Download pdf - La patul unui budist bolnav şi singur, a venit Ei bine ... · sub titlul „Cartea neamului lui Isus Hristos” am întâlnit o înşiruire de nume străine şi care n-au niciun

La patul unui budist bolnav şi singur, a venit într-o zi o fetiţă a unei familii creştine din vecini. Ea a adus câte ceva de mâncare şi în această împrejurare, cu câteva mişcări agere, a aşezat în ordine lucrurile împrăştiate de pe masă. După o oarecare vreme, părinţii au trimis-o iarăşi să viziteze vecinul bolnav şi încet, în timp, această fetiţă a devenit un adevărat sprijin pentru acest om pe patul morţii, care era într-o situaţie cu atât mai tristă cu cât budist fiind, nu avea nădejdea vieţii veşnice, ci pe cea a unei eventuale şi nesigure reîncarnări.

Într-una din zile, odată cu puţină mâncare, fetiţa i-a adus şi o Biblie, îndemnându-l s-o citească. Observând că este vorba de o carte creştină, bolnavul nu şi-a arătat prea mare interes, dar nevoind s-o supere, a acceptat Biblia, promiţând că o să încerce s-o citească. Înainte de a pleca, fata l-a sfătuit să înceapă cu Noul Testament: „ca să-l puteţi termina mai repede fiindcă medicul v-a spus că nu veţi trăi prea mult.”

După câteva zile, într-o nouă vizită fetiţa întrebă:

-Cât aţi citit din Noul Testament?

-O, fetiţo - răspunse budistul - numai câteva rânduri. Nu te supăra, dar am început cu Noul Testament, cum mi-ai spus, şi chiar de la început sub titlul „Cartea neamului lui Isus Hristos” am întâlnit o înşiruire de nume străine şi care n-au niciun înţeles. Dacă asta e cartea de temelie a creştinismului, atunci iartă-mă, dar eu n-o pot citi.

- Răspundeţi-mi la o întrebare totuşi, vă rog: vă place să mâncaţi peşte?

- O, da, sigur că da!

- Şi-l mâncaţi cu tot cu oase?

- Nu, bineînţeles că nu, oasele le las deoparte.

- Ei bine, tot aşa e şi cu Biblia. Ori de câte ori daţi peste lucruri greu de înţeles, lăsaţi-le deoparte, ca oasele peştilor şi continuaţi să citiţi mai departe.

Şi din nou, fără prea mult chef, dar nedorind s-o supere, mai ales că îi era atât de dator, a promis că va continua să citească. Citind a înţeles chemarea lui Dumnezeu prin Isus Hristos, a crezut şi s-a mântuit. Mai mult, Dumnezeu i-a redat sănătatea şi a devenit un lucrător în ogorul Evangheliei.

Şi totuşi aceste prime șaptesprezece versete ale Noului Testament din Evanghelia după Matei, cu corespondentul lor în Evanghelia după Luca capitolul 3, nu sunt degeaba scrise în Scriptură.

Iată doar câteva dintre binecuvântările care curg din aceste „oase”, dacă sunt mestecate în moara minţii, cu adorare şi rugăciune. Cu alte cuvinte dacă se „cugetă adânc” cum spune Psalmii, cap. 119:23b.

a) Mai întâi, aceste versete dovedesc cu câtă minuţiozitate (cu câte amănunte) este în măsură Dumnezeu să-şi împlinească promisiunile. El a promis lumii un Mântuitor, care după profeţiile Vechiului Testament urma să vină din poporul evreu, din seminţia lui Iuda, din casa lui David. Şi aşa a fost. Putem slăvi din toată inima pe acest măreţ Dumnezeu căruia nu-i este frică să facă promisiuni amănunţite, fiindcă poate să le împlinească. Cât de departe de Duhul Său sunt acei profeţi care se adresează poporului prin cuvinte foarte generale, astfel încât din mulţimea de vorbe pe care le folosesc, punându-le pe seama Duhului Sfânt, nu spun nimic precis, concret, care atunci când se împlineşte, îl face pe om să spună: „slavă Domnului!”

b) Nu numai pentru că acest fragment este aşezat între cele două Testamente, ci chiar prin înţelesul său, prin alcătuirea sa, el este un rezumat explicativ al Vechiului Testament. Fără acest fragment, pentru cercetătorul atent al Sfintelor Scripturi, pentru iubitorul de Biblie, ar fi existat un gol, o lipsă. Aceste versete explică de ce există o Geneză în care Dumnezeu l-a ales pe Avraam şi nu pe altcineva, de ce există un Exod în care Dumnezeu a

1 Lumina Vechilor Cărări

dat acestui popor, legea Sa explicată în următoarele cărţi şi aşa mai departe. Toate aceste explicaţii se rezumă în faptul că de acolo din neamul evreiesc al Vechiului Testament urma să vină Hristosul şi tocmai acest lucru îl prezintă Evanghelia după Matei, cap. 1:1-17.

c) O spiţă de neam atât de adânc înfiptă în generaţiile istoriei poporului evreu, dovedeşte cu multă putere umanitatea Domnului Isus, care prin faptul că a fost Întrupatul Fiu al lui Dumnezeu, El a avut o reală natură pământească, ca a tuturor strămoşilor Săi. A fost un om obişnuit în cadrul unei familii obişnuite, cu o spiţă de neam obişnuită. Aceasta îmi dă curaj să mă apropii de El şi să-I spun toate omeneştile mele probleme, cu convingerea că El mă înţelege. (Evr. 4:15). O, ce minunat Mântuitor.

d) Iată şi o curiozitate a acestui fragment. După cum ilustrează şi alte pasaje ale Vechiului Testament care prezintă spiţe de neam, partea feminină nu este menţionată. Uneori traducerea Cornilescu foloseşte exprimări mai puţin obişnuite, de ex.: „Avraam a născut pe Isaac,” ca şi cum în acele timpuri ar fi născut bărbaţii. Oricum în Vechiul Testament, femeia ocupa un loc secundar, întâietatea bărbatului fiind mult prea pronunţat prezentată pentru a nu fi înțeleasă.

Totuşi în unele spiţe de neam şi în cazul nostru cea din Evanghelia după Matei, cap. 1, enumeră şi câteva femei. Ele sunt: Tamar, Rahav, Rut şi văduva lui Urie. Mirarea stă în faptul că din cele 42 de femei din spiţa de neam a Domnului Isus, de la Avraam până la naşterea Lui - şi între ele cu siguranţă unele au fost adevărate exemple de credinţă - sunt menţionate numai acestea care amintesc de evenimente nu tocmai plăcute.

Astfel numele de Tamar aminteşte de un episod urât, în care poftele unui om s-au dezlănţuit undeva pe marginea unui şanţ. Numele lui Rahav (acceptând o mică doză de probabilitate) aminteşte despre mizerabila ocupaţie a unor femei. Numele lui Rut aminteşte de lipsa de încredere în Dumnezeu a celor ce-au părăsit Ţara Făgăduinţei, pentru a-şi satisface nevoile pământeşti. Văduva lui Urie aminteşte de mişelia cu care a fost ucis acest om cu inima curată. M-aş mira ca vreun om să fie mândru de strămoşii lui dacă naşterea sa ar fi legată de o nebunie consumată pe marginea unui şanţ, bunică-să ar fi fost o destrăbălată iar străbunicul ar fi ucis un om pentru a-i lua nevasta şi ea a acceptat aceasta.

Şi atunci mă întreb de ce în spiţa de neam a celui mai sfânt Om, sunt trecute numele acestor patru femei şi numai ale lor!?

Iată câteva gânduri în această privinţă:

1) Primele trei n-au fost evreice şi e foarte posibil că şi cea de-a patra, din moment ce era

căsătorită cu un hetit, să fi fost o străină. În acest loc Biblia spune că chiar şi după neam Isus Hristos n-a fost numai al evreilor, ci şi al neamurilor. Slavă Lui.

2) Faptul că spiţa Lui de neam cuprinde asemenea secvenţe dovedeşte smerenia şi umilinţa Celui ce a lăsat slava cerească pentru a se coborî „în părţile cele mai de jos” ale pământului. Un exemplu vrednic de urmat pentru toţi slujitorii Bisericii.

3) Cine cugetă la aceste versete îşi dă seama cât de neîntemeiată este îngâmfarea celor ce se laudă cu familia lor şi nesocotesc pe cei ce provin din familii mai modeste sau cu evenimente nedorite. Cât de nepotrivită pentru gura unui creştin este întrebarea atât de des întâlnită în ultima vreme cu ocazia căsătoriilor: „Dar fata (sau băiatul) este de neam?” Astfel de oameni nu au gândul care era în Hristos Isus.

4) Versetele acestea sunt o încurajare pentru cei din mocirla păcatului. Domnul Isus s-a coborât până la ei pentru a-i mântui. O, de ar ajunge această veste la urechile lor.

5) Versetele acestea condamnă sensibilitatea acelor ce se jignesc numai când cineva râde în preajma lor şi li se pare că de ei au râs, darmite să se spună vreo vorbă critică despre copiii sau părinţii lor, despre rudele lor.

6) Versetele acestea condamnă pe cei ce acoperă cu plapuma minciunii aspectele nedorite ale vieţii lor sau ale familiei lor, lucrând pe principiul „rufele se spală în familie.” O, dacă s-ar spăla ar fi încă bine, dar uneori stau închise în cufere ferecate şi bine păzite cu ajutorul colţilor celor ce sunt gata să muşte pe oricine ar sesiza mirosul de mucegai care răsuflă. Ei întreabă: „Cine-a spus, unde-a spus?” Domnul Hristos n-a făcut aşa.

7) Versetele acestea dovedesc cât de nepotrivite cu Biblia sunt cărţile şi revistele creştine care prezintă numai şi numai laturile pozitive ale lucrării Bisericii, ocolind tacticos luarea în discuţie a slăbiciunilor ce tind să se transforme în reguli de conduită de care mai apoi Doamne fereşte să te atingi.

În ultimă instanţă aceste rânduri pot fi o dovadă că „niciun cuvânt venit de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.” Poate fi un îndemn la o mai adâncă abordare a Scripturii pentru a-i găsi dulceaţa. De ce te-ai lipsi de ea?

####

Republicare la cererea cititorilor



De mai multe ori am auzit folosindu-se această expresie, cu precădere în sezonul hibernal, pe un ton categoric: iarna este vara sufletului! În scurgerea anilor am căutat să îmi dau seama în ce măsură sunt adevărate aceste cuvinte. Reprezintă doar o metaforă forțată, încheagă un adevăr deplin și crud sau reliefează în mod parțial starea reală a creștinătății?

Practic, există numeroase meserii care sunt mai rodnice de-a lungul anului și mult mai puțin în sezonul rece. În preajma sărbătorilor de iarnă, mulți angajați primesc concediu, familiile se întrunesc, casele de rugăciuni se umplu mai mult decât de obicei. Gerul, nopțile lungi, blochează lucrul pentru firea pământească, facilitând părtășia cu frații precum și alte activități spirituale. Desprinderea mai evidentă de lucrurile pământești, atrage cu sine o mai mare devotare pentru via Domnului și implicit gustarea unor minunate bucurii în Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, gerul de afară generează căldură în suflet, o înflăcărare pentru ce este nepieritor. Se pare că nu e vorba de o metaforă forțată.

Se spune că în luna ianuarie, cea mai citită carte este Geneza. Asta nu e rău. Problema e că mulți se poticnesc aici, spulberând hotărârea inițială de a citi toată Biblia pe parcursul anului. Am constatat că în orice adunare există un nucleu de surori și frați care frecventează regulat, cu foarte puține absențe locașurile de închinare, indiferent de luna, săptămâna, ziua sau ora în care se rânduiesc slujbele de închinare. Ei nu sunt excepția care confirmă regula, ci forța de elită, un fel de avangardă a oștirii Domnului, un exemplu viu pentru ceilalți. Din această categorie trebuie să facă parte cei care îndeamnă la dragoste și la fapte bune. „Mă bucur când mi se zice: „Haidem la Casa Domnului!” (Psalmii 122:1). Ipoteza cu adevărul deplin și crud, cade și ea.

Cei ce sunt împiedicați de programul de muncă al vreunei firme, de îngrijirea celor din familie sau de distanțele foarte lungi până la casa de rugăciune etc., pot avea periodic scutire cu parafă divină, pe o perioadă determinată. „Ai fost chemat când erai rob? Să nu te nelinişteşti de lucrul acesta, dar dacă poţi să ajungi slobod, foloseşte-te.” (1 Corinteni 7:21).

În mod accidental, s-a întâmplat în diaspora românească ca o Biserică să-și pună pur și simplu lacătul pe ușă, în perioada verii, când aproape toți enoriașii erau plecați după câștigul gras din sezon.

