INTRODUCERE

Trăind într-o perioadă în care omul „modern” înclină din ce în ce mai

mult spre cele lumeşti, neexistând aproape nici o cale de a ajunge la o

comunicare cu Dumnezeu prin intermediul Bisericii, şi având tot ceea ce este

mai scump pe lume este reprezentat de lucrul material, pentru că lumea pune

baza pe ceea ce este la vedere, pe ceea ce se simte şi nimic din ceea ce este

spiritual este luat în derâdera ca fiind ,,demodat’’.

În acest context care nu este favorabil, noi avem datoria de a fi cât mai

fermi şi mai tranşanţi asupra tuturor problemelor care se vor ivi, de a apăra

dreapta credinţă ortodoxă şi de a pune adevărul revelat într-o lumină

autentică, răspunzând prompt la problemele sociale şi culturale ale vremurilor

noastre.

Lucrarea aceasta având ca temelie Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie,

izvoarele revelaţiei dumnezeieşti, se vrea a aduce un răspuns la multe

probleme pe care creştinul le întâlneşte în vieţuirea sa, în drumul său

pământesc, pe care trebuie sa-l facă şi să-l ducă la bun sfârşit, pentru că la

capătul său stă şi ne este pregătită „ plata” pentru ceea ce am făcut în această

lume.

Această lucrare prezintă importanţa personalităţii marelui Ierarh

Grigorie Teologul sau de Nazianz, mesajul predicilor şi operei sale precum şi

actualitatea sa în învăţăturile Bisericii Ortodoxe.

Când ne sunt prezentate drept modele, persoanele pline de însemnătate

ale Sfinţilor Ierarhi, Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei,

Grigorie Teologul sau de Nazianz şi Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul

Constantinopolului, ce reprezintă pentru noi prototipul de sfinţenie, smerenie,

suferinţă pentru dreapta credinţă, pentru semeni; sunt prin vieţuirea lor în

spiritul creştin care ni-l propovăduiesc şi nouă prin profunzimea operelor

scrise, modele demne de urmat şi de admirat.

Această lucrare prezintă prin operele sale mesajul pe care Sfinţii Părinţi

l-au transmis de la Dumnezeu oamenilor şi care este „ gura de oxigen ”

pentru credincioşii veacului nostru în încercarea lor de a aspira la „ pacea lui

Dumnezeu ” care ne conduce pe calea mânturii spre desăvârşire.

Putem spune că lucrarea pe care o vom prezenta, face dovada

înţelepciunii Sfântului Grigorie de Nazianz, prin tot ceea ce vom expune:

viaţă, activitate, opere şi în special trăire duhovnicească. Exemplul pe care îl

avem, ne trezeşte spiritul moral prin care putem duce o viată creştina

adevarată, preţuind Biserica şi pe conducătorii ei. Valoarea operei expusă în

lucrarea de faţă este deosebită, din ea învăţând ce trebuie să facem pentru

mântuirea sufletului şi ne este un exemplu de viaţă, viaţă pe care noi trebuie

să o închinăm desăvârşirii noastre spirituale dar şi slujirii aproapelui.

Prin ceea ce vom prezenta în această lucrare, ne vom da seama că

viaţa creştină trebuie trăită în Hristos şi pentru Hristos, aşa cum a făcut-o şi

Sfântul Grigorie de Nazianz, iar cei ce nu au făcut-o până acum să urmeze

îndemnul pe care Sfântul Apostol Pavel la propovăduit, zicând: ,, Să vă

lepădaţi de omul cel vechi, sticat de poftele înşelăciunii şi să vă îmbrăcaţi în

cel nou, după chipul lui Dumnezeu în dreptate şi sfinţenie”(Efeseni IV, 22).

Din opera şi activitatea Sfântului Grigorie de Nazianz putem

evidenţia, tot ceea ce ierarhul a făcut pentru creştini şi creştinism, el urmând

la rândul lui exemplul altora, cum ar fi Sfântul Vasile cel Mare, care a fost

prietenul cel mai bun al lui dar şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel care le

spunea corintenilor: „ Prea bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui şi pe mine

pentru sufletele voastre ” ( II Corinteni XII, 14-15).

Ceea ce Sfântul Grigorie a realizat în viaţa sa ne face şi pe noi să

înţelegem sensul acesteia care nu este altul decât mântuirea sufletului, iar

pentru aceasta trebuie întotdeauna să avem exemplul Sfintei Scripturi care

prin Apostolul Pavel spune: „ Să râvniţi la darurile cele mai bune şi încă mai

1

înaltă cale vă arăt vouă ” ( II Corinteni XII, 31), calea cea mai înaltă fiind

calea dragostei, pentru Dumnezeu şi pentru semeni.

2

I. PREDICA VEACULUI DE AUR

Promovarea predicii creştine începe odată cu încheierea perioadei

persecuţiilor. Eliberată de grijile din afară, Biserica s-a putut dedica

netulburată dezvoltării cultului, arhitecturii bisericeşti, literaturii, ştiinţelor

teologice şi retoricii.

Unul dintre factorii care au contribuit la dezvoltarea predicii în secolul

de aur a fost accentuarea elementului uman creator în întocmirea şi rostirea

cuvântărilor bisericeşti. În primele trei veacuri predicatorii erau priviţi „ ca

simple organe de vestire a voinţei lui Dumnezeu”. Darurile Sfântului Duh,

atât de necesare, erau tot mai rare, fapt care a dus la o accentuare a

contribuţiei omeneşti privind pregătirea predicii şi perfecţionarea ei tehnică.

Şcolile catehetice ( din Alexandria, Antiohia, etc. ) au adus şi ele un

aport însemnat la promovarea predicii în înţelesul că contribuind la formarea

conducătorilor Bisericii, ele au influienţat prin însuşi acest fapt,

înfrumuseţarea şi dezvoltarea predicii.

Şcolile păgâne de retorică ale vremii şi-au avut deasemenea partea lor

de contribuţie la înflorirea propovăduirii creştine. În folosirea retoricii vremii

însă, Părinţii Bisericii au avut conştiinţa deosebirilor esenţiale dintre oratoria

profană şi cea creştină. Preocuparea lor mergea mai ales în direcţia alcătuirii

unor tipare de sine stătătoare ale propovăduirii sfinte.

În oarecare măsură marea dezvoltare a predicii în veacul IV se

datorează şi deosebitei preţuiri şi dragostei pe care lumea greco-romană de

atunci le avea faţă de arta oratorică. O asemenea situaţie a determinat pe

oratorii creştini ca la întocmirea cuvântărilor să se adapteze cerinţelor

ascultătorilor pentru ca astfel aceştia să fie mai uşor atraşi la primirea

cuvântului dumnezeiesc.

3

Dezvoltarea predicii merge paralel cu dezvoltarea cultului precum şi cu

construirea de noi şi mai mari locaşuri de cult. Apar amvoanele. Episcopul

vorbea stând în tronul arhieresc sau în uşile împărăteşti. Se predica Duminica

şi în zilele de sărbătoare, iar uneori se predica în fiecare zi, mai ales în

cetăţile cu populaţie numeroasă. În cadrul slujbei predica era plasată după

psalmi şi după pericope, ele fiind susţinute mai des în Postul mare şi în

Săptămâna luminată1.

Principalul propovăduitor era episcopul, dar nu erau excluşi nici

preoţii. Constituţiile apostolice cer ca şi preoţii să predice, iar locul lor de

predică să fie înaintea episcopului. Astfel, la aceiaşi Liturghie puteau fi două

sau chiar mai multe predici succesive. În Alexandria pe vremea lui Arie, a

fost ridicat dreptul preoţilor de a mai predica.

Învăţătura creştină era prezentată îndeosebi sub formă de omilii, dar şi

de predici tematice, acestea din urmă fiind precedate de un text scripturistic

în jurul căruia se desfăşura expunerea.

Pentru dezvoltarea unei asemenea forme de propovăduire, a contribuit

cel mai mult retorica profană, bine stăpânită atât teoretic cât şi practic, de

către Părinţii veacului de aur. În a doua jumătate a secolului IV s-au dezvoltat

în Răsărit cuvântările de laudă, cuvântările de înmomântare, panegiricele.

În Apus, cuvântările oratorilor creştini sunt mult mai simple, mai

sobre, mai concise, ele fiind în urma celor răsăritene pentru ca Apusul a fost

aproape lipsit de şcoli retorice. Seria oratorilor bisericeşti în secolul IV o

începe Eusebiu al Cezareei ( + 339 ), cu cuvântările lui panegirice2.

Marii predicatori ai veacului de aur

1 Pr. Dr. Dumitru Belu, Predica veacului de aur , în „Mitropolia Ardealului”, anul IX ( 1964 ), nr. 1-2, p.118.2 Pr. Victor Popescu, Predica în cultul creştin, în „B.O.R.”, anul 1944, nr. 7-12, p. 223.

4

Eustatie Antioheanul ( +360 ) e lăudat de Sozomen pentru talentul său

de scriitor şi de vorbitor. El spunea că are o frază cizelată, stil ales, expunere

cursivă, conţinut adaptat la scopul urmărit, acestea fiind numai câteva din

calităţile oratorice ale lui Eustatie.

Din Egiptul de Jos e semnalat Isaia . Cuvântările lui se disting prin

caracterul lor practic, simplicitate, prin tendinţele lor ascetice, dar şi prin

adâncimea cugetării.

Omiliile atribuite lui Macarie cel Mare ( + 390 ), se disting prin

cuprinsul lor moral şi ascetic, ptrin gândirea profundă inspirată din filozofia

astoicilor şi neoplatonicilor, aceste omilii fiind adresate călugărilor.

Atanasie cel Mare (+ 373 ), este vestit mai ales prin cuvântările contra

arienilor. Azi sunt socotite ca autentice numai primele trei, ele fiind de

conţinut dogmatic şi se caracterizează prin tendinţa lor polemică. Expunerea

cuvântărilor este dinamică, energică, plină de acţiune, e orientată şi stăpânită

cu măiestrie. Clar şi fără afectare în grai se înalţă cu îndemânare la nivelul

unei remarcabile cugetări teologice.

Sfântul Efrem Sirul ( + 380 ) în cele mai multe omilii ale sale găsim ca

bază sărbătorile Naşterea Domnului, ale Născătoarei de Dumnezeu, ale

Apostolilor şi martirilor. Predica o scria de obicei în versuri care se

caracterizau prin bogăţia imaginaţiei, forţa inspiraţiei, prin compoziţia

poetică. Folosea din plin figurile retorice ( exclamaţii, invocaţii, apostrofe,

antipofora, etc. ); expunerile patetice care mişcau pe ascultători până la

lacrimi. Accentul în omiliile sale este pus uneori pe hiperbolă, mai ales când

vorbeşte despre păcat, pedeapsă, judecată, duhuri rele, etc. Nu urmează întru

totul textul scripturistic, ci obişnuieşte să-l explice liber.

Antonie cel Mare ( + 355 ), deşi n-a avut o pregătire deosebită, s-a

distins prin cuvânt lucrat cu fineţe şi cu frumuseţe – cum zice despre el

Atanasie cel Mare.

5

Dar cei mai vestiţi decât toţi cei amintiţi până acum, mai stăpâni pe

mijloacele oratoriei, ale culturii creştine şi umane au fost fără îndoială cei trei

mari capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi

Sfântul Grigorie Nisanul.

Sfântul Vasile cel Mare trebuie pus în fruntea capadocienilor. Predicile

şi omiliile Sfântului Vasile cel Mare fac începutul predicii practice.

Cuvântările şi omiliile Sfântului Vasile cel Mare se caracterizează prin

gândire vie, credinţa caldă, conţinut duhovnicesc, observaţie fină,

cunoaşterea precisă a problemelor sociale şi a inimii omeneşti, compoziţie

aleasă, expunere atrăgătoare şi unitate metodică. Activitatea predicatorială a

Sfântului Vasile cel Mare nu se resimte de influienţa retoricii profane.

Sfântul Grigorie Nisanul ( + 400 ) a fost fratele Sfântului Vasile cel

Mare. O vreme a fost dascăl de retorică, dar nu se distinge atât prin talentul

oratoric, cât mai ales prin tendinţele lui teoretice şi filozofice. Cuvântările lui

se împart în : etice, istorice, panegirice şi funebre. În cuvântările funebre

urmează - sub raportul formei şi organizării materiei - principiile retoricii

profane.

Sfântul Ioan Gură de Aur ( + 407 ) cel mai de seamă orator şi teolog de

la sfârşitul secolului al IV-lea, predicator prin excelenţă şi un model demn de

urmat prin predicile şi viaţa sa. În predicile sale atinge problemele morale ale

timpului în care a trăit şi prin sfaturile şi îndemnurile sale călăuzeşte spre

mântuire pe creştini, biciund viciile, îngâmfarea, simonia, necinstea,

jurămintele false de la cel mai de jos om până la împărat3.

Sfântul Ioan Hrisostomul întotdeauna în cuvântările sale s-a raportat la

Mântuitorul Hristos şi la Sfinţii Apostoli, şi în mod cu totul special la Sfântul

Apostol Pavel, raportare ce l-a ferit de riscul dizolvării mesajului său

evanghelic.

3 Justinian Dalea, Predica Sfinţilor Părinţi din veacul de aur al Bisericii creştine,în „Glasul Bisericii ”, anul XVII (1958), nr.11, p.1057.

6

II. VIAŢA ŞI ACTIVITATEA

SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

Patria Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu sau Teologul,

era o a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde şi el se numea ,,de

Nazianz”. Părinţii lui erau de bun neam şi cinstiţi, tatăl său avea acelaşi nume

de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în

necredinţă, fiind născut de părinţi necredincioşi, din tată elin şi din maică

evreică, şi amândurora le urma în parte, atât cu rătăcirea elinească, cât şi cu

credinţa iudeilor, precum este credinţa cea rea a ipsistarilor.

Iar maica Sfântului Grigorie, fericita Nona, era creştină drept-

credincioasă, născută din părinţi creştini, crescută din scutece întru dreapta

credinţă şi în frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii. Ea era

bine învăţată, iar prin judecăţile lui Dumnezeu a fost însoţită cu bărbat

necredincios, ca să-l aducă şi pe acela la sfânta credinţă şi să se sfinţească

bărbatul necredincios, după cuvântul apostolului, prin femeia credincioasă,

care lucru s-a şi făcut, şi pentru ca fericita Nona, sfãtuind totdeauna pe

bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu întelepţite şi cu dinadinsul rugându-se

lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a adus la creştinătate cu ajutorul lui

Dumnezeu. Căci i s-a facut bărbatului ei o vedenie în vis ca aceasta: i se

părea că zice cântând cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu le

avea în gura sa, decât numai le auzea de la soţia sa, care adeseori se ruga; iar

el singur nici nu se ruga niciodată, nici nu ştia cum să se roage şi nici nu voia

aceasta. Iar cuvintele care se cântau de dânsul în vis, erau : Veselitu-m-am de

cei ce mi-au zis : În casa Domnului vom merge. Şi cu cântarea aceea a simţit

în inima o mare dulceaţă; apoi, deşteptându-se, s-a veselit şi a spus şi soţiei

sale. Iar ea înţelegând ca singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfânta

7

Biserica, a început mai cu dinadinsul a-l învăţa credinţa creştină şi a-l povăţui

la calea mântuirii4.

Într-acea vreme, s-a întâmplat ca Sfântul Leontie, episcopul Cezareei

Capadociei, care mergea la sfântul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să

vină în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfânta Nona pe bărbatul ei.

Deci, a fost botezat Grigorie chiar de mâinile arhierelului. Iar după

primirea Sfântului Botez, a început viaţa dreaptă şi placută lui Dumnezeu,

precum se cade creştinului celui adevărat şi desăvârşit5.

Şi atât de mult a sporit în dreapta credinţă şi în fapte bune, încât mai pe

urmă a fost ales şi episcop al scaunului din cetatea Nazianzului, de care lucru

se va spune mai pe urmă. Cu un bărbat ca acesta vieţuind fericita Nona în

cinstita însoţire şi dorind ca să aibă copii de parte bărbătească, înălţa

rugăciuni cu dinadinsul Dătătorului tuturor bunătăţilor, ca să-i dăruiască ei

măcar un fiu; pe care l-a făgăduit mai înainte de zămislire, ca altă dată Ana

pe Samuil, ca să-l dea spre slujba lui Dumnezeu, Care i l-a dăruit. Iar

Domnul, care face voia celor ce se tem de El şi ascultă rugaciunile lor, a

împlinit cererea dreptcredincioasei femei şi în vis, prin descoperire

dumnezeiască, înainte i-a arătat pe pruncul ce avea să se nască dintr-însa. Şi a

văzut pe Nona înainte de naşterea fiului ce fel va fi şi el cu asemanarea feţei,

şi chiar şi numele lui l-a ştiut6.

Deci, după o vreme, a născut un copil parte bărbăteascã, şi l-a numit

după numele tatălui său, Grigorie, precum în vis se înştiinţase ea mai înainte.

Şi a dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi purtării Lui de grijă a încredinţat pe

pruncul cel născut, Lui îndată dăruinu-l pe acela ce de la Dânsul l-a luat prin

rugăciune. Însă nu l-a botezat îndată, pentru că era în acele vremuri un obicei,

ca cei mai mulţi creştini să amâne Botezul până la vârsta la care Hristos

Domnul nostru a fost botezat în Iordan de Ioan, adică până la 30 de ani.4 Vieţile Sfinţilor- pe luna Ianuarie,ediţia aII-a, Editura Episcopiei Romanului, 2001, p.554.5 Ibidem., p. 555.6 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. aII-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1994, p. 135.

