Resurse Umane în Contextul Globalizării

Interviu semi-structurat cu un sportiv de performanță-

rugby

Profesor: Oana Mara Stan

Student: Buliga Silviana ManuelaResurse Umane, An 3, Grupa 1

Ghid de interviu

1. Ce sport practici și la ce club?

2. Cât timp ai practicat acest sport?

3. Povestește-mi cum ai luat decizia să practici acest sport.

4. Povestește-mi despre cele mai importante momente și premii obținute, ca sportiv, până

acum.

5. Ce provocări ai întâlnit de-a lungul timpului?

6. Au existat momente în care ai vrut să renunți?

7. Ce anume te-a motivat să continui?

8. Care era relația ta cu antrenorul și cu echipa?

9. Care era relația dintre viața personală și cea de sportiv?

10. Cum se desfășurau antrenamentele tale?

11. Pe lângă antrenamente, de ce alți factori trebuie să ți cont pentru o condiție fizică bună?

12. Care erau compensațiile financiare pe care le obții?

13. Care sunt investițiile pe care e nevoit un sportiv să le facă?

14. Cu părere ai despre sprijinul pe care-l obțineți de la federație/clubul sportiv?

15. Spune-mi care este, în prezent, activitatea ta sportivă.

16. Care sunt posibilitățile reale în carieră pe care le are un sportiv în acest domeniu?

17. Ce opinie ai despre starea sportului pe care îl practici în România?

Organizația în care activează- este pensionar

în prezent

Vârstă: 69 ani

Studii: școală profesională de maiștrii

constructori

Gen: masculin

Confesiune religioasă: nu are

Rezidență: Galați

Profesie: maistru constructor pensionat

Stare civilă: căsătorit

Contact mail: nu are

Operaționalizare

Pasiune

-durata practicării

-motivația practicării

Performanță

-experiențe notabile

-provocări

-momente complicate

-antrenamente

Dimensiunea financiară

-compensații

- investiții/costuri

Carieră

-aspirații

-încadrare pe piața muncii

Date socio-demografice

-vârstă

-gen

-studii

-confesiune religioasă

-rezidență

-profesie

Analiza răspunsurilor

Motivația practicării acestui sport (rugby) își are originea în dorința respondentului de a

se dezvolta fizic. A început cu box, dar a făcut acestă schimbare din cauza preferințelor

personale. Continuarea lui a fost influențată de beneficiile pe care respondentul le-a simțit. El și-

a îndeplinit scopul inițial -acela de a-și antrena fizicul- și a continuat datorită pasiunii și a

faptului că a descoperit în sport un mediu prielnic unor relații sociale bune și a unei dezvoltări

personale corecte. Acesta declară că sportul l-a „educat” și învățat cum să fie organizat,

cumpătat, cum să ducă un stil de viață sănătos; i-a creat anumite legături sociale prielnice, care

însemnau mult în acea perioadă și pe care se putea baza la nevoie. De asemenea, i-a oferit șansa

să călătoarească, să cunoască mulți oameni interesanți și să să păstreze aceste relații până în

prezent.

Compensațiile pe care le obținea erau rar de natură materială; divizia A era cea care își

permitea să recompenseze astfel sportivii. Avea indemnizație de efort și salariul de la

intreprindere. Cel mai adesea, compensațiile erau reprezentate doar de victoriile importante pe

care le obțineau și de avansarea într-o divizie superioară. Beneficii puteau fi considerate și

cantonamentele, deoarece le ofereau ocazia să vadă locuri noi, să viziteze stațiuni, să petreacă

timpul ca într-o vacanță.

Sportul era strâns legat de cariera sa. În funcție de locul în care lucra, el a fost nevoie să

facă anumite schimbări sau compromisuri cu privire la sport. A fost nevoit să schimbe echipe

fără a ține cont de performanța acestora. Totuși, acest din urmă factor nu era important, pasiunea

depășind dorința de afirmare în sport. Intreprinderile la care lucra erau și ele legate de sfera

sportivă, adesea având echipe proprii sau sponsorizându-le pe cele locale. Spre deosebire de

prezent, locul de muncă putea fi asigurat de echipa de sport. În zilele noastre, respondendul

declară că echipele rar ajută sportivii să își găsească un loc de muncă, acesta fiind un

inconvenient. De asemenea, fondurile sunt mici în prezent. Acest lucru reprezintă compensații

scăzute, insuficiente, dar și condiții mai slabe pentru a asigura performanța sau măcar un

antrenament corespunzător. Pasiunea există, astfel unii jucători vin de plăcere și chiar fac eforturi

pentru a activa la o echipă.

