarăşu’ poet, ce-ai compus

mata?

Parcă se ghemui şi mai

adânc în scaunul în care şedea.

Îl scruta cu nesiguranţă pe sub

sprâncene şi, pupilele i se

mutau când la el, când la

centură. Începu să îi recite

aproape mecanic, fără vreo

oarecare intonaţie:

– Vara, de Scarlat Matei:

„Te iubesc frumoasă vară, ca

pe-un stol de rândunele,

Ziua ta e-atât de caldă, ca un

astru dintre stele.

Holde, lanuri aurii, munţi şi

ape străvezii,

Zumzetul de pe câmpii, te aşteaptă ca să

vii...”

Ochii lui Jan Scarlat scăpărau scântei. Erau

sângerii. Deşi nu îl privea, Matei îi simţea

încordarea. Nu îi zărea decât pumnii strâşi,

sprijiniţi de masă, gata pregătiţi parcă să o

sfărâme. Toţi cei cinci fraţi şi Mălin care

dormea amuţiră. Până şi ceasul de pe perete îşi

târâia mai precaut secundele, iar picăturile

dese care ieşeau pe ţeava robinetului cu

garnitura stricată se împuţinară, toate acestea

în aşteptarea reacţiei bărbatului. Scrutarea sa

îl ţintuia cu apăsare, din profil, mai mult pe sub

o sprânceană. Stătu în felul acesta lăsând

îndelung secundele în aşteptare. Îşi ridică apoi

uşor trunchiul, îşi suci bărbia spre dânsul şi, îl

ţintui cu ambii ochi. Dacă îi prindeau viaţă era

greu de spus. Îşi ridică în faţa bărbiei palmele

ca într-o oglindă, dând privitorului, fără voia

lui, un context simbolic, asemănător

însemnătăţii rugăciunii popoarelor islamice...

Începu uşor să îşi împreuneze şi să îşi

distanţeze palmele, întocmai unui aplaudat

psihotic, care se accentua frenetic,

îndemnându-i şi pe ceilalţi să facă acelaşi

lucru. Din spatele tăcerii, din sfârâitul

opaiţului care uitase să se stingă, şi din

scâncetele lui Alex care se forţa

cu frică să nu mai bocească,

izbucniră aplauze slugarnice,

imitându-le cu succes pe cele

ale tatălui. Printre ele, îi

răzbătu pe urmă vocea,

cumpănitoare, părând a avea

un rol de îmbărbătoare:

– Eşti prea bun ca să te faci

inginer, mă, te fac profesor

universitar...

„Eu nu vreau să mă fac

profesor universitar, eu vreau

să mă fac pădurar”! îl

contrazise Matei în gând, cu un

zâmbet sincer impregnat pe

chip.

– Mai scrie încă o dată poezia asta pe o

bucată de hârtie! O duc cu mine mâine la

servici’. Mi-ai înfrumuseţat ziua! îi ciufuli vioi

părul, care, dacă nu i-ar fi fost tuns şcolastic, i

s-ar fi ciufulit cu siguranţă. O să moară de

ciudă Liviu, pe locomotivă. Tinicheaua!... Zicea:

„Fata mea este cea mai îndemânatică elevă de

la cursurile de ţesut cu mâna de la Căminul

Cultural de la mine din comună”! Păi bravo

nene, compari aspiraţiile şi divinitatea unui

poet... cu o ţesătoare?! Paştele şi bisericuţa...

Uite, că mă enervai!...

30



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Jan Adam Borzęcki

W XIII i XIV wieku naszych przodków zimy straszyły nie tylko śnieżycami i mrozem, ale także

najazdami Tatarów, które zbierały żniwo krwawsze, niż pogodowe szaleństwa. Potwierdzeniem tej tezy

może być przykład Sandomierza.

Sandomierz i Tatarzy

[Sandomierz and Tatars]

Z ówczesnych kronik wynika, że zimy były

wówczas bardzo srogie i dawały się ludziom

we znaki, a śmierć na skutek chłodu i

zamarznięcia była wręcz czymś

powszechnym. Tym

bardziej, że nie

wszystkich stać było

na futrzany

przyodziewek, a

ogrzewane ogniskiem

półciemne chaty nie

trzymały ciepła. Jeśli

doda się powszechny

niedostatek pożywienia, że ta pora roku była

dla ludzi jednym z największych prób.

Zasadniczym atutem było jednak

doświadczenie, fizyczne zahartowanie oraz

dogłębna znajomość natury.

Od wieku XIII do zimowych plag zaliczyć

trzeba było najazdy Mongołów, a potem

Tatarów. Zimowych, bo napastnicy rodem z

Azji przedsiębrali wojenne wyprawy właśnie

zimą, kiedy łatwo było przekroczyć

zamarznięte rzeki, śnieżyce skutecznie

kamuflowały ruchy wojsk, umożliwiając

niespodziewany atak na niespodziewającego

się napadu. Dodajmy, że przyzwyczajeni do

ostrego klimatu mongolscy wojownicy oraz

ich nawykłe do mrozu stepowe koniki

panujący tu chłód znosili stosunkowo łatwo.

Poza tym w dobie braku twardych dróg

przemieszczanie się po zmarzlinie było

znacznie łatwiejsze.

Tragedii akt pierwszy

Dominująca rola ówczesnego Sandomierza

oraz lokalizacja na ważnych szlakach

komunikacyjnych sprawiły, że dotykały go

wszystkie mongolskie, a potem tatarskie

najazdy.

Pierwszy raz mongolscy wojownicy

pojawili się pod Sandomierzem na początku

1241 r, których przywiódł tu wódz o imieniu

Ordu, a więc wnuk samego Czingiz Chana.

Zdobycie miasta

musiało być trudne,

skoro latopis ruski

wspomina o długim i

pełnym strat

oblężeniu. Dodajmy,

że w tym okresie

miasto i zamek

stanowiły odrębne

punkty oporu, które zostały zdobyte w

Popielec, 13 lutego 1241r. Przerażające skutki

klęski poznajemy można dzięki Długoszowi,

który opisuje to tak:Zdobywszy je wreszcie,

zabijają opata koprzywnickiego i wszystkich

braci klasztoru koprzywnickiego, zakonu

cystersów, oraz wielką liczbę duchownych i

świeckich, mężczyzn i kobiet, szlachty i ludu

obojga płci, którzy się tam zgromadzili w celu

ratowania życia lub obrony miejsca. Urządzają

wielką rzeź starców i dzieci i jedynie kilku

młodym darują życie, ale zakuwają ich jak

najgorszych niewolników w straszne dyby.

Następnego dnia wojska polskie biorą

odwet pokonując Mongołów w bitwie pod

Turskiem. Musiała to być sroga porażka, skoro

31



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

jej ślad znalazł się w chińskiej kronice dynastii

Juan, w którym Tursko występuje pod

zniekształconą nazwą Tulisseko. Tyle tylko, że

już następnego dnia polskie rycerstwo

doznało klęski pod Chmielnikiem i Tarczkiem,

co otworzyło Mongołom drogę do Krakowa.

To właśnie wtedy zginąć miał, przeszyty

strzałą, krakowski hejnalista. A potem była

przegrana bitwa pod Legnicą i śmierć księcia

Henryka Pobożnego. Tak przynajmniej

sądzono dotychczas, bo nowe źródła zasiały

wątpliwości. Wiele bowiem wskazuje, że

książę mógł zginąć pod …

Sandomierzem. Z dość późno

odkrytej Historia Tatarów

wynika, że książę nie zginął w

bitwie pod Legnicą, lecz został

wzięty do niewoli, a potem

Mongołowie: kazali mu klękać

przed martwym wodzem,

który poległ w Sandomierzu. Z

zapisu tego wynika więc, że

podczas oblężenia

Sandomierza zginął jakiś

mongolski wódz, na tyle ważny,

że godny książęcego pokłonu.