8

Mai pe urmă însă acel obicei, pentru pricini bine socotite, a fost

înlăturat de acest Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, şi de Vasile cel

Mare, şi de Grigorie de Nyssa şi de alţi mari pãrinţi. Deci, pruncul cel născut,

adică Sfântul Grigorie, nu a fost botezat îndată; ci după obiceiul cel vechi, ce

era între creştini, s-a amânat botezul lui până la vârsta anilor Domnului nostru

Hristos7.

Iar crescând pruncul în casa părinţilor, când a venit la vârstă de copil,

îndată a învăţat carte şi crescând cu anii, creştea şi cu înţelepciunea, pentru ca

era, după numele său: isteţ la minte, deştept şi sârguitor în învãţături, încât

întrecea pe cei mai vârstnici decât el; căci nu îi erau împiedicaţi anii cei

copilăreşti la înţelegerea lucrurilor pe care le învăţau cei în vârstă. Iar

obiceiul lui cel bun în copilãrie se arăta bătrânesc; pentru ca jucăriile

copilăresti şi tot felul de privelişti, le-a urat cu totul, îndeletnicindu-se la cele

mai bune, şi mai vârtos la învăţătură cheltuindu-şi vremea, iar nu în

deşertăciune. Şi după ce a venit mai în vârstă, dreptcredincioasa sa maică îl

învaţă dreapta credinţă cu multe învăţături, spunându-I că el este rod al

rugăciunii; căci cu rugăciuni osardnice l-a cerut de la Dumnezeu şi că, chiar

mai înainte de zămislire, l-a făgăduit la slujba Domnului8

Deci bunul tânăr punea cuvintele cele de maică în inima sa şi i se lumina

sufletul în credinţă, în nădejde şi în dragoste către Hristos, adevăratul

Dumnezeu. Iar întreaga înţelepciune sufletească şi curăţia trupească a iubit-o

foarte mult şi şi-a pus în gând, ca să-şi păzească cu dinadinsul fecioria sa pâ-

nă la sfârşitul său. La aceasta a fost povăţuit, pe de o parte de învăţăturile

cele multe ale maicii sale iubite, iar pe de alta de o vedenie din vis ce i s-a

arătat lui în anii tinereţii, despre care singur mai pe urmă a povestit.

Pentru ca, dormind odată, i se parea că vede stând aproape de sine două

fecioare, îmbrăcate în haine albe, amândouă frumoase la vedere, şi

7 Ibidem, p.136.8 Teodor M. Popescu, Chipuri de mame creştine în educaţia religioasă, în ,,Glasul Bisericii’’,1948, nr. 11-12, p. 26.

9

amândouă de vârstă şi de ani potrivite, însă amândouă neînfrumuseţate cu

podoabele cele din afară; pentru ca nu cu aur, nici cu argint, nici cu

mărgăritare, nici cu pietre de mare preţ şi mărgele scumpe, nici cu haine noi

de mătase, nici cu brâie de aur nu se împodobeau, nici se mândreau cu

frumuseţile feţei, nici cu potrivirea sprâncenelor, nici cu răsfirarea părului,

nici cu altele de acestea, cu care fecioarele cele lumeşti se sârguiesc a vâna

ochii tinerilor, spre a fi plăcute acelora; ci cu haine albe curate fiind

îmbrăcate şi încinse cu cinste, având acoperite nu numai capetele, ci şi feţele

lor, cu broboade subţiri, privind cu ochii în jos şi roşindu-se cu obrajii de

ruşine feciorească. Şi erau pline de curăţenie, iar buzele le aveau ca floarea

trandafirului roşu, şi cu multă tăcere îşi arătau cinstea. Iar el văzându-le, a

simţit mare bucurie în inima sa şi socotea că nu sunt dintre pământeni, ci din

cei ce covârşesc firea omenească9.

Dupa naşterea Sfântului Grigorie, fericita Nona a mai născut şi alt fiu,

anume Chesarie, şi o fiică, Gorgonia, pe care i-a crescut tot în dreapta

credinţă şi învăţătura cărţii. Iar fericitul Grigorie vrând să se deprindă

desăvârşit cu frumoasa vorbire retoricească, cu filosofia scolasticească, şi cu

toată înţelepciunea elinească cea din afară, s-a dus mai întâi în Cezareea

Capadociei, şi acolo petrecând cu cei mai aleşi şi mai învăţaţi dascăli, s-a

deprins în puţina vreme din destul la învăţături: mai întâi că era foarte isteţ la

minte, şi al doilea, pentru că avea multă sârguinţă şi s-a ostenit peste masură.

Iar după ce a stat destulă vreme în Cezareea Capadociei, a plecat în Palestina,

unde erau într-acea vreme vestite învăţături şi avea acolo dascăl pe Fespesie

retorul. Apoi s-a dus în Alexandria, adunând de la mulţi bărbaţi comoara

înţelepciunii şi cu înţelepciunea îmbogãţindu-se10.

După aceasta, vrând să meargă în Atena, s-a suit într-o corabie cu

oameni necredincioşi. Şi plutind el pe noianul mării parteniceşti, s-a ridicat o

mare furtună, încât toţi plângeau deznădăjduindu-se de viaţa lor şi de moartea 9 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 133. 10 Ibidem., p. 134.

10

cea trupească. Atunci şi Grigorie plângea, temându-se de moartea cea

sufletească, de vreme ce nu era încă botezat, ci era numai catehumen; şi îşi

aducea aminte de minunile lui Dumnezeu ce s-au făcut demult cu trecerea lui

Israel prin Marea Rosie, apoi de mântuirea proorocului Iona din pântecele

chitului; şi se ruga lui Dumnezeu cu tânguire, ca să-i izbăvească pe ei de

înecare. Această primejdie provenită din învăluirile mării, s-a descoperit

părinţilor lui în vis, care îndată stând la rugăciune, vărsau lacrimi fierbinţi

către Dumnezeu, cerând ajutor pentru fiul lor ce călatorea pe mare.

Iar Dumnezeu, păzind pe robul său Grigorie spre folosul altora şi

pregătindu-l spre întărirea Bisericii, a îmblânzit acea sălbatică învăluire, a

certat furtuna şi valurile şi s-a făcut linişte pe mare. Şi toţi cei din corabie,

văzându-se mai presus de nădejde mântuiţi de înecare şi scăpaţi ca din

ghearele morţii, au preamărit pe Hristos Dumnezeu; pentru că ştiau, că prin

chemarea numelui Celui Atotputernic şi cu rugăciunea lui Grigorie s-a alinat

marea. Încă şi un tânăr din cei ce împreună călătoreau, care era cunoscut şi

iubit de sfânt, a văzut noaptea, în vremea furtunii, pe maica lui Grigorie,

fericita Nona, umblând pe mare, apucând corabia, când se afunda, şi târând-o

la uscat. Şi a spus la toţi acea vedenie, după ce s-a făcut alinare şi toţi au

mărturisit că este mare ajutător Dumnezeul lui Grigorie; şi au mulţumit şi au

crezut în El. Iar tatăl lui Grigorie, rugându-se în Nazianz cu lacrimi pentru

fiul său Grigorie, iar după rugăciune adormind, i s-a arătat iarăşi altă vedenie,

şi anume: a văzut un diavol pregătind pierzarea lui Grigorie l-a apucat cu

mâinile şi l-a biruit pe diavol. Dintr-această vedenie a cunoscut tatãl

mântuirea lui Grigorie de înecare şi a dat lui Dumnezeu mulţumire, împreună

cu soţia sa11.

Iar Grigorie, după aceea călătorind fără primejdie, a ajuns la Atena, şi

acolo petrecând în învăţătura cea din afară, a fost la toţi de mirare, pentru

ascuţimea minţii sale şi pentru viaţa cea cu întreagă înţelepciune. Apoi, nu 11 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe religioase, Ed. Diecezana, Caransebeş, 2001, p.181.

11

după mult, a mers la Atena şi Sfântul Vasile, pentru învăţătura înţelepciunii.

Şi erau ei amândoi, Grigorie şi Vasile, adevăraţi prieteni şi împreună

vieţuitori. Una le era lor casa şi hrana, unul le era duhul şi aceleaşi

obiceiurile, ca ale unor fraţi de o mamă. Deci, erau amândoi cinstiţi şi slăviţi

în Atena, căci în puţina vreme au întrecut pe dascălii lor iar ucenicii s-au

făcut dascăli dascălilor lor.

În acel timp Constantin, fiul marelui Constantin, împărăţea peste Roma

şi peste greci (337- 361), iar Iulian care mai pe urmă a fost împărat (361-363)

şi depărtat de la Dumnezeu, învaţă cu ei filosofia, la Atena. De aceea,

adeseori zicea Grigorie: ,, O, cât de mare răutate hrăneşte pământul Romei şi

al grecilor!”, pentru că vedea mai înainte ceea ce avea să se întâmple12.

Deci, petrecând Grigorie şi Vasile ani destui în Atena, şi trecând toată

învăţătura desăvârşit, chiar şi mai înalţi decât toată înţelepciunea atenienilor

făcându-se, Vasile s-a dus în Egipt, la părinţii cei de Dumnezeu insuflaţi, ca

să înveţe înţelepciunea cea duhovnicească, precum scrie în viaţa lui. Iar

Grigorie a fost ţinut de atenieni prin rugăminte ca şi dascăl, şi puţin după

Vasile stând acolo, a auzit că tatăl lui a fost ales episcop în Nazianz.

Deci, dezvăluind, s-a întors de acolo în patria tatălui său, după treizeci de

ani de la naşterea sa şi a primit Sfântul Botez chiar din mâinile tatălui său. Şi

voia ca îndată să se lepede de lume, şi să se ducă în pustie; însă oprit fiind de

tatăl său, petrecea lângă dânsul, acasă. Şi şi-a pus rânduiala ca niciodată să nu

se jure, nici să cheme numele lui Dumnezeu în deşert, şi a păzit aceasta până

la sfârşitul vieţii sale. Şi neîncetat stătea la citirea dumnezeieştilor cărţi, apoi,

în gândirea de Dumnezeu petrecând ziua şi noaptea, de multe ori vedea pe

Hristos în vedenie.

Dupa aceea, tatăl său cu sila l-a sfinţit ca preot, în anul 362, şi încă voia

ca să-l facă şi episcop, dar Sfântul Grigorie neprimind vrednicie şi o cinste ca

aceea, şi liniştea monahicească dorind-o, a fugit în taină şi a mers la prietenul

12 Ibidem, p. 182.

12

său, Sfântul Vasile; care şi el era acum preot şi făcuse în Pont o mulţime de

monahi şi scrisese către Grigorie, chemându-l la sine cu dragoste. Deci, iarăşi

amândoi, ca mai înainte în Atena, au început a vieţui împreună, unul pe altul

având ca model de fapte bune şi unul altuia urmând. Deci au scris împreună

pustnicescul aşezământ al monahilor, petrecând acolo Sfântul Grigorie cu

Sfântul Vasile, vreme destulă13.

Apoi murind Chesarie, fratele lui Grigorie, au plâns părinţii foarte mult

după dânsul. Atunci a scris tatăl către Grigorie cu lacrimi, îndemnându-l să se

întoarcă la dânsul, să-i ajute la bătrâneţe; iar fericitul Grigorie, pe de o parte

voind a asculta pe tatăl său, iar pe de alta, văzând nevoia Bisericii, căci atunci

Biserica era foarte tulburată de eresul lui Arie, de care şi tatăl lui Grigorie,

fiindcă era simplu, se vătămase în parte, a mers iarăşi din Pont în Nazianz şi

ajuta pe bătrânul său tată în lucrurile bisericeşti şi în rânduielile casei,

spunându-i despre rătacirea lui Arie şi întărindu-l în dreapta credinţă14.

După moartea împăratului Constantiu, fiul lui Constantin, luând

împărăţia Iulian, s-a împlinit despre dânsul proorocia lui Grigorie; căci mare

răutate a făcut nelegiuitul acela, lepădându-se de Hristos şi radicând prigonire

asupra Bisericii Lui. Aceluia se împotrivea Sfântul Grigorie cu multe şi

înţelepte scrisori ale sale, văzându-i rătăcirea şi pierzătoarea înşelăciune

idolească, precum şi basmele elineşti cele mincinoase. Şi nu mult după aceea,

murind acel rău călcător de lege, după dânsul a luat împărăţia drept

credinciosul creştin Iovian (363- 364), şi iarăşi a înflorit credinţa lui Hristos15.

Iar după Iovian, urmând la împărăţie Valens arianul (364-378) şi pe

mulţi vătămându-i cu credinţa cea rea, a tulburat Biserica lui Hristos; pentru

cã acum şi ariepiscopul Eusebiu, fiind neiscusit în Scriptura cea

13 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Studiile Universitare ale Părinţilor Capadocieni, în ,, Studii Teologice ”, anul VII (1955), nr.9-10, p.537.14 Magistrand Constantin I. Corniţescu, Sfântul Grigorie de Nazianz despre familia sa, în ,, Studii Teologice”, anul XVI (1964), nr. 5-6, p. 360.15 Ibidem, p.361.

13

dumnezeiască, a început a se clătina cu mintea, îndoindu-se de dreapta

credinţă.

De aceasta înştiinţându-se Sfântul Grigorie, a scris către dânsul,

sfătuindu-l să roage pe Sfântul Vasile, ca să se întoarcă din Pont în Cezareea,

spre a fi ajutor împotriva celor răucredincioşi. De asemenea, a scris şi

Sfântului Vasile, sfătuindu-l prieteneşte şi rugându-l ca, nepomenind mania

cea de dinainte a lui Eusebiu asupra lui, să meargă în Cezareea , şi să ajute

celor fără de ajutor, iar Biserica cea clătinată de arieni, iarăşi să o întărească.

În anul 371, Sfântul Grigorie este făcut de către Sfântul Vasile episcop

de Sasima, pentru că la Tiana era mitropolit Antim, unul dintre adversarii săi.

Însă Sfântul Grigorie nu s-a dus la Sasima pentru că o asemenea misiune l-ar

fi stingherit în dorurile sale după viaţa contemplative, dar şi pentru că

localitatea Sasima i se părea insuportabilă16.

El ne vorbeşte despre retragerea sa în mănăstirea Sfânta Tecla , la

Seleucia, care are loc după moartea tatălui său, a bătrânului Grigorie, în anul

374. Dar la stăruinţele unei delegaţii de ortodocşi venită de la Constantinopol,

în 378, după moartea împăratului Valens şi la îndemnul Sfântului Vasile,

Sfântul Grigorie pleacă, în 379, la Constantinopol spre a regrupa şi a reface

Biserica ortodoxă de acolo. El deschide o capelă în casa unei rude, unde

oficia şi rostea predicile sale care erau foarte apreciate.Viaţa sa exemplară şi

talentul său oratoric deosebit, au grupat în jurul său elita intelectuală a

capitalei. În capela aceasta, numită în mod simbolic Învierea , Sfântul

Grigorie rosti celebrele sale ,,Cuvântări teologice ’’ care sunt în număr de

cinci şi care i-au adus, mai târziu, numele de Teologul. Auditoriul căruia i-au

fost adresate este al unui oraş mare, cu pieţile lui publice, cu sărbătorile, cu

cursele şi cu spectacolele lui. Ele expun şi apără învăţătura trinitară,

împlinind misiunea pe care şi-a asumat-o venind în acest oraş. După

împăratul arian Valens, creştinii ortodocşi deveniseră un grup mic. Acesta

16 Pr. Prof. Ioan G. Coman, op.cit., p.539.

14

fiind ucis în războiul din Adrianopol (la 9 august 378 ), fratele său Graţian,

care era deja împăratul Occidentului, a predat partea de Răsărit a imperiului

unuia din generalii săi, Teodosie (19 ianuarie 379 ), care s-a manifestat ca

apărător deschis al Ortodoxiei. Comunitatea ortodocşilor l-a rugat atunci pe

Grigorie, cunoscut ca celebru teolog şi ca mare predicator, să vinã la

Constantinopol din Seleucia, ţinutul Isauriei, unde, deşi hirotonit episcop, se

retrăsese la 375. După unele ezitări, Grigorie veni la începutul lui 379. Avea

atunci 50 de ani. Cuvântările acestea se pare să fi fost rostite între iulie şi

noiembrie 38017.

Fără să numească pe adversarii pe care îi combate în aceste ,,Cuvântări “

se ştie că ei sunt aderenţii lui Eunomie de Cyzic, sau acesta însuşi. Acesta era

un urmaş al lui Arie, care considera pe Fiul lui Dumnezeu o creatură. Ca şi

Grigorie de Nyssa şi Teodoret, Grigorie de Nazianz îl denunţa pe Eunomie

(neindicat cu numele ) ca pe cel ce a prefăcut misterul dumnezeirii într-o

tehnologie sau dexteritate de limbaj, expresie a unei virtuozităţi logice.

Ucenic al lui Aetie, şef al Arienilor extremişti ( anomei ), Eunomie

apare la 360, ca diacon, la un Sinod din Constantinopol, fiind adjunct al lui

Aetie. Urmând lui Aetie, se agita la Cyzic, unde era episcop, când la

Constantinopol, grupând în jurul lui, ca un şef de sectă, pe cei ce se

despărţeau de Biserică18.

În 383, împăratul Teodosie îl alungă din Constantinopol, în Capodocia,

unde a murit între 394 şi 395. El a dezvoltat o foarte bogată activitate

teologică, dar spre deosebire de ceilalţi trei capadocieni (Vasile, Grigorie de

Nyssa, Grigorie Teologul) susţinea cu putere arianismul pe care cei trei s-au

văzut obligaţi să-l combată. E în aceasta o contradicţie. Cum ar avea o lume

creat o cunoştinţă exactă a Celui necreat ? Contribuţia aceasta provenea dintr-

o confuzie ce o făcea Eunomie între naştere şi creaţie. Dacă Dumnezeu Tatăl 17 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381), Învăţătura despre Sfântul Duh şi Biserica, Simbolul Constantinopolitan, în ,,Studii Teologice’’,anul XXI (1969), nr. 5-6, p. 335.18 Ibidem., p. 336.