Totuși, întâlnim pretutindeni în țară spirite apostolice, oameni zeloși și devotați în orice timp și în orice loc. Aceștia se ridică la înălțimea

cuvintelor exprimate de apostolul Pavel creștinilor din Roma: „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8:38,39). Domnul Isus, modelul perfect de consacrare, pășea cu același zel prin arșița pustiei, cât și iarna, în preajma pridvorului lui Solomon.

Înaintașii noștri posteau mult, săpând pământul sau trăgând la coasă în zilele lungi de arșiță. Câtă bucurie simțeau în inimă, în ciuda faptului că mușchii le amorțeau, iar saliva le devenea amăruie și cleioasă, uscându-se pe cerul gurii! Sufletul se despovăra de lumeștile poveri, încărcându-se cu energie divină. Nu tremurau cu gândul la deshidratare, ci prin credință isprăveau a lor lucrare.

Creștinul prevăzător, va construi în timpul iernii car, iar vara sanie. Își va da silințele să aibă o slujire continuă, nemolipsindu-se de la cei ce își învelesc polii în ștergar. Jertfa lui, precum cea din vechime, va fi necurmată. Va găsi timp și resurse de slujire sfântă, chiar și în timp ce muncește pentru trup.

Se pare că există o parte de adevăr în expresia studiată, cu tendințe vădite de amplificare. De aceea, se cade să pășim pe urmele acelora care afirmă: „Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.” (Faptele apostolilor 6:4). Justificări pentru activități adiacente s-ar găsi multe „dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” (Luca 10:42).

Bazga Toader Dorel - Bistrița-Năsăud


Cu cântărețul de muzică populară, Dumitru Tăședan

S-a întâmplat în anul 1983. Eram internat

la secția „Mihai Viteazul” din Arad. În timp ce stăteam în pat și citeam Biblia, în același salon cu mine s-a internat un nou bolnav. Acesta, foarte comunicativ din fire, ca și mine de altfel, m-a văzut citind Cartea Sfântă. Am făcut cunoștință și ne-am împrietenit imediat. Într-o zi mi-a povestit despre fiul lui, care este preot în orășelul Drăgășani din Oltenia și cât de bine o duce el acolo:

_Domnule Popa, fiul meu este pe deplin fericit, că acolo, în acel orășel de 13.000 de locuitori, au loc foarte multe festivități: nunți, botezuri, înmormântări iar banii curg, la fel colacii, covrigii, prosoapele, lumânările și cârnații. Auzind una ca asta, în replică, eu i-am răspuns:

_Domnule Tăședan, nu vă bucurați de ciubucurile acestea, căci toate sunt deșertăciune și bogății câștigate pe nedrept. Băiatul matale are o slujbă plătită la fel pentru toți din preoție, adică cu același salar, indiferent câte acte cultice se ivesc pe lună sau într-un an. Deci pentru actele de cult, el, ca preot, nu ar mai avea nevoie să pretindă de la enoriași ciubucuri, nici chiar în cazul în care oamenii îl servesc pe preot; el nu trebuie să primească daruri sau ciubuc. Apoi, în altă ordine de idei, spuneți-mi unde scrie în Biblie să se facă parastase sau să te rogi pentru morți? Nicăieri! Unde scrie să faci pomeni? Nicăieri! Unde scrie în Noul Testament să folosești lumânări la slujbe? Nicăieri! Unde scrie în Biblie să faci semnul cruci? Nicăieri! Unde ne cere Dumnezeu, în Sfânta Lui Carte, să botezăm copii la 7-8 săptămâni? Nicăieri! Și încă multe altele, însă eu am amintit aici doar câteva. Ei vedeți, domnul meu? Dacă omul cere o plată care nu i se cuvine, se face vinovat de înșelăciune! Ori băiatul dumneavoastră le va plăti pe toate acestea odată, cu vârf și îndesat! În al doilea rând, băiatul dumneavoastră va răspunde în fața lui Dumnezeu pentru toate cele 13.000 de suflete, pentru că nu le spune adevărul.

Auzind una ca asta, interlocutorul meu a strâmbat din nas și a schimbat sensul discuțiilor, spunându-mi:

_Domnule Popa, eu sunt cunoscutul cântăreț de muzică populară, Tăședan Dumitru. Recent am luat locul întâi la Festivalul Național „Cântarea României” și locul al doilea la Festivalul de la Novisad. Peste tot pe unde cânt, oamenii mă aplaudă atât de puternic, că-i ustură palmele!

Atunci am simțit un îndemn lăuntric, deosebit de puternic, să-l readuc cu picioarele pe pământ, că prea s-a urcat cu capul în nori. Și de aceea, l-am contrat imediat:

_Domnule Tăședan, chiar și mie îmi plac mult cântările. Dar spre deosebire de dumneavoastră, pe mine nu mă aplaudă la cântare, ci dimpotrivă, pe unde cânt eu, oamenii plâng!

Căzând ușor pe gânduri, ușor nedumerit, omul nostru și-a făcut cruce iar apoi m-a întrebat:

_Dar de ce plâng? Îi amenințați cu ceva în timpul cântărilor?

_Nu, domnul meu. Dumneavoastră cântați cântărilor oamenilor, compuse de ei pentru oameni, în timp ce eu cânt oamenilor cântările lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu își face efectul asupra ascultătorilor, indiferent dacă e predicat, cântat ori recitat și când se cântă lui Dumnezeu cântări compuse din Scriptură iar oamenii sunt pătrunși de puterea Cuvântului lui Dumnezeu, așa cum e exprimat în Biblie, ei plâng de bucurie.


_Vai de mine - zise solistul de muzică populară - am ieșit la pensie de șase luni și în toată viața mea n-am văzut și nici n-am auzit ca să plângă cineva de bucurie! Eu știu că dacă îți moare copilul sau îți arde casa, atunci de, ajungi să plângi, dar de necaz, de nenorocire, nu de bucurie.

_Și totuși există și plâns de bucurie. Eu fac pariu cu dumneavoastră pe cât vreți, și-l câștig. Domnul meu, eu sunt sigur că voi câștiga un asemenea rămășag, dar mie nu-mi trebuie bani nemunciți. - i-am răspuns eu.

_Domnule Popa, eu nu cred că aveți dumneavoastră o cântare atât de pătrunzătoare ca să-mi miște inima puternică de granit, pentru că oricum, eu nu plâng ca babele la mort pentru fie ce!

_Bine, domnule Tăședan. O să vedem noi asta, mai târziu!

Și în clipa următoare am trimis o telegramă către cer, în care am scris doar un singur cuvânt: „Ajutor”, căci n-avem timp pentru nimic mai mult. Și atunci am simțit pe loc o căldură de sus, care mi-a învăluit întreaga ființă, asigurându-mă de cercetarea și însoțirea Celui de Sus. Și, slăvit să fie Domnul că așa a fost! Am început să cânt cuplat cu cerul:

„Pe căi rele rătăcite, mult timp am călătorit, În pofte și deșertăciuni, fiind al lumii amic, Și de toți eram iubit, de jertfa lui Isus n-am

știut nimic, Dar călătorind odată, L-am văzut pe cruce

pus, Și văzându-L deodată, la inimă mi-a

pătruns! Și apoi pe plâns m-am pus, Văzându-mă străin, fără de Isus! Cu lacrimi și cu căință, către Isus am

strigat, Și de-atunci întotdeauna, de mâna Lui sunt

purtat! La El când voi fi chemat Sus în ceruri, de El voi fi încoronat! Și iată că încă de la strofa a doua, ochii

viteazului meu interlocutor s-au umezit, transformându-se încet, încet în lacrimi. Apoi, firește, l-am întrebat:

_Domnule Tăședan, ce faceți, plângeți? Dumneavoastră, un bărbat așa puternic, cu inima de granit, să plângeți ca babele la mort?

_Da, domnule. Atunci când erați cu cântarea la strofa a doua, dintr-odată am simțit o străfulgerare ca un curent electric, din cap până

în picioare! Și fără să-mi dau seama, am simțit cum mi se umezesc ochii. A fost ceva minunat! Mai mult de atât nu pot spune și nici explica.

Deci am plâns și eu, de bucuria cercetării. _Domnule Tăședan, vă mai ofer o dovadă

foarte concludentă, legată de o altă situație în care se plânge de bucurie. Spuneați adineauri că băiatul dumneavoastră a făcut armata înainte de a fi fost preot. Vreau să știu, când a revenit în permisie, după un an de absență, ce ați făcut dumneavoastră și soția, ați râs?

_Nu, domnule, am plâns! _Dar mai spuneți-mi: oare de ce ați plâns?

V-a fost ciudă și necaz pe copil, pentru că a venit acasă, în permisie?!

_Nu, domnule! De bucurie, am plâns! Am plâns de bucuria revederii!!

_Deci, încă o dată: există un plâns al bucuriei, aici pe pământ, însă există și un plâns al bucuriei și mai mare, acolo în cer, când ne vom vedea față-n față cu Acela care a murit în locul nostru pe Golgota!!!

De atunci am început să-l învăț pe acel domn vreo cinci cântări sfinte iar nu după mult timp, am cântat aceste cântări în duet, pe două voci, cu geamul salonului deschis, de s-a adunat toată lumea din piață și de pe stradă, să ne asculte. Iar el a fost cu adevărat un bariton excepțional! Așa că în final am cântat în duet: el la bariton și eu la bas. Și astfel, mulți bolnavi de acolo au fost mângâiați.

În final i-am spus că acum e momentul cercetării sale, dar de data aceasta nu s-a prins de el. Și ce-i mai trist e că nu s-a predat Domnului nici atunci și nici după aceea, când a scăpat uluitor, de necrezut, dintr-un accident groaznic, petrecut în timp ce mergea spre casă, la Semlac, cu un camion de ocazie, plin cu butoaie mari de 500L de motorină. Atunci, la o curbă periculoasă din Pecica, șoferul a pierdut controlul volanului și mașina a intrat într-un șanț adânc, după ce s-a rostogolit de patru ori, în timp ce el a rămas prins în caroserie, între butoaiele acelea mari. Ca la cascadori! Însă omul nostru n-a pățit nimic. Cu toate astea, n-a mulțumit lui Dumnezeu pentru minune, pentru că l-a salvat de la o moarte sigură! Și a murit mai târziu nemântuit. Ce groaznic! Câtă nepăsare pentru veșnicie!

(Va urma)

Mihai Popa - Arad


Biserica Penticostală din Comuna Rebra (BN) se bucură și astăzi de harul lui Dumnezeu deoarece sămânța Cuvântului lui Dumnezeu găsește în inimile oamenilor un pământ fertil, în care să aducă roadă. În felul acesta, în anul care a trecut, Duhul Sfânt a mai adăugat la numărul celor mântuiți încă 14 suflete. Botezul din data de 25 August 2019 a fost un prilej de mare bucurie și laudă la adresa lui Dumnezeu, care a readus în inima fraților bătrâni amintirea unui eveniment asemănător de la începutul Bisericii Penticostale din Rebra. O să redau pe scurt o veche consemnare din revista Lumina Vechilor Cărări – Octombrie-Noiembrie 1998 pg. 7-9:

Biserica Penticostală din Rebra a luat ființă odată cu primul botez organizat de frații Mărcuș Gheorghe și Dionisie (Dioniză) Pop, în data de 6 August 1948, când s-au botezat 7 frați și surori (dintre care niciunul nu mai este în viață). Asta deși încă de la începutul anilor '30 găsim în Rebra familia Bachiș Petre și Sara, poreclit de oameni „Petrea pocăitul.” Elcare a suferit mult pentru noile sale convingeri și practici religioase, fiind bătut în repetate rânduri de către organele de ordine și de clerici ai bisericilor din vremea aceea, din unele localități pe unde se adunau frații, făcând și pușcărie pentru credința sa. A contribuit și local la răspândirea credinței apostolice iar la întemeierea Bisericii penticostale a fost membru încă de la început. La 28 Octombrie 1948, regimul prosovietic de la București a trecut la arestarea capilor bisericii greco-catolice (episcopi diocezani) iar nu după mult timp au fost arestați și preoții, printre ei fiind arestat și preotul din Rebra, Mureșan Teofil, care era greco-catolic, suferind în închisoare pentru credința sa. În perioada aceasta familia preotului acasă suferea și ea, pentru că nu mai avea cine să o ajute. Văzând aceasta, frații care au fost botezați mai înainte, au mers și au ajutat familia preotului la munca câmpului. Soția preotului s-a bucurat de faptul acesta iar când soțul ei s-a întors în familie, i-a povestit cum pocăiții i-au dat o mână de ajutor la nevoie. În prima duminică, preotul le-a spus oamenilor că

trec toți la ortodoxie iar că pocăiții pe care ei i-au hulit, l-au ajutat la lucru când el era închis și nu trebuie să-i disprețuiască pentru că ei sunt pe o cale bună. Auzind aceste cuvinte ale preotului la adresa pocăiților, mulți oameni au cercetat mai aproape Cuvântul lui Dumnezeu și calea pocăinței iar unii dintre ei în scurtă vreme s-au botezat, urmând credința apostolică. La aproximativ cinci ani de la întemeiere, Biserica număra peste 50 membri botezați.