Nie wiadomo jednak gdzie ten pokłon był

oddany. Nie da się wykluczyć, że zwłoki

mongolskiego wodza wieziono aż pod Legnicę,

chociaż możliwe jest także, że został on

pochowany pod Sandomierzem, a Henryka

Pobożnego przywieziono, aby pokłonił się

mogile, a kiedy odmówił, został ścięty, a jego

głowę zawieziono na Węgry, które były

głównym celem mongolskiego najazdu.

Arkan na miejskiej szyi

Kolejne najazdy ze wschodu nazywamy

tatarskimi, bowiem po rozpadzie imperium

Czyngis Chana nad Morzem Czarnym

powstało państwo tatarskie (tzw. Złota Orda),

przejmując pałeczkę w krwawej sztafecie.

Z informacji zawartej w Kronice

wielkopolskiej wynika, że początek kolejnego

oblężenia Sandomierza miał miejsce w

pierwszych dniach grudnia 1259 roku, a

Tatarami dowodził wódz o imieniu Burundaj.

Przebieg oblężenia i jego tragiczne skutki

znamy z tzw. Kroniki wołyński – halickiej, a

drobiazgowość opisu skłania do

przypuszczenia, że jej autor był naocznym

świadkiem wydarzeń.

Z kronikarskiego zapisu

wynika, że oblężenie

Sandomierza trwało bardzo

długo, a bezpośredni szturm z

udziałem machiny oblężniczej

trwał nieustannie przez cztery

dni i był skierowany na

umocnione miejskie wzgórze.

O bohaterstwie obrońców

świadczy odnotowany w

kronice fakt, kiedy to nie

wymieniony z imienia obrońca

sam jeden rzucił się na

atakujących Tatarów. Dla

kronikarza jest to tym bardziej dziwne, że

obrońca nie był: ani z bojarów ani ze

szlachetnego rodu. Kiedy siły obrońców

miasta stopniały, zdecydowali o przedarciu się

do osobno bronionego Zamku, połączonego z

miastem wąskim mostem przerzuconym nad

głębokim parowem, po którym dziś nie

pozostał żaden ślad. Kolejnym punktem

obronnym, oddzielonym od miasta i Zamku

głębokim jarem było także, zabudowane

kościołem wzgórze – dziś zwane Katedralnym

- połączone z miastem kolejnym mostem. W

kościele tym także schroniła się część

32



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

mieszkańców miasta, a kronikarz tak

relacjonuje ich tragiczny koniec: Cerkiew zaś

w grodzie tym była bowiem murowana,

wielka i przedziwna, błyszcząca pięknem, była

bowiem zbudowana z białych kamieni

ciosanych. I ta była pełna ludzi. Dach zaś w niej

pokryty drzewem. Ten zapalił się i zgorzało w

niej bez liku mnóstwo ludzi. Można

przypuszczać, że fragmenty murów tamtej

świątyni wykorzystano przy budowie bazyliki.

A potem padł Zamek, a jego obrońców –

znowu zacytujmy kronikarza - Po wygnaniu

zaś ich z grodu, posadzili ich Tatarzy na błoniu

przy Wiśle, i siedzieli dwa dni na błoniu, po

czym jęli zabijać ich

wszystkich – mężów i

niewiasty, i nie

pozostał od nich nikt.

Od Długosza wiemy,

że pochowano ich w

kościele i cmentarzu

NP Marii.

Z tego samego

źródła zacytujmy jeszcze jeden fragment

zawierający nieco więcej szczegółów: Mnisi z

księżmi i diakonami odprawiali nabożeństwo,

odśpiewali Mszę świętą i przyjęli Komunię

świętą, naprzód sami, potem szlachta z żonami

i dziećmi i wszyscy od małego do

największego wyspowiadali się [...], gdyż było

mnogo narodu w grodzie. Potem zaś wyszli z

grodu ze świecami i kadzidłami [...], a płacz

wielki i szlochanie; mężowie płakali żon

swoich, matki dziatek, brat brata, a nie było

nikogo, kto by się zmiłował. A ustępujących z

miasta [...] jęli Tatarowie wszystkich

mordować, mężów wespół z niewiasty, i nie

pozostała z nich żywa dusza".

Historyczne zagadki

Z tym tragicznym epizodem wiąże się

trudna do rozwiązania historyczna zagadka,

której bohaterem jest postać (kasztelana?)

Piotra z Krępy i jego brata Zbigniewa. Rzecz w

tym, iż jednym z późniejszych źródeł twierdzi

się, że Sandomierz został zdobyty, a w innych,

że poddany, które to pojęcia nie są wszak

równoznaczne. Według najstarszych

przekazów miasto zostało zdobyte

podstępem. Według opisu zawartego w

Roczniku świętokrzyskim (koniec XIV w) stało

się tak na skutek łatwowierności dowódcy,

który uwierzywszy Tatarom i zgodziwszy się

na układy, wraz z

bratem udał się

wrogiego obozu, gdzie

obu wzięto w niewolę.

Okoliczność ta

wpłynęła na

obrońców tak

destrukcyjnie, że

poddali twierdzę.

Natomiast z zapisów

zawartych w tzw. Kronice wielkopolskiej

wynika, że do poddania grodu namówili

obrońców, towarzyszący Tatarom książęta

ruscy, których wiarygodność miała opierać się

o bliskie pokrewieństwo z księciem

Bolesławem Wstydliwym.

Przekazy polskie nie mogą być jednak

podstawą rekonstrukcji wydarzeń mających

miejsce podczas drugiego najazdu. Tak dane

lekkomyślnych obrońców, jak informacja o

poselstwie do Tatarów są niepewne. Podobnie

było z rolą Rusinów, którzy byli co najwyżej

biernym narzędziem agresorów. Podczas

zdobywania Sandomierza nie było raczej

miejsca na poselstwa i układy. Najeźdźcy

33



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

dobrze wiedzieli, że pozostawienie na

zapleczu silnego grodu z załogą może im

utrudnić swobodne operowanie wewnątrz

obcego kraju. Pozostawiając sprawę

historykom powiedzmy jedynie, że spory

dotyczące poddania lub zdobycia

Sandomierza toczyły się całe wieki i dopiero w

wieku XIX przyjęła się wersja o bohaterstwie i

niezłomności Piotra z Krępy, który przed

śmiercią pod murami miasta miał przekazać

sandomierzanom aby się nie poddawali. A

potem został ścięty, a jego nabitą na dzidę

głowę Tatarzy ku pognębieniu

obrońców zatknęli pod

murami.

Takich sandomierskich

zagadek, związanych z

tatarskimi najazdami jest

zresztą więcej. Kolejna dotyczy

śmierci przeora klasztoru

dominikanów z kościoła św.

Jakuba Sadsoka oraz jego 47

braci, których Tatarzy

wymordowali podczas

modlitwy. Może zresztą nie tyle

okoliczności ich śmierci, co

późniejszych następstw.

Z treści jednego z cenniejszych zabytków

historycznego piśmiennictwa jaki jest Pieśń

Sandomierzanina wynika, że uratowali z rzezi

duchowni udali się do Rzymu i u papieża

Bonifacego VIII wyjednali odpust dla

sandomierskiej kolegiaty. W przekazie

oryginalnym brzmi to tak: Bonifacjus, papież

miły/Płaczliwymi prośbami

skłoniony/Wielkie odpusty tam jim jest dał:

Jele dni do roka bywa/Tele lat Sędomirz

odpustów miewa.