15

e nenăscut, iar Fiul e născut, Fiul nu mai e de o fiinţă cu Tatăl. Naşterea Lui e

una cu crearea Lui. Se făcea o gravă confuzie în această teorie a lui Eunomie.

Fiul fiind născut, e neasemenea Tatălui. De aceea adepţii lui Eunomie se

numeau anomei, ei nu admiteau ca Fiul cel Unul Născut poate fi fără început,

ca şi Tatăl. Ei socoteau că Fiul are un început, deci vine la existenţa în timp.

Dar prin aceasta introduceau timpul în toată dumnezeirea. Apărea aici o nouă

contraindicaţie : Dumnezeu e Creatorul tuturor, chiar al Fiului19. Dar îi

comunica acestuia puterea creatoare, însă nu şi participarea la fiinţa Sa. Fiul

este în aceasta neasemenea cu Tatăl. Iar prin aceasta e coborâtă însăşi

valoarea omului în faţa lui Dumnezeu. Căci unirea cu Hristos nu mai este o

unire cu Dumnezeu.

Sfântul Grigorie pune în evidenţă contradicţiile şi neajunsurile doctrinei

lui Eunomie, apărând stăruitor deofiinţimea lui cu Tatăl.

Sfântul Vasile a consacrat trei cărţi în combaterea ,,Apologiei” lui

Eunomie (Contra Eunomium). Acesta i-a răspuns cu o ,,Apologie a

Apologiei”, ceea ce l-a făcut pe Grigorie de Nyssa, fratele lui Vasile, să intre

şi el în lupta împotriva lui Eunomie. Prin Cuvântările din această carte îi

răspunde şi Grigorie de Nazianz.

Din respingerile celor trei mari capadocieni se poate cunoaşte în linii

mari teologia lui Eunomie. După el, raţiunea umană poate cunoaşte şi

exprima pe Dumnezeu. Căci prin ea, omul poate cunoaşte pe Dumnezeu cum

El însusi se cunoaşte. Omul chiar poate exprima pe Dumnezeu prin limbajul

lui, căci acest limbaj este un produs al lui Dumnezeu. Cuvintele ne relevează

adevărul lucrurilor şi al lui Dumnezeu aşa cum este. De aceea în ,,

Cuvântarea 28”, Sfântul Grigorie expune limitele cunoaşterii lui Dumnezeu

de către om20. Isbânda sa misionară contra arienilor-anomei creştea. Dar

bunătatea sa i-a adus şi neplăceri, ca aceea provocată de încercarea nereuşită

19 Ibidem., p. 369.20 Sfantul Grigorie de Nazianz, Cuvântul la Cincizecime ( Rusalii ), trad. din greaca de Gh. Tilea în ,,Glasul Bisericii’’, anul XXI (1962), nr. 5-6, p. 445.

16

a lui Maxim Cinicul de a uzurpa prin viclenie şi complot scaunul episcopal al

Capitalei. Munca lui, virtuţile lui de monah cu viaţa severă, succesele lui

misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al cetăţii

de către însuşi împăratul Teodosie la 27 noiembrie 380. Sinodul II ecumenic,

care se deschide în mai 381 la Constantinopol, confirma alegerea Sfântului

Grigorie ca episcop de Constantinopol şi el a fost instalat de Meletie al

Antiohiei. După moartea acestuia, care a survenit între timp, Sfântul Grigorie

a fost chemat la preşedenţia sinodului probabil graţie prestigiului său

crescând sau graţie Canonului 3 al acestui sinod, care prevedea primatul de

onoare al episcopului de Constantinopol21.

Sosirea episcopilor egipteni şi macedoneni, întârziaţi, a pus problema

canonicităţii alegerii Sfântului Grigorie. I se reprosează că el era deja episcop

de Sasima. Sfântul Grigorie şi-a dat demisia şi, după o cuvântare de rămas

bun către Biserica din Constantinopol, pleacă, în iunie 381, în Capadocia. A

venit în Nazianz, unde a condus câtva timp treburile episcopiei, încă vacantă.

După ce în 383 a hirotonit aici ca episcop pe o rudă a sa, Eulalius, Sfântul

Grigorie s-a retras în locul său natal, Arianz, unde şi-a petrecut ultimii ani din

viaţă, în rugăciune, studiu şi facerea de poezii. A trecut la cele veşnice în 390,

la aproximativ 60 de ani de viaţă.

Sfântul Grigorie e una din cele mai mari podoabe ale literaturii şi

gândirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie

nu era înzestrat cu calităţile omului de acţiune, ci avea un temperament

nehotărât şi o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit simţ al

problemelor teologice, o mare înclinare pentru viaţa ascetică, o înaltă nobleţe

sufletească şi un excepţional talent oratoric şi literar22.

21 Ibidem, p.540.

17

III. OPERA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

Opera Sfântului Grigorie de Nazianz sau Teologul este întinsă, bogată

şi variată. Ea este scrisă în proză şi versuri, împărţindu-se în Cuvântări,

Poeme şi Scrisori.

Cuvântările sau discursurile în număr de 45 se întind, cronologic, de

la 362 la 383. Dintre aceste cuvântări, una singura poate fi socotită exegetica:

a XXXVII-a la Matei 19, 1-12, despre căsătorie şi feciorie, şi o singură

cuvântare morală: a XIV-a : Despre dragostea faţă de săraci. Majoritatea

cuvântărilor sunt cu caracter dogmatic, liturgic şi ocazional, fiind împărţite

după cum urmează:

22 Nicolae Mladin,Sfinţii Trei Ierarhi, dascăli ai Ortodoxiei, în ,,Telegraful Român’’, anul 1949, nr.4-5, p12..

18

a). Cuvântări dogmatice;

b). Cuvântări la sărbători mari;

c). Necrologuri;

d). Panegirice în cinstea sfinţilor;

d). Cuvântări ocazionale.

1.Cuvântări dogmatice: ,,Cele cinci cuvântări teologice’’ -au fost

rostite de Sfântul Grigorie în anul 380 la Constantinopol, în capela

Învierii ,contra arienilor.

Cuvântarea I tratează despre condiţiile necesare studiului teologiei.

Acest lucru nu poate fi fãcut de oricine, în faţa oricui şi tratând despre orice.

Teologia cere o înaltă puritate morală şi duhovnicească. Învăţătura despre

Dumnezeu, Sfânta Treime, întrupare, mântuire, Sfintele Taine, este socotită

dogma şi asupra ei nu se poate filosofa. În shimb, învăţătura despre lume sau

lumi, despre materie, despre suflet, despre firile intelectuale superioare şi

inferioare, despre înviere, despre judecată, despre răsplată, despre patimile lui

Hristos se poate filosofa. A reuşi în discuţia unor asemenea probleme, e un

lucru folositor, nu a reuşi e primejdie23.

Cuvântarea a II-a vorbeşte despre Dumnezeu în sine: existenţa, firea şi

atributele Lui. Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale raţională ( contra lui

Eunomiu). Despre Dumnezeu se poate şti sigur numai cã existã, dar ce este El

în sine, nu se poate cunoaşte. Existenţa lui Dumnezeu se dovedeşte cel mai

bine prin fãpturile lumii vãzute, sau cum zice Sfântul Grigorie, prin partea de

dinapoi a lui Dumnezeu24.

Cuvântările a-III-a şi a IV-a tratează despre Fiul, despre deofiinţimea

lui cu Tatăl şi combat obiecţiunile şi textile biblice pe care se sprijineau

arienii.

Cuvântarea a V-a vorbeşte despre Sfântul Duh, care este a treia persoană

a Dumnezeirii, existând nu prin naştere, ci prin purcedere.23 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Patrologia, p.178. 24 Ibidem, p.179.

19

2.Cuvântări-Panegirice în cinstea sfinţilor : în cinstea Macabeilor, în

cinstea lui Ciprian de Antiohia, în care Sfântul Grigorie confundă pe Sfântul

Ciprian de Cartagina cu magicianul şi apoi martirul Ciprian din Antiohia; în

cinstea Sfântului Atanasie.

3.Cuvântări-Necrologuri, în număr de patru : la moartea fratelui său

Cezar , la moartea surorii sale Gorgonia, la moartea tatălui său, la moartea

prietenului său , a Sfântului Vasile cel Mare25.

Sfântul Grigorie este creatorul acestui gen literar în literatura patristică,

modelele sale fiind apreciate şi de către păgâni.

4.Două invective - Cuvinte de înfierare - Contra lui Iulian Apostatul,

scrise în anul 363, după moartea lui Iulian-împărat al Imperiului Roman, dar

pe care Sfântul Grigorie nu le-a rostit. Aceste cuvântări , unice în genul lor,

apară superioritatea creştinismului faţă de păgânism şi critică sever unele

măsuri odioase luate de împăratul apostat.

5.Cuvântări în ocaziuni personale–dintre acestea se distinge cuvântarea

numită: Cuvânt de apărare pentu fuga sa în Pont, rostită cu prilejul întoarcerii

sale din Pont, după ce fusese hirotonit preot şi fugise de această cinste.

Rostirea ei a avut loc probabil la Paştele anului 362. Cuvântarea este un

adevărat tratat despre preoţie , în care arată răspunderea , maiestatea , dar şi

caracterul înfricoşător al acestei taine şi misiuni.

Altă cuvântare importantă este cea de despărţirea de credincioşii sãi

după demisia din postul de arhiepiscop al Constantinopolului. Această

cuvântare a ţinut-o Sfântul Grigorie în faţa celor 150 de episcopi ai Sinodului

II ecumenic, şi a întregii sale turme ortodoxe26.

Opera poetică a Sfântului Grigorie de Nazianz este întinsă şi variată.

Ea a fost elaborată în singurătatea de la Arianz între anii 383 şi 389. Scopul

poeziei Sfântului Grigorie este multiplu: să scoată întărire şi învăţătura pentru

25 Magistrand Gheorghe Drãgulin, Panegiric la Sfântul Grigorie de Nazianz, în ,,Glasul Bisericii”, anul XVI (1957), nr.1, p.22.26 C. Erbiceanu, Sfântul Grigorie de Nazianz supranumit şi Teologul, în ,, B.O.R.”, 1885, nr.2, p.131.

20

sine şi pentru alţii din viaţa trăită, să desfete pe tinerii creştini servindu-le

dogmele prin dulceaţa artei, sã combată pe eretici, în special pe apolinarişti,

care se foloseau de poezie în propaganda lor, să demonstreze păgânismului ca

şi creştinii pot folosi arta poetică, şi în fine , că autorul mângâie ca lebăda

bătrână, povestindu-şi sie-şi soborul aripilor sale . Sfântul Grigorie a scris

507 poezii cu un total de 18.000 de versuri împărţite de mauri în două cărţi:

I. Poeme teologice în două secţii: a). dogmatice (38) ; b). morale (40);

II. Poeme istorice în două secţii: a). despre sine (206); b).despre alţii,

cele mai scurte epigrame (94) şi epitafe(129).

Poemele teologice cânta cel mai adesea puterea , slava şi bunătatea

divină, dar mai ales Sfânta Treime. Cele mai reuşite sub raportul formei sunt

poemele istorice, din care cele autobiografice au un veritabil farfum liric, cel

mai adesea cu o notă profound elegiacă27. Elementele autobiografice au o

deosebită importanţã pentru reconstruirea vieţii poetului şi a fizionomiei

unora din capitolele de seamă ale culturii şi moralei timpului. Poemul

despre ,,Viaţa sa’’, este conceput aproape ca o dramă.

Srisorile Sfântului Grigorie de Nazianz sunt foarte importante prin

forma şi arta lor. Ele sunt în număr de 245, sunt aproape din aceeaşi epocă cu

poezii scrise în anii 383, 389 şi 390, cu excepţia scrisorilor 51 şi 54, scrise în

jurul anului 365, şi în care este vorba de o colecţie epistolară a Sfântului

Vasile şi a Sfântului Grigorie pregătită de acesta din urmă. Unele dintre ele

( 101 si 102 ) au caracter dogmatic şi sunt adresate preotului Cledoniu, iar cea

cu numarul 202 este adresată preotului Nectarie, şi sunt îndreptate împotriva

apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul prezintă teoria artei

epistolare, pe baza a trei principii: concizie, claritate şi graţie.

Testamentul Sfântului Grigorie de Nazianz redactat în anul 381 la

Constantinopol, în care donează toată averea Bisericii din Nazianz , spre a fi

întrebuinţată în folosul săracilor. Doctrina Sfântului Grigorie are o importanţă

27 Ibidem, p.133.

21

deosebită atât prin precizia şi claritatea formulelor, cât şi progresul ei faţă de

aceea a contemporanilor .

Sfântul Grigorie are o interesantă teorie a cunoaşterii lui Dumnezeu,

care, în liniile ei mari, nu se deosebeşte de a celorlalţi Capadocieni. Legea

naturală şi privirea noastră asupra lumii ne arată că existã Dumnezeu,

Creatoare şi susţinătoare a lucrurilor. Existenţa şi ordinea lumii nu pot fi

produsul întâmplării, ci opera lui Dumnezeu. Raţiunea cea de la Dumnezeu

înnăscută nouă tuturor, prima lege în noi, ne duce de la cele văzute la

Dumnezeu. Dar nimeni nu ştie ce este Dumnezeu în firea şi în fiinţa sa. Vom

şti aceasta numai atunci când elementul divin din noi: mintea şi raţiunea

noastră , se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la arhietip28.

Sfântul Grigorie este clasic şi normativ cu privire la adevărurile

despre Sfânta Treime şi despre întruparea Domnului, Sfântul Grigorie este

prin excelentă teologul dogmei Sfintei Treimi. El stabileşte, cel dintâi,

raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi şi specificul fiecăreia dintre ele:

Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au comun: fiinţa, necreerea şi dumnezeirea; Fiul şi

Sfântul Duh au comun faptul că sunt din Tatăl; Tatăl are specific nenaşterea,

Fiul are ca specific naşterea, iar Sfântul Duh are ca specific purcederea

28 Pr. Grigorie Cristescu, Sfântul Grigorie Teologul, în ,,Studii Teologice”, 1932,nr.2, p.29.

22

1. NECROLOGUL

In creştinism, primul care a folosit Necrologul, care înseamnă cuvântare

religioasă rostită de preotul slujitor la înmormântarea unui credincios şi în

care face referire la viaţa şi activitatea pe care a desfăşurat-o credinciosul,

este Sfântul Grigorie de Nazianz, fiind socotit „creatorul acestui gen literar în

literatura patristică”29.

De la Sfântul Grigorie de Nazianz, ni s-au păstrat următoarele

necroloage: Cuvântare la moartea fratelui său, Cezar, rostită în prezenţa

părinţilor săi; Cuvântare la moartea surorii sale Gorgonia; Cuvântare la

moartea tatălui său, în prezenţa Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul

Cezareei Capadociei; Cuvântare la moartea Sfântului Vasile cel Mare.

29 Pr. Prof. I. G. Coman,op. cit. , p.180.

23

Cel mai imporatnt Necrolog este acela rostit la moartea Sfântului

Vasile cel Mare ( + 379 ), la doi ani după decesul marelui său prieten , adică

în anul 381.

Cât e de greu - zice Sfântul Grigorie - să-ntocmeşti o cuvântare

potrivită pentru acela care şi-a făcut propovăduire scopul vieţii sale. În treacăt

arată că dacă a întârziat cu rostirea cuvântului de cinstire aceasta s-a datorat

faptului că a fost angajat în altă parte în acţiunea de apărare a izbăvitoarei

învăţături creştine.

Înaintaşii Sfântului Vasile au fost vestiţi prin activitatea lor pentru

obşte, dar şi prin evlavia lor. De la ei a primit Vasile multe daruri prin

instrucţie şi educaţie, pe care şi le-a desăvârşit apoi prin străduinţa proprie la

şcolile din Cezareea, Constantinopol şi Atena, remarcându-se peste tot, nu

numai prin râvna pentru dobândirea cunoştinţelor, dar şi mai ales prin

seriozitatea şi tăria caracterului său moral.

După ce aminteşte cu duioşie despre adânca prietenie care l-a înfrăţit

cu Sfântul Vasile încă de la Atena, şi după ce relevă împrejurările în care

prietenul său a ajuns preot, apoi episcop, vorbitorul înfăţişează însuşirile de

conducător bisericesc ale marelui ierarh. Dârzenie împotriva nedreptăţilor

celor de sus; apărător al eparhioţilor săi oropsiţi; ctitor a numeroase instituţii

de asistenţă socială; luptător contra lăcomiei cămătarilor şi a celor bogaţi, iată

câteva numai din virtuţile relevate de Sfântul Grigorie ca aparţinând Sfântului

Vasile cel Mare. Care, cum zice autorul necrologului, nu s-a mulţumit să

ridice mâinile în sus şi să ceară a fi scăpat de strâmtori şi necazuri, ci la

rugăciune a adăugat scrisul, călătoriile şi fapta, munca, încordările sale. A

fost mereu preocupat de cei suferinzi, de puritatea credinţei şi de sfinţenia

vieţii sale şi a celor din jur.

La moartea Sfântului Vasile jalea a fost mare. L-au jelit nu numai

credincioşii de aproape dar şi cei de departe. Nu numai creştini, ci şi iudei şi

24

păgâni dintre care unii au făcut drum lung numai să-i poată aduce un ultim

omagiu.