Consideră că faptul că nu a fost căsătorit în acea perioadă l-a avantajat, putând stabili

mai ușor un echilibru între casă-muncă-sport. Adesea compară echipa cu o familie și apreciază

legăturile de care se putea bucura prin intermediul sportului. Caracterul social al sportului este

amintit adesea. Chiar și familiștii, cum sunt numiți de către acesta, nu erau nevoiți să se

„împartă” între viața de sportiv, profesională și cea de acasă, deoarece acestea erau conectate

între ele. Familia aprecia adesea activitățile sportive, se implica sau le susținea după posbilități.

Dificultățile pe care le-a avut în cariera de sportiv nu au fost legate decât de accidentări și

nu au pus niciodată sub semnul îndoielii continuarea acestei activități. Momentul în care a

renunțat la practicarea rugbyului a venit când și-a dat seama că performanțele lui vor începe să

scadă odată cu acea vârstă, dorind astfel să se retragă când încă putea să lase în urmă o imagine

bună. Acesta a practicat sport de performanță 15 ani, cu o pauză de 2 ani în care a făcut armata,

în perioada 1967-1984 în echipele TRC Suceava, Voința Timișoara, Universitatea Timișoara,

Școala Sportivă U Timișoara, Arad. Totuși, interacțiunile cu sportul nu au încetat nici până în

prezent. El participă ca spectator la meciuri de rugby când are ocazia, și este fotograf amator

pentru aceste evenimente, dintribuind fotografiie în mediul online prin intermediul contului

personal de facebook. De asemenea, vechii rugbyști organizează întâlniri anual, la care se invită

reciproc și joacă rugby la nivel amator. A participat și la astfel de întâlniri și îl bucură foarte mult

rememorarea momentelor din trecut și păstrarea legăturilor cu foștii colegi. La aceste întâlniri se

mai distribuie materiale informative și comemorative, diplome și obiecte personalizate

aniversare.

Interviul a decurs ușor, respondentul fiind bucuros să povestească despre aceste

experiențe. Este foarte mulțumit de activitatea sa sportivă și se bucură că, într-o anumită măsură,

încă se poate implica în activități din acest domeniu. Este recunoscător pentru oportunitățile și

pentru formarea pe care a avut-o în timpul anilor în care a jucat. Consideră că sportul a avut un

impact foarte mare asupra sa, atât din punct de vedere personal, cât și al carierei. Îi pare rău că,

în prezent, acest sport întâmpină dificultăți , dar este mândru de atitudinea jucătorilor pasionați,

care depun eforturi pentru a putea menține vie această activitate.

Transcript

Ce sport ai practicat și la ce echipe?

Am început prima dată să fac atletism, apoi am fost la lupte, la box, și m-am hotărât

pentru a mă dezvolta fizic altfel m-am hotărât să fac un sport de echipă. Am început să mă duc la

o echipă de rugby la suceava la vârsta de 17 ani și câteva luni. După 3 luni de antrenamente am

prins un post de titular, un post de aripă, în echipa de rugby Trustul Construcții Regionale

Suceva, deci TRC Suceva.Si am făcut antrenamente acolo, eram angajat la intreprindere, lucram

în șantier. Antrenamentele se făceau după program și am făcut din 7.. din 67 până în 69 am jucat

la Suceava. După stagiul militar m-am întors la lucru iar cu șantierul am ajuns la Timișoara. La

Timișoara din nou am regăsit acolo echipe de rugby. M-am dus la Voința Timișoara, unde nu era

așa probleme de pregătire, deci se juca de plăcere, erau studenți, muncitori. Veneam după

program, ne întâlneam să facem antrenamente, ne întâlneam pentru meciuri și am jucat la Voința