Z przekazu tego wynika więc, że papieska

bulla miała nadawać odwiedzającym

sandomierską kolegiatę w święto Najświętszej

Marii Panny od Męczenników aż 366 lat

odpustu. I to właśnie napawa wątpliwościami.,

bo pontyfikat Bonifacego VIII rozpoczął się 35

lat później, co próbował poprawiać Długosz

przydając autorstwo bulli Aleksandrowi IV.

Historycy kwestionują także liczbę lat

odpustu, której nie miała żadna z

chrześcijańskich świątyń ówczesnego świata.

Mimo tych wątpliwości na dzień męczenników

do świątyni ściągały wielkie tłumy co – to już

Długosz – nie zdarza się w

żadnym innych kościele w

Polsce. Obecnie święto

dominikańskich męczenników

obchodzone jest 2 czerwca i

chociaż papieską bullę o

odpustach historycy uznają za

fałszywkę, zdaje się nie

wpływać na świadomość

wiernych, ale takie jest prawo

legendy.

Z kaźnią sandomierskich

dominikanów wiąże się także

legenda Salve Regina. Według

tegoż przekazu, po śmierci zakonników,

wyhodowany przez nich byk zerwał się z

postronka i rozjuszony popędził za idącymi ku

Krakowowi Tatarami. Wedle jednej wersji

gonił ich aż do stolicy, a według innej widząc,

że ich nie dopędzi, z żalu po zamordowanych

mnichach na krakowskim przedmieściu byk

usypał kopytami kopiec i na szczycie którego

wyrył napis Salve Regina. I chociaż w tym

przypadku udowodniono, że napis pod

wieńczącym kopiec krzyżem pojawił się

dopiero w XIX wieku, z legendą nikt nie

polemizuje. W tym kontekście przypomnieć

34



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

należy także inną wersję legendy, według

której kopiec Salve Regina miałby być

zbiorową mogiłę dominikanów.

Wielu sandomierzan pamięta, że jeszcze

kilkanaście lat temu, w gablotach ustawionych

w kościele św. Jakuba można było oglądać,

ujawnione podczas badań archeologicznych

kości z charakterystycznymi cięciami oraz

czaszki z tkwiącymi w nich grotami strzał.

Potem gabloty usunięto, a szczątki złożono do

urny.

Wdzięki legendy o Halinie

Kolejna tajemnica dotyczy pierwszej damy

sandomierskiej legendy, pogromczyni

Tatarów, córki

obrońcy

bohaterskiego Piotra z

Krępy, nie mniej

heroicznej Haliny

Krępianki. Legenda

każe wierzyć, że

podczas kolejnego

oblężenia

Sandomierza w 1286 r., chcąc pomścić śmierć

ojca, udała się do obozu Tatarów i pod

pozorem zdrady wprowadziła ich do

wiodących do miasta podziemi, które po

wejściu Tatarów, obrońcy skutecznie zasypali.

Tak oto Halina pomściła śmierć ojca i

uratowała Sandomierz. I wszystko byłoby

pięknie, gdyby nie to, że tej pięknej historii nie

potwierdza jej żaden historyczny przekaz, a

legenda ta pojawiła się dopiero w XIX wieku,

chociaż tej informacji trudno doszukać się w

cytującą legendę przewodnikach. Niezależnie

od faktów, legendy żyją we własnym

wymiarze i niech tak pozostanie.

Niemniej Halina ma w Sandomierzu swoją

ulicę, zawieszoną nad wąwozem Piszczele,

który swą nazwę także zawdzięcza Tatarom,

bo płynący tam strumień przez wieki

wypłukiwał kości ofiar skośnookich

wojowników którzy zresztą także mają swoją

ulicę. Bodaj najwęższą w mieście, ale jednak.

Grafittowa Halina Krępianka (na zdjęciu)

zaprasza turystów do zwiedzania

sandomierskich podziemi.

O traumatycznym efekcie tatarskich

najazdów świadczy fakt, iż chociaż w

późniejszych wiekach Sandomierz dotykały

różne plagi, z najazdami (m.in. Litwinów i

Szwedów), w historycznej pamięci motyw

tatarski nigdy nie wyblakł, a nawet się

utrwalił. Dowodzi tego

choćby powstawanie

nowych, XIX-

wiecznych wersji

legend.

Tak więc w

Sandomierzu – zresztą

to zjawisko

powszechne – obok

znanej badaczom dziejów prawdy

historycznej, egzystuje alternatywna

świadomość, której podstawą jest legenda.

Ale – to już wniosek Pawła Jasienicy –

historia jest jak ugniatana przez badaczy

plastelina. To także dziedzina nauki, w którym

jeden odnaleziony dokument potrafi

zrewolucjonizować dotychczasową teorię.

I chociaż dzieje Sandomierza prześwietlono

dość dokładnie, nigdy nie wiadomo co jeszcze

zostanie odsłonięte.

A legendy pozostaną.

35



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Lenuş Lungu

Petali dell'anima

Ho dipinto costellazioni su tela, la mia

anima è un arcobaleno radioso in un sogno

celeste. Indaco profondo con le ombre,

sguardo sereno, scintille verdi di speranza,

rosso vivo con amore e bianco con fede. Non

mi sono mai annoiato con le tele bianche e il

grigio non mi è sembrato banale, perché ne ho

ricavato sfumature e simmetrie di ombre. Dai

fiori e dalle lacrime ho rifatto i

colori nelle profondità del

cielo, dove le stelle si uniscono

ai sogni e dai suoi angoli ho

raccolto storie. Con la

ribellione dell'anima ho

mescolato le parole con

l'infinito e oggi non so perché

in lacrime pesanti sia

contenuto, perché sento una

goccia nell'oceano dell'assurdo

... Da fuoco, terra, aria e acqua

ho modellato amori e vite e un

negozio dei sogni, percorsi

verso altri mondi in cui storie

di guerrieri e draghi prendono

sempre vita. A volte il mio cammino era

calmato da una nuvola che accarezzava la mia

anima con morbidi fiocchi di neve, altre volte,

inumidivo i miei desideri con la rugiada dei

miei occhi e lasciai che i miei pensieri

viaggianti salissero verso le stelle, in una

danza regolare su corde della chitarra. Ho due

mappe, una della realtà e una dei sogni, e

poiché ho imparato che tutto nasce dall'amore

e dal dolore, condivido la colpa. Dissolvo la mia

sete di vita e di libertà e il mio amore

testimonia che sono sia il paradiso che

l'inferno, quando le mie braccia a remi cercano

misteri impenetrabili nello spazio creato dal

silenzio attraverso le onde della vita, nella mia

vita come lucciole, ex stella. Ho perdonato la

mia dimenticanza, ho conservato i miei ricordi

in una piuma rossa che porta vibrazioni da

lontano. Mescolavo i pensieri con passione,

spezzavo il dolore delle parole e asciugavo le

lacrime con le foglie dal silenzio del silenzio, le

foglie degli alberi senza radici. Ho sollevato le

ali in verso e raccolto pezzi della mia anima,

avvolgendoli in poesie. Vivo ogni momento

della mia vita nei colori dell'arcobaleno e non

tengo il cuore nel petto, lo lascio sulla mia

anima. Non conto più le stelle, per paura di

perdere la luminosità della

luna nella croce della volta e ho

scelto di scrivere sull'anima, è il

modo per raggiungere

l'intangibile e trovare la verità.