După moarte, Sfântul Vasile s-a sălăşluit în cer unde aduce jertfă şi se

roagă pentru cei din viaţa aceasta. Ochii tuturor credincioşilor să fie

îndreptaţi asupra lui ca asupra unei legi vii. Păstoriţii lui să se lase călăuziţi şi

mai departe în viaţă, de duhul păstorului lor.

Sfântul Grigorie de Nazianz încheie acest necrolog cu implorarea

adresată Sfântului Vasile, să facă rugăciuni pentru cei rămaşi în viaţa aceasta.

Izvorul principal al vieţii şcolare şi universitare a marilor Părinţi capadocieni,

scriindu-l, Sfântul Grigorie a turnat în acest necrolog şi pagini dense de

autobiografie. Necrologul precum şi alte scrieri autobibliografice ale

Sfântului Grigorie au uneori neajunsul de a fi prea poetice, exagerând sau

împodobind cu exces unele situatii şi detalii din viaţa studenţească a celor doi

tineri, în special în perioda când aceştia se aflau la Atena, dar acestea sunt

scuzabile deoarece au fost folosite într-un necrolog, şi nu unul oarecare, ci

un necrolog în cinstea unei mari personalităţi şi mai strălucit personaj al

timpului, în speţă Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei

Capadociei. Inima duioasă a Sfântului Grigorie care fusese deja arhiepiscop

de Constantinopol, pune aripi de aur amintirilor luminoase din viaţa

studenţească după care tânjea: ,, Şi acum îmi dau lacrimile când îmi aduc

aminte!”30

Tot în necrologie găsim recomandările pe care Sfântul Vasile le dă

nepoţilor săi studenţi, atât sub raport al cunoştinţelor literare, cât şi sub acela

al informarţiei morale, fiind aplicate şi trăite la o înaltă formă spirituală de

către înşişi cei doi colegi şi prieteni, Vasile şi Grigorie.

30 Pr.Dr.Dumitru Belu,Cu privire la Necrolog, în Mitropolia Ardealului, anul X ( 1965 ), nr.4-6, p. 356.

25

Tonul sobru şi forma elegantă a tratatului arată intenţia autorului de

a instrui şi de a cuceri pe adresanţi, iar asprimea anumitor consideraţii sau

termeni denotă pe ruda apropiată- educator şi pe episcop31.

2. POEZIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit şi Teologul, unul dintre

membrii treimii capadociene, supranumit şi << gura care vorbeşte >>, a fost o

podoabă între literaţi pe care i-a produs cultura secolului IV al erei creştine.

Nici Sfântul Vasile cel Mare, şi nici Sfântul Ioan Gurã de Aur, cei doi colegi

ai săi din trinitatea << marilor dascăli ai lumii şi ierarhi >> , nu egalează pe

Sfântul Grigorie în grija minuţioasă şi plăcerea profundă a artei cuvântului.

Conştient de aurul credinţei şi teologiei sale. Sfântul Grigorie se osteneşte să

le exprime în forme vrednice de el, făcându-o în proză prin arta retoricii, dar

31 Nicolae Tomaziu, Panegiric la Sfinţii Trei Ierarhi, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXIX(1953), nr. 10-11, p.91.

26

o face şi în poezie, prin arta poetică, una din cele mai vechi şi mai glorioase

cuceriri ale culturii elenice.

Sfântul Grigorie cunoştea bine poezia greacă de la Homer , Pindar şi

tragici până la ultimul epigon sau decadent al spiritualităţii elenistice şi până

la cei mai recenţi reprezentanţi ai literaturii creştine. El îi studiase pe marii

poeţi păgâni în şcolile profane ale timpului. Plângea inima în el atunci când

vedea că literatura creştină nu-şi găsea corespondentul în literatura profană

elenă. Lucrul îl intriga cu atât mai mult cu cât pe de o parte păgânii se puteau

mândri cu un vechi şi bogat patrimoniu poetic, pe care nu odată îl opuneau cu

dispreţ simplităţii şi lipsei de eleganţă creştină, iar literele creştine, pe de altă

parte, nu dădeau încă semne de răsad şi roadă poetică bogată. La rândul lor,

ereticii de toate categoriile creeau piese literare variate în care-şi exprimau

credinţa şi evlavia lor. Arie făcea propagandă pentru erezia sa în poemul

dogmatic intitulat Thalia, din care Sfântul Atanasie transcrie câteva pasagii

pe care le analizează. Apolinariştii la rândul lor alcătuiau psalmi care sunau

contrar psalmilor lui David şi compuneau poezii şi alte lucrări pe care le

socoteau drept al treilea Testament. Se ştie ce semne şi cântări executau

eunomienii la Constantinopol pe vremea patriarhatului Sfântului Ioan Gură

de Aur.

Scriitorii ortodocşi sau cei care lucrau mai mult sau mai puţin sub

patrimoniul Bisericii nu aveau şi o creaţie poetică deosebită. În afară de

frumoasa poezie- imn, de la sfârşitul Pedagogului lui Clement Alexandrinul,

de poemul despre pasărea fenix aparţinând lui Lactanţiu, de unele versuri din

Laudes Domini şi de unii hexametric din Juvencus, literatură creştină

neeretică nu cunoaşte alte creaţii poetice impunătoare până la jumătatea

secolului IV. Începând de aici înainte apar sciitori făuritori de versuri în

persoana Sfântului Efrem Sirul şi a altor scriitori sirieni ca Cyrillonas, Bălai,

în persoana Sfântului Ilarie, a Sfântului Ambrozie, a Sfântului Niceta de

27

Remesiana, a lui Sinesiu de Cyrene, a lui Pulin de Nola, a Probei, a lui

Prudenţiu şi mai ales a Sfântului Grigorie de Nazianz.

Motivele care l-au determinat pe Sfântul Grigorie de Nazianz să scrie

poezii sunt de ordin general: dezgustul său faţă de nesfârşita proză

contemporană scrisă şi de păgâni şi de unii creştini şi care, cel mai adesea, nu

avea nici o valoare. Era o literatură de vorbe goale care consumă în mod

inutil timpul cititorilor. Tematica era uşoară, iar ideile sau principiile erau

apreciate. Literatura aceasta în proză putea fi oprită pe două căi: întâi

schimbându-i orientarea, adică izvorul de inspiraţie, înlocuind efemeritatea,

pur umană, cu Sfânta Scriptură, izvor de puritate, de lumină şi de adevăruri

veşnice; în al doilea rând consacrându-se poeziei, pentru care se cerea şi se

cere multă cheltuială de energie şi capacitate întru lustruirea versului. Poezia

frânează năvala puhoiului de cuvinte în proză. Ea cere arcuirea unor lumi sau

unor fapte ideale pe care nu le poate concepe orice prozator, care deobicei stă

nu numai cu picioarele, ci şi cu capul pe pământ. Poetul creează o lume nouă

a cărei arhitectură din piloni şi din arcade de sori şi de luceferi şi durează nu

din blocurile de lut ale prozei, ci din nestematele spiritului şi din luminile de

fulger ale viziunii dincolo de veac. Poezia e un palat a cărui construcţie cere

şi plan şi material şi meşteri aleşi cu scumpătate. Poezia creştină, mai mult

decât poezia în general, impune sobrietate, gravitate şi smerenie. De aceea

Grigorie scriind versuri nu va cădea în greşeala de a o face pentru a salva

deşartă sau Gloria goală, aşa cum procedează ceilalţi şi cum el însuşi este

acuzat că ar preconiza. El cere ca să nu-i cadă aşa de jos cuvântul dat de

Dumnezeu. Substanţa poeziei creştine fiind dumnezeiască, se impune ca

expresivitatea ei artistică să se ridice până la piscul acestei substanţe. Cu alte

cuvinte, forma literară va fi ca o harfă îngerească executând o melodie

divină32.

32 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz, în ,,Studii Teologice.”, anul XLVI (1994), nr.46, p.12.

28

Aceste consideraţii arată că Grigorie avea conştiinţa vie a rolului său

deosebit în procesul care se schiţa, şi anume al stăvilirii prozei de calitate

îndoielnică prin ridicarea digului poeziei sale, care însemna nu numai o

încercare de ridicare a prozei, ci şi un capitol nou, luminos, în cadrul culturii

care se predica. Un capitol care contrasta cu capitolul corespunzător din

cultura păgână: în timp ce poezia păgână voia să placă oamenilor, poezia

Sfântului Grigorie nu voia să placă oamenilor, ci lui Dumnezeu33.

În al doilea rând, Sfântul Grigorie enumera urmatoarele mobile poetice

personale:

1. Înfrânarea abundenţii cuvintelor sale, elementul pe care l-am

menţionat deja printre mobilele generale şi pe care autorul nostru şi-l aplica

sieşi. Cu aceasta Sfântul Grigorie recunoaşte într-un anumit fel că era şi

bolnav de puhoiul verbal al prozatorilor contemporani şi încerca să-şi

înfrâneze acest puhoi prin corsetul versificaţiei din versul 37 înseamnă <<

muncind versul >>, adică depunând toate eforturile posibile pentru o

elaborare şi expresivitate poetică vrednică de numele de poezie ca scriind să

nu compună multe, pentru ca Sfântul Grigorie e înspăimântat de cantitatea

mare în operele scrise, cantitate care e întotdeauna sau aproape întotdeauna în

paguba calităţii. Sfântul Grigorie ştie că el scrie sau poate scrie mult. Într-o

poezie îndreptată împotriva vestitului Maxim Cinicul, autorul nostru

precizează că acest << câine >> egiptean scrie şi el şi încă scrie împotriva

Sfântului Grigorie: << Scrii împotriva unui om în a cărui fire stă scrisul aşa

cum în firea apei stă să curgă, iar în a focului să încălzească… Prietene,

provoci un cal la mers uşor, cu mâna slabă îmboldeşti un leu >>. Comparaţii

care au uitat puţin de smerenie, dar care subliniază productivitatea bogată a

geniului literar Gregorian. Arta poetică va restrânge abundenţa poetică.

2. Poezia ca instrument de educaţie pentru tineri şi pentru cei ce se

ocupă cu literatura. Principiul acesta e vechi şi practicat de literatura tuturor

33 Ibidem, p.14.

29

popoarelor. Îl găsim formulat expres în piesa Broaştele a lui Aristofan. Poezia

face atrăgătoare şi plăcute adevărurile, îndemnurile sau idealurile prezentate

de ea. Ceea ce în proză este sau pare greu, în poezie devine plăcut şi

interesant. Poezia îndulceşte severitatea poruncilor dumnezeeşti şi le face

accesibile; ea e ca o doctorie placută care duce la roade folositoare prin

persuasiunea poetică, prin docilitatea pe care o răspândeşte în suflet. Poezia e

necesară pentru tineret şi pentru celelalte vârste ca mijloc de destindere: dacă

nu va putea mai mult, ea va înlocui cel puţin cântările vocale şi sunetele lirei;

coarda întinsă a lirei doreşte să fie slabită, în sensul că oamenii au nevoie de

destinderea placută pe care o oferă poezia. Poezia e ca un joc pentru sufletul

omenesc, iar poezia creştină pe care o oferă Sfântul Grigorie e menită să

ferească tineretul de primejdii, atunci când caută frumosul. Căci tineretul şi

oamenii în general caută frumosul; pentru a nu se alipi de frumosul păgân,

Grigorie cheamă pe tineri spre frumuseţea creştină. Iar frumuseţea creştină e

o desfătare serioasă care duce la comuniunea cu Dumnezeu. Educaţia prin

poezia creştină n-aduce o schimbare instantanee; procesul acestei educaţii

este îndelungat şi roadele depline trebuiesc aşteptate mai târziu. Pentru

moment, Grigorie recomandă un contact superior între tineret şi poezie, un

contact prin care nobleţea poeziei să pătrundă încetul cu încetul în sufletele

tinere. Când, cu timpul, frumuseţea va prinde tărie, trăgând de dedesubt

frumosul, aşa cum tragem - în construcţiile arhitectonice – susţinătoarele

bolţilor, vom rămâne cu binele însuşi. Sub forma fumosului poetic creştin se

elaborează binele moral, virtutea, în aşa fel încât când se dă la o parte

fenomenalitatea estetică să rămână frumosul moral, adică binele. E, în fond,

vorba de vechiul ideal elenic al kalokagathiei, adică de îmbinarea perfectă

dintre frumos şi bine, dar, în cazul Sfântului Grigorie, ambele aceste

elemente sunt creştinate. Sfântul Grigorie era prea îmbibat de cultura elenică

pentru a renunţa uşor la unul din elementele idealului umanist care i s-a

propovăduit în tinereţe şi anume la rolul puternic jucat de arta poetică în

30

formarea omului. El nu preconizează arta pentru artă, ci arta pentru folosul

real care se poate scoate din ea prin influenţa ei asupra omului. Autorul

nostru ştia că toţi cei dinaintea lui şi cei de după el ce rol înseamnat joacă arta

în viaţa omului34.

Creştinismul secolului IV nu putea condamna arta, cum nu putea

condamna cultura. Cu toate celelalte elemente ale culturii, arta a contribuit

substanţial la succesele misionare ale creştinismului şi la aprecierea sa

polivalentă. Pe langă acestea, poezia dă sufletului condimentele pe care

dulceaţa le dă mâncărurilor.

3. Sensibilitatea deosebită a autorului. Toti adevăraţii poeţi au avut şi

au o sensibilitate aparte, sensibilitatea poetică, Sfântul Grigorie avea una

deosebită pe care o mărturiseşte singur: << Mă ştiu foarte sensibil: un lucru

poate fi oricât de neimportant; cu toate acestea eu sunt mişcat >>.

Sensibilitatea poetică a autorului nostru se vede nu numai în poeziile sale

autobiografice, ci şi în cele dogmatice şi morale. E o sensibilitate fină şi

profundă care-l face să vibreze până în adâncurile sufletului. Sufletul său e ca

o coardă de liră care suspină la orice atingere. Dacă în actele de credinţă, în

atitudini şi în diferitele împrejurări care i-au punctat viaţa personală era firesc

ca sufletul autorului să fie afectat de sensibilitatea proprie temperamentului

său, sensibilitatea aceasta ar trebui să fie estompată sau preschimbată în pur

ethos artistic în celelalte situaţii ca: prezentarea de fapte exterioare, descrieri,

expuneri de adevruri dogmatice, morale. Şi, totuşi, şi în aceste situaţii

Grigorie dă dovada de aceeaşi sensibilitate răscolitoare. El participă din plin

şi cu inimă la orice fapt sau idee pe care le înfăţişează cititorilor. Sensibilitate

remarcabilă străbate şi operele sale în proză, cu precădere în corespondenţa

sa. Bucăţile sale în proză dau adesea acorduri de cor sau de orgă. Simofonia

credinţei şi a raţiunii care se ridică uneori aşa de luminos din operele sale în

proză este orchestrată de profunda sa sensibilitate. Sensibilitatea gregoriană e

34 Idem, Poezia Sfântului Grogorie de Nazianz, în ,, Studii Teologice”, anul X (1958), p.69.

31

tot aşa de frământată şi distilată ca sensibilitatea augustiniană, fără să atingă

însă tonalitatea acesteia din urmă. În plus, în timp ce sensibilitatea lui

Augustin e punctată cel mai adesea cu mărturisiri de bucurie duhovnicească

care-l nimbează aşa cum soarele aureolează un vârf de munte, sensibilitatea

Sfântului Grigorie revarsă aproape tot timpul lava unor dureri pe care nimic

nu pare a le stinge. Avem uneori impresia că sensibilitatea lui Grigorie, dacă

nu derivă, în orice caz e agrementată de un fatalism al durerii, de concepţia că

el a fost născut ca să fie persecutat, ca în versurile următoare:

Eu singur voi fi cântat de toţi nu pentru arta vorbirii,

Nici pentru puterea braţului cu care aş fi întrecut pe alţii,

Ci, înconjurat de dureri şi suspine, ca pe un leu

Cânii cei răi mă latră de pretutindeni – poem de jale

Pentru Răsărărit şi pentru Apus. De s-ar întampla vreodată

Ca vreun bărbat la ospeţe inima să să-şi deslege, sau vreun drumeţ

Sau un cântăreţ să atingă cu degetele-i chitara armonioasă

Şi prin sunete îngânate să povestească durerile mele,

Să-i aducă aminte de Grigorie pe care l-a crescut în Capadocia

Mica cetate a Diocesareei. Pe când fii de mare distincţie:

Altu-i frumos, altu-i puternic şi altul bun orator

Eu îs celebru prin durerile mele; în mine ai slobozit

Toate săgeţile amare ale dulcii Tale mâini.

Sunt un al doilea Iov, dar nu pentru aceleaşi motive.

Grigorie se prezintă în acest autportret ca un leu pe care-l latră toţi

câinii şi în care Dumnezeu a trimis toate << săgeţile amare ale dulceţii Sale

mâini>>. Viaţa sa e << un cântec de jale >>35. Cu o asemenea concepţie, pe

care o găsim în majoritatea poeziilor sale autobiografice, era firesc ca autorul

nostru să treacă prin filtrul sensibilităţii sale excesive tot ce i se întâmplă şi să

fac din limba sa nu numai << trâmbiţa puternică a adevarului >> ci şi chitara

35 Ibidem, p.78.

32

instruit a amărăciunilor sale interioare. Într-o bucată intitulată Threnos (Poem

de jale ), autorul nostru striga: << Vai!, Vai!, ce dureri! Ce am greşit? Oare

eu singur mă ating fără sfinţenie de jertfa Ta curată? Oare Tu, Prea Curate,

mă purifici prin dureri ca prin foc?... Duc pe pământ cea din urmă scurtă

suflare. Mi-au secat toate lacrimile, iar lucrul meu acum e suspinul. Până

când mă mai ţin nelegiuiţii în mâinile lor? Vai, vai!, lacrimile îmi curg şiroaie

şi inima mi se strânge înăuntru. Îndepărtează, Împărate, boala, sau am pierit!