În data de 6 Ianuarie 1952, un grup de frați cu câțiva candidați de botez erau adunați în casă la fratele Rus Dumitru și stăruiau în rugăciune, așteptând noaptea târzie ca să poată face botezul, pentru că acesta era oprit de autorități. Cuvântul Domnului a vorbit prin sora Varvara Rus (soția fratelui Dumitru, amândoi făcând parte din primii șapte botezați): „În seara aceasta am hotărât ca să îmbrac în haina albă a neprihănirii încă 12 suflete.” După terminarea rugăciunii s-au așezat pe scaune și au numărat, însă în casă erau numai 10 suflete care au venit pentru a încheia un legământ cu Domnul. Se crease o stare de neliniște și necredință întrucât Duhul Sfânt a spus că vor fi 12 suflete iar ei erau numai zece. Între timp, fratele Cozan Victor (tatăl actualului păstor), care era unul dintre ucenici și care se afla în seara aceea de pază pe rândul satului, a aflat abia mai târziu că în seara aceea urma să fie un nou botez. Duhul Sfânt lucra în inima lui, îndemnându-l să meargă și să se boteze. Nemaiavând liniște, după ce se făcuse aproape de miezul nopții, a lăsat pe altcineva în locul lui și a plecat spre casa fratelui Rus Dumitru. Mergând în jos, a trecut pe la fratele Grigore Bumbu, care și el era ucenic al lui Hristos, dar nu știa de botez iar împreună au sosit după miezul nopții la frații care așteptau în rugăciune împlinirea Cuvântului venit prin Duhul Sfânt. Când au văzut căci cu sosirea celor doi frați s-a completat numărul de 12 după Cuvântul profețit, s-au bucurat mult și au coborât la apă, unde au spart gheața de pe suprafața apei și candidații au fost botezați de către fratele păstor Mărcuș Gheorghe.

„Ce a fost, va mai fi și ce s-a făcut, se va

O lucrare ca la începutul credinței!

„Ce am auzit, ce știm, ce ne-au povestit părinții noștri, nu vom ascunde de copiii lor, ci vom vesti neamului de oameni care va veni, laudele Domnului, puterea Lui și minunile pe care le-a făcut; pentru ca aceștia să-și pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu și să păzească poruncile Lui.” (Ps. 78:3,4,7).


mai face; nu este nimic nou sub soare.” (Ecl. 1:9); „...Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” (Iacov 1:17).

Chiar dacă dintre acei frați, mulți dintre ei au trecut la Domnul, Cel care a făcut aceste lucrări trăiește! În anul 2019 s-a propus organizarea unui botez la cererea mai multor tineri. Așa s-a făcut că la două luni înainte de botez erau adunați deja zece candidați pentru botez, cu care s-a început și cateheza. Tot în perioada aceea, la o seară de rugăciune au venit niște frați din Bistrița, iar unul dintre ei (fratele Hunyadi) a avut o înștiințare din partea Domnului: la ușa casei de rugăciune stătea un Înger al Domnului care a pontat zece suflete ce urmau să intre în rândul fraților. Însă afară, în curte, au mai venit patru suflete care au vrut și ele să intre, iar Îngerul le-a pontat și pe acelea, în total devenind paisprezece. Timpul trecea și ei erau tot

zece; însă la o lună înainte de botez au mai venit doi tineri, cu care s-a putut începe cateheza iar un al treilea a fost refuzat datorită nepocăinței și a unor intenții ascunse, deci au rămas numai doisprezece. Însă Dumnezeu veghează asupra Cuvântului Său ca să-l împlinească, așa că la puțin timp înainte de botez încă două suflete au cerut fraților să le dea botezul, cu ele completându-se numărul de paisprezece, cum a spus de Duhul Sfânt. Ziua de 25 August a fost o zi de mare bucurie pentru Cer și pentru Biserica din Rebra, datorită acestor suflete îmbrăcate în alb, dar și datorită făgăduinței Duhului Sfânt care s-a împlinit, așa cum se împlinesc toate făgăduințele Lui! Binecuvântat să-I fie numele pentru felul minunat în care lucrează și în zilele noastre!

Isip Daniel – Rebra (BN)

„Pentru ce să amesteci paiele cu grâul? zice Domnul”

(Ieremia 23:28)

Cum se întâmplă amestecul? Ca în foarte multe domenii, și în privința aceasta, neglijența și nevegherea sunt principalele cauze. Când Domnul Isus a rostit pilda neghinei, El a

precizat foarte clar că în țarina lui, omul a semănat doar sămânță bună. De unde a avut și neghină amestecată printre grâu? Cum s-a întâmplat amestecul? Răspunsul este în versetul din Evanghelia după Matei, cap. 13:25 și anume: când dormeau oamenii! O neatenție mică poate provoca pagube mari. Deci dacă așa stau lucrurile, îmi doresc să ne ajute Domnul să rămânem treji pe turn!

Nu știi că ești amestecat! Expresiile: „s-au strecurat” și „stânci ascunse” pe care le folosește apostolul Iuda în versetele 4 și 12, ne

ajută să înțelegem faptul că amestecul se face atât de subtil și pe furiș încât îi foarte greu ca cineva să își dea seama de amestecul produs. Și aceștia stau împreună la aceeași masă.

Este o vreme în an, când firul de iarbă seamănă foarte mult cu firul de grâu. Este un timp în care e greu de deosebit unele lucruri dacă nu sunt cercetate la rădăcină. Există în vremea aceasta mult fals și imitație. Dar va veni și vremea când trebuie să se facă smulgerea celor sădite (Eclesiastul 3:2b) și atunci se va face o deosebire clară.

Amestec în slujire și închinare În cartea 2 Împărați, spre sfârșitul capitolului 17, este prezentată situația babilonienilor care au fost

strămutați în locul poporului Israel. Ajunși în Samaria, oamenii aceștia s-au confruntat cu o mare problemă: Domnul Dumnezeu i-a pedepsit pentru că nu Îi slujeau și nu I se închinau așa cum trebuia. Măcar că a fost adus un preot al Domnului care să-i învețe, ei nu au ascultat, ci pe lângă închinarea pe care o aduceau Domnului, ei își țineau și obiceiurile lor.

Câți nu sunt și astăzi care sunt acceptați în adunări, înscriși în registre, dar care nu renunță la tradițiile lor străbune? În felul acesta se produce un grav amestec în slujire și închinare pe motiv să nu se supere nici unii, nici alții. Fără să conștientizeze unii cât de mult îl supără pe Dumnezeu, amestecul acesta!

Pentru toți cei care se mai gândesc să pornească la o luptă amestecându-se cu oameni firești, oricât de bine intenționați ar fi, cred că este de folos să citim cu atenție capitolul 18 din cartea a doua a Cronicilor. Iosafat, împăratul evreu, a fost aspru mustrat de Dumnezeu pentru ceea ce a făcut: un legământ cu Ahab, omul care nu-L slujea pe Dumnezeu.

În concluzie, cred că rândurile de mai sus ne vor da cel puțin mai mult de gândit despre consecințele lucrurilor amestecate, cu toate că îmi doresc să aprofundăm mai mult din Scripturi acest aspect, în vederea clarificării lucrurilor neclare sau în vederea schimbării lucrurilor care trebuie schimbate! Domnul să ne ajute, Amin!

Cornel Sabău – Hunedoara


Moise, aşa cum este el prezentat pe paginile Scripturii, de la neînsemnatul prunc al unor robi, până la personajul care a rămas întipărit în însăşi fiinţa naţiunii evreieşti, a fost mai mult decât mulţi alţii, un om sub privirile lui Dumnezeu. Împrejurările în care s-a născut şi minunea prin care a scăpat de la moarte - prunc fiind - şi schimbarea instantanee dintr-o bucată de carne vie bună de hrănit peştii Nilului, în fiul fiicei lui Faraon, dovedesc prezenţa degetului lui Dumnezeu. Acest lucru - prezenţa dumnezeiască în copilăria timpurie a acestui om - ne face să fim siguri că şi în restul vieţii lui, Moise a fost mai mult decât alţi oameni, modelat şi supravegheat atent de Răscumpărătorul evreilor. Astfel şi peste celelalte capitole ale vieţii lui, ca de exemplu: perioada educaţiei, perioada în care a fost considerat om din casa împărătească a Egiptului, perioada deciziei de a renunţa la rangul social deosebit de înalt, în favoarea suferinţei împreună cu fraţii lui, perioada intervenţiilor lui hotărâte în apărarea cauzei poporului sfânt, perioada abandonării planurilor lui de a sprijini poporul Domnului, perioada acceptării unei situaţii sociale umile şi în sfârşit perioada chemării de către Dumnezeu, tocmai în lucrarea în care eşuase (nu reuşise) au fost necontenit, punct cu punct, sub privirea atentă a Celui Sfânt.

Privirea atentă a ochiului lui Dumnezeu însă, nu a însemnat o dirijare ca a unui robot, ci în toţi aceşti ani Moise a avut atitudinea lui personală faţă de voia Domnului, cu privire la el. Şi tocmai felul de a fi al lui Moise, faţă de voia lui Dumnezeu, constituie panorama în care se zugrăveşte felul de a fi al multor oameni chemaţi de Stăpân în lucrarea Lui în zilele noastre. De aceea ne vom întoarce, pentru a parcurge mai atent perioadele din viaţa acestui deosebit lucrător chemat în lucrul lui Dumnezeu, cu dorinţa de a prinde ecoul lor în viaţa celor din vremea noastră.

Mai întâi, Moise este prezentat ca un om care a dobândit „toată înţelepciunea Egiptenilor” (F. Ap. 7:22); cu alte cuvinte a adunat cunoştinţe de la cei mai buni profesori din Egipt. Ca să poată reuşi această performanţă, se înţelege că era un om foarte capabil. Acest lucru l-a popularizat între oamenii de frunte din Egipt. Fără îndoială că au fost şi din cei care au făcut aluzii la originea lui neclară - găsit pe ape - dar nu aveau încotro, trebuiau să se plece în faţa capacităţii deosebite cu care era înzestrat. Mai mult, în toată această perioadă - cea

a educaţiei şi a trăirii în mijlocul unei societăţi stricate şi idolatre, înţesată cu preoţi păgâni şi vrăjitori, Moise a reuşit să păstreze vie în inima lui credinţa în Dumnezeul adevărat, aşa cum o primise de la mama lui adevărată, care a fost angajată ca doică de fata lui Faraon. În toate acestea, până aici, Cel ce l-a ajutat, a fost Dumnezeu.

La un moment dat în sufletul strălucitorului fiu din casa faraonului, s-a ivit un gând neînţeles. Acest gând îi spunea că el ar trebui să slujească unei cauze deosebite, mai înalte decât cea a patriei egiptene, şi anume cauzei celui mai înalt Domn - Dumnezeul naţiunii sale. Eu cred că şi acest gând venea de la Dumnezeu şi el a găsit ecou în sufletul lui Moise.

Atunci el a privit peste mulţimea neputincioasă a fraţilor lui, în care şi cel mai voinic om tremura în faţa unui oarecare isprăvnicel iar cel mai înţelept nu ştia altceva decât să numere cărămizi şi şi-a zis: „Acum înţeleg de ce Dumnezeu mă cheamă pe mine. Nimeni altul n-ar putea-o face mai bine. Eu am multă şcoală şi mi-am dobândit o personalitate. Într-adevăr eu sunt omul nimerit.”

Ceea ce a urmat a fost de-a dreptul impresionant: Moise a renunţat la o carieră extraordinară în viaţă, la nişte posibilităţi materiale de invidiat, la o poziţie socială deosebită şi a ales să slujească cauzei poporului lui Dumnezeu. Privind spre această alegere, n-am putea avea decât cuvinte de apreciere şi de laudă pentru Moise. Am putea crede că unui om care face asemenea sacrificii, chiar i se cuvine un loc de cinste între slujitorii lui Dumnezeu.

Şi Moise a început munca, în noua sa poziţie. Bazându-se pe autoritatea şi pe armele sale, dobândite în lumea Egiptului de atunci, el a avut prima intervenţie „salvatoare”. Nu încape îndoială că el avea intenţii bune după calculele sale logice. După cum a învăţat în şcolile egiptene, Biblia spune că el „s-a uitat în toate părţile” (Ex. 2:12), ceea ce nu înseamnă că doar s-a uitat în jur, ci el a apreciat toate riscurile, a analizat toate posibilităţile şi a acţionat junghiind egipteanul. Singurul lucru pe care nu l-a luat în calcul a fost voia lui Dumnezeu. Din această cauză, primul lui gest a fost violenţa neanunţată.