Guarisco dal desiderio nelle

notti di luna piena, quando i

segni del fuoco coprono il mio

destino. Chiudo spesso gli occhi

e ascolto il battito del mio

cuore, nel silenzio del silenzio

sono avvolto in segreto e poi

respiro amore, sapendo che la

notte finisce sempre con una

nuova alba. Le parole si

raccolgono a portata di mano, frecce di luce

che mi accecano, fuochi d'artificio cosmici e le

dividono invece di vino e pane. A volte mi

sento troppo, forse merito un'altra vita in cui

la felicità fiorisce nella luce ... Nel silenzio del

profondo respiro parole, sorseggio silenzi,

dipingo sentimenti senza rime. Prendo in

prestito dei passi dalle suole e parto,

prendendo la tela dall'inizio alla fine, verso il

tempo di splendore.

Quanto bene mi conosci? Ho la chiave

dell'autoconoscenza, non ci vuole tempo per

capire, ho già girato la clessidra della

speranza.

36



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

essay 31-35

Redactor

Breve biografia di Paul Cezanne e citazioni

Paul Cézanne nasce ad Aix-en-Provence il 19 gennaio 1839 e muore nella stessa città il 22 ottobre 1906.

Suo padre Louis-Auguste, è un ricco banchiere e titolare di una grande fabbrica di cappelli e sua madre, Anne-Elisabeth Aubert, è alle sue dipendenze.

Paul, nel 1858, dopo essersi iscritto a giurisprudenza, si accorge di non essere troppo interessato a questo tipo di disciplina, perciò decide di inserirsi nel mondo delle arti frequentando una nota scuola di belle arti nella città di Aix-en-Provence. Dopo questa esperienza si trasferisce a Parigi (1861) per frequentare l’Académie Suisse dove conosce altri pittori di grande calibro come Pierre Auguste Renoir, Camille Pissarro, Alfred Sisley, Claude Monet e Frédéric Bazille.

Dopo un po’ di tempo, fortemente deluso, ritorna al suo paese natale e viene assunto dal padre nella sua banca, ma non trascura l’interesse per la pittura.

Tutt’altro che demoralizzato, anzi con molta determinazione, continua a studiare finché decide di ritornare a Parigi. Nel 1864 prova a presentare al Salon un quadro che non viene preso in considerazione e quindi viene respinto; un rifiuto che si ripeterà sistematicamente ogni anno, fino a che nel 1882, viene accettato in seguito ad una raccomandazione di una persona influente facente parte della giuria.

Nel 1869 inizia un rapporto sentimentale con una giovane sartina, Hortense Fiquet, e va

a vivere con lei. Alcuni anni dopo nasce il piccolo Paul. Parigi, città a lui molto cara, non gli permette di fare una vita dignitosa, quindi si trasferisce a Pontoise seguendo il consiglio e l’esperienza di Pissarro. L’anno dopo, non essendo ancora contento, si trasferisce ad Auvers per tornare, nel 1874, di nuovo a Parigi, città da lui sempre adorata. Questo periodo è di fondamentale importanza per il pittore; infatti grazie all’appoggio di Pissarro si avvicina alla pittura paesaggistica ed al nuovo linguaggio impressionista. Partecipa quindi alla prima e terza mostra degli impressionisti, ma anche in queste occasioni i suoi quadri sono “distrutti” dalla critica.

Del suo stato civile il padre non è a conoscenza fino al 1878 e, quando scopre che

il figlio vive con una donna ed ha a sua volta un figlio, gli blocca gli aiuti economici. Comincia così un periodo molto difficile durante il quale trova sostegno dal suo amico di infanzia Émile Zola, che nel frattempo è

diventato un grande scrittore di romanzi, ma la loro amicizia finisce in modo brusco quando nel 1886 Zola scrive “L’Opera”, un romanzo sulla vita di un pittore fallito: Cézanne vi si riconosce e quindi decide di togliergli anche il saluto. In questo difficile momento si separa anche dagli impressionisti e comincia una proficua ricerca su un nuovo stile pittorico, con un attento studio sulla struttura dello spazio e dei volumi in esso rappresentati.

Sempre nel 1886, sposa finalmente la sua Hortense alla cui cerimonia partecipa anche il padre. Pochi mesi più tardi il padre muore ed a Cézanne va una grossa eredità.

Nel 1890 si ammalò di diabete. Negli ultimi vent’anni di vita si dedicò totalmente alla pittura e pian piano si staccò anche dalla moglie fino alla definitiva separazione nel 1895. Mantenne invece sempre i rapporti con

Giocatori di carte, cm.

58 x 69 Londra Home

Hause, Trustees. Paul Cézanne:

autoritratto del 1880

https://www.frammentiarte.it/wp-11-15/dallImpressionismo/renoir

https://www.frammentiarte.it/wp-11-15/dallImpressionismo/pissarro

https://www.frammentiarte.it/wp-11-15/dallImpressionismo/pissarro

https://www.frammentiarte.it/wp-11-15/dallImpressionismo/sisley

https://www.frammentiarte.it/wp-11-15/dallImpressionismo/monet

https://www.frammentiarte.it/2016/biografia-jean-frederic-bazille/

https://www.frammentiarte.it/wp-11-15/dallImpressionismo/01-03-impressionismo-francese

37



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

l’amico pittore Claude Monet e nel 1894 andò a trovarlo a Giverny.

I dipinti di Cézanne vennero esposti in alcune rare mostre collettive tenutesi a Parigi ed in altre località, ma fu trascurato dal mondo artistico sino al 1895 quando il mercante d’arte Ambroise Vollard organizzò nella sua Galleria di Parigi una vasta “personale” dell’artista; la mostra suscitò grande interesse tra i giovani artisti che ne fecero il loro idolo; anche i collezionisti incominciarono a guardare con sempre maggiore interesse al suo lavoro. Sul finire del secolo Cézanne si poté considerare ormai famoso ed “arrivato”.

Nel 1897 morì la madre e, per sistemare i suoi debiti, fu costretto a vendere la sua casa; in seguito visse in un appartamento in affitto ad Aix-en-Provence. Riuscì lo stesso ad aprire un proprio studio nel 1901 e questo edificio oggi è sede di un museo che contiene i suoi cimeli, ma nessun dipinto.

Il 15 ottobre 1906, mentre dipingeva all’aperto, fu colto da un improvviso acquazzone e, dopo essere stramazzato al suolo, fu portato a casa privo di sensi. Il giorno dopo cercò di rimettersi al lavoro ma era troppo debole e dopo una settimana, il 22 ottobre 1906, all’età di 67 anni, morì di polmonite.

Nel 1907, a Parigi, venne allestita una grande retrospettiva che si rivelò un vero successo e spalancò la strada a gran parte della ricerca artistica del Novecento.

Citazioni e critica a Cezanne

Cosa hanno detto di lui (citazioni tratte dai “Classici dell’Arte”, Rizzoli Editore)

So bene che, sebbene tutto, Cézanne non può avere il successo dei pittori alla moda … la sua pittura ha l’inesprimibile attrattiva dell’antichità biblica e greca, i movimenti dei personaggi sono semplici e grandi come nelle

sculture antiche, i paesaggi hanno una maestà solenne, e le sue nature morte così belle, così esatte nei rapporti delle tonalità, hanno, nella loro verità, qualcosa di immenso. In tutti i suoi dipinti, l’artista commuove, perché egli stesso prova, davanti alla natura, un’emozione feroce che l’abilità trasmette alla tela. G. RIVIÈRE, in “L’Impressioniste”, 14 aprile 1877

Un colorista annunciatore … che contribuì più di Manet al movimento degli impressionisti, un artista dalle retine malate, che, nella sua esasperata percezione visiva, scoprì i prodromi di un’arte nuova: in tali termini si può sintetizzare il troppo dimenticato Cézanne. Huysmans, Certains 1889