Numai pentru adoratul Tău Grigorie s-a închis milostivirea? Sunt rănit de

multe rele dar şi de dureri ale trupului. Ţie, Hristoase, recunoştinţă. Ţie, care

mă cureţi prin dureri ca prin foc. Sau înlătura răutatea şi milostiveşte-te faţă

de slujitorul Tău, sau da că să le îndur pe toate cu inima tare. Termenii

<<durere >>, << suferinţă >>, << nenorocire >> revin des sub pana poetului

de la Nazianz. Întâmplările lui nefericite, multimea de duşmani cu care a avut

de-a face şi boala lui trupească au contribuit mult la tonalitatea sufletească a

poetului, dar toate acestea s-au grefat pe un fond deja sensibil.

4. Competiţia cu păgânismul şi ereziile. Deşi în manifestul său literar,

Sfântul Grigorie aşează tot sub punctul trei în competiţia cu păgânismul şi

ereziile - o nouă motivare se înfăţişează ca element nou, o prezentam

independent, ca paragraf separat.

Poetica elenică, adică produsele literare poetice ale geniului elenic,

se bucură de mare prestigiu în toată cultura greco - latină, inclusiv în spaţial

creştin al acestei culture. Scriitorii creştini ei inşişi cunoşteau aceste produse

poetice păgâne, fiindcă le studiaseră în şcolile profane ale timpului şi

învăţaseră uneori pe de rost o bună parte din ele. Uneori aceste produse erau

apreciate favorabil chiar în mediu creştin şi anume în Capadocia prin însuşi

Sfântul Vasile cel Mare36 care, în tratatul său Către tineri, recomandă acestora

lectura unora dintre poeţii greci, cu precădere pe aceea a lui Homer, Hesiod,

Theognis. Reacţiunea păgână prin Iulian. Apostatul sublinia şi mai mult 36 Sfântul Vasile cel Mare, Cuvântări către tineri, trad. de Pr. Prof. D. Fecioru, în ,, Părinţi şi scriitori Bisericeşti’’ vol. 17, Bucureşti, 1986, p. 493.

33

autoritatea produselor poetice elenice mai ales în opoziţie cu literele creştine

care erau destul de sărăcăcioase la capitolul poeziei, cu precădere în Biserica

rasariteană; produsele eretice nu contau, mai ales că ele erau combătute de

ortodocşi. Versificarea Bibliei de către cei doi Apolinarie: tatăl şi fiul, nu s-a

impus, fiind curând uitată, ca şi cum n-ar fi fost scrisă niciodată, spune

istoricul Socrat. Sfântul Grigorie întelege situaţia grea, jenantă a culturii

creştine în domeniul poeziei; el îşi ia sarcina ca prin propriul său talent să

demonstreze păgânilor că aceştia n-au dreptul să dispreţuiască pe creştini,

întrucât şi creştinii pot crea poezie. De aceea, în manifestul său literar,

Sfântul Grigorie precizează:

Afirm că păgânii nu se întrec în arta vorbirii;

Mă gândesc la felul vorbirii în frumoase culori,

Măcar că pentru noi frumosul stă în contemplare.

Eu însă numai am glumit cu voi, care sunteţi întelepţi

Sa avem o graţie ca aceea a leului.

Vorbirea în frumoase culori este, aici, poezia. Grigorie dăduse până

atunci dovada, prin scrierile sale în proză, că el era în stare să vorbească şi să

scrie în frumoase culori, mai precis << în cuvinte colorate >>, cum zice textul

original. El acum proclamă răspicat ca autorii creştini – în speţă- pot scrie

versuri. Grigorie, ştie desigur, că un creştin nu trebuie să fie îndrăgostit peste

masură de forma sau de frumuseţea literară. Pentru creştini, frumosul stă în

contemplare, adică în privirea frumuseţilor dumnezeieşti cu ochii inimii

curate, cu puterile supreme ale spiritului pur. Marii Părinţi ai Bisericii, ca

Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nissa, Fericitul Augustin şi

Sfântul Chiril al Alexandriei vorbesc deseori despre Dumnezeu ca Frumuseţe

absolută şi ţinta supremă a desfătărilor noastre duhovniceşti. Gustarea acestei

Frumuseţi suverane era deliciul marilor contemplative patristici si

postpatristici. Dar contemplarea Frumosului absolut, nu era accesibilă decât

celor desăvârsiţi sau aproape desăvârsiţi. Ceilalţi erau obligaţi să se

34

folosească de formele culturii greceşti spre a răspândi credinţa şi învăţătura

creştină. Şi cum lumea elenică era pretenţioasă cu privire la nivelul în care i

se adresau creştinii, aceştia trebuiau să făurească mijloace de expresivitate

artistică superioară; printre acestea arta oratorical şi poezia se cuveneau a

ocupa loc de cinste. În arta oratorical, Sfântul Grigorie a atins un nivel

vrednic de a fi înscris pe tabelul de onoare al oratoriei din toate timpurile.

Sfântul Grigorie a scris versuri în competiţie nu numai cu păgânismul,

ci şi cu ereziile. Arienii şi apolinariştii făceau o intensă propagandă a

doctrinei lor prin opera poetică. Tratând despre Sfânta Treime în versuri,

Sfântul Grigorie înţelege să combată pe arieni. În Scrisoarea către Cledoniu,

autorul nostru, combătând pe Apollinarie, precizeazã, la sfârşit, că, întrucât

apolinariştii creează noi psalmi, care sună contrar celor davidici şi scriu opere

poetice pe care le socotesc drept al treilea Testament – alături de cel Vechi şi

de cel Nou, el ( Grigorie ) va face şi el psalmi, va compune multe şi va da

opere poetice. Aceasta pentru că şi el pare a avea Duhul Sfânt pe care-L au

apolinariştii, admiţând ca la aceştia se afla harul Sfântului Duh şi nu o

inovaţie omenească. Cuvântul << pare >> e spus ironic37. Apolinariştii, deci,

compuneau opere poetice nu numai pentru a da replica legii lui Iulian, ci şi

pentru a-şi răspândi erezia lor. Ei numeau elucubraţiile lor poetice sub

patronajul Sfântului Duh, pretinzând, adică, o inspiraţie prin harul Acestuia.

În fond, această pretenţie era mincinoasă, pentru că nu Sfântul Duh, ci duhul

eretic inspira producţiile versificate ale apolinariştilor.

Sfântul Grigorie şi-a ţinut promisiunea ca poeziile apolinariste vor

primi o replică serioasă din partea lui. În adevăr, el nu s-a mărginit să scrie

psalmi sub forma de imne în cinstea lui Dumnezeu şi tot felul de poezii; el a

editat şi un număr de poezii contra lui Apolinarie, din care ni s-a păstrat una

între poemele dogmatice, a zecea, în 74 versuri, intitulată: Contra lui

Apolinarie, despre Întrupare.

37 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit.,p.74.

35

Deci, poetica, păgână pe de o parte, poetica erotică pe de alta , au

provocat şi au stimulat în parte poezia gregoriană. Fiind pus în situaţia de a-şi

apăra credinţa si ortodoxia, Sfântul Grigorie îşi alimenta şi-şi lustruia

talentul.

5.Mângâierea prin poezie. În al patrulea rând, zice Sfântul Grigorie, în

al cincilea precizăm noi, potrivit calculului de mai sus, autorul nostru scrie

poezie pentru propria-i mângâiere. Iubitor profund al înaltei poezii religioase

şi profane, Grigorie a cântărit de mult covârşitoarea putere de înălţare, de

luminare şi de mângâiere de care era în stare poezia adevărată. El avea sub

ochi mai ales exemplul împăratului David, ai cãrui pslami i-au adus atâta

îndulcire în anii săi de zbucium. Poezia şi filozofia au mângâiat totdeauna pe

oamenii superiori, cu deosebire atunci când ei înşişi trăiau şi scriau această

poezie şi această filozofie. Theognis din Megara în Elegiile sale, Ovidiu în

Tristele sale, Boethiu în Mângâierile filozofiei au contribuit serios la

îndulcirea propriilor lor necazuri prin elaborarea şi publicarea de versuri în

aceste opere38. Aceste opere poetice au mângâiat nu numai pe autorii lor, ci

au mângâiat şi mângâie şi pe unii din cititorii lor. Cei vechi creaseră genul

literar al mângâierii sau consolării care ne-a lăsat piese de o rară adâncime şi

frumuseţe. Ei erau de părere că nimeni şi nimic nu putea mângâia cu adevărat

pe cineva în durere ca prietenul sau prietenii. Iar poezia era un prieten cald,

sincer, devotat, mai ales dacă era adevărata poezie. Sfântul Grigorie a avut în

poezie un prieten incomparabil care nu numai că l-a întreţinut cu gânduri

înalte, dar l-a întărit şi l-a luminat în tristeţea adusã de necazurile sale, de

boala sa, de bătrâneţea sa. Poezia îi crea iluzia unor zboruri pe aripile de aur

ale talentului său până pe piscurile însorite ale artei pure, pe care el avea

satisfacţia de a fi creştinat-o cel dintâi şi de a fi făcut şi din ea un organ de

laudă a lui Dumnezeu. Erau alţii şi chiar dintre păgâni care apreciau elogios

producţiile literare ale Sfântului Grigorie, inclusiv cele poetice, desigur. Unul

38 Ibidem, p 66.

36

dintre aceştia era rafinatul intelectual Nemesiu, prefect de Capadocia, căruia

autorul nostru i-a scris patru scrisori şi un poem în versuri39. Sfântul Grigorie

avea, deci, motive serioase de a fi satisfăcut, cel puţin în parte, de versurile

sale. Suferinţele fizice îi erau şi ele îndulcite prin poezia sa. De aici

frumoasele sale versuri:

Al patrulea: chinuit de boala, găsii în poezie

Această mângâiere ca lebada bătrâna:

De a-mi povesti mie însumi zborul aripilor mele:

Nu un imn de jale, ci un imn de plecare.

Poezia Sfântului Grigorie este, deci, un cânt de însoţire la Dumnezeu,

un propmpticon.

Tematica poeziei Sfântului Grigorie de Nazianz

Sfântul Grigorie de Nazianz a adoptat o nouă tematică faţă de cea a

poeziei păgâne, el însuşi spunând :,,Eu sunt instrumental lui Dumnezeu şi,

prin cântări armonioase, închin imn Împăratului de care toate se cutremură”40.

Ca organ poetic al lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie va cânta pe Dumnezeu-

Împăratul, aşa cum despre acelaşi Dumnezeu a tratat în toată proza sa.

Tematica Sfântului Grigorie cuprinde în general teologhisirea despre

cer şi despre pământ, dorind să conţină întreaga existenţă. Cadrul tematic este

mai larg decât acela al poeziei profane, deşi şi acesta vorbeşte şi de cer şi de

pământ, dar în perspectivele unui orizont mai restrâns, strict uman. Cerul

poeziei gregoriene e sălaşul purităţii absolute a dumnezeirii, în forma cea mai

placută şi mai proprie Sfântului Grigorie, adicã în forma Sfintei Treimi. Ca

39 Protos. Prof. Veniamin Micle, Tematica moral- religioasă a predicilor Sfinţilor Trei Ierarhi, în ,,Mitropolia Olteniei’’, anul XXVII (1975), nr.5-6,p.398.40 Ibidem, p. 402.

37

izvor al existenţei, al vieţii, al armoniei şi al mântuirii, Sfânta Treime

lucrează în lumina puritate desăvârşită. Poezia Sfântului Grigorie de Nazianz

e un act de adorare, aşa cum e şi proza lui. Chiar în poemele sale istorice,

acolo unde varietatea materialului şi experienţa sa personală îi permiteau

atitudini şi soluţii mai degajate, el nu uită o clipă că centrul sau focarul

poeziei sale este Dumnezeu.

IV. CHIPUL PREOTULUI LA

SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ

Sfântul Grigorie de Nazianz ne arată care sunt factorii educativi care

ajută la formarea noului teolog: familia şi şcoala, amandouă lăsându-şi

amprentele lor asupra vieţii sale în continuare.

Familia joacă primul rol în formarea spirituală şi socială a adevăratului

teolog, aici învăţându-se pentru prima oară cuvintele Sfintei Scripturi şi tot

aici se învaţă să iubească pe semenul său, care este orice om. Contactul cu

oamenii iluştri ai vremii îi dă posibilitatea să dorească să fie asemenea lor,

iar cultura laică îi duce pe drumul cunoaşterii şi al autoformarii. Teologul

trebuie să fie în primul rând om al Bisericii, legat de aceasta prin ocupaţia lui,

38

interpret al tainelor dumnezeiesti, şi nu în ultimul rând preot al Dumnezeului

celui Preaînalt41.

Sfântul Grigorie spunea c oricine are minte recunoaşte cã primul nostru

bun este ştiina, dar nu numai ştiinţa teologică, care prin simplitatea

propovăduirii nesocoteşte tot ce înfrumuseţează şi dezvoltă cuvântul, ci şi

ştiinţa laică, pe care mulţi creştini o socotesc a fi capabilă să îndepărteze pe

om de Dumnezeu42. Acumularea ştiinţei din orice ramură a vieţii nu va face

decât să completeze cultura preotului şi nu-i va dăuna. Pentru că ,, a-ţi

propune să înveţi pe alţii, câtă vreme tu însuţi nu eşti destul de învăţat”, nu

poate aduce decât insatisfacţie, deoarece nu poti învăţa pe cineva ceea ce nici

tu nu cunoşti43. Preotul trebuie să posede în întregime arta cuvântului, să

înveţe să-şi strunească limba pentu a putea la vreme să scoată ideile ce se

zbat în durerile naşterii44.

În primul rând inima şi cugetul lui trebuie să înveţe , ,,să patrundă din

punct de vedere teoretic şi practic toate numirile şi însuşirile lui Hristos, atât

cele vechi şi înalte, cât şi cele de mai târziu şi mai umilite”45. În afară de

aceasta, cugetul preotului trebuie să se înalţe în aşa grad, încât să vibreze la

cuvintele dumnezeieşti şi la tâlcuirea Scripturilor, iar gîndirea lui să posede în

întregime comorile ascunse ale înţelepciunii dumnezeieşti, care sunt tainice

pentru mulţime46.

Scriitorul francez A. de Lamartine spunea despre preot: ,, În fiecare

parohie este un om care este al tuturor; este chemat ca martor, ca sfătuitor ori

ca reprezentant în toate actele solemne ale vieţii, care ia pe om de la sânul

mamei sale şi nu-l lasă decât la mormânt, care binecuvintează ori sfinţeşte

leaganul, nunta, patul morţii şi sicriul ; un om pe care copilaşii se obişnuiesc

41 Prof. Constantin C. Pavel, Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de problemele morale ale vremii lor, în ,,Studii Teologice’’, anul XXIX (1977), nr. 3-4, p.228.42 Doctorand Diac. Marin Sava, Profilul teologic, dupã Sfântul Grigorie de Nazianz, în ,,Studii Teologice”, anul XXI (1969), nr. 5-6, p.389.43 Ibidem, p.399.44 Ibidem, p.390.45 Pr. Prof. Dr. Ioan G.Coman, op. cit.,p. 14.46 Ibidem, p.15.

39

a-l iubi, a-l venera şi a se teme fireşte de el ; pe care chiar necunoscuţii îl

numesc părinte ; la picioarele căruia creştinii merg şi depun mărturisirile lor

cele mai intime ; un om care prin starea lui este mângâietorul tuturor

nenorocirilor sufletelor şi ale trupurilor ; mijlocitor obligat între bogăţie şi

sărăcie, care vede pe cel bogat şi pe cel sărac bătând la uşa sa, rând pe rând;

cel bogat pentru a-i lăsa milostenia în ascuns, cel sărac pentru a o primi fără a

se ruşina, care nefiind de nici o treaptă socială, ţine deopotrivă la toate

clasele: la clasele de jos prin modestia şi simplitatea vieţii; la clasele înalte

prin educaţia, ştiinţa şi înălţimea sentimentelor, ce inspiră şi recomandă o

religie a iubirii de oameni; un om, în fine, care ştie toate, care are dreptul de a

spune toate şi al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligentelor şi asupra

inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeieşti. Acest om este preotul”47.

Sfântul Grigorie Teologul în tratatul său ,, Despre fugã “, ne spune: ,,

preoţia urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui

Dumnezeu, să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut ;

dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să şi-l păstreze; iar dacă şi

l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte să facă să

locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Şi în sfârşit, scopul

cel mai de seamă al preoţiei este să-l facă Dumnezeu şi părtaş fericirii celei

de sus pe cel ce aparţine cetei de sus, pe om48.

Sarcina fiecărui om o poartă el însuşi, însă sarcina preoţiei o poartă cu

fiecare preot în parte Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a făgăduit că

<< va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor >>( Matei 28, 20 ). Acest fapt

înalţă misiunea preoţiei mai presus de orice demnitate şi slujire omenească,

fiindcă preotul nu lucrează şi nu administrează cele sfinte numai cu puterea şi

capacitatea sa de om, ci cu cuvântul, cu inima şi cu puterea lui Hristos, cu

acea putere dumnezeiască cu care Mântuitorul a încredinţat pe Sfinţii

47 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti ,1935, p. 65.48 Teodor M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei , în ,,Studii Teologice.”, anul IV (1962 ), nr. 3-4, p.168.

40

Apostoli ca << vor calca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea

vrăjmaşului >> ( Luca 10, 19 )49.