Ori în privinţa aceasta Dumnezeu avea un alt plan. El avea în vedere să demonstreze lumii întregi răbdarea Lui, concretizată prin zece ocazii când i-a arătat lui Faraon voia Sa. De asemenea El avea în

„Şi omul acela a răspuns: „Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine cum ai omorât pe Egipteanul acela?” Moise s-a temut şi a zis: „Nu mai încape îndoială că faptul este cunoscut.” (Exod 2:14).


vedere ceva mai mult decât măcelărirea unui egiptean, el avea în vedere să se judece cu duhurile rele ce erau personificate de zeii Egiptului şi să zdrobească trufia lor. (Ex. 18:11). Dar Moise n-a stat la sfatul lui Dumnezeu. El a considerat că a învăţat destul.

Ori de câte ori cineva atacă „Egiptul”, îşi asumă riscul unui război crâncen. Duhurile rele se vor răscula ca viesparul deranjat. Cu mult mai târziu, după ce Moise absolvise o altă şcoală, cu totul de altă natură şi s-a apucat să înfrunte împărăţia Satanei, s-a stârnit acelaşi viespar şi el s-a clătinat, Domnul i-a venit în ajutor. De data aceasta însă, fiindcă a pornit pe puterile lui, pe capacităţile lui, singura şansă a fost abandonul, fuga.

Faptul că el, ilustrul absolvent al facultăţilor egiptene nu s-a orientat spre alte împărăţii unde să-şi folosească cunoştinţele şi capacitatea, ci a ales oile unui madianit, dovedeşte cât de descurajat şi zdruncinat era el în ce priveşte chemarea lăuntrică ce a stat la baza alegerii lui de a renunţa la viaţa strălucitoare a Egiptului în schimbul slujirii cauzei lui Dumnezeu. Pe de altă parte faptul că a acceptat poziţia de cioban în pustia Madianului, dovedeşte că în sfârşit Moise a început să asculte de călăuzirea susurului blând al Duhului Sfânt.

Şi începe o nouă şcoală. Biblia nu spune câţi ani anume au durat şcolile acestea, dar cu aproximaţie se poate aprecia. Cea dintâi a fost în vremea cât încă nu era căsătorit. Cea de-a doua a început degrabă după căsătorie şi s-a încheiat la aproape 80 de ani (Ex. 7:7).

Un om ca Moise care a fost cuprins de focul sfânt al lucrării Domnului, este imposibil ca pe tot parcursul anilor petrecuţi în pustie să nu se fi gândit adesea la poporul lui şi la misiunea sa nereuşită. Poate că de multe ori s-o fi ivit ocazii când s-ar fi putut crede că ar fi fost momentul potrivit să intervină. A rămas însă în continuare la oi şi cu cât se apropia de 80 de ani, cu atât năzuinţele sale s-au stins. Privind situaţia din alt punct de vedere, este vrednic de notat faptul că un om aşa educat a acceptat să stea liniştit, practicând o meserie în care niciuna din cunoştinţele lui nu aveau posibilităţi de a fi puse în practică. Sufletul lui se modela sub mâna celui mai iscusit Profesor - Duhul Sfânt, şi când toate planurile lui zidite pe capacităţile lui personale s-au stins, Moise trecuse ultimul examen. Atunci, într-o zi, Dumnezeu l-a chemat din rugul aprins. De data asta Moise n-a încălecat imediat pe măgarul turmei să ia drumul Egiptului; nu s-a grăbit cum făcuse întâiași dată, ci a început a pune întrebări. Şi-a dat seama ce multe lucruri nu ştia. Mai întâi el a întrebat: „Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon?” apoi: „Care este Numele Lui?” şi: „Iată că n-au să mă creadă…” şi în cele din urmă: „Ah, Doamne eu nu sunt un om cu o vorbire uşoară.”

După ce a stat astfel la sfatul lui Dumnezeu, Moise s-a transformat din ciobanul din pustia Madianului în trimisul lui Iehova. Spre deosebire de prima sa intervenţie când a ieşit să facă dreptate, acum, după şcoala din pustie, el ştia în numele cui merge, cu cine trebuie să ia legătura, ce trebuie să

facă şi pe ce putere se bazează. Şi Dumnezeu a fost cu el.

Societatea în care trăim, creează oameni tot mai pregătiţi din cât mai multe puncte de vedere. În numărul acestor oameni pregătiţi sunt şi foarte mulţi creştini. O parte din aceşti creştini reuşesc să păstreze vie credinţa în Dumnezeu aşa cum au primit-o în familie sau în Biserica în care au crescut. Slavă Domnului pentru aceasta. În unele situaţii de felul acesta, Dumnezeu are nevoie de astfel de oameni şi atunci ei simt înlăuntrul lor chemarea sfântă. Şi aici îşi adună diavolul arcaşii. El știe că este păgubitor pentru biserică când cineva lucrează pentru Dumnezeu, bazându-se pe capacitatea sa, decât dacă nu ar lucra deloc. Uneori se întâmplă că atunci când cineva începe a lucra zidind pe temelia autorităţii personale, a cunoştinţelor dobândite sau a capacităţilor lui şi ajunge în criză, să aleagă să continue cu violenţe, planuri ascunse, măguliri şi făţărnicii în mijlocul cărora minciuna îşi are loc de cinste. Până ajunge să se prăbuşească, lucrarea Domnului înregistrează multe necazuri. Alteori se întâmplă ca şi cu Moise, ca un astfel de om să fie cuprins de deznădejde şi alege o ocupaţie oricât de umilă numai să nu fie în mijlocul lucrării lui Dumnezeu.

De aceea este cu mult mai bine ca orice om care își dorește, să fie pregătit din punct de vedere pământesc, sau nu, când simte în duhul lui chemarea lui Dumnezeu, să nu se grăbească, să nu se considere omul potrivit, bazându-se pe ceea ce știe, pe ceea ce poate, pe ceea ce este, ci mai degrabă să-și dea seama cât de măreață și de complexă este lucrarea Celui Preaînalt și să se umilească. Niciodată un om nu este ales de Dumnezeu pentru că este potrivit pentru o lucrare. Niciodată. Care pământean poate să spună că este potrivit pentru o lucrare cerească? Domnul are un alt principiu: „…a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari” (1Cor. 1:27). Şi asta întotdeauna. Când cineva a fost mare în felul lumii, mai întâi Dumnezeu a lucrat în sufletul lui umilinţa şi dacă omul a acceptat aceasta, atunci a avut o lucrare binecuvântată.

Pavel, ilustrul învăţăcel al lui Gamaliel, a ajuns orbul pentru care s-a rugat un oarecare Anania din Damasc, falnicul Saul, fiul lui Chis, s-a ascuns printre vase, vameşul Zacheu a alergat după cei pe care i-a înşelat, pentru a-i despăgubi şi Moise…, cu şcoala lui specială în pustia Madianului. Şi câţi alţii.

De cealaltă parte, o pietricică în praştia păstoraşului batjocorit, a adus biruinţă asupra filistenilor, cele cinci pâini şi doi peşti ai unui băieţel, după ce au fost frânte, au fost şi binecuvântate şi au săturat o mare mulţime. La fel creştinul zilelor noastre care poate socoti - ca şi apostolul Pavel - un gunoi, tot ceea ce are, ce ştie, ce poate, ce este şi va veni înaintea Domnului cu dorul de a frânge toate capacităţile sale pentru ca mai apoi să fie binecuvântate, binecuvântată îi va fi lucrarea acolo unde l-a chemat Domnul.

Iată o ilustraţie pe care am auzit-o cu ani în

urmă de la fratele Cristi Tcaciuc din Dănila şi care exemplifică oarecum cele de mai sus: „Într-o adunare mică, undeva într-un sat, era obiceiul ca în fiecare întâlnire din seara de anul nou, toţi cei prezenţi să aducă pe altarul slujbei câte ceva, o cântare, o poezie, un îndemn, un verset, o mulţumire, etc. Şi aşa într-o seară de anul nou, printre mulţi alţii care au adus darurile lor, un tânăr s-a ridicat şi a rostit pe dinafară, cursiv, fără greşeală, gramatical şi cu o intonaţie deosebită psalmul 23. Când, fără să se încurce deloc a terminat, a urmat un „Amin” al tuturor celor prezenţi. La un moment dat venise rândul unui bătrânel, să spună şi el ceva şi a refuzat. La stăruinţele celor din jur, pentru a nu face o impresie greşită, fratele a început a explica refuzul lui zicând: „Eu tot psalmul 23, am vrut să-l citesc, dar l-a spus fratele!” Fraţii au insistat în a-l încuraja să-l citească totuşi şi, în cele din urmă el a acceptat. Şi-a potrivit ochelarii, dar s-au aburit şi a fost nevoie să caute batista mototolită într-un

buzunar şi în cele din urmă a început cu o voce nesigură şi anevoie: „Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi…” În timpul acestei citiri greoaie, harul lui Dumnezeu pe care El îl dă celor smeriţi, a coborât peste fratele, lacrimile au început a curge, Duhul Sfânt a început a cerceta adunarea şi cei prezenţi s-au întâlnit cu Domnul.

După ce bătrânul s-a aşezat, cel ce rostise cel dintâi psalmul, a mai făcut o precizare: „Fraţilor, eu cunoşteam psalmul, dar fratele cunoştea Păstorul…!”

Frate în a cărui inimă bate chemarea pentru lucrul în Biserică, nu uita; nu uita că înainte de toate trebuie frânt tot ce ai învăţat, tot ce ştii, tot ce poţi, tot ce eşti şi Domnul te va binecuvânta.

####

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)


_Ce poate face Dumnezeul acesta? Adică uite: Va este un dumnezeu care poate să ne ferească de tâlhari; Tao este un dumnezeu care face să rodească pământul și dă putere femeilor să nască; Ciu, este dumnezeul râului celui mare care curge departe spre nord și ne ajută să avem animale sănătoase, mai ales caii… Și tot așa… Dumnezeul de care vorbești ce poate să facă?

Adam n-a mai auzit de atâția dumnezei în toată viața sa. Știa că unii oameni se închină unui dumnezeu iar alții altuia, dar n-a întâlnit pe nimeni care să se închine la atâția deodată.

_Dumnezeul adevărat poate să facă toate acestea și multe alte pentru om. Dar cel mai deosebit lucru pe care El îl face, este acela că dă omului care i se închină, viață după moarte…

Harib a făcut un gest ca și cum ar fi mai interesat de sănătatea cailor lui decât de viața lui de după moarte!

_ Am să-i spun asta mamei. Și un lucru am să-i mai spun unchiului Tan: că ai spus cumva că Dumnezeul tău este adevărat, ceea ce ar însemna că ai noștri n-ar fi… Și asta nu-i bine…

Părea încruntat, supărat că i s-au denigrat dumnezeii. Fără să mai spună un cuvânt a încălecat și a plecat năvalnic, fără să se mai uite

înapoi. Astfel lui Adam nu i-a mai rămas decât să își urmeze călăuza, care nici după intrarea în sat, nu și-a domolit calul, stârnind praful în urma lui. După puțin timp au cotit brusc la deal, pe o altă uliță, după care aproape de marginea de sus a satului, s-a oprit în fața unei case din lemn care nu avea garduri și cu atât mai puțin porți, dar era într-adevăr casă. Când peste doar câteva clipe a ajuns și Adam acolo, Harib bătea deja în ușa din lemn gros, cu balamale mari din fier gros; prea gros pentru o ușă de casă. Ușa s-a deschis și în golul ei a apărut un bătrân cu părul alb, dar cu un trup ce părea încă puternic. N-a putut deosebi primele lor cuvinte fiindcă caii ajunși unul lângă altul, s-au împuns între ei, nechezând scurt. Dar tânărul s-a dat la o parte și bătrânul l-a chemat în casă, în timp ce băiatul lega caii de un pripor. Față în față cu bătrânul, Adam a dat din cap a binețe, mormăind ceva, neștiind în ce limbă să vorbească, dar omul casei i-a luat-o înainte:

_Dobro poshalovat! (Bun venit!) – și asta într-o rusă mult mai clară decât cea a nepotului său.

Asta suna destul de bine, măcar că fața bătrânului rămăsese destul de serioasă, aspră chiar. Înăuntru, în prima cameră, un pat mare, plin peste trebuință cu piei de oaie, era totuși așternut

cu un țol lucrat la războiul de țesut. Ferestre cu obloane care se puteau deschide, fără sticlă… Soba de încălzit, unsă cu lut, ocupa un sfert din încăpere. Opaiț din seu de oaie și… pe perete un tablou! Un tablou cu un cal alergând, pictat cu vopsea. De când a plecat din Basarabia, n-a mai văzut nicăieri o cameră atât de avansată. „Am ajuns între oameni!” – se gândea cu un simțământ de bucurie în piept. După patru ani! A fost invitat să ia loc pe un scaun din lemn lucrat din bardă, care avea picioare tot din lemn, foarte solide. Partea care servea de șezut era foarte șlefuită, dovada îndelungii întrebuințări. Și așa a început o ploaie de întrebări și tot atâtea răspunsuri, cu toate că bătrânul se anevoia vădit, să nu fie prea iscoditor. Așa ca de prima dată, lui Adam i-a căzut la inimă: părea un om cu judecată. Era jumătate rus, jumătate cazah. Între timp a intrat și nepotul Harib, vădit stânjenit de primirea bună pe care a făcut-o unchiul său acestui străin.