Timișoara. Mitică Antonescu, care era antrenor la Universitatea Timișoara m-a remarcat și a

solicitat să mă duc la Universitatea Timișoara. Am fost în cantonament, Universitatea Timișoara

luase titlu de campioană a României, o echipă foarte bună, lot foarte bun și m-a solicitat. Am

mers acolo, am făcut pregătire, am început campionatul, am jucat un singur meci oficial la Iași,

apoi m-am retras din cauză că aveam un alt program de șantier și cu școală de maiștrii la seral

încât nu puteam să mă pregătesc la cerințele clubului. M-am reîntors la Voința, am continuat

acolo pentru că se juca de plăcere. Apoi echipa Voința s-a desființat din lipsă de fonduri și s-a

înființat Școala Sportivă Universitatea Timișoara. Am participat și acolo, iar după terminarea

școlii de maiștii , cu șantierul am plecat în altă localitate de unde iarăși de Mitică Antonescu,

antrenor la Universitate din Timișoara, am fost solicitat pentru la Arad, unde voia să înființeze o

echipă de rubgy. Am ajuns cu serviciul să merg în Arad. Am început pregătirile, am jucat la

meciul de baraj, ne-am calificat pentru divizia B, cum era capionatul atunci, și am jucat la Arad.

În primul campionat am format echipa și am și ajuns la baraj pentru divizia A. Nu era o echipă

cu un lot pentru divizia A. A fost o prezentarea foarte frumoasă pentru baraj, remarcată de foarte

multe echipe și de jucători. Și atunci am rămas la Arad unde am jucat 10 ani de zile rugby în

divizia B și în divizia A, la Arad am promovat în divizia A.

Deci cât timp ai practicat în total acest sport?

În total sportul l-am practicat 15 ani de zile.

Spune-mi cum ai luat decizia să practici acest sport.

Eram mic de statură și voiam să fac un sport care să mă facă să mă dezvolt, să fiu mai

mare. La box era static, antrenamente statice, la lupte la fel, făceai mușchi, nu creșteai, și atunci

m-am oprit la rugby. Făcusem un pic de atletism în profesională. Îmi plăcea alergarea și aici la

rugby se putea alerga și combinai forță fizică cu alergare, viteză, faze care te face să stai pe loc,

iarăși alergi. Și la rugby, într-adevăr, la 3 luni de zile a trebuit să-mi cumpăr alte îmbrăcăminte

că nu mai era niciuna bună din cele pe care le aveam, am crescut.

Mi-ai spus deja despre câteva meciuri importante; povestește-mi care au fost cele mai

importante momente și premii obținute ca sportiv.

Ca sportiv, la vremea respectivă, nu era o recompensă.. pentru că erai cu serviciu, era

plăcerea de a face deplasări care le consideram ca niște excursii. Se lua autocar de la BBT, de la

OJT, mergeai în țară. Noi le consideram niște excursii. Prima distincție ce am primit-o am

primit-i în 1969 când am ajuns cu TRC Suceava la baraj la București pentru divizia A. Am avut

meciuri cu Năvodari, Sibiu, Vulcan București și Mineru Lupeni. Nu am promovat, dar pentru

participare la baraj am primit plachetă de campion de serie. Încolo, la celelalte echipe, erau.. nu

se dădeau prime pentru că în perioada aia umblau cu duplome, cu distincii. Doar la echipele

campioane se dădeau diplome, diplomă de campion, o cupă de campion, și erai numit acolo. Dar

nu se obișnuia ca să se dea ceva distincții deosebite. Pe parcurs am primit plachetă de aniversări

de rugby la Suceava, dimplomă de aniversare de rugby la Suceava, pliante de aniversarea

rugbyului la Arada. Pe unde am jucat..

Și în prezent încă mai primești premii și mențiuni?

Ultima dată am primit la Suceava la aniversarea de 55 de ani o broșură cu poze în care

sunt și eu, figurez și eu sunt amintiri plăcute și o plachetă aniversară a 55 de ani de rugby la

Suceava.

Ce provocări ai întâlnit de-a lungul timpului în activitatea de sportiv?