… si scopre in modo improvviso che l’amico di Zola, il misterioso provenzale, pittore al tempo stesso incompleto e ricco di soluzioni, sottile e rude, è un grand’uomo. È così? Niente affatto, a volersi guardare dalle infatuazioni stagionali. Senz’altro un temperamento dei più interessanti, da cui ha preso molto, più o meno in modo consapevole, la nuova scuola. A. ALEXANDRE, in ‘Le Figaro”, 9 dicembre 1895

Egli è goffo ed imperfetto come un vero primitivo. G. LEOOMTE, in “La Revue d’Art”,

1899

Ci sono dozzine di opere, paesaggi o ritratti, firmati da un ultra-impressionista di nome Cézanne, che metterebbero di buon umore lo stesso Brisson. Ci si ride sopra soprattutto davanti a una testa d’uomo bruno e barbuto le cui guance martellate con la cazzuola sembrano devastate dall’eczema … Gli esperti, imbarazzati nel catalogare simili stranezze, hanno definito ciascuna di esse: Opera della prima giovinezza … Se Cézanne fosse stato a balia quando ha vomitato queste brutte pitture, non ci sarebbe niente a ridire … ma che pensare del castellano di Médan [Zola], che sosteneva simili pazzie pittoriche … Se si ammette Cézanne …, non rimane che appicciar fuoco al

Vaso di fiori

https://www.frammentiarte.it/wp-11-15/dallImpressionismo/manet

38



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Louvre … H. ROCHEFOrT, L’Amor du Laid, in “L’Intransigeant”, 9 marzo 1903

I suoi paesaggi dell’Estaque trasformano questa adorabile località d’oro e di zaffiro in un funereo pantano plumbeo, dove mai la luce ha potuto sorridere. Il nome di Cézanne resterà unito alla più memorabile burla d’arte degli ultimi quindici anni. C. MAUCLAIR, in “La Rtvue Bielle”, 21 ottobre 1904

Essere un buon lavoratore, far bene il proprio lavoro era per lui la chiave, la base di tutto. Dipingere bene significava vivere bene. Dava tutto se stesso, si calava con tutta la sua forza in ogni colpo di pennello. Bisogna averlo visto dipingere, dolorosamente teso, la preghiera nel volto, per immaginare quanto della sua anima egli mettesse nel lavoro. Tremava tutto. Esitava. la fronte congestionata quasi enfiata da inavvertibili pensieri, il busto raggomitolato, il collo incassato nelle spalle e le mani frementi fino al momento in cui, solide, volitive, tenere, posavano il tocco, sicure, e sempre da destra a sinistra. Allora indietreggiava un po’, e i suoi occhi si posavano di nuovo sugli oggetti. R. M. Rilke, lettera a Giara, 9 ottobre 1907

Era rallegrante osservare, davanti a quest’opera di ardente franchezza, il intronamento del pubblico, rovinato dai pittori me-diocri, e il furore di questi ultimi. Nonostante i progressi dello snobismo, eravamo ritornati a quei giorni, di cui ci ha parlato Duret, quando i visitatori delle piccole mostre degli impressionisti si torcevano dal ridere già mentre salivano le scale. Ma l’entusiasmo vero dei giovani ha fatto giustizia di tutte queste stupidaggini. Essi sanno quali felici occasioni di capire e di maturarsi siano state loro offerte quest’anno da Cézanne e l’anno scorso da Gauguin. morice, in “Le Mercure de France”, 1 novembre 1907

Chi non l’ha visto mai dipingere può a con

sforzo immaginare fino a che punto, in certi giorni, il suo lavoro fosse lento e penoso. Nel mio ritratto ci sono, sulla mano, due punti in cui la tela è scoperta. Lo feci notare a Cézanne, che mi rispose: “Se la mia seduta al Louvre, fra poco, avrà buon esito, forse domani troverò il modo giusto di coprire quegli spazi bianchi. Cercate di capire, … se intervenissi qui a caso, sarei costretto a ricominciare tutto il quadro a partire proprio da questo punto”. A. vollard, Paul Cézanne, 1914

Era tanto sprovvisto di immaginazione da no essere capace di scegliere, nel mondo delle forme, quelle più adatte a effettuare l’ideale di armonia che desiderava esprimere. Non attuava mai la scelta fra un gran numero di oggetti per cogliere l’elemento medio che li contenesse tutti. Si appropriava un oggetto

qualsiasi, senza preoccuparsi

assolutamente se fosse bello o brutto, e di qui cominciava la sua scelta. L’oggetto acquisiva un tale carattere di unità e forza espressiva da imporsi come una legge. … Era un pittore.

Nulla lo attirava nella realtà al di fuori degli accostamenti di colore e di forme che la luce e l’ombra conferiscono agli oggetti, svelando all’occhio leggi di tale rigore che uno spirito elevato può assumerle come direttive di vita sia metafisiche che morali, E Faure Paul Cézanne

… una particolarità costante di Cézanne [è] la coscienza che la sequenza plastica deve essere sentita attraverso l’intera superficie della tela. … Per lui, sebbene possano esserci punti cardini della sequenza, ogni parte, anche apparentemente senza significato, deve fornire il suo preciso e insostituibile apporto al tutto. Ogni strumento nell’orchestra deve suonare, per quanto debolmente. R Fray Cézann,, a Study of his Developmenti, 1927.

Les

Grandes

Baigneuses

https://www.frammentiarte.it/wp-11-15/dallImpressionismo/gauguin

39



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

confabulation 3646

Niculae Stanescu

Abundenţă

(Celor care, în mod interesat sau din nepăsare,

au distrus industria românească)

Soaţa mea a căutat

Cu o râvnă femeiască,

O maşină de spălat

Producţie românească.

Trecând ea piaţa ca prin sită,

Fiind şi cam curioasă,

S-a-ntors acasă obosită,

Dar şi foarte bucuroasă.

– Bărbate, sufuleţelul meu

Ne-a blagoslovit Dumnezeu.

Pe orişiunde am umblat,

Mărfuri cu carul am aflat.

Rămâi cu gura căscată

Când vezi piaţa inundată

Cu mărfuri din lumea toată:

Păsări din Ungaria,

Lapte din Elveţia,

Unt de prin Suedia,

Din Bulgaria vecină

Grâu şi ceva cu făină

Precum şi ardei, tomate

Şi legume conservate.

Mere luăm din Serbia,

Zahăr din Norvegia,

Struguri din Italia,

Ţigări de prin Grecia

Şi ulei aşişderea,

Bere din Germania

Şi-alte scule de tot soiul

Pentru adunat gunoiul

Plus mărfuri „exotice“:

Reziduuri toxice

Care, zic ei, nu-s nocive

Ci doar radioactive

Şi, băgate în pământ,

Sunt un bun îngrăşământ.

Pepeni luăm din Turcia,

Geamuri din Austria,

Faianţă din Spania,

De prin Benelux chinină

Şi carne cu dioxină,

De la arabi, săbii, ace,

De la NATO, bobârnace

Precum şi un produs nou

Pus pe piaţă: Embargou.

Ţesături primim din China,

Bumbac de prin Indochina,

Din Franţa primim parfum,

De la FMI, doar fum.

(Promisiuni vreau să spun),

Blănuri din Polonia,

Porţelan din Cehia,

Iar votcă, din Rusia.

Detergenţi din Anglia

Şi, mai nou, precum se spune,

Vite de soi: vaci nebune.

Din Africa musca ţeţe

Şi figurine din beţe,

Din Japonia, baterii,

Din Canada, jucării,

Iar de la americani,

Sfaturi, că nu costă bani.