De undeva se răspândea un miros de mămăligă și nu numai. „Doamne fii slăvit. Astăzi voi mânca mâncare…!”

_După ce mănânc, eu mă voi întoarce. – a anunțat Harib, pe același ton bățos.

Bucuria că a ajuns în sfârșit între oameni nesălbăticiți ca tadjicii din creierele munților, s-a împletit cu o nouă tristețe: nici acest bătrân nu știa nimic despre cele câteva sute de moldoveni lăsați pe pământ gol, dincolo de munții de la apus, acum patru ani.

Când bătrânul i-a spus că va putea rămâne la el câteva zile până va hotărî ce va face, cu condiția să-și schimbe hainele militare cu ceva de prin casa lui, Adam a întrebat dacă ar putea să-i lase uniforma rusească, nepotului său, drept plată pentru că l-a călăuzit până acolo. În aceeași clipă privirile băiatului au țintit fața bătrânului, semn că ar fi dorit mult ca acesta să spună: „Da.”

_Nu degeaba a spus mama că ești bun. Tu ești unul dintre preoții buni ai Dumnezeului tău?

_Sunt și preoți răi? – a întrebat Adam numai ca să mai schimbe o vorbă două cu acest tinerel mândru și bătăios.

Spre surprinderea lui Adam, răspunsul băiatului a aprobat asta, cu multă siguranță:

_O da… Când urcă la noi la munte preoții zeului Ciu și nu avem de unde să le dăm cât cer, ne blestemă cu furie…

_Și ce se întâmplă dacă vă blestemă? _Ni se îmbolnăvesc animalele… Chiar și

caii… Adam se gândea până unde ar putea merge

cu discuțiile despre dumnezeii ăștia ai lor, înțelegând că îi va fi greu să-l facă pe acest tinerel să înțeleagă Adevărul în timpul scurt care a mai rămas până va pleca. Și nici nu știa care va fi starea gazdei sale față de toate aceste lucruri.

_Eu nu-i cunosc pe dumnezeii la care vă

închinați voi, pentru că vin dintr-o țară îndepărtată. Și nici pe preoții lor cei răi… Dar o să-ți spun un lucru pe care m-aș bucura să nu-l uiți: când vor veni preoții cei răi ai dumnezeilor voștri și vă vor blestema, să vă rugați Dumnezeului meu. El este un Dumnezeu bun…

Bătrânul era atent la toate vorbele acestea, păstrându-și fața serioasă.

Mâncarea a fost cu adevărat o bunătate: carne de oaie în bucăți foarte mari, așezate pe niște bucăți de scândură și ele lustruite de vreme, cu mujdei de usturoi în niște solnițe tot din lemn dăltuit iar alături o mămăligă mare, aburindă… Harib era atent să vadă dacă străinul acesta se va ruga și aici înainte de masă, ca și la ei acasă. Într-adevăr, Adam i-a spus gazdei că ar vrea să se roage lui Dumnezeu înainte de a mânca. Însă tocmai atunci când s-au ridicat să se roage, nevasta gazdei se apropia de masă cu un ulcior de lut, în care după miros, se găsea rachiu. În clipa aceea, Tan, bătrânul, a întins mâna spre ea și i-a spus pe un ton hotărât, să se întoarcă înapoi cu ulciorul. Femeia a rămas descumpănită, dar s-a supus. Și curând, glasul preotului bun al Dumnezeului străin s-a auzit în odaia supraîncălzită. După rugăciune s-au așezat și bătrânul i-a făcut semn soției lui să aducă ulciorul pe masă. Simțind că ar fi dator cu o explicație, a adăugat pentru toți:

_Am avut un simțământ ciudat: mi se pare că rugăciunea către acel Dumnezeu bun, nu s-ar prea putea potrivi cu rachiul!

Adam a rămas foarte surprins de vorbele acestui bătrân de la capătul lumii și se gândea dacă nu cumva are totuși ceva cunoștințe despre credința creștină.

_Când ai mâncat ultima dată? – a fost întrebarea care l-a readus dintre gânduri.

_La sora dumitale din micul sat de sus. _Și mai înainte? _Mai înainte am mâncat mai rar… Am

călătorit prin pustietăți mai multe zile… _Atunci ai să mănânci mai puțin… O să poți

mânca ceva și înainte să te pui la somn. Însă la un stomac chinuit, rachiul face bine…; poți bea mai mult!

Doar o trecătoare strâmbătură a feței ar fi putut trăda felul în care a primit Adam oferta gazdei lui. A tușit de câteva ori pentru a avea răgaz să răspundă, dar a spus ce i-a venit în minte pe moment:

_Preoții Dumnezeului meu nu beau rachiu! _Cred că înțeleg… - a răspuns gazda după

câteva clipe de cugetare. – Taly, adu vin. Vin din cel pus la păstrare…

_Preoții Dumnezeului meu nu beau nimic ce ar putea ameți capul… Să nu fie cu supărare.

_Dar preoții Dumnezeului tău cred că pot bea atât cât să nu se îmbete, nu?


_Aburii fermentați pot fi prea tari și pentru astfel de preoți. Dar chiar și dacă n-ar fi, preoții trebuie să fie îndrumători prin viețuirea lor, pentru ceilalți oameni.

Harib se foia pe scaun și până la urmă și-a dat drumul:

_Credința asta este ba bună, ba rea… Adam a zâmbit, dar bătrânul Tan a rămas la

fel de serios. Părea a fi un om ciudat. Au continuat să mănânce și gazda îi spunea

din când în când să mănânce încet. Îndată după aceea tânărul a plecat plin de bucurie din pricina hainelor militare primite în dar iar Adam s-a văzut iar în niște vechituri cine știe de cine purtate și când. Bătrânul l-a privit și încercând să-i ghicească gândurile i-a spus:

_În uniformă pari a fi dezertor din armata rusă. Dacă ne pârăște cineva că ești aici, plătești tu, dar plătesc și eu. Arme ai?

_Nu! – a răspuns Adam, gândindu-se la arma care a rămas la marginea sătucului lui Harib. „Cred că acolo o să ruginească!”

După ce s-a lăsat întunericul, Adam a trebuit să-i povestească bătrânului despre România, despre cum sunt oamenii și cum trăiesc și despre călătoria lor amară spre meleagurile morții. L-a întrebat de asemenea despre războiul care tocmai trecuse. Unchiul Tan punea din când întrebări și după fiecare răspuns rămânea cu capul plecat, privind adânc în pământ. Tare ar fi vrut Adam să înțeleagă felul ăsta tăcut și gânditor al gazdei lui, dar nu-i rămânea decât să-și facă închipuiri. De la un timp a început Adam să pună întrebări, numai că la răspunsuri, tovarășul său s-a dovedit mult mai scump la vorbă. Totuși a aflat că în Kazahstan conduc comuniștii ruși prin secretarii lor de partid, despre care Adam știa deja destul de multe lucruri fiindcă a avut de-a face cu ei în Tadjikistanul vecin. Tan i-a confirmat că spre răsărit, la o distanță de peste o săptămână de mers, începea China, despre care Adam a auzit în satul lui Hacores. Și că într-adevăr spre nord, după râul Ciu, se află regiunea Karaganda, unde după spusele oamenilor lui Ciarik, uzbecul, s-ar afla moldovenii lui de care s-a pierdut în urmă cu trei ani.

_Într-o săptămână pot ajunge în Karaganda? A fost prima dată de la întâlnirea lor, când

bătrânul a surâs fugar. _Dacă e drum bun, uscat și fără nenorociri,

poate ai ajunge pe picioare, în XXX săptămâni. Și văzând tristețea de pe chipul musafirului a

continuat, lămurind: _Kazahstanul e așa de mare că-ți trebuie o

lună și jumătate să-l treci pe jos, de aici din marginea asta dinspre răsărit, până în apus, la ruși. De fapt rușii ăia de la apus nu-s chiar ruși, ci un fel de rămășiță de tătari, care ca și noi acum, de mult vorbesc și rusește. Apoi niciun om cuminte la cap nu se pornește de aici spre Karaganda, de

unul singur. Râul Ciu face mlaștină pe părți mari de pământ și puțini oameni neștiutori pot nimeri să treacă de ele. Și după mlaștini, spre Karaganda, se întinde un teren sterp, plin cu smârcuri de iarbă înaltă și aspră, tufe și arbuști și de asemenea plină de sălbăticiuni… Cu cât se răcește vremea, cu atât lupii se adună în haite.

Ascultând toate acestea Adam se gândea ba la kazahii care dacă au o țară așa de mare, trebuie să fie mulți și totuși sunt jefuiți de niște tâlhari tadjici, mult mai puțini la număr; ba la călătoria lor cu trenul, din Ucraina până aici, călătorie care de asemenea părea că nu se mai termină… Însă degrabă gândurile i s-au împotmolit în deznădejdea de a nu-și vedea scopul călătoriei atins. Mai cu seamă că până în iarnă nu mai era foarte mult; vremea se răcea tot mai mult.

Un timp au tăcut așa amândoi. Păreau doi oameni care caută drum spre nord, prin mlaștinile râului Ciu… La un timp, unchiul Tan continuă cu glasul lui monoton, dar hotărât:

_Așa cum te-a trimis sora mea la mine, așa te trimit și eu la un om cunoscut mie, care trăiește la mai bine de două zile de mers pe picioare de aici, spre nord, unde deja sunt multe sate. Cred că el te va ajuta cumva să găsești o ieșire spre Karaganda…

_Dacă nu iarna asta, atunci poate că în primăvară… - a continuat. O completare care a întunecat din nou fața lui Adam.

Culcușul în care a fost trimis ceva mai târziu putea fi socotit unul împărătesc, față de felul și locurile în care s-a întins sub cerul gol, atâtea nopți la rând. Și chiar și între tadjici n-a dormit între atâtea piei de oaie, stropite cu un fel de miros care semăna destul de bine cu busuiocul din satele Basarabiei. Cu toate acestea, nici starea de bine, nici oboseala de peste nopțile trecute, nu i-au învins frământările minții. Era hotărât ca dimineață devreme să plece mai departe, fără să fie sigur dacă va mai trece pe la omul spre care voia gazda să-l îndrume. „Voi găsi o cale să ajung cât mai repede în Karaganda…”

Totuși, dimineața a primit „cartea de vizită” a acelui necunoscut spre care era îndrumat. După ce au mâncat, bătrânul i-a întins o… ghindă de stejar!

_Ții coama muntelui, spre nord. Până acolo mai sunt sate pe văi, dar să nu cobori: oamenii sunt fel de fel iar tu ești străin pe aici. Noaptea care va veni te va prinde la un pârâu adânc și repede care iese dintre stâncile din dreapta, din munte. Acolo vei găsi mai ușor un loc de adăpost, numai că și alți călători din partea asta de sus a locului, tot pe acolo obișnuiesc să înnopteze… Vei vedea. A doua zi după prânz, munții se dau mult înapoi spre dreapta iar în față și spre stânga se face o câmpie largă, alcătuită din dealuri mici și șesuri largi. Satul lui Nerek, omul la care te trimit,


se numește Yarmuk. Este un sat mare, unde sunt și case mari, cu odăi deasupra. Acolo stăpânirea rusească este la tot pasul. Dacă te vor opri, să le spui că mergi la Nerek.

_Poate că te vor lăsa să treci… - a continuat după câteva clipe, ceea ce lăsa să se înțeleagă că nu era chiar sigur de asta. – Cel mai rău lucru este dacă te sechestrează pentru armată. În cazul ăsta, nu mai poți ști în ce parte de lume te vor duce, că Rusia e tare mare…

În tot acest timp, Adam se uita la ghinda din palma bătătorită de muncă și de vreme a bătrânului. Se putea observa că a fost desfăcută în două și pusă la loc. Asta putea să însemne că a fost umplută cu ceva…

_Păstrează-o bine. Să i-o dai lui Nerek. Asta îți va deschide ușa lui.

_Și încă un lucru de mare întâietate: să nu cumva s-o deschizi! Odată deschisă, ghinda asta nu va valora mai mult decât o simplă ghindă.

