VOCAŢIA PUBLICĂ A SPAŢIULUI ARHITECTURAL URBANISTIC · 2011. 6. 23. · Studiu de caz: “Adelaide 2000, public spaces and public life“ Studiu de caz: Studiu privind argumentarea

VOCAŢIA PUBLICĂ A SPAŢIULUI ARHITECTURAL-URBANISTIC VLAD EFTENIE

0

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM “ION MINCU“

VOCAŢIA PUBLICĂ A SPAŢIULUI ARHITECTURAL URBANISTIC

FOTOGRAFIA CA MIJLOC DE INVESTIGARE ÎN PLANUL IMAGINII URBANE, INSTRUMENT DE OPERARE

ÎN PROCESUL DE CONCEPŢIE-PROIECTARE

TEZĂ DE DOCTORAT

- REZUMAT -

ÎNDRUMĂTOR: PROF. DR. ARH. ALEXANDRU M. SANDU AUTOR: ASIST. ARH. VLAD EFTENIE

Bucureşti 2009


1

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM “ION MINCU“

VOCAŢIA PUBLICĂ A SPAŢIULUI ARHITECTURAL URBANISTIC

FOTOGRAFIA CA MIJLOC DE INVESTIGARE ÎN PLANUL IMAGINII URBANE, INSTRUMENT DE OPERARE

ÎN PROCESUL DE CONCEPŢIE-PROIECTARE

TEZĂ DE DOCTORAT

- REZUMAT -

ÎNDRUMĂTOR: PROF. DR. ARH. ALEXANDRU M. SANDU AUTOR: ASIST. ARH. VLAD EFTENIE

Bucureşti 2009


2

CUPRINS GENERAL Preambul Introducere

I. Metodologia de abordare a studiului şi cadrul conceptual de referinţă

I.1. Metodologia de abordare a studiului I.2. Premise ale stabilirii cadrului conceptual de referinţă

I.2.1. Definiţii ale Arhitecturii I.2.2. Definirea relaţiei Conceptor – Utilizator

I.2.3. Relaţia sistemică Spaţiu construit – Spaţiu social;

Reprezentarea mentală a spaţiului

I.2.4. De la Realitate la Imagine;

Imaginea ca sursă a comportamentului;

Activitatea

I.2.5. Elementele constitutive ale spaţiului arhitectural-urbanistic:

strada, piaţa, obiectul de arhitectură (clădirea);

Scara şi ambianta; Micro-evenimentul şi animaţia urbană

I.2.6. Spaţiul cu vocaţie publică în cadrul sistemului spaţiu arhitectural urbanistic – existenţa socială;

Sociabilitate şi spirit comunitar

I.2.7. Experienţa cotidiană a spaţiului public

Secvenţe spaţiale şi traiectorii; dimensiune temporală

Oraşul ca “text“; necesitatea “cronicii“; “scrierea cu lumină“

I.2.8. Reiterarea relaţiei Conceptor – Utilizator prin considerarea

sintezei factorilor de referinţă ai sistemului Spaţiu construit –

Spaţiu social

I.3. Concluzie

Note


3

II. Particularităţi ale abordării proiectului spaţiului arhitectural-urbanistic cu vocaţie publică

II.1. Modele urbanistice fundamentale; sinteza metodelor urbanistice II.2. Particularităţi de abordare ale procesului de concepţie – proiectare

II.2.1. Condiţii de formulare/elaborare ale studiilor şi strategiilor

specifice demersului conceptual arhitectural-urbanistic

Studiu de caz : Lyon, recucerirea şi transformarea spaţiului public Studiu de caz : “Adelaide 2000, public spaces and public life“

Studiu de caz: Studiu privind argumentarea teoretică şi metodologică

pentru constituirea unei Reţele de pieţe publice în

municipiul Bucureşti

II.2.2. Etapele procesuale ale proiectului arhitectural-urbanistic al

spaţiului cu vocaţie publică

Studiu de caz : Analiza situaţiei existente şi premise de reconfigurare

ale spaţiului public şi imaginii faţadei aferente

ansamblului comercial Unirea, Bucureşti

II.3. Concluzie

Note

III. Elemente generatoare ale imaginii spaţiului cu vocaţie publică III.1. Ipostaze definitorii ale spaţiului cu vocaţie publică III.1.1. Strada III.1.2. Piaţa urbană

III.2 Prezenţa umană - ipostaze comportamentale în spaţiul

cu vocaţie publică

Studiu de caz : Palais Royal, Paris - condiţii de utilizare şi interacţiune a utilizatorilor cu cadrul construit