Această putere harică cu care Dumnezeu a investit pe aleşii Săi, are

drept scop să mijlocească revărsarea asupra noastră a darurilor dumnezeieşti

necesare mântuirii şi sfinţirii sufletelor noastre, căci prin lucrarea preoţiei,

Mantuitorul a lăsat în sarcina preoţilor grija mântuirii sufletului omenesc,

răscumpărat cu preţul scumpului Său Sânge. În această artă a zidirii sufleteşti

a credincioşilor, constă toată greutatea şi sublimul preoţiei creştine căci

<<Oricât de anevoioasă şi de grea ar părea medicina – spune Grigorie

Teologul – totuşi nu-i atât de grea ca preoţia, unde trebuie să observi şi să

vindeci purtările oamenilor, patimile lor, viaţa lor, voinţa lor şi altele

asemenea din om; unde trebuie să izgoneşti din perechea asta a noastră, din

suflet şi trup, tot ce este animalic şi sălbatic şi să pui în loc şi să statorniceşti,

tot ce este blând şi plăcut lui Dumnezeu >>50.

Acesta îi făcea pe Sfinţii Părinţi să se sfiască în faţa unei asemenea

mari vrednicii iar în anumite situaţii aproape că nu cutezau să o primească.

Chiar Sfinţii Trei Ierarhi s-au temut de ea, socotindu-se nevrednici de această

chemare, deşi erau curaţi ca îngerii. S-au temut gândindu-se la măreţia ei şi la

responsabilitatea lor ca păstori de suflete, pentru ca îmbratişând-o să facă din

această nobilă misiune cea mai vie şi mai sfântã lucrare a vieţii lor, rămânând

peste veacuri adevărate modele de teologi şi chipuri desăvârşite ale

adevăratului păstor de suflete pe care l-au ilustrat cu inegalabilă măiestrie în

operele lor nemuritoare despre preoţie şi l-au întruchipat în trăirea, nevoinţa

şi faptele lor pilduitoare.

Ei ştiau că a fi preot şi teolog, a vorbi despre Dumnezeu şi mai ales a-L

simţi pe Dumnezeu şi a săvârsi cele sfinte, trebuie să te sfinţeşti tu însuţi mai

întâi; trebuie să fii curat cu inima şi pentru a fi curat cu inima, trebuie mai 49 Diac. Prof. Mircea Basarab,Chipul preotului dupa Sfintii Trei Ierarhi, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXII(1970), nr.1-2, p.5.50 Sfântul Grigorie Teologul, Apologie despre fuga sa în Pont, trad. de Pr. D. Fecioru, în ,,B.O.R.”, anul LXXXVI (1968), nr.1-2, p.128.

41

întâi ca mintea să-ţi stăpânească patimile; trebuie să plângi pentru păcatele

săvârşite, sã fii blând, smerit, iertător, să flămânzeşti şi să însetezi de

dreptate, să fii milostiv şi să iubeşti pe aproapele tău51. Conştient de această

menire, Sfântul Grigore Teologul afirma astfel înainte de a se învrednici să

dobândească harul preoţiei: << Pentru ca să curăţ pe alţii, spune el, trebuie să

fiu eu mai întâi curat. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu

lumina, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii

pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii. Ca să conduc cu mâna, ca să

sfătuiesc cu pricepere >>52. Este expresia celei mai înalte conştiinţe a

responsabilităţii sacerdotale ce apasă pe umerii preotului. O conştiinţă

pătrunsă până în adâncul ei de duhul slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor; o

inimă înflăcărată care se jertfeşte şi se dăruieşte necontenit în slujba

semenilor, << care nu caută pe ale sale şi nu gândeşte răul >> ( I Cor. 13, 5 ),

ci pururea urmează << cele bune şi de folos sufletelor >>. Aceasta este inima

preotului la care aleargă << tot sufletul creştinesc cel necăjit şi întristat care

are trebuinţa de mila şi ajutorul lui Dumnezeu >>53. Ca preoţi şi păstori,

Sfinţii Trei Ierarhi au fost profund ancoraţi în viaţa spirituală a păstoriţilor lor

şi în îndeplinirea misiunii lor sacramentale pe care au slujit-o cu atâta

abnegaţie şi devotement încât nu au precupeţit nici timpul, nici odihna şi nici

truda şi oboseala, ci au pus în valoare tot talentul, toată erudiţia şi cultura lor,

tot spiritual de sacrificiu şi toată strădania şi nevoinţa lor, în scopul

îmbunătăţirii sufleteşti a credincioşilor. Pentru ei, factorul determinant în

slujirea misiunii preoteşti îl constituie exemplul vieţii personale a preotului,

adică << graiul faptelor >>54.

Sfântul Grigorie de Nazianz a fost consecvent întru totul îndeplinirii

idealului sfânt al preoţei, consacrând în slujba lui tot elanul şi efortul său,

51 Diac. Prof. Mircea Basarab, op. cit., p.6.52 Ibidem, p.7.53 Sfantul Grigorie de Nazianz, op. cit.,p.129.54 Pr.Neculai Donos, Din învăţăturile Sfinţilor Trei Ierarhi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, 1954, nr. 1-2,p.56.

42

împletind armonios cuvântul cu fapta, munca cu rugăciunea şi cu smerenia,

jertfa cu dăruirea, abnegaţia cu evlavia, cultura cu trăirea şi iubirea acesta

icoane vii ale virtuţii şi trăirii creştineşti. În tot ce a învăţat şi a înfăptuit el în

toate laturile apostolatului lui evanghelic, întrezărim chipul ideal al

adevăratului păstor duhovnicesc care se străduieşte neîncetat să-şi

împodobească viaţa sa religios- morală. Credincioşii vor să vadă în persoana

şi purtarea preotului întruchiparea fidelă a virtuţii şi nu numai un simplu

vorbitor despre Dumnezeu, ci << un exemplu >>55.

Pentru a ajunge la înălţimea chemării sale, preotul trebuie să fie potrivit

îndemnului şi modelului de viaţă al Sfinţilor Trei Ierarhi, un pios trăitor al

virtuţilor creştine << să atragă pe credincioşi pe calea virtuţii prin covârşirea

virtuţii sale >>, adică să fie prin viaţa, comportarea şi gândirea lui << o

oglindă nepătată a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti >>56.

Ca vieţuitor între oameni, el nu trebuie să uite niciodatã faptul că nu îi

este permis nicicând să recurgă la sentimente inferioare, la instincte brutale şi

la gesturi şi atitudini necuviincioase care îl injosesc şi îl compromit în faţa

credincioşilor.

Astăzi se cere mai mult ca oricând, ca preotul să fie un creştin adevărat

între ceilalţi oameni, << încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării

lui nu mai puţin decât cuvântul lui >>, spune marele ierarh antiohian. Preotul

trebuie să se distingă radical de restul oamenilor prin trăirea sa creştinească,

prin caracterul său generos şi conduita sa ireproşbilă. El nu poate fi ca ceilalţi

oameni cu inima lor pământească şi întunecată de patimi, ci cu o inimă

înflăcărată de duhul dragostei de Dumnezeu şi de oameni, cu o inimã curăţită

până în străfundurile ei de toată negura şi rugina păcatului, pentru ca preotul

simte nu cu inima sa de om, ci cu inima Celui care l-a trimis la oameni ca să-i

cheme la El şi să-i mântuiască în numele Lui. Inima omenească a preotului se

55 Sfântul Grigorie de Nazianz, Tratatul despre preoţie, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1998, p. 178.56 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sfinţii Părinţi ca îndrumători ai duhovniciei, în ,,M.B.” , 1966, nr.4-6, p.194.

43

confundă şi se topeşte în inima incandescentă şi dumnezeiască a Domnului

Iisus Hristos. În această inima se adună şi ard ca o supremă jertfă toate

durerile, gândurile şi dorinţele credincioşilor, pentru că toate faptele omeneşti

se îndreaptă spre ea ca într-un focar, toate se lămuresc la lumina şi la căldura

ei, a celei mai mari inimi care le cuprinde pe toate şi care este inima

preotului. Din această inima izvorăsc ca dintr-un izvor toate gândurile curate

şi sentimentele nobile, căci nu poate fi preot adevărat cu sentimente josnice,

nu poate predica iubirea şi în acelaşi timp să urască, nu poate învăţa smerenia

şi să fie orgolios, nu poate recomanda milostenia şi să fie avar şi egoist nu

poate propăvădui dreptatea şi să fie nedrept, nu poate elogia înţelepciunea şi

răbdarea şi să fie nechibzuit, imprudent sau irascibil, nu poate cere blândeţe

şi să fie brutal, căci altfel ar contrazice toată învăţătura evanghelică şi ar

deveni pricina de sminteală înaintea oamenilor, care ar vedea în el un travestit

şi nu o pildă vie a virtuţii, ci un pictor fals al ei.

Toate faptele şi manifestările exterioare ale preotului trebuie să-l

vădească ca fiind un om al lui Dumnezeu demn de misiunea sa, curăţit de

patimi, cu gesturile controlate, cu fruntea descreţită, cu privirea blândă şi

prietenoasă şi cu vorba dulce şi tacticoasă, încât -spune Sfântul Grigorie-<<

să nu sune niciodată fals sau să aibă sunet de aramă, ci să fie întocmai ca

argintul sau aurul în orice împrejurare din viaţă >>57. Preotul este un om de

jertfă pentru ca şi preoţia în sine este o jertfă prin lucrarea ei.

Aceasta << ştiinţă a vindecării sufletelor este mult mai grea decât

ştiinţa trupurilor, spune Sfântul Grigorie Teologul. Medicina se ocupă ( spune

el ) mai mult cu cele ce se văd. Preoţia, însă, se străduieşte să vindece pe

omul cel ascuns al inimii, dă lupte cu cel ce se războieşte şi se luptă

împotriva noastră înlăuntrul sufletului nostru >>58, încercând a-l izbăvi astfel

de toate uneltirile diavoleşti şi a-l păstra întreg, curat şi fără de prihană.

Aceasta este chemarea şi idealul sfânt al preoţiei. În slujba acestui ideal 57 Sfântul Grigorie de Nazianz, op. cit. p.183.58 Ibidem, p.184.

44

trebuie să-şi încordeze preotul toate puterile şi să-şi îndrepte toate eforturile

cu toată perseverenţa, râvna, înţelepciunea şi dăruirea dezinteresată. Aceasta

este sensul acestei sfinte şi dumnezeieşti chemări a preoţiei, în chipul în care

ne-a pilduit-o Mântuitorul, au înteles-o Apostolii şi au îndeplinit-o Sfinţii

Trei Ierarhi, cu toată ardoarea şi fiinţa lor. << Pentru noi preoţii, spune

Sfântul Grigorie Teologul, grija cea mai mare este mântuirea sufletului, bunul

cel fericit şi nemuritor, care are să fie pedepsit sau răsplătit veşnic, pentru

răutatea sau virtutea lui. Dar noi preoţii ( se întreabă sfântul ), câtă muncă

credeţi că ne trebuie să depunem, câtă ştiinţă ne trebuie să avem, ca să

vindecăm bine sau să ne vindecăm, ca să schimbăm viaţa credincioşilor noştri

şi să supunem lutul duhului? Nu toţi oamenii au aceleaşi gânduri, nici

aceleaşi porniri. Bărbaţii unele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii altele;

săracii unele, bogaţii altele; cei veseli unele, cei trişti altele; cei bolnavi unele,

cei sănătoşi altele; conducătorii unele, conduşii altele; învăţaţii unele,

neînvăţaţii altele; cei cu fapte bune unele, cei păcătoşi altele >>59.

Pe unii îi vatămă ceea ce altora le foloseşte. << Pe unii oameni, spune

Sfântul Grigorie Teologul, îi vindeci cu cuvântul; pe alţii îi îndrepţi cu pilda

vieţii tale. Unii au nevoie de bold, alţii de frâu. Pe cei leneşi şi greu de mişcat

spre bine trebuie să-i deştepţi cu lovitura cuvântului; iar pe cei peste măsură

de înfierbântaţi cu duhul, pe cei care-s greu de stăpânit în pornirile lor, pe

aceştia îi faci mai buni dacă-i strângi şi-i opreşti cu cuvântul. Unora le este de

folos lauda, altora mustrarea; dar şi una şi alta la timpul lor; ca vatămi dacă

lauzi sau mustri fără socoteală şi când nu e timpul. Iarăşi, pe unii îi indrepţi

dacă îi mustri în văzul şi auzul lumii, iar pe alţii dacă îi sfătuieşti în taină>>60.

Preotul trebuie să fie el curat sufleteşte şi trupeşte pentru că el trebuie să

fie exemplu, ca să lumineze pe enoriaşii săi, şi să fie mai aproape de

Dumnezeu, ca să aproprie şi pe alţii.

59 Ibidem, p.186.60 Arhidiacon Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Sfinţii Trei Ierarhi, strălucite şi neîntrecute modele de virtute creştină , în ,,Mitropolia Banatului”, anul XXII (1972), nr.1-3, p.25.

45

Preotul este dator să păstreze nealterate dogmele Bisericii, interpretarea

şi lărgirea comentariilor acestora în duhul Sinoadelor Ecumenice, dogmele

fiind norme obligatorii pentru întreaga Biserică. Însă Sfântul Grigorie

Teologul, ne spune că cei mai periculoşi sunt ereticii: ,,Dacă este cineva fiară

rea şi sălbatică şi nu este în stare să înţeleagă cuvintele de contemplaţie şi de

teologie, să nu se ascundă în tufărişuri hoţeşte şi cu răutate, cu scopul de a

pune mâna pe vreo dogmă sau pe vreun cuvânt de-al nostru, sărind pe

neaşteptate din ascunziş şi să sfâşie prin insulte cuvintele noastre sănătoase,

ci tot mai departe să stea şi de munte să se depărteze; altfel va fi lovit cu

pietre şi se va stivi şi va pieri ca un om rău, căci pietre sunt pentru cei

sălbateci cuvintele adevărate şi tari…”61.

Iar dacă cineva cuteza şi socoteşte că este un lucru la îndemâna minţii

oricui predicarea cuvântului, adică a învăţăturii celei dumnezeieşti şi înalte,

de care acum toţi filozofează, eu mă minunez de deşteptăciunea unui astfel de

om, ca să nu spun, de prostia lui. Mie nu mi se pare un lucru din cele mai

uşoare şi nici din cele care au nevoie de puţină minte , ca să dai la vreme

fiecăruia măsura de grâu a cuvântului ( Proverbe IV,27 ) şi să chiverniseşti cu

judecata adevărul dogmelor noastre, să vorbeşti despre toate câte s-au

filozofat în Scriptură, despre lume şi lumi, despre materie, despre suflet,

despre spirit, despre firile cele spirituale, atât ale îngerilor cât şi ale

demonilor, despre pronia lui Dumnezeu, care uneşte şi cârmuieşte totul,

despre toate câte par că se întamplă potrivit raţiunii despre toate câte par că se

întâmplă împotriva raţiunii omeneşti, raţiunii celei de jos.

Sfântul Grigorie Teologul a rămas actual în teologia modernă prin

atitudinea sa faţă de gândirea şi cunoştinţele superioare pe care trebuie să le

posede preotul. Acestea, conjugate cu concepţiile sale teologice, îl situează

între marii dascăli ai lumii şi ierarhi. Teologia lui, este o teologie fără

greşeală pe care au folosit-o sinoadele, din ea inspirându-se şi marii teologi:

61 Ibidem, p.26.

46

Sfântul Ioan Gură de Aur, Pseudo- Dionisie Areopagitul şi Sfântul Grigorie

Palama.

V. IDEI DESPRE PACE, ORDINE ŞI DISCIPLINÃ ÎN

CUVÂNTÃRILE SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

Sfântul Grigorie de Nazianz a fost un iubitor al armoniei naturii, pe care

a cântat-o cu multă sensibilitate in poeziile sale, el fiind şi un iubitor al păcii

şi al armoniei dintre oameni. Pacea era altă temă de actualitate, pentru că , în

acel timp, Biserica nu avea pacea deplină, fiind în luptă cu ereziile epocii.

În cuvântarea despre pace, spune că ,,nu este în lumea aceasta ceva mai

absurd pentru un creştin decât să cinstească şi să se laude cu Dumnezeul

iubirii, dar să fie în acelaşi timp inuman şi duşman şi să ascundă lumina vieţii

creştine izvorâtă din căldura şi pacea iubirii lui Dumnezeu’’.

1. Pacea, ordinea şi disciplina în Biserică

Pacea marelui păstor era tulburată de ,, sfâşierea scumpei cămăşi a lui

Hristos ” de către ereziile arienilor anomei şi de către cei care voiau să ocupe

scaunul Episcopal al Capitalei prin viclenie şi complot, duşmănindu-l.

47

Ereziile, la rândul lor, sunt cauzate de lipsa de moderaţie în discuţiile

dogmatice, de neînfrânarea limbii celor care introduc artificii şi instrumente

filozoficeşti în Biserică, rele pe care Sfântul Grigorie le aseamănă cu cele

zece plăgi ale Egiptului. El nu închide calea discuţiei de orice gen, dar ne dă

sfatul practic să ne abţinem de la lupta înverşunată şi ,, să nu învăţăm pe alţii

în afară de lege şi rânduială ”. Nimeni să nu se angajeze în discuţii peste

puterile lui ( Ioan 14, 2 ). De asemenea, ca să fie pace în Bisericã, cei mari

trebuie să se pătrundă de virtutea umilinţei. ,,Care este lucrul cel mai frumos

în învăţătura noastră?, întreabă dăscăleşte pe ascultătorii săi Sfântul Grigorie,

chiar la începutul cuvântării. ,, Pacea ”, răspunde el şi continuă: ,,Voi adauga

chiar că este şi cel mai folositor lucru şi din contră, care este cel mai ruşinos

lucru şi cel mai vătămător? Discordia, răspunde el62”.