Adam a luat-o fără să spună nimic, deși îi părea tare ciudată treaba asta. De fapt nu mai ciudată decât omul din fața lui. Părea că tăinuia ceva; că se ferea de o primejdie care plutea în aer. Mai târziu și-a dat seama că sub stăpânirea comunistă, aproape toți oamenii trăiau așa. Nu mult după aceea, Adam mulțumea pentru găzduire și cu un rucsac din piele de cal, plin cu provizii pentru două zile de călătorie, ieșea din sat, pornind spre nord. Pe la amiază, vremea s-a mai încălzit. „Poate totuși va mai fi toamnă pe aici!” – s-a bucurat în sine. Asta pentru că cea mai mare dorință a lui la acea vreme, era ca iarna să întârzie cât mai mult. Prima noapte a întâlnit într-adevăr oameni la pârâul despre care i s-a vorbit, dar s-a ascuns de ei. Acum că știa drumul și avea o țintă, n-ar fi vrut să se mai întârzie cu nimeni. Și a doua noapte a rămas în câmp, pentru ca să intre în Yarmuk, ziua. Cu mâncarea în rucsac, ceva mai odihnit ca în săptămâna care trecuse și cu un plan în minte, călătoria a fost mult mai ușoară ca cea de dinainte. Cea mai mare problemă venea însă de la un lucru foarte mic: ghinda! În câteva rânduri s-a oprit numai pentru a o cuprinde cu privirea pe toate părțile. Era clar că avea ceva înlăuntru pentru că se vedea cum a fost desfăcută și îmbinată la loc. Nu s-a putut abține să n-o miște puțin, dar până la urmă s-a hotărât să se încredințeze în mâna lui Dumnezeu, chiar dacă mesajul din ghindă ar fi putut fi o primejdie pentru el.

Yarmukul s-a dovedit a fi o aglomerație foarte întinsă de ulițe și bordeie de toate felurile. Teama că va fi întrebat de soarta lui, de oamenii pe care-i va întâlni, spre uimirea lui nu s-a adeverit. Prima persoană întâlnită pe ulița pe care a intrat în sat, a fost un tinerel de vârsta lui Harib. În Basarabia, un astfel de băiat ar fi avut datoria să-l salute, însă deși s-a uitat atent la el, băiatul acela a trecut spre ieșirea din sat fără să spună

nimic, ca și cum nici nu l-ar fi văzut. Mai apoi, în fața unor case mici, din lut, erau niște femei care se ocupau cu ceva coșuri de nuiele. Acestea s-au uitat spre drum și el le-a salutat plecând din cap și rostind binețe în rusește, cu toate că-și dădea seama că nu putea fi auzit clar. Dar nici acestea n-au spus nimic și nici n-au schițat vreun gest. După un timp a început să se întâlnească cu mai mulți oameni, toți îmbrăcați sărăcăcios ca și el, unii mormăiau ceva la salutul lui, alții nu. Nici el n-a oprit pe cineva pentru lămuriri, decât că a întrebat pe cineva dacă satul acela este Yarmukul și omul a răspuns sec, că da. Gândea că despre Nerek va întreba ceva mai încolo, fiindcă dacă era un om mai însemnat, atunci trebuia să locuiască altundeva decât în sărăcia de la marginea dinspre munte, a satului. La un timp însă, i-au ieșit în cale doi tinerei cărora abia că le mijea mustățile. Erau îmbrăcați în salopete albastre închis, dar destul de curate. Pe cap avea băști negre cu un țepuș în mijloc.

_Garda civilă! Unde mergi? – l-au întrebat într-o rusă destul de clară.

_La Nerek. Fiindcă pronunța pentru prima dată numele

acesta, vocea i-a fost nesigură și acest amănunt n-a scăpat celor doi. S-au uitat unul la altul și au zis:

_Mergem și noi cu tine. „Na în ce încurcătură am intrat. Să le spun

acum că nu cunosc pe omul acesta și cu atât mai puțin că nu știu unde stă?!”

_Eu vin din satele din munte și îl caut ca să mă ajute să-mi fac un rost… - a încercat să o scoată la un capăt.

_N-ai pasport, nu? _Nu. – a răspuns, măcar că nu știa ce poate

să însemne asta. Băieții s-au înțeles din nou din priviri și i-au

spus să vină cu ei, fără să-i spună unde îl vor duce. Totuși, tonul lor semeț și aspru, și faptul că unul a pornit înainte iar altul a rămas în spatele lui, l-a făcut să înțeleagă că nu-i sunt prieteni. Dar s-a supus și mergând așa, ocolind bălegarul animalelor de pe drum, a început să se roage: „Doamne, Tu m-ai ajutat să ajung până aici. Dacă voia Ta este ca în loc să ajung la ai mei, să ajung în cine știe ce capăt de lume, să se facă voia Ta. Rămâi numai te rog cu mine!” I-a venit și gândul de a-i trimite pe cei doi într-un șanț, ceea ce n-ar fi fost prea greu pentru un bărbat bine legat și obișnuit cu munca… „Dar mai bine să facă Dumnezeu ceva; El știe mai bine…”

Prelucrare ####

(Va urma)



Eu eram adolescent când în localitatea noastră era un bătrân care era credincios. Era la 30 km de la noi și în casă la noi era adunare. La o slujbă, i s-a spus prin cuvânt de prorocie: „Tu erai foarte aproape de Mine. Eu prin tine arătam puterea semnelor Mele, tu știai voia Mea, dar pentru felul cum tu ai procedat, îți spun un adevăr: vei fi îngropat ca un măgar!” Și toți au început să vorbească: „Așa ceva nu s-a mai văzut. Cum poate prorocul să vorbească în felul acesta? Ce însemnează așa ceva?”

Era de acum bătrân. Nu a avut copii. El trăia împreună cu nevasta lui; o chema Sara. Ea s-a îmbolnăvit. El avea grijă de ea, dar mai era o vecină care o ajuta și ea. Nevasta lui era o femeie foarte grijulie și când era pe moarte, îi spune:

_Dimitre, când eu voi muri, ca să fii și tu îngrijit așa de frumos cum am fost și eu, ia-o de nevastă ca să aibă grijă de tine până vei muri.

El a îngropat nevasta. Nu a trecut mult timp și o cheamă pe vecină, îi spune să vină să locuiască la dânsul ca nevastă. Frații vin și-i spun:

_Dimitre, ce faci? Ea nu este pocăită, nu este membru în Biserică, nu este la credință. Cum să ne rugăm noi pentru binecuvântarea voastră? Te rugăm frumos nu face pasul acesta. Ai să fii pentru oameni, chiar și pentru cei care nu sunt la credință, o pricină de poticnire foarte mare.

Dar el și-a împietrit inima și a început să spună:

_Ce voi tinerii mă învățați pe mine om bătrân? Eu am trăit o viață, știu toate lucrurile. Ce să vă ascult eu pe voi?

Ei l-au rugat mult, dar el n-a ascultat și a fost exclus din Biserică. El a luat-o pe femeia aceia la dânsul și au început să fie împreună. Au trăit mai mult de jumătate de an și odată, toamna, în una din zile el îi spune:

_Vreau să mă duc și să mai văd ce fac rudele tale.

Dar rudele trăiau în cealaltă parte a orașului. El avea 94 de ani. S-a căsătorit cu condiția ca ea să aibă grijă până la moarte de dânsul. A mers puțin și trebuia să treacă printr-un parc ca să ajungă la autobuz. A început o ploaie, a mers puțin prin parc și i s-a făcut rău. S-a așezat pe scaun și a murit. Nu avea niciun document cu el. S-a anunțat la salvare. Au ajuns, dar el era deja mort, așa că l-au dus la morgă. Și au anunțat la radio, dar nimeni nu a venit. Nu știau nici numele, nici familia. Mireasa lui se gândea că el a mers la rude, dar rudele nu știau de asta. El era la morgă și nu

știau ce să facă cu dânsul. S-au adresat la primărie iar primăria a spus să mai anunțe. Nu a venit nicio știre și atunci primarul a spus:

_Îngropați-l voi cu puterile voastre.

Și medicul principal a dat ordin la șoferii care erau la salvare. Ploaia când se pornea, când se oprea.

_Luați-l, înfășurați-l într-un cearșaf, suiți-l în mașină și mergeți de-l îngropați.

Au încărcat trupul omului și s-au dus să-l îngroape. Când au început să sape groapa, ploaia a început foarte tare așa că scoteau nămol din groapă. N-au săpat niciun metru în pământ că a început apa să vină de pe deal și să umplea groapa. Au început să se sfătuiască și până la urmă l-au aruncat în apa aceea. L-au luat cu cearșaful în care era înfășurat și l-au pus în groapă. Cu nămol l-au acoperit și au mers acasă.

Femeia a așteptat, a așteptat și el nu venea. S-a dus la rude și a întrebat unde este Dimitre. Ei au spus că nu a fost acolo. Atunci au sunat la miliție că a dispărut un bătrân. Miliția a început să sune la toate spitalele și într-un spital a primit răspuns:

_ Da, a fost aici un bătrân. Noi am anunțat, nu a venit nimeni și primăria ne-a spus să-l îngropăm.

Ea s-a dus la șoferii care l-au îngropat și șoferii au povestit tot cum a fost, cum s-a întâmplat.

El a fost un ofițer în armata țaristă, dar după ce s-a pocăit, Dumnezeu l-a botezat cu Duhul Sfânt. Mergea prin anumite țări și spunea despre Evanghelie și Duhul Sfânt. Sute de oameni la rugăciunea lui erau botezați de Domnul. Se manifestau darurile izgonirii duhurilor, darul vindecărilor. De aceea i s-a spus: „Tu ai fost atât de aproape de Mine, de puterea Mea. Tu ai fost la sfat cu Mine. Din pricină că ai procedat așa, vei fi în felul acesta judecat. Nu vei fi adăugat alături de poporul Meu.” El a fost luminat dinainte de asta. Ar fi putut să se oprească.

Relatare de Petru Cernozub,

translatare de Steopa Gherasim,

prelucrare ####


Ieroboam era un om din seminția lui Efraim. Tatăl său se numea Nebat iar mama lui Țerua. Încă de tânăr, Ieroboam s-a dovedit a fi un om cu spirit de acțiune și inițiativă, un om capabil. În acea vreme, împăratul Solomon tocmai desfășura lucrări de construcții la Ierusalim. Avea mare nevoie de tineri ca Ieroboam, așa că l-a luat printre oamenii lui. A fost pus să supravegheze oamenii de corvoadă din seminția lui Iosif. Într-o zi, pe când Ieroboam ieșise din Ierusalim, a fost întâlnit de profetul Ahia. Acesta și-a scos haina nouă pe care o purta și a sfâșiat-o în 12 bucăți. Apoi i-a zis lui Ieroboam să ia 10 bucăți ca o garanție că Dumnezeu îl va pune împărat peste 10 din cele 12 seminții ale lui Israel. Acest lucru Domnul l-a hotărât fiindcă Solomon s-a dedat idolatriei. „Iar tu, Ieroboam, vei domni peste tot ce-ți va dori sufletul – dacă vei asculta de Domnul și de poruncile Lui.” - i-a mai spus profetul, care apoi a plecat. La scurt timp, Ieroboam a fugit în Egipt. Acolo a locuit el până la moartea regelui Solomon, care căuta să-l ucidă. Iar după încoronarea lui Roboam, fiul lui Solomon, vestirea profetului Ahia s-a împlinit. Ieroboam a fost urmat de zece din semințiile lui Israel. Îți mai amintești motivul? Citește lecția Roboam!

Dumnezeu împlinește întotdeauna ceea ce promite! Oare suntem noi atenți la condițiile promisiunilor Lui? Când a devenit rege, Ieroboam a zidit Sihemul și s-a instalat acolo, apoi a zidit Penuelul. L-a preocupat foarte mult problema închinării. Era normal, așa-i? Dumnezeu și-a împlinit promisiunea față de el. Acum era momentul ca Ieroboam să arate dragoste și recunoștință față de Dumnezeu. Așa era corect. Însă Ieroboam se temea că poporul dacă va continua să meargă la Templu, se vor întoarce la Roboam – care domnea la Ierusalim – iar pe el îl vor ucide. Așa și-a imaginat el. „Așadar, le voi da o alternativă de închinare.” - s-a gândit Ieroboam. A făcut doi viței de aur și i-a amplasat unul la Betel iar pe celălalt în ținutul lui Dan. Apoi a transmis poporului mesajul următor: „Destul v-ați suit la Ierusalim; Israele! Iată Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului.” Ieroboam a pus preoți, oameni luați din popor deși legea Domnului impunea să fie doar din seminția lui Levi. A stabilit și o sărbătoare, după cum i-a plăcut lui, nu cum era stabilit de Dumnezeu. A construit altare și chiar el a adus jertfe idolilor. Biblia ne învață că: „Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în

Domnul n-are de ce să se teamă.” (Proverbe 29:25).