Totdeauna ai provcări, să joci mai bine, să pormovezi pe line sportivă, dar trebuie să te

limitezi la posibilități. Eu, cum am avut serviciul, care nu mi-l puteam părăsi, zic la Timișoara,

să mă duc la Universitate primeam 450 de lei diurnă. Eu eram obișnuit la șantier că luam 1500

de lei. Nu puteam de la salariu mare să mă duc la salariu mic, erau niște restricții, și atunci, chiar

dacă erai tentat să te duci la o echipă superioară, te uitai material cum te descurci material. Și

atunci rămâneai la posibilitatea materială și sportul îl treceai pe linia a doua ca plăcere și în

practicai de plăcere. Tentațiile au fost, te vedea altă echipă, venea cu propuneri. Nu eram nici o

fire care să-mi placă plimbări de astea prea multe. Mă duc la o echipă, m-a invitat Lupeni, mi-a

zis Petroșani, mi-a zis o echipă din Sibiu „uite, îmi place de ăla, vii la noi”. Nu îmi plăcea să plec

când într-o parte, când în alta. Îmi plăcea să fiu mai mult stabil, să stau într-un loc, eram

cunoscut, îți făceai prieteni.. era într-o atmosferă mult mai familială așa, că și echipa este tot o

atmosferă familială, prietenească, de legături și sentimentale între oameni, de ajutor reciproc.

Dar, când pleci de la o echipă la alta, rămâi prieten cu echipa la care ai plecat, e greu să împarți

prietenia pentru mulți oameni. Dacă rămâi mai mult într-un loc, îți faci alte relații, cunoștințe,

prieteni, te cunoaște o localitate mai mult decât atunci când pleci dintr-o localitate în alta.

Au existat momente în care ai vrut să renunți?

Momente să vreau să renunț nu au existat. Au fost momente când trebuia să renunț din

motive de accidentare. Dar ca să fac eu din asta un motiv, să zic că sunt supărat pentru aia,

pentru conducători, niciodată nu a existat un motiv ca să mă facă să renunț. Am renunțat când a

trebuit sp plec cu serviciul de la Timișoara la Deva, unde nu era echipă, serviciul era servici, că

din servici trăiai, nu din sport, și atunci trebuia să respect asta. Dar eu să fiu tentat să mă las de

sport, n-am fost tentat decât în perioada în care am zis „am o vârstă, hai să mă las de sport.” Mă

întrebau colegii „Dar mai poți să joci, de ce nu vii?”, prieteni „Hai, măi, mai vii.” Stăteam și mă

uitam și am zis așa „Decât să ajung pe teren și să spună alții ,<<ce mai caută ăsta în teren acolo,

că încurcă lumea?>> mai bine să mă întrebe <<de ce ai plecat, că încă poți să joci?>>” și atunci

am hotărât să mă retrag.

Ce te-a motivat să nu renunți așa lungă perioadă?

Plăcerea de a face sport care te face să-ți faci alte relații, prieteni, să duci o viață în

colectiv, să fii mai atașat îți dezvoltă gândirea, ageritatea, îndemânarea. Deci foarte multe

calități ți le poți dezvolta prin sport dacă vrei. Sportul te face să fii mult mai înțelegător, mai

educat, săduco p viață mult mai ordonată pentru că îți impui un program de odihnă, de masă, fără

tutun, fără băuturi alcoolice. Deci te face să fii mult mai cumpătat în viață, e o educație

deosebită pe lângă ce primești de acasă. Sportul te face să te educi mult mult mult superior față

de ce primești în copilărie acasă.

Care era relație cu antrenorul și cu echipa?

Totdeauna am avut o relație foarte bună și cu antrenorul, și cu echipa. Calitățile mele de

jucător de viteză, cum mă caracteriza pe mine la vremea aia echipa un foarte bun atacant și un

atacant fantezist.. asta mă făcea să fiu apreciat și de antrenor, și de colegi. Erau situații când nu

mă simțeam bine, ceva, și eram menajat. Mă întreba antrenorul „Poți să joci? Vii să joci?”

Niciodată, chiar dacă nu puteam la potențialul maxim să joc, mă duceam să joc că îmi placea și

nu voiam ca să las echipasă fie slăbită de n adversar. Îmi plăcea ca totdeauna noi să fim cu

victorie. Dar și situațiile când echipa a fost mai slab din punct de vedere al lotului și perdeam,

niciodată nu am spus „îmi pare rău că am pierdut.” Nu, eram conștient că n-am putut mai mult,

atât am putut, dar jucăm să menținem sportul, să menținem rugbyul. Adică noi aveam o vorbă:

niciodată nu trădăm sportul.