În afara celor spuse,

De peste tot sunt aduse

(Deseori pe căi ascunse)

Lucruri ce-aduc bucurie

La orice gospodărie:

Frigidere, aragaze

Electrice sau pe gaze,

Instrumente medicale

Şi combine muzicale,

Becuri, lămpi, televizoare

Şi radio-receptoare,

Baterii pentru lavoare,

Lustre şi ventilatoare,

Mobilă, aspiratoare,

Aparate pentru clisme,

Zeci de tipuri de turisme,

Tot felul de-mbrăcăminte

Şi multă încălţăminte,

40



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Iar în plus, ca supliment,

Mărfuri zise „second hand“.

Se pare că lumea toată

Este tare-ngrijorată

Crezând că în România

Ne macină sărăcia

Şi că ce vine de-afară

Nu se poate face-n ţară.

Deci, ne vin în ajutor,

Dându-ne surplusul lor,

Pe bani peşin, se-nţelege,

Pentru că-n comerţ e-o lege:

Cât ai fi de priceput,

Dai pe credit, ai pierdut.

Dar ce se fac cei sărmani?

Pentru că, ştii foarte bine,

Mulţi n-au bani nici pentru pâine

Şi o duc de azi pe mâine.

Te-ntreb deci, prin magazine

Sau prin pieţe, mai găseşti

Şi produse româneşti?

Pentru că, din cât ştiu eu,

Ele se găsesc mai greu,

Sunt din ce în ce mai rare

Şi-s cuprins de disperare

Că nu cunosc cauza.

Care e părerea ta?

Crezi oare că în ţara noastră

Industria a decăzut

Aşa de mult? Dă marfă proastă

Şi merge toată la rebut?

Eu nu cred în aşa ceva,

Românii nu-s nişte novici.

Şi dacă totuşi, e aşa?

Cum, şi de ce am ajuns aici?

Nu cumva noile reforme

Făcute în economie

Urmăresc doar să ne transforme

Întrega ţară-n colonie?

Această unică-ntrebare,

Pentru unii neavenită,

Ascunde-n ea o teamă care

Se cere grabnic lămurită.

Dacă e bine sau e rău,

Sau de-om trăi mai omeneşte,

O ştie numai Dumnezeu.

– Şi-atunci, ce facem? Îţi voi spune,

Ceva ce ne-o salva pe toţi

Şi care-i unicat în lume:

Potcoave pentru caii morţi.

Prea multe mărfuri din „afară“

Înseamnă sărăcie-n ţară.

Dar să vorbim cu dreptate,

Toţi o ştim de mii de ani,

Chiar pentru cel mai bun frate,

Brânza este tot pe bani.

Cu o aşa abundenţă,

Ar fi lipsă de decenţă

Să se mai spună despre noi

Că ne zbatem în nevoi

Fiindcă, încet, hopa-ţopa,

Am intrat în Europa.

Este drept, avem de toate,

Dar sunt mărfuri importate

La preţuri cam piperate,

Ce nu pot fi cumpărate

Decât de mari bogătani.

Şi, dacă judecăm la rece,

Ascultând şi ce se vorbeşte,

Observăm că pe zi ce trece,

Temerea se adevereşte.

Dacă-i aşa, n-avem scăpare,

Vom fi cu toţi nişte perdanţi

Şi-atunci, mai pun o întrebare:

Ce zic ai noştri guvernanţi?

Ce zic ei despre aşa piaţă

Unde ca mărfuri indigene

Găseşti doar nasturi şi cu aţă

Şi, uneori, nişte izmene?

Sau dacă mergi şi prin talcioc

Şi ai noroc, poţi să găseşti

Câte-o ciubotă fără toc

Şi alte mărfuri româneşti.

Cam asta-i tot ce se găseşte.

41



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Zoran Radosavljevic

Trebinjske noći

Postali mi uzdasi teži zbog tvojih tišina... sa

sečanja dunem i odleti prašina... a mene uhvati

neka milina... Kad te želim pogledom, rukama,

mislima, rečima i tišinama, znaj da su sve

druge nebitne... bitna si samo ti... samo sa

tobom želim ostariti... Kažu da je ljubav slepa...

Stalno te gledam i stalno si mi lepa.

... Da bih pomogao sebi... Ljubavi povećala

se potrošnja misli o tebi. Meni

su potrebni ti tvoji uzdasi teški

kao Gogoljeve mrtve duše, a na

mojoj koži meki kao svila...

meni su potrebni tvoji poljupci

slatki kao Bokaćov

Dekamerom, razdragani i

veseli... a ti ljubavi gde si... da mi

mesiš pitu i razvlaćiš oklagiju...

Zamirisa mi veće na nju, pa

sada razmišljam koje vino mi

najbolje ide uz nostalgiju... ne

znam jeli i tamo ovako zelena

trava... Nebo je uvek najlepše

gde voljeno biće spava...

Maštam o vetrovima, koji dunu i podignu me

kao list i odnesu u zagrljaj u kojem želim biti...

Maštam da sam ptica lako bi tebi mogao

poletiti... Sečaš li se moje skromnosti... Tvoje

ruke i poljubci i ostale forme umetnosti... Samo

želim da reč MI doživimo ja i ti... Rekla si

"Valjda živim u prošlosti jer je to jedino

preostalo mesto gde smo oboje nasmejani"

rekoh ti živećemo u budućnost jer to je jedino

gde ću te ljubiti...

U nekim pogledima skriveni su spaljeni

gradovi, srušene tvrđave i zaboravljene luke, a

opet su to najlepši pogledi na svetu. Najlepše

su oči moje... sve tvoje je zauvek moje... i ti

mene da smatraš zauvek svojim... Jedino lepše

od mene ulepljenog od breskve si ti ulepljena

od breskve, sa mojim usnama na tvojim

... Pogledam u mesec tamo je daleko preko

mora sinja... Divan prizor na nebu večeras -

skoro zalazeće i izlazeće sunce istovremeno

iznad Minneapolisa i Trebinja... Naidju talasi

sećanja, pa izbace osmehe, i nedostajanja na

obalu... ja najlepši stih pošaljem tebi po

trebinjskom valu... Imala si u sebi tugu svoga

pesnika, jesenje kiše Mnnesotskih večeri,

letnje vetrove Trebinjskih noći...

Destiny M. O. Chijioke

Time are coming

Days are coming where my

glory of pride will be taken

away from me

When what I heard so extreme

We be taking from me

When test of time will come to

filter away chefs from my life,

but affliction

Shall be bed of comfort, I will sit solitary

In the city of my mind, facing the accusations

of the mind, remembering me of my former

self.

Where is your friend you break bread together

Where is your lover that say I will go down

with you to any pit

Where is your pride that belittles everyone

you come across.

42



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Where is your full glory that everyone admires

and long to attain.

Every night I weep sore my eyes are filled like

the cloud ready to drop out sorrow and pain.

Every of my lover that lure me to mischief and

stupid heard my pain none came to comfort

me

Every of my friend that said before my back

touch the ground there are already in the

ground, have betrayed me and turn to wild

animals to hunt me

Wandering away into

the wilderness

because of great

servitude committed;

Flying away into

captivity of misery,

Being rejected by

nature because of shameful sacrilege done to

humans by me, my past haunts me each single

day, leaving me with no rest.

Receiving defeat each day because the day

works against me now.

My soul mourn heavily each single day,

Because no help cometh for me, being afflicted

and in bitterness.

My real enemies gear up themselves ready to

take me down to rest, their substance

multiplies greatly why I walk on barefoot,

because my evil has filled the cloud and is

raining heavily upon me, without a cover over

my head.

My glory have departed from me,

No strength to chase like my mate is gone, I

only sit solitary watching the day set in motion

and coming to rest without attaining nothing.

I will remember the days when my evil deed

cut up with me, making me aware life is just

like the morning dew it shows and disappears.

I will remember the

day my lover

abandoned due to

great evil committed

upon me

I will remember when

my enemy became

friend and friend

became enemy.