Tulburătorii ordinii în Biserică au introdus legea încrederii înfumurate

în sine, legea aroganţei, în locul legii ruşinii, care este cel mai mare ajutor

spre virtute, au semănat anarhia şi poliarhia, desmembrându-i pe creştini,

făcându-i asemenea unor oase risipite, cum ne spune Sfânta Scriptură în

Psalmul 140, versetul 7. Aceştia sunt ,, ieşiţi din minţi ”, care se ating de

propriile lor corpuri şi îşi fac câştig din nenorocire, socotind că se disting,

aducând ruina noastră ca slujire lui Dumnezeu. Toţi aceştia suferă de

aprinderea unui foc pierzător, sfâşietor. Afirmând că cei ce seamănă anarhia

şi poliarhia în Biserică lupta împotriva propriilor lor corpuri, Sfântul Grigorie

ne aduce în faţă imaginea dogmatică a Bisericii, ca trup al lui Hristos, ale

cărui mădulare sunt şi ei înşişi.

Continuându-şi rechizitoriul împotriva acestora, Sfântul Grigorie spune

că ei au fãurit Hristoşi mai mulţi în Biserică ( aluzie la dezbinările din

Biserica Corintului ), în loc de unul singur. ,, În acelaşi chip - spune – au

făurit şi mai multe Duhuri în loc de unul singur. El continuă combaterea

62 Pr. Prof. N. Neaga, Ideea de pace în scrierile P.F. Patriarh Justinian, în ,,Studii Teologice” anul VII (1955), nr.9-10, p.638.

48

semănătorilor de dezbinare în Biserică printr-o scumpă, dreaptă şi profundă

mărturisire, spre întărirea în credinţă a ascultătorilor săi”63.

,,Noi, zice Sfântul Grigrie, trebuie însă să cunoaştem pe unul

Dumnezeu Tatăl, Cel fără de început, şi Cel nenăscut, şi pe unicul Fiu, Cel ce

S-a născut din Tatăl, şi pe unul Duh, Cel Care are existenţa din Dumnezeu,

Cel Care Îi cedează Tatălui atributul de nenăscut, iar Fiului atributul de

născut, iar cu privire la celelalte, fiind de aceeaşi natură cu El, Care stă pe

acelaşi tron împreună cu El şi aceeaşi slavă şi de aceeaşi cinste ”64.

Unitatea şi pacea din Biserică const deci în unitatea de credinţă în toată

puritatea sa ( Sfântul Grigorie pune accentual în mod special pe dogma

dumnezeirii Sfântului Duh, împotriva ereziei pnevmatomahilor, pe care îi va

combate Sinodul al II- lea ecumenic din Constantinopol ( 381 ), prezidat

chiar de el )65.

Acestea trebuie să le ştim, spune Sfântul Grigorie Teologul

ascultătorului său, pe acestea trebuie să le mărturisim, până la acestea trebuie

să ne ridicăm, iar multă vorbărie zadarnică şi sunetele deşarte şi profane ale

cuvintelor să le alungăm spre cei care îşi petrec viaţa fără nici o treabă.

Pentru aceasta, ni se porunceşte să fugim de păcatul înfumurării, pe de o

parte, iar pe de altă parte să înlăturăm păcatul leneviei, care ne face să nu

învăţăm linia dogmatică şi canonică a Bisericii. Cei înfumuraţi săvârşesc un

păcat prin exces discutând cu aprindere dogmele şi încercând să spună mai

mult decât ceea ce învaţă Biserica, iar cei care se lenevesc, adormind spre

moarte sufletească, aşa încât vrăjmaşul să poată semănă sămânţa cea rea în

sufletul lor, săvârşeşte un păcat prin negaţie sau prin lipsă. Tuturor

călcătorilor de lege, prin exces sau prin negaţie, le porunceşte să ia seama la

cuvintele Scripturii: ,, Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ţine

piciorul tău departe de rău. Căci cărările drepte le păzeşte Domnul, iar cele 63 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cinci Cuvântări teologice, traducere de D. Staniloaie, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1993,p.9. 64 Ibidem, p.10.65 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, op. cit.,p.337.

49

strâmbe sunt căi rele ” ( Pilde 4, 27-28 ). Pentru ca înfumuraţii sunt cei mai

periculoşi pentru pacea şi liniştea Bisericii, lor le adresează mustrarea

aceasta: ,, Aşadar, nimeni să nu fie mai înţelept decât se cuvine, nici mai

legalist decât legea, nici mai strălucitor decât lumina, nici mai drept decât

linia dreaptă, nici mai înălţat decât porunca ”66. Le arată şi pedeapsa pe care o

vor primi:,, Soarta acestora este soarta lui Moisi şi Aaron, pedepsiţi de

Dumnezeu cu înghiţirea de vii a pământului”. Păcatul înfumurării duce la

indisciplina şi cârtirea împotriva Bisericii conducătoare, pe lângă aceasta

ducând şi la erezie.

Sfântul Grigorie Teologul luptă pentru disciplinarea celor care aduc

lezare Bisericii, amintindu-le că ,, ordinea ” a rânduit în Biserica lui Hristos

ca unii să fie turma, iar alţii să se supună, unul să fie ceea ce este capul, iar

altul picioarele, unul mâini, altul urechi, altul alt membru sau oarecare dintre

mădularele corpului spre armonia întregului trup ( Biserica ). Şi în trupuri

nici un mădular nu s-a rupt cu violenţa unul de altul, ci toate sunt un singur

corp unit din diverse mădulare; nici ochiul nu umblă, dar arată calea; nici

piciorul nu vede înainte, dar păşeşte mai departe şi se mută din loc în loc; nici

limba nu primeşte sunete, căci aceasta este însuşirea urechii; nici urechea nu

grăieşte, fiindcă aceasta este funcţia limbii şi nasul este organul mirosului;

mâna este un organ de a da şi a primi; mintea, de a fi conducător; de la ea este

şi acţiunea de a simţi. ,, Tot aşa este şi la noi cu trupul comun al Bisericii,

spunea Sfântul Grigorie printr-o frumoasă şi plastică asemănare între trupul

nostru fizic şi trupul obştei creştine ”67. El a învăţat cu multă pasiune ideea de

pace, ordine şi disciplină în Biserică, atât pe păstori, cât şi pe credincioşi, să

fie una, ,,căci toţi suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare ale lui

Hristos, dar şi mădulare unii altora ” ( cf. Romani 12,5 ). Pe de o parte, unii

conduc şi stau în frunte, pe de altă parte, alţii sunt conduşi şi îndrumaţi.

66 Doctorand Diac. Marin Sava, op. cit., p. 389.67 Ibidem, p.391.

50

Sfântul Grigorie Teologul fundamentează discuţia cu ajutorul Sfintei

Scripturi, spunând că este deosebire între conducători şi conduşi în Biserică,

dar este deosebire între membrii turmei cuvântătoare, care au primit daruri

deosebite, deşi Duhul unul este, ,, după proporia credinţei lor ” ( I Corinteni

12,28 ).

2. Pacea, ordinea şi disciplina în societate

Concomitent cu studiul vieţii obştei creştine, Sfântul Grigorie, cu

ochiul sau filozofic, studiază şi societatea omenească în general,

contemporană lui, în care observă atâtea şi atâtea tulburări, pe care le expune

şi le explică. Cauzele tulburărilor sociale, ale dezordinei, ale conflictelor de

tot soiul sunt aproape aceleaşi ca şi cele care dărâmă pacea în Biserică. Şi

aici, vinovatul este tot omul neinstruit şi needucat, care se lasă pradă

instinctelor, fiind condus de sentimente inferioare, egoiste. O fire aprinsă şi

mândră duce la dezordine socială. O fire cu lipsă de raţiune, adică cu o fire

neinstruită, la care se mai adaugă şi însuşirea de cutezanţă nechibzuită, duce

la tulburări în toate unităţile sociale, mici şi mari.

Omul, cu aceste metehne, lipsa de instrucţie şi cutezanţă nechibzuită,

este o unealtă rea împotriva societăţii. Totuşi el se poate educa. Sfântul

Grigorie Teologul este un optimist în ceea ce priveşte puterea educaţiei

societăţii asupra individului rău, fie că este ,, molatic ” fie că este ,, aprins ”.

El spune că cei molatici sunt mai greu de mişcat spre virtute, că şi spre viţiu

de altfel, fiindcă ei se mulţumesc cu toropeala lor. Sufletele aprinse însă, dacă

sunt educate şi corectate de raţiune, se îndreaptă cu tărie spre virtute. De

îndată ce le părăseşte ştiinţa şi raţiunea, ele se îndreaptă spre viţiu. Aceştia au

nevoie să fie struniţi, întocmai cum un cal aprig, pentru ca să fie purtãtor de

51

victorie, fie ca un luptător în război, fie ca alergător, trebuie să fie învăţat cu

frâul, adică educat şi să deprindă blândeţea, printr-un exerciţiu încordat.

Sfântul Grigorie deci crede cu tărie în puterea operantă a educaţiei

perseverente, aşa cum ne confirmă şi pedagogia actuală.

3. Pacea şi ordinea în natura fizică

Universul, care ne oferă cel mai desăvârşit model de bună rânduială,

ordine şi disciplină, a fost totdeauna o şcoală înaltă de învăţături morale

pentru om, servindu-i ca ghid permanent. Stoicii, între alte principii morale,

propuneau urmarea naturii. Gânditori ai Greciei antice formulaseră de

asemenea principiul de ,, a trăi conform naturii ”. Natura fizică sau tablouri

din natură ocupă spaţii largi în Sfânta Scriptură şi în operele patristice,

pentru ca prin acestea se realizează un învăţământ intuitive, dogmatic şi

moral. Sfântul Grigorie, teologul şi poetul, excelează şi din acest punct de

vedere. Pentru ca să întărească învăţătura despre pace, ordine, disciplină şi

armonie în sufletul ascultătorilor săi, el aduce argumente şi din studiul

naturii, în care observă cu atenţie buna rânduială, ordinea şi disciplina.

Mintea sa, gândindu-se mereu la pacea pământească şi la pacea cerească, îl

face să tălmăcească liniştea naturii tot prin cuvinte şi idei despre pace.

Vorbind despre o primăvară liniştită, de exemplu, într-o altă cuvântare, el

spune: ,, acum valurile încheie pace cu ţărmurile, norii încheie pace cu

soarele, vânturile încheie pace cu atmosfera, pământul incheie pace cu

plantele, plantele încheie pace cu privirile ”68.

68 Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Idei despre pace, ordine şi disciplină în cuvântările Sfântului Grigorie de Nazianz, în ,, Mitropolia Banatului”, anul XXII(1972), nr.1-3, p.41.

52

În Cuvântarea a XXXII-a, el ne îndeamnă să cunoaştem universul, să

urmăm acţiunea, să lăudăm legile naturii şi să nu dispreţuim buna rânduială.

Toate au fost create cu ,, ordine ” şi Logosul este Cel Care le-a creat

armonios. Sfântul Grigorie, invocând ,, ordinea ” reală din natură, în interesul

expunerii pedagogice a temei tratate, formulează propriu zis o ecuaţie

matematică. Existenţa este egală cu ordinea şi ordinea este egală cu existenţa.

De aici urmează corolarul: suprimând ordinea şi disciplina în natură şi în

societate, se suprimă însăşi existenţa lor. Subliniază că ordinea susţine

universul, ordinea ţine laolaltă şi pe cele cereşti şi pe cele pământeşti,

înălţându-i un minunat imn de slavă ,, ordinii ”, în capitolul VIII, întocmai ca

şi Fericitul Augustin, în opera şi locurile citate. Toate legile universului sunt

puse nu pentru un anume anotimp sau epocă, ci de la începutul lumii şi până

la sfârşit. ,,Întemeiatu-le-ai pe veci şi pe vecii vecilor. Lege le-a pus şi nu o

vor ,, călca ”, exclamă Sfântul Grigorie Teologul, prin cuvintele Psalmului

148,669.

Aprins de dorinţa de a vedea sălâşluindu-se ordinea, pacea, disciplina şi

buna înţelegere pe pământ, Sfântul Grigorie nu oboseşte să nu culeagă

exemple şi din lumea celor ce nu cuvântă, concluzând că ordinea ne-a

deosebit pe noi de animale.

Cum s-a văzut, această lucrare a Sfântului Grigorie, Cuvântarea

XXXII-a, pe drept este numită ,, cuvântare excelentă ”, fiindcă ea conţine o

sumă de învăţături folositoare şi potrivite pentru orice epocă: învăţătura

despre pace, ordine, armonie şi disciplină. Ea este o exhortaţie către slujitorii

de astăzi şi de totdeauna ai Bisericii, pentru o acţiune de educaţie prin scris,

vorbire şi faptă, prin care să se combată păcatele care duc la discordie,

mândria, lipsa de raţiune, ignoranţa, cutezanţa oarbă, indisciplina, care duc la

anarhie şi poliarhie. Dezrădacinând aceste păcate din sufletul obştei creştine

prin acţiuni educative, Biserica contribuie la înlăturarea discordiei şi

69 Ibidem, p. 43.

53

întronarea păcii, ordinii şi disciplinei. Înfăptuind în rândul întâi o ,, eutaxie ”

sau ,, ordo” în interiorul credinciosului sau o ,, pax animae ” după cuvântul

Fericitul Augustin, se realizează o bună rânduială şi pace în lume ( pax

civitatis), ştiut fiind că interiorul credincioşilor este un rezervor din care ies şi

gândurile bune, numite de Sfânta Scriptură ,, roadele Duhului ”, în care este

înscrisă şi pacea ( Galateni 5,22 ), dar tot de aici purced şi cugetele cele rele

( Marcu 7,21- 23 ) care, traduse în fapte, năruie societatea.

Cuvântarea aceasta a Sfântului Grigorie este, de asemenea, o dizertaţie

în care se fundamentează teologic învăţătura despre pace, propovăduită de

Biserică de la întemeierea ei. Ea are deci o valoare metodologică fiind un

model de tratat pentru cuvântătorii şi scriitorii bisericeşti.

Ea mai este şi un ghid practic pentru modul de a discuta temele înalte.

Sfântul Grigorie ne învaţă aici ca moderaţia în orice discuţie este imperios

necesară, nu numai în teologie, ci în orice disciplină, precum şi în viaţă, ştiut

fiind că ,, logoreea ” este îngăduitoare de multe ori. Să ştim ce trebuie, cum

trebuie, unde şi cu cine trebuie să vorbim. Şi de data asta aceasta, şi din acest

punct de vedere, Sfântul Grigorie de Nazianz ne dă sfaturi practice.

Cuvântarea a XXXII-a a Sfântului Grigorie Teologul, scrisă acum

aproape şaisprezece sute de ani, îşi păstrează întreaga sa actualitate şi-l arată

pe autor dascăl permanent al nostru.

54

VI. SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ

- IZVOR OMILETIC -

Sfântul Grigorie Teologul face parte din pleiada marilor Părinţi

bisericeşti, apărători ai Ortodoxiei: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile

cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care au

făcut din secolul al IV-lea un adevărat veac de aur pentru Biserica

răsăriteană.

Filozof, retor, poet sensibil, iubitor al naturii, al omului şi al lui

Dumnezeu, Sfântul Grigorie a fost mai presus de toate Teologul care a ştiut

să tălmăcească neîntrecut tainele revelaţiei divine. N-a iubit amestecul în

mreaja intrigilor omeneşti, ci i-a plăcut să iradieze lumina divină în jurul său,

pentru cei buni şi dornici de îndumnezeire.

1.Formarea Sfântului Grigorie Teologul ca predicator

Nimeni nu poate fi propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu, dacă nu

are o pregătire corespunzătoare. Sfântul Grigorie Teologul a înţeles acest

principiu fundamental, de aceea, timp de zece ani, îşi consacră viaţa studiului

aprofundat în cele mai înalte şcoli ale timpului. Această perioadă o descrie el

însuşi zicând: „ Despre cele ce am făcut în cetatea Atenei, alţii să

povestească: Cum cu frica lui Dumnezeu viaţa mi-am petrecut; cel dintâi

55

eram între cei ce bine învăţau; cum în floarea tinereţii şi-n avântul cutezanţei-

în timp ce alţii se înfierbântau cu tot felul de rătăciri – eu ducem o viaţă

liniştită”. Sfântul Grigorie Teologul nu a fost ispitit de strălucirea gloriei ce i

se deschidea în faţă, ci sufletul său înseta după desăvârşirea îndumnezeirii.

După studii se întoarce în casa părintească, primeşte botezul şi se retrage

apoi, dornic să mediteze şi să aprofundeze sensul noii vieţi, în mănăstirea de

pe malul Irisului, unde era marele său prieten Vasile. Aici îşi desfăşoară

formarea sa ca predicator70.

Importanţa cunoaşterii Sfintei Scripturi pentru predicator este de

netăgăduit. Marii predicatori, din veacul de aur al predicii creştine,

considerau cuvântul Sfintei Scripturi, hrana cu care predicatorul trebuir sa-şi

alimenteze zilnic forţele sufletului. Format în această gândire, întemeiată pe

principiul fundamental că predicatorul care nu se hrăneşte cu citirea zilnică a

Sfintei Scripturi, moare duhovniceşte, ne dăm mai bine seama de ce Sfântul

Grigorie Teologul a aprofundat-o atât de mult. Nu numai Noul Testament, ci

şi Vechiul Testament era cunoscut în toată profunzimea de marele teolog71.

2. Cauzele succesului predicilor Sfântului Grigorie Teologul

Succesul deosebit pe care l-a avut Sfântul Grigorie Teologul în

activitatea predicatorială constă în: cunoaşterea Sfintei Scripturi, cunoaşterea

realităţilor vieţii credincioşilor şi sfinţenia vieţii personale.