Au existat conflicte?

Niciodată. Nici cu adversarii în teren nu aveam conflicte. Pentru mine, dacă cineva mă brusca

sau ceva înafara regulamentului, dacă acționa asupra mea, eram mai atent cu el, și cum la rugby

poți să plachezi omul, atunci îl urmăream ca să îi dau niște placaje în limitele regulamentului,

dar să mă țină minte să fie cuminte față de mine. Întotdeauna mi-a plăcut disciplina și niciodată

nu comentam arbitrului, că a fost o fază contradictorie, dar de ce a fluierat? Nu, a fluierat, am

auzit fluierat, m-am oprit, m-am dat deoparte și am lăsat jocul să continue. Niciodată nu am.. sau

să reproșez colegilor că au greșit, nu, niciodată. De ce reproșezi sau aduci, faci pe un jucător, un

coleg, să fie supărat, deranjezi sensul jocului. Cu cât ești mai iertător, mai tolerant în faze , a

greșit, bun, gata, nu mai greșim, hai că sunt cu tine, încurajez tot timpul, atunci merge și echipa

mai bine.

Spune-mi care era relația dintre viața personală și cea de sportiv.

La mine viața personală se îmbina foarte bine cu viața de sportiv. Eram singur, nu eram

căsătorit, nu aveam obligații familiale, și aveam serviciu, unde aveam obligații de serviciu. După

program, plăcerea mea este să mă duc la ntrenamente, la sport, să ne pregătim pentru meci cât

mai bine. Deci era universal era la mine, și sportul, și serviciul. Și după sport, viața particluară.

Totdeauna căutam să fie foarte liniștită, să ajung acasă și liniștit , să fie liniște unde mă duc, să

fiu odihnit, să fiu bun și la servici, și la sport, să nu mă fac de râs nicăieri. Și reușeam să fa c așa

încât să fiu totdeauna cu fruntea sus și să nu aibă cine să mă batjocorească, să spună „ce mai

caută ăsta aici? Uite ne-a făcut de râs.” La servici să spună „Ăsta ne încurcă.” Îmi plăcea să fiu

totdeauna în partea de sus a preferințelor colegilor de servici și la sport. Dacă aș fi avut familie,

era o situație mai deosebită. Ai familie, ai niște obligații de familie, trebuie să ai înțelegere în

familie. Dar, ce vedeam la colegii care aveeau familie: erau soțiile care erau foarte aproape de

noi, erau suporteri desăvârșiți ai rugbyului și totdeauna ne avea grijă și ne încuraja, și erau soții

care nu erau cu rugbyul, dar totdeauna.. deci nu așa să aibă o plăcere, să fie ca un suporter... dar

niciodată nu se mpotriveau ca soțul să vină la antrenamente. Aveau libertatea și chiar aveau grijă

și de programul lui: „Vezi că acuma trebuie să te duci...” Adică se îmbinau foarte bine

problemele de familie cu cele de sport pentru că am observat de colegii care erau căsătoriți-

soțiile erau foarte bucuroase că soții lor fac un sport. Altceva era când erai angrenat într-un grup

de sportivi și altceva când nu mai aveai ce face, și te întâlneai la o terasă, la un șpriț, pe bancă în

fața blocului la o bârfă. Altceva era, era mai educativ în colectiv, la sport, alte cunoștințe îți

făceai, alt schimb de vederi, de deplasări, găseai oameni, aveai alte informații, îți făceai prieteni

în toată țara de unde puteai să primești informații, să schimbi unul cu altul informații. Nu se

cunoștea la cei care făceau sport că este familist sau nefamilist, să existe problema asta că nu mă

lasă soția să merg la rugby, îmi impune.. aveam colegi care soțiile lor făceau alte sporturi, și

atunci unul era cu handbalul, unul era cu rugbyul, și atunci nu era problema.. și familiiel unde

erau amandoi sportivi eraumai deosebite, erau așa, parcă un fanion de ghidaj pentru ceilalți, de

disciplină, corectitudine, viață sportivă. Ce însemna pentru noi viață sportivă? Nu țigară, nu

băutură , o altă viață, mult mai cumpătată.

Spune-mi cum se desfășurau antrenamentele?