Lord restore me and heal me from these

desolate desert, let a burning fire be sent into

my bones to strength me

Awakening revival is here!!!

N.B. Sometimes in order to know some certain truth of

life, life will allow you to go Into the fire to burn very

well so that something can die from you, like fake love,

friends, brother, and bring out real you and right people

to you.

N.B. always remember these you are a gold don't allow

people word limit you to wood.

43



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Life has to grow and learn

And I write my life's story according of what

i've earn

Yet every pages i keep on changing the

stimulus of my dreams

For life isn't easy to live, there will always be

tough rocky road to walk

But as I write my life's story to find its end, I

did the editing to make my life worth

How long will humanity tread the path of

enmity with its obliterating negativities

lingering our the mind?

How long will the rat race,racial

discrimination cum segrigation tear us apart

in hate and endless blood shed?

How long will billions be wasted on arms

and adminition fighting unnecessary wars

while hunger and starvation force millions

dead?

For how long will we allow the devil

champion our modus and afflict humanity

with deadly vices and deaseses like covid we

now dread?

If humanity be woven into a unite with

the fibre of love,these dastard propensities

won't be of any need.

Show,share,and live love with world wide

spread,heal the world!

Dr. Austin A. Joseph

Heal the world

Frankline Navarra

Make My Life Worth

Vildana Stanišić

Pretvori me u prah

Rodica & Matei

Dialoguri însuşite

31

– Dacă toată lumea te place,

e posibil să fi greşit ceva.

– Şi aş spune că sunt o pată de culoare într-

o lume plină de umbre.

32

– Sunt afară. Şi e frig. Dar muzica îmi

încălzeşte sufletul.

– Unii îşi iubesc prietenii, alţii doar ideea de

a avea prieteni. Nu ne facem multe prietenii

pentru că ne e frică. De ce ne e frică nu ştiu.

Poate de prietenie. Sau de iubirea pentru

prieteni... sau de pandemia de prieteni...

Pomiješaj naš znoj i krv i dah ,

pred ovolikom željom obuzima me strah .

Uzmi mi život pretvori me u prah ,

budi samo moj , tvoja sam sva .

Stegni me jako sačuvaj od svih ,

tvoje ime nek' ukrasi svaki moj stih .

Postani dio života mog ,

ja biću stanovnik srca tvog .

Najljepša stranica u knjizi života ,

moja mladost , moja ljepota .

Poslednja i prva misao moja ,

zauvijek biću samo tvoja .

44



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

33

Am obosit să fiu aici, înconjurată de oameni

care nu înţeleg. Şi oare ceva mai tare decât

indiferenţa lor? Aş prefera să trăiesc certându-

mă zi de zi cu cineva care încearcă să mă facă

să pricep ce greşesc decât să stau alături de

cineva care nici măcar nu s-ar strădui îmi

vorbească.

– Voi obosi oare fiind mereu înconjurat de

oameni care nu înţeleg? Sau care au

indiferenţă pentru tot ce nu e al lor? O dispută,

chiar ceartă, cu cineva care mă ia totuşi în

seamă e preferabilă unei alăturări de alăturări,

fie şi virtuale, de cineva care nu s-ar strădui să-

mi vorbească, să-mi transmită un ceva, acolo...

34

– Atungi când vom

atinge ce ne dorim cu

ardoare nu vom fi

mulţumiţi. În fiecare

din noi e un Meşter

Manole şi... da, câte o

Ană a lui...

– Având lumina

privirilor, le trimtem

sau le primim, dar nu sunteam oare orbi?

35

– Cum ai putea simţi bucuria regăsirii celui

drag dacă nu l-ai fi pierdut înainte? Cum te-ai

putea bucura de persoana iubită dacă nu ţi-ar

fi lipsit măcar o clipă înainte?

– Se spune că toate trec cu timpul, şi nu

neapărat pentru că timpul estompează

amintirile, ci pentru că trecerea lui aduce

oameni şi experienţe noi. Iubirea însă, când

există, aprinsă, nu se stinge, nu se

înceţoşează... Iubirea se înscăunează pe tronul

Timpului.

Milka Minkova Милка Минкова

МОЛКОТ ВО ДУША СОКРИЕН

Молчам, и тој молк во душа е сокриен,

со таговни зборови покриен

Иде некое време на невреме

па тие зборови како залак,

ги голташ,

и срце да ти толчат

остануваат да се премолчат

Душата ќе тажи,

сама себе ќе се лажи

да не повреди брата

си

со болка ќе се блажи

Солзи ќе се леат

таговните зборови

сеат

молкот не ќе збори

а срце тивко ќе

мрмори.

Молчи, душо моја,

не пуштај глас

ќе помине ова невреме

ќе дојде време на спас.

Молкот, молк не ќе биде

збор а прошка ќе се бара

брат сестра да си виде

од душа збор ќе се слушне,

брат, сестра ќе си гушне.

45



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nicolae Vasile

The systemism

From the Peripatetic School to Globalization

(1) Dialogues, otherwise than Plato’s

Prologue

The dialogue, as a philosophical method,

attributed to Plato (427 BC-347 BC), consists

in his discussions, or those of other

contemporary philosophers,

with their magister Socrates (c.

470 BC 399 BC), but it is based

on what Aristotle (384 BC-322

BC), the successor of both of

them, would later call and

theorize as being binary logic.

The way of reaching the truth

through dialogue also has a

name, maieutics, in a sense, the

opposite of dialectics, which

designates the path towards

the truth through

contradictions, which has its

roots in the same age, and has

been developed later, in the

modern age, by the German philosopher

G.W.F. Hegel (1770-1831).

The primordial forms of studied binaries

were good and evil. The ways and means that

lead to good have been called virtues, while

those that lead to evil, vices.

An axiom that has decisively influenced the

Socratic criminal law theory, partially valid

even in our days, tells that any mentally

healthy person acts in the direction of good;

the fact that there is plenty of evil on Earth,

arises from the variousness of good and evil

definitions. Here is a first problem arising

from the binary logic: defining the opposite

entities.

Socrates was very concerned with

politicians' education. He deemed that the goal

of the political class should be to grant the

people’s happiness, and that this could only be

achieved by politicians educated in the issues

of philosophy, by finding and promoting both

the virtues and the virtuous people. When the

politicians did not evolve in the right direction,

the people had to be educated to protest in

order to change them for the better, and that’s

how the first democracy in history emerged.

As a matter of course, politicians did not

like the idea of raising the masses’ awareness,

which would hamper their activities, and, as a

result, they arrested Socrates,

accusing him of instigating the

population to disobedience.

Thus occurred what has been

remembered as the trial of

Socrates, which for the first

time in history has prompted

the difference between justice

and legality. Following this

trial, he was sentenced to

death. Socrates, as a great

contributor to building up the

first democracy recorded by

the history, regarded legality as

of upmost importance for the

stability of the society, but he

was fully convinced that in his case a great

injustice was done. Being faced with the choice

between the instability of the society by

deviation from legality, and the preservation

of his firm conviction, at the cost of his life, the

greatest philosopher of his time chose the

second variant.

Thus, we see the fully persuaded crowd

oriented towards the search for the good. It is

only in this race after the good,

unintentionally, some people have impaired

the way for the good of others, committing

also misdoings, people who have turned to

God, for their forgiveness, a situation in which

the Church took full advantage.

46



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

This happened more than two thousand

years ago... In the meantime, there have been

many new developments in logic, ethics, etc.

What would Plato's dialogues do now?... Let's

say, generically, between an ordinary citizen

and a wise man:

The citizen:

– Wise man, may I ask you something?

The wise man:

– Yes Ask me!...