Am constatat în perioada de formare ca predicator, râvna cu care

Sfântul Grigorie Teologul studia Sfânta Scriptură. Dar cuvântul biblic nu era

pentru el numai un obiect de studiu, ci o hrană dumnezeiască cu care el se

întărea zilnic. Pentru el cuvântul lui Dumnezeu are putere, vitalitate şi

permanenţă; când este rostit, aduce la existenţă ceea ce exprimă, ca în primul

70 Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu, Predică la Sfinţii Trei Ierarhi, în „ Mitropolia Ardealului ”, anul XVIII (1973 ), nr. 1-2, p.80-81.71 I. G. Coman, op. cit., p.47.

56

capitol al cărţii Facerii, unde Dumnezeu a zis şi „ a fost aşa ”. Având deci,

Sfântul Grigorie Teologul o concepţie atât de înaltă despre cuvântul lui

Dumnezeu, el l-a propovăduit cu înflăcărare şi zel apostolic, reuşind astfel să

pătrundă adâncurile sufleteşti ale ascultătorilor72.

Predicile Sfântului Grigorie Teologul şi-au câştigat succesul şi din

viaţa sfântă a predicatorului, el nefiind numai rostite ci şi trăite. Sfântul

Grigorie era convins de valoarea predicii prin exemplul personal, de aceea el

a fost o întruchipare vie a doctrinei ortodoxe, prin credinţă, smerenie,

dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Un alt punct al succesului a fost acela

că Sfântul Grigorie Teologul pregătea întotdeauna cu mare grijă predicile,

meditând asupra temei alese, aceasta împletind-o întotdeauna cu rugăciunea.

Prin aceasta putem spune că Sfântul Grigorie Teologu a fost o

personalitate a amvonului Bisericii Ortodoxe, vrednic de veacul de aur al

predicii creştine, trebuind să reţinem că personalitatea şi-a realizat-o prin

muncă, sfinţenie, studiu şi cunoaştrea realitătilor vieţii trăite de

contemporanii săi, exemplu pe care trebuie sa-l urmăm şi noi luându-l ca

protector şi ajutător pe drumul sublim al misiunii noastre de propovăduire al

cuvântului Sfintei Scripturi73.

Una din caracteristicile fundamentale ale predicii patristice este

actualizarea textului Sfintei Scripturi, făcând din el izvor de viaţă pentru

păstorii timpului lor. Mai ales Sfinţii Părinţi ai secolului de aur al Bisericii

creştine ( 313- 461 ) au fost adevăraţi tâlcuitori ai Revelaţiei divine, căci,

păstrând echilibrul firesc între aspectul divin şi uman, au ştiut să facă legătura

între doctrină şi viaţă punând pe auditori în starea de a se folosi de cuvântul

Sfintei Scripturi, traducându-l în viaţa lor de toate zilele.

Cuvântul Sfintei Scripturi ales şi adaptat de ei tuturor stărilor şi

grupurilor de oameni, ţinând seama de profilul spiritual al lor şi al vremii în

72 Constantin Pârvu, Actualitatea omiletică a Sfântului Grigorie de Nazianz, în „Mitropolia Olteniei ”, anul VII (1955), nr. 5-6, p.301.73 Pr. Dr. Dumitru Belu, op. cit., 125.

57

care au trăit, a dat omiliilor lor un caracter de actualitate, încât predica lor era

de fapt o revelaţie pentru dezlegarea problemelor reale şi speciale ale vieţii.

Este atât de bogată îmbinarea de prezent şi de confruntare cu adevărurile

veşnice ale Revelaţiei, în omiliile Sfinţilor Părinţi, încât din scrierea lor, noi

ne putem astăzi da seama de starea spirituală, economică şi socială a

timpului: << Poporul se recunoaşte în oratorul creştin >>74.

Aşa cum în realitatea ei, Sfânta Liturghie actualizează necontenit

lucrarea de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos, Sfinţii Părinţi aduc

textul Sfintei Scripturi în viaţa oamenilor din jurul şi din vremea lor. În

predicile lor, credincioşii văd pe Dumnezeu, îi simt puterea cuvântului Lui,

ca şi pe toţi Profeţii şi Apostolii şi prezenţa lor vie rezolvă problemele vieţii

şi năzuinţa lor. Punând pe credincioşi în faţa adevărului Sfintei Scripturi, ca

în faţa unei oglinzi, ei îi ajutau să se cunoască şi să-şi transforme viaţa după

preceptele ei juste.

Se confruntau în timpul lor ultimile raze ale filozofiei şi culturii păgâne

cu creştinismul. Creştinismul trebuia să răspundă deodată spiritului juridic

roman, celui speculativ grecesc, ca şi celui mistic oriental. Această

confruntare scotea rând pe rând, comorile Sfintei Scripturi, concretizându-le

în şcoli, opere dogmatice, filozofice şi morale, în cult şi în lăcaşuri de cult, în

literatură şi oratorie, legându-se cu tradiţia vie a Bisericii şi împletind

prezentul cu trecutul apostolic, într-o unire de identificare şi actualizare

permanentă.

Sfinţii Părinţi ai Epocii de Aur, tâlcuiau adevărul în scris şi în predici.

Amvonul la picioarele căruia se adunau credincioşii era, în acel timp, organul

de formare a opiniei creştine. De aici se răspândeau învăţăturile substanţiale

ale adevărului creştin, atât de simplu şi totuşi atât de profound. Aici oratorul

creştin trata problemele ce interesa direct pe fiecare suflet în parte, cu o

firească familiaritate. Pentru acest motiv şi genul de predică al Sfinţilor

74 Pr. Prof. Ioan G. Coman, op. cit. ,p. 195.

58

Părinţi ai Epocii de Aur, a fost omilia, a cărei caracteristică este

familiaritatea, intimitatea, legătura sufletească cu insul şi problemele şi viaţa

lui, adică cel mai potrivit gen de predică pentru actualizare75.

Una din problemele actuale şi pe vremea Sfinţilor Părinţi era ca şi astăzi

problema păcii. Ei prezentau pacea ca o virtute cu dublu efect, temporal şi

veşnic, arătând că ea este necesară pentru garantarea armoniei între popoare,

cetăţi, familii şi diferite societăţi care, fără de pace, pier în discordie.

Bogăţia este judecata în lumina învăţăturii creştine, arătându-i singura

cale de mântuire: iconomia milosteniei, ceea ce a dus la organizarea asistenţei

sociale.

3.Sfântul Grigorie Teologul – predicator desăvârşit

Sfântul Grigorie de Nazianz (329 – 390 ). Geniul care a definit şi apărat

teologia patristică de la finele secolului al IV-lea şi creatorul poeziei creştine,

a ajutat îmbogăţirea oratorical cu înflăcărata lui imaginaţie şi adâncă simţire,

punând în slujba ei toate inspiraţiile şi arta retoricii. Predica lui poartă în sine

tema unei duble actualizări: credinţa şi cultura pe care o cuprindea în

concepţia sa despre lume şi destinul creştinismului: transfigurarea lumii prin

transfigurarea sufletelor. În temele dogmatice, actualizarea se cuprinde în

concepţia lui despre destinul omului, arătând semnificaţia dreptei credinţe

asupra vieţii actuale ce se duce aici şi a destinului spre care suntem chemaţi.

În afară de acestea, temele lui variate sunt inspirate de diferite ocazii: o

sărbătoare bisericească, un articol din Simbolul Credinţei sau proslavirea

unui sfânt76.

Cele mai interesante din punct de vedere al epocii sunt omiliile ţinute în

biserica Sfintei Învieri din Constantinopol, dintre care ultimul cuvânt, la

75Pr.Prof. Dr. D. Belu , Sfinţii Părinţi, ca izvor omiletic , în ,,Mitropolia Ardealului’’, anul IV (1959),nr.7-8, p. 549.76 Diac. Ene Branişte, Învăţăminte din predica- azi, în ,,B.O.R.’’, anul LXV (1947), nr. 1-3, p.53.

59

despărţire, coţine accentele cele mai sublime, relevând totodată legătura

intimă dintre păstor şi turma sa , se cuprinde acolo imginea întregii vieţi a

timpului şi se pot trage concluzii asupra mediului în care a lucrat şi asupra

felului cum a lucrat Sfântul Grigorie, ce pot forma un tratat al tactului şi al

atitudinii pe care trebuie să aibă preotul faţă de turma sa, instituţiile, prietenii

şi duşmanii care îl înconjoară.

Sfântul Grigorie este unul dintre cei dintâi oratori ai secolului de aur,

caracterizat prin precizia şi claritatea formelor. Învăţături folositoare cu

privire la actualizare se cuprind în tratatul lui despre preoţie77.

Într-adevăr, o cercetare amănunţită şi atentă asupra omiliilor şi

predicilor Sfinţilor Părinţi, ne ajută să ne dăm seama de înălţimea artistică la

care au putut ajunge aceştia, unii dintre ei, cum este Sfântul Grigorie de

Nazianz, fiind adevăraţi poeţi ai timului respectiv. Cuvântările Sfântului

Grigorie de Nazianz, dimpotrivă, au un caracter dialectic, filozofic, mai mult

influenţat de retorică.

În ce priveşte forma, << predica patristică izbeşte prin multiplicitatea şi

varietatea, foarte pronunţată şi distinctă a genurilor şi formelor omiletice pe

care le îmbracă >>78 şi prin unitatea desăvârşită a compoziţiei. Majoritatea

lor, fie omilii, fie panegrifice, fie predici propriu-zise, sunt compuse în aşa

fel, încât se observă respectarea momentelor logico-psihologice după care

trebuie compusă şi rostită o predică. De aceea şi în ceea ce priveşte forma

predicii, predicatorul are multe de câştigat din predica patristică şi trebuie să

cultive mai multe genuri omiletice ce au constituit gloria Sfântului Grigoriei,

în locul predicii de azi, foarte greu de definit din punct de vedere al formei.

O caracteristică generală a predicii Sfântului Grigorie este popularitatea

ei. În general, Sfântul Grigorie este un adevărat predicator popular, care a

ştiut să se coboare la puterea de înţelegere a ascultătorilor săi , iar atunci când

unii termeni sunt neînţeleşi, Sfântului Grigorie îi explica. De asemenea, 77 Ibidem, p.54.78 Pr. Prof. Dr. D. Belu , op. cit., p.550.

60

Sfântul Grigorie se caracterizează prin intimitatea predicii lui. Se spune

despre Sfântul Grigorie că în timpul rostirii predicilor sale, cobora uneori, de

pe treptele altarului şi se aşeza în mijlocul ascultătorilor săi, ceea ce

contribuia mai mult la succesul predicii sale.

Un alt izvor al puterii tainicii a predicii Sfântul Grigorie de Nazianz a

fost credinţa lor puternică în ceea ce spuneau. Când vorbeau în faţa

ascultătorilor despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime, despre întruparea

Mântuitorului şi despre alte învăţături fundamentale ale Bisericii creştine, ei

erau convinşi până în adâncul finit lor de varicitatea acestor învăţături79.

Tainica putere a predicii Sfântului Grigorie îşi mai trage seva şi din

neţărmurita lor iubire faţă de oameni. Sfântul Grigorie Teologul a fost mare

iubitori de oameni, iubire pe care, uneori, aceştia nu se sfiau să o

mărturisească în predicile lor. Puterea tainică a predicii lor se afla şi în

legătura neîntreruptă a predicii cu viaţa credincioşilor lor. Predica Sfântului

Grigorie Teologul nu este abstractă, ruptă de viaţă, ci ei ţin o neîntreruptă

legatură cu viaţa, cu aspiraţiile ascultătorilor lor. Ei le vorbesc acestora

despre ceea ce-i interesează în chip vital şi despre ceea ce-i frământa în

legătura cu marile cu probleme ale vieţii. Trebuie să amintim că predica

Sfântului Grigorie Teologul era străbătută de acea ungere evanghelică ce dă

culoare cuvântului, de acea putere ce se degajă din cuvântul predicatorului şi

care face ca ascultătorii să fie atraşi tot mai mult spre cel care le vorbeşte şi

să înţeleagă ceea ce li se spune80.

79 Pr.Prof. Dr. Corneliu Sârbu, Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan, îndrumători ai teologiei actuale, în ,,Mitropolia Ardealului’’, 1973, nr. 1-2 ,p.39.80 Protos. Justinian Dalea, Predica la Sfinţii Părinţi din secolul de aur al Bisericii creştine, în ,, Glasul Bisericii’’, anul XVII(1958), nr. 11, p.1058.

61

CONCLUZII

Sfântul Grigorie de Nazianz, numit şi Teologul, face parte dintre marii

oratori ai ,, epocii de aur ” în care predica sa a avut un rol important alături

de cea a Sfântului Vasile cel Mare şi cea a Sfântului Ioan Gura de Aur, care

în predica lor au ţinut seama de toate trebuinţele pe care le-a avut Biserica

epocii lor.

Predica Sfântului Grigorie Teologul a reprezentat arma de luptă

împotriva ereticilor şi a păgânilor, a fost alinare a suferinţelor celor săraci şi a

celor lipsiţi, a fost mijloc de mustrare pentru cei ce greşeau, îndemn la

pocăinţa pentru păcătoşi, mijloc de propovăduire a cuvântului revelat între

oameni, tâlcuire a Sfintei Scripturi şi călăuză a neamurilor către Hristos.

Gândirea din predicile sale este limpede şi viguroasă, şi ferită de greşeli

doctrinare. Ea a atins problema universalităţii, aceasta datorându-se în primul

rând, profundei şi întinsei culturi pe care a avut-o Sfântul Grigorie.

Sfântul Grigorie Teologul abordează în predica sa cu multă pricepere şi

competenţă probleme de exegeză, de istorie, de morală, de filozofie, de

cosmologie, de apologetică, de doctrină, şi chiar aceste preobleme le expune

şi în poeziile sale81.

Sfântul Grigorie a recepţionat toate glasurile epocii sale şi a luat

neîntrerupt atitudinea pe care i-a dictat-o conştiinţa lui de slujitor al Bisericii

şi de slujitor al cuvântului.

În centrul atenţiei predicilor sale a stat viaţa creştină, indiferent de

conţinutul lor, Sfântul Grigorie nu uita niciodată să atagă atenţia

credincioşilor cu privire la învăţăturile morale care constituiau un imbold

pentru o viaţă creştină în adevăratul sens al cuvântului. Cu alte cuvinte,

Sfântul Grigorie nu rupe niciodată predica de viaţă creştină, făcând din orice

predică a sa o armă de luptă împotriva răului şi a păcatului, fiind în

81 Arhim.Grigorie Băbuş, Predica Sfinţilor Părinţi, în „Glasul Bisericii”, anul XV (1956), nr.10, p.545.

62

permanenţă preocupat de luminarea credincioşilor şi de călăuzirea lor pe

calea virtuţii82.

Prin viaţa şi gândirea lui teologică, prin preocuparea de problemele

vremii lui, Sfântul Grigorie Teologul reprezintă un model demn de urmat de

toţi preoţii.

Viaţa personală a Sfântului Grigorie rămâne un model de fericită

îmbinare a unei înzestrări native excepţionale cu eforturile lui permanente de

îmbunătăţire şi desăvârşire dusă până la sfinţenie, ca urmare a exemplului şi

influenţei puternice al unui mediu familial sănătos, precum şi a educaţiei şi

instrucţiei primită în şcolile înalte în care şi-a desăvârşit studiile.

Viaţa Sfântului Grigorie ne oferă un model de sinteză dintre o înaltă

cultură în disciplinele filozofice şi umaniste ale vremii lui şi o vastă şi adâncă

cultură teologică, dublată de munca şi stăruinţa continuă pentru desăvârşirea

personalităţii lui.

Sfântul Grigorie a pus întreaga lui ,, teologhisire ” în slujba Bisericii, a

slujirii şi înălţării creştinului. Îndeosebi prin cugetarea lui asupra înaltei

vocaţii a omului, asupra sacerdoţiului creştin şi a comuniunii euharistice, el

ne deschide noua perspective de slujire a Bisericii şi a credinciosului adaptate

la condiţiile vremurilor noastre.

Umanismul Sfântului Grigorie este teoretic şi practic, în acelaşi timp

are un puternic fundament teologic, susţinând ideea fraternităţii universale a

credincioşilor în Iisus Hristos şi prin virtutea dragostei creştine care trebuie

manifestată şi actualizată în relaţiile dintre semeni.

Prin cugetarea şi activitatea lui, Sfântul Grigorie a manifestat un

pronunţat spirit ecumenist, luptând mereu pentru unitatea şi pacea Bisericii,

pacea însemnând solidaritatea tuturor oamenilor în dragoste, ea avându-şi

rădăcina în ,, Dumnezeul păcii ” şi sălăşluindu-se în primul rând în sufletul

nostru83.82 Ibidem, p.546.83 Protos Justinian Dalea, op.cit., p. 1063.

63

Viaţa Sfântului Grigorie Teologul şi luptele pe care le-a purtat

împotriva principalelor erezii ale veacului său au lăsat o impresie profundă

asupra contemporanilor săi şi nu numai, fiind un exemplu demn de urmat de-

a lungul timpului până în zilele noastre.

În încheiere voi folosi un citat din biografia sa care este cea mai

expresivă descriere a marelui teolog care a fost Sfântul Grigorie de Nazianz:

,, Aşa de mult s-a distins Sfântul Grigorie din Nazianz în privinţa pătrunderii

adânci a dogmelor şi a teologiei, încât, deşi mulţi bărbaţi s-au ocupat cu

teologie în decursul veacurilor şi au ajuns renumiţi pentru înţelepciunea lor,

singur el - dupa Ioan evanghelistul - a primit titlul de << Teologul >> şi acest

titlu i-a fost rezervat apoi numai lui”84.

84 Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere Dogmatice, Editura Herald, Bucureşti,2002, p. 8.

64