Antrenamentele, când am fost la Universitate, unde erau alte pretenții de pregătire fizică

și tehnică, se făceau 2 pe zi: unul dimineață, de la 10 la 12, pe urmă urma ora de masă, pauza, și

după amiază, cei care erau studenți, mai participau și la cursuri, și după amiază de la ora 4 la ora

6, câte două ore de antrenament.

Începeai antrenamenul cu niște mișcări ușoare, încălzire, mers încet, expresii cum se

făcea la noi: mersul piticului, pasul ștrengarului, sărituă în înălțime, mițcări ușoare de gleznă, de

genunchi, de cap, de mâini, articulații, o încălzire. După ce te-ai încălzit începeai, din ce în ce,

progresiv, cât mai mult. Alergare ușoară, alergare în viteză. Începeai jocul cu mingea. La jocul

cu mingea începeai cu pase de diferite feluri, încât să fii cât mai specializat, să te pregătești cât

mai bine. Jocul cu mingea cu piciorul, cu mâna, joc pe sus. Se făceau echipe și atunci începeai

joc tactic, 2 echipe, cum ai avea adversar în față. Cei care erau echipa de bază se forma lotul, și

atunci adversari erau cei care erau rezerve. Și făceai schemele astea de joc , pregătire peste tot.

La celelalte echipe la care am jucat se făceau antrenamente numai după program, nu totdeauna

erau toți disponibili ca să poată veni la antrenamente. Și atunci în funcție de câți eram, atâți ne

prezentam la antrenamente. Peste tot era aceeași modalitate de pregătire a echipei: o încălzire

ușoară ca să poți să corespunzi la efort. Și pe urmă măreai intensitatea, din ce în ce mai mult.

Făceam pregătire atletică, pentru cei care jucam pe trei sferturi și aveam și viteză, făceam și

pregătire atletică încât să-ți dezvolți viteza de reacție și viteza de deplasare. Cu cât aveai viteza

mai mare, cu atât puteai adversarul să-l depășești. Și fiecare antrenor avea grijă ca, în funcție de

post, fiecare jucător să facă pregătire specifică. Că ești pe trei sferturi, că ești la deschidere, că

ești în grămadă, că ești fundaș, pentru fiecare este o pregătire specifică postului și atunci totți la

un loc crează un ansamblu ca echipa să fie compactă, unită și să fie tot unitar, adică un adversare

unit încât să poți juca bine.

Pe lângă antrenamente, de ce alți factori trebuie să ții cont pentru o condiție fizică bună?

De vreme. Să te porți îmbrăcat cum trebuie, să nu fi.. stai că eu merg mai lejer, mai nu

știu ce. Să respecți vremurile cum sunt. Să duci o viață cumpătată.

Ce înseamnă o viață cumpătată?

Cu odihna, să nu stai să pierzi nopțile, că o noapte nedormită înseamnă vreo două zile de

odihnă. Deci treburi dinastea, așa, să te simi tu mai bine, mai în formă. Să mănânci la timp, să

nu mînânci prea mult, cumpătat la orice. Cât se poat să nu fi fumător, și cine fumează, să fumeze

puțin. Totdeauna eu mai râdeam cu colegii când mă vedeau „băi, băi, vine..”, că eu nu eram cu

fumatul și or le era jenă că-i văd că fumează. Eu mai aveam obiceiul să le mai spun la colegi,

când fumează, „faci iar plămâni ca să poți alerga mai bine?” Dar nu le reproșam că ăsta era

obiceiul.. Dar și antrenorul atrăgea atenția „măcar înaainte de meci, lăsați țigara, de sâmbătă

seara până duminica la meci, lăsați țigara că te face să respiri mai ușor.” Trebuia să ai grijă și

cu mâncarea, să nu ai dimineața meciul de la 10, de dimineață bagi în tine mâncare, stai că nu

ești sătul. Eu aveam obiceiul de sâmbătă seara, aveam duminică meci, sâmbătă seara să mănânc

foarte puțin, duminică dimineață înainte de meci foarte foarte puțin, dacă se putea deloc, și ămi

mai spuneau colegii „măi, dar tu cu ce trăiești dacă nu mănânci?” Dar eram sprinten ăn meci,

eram ușor, nu mă simțeam greu la stomac. Și atunci, cu viața asta cumpătată, în funcție de ce

simțeam eu că trebuie să fac, așa duceam viața încât să am rezultate satisfăcătoare.