He asks the question, receives the answer,

after which, vexed, the citizen reacts:

– Well, well... but to another citizen, before

me, when he questioned you about the same

thing, you answered something else!

– Precisely, you're

right!...

– Well... and the one

before him?

– Also he was right!

– In this case,

what's the matter? I

mean, he's right, and

I'm right too... If

another one comes to

you, with the same issue, will you say

something else?...

– He'll be right too!

– But... wise man, with due excuses, does it

not exist just one rightness?"

– You see, that was in Aristotle's time!...

Binary logic lasted about two thousand years,

but in the meantime, a Polish (Jan

Łukasiewicz) found the trivalent logic, which

means with three truths...

– And if a fourth citizen appears and asks

you the same question, why is he wrong to be

a little late and not to arrive among the first

three?

– That's exactly what your fellow citizen,

the Romanian Grigore Moisil, thought of, when

he introduced the polyvalent logic!...

– You mean, there are a lot of rights?...

Everyone with his righteousness?

– More than that, because after him has

emerged one scientist, born in Azerbaijan,

schooled in Iran, now an American, who

invented the fuzzy logic, which says there is an

infinity of truth values.

– Oh, God!... Should I understand that a poor

people that once run after one "good", now

shall run after an infinity of "good" variants?

– That's exactly what it is! And... as the

world's population is, however, a finite

number, it means that every man can have an

infinity of "own good" variants.

– Is this not a kind of anarchy of good?

– Yes... but we cannot change the realities,

that's God's job, while we have to find

solutions, and adapt to

them.

– The technology,

which newly is always

ahead of the

philosophy, he found

the solution!... Now,

we can shoot with the

cannon in any

direction, other than

where the target lays, and the shell orientates

on its own and finds it. Poor target!...

– What do you mean?...

– That the contemporary man must find

this kind of solutions for his targets, the

human ones, in infinite number, as I have

already said...

– How?…

– By looking for inspiration in life, in the

technical solutions!...

– Time ago, it was the other way round!

– Precisely, you're right!...

– Is this also one of that infinity of "good"

variants?

– Yeah, I'm glad you started to get some

fuzzy logic. Success! […] […]

47



ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

coperta3 p47 2 authors

Vasile Lihăt

Pe tărâmul cu povești

Pe tărâmul cu povești,

Vrei adesea să ajungi,

Când copil tu crezi că ești,

Când vrei grijile să-alungi.

Stai cu zâne printre flori,

Să asculți povestea lor,

Ori cu fluturii să zbori,

Pe deasupra norilor.

Cu piticii te-ntâlnești,

Spiridușii-ți ies în cale,

Iar copacii spun povești,

Cu tot felul de animale.

Urci pe-un curcubeu de vrei

Ca să treci peste hotare ...

Și în lumea poeziei,

O să aluneci pe-o culoare.

Poezia îți iasă-n cale,

Peste rime e stăpână

Și cu versurile sale,

Spre iubire ea te mână.

Muzele te înconjoară,

Fete mândre, educate,

Care-n minte se strecoară

Și te ... împing la păcate.

Eu adesea vin pe aici,

Cheia porții o am în mână

Și primesc copii, bunici,

Lumea de povești e plină ..

Nicu Doftoreanu

Le tango sans notes

(Version française

par Cristian Tîrlea)

Alors JE CROYAIS.

Aujourd'hui je ne crois plus...

Que si j'essayais...

Je n'essaye plus.

Que j'oublie... J'OUBLIAIS!

Alors je savais.

Aujourd'hui je ne sais plus...

Que si j'essayais...

Je n'essaye plus.

Que je croie... JE CROYAIS.

Alors JE POUVAIS.

Aujourd'hui je ne peux plus...

Que je fasse semblant...

Que j'essaye, encore...

Que je te croie, encore...

Aujourd'hui je ne peux plus...

Rien!

Rien!

Rien!

Să culegi un braț de stele,

De pe cer făcând buchete,

S-aduni visele din ele

Și-apoi să le dai la fete.

Să-ți iei calu-naripat,

La brâu sabia fermecată,

Și cu platoșă-mbrăcat,

Pentru un sărut de fată

Zmei, balauri, căpcăuni,

În povești de-i întâlnești

Și se luptă cu cei buni,

Tu pe toți ai să-i zdrobești.

48



ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198

Authors in summary:

ADRIAN SCRIMINŢ 24, ALMA BULJUBAŠIĆ 9, ANNA SARACCHI 17, BAGAWATH BHANDARI 12,

BHAGIRATH CHOUDHARY 2, BOZENA HELENA MAZUR-NOWAK 13, DESTINY M. O. CHIJIOKE 41,

DR. AUSTIN A. JOSEPH 43, ELIZA SEGIET 18, FLORIN DEDIU SUCEVEANU 16,

FRANKLINE NAVARRA 43, GABRIELA MIMI BOROIANU 6, GIANFRANCO AURILIO 11,

GIOVANBATTISTA FETTA 13, GORDANA SARIC 8, HARINDER CHEEMA 23, ION CUZUIOC 7,

ISHAK YUSUF OYETUNJI 2, IWAN DARTHA 14, JAN ADAM BORZĘCKI 30, LABUD N. LONČAR 12,

LENUŞ LUNGU 35, MILKA MINKOVA МИЛКА МИНКОВА 44, MYRIAM GHEZAÏL BEN BRAHIM 22,

MYRIAM GHEZAÏL BEN BRAHIM 8, NICOLAE VASILE 45, NICU DOFTOREANU 47,

NICULAE STĂNESCU 39, NINAGIÒ 11, PAUL ROTARU 3, PAULA CRISTINA CONCEIÇÃO 14,

PAULA CRISTINA CONCEIÇÃO 17, PRAMOND GANGADHARAN 10, RABIJA HAMIDOVIĆ 15,

REDACTOR 36, RENATA SENDROWICZ 19, RODICA & MATEI 43, RUKI KOČAN 9,

TANU VERMANI KAPOOR 10, VASILE LIHĂT 47, VILDANA STANIŠIĆ 43, VINOD NARAYANAN 21,

VINOD NARAYANAN 21, ZORAN RADOSAVLJEVIC 41

The magazine appears in Romania

editorial office

Founding President Lenuș Lungu Director: Lenuș Lungu, Ioan Muntean Deputy Director: Paul Rotaru Technical Editor Ioan Muntean Covers Ioan Muntean Editor-in-Chief: Ion Cuzuioc Deputy Editor: Stefano Capasso Editorial Secretary: Anna Maria Sprzęczka Editors: Vasile Vulpaşu, Anna Maria Sprzęczka, Pietro Napoli, Myriam Ghezaïl Ben Brahim, Zoran Radosavljevic, Suzana Sojtari Iwan Dartha, Auwal Ahmed Ibrahim, Destiny M O Chijioke, Nikola Orbach Özgenç

Responsibility for the content of texts published in the journal

Taifas Literary Magazine belongs directly to the authors who sign

them, in the name of freedom of expression.

Reproduction - in whole or in part - of the journal and its electronic distribution are authorized for the private use of the reader and for non-commercial purposes.

yaer I, no. 3, 2020, September

ISSN 2458-0198 ISSN-L 2458-0198

Founded in Constanţa,

June 2020

Revista de scrieri şi opinii literare

Taifas Literar poate fi citită online pe

site-urile Cronopedia (lenusa.ning.com)

or: Taifas Literay Magazine

Email: [email protected]

Orders for the purchase of the

magazine can be made on the

Cronopedia website and on the

email address above.

http://lenusa.ning.com/

https://issuu.com/johnnyem/stacks/b637b5443efd49208d4c02975df12264

mailto:[email protected]

Entertainment & Humor

Taifas Literary Magazine no. 3, September, 2020