Ieroboam nu s-a încrezut în Dumnezeu, deși coroana o purta datorită lui Dumnezeu. Domnul l-a avertizat că este pe un drum greșit care duce la distrugerea lui, a familiei lui și a națiunii peste care împărățește. Ieroboam nu a ascultat glasul Domnului iar roadele faptelor lui au fost evidente. Poporul se strica, familia lui a fost greu încercată de pierderea micuțului Abiia iar între el și Roboam a fost mereu război. Dumnezeu, întristat de idolatria pe care Ieroboam a instalat-o în Israel, l-a avertizat că va mătura casa lui cum se mătură murdăriile. Domnul a zis că va părăsi pe Israel din pricina păcatelor făcute de Ieroboam și de israeliți. Domnul care i-a promis lui Ieroboam că va fi rege, ceea ce s-a și întâmplat, tot El a îngăduit nenorocirea peste casa lui Ieroboam și peste poporul Israel.

Pare ciudat felul în care s-a purtat Ieroboam, nu-i așa? Să te porți așa de urât față de Dumnezeu care ți-a făcut un așa favor! Dar noi de câte ori nu am făcut exact ca Ieroboam? Câte promisiuni a împlinit Domnul în viețile noastre și cât de recunoscători am rămas printr-o slujire așa cum o cere El? De frică că vom pierde unele favoruri, poate funcții sau aprecieri lumești, am schimbat închinarea reală în una idolatră. Învață de la Ieroboam, alungă frica de oameni. Teama de Domnul este începutul înțelepciunii – singura frică sănătoasă!

Iubește-L pe Dumnezeu, Biblia spune: „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica…” (1Ioan 4:18). Ieroboam nu L-a iubit pe Dumnezeu, el doar s-a folosit de oportunitățile oferite de Dumnezeu iar acest lucru i-a adus multă nefericire și dezastru în viața lui și a națiunii pe care a condus-o.

„Cine cugetă la Cuvântul Domnului

găseşte fericirea şi cine se încrede în Domnul este fericit. …” (Proverbe 16:20).

DEX - Frică: Stare de adâncă neliniște și de

tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar: înfricoșare, teamă.

L. Ungureanu

1 Împărați 11:26—14:20


Cu câtă emoție urmărim în fiecare primăvară zborul săgetat al rândunelelor! Simbol al grației și al migrației, venirea și plecarea lor ne sensibilizează. E uimitor faptul că în trupșorul lor suav, Dumnezeu a sădit un simț al orientării

neelucidat pe deplin de către oameni. Mii de kilometri străbate performanta aripată până pe tărâmul african, în căutarea insectelor zburătoare, fără de care nu ar putea trăi. Nu frigul iernii le alungă de la noi, ci lipsa hranei. Când se ivesc la noi cele dintâi semne de primăvară, ea purcede cu grăbire spre meleagurile unde și-a aninat cuibul: streșini, încrucișări de grinzi, șuri etc. De obicei și-l găsește relativ întreg, deoarece oamenii în preajma cărora conviețuiește din vremi străvechi, îl păstrează neatins. Mulți cred că prezența ei într-o gospodărie atrage binecuvântări iar distrugerea cuibului, a ouălor sau a gingașilor pui, aduce necazuri, inclusiv arderea acelei case neospitaliere. Desigur sunt doar superstiții, însă nu trebuie uitat un lucru: „Cel neprihănit se îndură de vite, dar inima celui rău este fără milă.” (Proverbele 12:10). Omul ce pretinde că este un creștin veritabil, va trata cu milă viețuitoarele, fie ele sălbatice sau domestice.

„Păzesc vremea venirii lor”

Am urmărit ani de zile data sosirii rândunelelor, observând o diferență temporală mult mai mică decât la alte păsări. Un ceasornic intern le anunță cu promptitudine ora potrivită de plecare: „rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor, dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului!” (Ieremia 8:7). Cum stăm noi cu ceasul intern, după care ne rânduim activitățile spirituale? Știm că Dumnezeu face lucrurile frumoase la vremea lor. Atunci când grăbim sau întârziem împlinirea voii Sale, rezultatul muncii noastre se risipește iar noi eșuăm lamentabil. Domnul Isus obișnuia să spună: „a sosit ceasul” (Ioan 12:23; 17:1), iar alteori: „nu mi-a venit încă ceasul” (Ioan 2:4). Ierusalimul a fost mustrat pentru că nu a primit Cuvântul Domnului: „te vor face una cu

pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” (Luca 19:44). De ce folos sunt seismografele care detectează din timp cutremurele sau puzderia de sateliți din spațiu, care anticipează vremea pe glob, dacă inima acelor oameni de știință nu cunoaște vremea cercetării, amăgindu-se cu ateisme?

Cei atinși cândva de mesajul Evangheliei, afirmă: „Și eu o să mă pocăiesc, când va veni vremea hotărâtă de sus!” De fapt, în mod invariabil, vremea pocăinței este fixată clar: Astăzi! Orice zi ar fi în calendar, „...Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evrei 4:7b).

Unde își pune puii

Vorbind despre locul în care se găseau chivotul și altarul Domnului, David spunea: „Până şi pasărea îşi găseşte o casă acolo şi rândunica, un cuib unde îşi pune puii… Ah, altarele Tale, Doamne al oştirilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu!” (Psalmii 84:3). Așa cum aminteam mai sus, oamenii lasă în pace cuibul rândunelelor, mai ales atunci când este legat de clădirea vreunei biserici. Atitudinea neamenințătoare a celor care vin la închinare, oferă siguranță și încredere acestor vietăți. Mai amănunțit zugrăvește această coabitare poetul englez William Shakespeare, chiar dacă e vorba de lăstun, o rudă foarte apropiată a rândunicii: „Acest oaspete,/Al verilor de temple găzduit,/Lăstunul cu-al său gingaș cuib ne-arată/Că răsuflarea cerului își lasă/De drag mireasma ei pe-aceste locuri./Că nu-i ungher, nici streașină, nici boltă/Să nu-și atârne această zburătoare/Culcușul ei și leagănul cel spornic./Am luat aminte că acolo unde/Și-alege așezarea și-i priește,/E aerul mai molcom.”


Dacă o rândunică găsește loc prielnic în preajma unei clădiri dedicate rugăciunii, cu atât mai mult noi, frații și surorile de pretutindeni trebuie să găsim aici bucurie, pace și odihna sufletească. La fel cum ea își hrănește puișorii, Duhul Sfânt satură cu prisosință pe toți cei flămânzi și însetați după neprihănire, indiferent de categoria de vârstă. Dacă unii vociferează împotriva rugăciunilor prea sonore, ar trebui să își amintească de gălăgia din cuiburile de rândunele.

Cum zboară rândunica

Zborul rândunicii este iute și imprevizibil. Execută zig-zaguri și întoarceri bruște, astfel că e imposibil să precizezi traseul pe care îl va urma în secunda următoare. Pentru orice om care se teme de Domnul și trăiește în sfințenie, blestemele n-au niciun efect. „Cum sare vrabia încoace şi încolo şi cum zboară rândunica, aşa nu nimereşte blestemul neîntemeiat.” (Proverbele 26:2). Nici ziua de vineri 13, nici traversarea pisicii negre, nici vreo altă superstiție nu îl va clinti de pe temelie, deoarece: „Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, nici vrăjitoria împotriva lui Israel. Acum se poate spune despre Iacov şi Israel: ‘Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!’” (Numeri 23:23). Dar dacă blestemul este întemeiat, indiferent de statutul nostru în familie, Biserică sau societate, sunt șanse mari să se prindă de noi. Tocmai de aceea, Domnul Isus ne-a spus să binecuvântăm chiar și pe cei ce ne fac rău. E regretabil faptul că în momente de mânie, unii părinți scot vorbe pripite cu privire la odraslele lor neascultătoare.

Viteza medie de zbor a rândunelelor în timpul migrației este de 55 km/oră, dar există specii care pot atinge uneori 170 km/oră. În patru săptămâni, parcurg nu mai puțin de 10.000 km, cu câteva scurte escale. Pentru a traversa întinderile mari de apă, aleg strâmtorile (ex. Bosfor, Dardanele, Gibraltar). În acele locuri, păsările de pradă sau braconierii le pândesc cu lăcomie. În caz de primejdie, rândunica scoate țipete ascuțite care se aud de la distanță destul de mare. Ne amintim de împăratul Ezechia, care fiind la grea strâmtorare, spunea: „Ciripeam ca o rândunică, croncăneam ca un cocor şi gemeam ca o porumbiţă. Ochii-mi priveau topiţi spre cer: «Doamne, sunt în necaz, ajută-mă!»’” (Isaia 38:14).

Să-I slujim lui Dumnezeu din toată inima, împreună cu frații, deoarece „cu o singură rândunică nu se face primăvara.” Spre patria cerească avem de parcurs un drum îngust și anevoios, dar la final, pe aripi de slavă, vom întâmpina pe Hristos Domnul!

Bazga Toader Dorel - Bistrița-Năsăud

Dor de cer Dintr-o lume tumultuoasă, Când necazurile cresc, Eu, cu tot ce am în casă, Doar la Tine mă gândesc. Gânduri multe-mi bat în poartă, Însă eu nu le primesc. Tu îmi ești și steag, și soartă; Eu pe Tine Te iubesc. Las tristețile apuse Cât respir și cât trăiesc, Ca să pot de azi, Isuse, Numai Ţie să-Ţi slujesc. Multe-n lume mă revoltă. Păsări cad lovite greu. Chiar și când eu n-am recoltă, Te slăvesc, Isus, mereu. Lumea nu vrea mântuirea, Sfinții Tăi nu-i sunt pe plac. Dar eu știu că izbăvirea E cu cel în duh sărac. Dor de cer și de iubire Este tot ce îmi doresc. Am cu Tine-o răsplătire, Pentru care azi trăiesc. Vino să trăiești în mine, Cu-al Tău har să mă-ntărești, Când Te chem printre suspine Ca să văd, Isus, cum ești! Crucea Ta îmi dă speranță Cum în lume nu-i nicicând, Ca să fiu, cu siguranță, Martor credincios și blând. Adevărul Tău îmi este Singurul izbăvitor, Când pe-a suferinței creste Urc senin și răbdător. Dor de Rai și de Lumină Fără noapte, fără somn, Unde Tu, Cel fără vină, Ești al vieții noastre Domn. Miel și Leu, dar plin de slavă, Te aștept oricând să vii În eterna Ta dumbravă, Să ne duci cu-ai Tăi copii!

Corneliu Livanu


_În Coreea de Nord nimeni nu se încrede în nimeni! - spune Min-jae. -Trebuie să fim foarte precauți și să ne alegem în permanență cuvintele cu grijă. Încă am tendința să privesc cu nervozitate încolo și încoace.

Pe fondul zgomotului făcut de mașina electrică de cafea, Min-jae devine tot mai degajat, în timp ce îmi relatează cum a devenit contrabandist de Biblii, în țara în care creștinii sunt cel mai prigoniți.

Marfă periculoasă

Min-jae a devenit creștin în urma unei călătorii de afaceri, o călătorie mai lungă pe care a întreprins-o în China, în anul 2004. În timpul șederii sale acolo, a vizitat Biserica unui prieten, unde i s-a aprins inima pentru Biblie și pentru toate „poveștile sale demne de luat în seamă.” S-a botezat și a primit cadou propria sa Biblie în limba coreeană. Cinci luni mai târziu a trebuit să se reîntoarcă în patria sa. În timp ce-și făcea pregătirile pentru călătorie, un membru al Bisericii a venit la el cu o cerere îndrăzneață: dacă ar fi pregătit să accepte un transport în Coreea de Nord în care sunt ascunse 10 Biblii.

La început a refuzat, pentru că oricum își făcuse destule dureri de cap în ceea ce privește transportul propriei sale Biblii în țară. Dacă polițiștii ar fi găsit asupra sa câteva pagini de Biblie, l-ar fi torturat sau chiar l-ar fi omorât pentru aceasta. Min-jae știa un lucru: dacă un

transport complet de Biblii ar fi fost descoperit la el, cu siguranță că ar fi sfârșit pentru aceasta într-unul din celebrele și de tristă faimă lagăre de concentrare.

În timp ce se afla în situația de a lua o astfel de hotărâre și-a amintit de faptul că el își dăruise viața Domnului Isus Hristos și că aceasta nu-i mai aparținea de mult. Așadar a hotărât să se încredințeze în mâna Domnului. „Cred acum în Dumnezeu și că la El toate lucrurile sunt cu putință”, s-a gândit el. „Eu pot să fac tot ce voiește El, chiar dacă unele lucruri sunt grele. Dumnezeu își va face lucrarea Sa cu siguranță.”

Transportul a avut loc la puține luni după întoarcerea sa în Coreea de Nord. La ora unu după miezul nopții, într-o dimineață de noiembrie a anului 2005, Min-jae s-a apropiat de un vapor care ancorase pe malul râului Yalu, asta în timp ce se ruga fierbinte ca Dumnezeu să-i dea biruință și să-l călăuzească la fiecare pas. După ce a primit trei saci mari de vinil, și-a încovoiat umerii sub greutatea lor, dispărând în întuneric pe drumul spre casă. După ce s-a îndepărtat destul de mult, a făcut o pauză deschizând sacii în care erau împachetați pantaloni. Printre aceștia el a descoperit și cele zece biblii mici în limba coreeană.