Care erau compensațiile financiare pe care le obțineai?

La divizia A, toți primeam compensații, adică era indemnizația de efort. Foarte mulți din

jucători erau studenți, cum erau din Petroșani, București, Timișoara, Iași, erau echipe studențești,

și ei primeau doar indemnizația de efort. Ceilalți, care aveau servici, își făceau serviciile, aveau

salariul de la servici, și funcție de cum participau la echipă, aveau și indemnizație de efort.

Pentru că în majoritatea cazurilor, cum era în România, sportul nu era profesionist, era sport de

amatori, cei care aveau servicii.. unii avea serviciile încât puteau să facă antrenamente fără efort,

fiindcă aveau un servici de ăsta ușor, de a conduce, servici de birou.. deci fizic rezistau. Ceilalții

aveau program de jumătate.. și atunci se prezentau 4 ore la servici, celelalte 4 ore primeau

scoatere din producție, deci îl plătea intreprinderea, deci a cui era echipa, îl plătea. Se prezenta la

antrenamente și la meciuri. Deci în mare parte, la divizia A, cum era atunci, era și o recompensă

financiară. La divizia B, foarte puține recompense. Te ajuta ntreprinderea care avea echipă și

care suporta, îi plăcea ca să se practice rugbyul, îi angajau pe unii jucători pe anumite funcții

încât să poată să nu fie muncă grea, să poată merge la antrenament. Deci îi ajutau în unele feluri

cu serviciul, să aibă o muncă mai ușoară încât să poată face antrenamentele, să nu lipsească. Nu

erau recompense financiare. Se mai întâpla că dădea, te ajuta să-ți dea o locuință, să.. în

vremurile trecute, să primești o butelie.. primeai ajutor așa, că cine te putea ajuta.. erau și niște

recompense de astea, că era viața cum era și te mai ajutau la ce a nevoie. Voiai să te duci

undeva, nu găseai bilet la tren, „stai, mă, că te ajut eu, hai, uite că ți-am rezolvat. ” Aveai o

problemă, de mers la familie, că erai din altă localitate, nu primeai de la servici liber, se găsea

cineva să intervină „lasă-l să plece că uite a apărut o problema.” Deci aveai niște ajutoare de

astea.

Premii în bani câștigați vreodată?

Nu se putea.. la divizia A erau prime, dar foarte puține. Că a ieșit campioană, le dădea

câte ceva, mai mult niște stimulente. Era, pentru noi era o primă că mergea într-un cantonament,

deci în pauza de campionat plecam toată echipa într-o localitate. Când eram la Arad plecam în

stațiune la Moneasa și stăteam acolo 2 săptămâni, făceam pregătire. Pentru noi era asta ca un

concediu plătit, deci era totuși o recompensă. Și ca pregătire fizică pentru echipă, pregătirea la

echipă, dar și pentru noi era timp liber, divertisment, plimbări pe munte, băi..

Care sunt investițiile pe care trebuie să le facă un sportiv? (investiții financiare)

Investiții financiare, când ești mai mult amator, mai îți cumperi echipament, ce simți tu că

îți trebuie. Clubul totdeauna îți oferă echipamentul necesar jocului, treining, nu trebuie să ai tu

cheltuieli proprii. Doar dacă vrei tu să ai ceva mai deosebit, niște ghete mai deosebite, dar

tricou, pantaloni scurți, jambiere, obligatoriu sunt aceleași. Dacă vrei tu ceva mai deosebit, să

arăți mai nu știu cum, îți cumperi tu. Dar așa, efectiv ca și club, clubul îți oferă tot echipamentul,

nu trebuie să faci tu investiții.

Ce părere ai despre sprijinul pe care vi l-a oferit federația și clubul?

Sprijin era pe linie sportivă, că sprijin financiar doar pentru echipă era. Ca jucător, așa, nu

primeai sprijin financiar. Am zis, probleme de serivici, că te ajutau cu serviciul, cu o școală, cu

niște deplasări, cu un concediu să mergi într-o stațiune. Niște facilități. Dar federație împărțea

banii pe echipe, și fiecare echipă știa ce fonduri are. Intreprinderile care mai susțineau

respecitva echipă mai investeau. Că banii ce ți-i dădea federația nu ajungeau pentru toate

deplasările, și masă, dormit, ce aveai de făcut, transport. Și atunci, intreprinderea de care

aparținea echipa completa cu banii. Și îți plătea transportul, că era cu mașină, cu CFR.. prin

anumite asociații. Sprijinul financiar atât era, la club. Nu era pesoal pentru nimeni.

Spune-mi care e, în prezent, activitatea ta sportivă.

În prezent, nu mai fac sport. Fac orice mișcare ca să mă țină într-o condițiefizică

corespunzătoare vârstei. Foarte mult îmi place să duc viață pe lângă sportivi, pe lângă rugby. Mă

ocup de a face fotografii la echipă, pentru a promova rugbyul și jucătorii. Le postez albume pe

Facebook. Toți sunt mândrii și apreciază faptul ăsta că sunt mai cunoscuți când își văd

fotografiile pe acolo, fie prin deplasări, fie în localitate și asta e activitatea pe care o mai pot

practica pe lângă sport. Am mai făcut mișcare cu echipe la old boys la Arad, la Suceava, la Iași,

la Pașcani, când sunt evenimente de astea și pot să particip. Atunci da, foști jucători, ne întâlnim,

ne luăm echipamente de la cluburi.

Cum aflii de aceste evenimente?

Ne anunțăm noi între noi, foști jucători, ținem legătura unii cu alții, telefoane, internet, se

poastează „aven evenimente acolo, cine vine? Cine-i prezen?” vede că nu a primit răspuns, dă

mesaj, te sună, „poți să vii acolo? Avem evenimentul ăsta.” Și este o foarte mare bucurie, este o

plăcere să ne vedem.

Care sunt posibilitățile reale în carieră pe care le are un sportiv?

Posibilitățile reale ale unui jucător țin de el, de voința lui, de priceperea lui, de

inteligența luipentru că sportul te face să ai un mare orizont de cunoștințe și atunci tu, făcând

sport, cunoscând foarte mulți oameni, din învățământ, din instituții, aflii de la unul la altul câte

ceva, ce se lucrează acolo, ce se învață dincolo. În funcție de posibilitățile tale intelectuale,sau

poate materiale, știi uite, mă pot duce acolo, fac față, mă pot duce dincolo. Că, în general, totți

sportivii se formează ca o familie mare, sesusțin și se ajută unii pe alții. Eu, ca fost sportiv, care

nu mai fac, dacă găsesc un băiat care joacă rugby și are nevoie de un loc de muncă, de ajutor, și

eu pot, îl ajut. Îl simt ca într-o familie. La echipe, în ziua de astăzi, ești plătit de echipă, că toate

echipele dau și bani, dar banii nu îți ajung ca un serviciu bun. Trebuie să ai un anumit serviciu și

să-ți împarți ectivitatea, să faci și servicu, și pregătire la echipă, atunci iei din 2 locuri bani care

te fac să fii mai avut, mai îndestulat.

Ce opinie ai despre starea sportului de acum din România?

În zilele noastre, rugbyula scăzut, ca și calitate. Nu mai are atâta susținere, foarte mulți

oameni se implică fără rezultate, doar mai mult cu vorbele. Se vede peste tot lipsa fondurilor

financiare și asta face să nu ai echipament, să nu poți face deplasări, să nu ai o baza sportivă dum

trebuie. La ora actuală sunt foarte mulți la care le-a plăcut să joace rugby și din posibilitățile lro

financiare ajută echipe de juniori și copii care să înveșe sportul. Se duc în deplasare pe banii lor.

Să dau un exemplu cu o echipă din Sibiu, se duc băieți din Sibiu, din Alba Iulia, din Petroșani,

din Brașov, din Săcele, se trâng să joace pentru Sibiu. Pentru că le place să joace rugby, se duc

din fondurile lor, e greu cu baza sportivă că nu au acolo nici apă, nu li se permite că e un parc

național. Ăștia fac niște sacrificii. Deci față de cum a fost înainte, că aveai o bază, echipa era a

unei intrerinderi, a unui trust, acum e altfel și lipsa banilor își spune cuvântul.