_Mi-era frică și eram nervos, - relatează el. - Primirea Bibliilor constituia deja o problemă, dar chiar în momentul în care am desfăcut sacii am început să mă întreb: „Cum și unde să le

Creștinii urmăriți

Contrabandist împotriva propriei voințe

Coreea de Nord

De fiecare dată când cineva intră în micuța cafenea din Coreea de Sud, în care Min-jae îmi relatează povestea sa, acesta are tendința de a se uita pe furiș spre ușă sau chiar să se oprească complet din vorbit. Cu frică, nord-coreeanul de vârstă mijlocie, studiază fiecare față care intră. El știe că nu are voie să fie niciodată neatent, chiar și în afara Coreei de Nord. Spionii patriei sale nu se opresc nici măcar în fața graniței cu Coreea de Sud, în a caută misionarii pe care trebuie să-i toarne guvernului nord coreean și care apoi va pedepsi aspru toate rubedeniile respectivului misionar din Coreea de Nord.


împart?” și deja disperarea m-a cuprins.

Min-jae a hotărât să ascundă periculoasele Biblii până ce Dumnezeu îi va arăta persoanele care trebuiau să le primească. Într-o zi de februarie 2006, în timp ce mergea prin satul său, a auzit un bărbat fluierând o melodie creștină. El a învățat această cântare în timpul șederii sale în China. Min-jae și-a notat locația în care se afla bărbatul și a hotărât ca sub protecția întunericului unui miez de noapte, să-i ducă câteva Biblii. Era trecut de miezul nopții când Min-Jae și-a vârât în buzunarele hainelor opt din cele zece Biblii, pe care apoi le-a pus în fața ușii acestui bărbat. El n-a lăsat în urmă niciun mesaj pentru a nu i se lua urma și apoi să fie arestat.

După gratii

Câteva luni mai târziu Min-jae călătorea din nou în China, cu intenția de a fugi aici, însă în noiembrie 2006 a fost arestat și trimis înapoi în Coreea de Nord. În închisoare a întâlnit un prieten de odinioară care a fost arestat și el din pricina credinței sale creștine. În timp ce discutau unul cu altul, Min-jae a înțeles că bărbatul căruia îi dusese Bibliile, era unchiul acestui prieten. Și acesta fusese arestat și vârât într-o altă celulă a aceleiași închisori. Prietenul lui Min-jae a povestit că a împărțit cele opt Biblii rudelor care în cele din urmă au venit la credință. Întreaga familie formată din 27 de persoane a început să se întâlnească noaptea în secret, pentru a se ruga și a citi din Biblie. Într-o noapte un vecin a auzit cum aceștia cântau cântări de laudă pentru Dumnezeu și a anunțat autorităților. Poliția secretă le-a percheziționat casa și i-a arestat.

Min-jae n-a putut să stea de vorbă cu ei în închisoare, dar deseori a aflat cum unii dintre acești membri de familie se rugau în celulele lor. Prietenului său nu i-a povestit niciodată că el a fost acela care lăsase Bibliile la ușa unchiului său. Acest lucru era mult prea riscant pentru întreaga lucrare. Peste o lună, cei 27 de membri ai familiei au fost trimiși într-un lagăr de concentrare, împreună cu

unchiul lor, aici aflându-se și Min-jae.

Din nou liber

După șapte luni de pușcărie Min-jae a fost pus în libertate și în anul 2014 acesta a reușit în cele din urmă să fugă din Coreea de Nord. El este în continuare îngrijorat de familia sa care suferă într-un lagăr de concentrare și de aceea poartă un sentiment de vinovăție. El a fost acela care le-a înlesnit primirea Bibliilor, lucru care a dus în cele din urmă la arestarea lor. De partea cealaltă el este conștient de faptul că la cârma tuturor acestor lucruri s-a aflat Dumnezeu, care le-a pus Bibliile la dispoziție și că Domnul este cu ei în mijlocul necazului și al durerii pe care aceștia trebuie să le suporte pentru El.

_Acești 27 de oameni sunt copii ai Domnului și eu cred că El îi va elibera într-un mod minunat, cum numai El știe să o facă. - spune Min-jae. El însuși a devenit un membru angajat într-o Biserică. Vă rog să îl purtați în rugăciunile voastre pe el și pe nord-coreenii care trebuie să cunoască dragostea lui Dumnezeu.

În românește de

Vasile Breabăn

Din „Vocea Martirilor”

Martie/2020

1. Cum se numeau părinții lui Ieroboam?

2. Din ce seminție a lui Israel era Ieroboam?

Cât timp a domnit el?

3. Completează versetul: „Ieroboam era … şi

… ; şi Solomon, văzând pe tânărul acesta la lucru, i

-a dat privegherea peste toţi oamenii de corvoadă

din casa lui ... .”

4. Care profet i-a vestit lui Ieroboam că va

deveni împăratul lui Israel și cum?

5. Unde și la cine a fugit Ieroboam când

Solomon căuta să-l ucidă?

6. Cum se numesc cetățile zidite de

Ieroboam? Unde a locuit el?

7. Ce variantă de închinare a oferit Ieroboam

israeliților spre a-i împiedica să mai meargă la

Templul din Ierusalim să se închine?

8. Unde a trimis-o Ieroboam pe soția lui? De

ce?

9. Cine și cui a zis: „Sunt însărcinat să-ți

vestesc lucruri aspre”?

10. În ce oraș din Israel a fost trimis de

Domnul, un profet din Iuda, care a vestit o judecată

împotriva altarului? Unde era împăratul Ieroboam

în acel timp?

11. Cum se numeau cei doi fii ai lui Ieroboam

despre care și istoria Bibliei amintește? Ce scrie

despre ei?

12. Ieroboam a oferit israeliților o închinare

falsă – la viței de aur. Citește textele să identifici

patru dumnezei valabili azi: a) 2Corinteni 4:4; b)

Filipeni 3:19; c) Iov 12:6; d) Apocalipsa 1:8. (Tu la

care te închini? – la această întrebare răspunsul ți-l

dai ție – trimiți doar ce ai identificat la: a, b, c și d).

13. Jertfele lui Ieroboam L-au supărat pe

Dumnezeu. Află ce jertfe Îi plac lui Dumnezeu și pe

care le poți aduce și tu: a) Psalmul 50:23; b)

Romani 12:1 – Isaia 58; c) Evrei 13:15 și d) Evrei

13:16, Proverbe 11:25, Proverbe 22:9, 19:17,

2Corinteni 9:6-7 – pentru fiecare referință scrie cu

cuvintele tale cum trebuie procedat, NU prelua

expresia biblică.

14. Frica este un sentiment care ne încearcă

des. Care frică este bună și care este periculoasă –

potrivit Bibliei?

15. Cum poți să izgonești frica – potrivit

Bibliei?

CONCURS BIBLIC: „Cercetați Scripturile”

Secțiunea: „Împăratul Ieroboam”

„Frica de Domnul este începutul înţelepciunii; toţi cei ce o păzesc au o minte sănătoasă …”

(Psalmii 111:10)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele:

De citit 1 Împărați 11:26—14:20 şi povestirea de la Rubrica Copiilor: „Ieroboam”

Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.05.2020!

Vă rugăm să confirmați primirea premiilor sau să anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau pe mail.


Concursul „Cercetaţi Scripturile” se desfăşoară lunar, pe diferite secţiuni Biblice. Sunt premiaţi doar copiii cu vârsta maximă 20 ani. Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele: Destinatar: Ligia Ungureanu O.P 51 – C.P 25, Bucureşti sau: [email protected]

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2020 se pot face la următoarele preţuri: 35 RON pentru 1 abonament în România. 33 EURO pentru 1 abonament în Europa. 36 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru

expediere. Vă rugăm să ne contactați pentru a ne comunica dacă continuați abonamentul sau nu. Până la data de 20 ianuarie 2020 așteptăm să ne spuneți câte abonamente doriți, iar în caz că nu

suntem contactați înțelegem că nu mai doriți să fiți abonat. Relaţii şi comenzi la numărul de telefon: 0722.558243. Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele

Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe. Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal la adresa: Gică Vişan OZP RĂDĂUȚI GHIȘEUL 2 CP. 13, Jud. Suceava 725400 Calendarul pentru anul 2020 va fi într-un alt format decât cel care a fost până acum. Mai avem calendare.

Comenzile se pot face la nr. de telefon 0722.558243. Un calendar costă 5 lei.

Premianții acestei luni:

Tomuș Sefora – Deva; Ungureanu Elisabeta – Țițești; Ungureanu Emanuela –

Țițești; Pop Anca – Orțișoara; Bucoș Simeon – Fundata; Sicoe Naomi – Castău;

Sicoe Iudita-Debora – Castău; Mezei Emanuela; Craioveanu Adriana –

Câmpulung; Craioveanu Andreea – Câmpulung.


1. Solomon și Naama

2. La 41 de ani, a domnit 17 ani. 1 Împărați

14:21

3. Sihem 1 Împărați 12:1

4. Poporul i-a cerut să-i ușureze jugul pus

de tatăl său și îi vor sluji. 1 Împărați 12:4-5

5. S-a sfătuit cu bătrânii care au trăit pe

lângă tatăl lui - tinerilor care crescuseră cu el. 1

Împărați 12:6-11

6. Bătrânii i-au spus să asculte poporul -

tinerii l-au sfătuit să fie aspru și rău.

7. În supunere și smerenie. 1Petru 5:5

8. Adoram 1 Împărați 12:18

9. Șemaia

10. Să nu lupte împotriva fraților lui – s-a

smerit în cazul năvălirii lui Șișac.

11. Betleemul, Etamul, Tecoa, Bet-Ţurul,

Socoul, Adulam, Gatul, Mareşa, Ziful, Adoraimul,

Lachisul, Azeca, Ţorea, Aialonul şi Hebronul. 2

Cronici 11.5-10

12. Șișac – tezaurul Casei Domnului,

tezaurul împăratului, toate scuturile de aur făcute

de Solomon, a luat tot.

13. Cu credincioșie și din toată inima.

14. Abia 2 Cronici 12:16

15. Reflecție personală.

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA ÎMPĂRATUL ROBOAM

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O.Z.P. RĂDĂUȚTI GHIȘEUL 2 C.P. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

OASE

IARNA ESTE VARA SUFLETULUI? CU DOMNUL ÎN SPITAL O LUCRARE CA LA ÎNCEPUTUL CREDINTEI

PENTRU CE SĂ AMESTECI PAIELE CU GRÂUL

PUTEREA NEPUTINTEI

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR

ÎNGROPAT CA UN MĂGAR

IEROBOAM

RÂNDUNICA

DOR DE CER

CONTRABANDIST—CREȘTINI URMĂRITI

CONCURS BIBLIC IEROBOAM

A MAI TRECUT O ZI DIN VIATĂ

ISSN 2601 - 0526

A mai trecut o zi din viață Și seara iar s-a coborât. Pe bolta cerului de gheață Steluțe mici au apărut. E semn că a-ncetat lucrarea Și munca pe-azi a luat sfârșit. S-a potolit până și marea, Și valurile-au amuțit. S-a încheiat dar, mă frământă Același gând ca de-altădat': Din rodul muncii mele cruntă Eu Ție, Doamne, ce Ți-am dat? O rugăciune spusă-n grabă? Ceva versete ce-am citit? Când pentru firea pământească Tot ce-am avut eu am jertfit ... În alergarea mea nebună, Iar am uitat să-Ți mulțumesc Pentru o nouă zi cu soare, Și că am harul să trăiesc. E drept că m-am ferit de pofte Și de păcate de-orice fel. Însă, n-aș vrea, prin neveghere, Să fiu un frate căldicel. De merg mereu la adunare, Și-ascult Cuvântul predicat, Acestea-s lucuri ziditoare, Însă, nu-s semn c-aș fi lucrat.

Ce am făcut azi cu talantul, Pe care mi-ai încredințat? Cu el am câștigat un altul? Sau în pământ l-am îngropat? Eu știu că aspru ești, Stăpâne, Și când voi sta 'naintea Ta, Aș vrea și eu să pot a spune Că am lucrat spre slava Ta! De-aceea dă-mi înțelepciune Și Duhul Tău în orice zi, Condu-mă Tu prin astă lume Să nu mă clatin, orice-ar fi. Și când ne vei chema acasă, Și-n slavă ne vei îmbrăca, Acolo-n patria cerească Să stau și eu la dreapta Ta. Deci umple-mi candela și vasul Cu untdelemn sfânt și curat Ca vegheator să aștept ceasul Când sus la cer fi voi luat!

Anonim