Studiu de caz : Paris - condiţii de utilizare şi interacţiune în spaţiul public prin deturnarea temporară a cadrului funcţional curent cu ocazia

serbării populare “Fête de la musique“

III.3. Concluzie

Note


4

IV. Investigarea în planul imaginii cadrului urban cu vocaţie publică IV.1. Observarea ca metodă de studiu

IV.1.1. Subiectul observării IV.1.2. Condiţiile de realizare ale observării

IV.2. Observarea prin metoda fotografică IV.2.1. Premise teoretice ale metodei de investigare fotografică

IV.2.2. Metoda de investigare fotografică IV.3. Evaluarea imaginii

IV.3.1. “Adevărul“ fotografiei

IV.3.2. “Portretul urban“ ca sinteză a metodei de investigare

fotografică

Studiu de caz: Portret urban, “Bucureştii în tranziţie“

Studiu de caz: Aplicaţie practică a metodei de investigare prin imagine a spaţiului urban cu vocaţie publică

IV.4. Concluzie

Note

Concluzii

Anexe : 1. Planşe-sinteză ale studiului de caz privind argumentarea teoretică şi

metodologică pentru constituirea unei Reţele de pieţe urbane în

municipiul Bucureşti

2. Grila etapelor procesuale de elaborare a proiectului 3. Interviuri pe teme fotografice 4. Premise ale studiului de imagine comparativ :

“Bucureşti şi Paris, povestea oraşelor“

Bibliografie


5

INTRODUCERE

Problematica Spaţiului Public constituie şi rămâne astăzi unul din filoanele

principale de studiu în domeniul Arhitecturii şi Urbanismului, prin influenţa nemijlocită a

Concepţiei la nivelul structurării Oraşului ce are ca ţintă determinarea pozitivă a vieţii în

Oraş, prin prisma implicaţiilor sale la nivelul comunităţii. Loc al colectivităţii, al interacţiunii,

al accesului neîngrădit – spaţiul public, prin dinamica sa, structurează şi se constituie în

“coloana vertebrală“ a evoluţiei spaţiului urban.

Situat generic în categorii bi-morfologice precum opoziţia gol/plin – care îl

delimitează ca “negativ“ al construitului, public/privat – evidenţiind caracterul proprietăţii

sau considerat ca simplu spaţiu tehnic de comunicare ce asigură mobilitatea fluxurilor,

tema principală care susţine demersul conceptual al acestei lucrări este aceea conform

căreia spaţiul public reprezintă, mai mult - “liantul care, prin diversitatea şi pluralitatea lui

potenţeaza unitatea şi solidaritatea societăţii“, pentru a-l cita pe Albert Levy (*1). Henry

Lefebvre (*2) a văzut Oraşul ca “proiecţie a societăţii“, marcând decisiv domeniul

sociologiei urbane şi deschizând astfel un vast domeniu de studiu orientat spre studiul

raporturilor dintre spaţiul construit (proiectat – cadru fizic, obiectiv) şi spaţiul social (al

percepţiei – subiectiv şi care mijloceşte practicile sociabilităţii). Oraşul privit şi

particularizat ca ansamblu al dispozitivelor tehnice şi spaţiale constituie substratul material

al mediului urban definit astfel ca realitate socială prin prisma proceselor de apropriere şi

utilizare, conturând una din direcţiile principale de interes ale acestui studiu. Originea

termenului «public» fixează acest sistem de referinţă, el având în greacă semnificaţia “a fi

conştient de prezenţa celuilalt“ (*3). Din acest punct de vedere Oraşul este locul

experienţei comune, Henry Chabert afirmând în acest sens faptul că “spaţiile publice

constituie un element esenţial întrucat invocă opţiunea de a trăi împreună, fiind un liant

pentru locuitori“ (*4).

Oportunitatea studiului

Spaţiul urban contemporan dezvoltă şi prezintă semnificaţii multiple în funcţie de

sistemele de referinţă la care ne raportăm în încercarea de a-l decodifica. Arhitecţi,

urbanişti, sociologi, antropologi, etnologi, istorici, filosofi, artişti – contribuie cu viziuni şi

metode specifice menite să identifice, să evalueze şi să expliciteze layerele care compun

concomitent mediul urban într-un veritabil palimpsest, modul lui de a se produce şi a se

reproduce cu fiecare mişcare a celor care îl parcurg şi care îl utilizează descoperindu-l,

locuindu-l, modificându-l şi abandonându-l spre a-l redefini, dinamic, sub o noua formă,

alterată prin aceste acţiuni reciproce. Convergenţa straturilor diferite, aşa cum o


6

menţionează şi Isaac Joseph (*5), transformă oraşul într-un mediu al sedimentării active :

“Ipostazele interacţiunilor la care aderăm în fiecare zi din momentul în care optăm pentru

parcurgerea sau evitarea unui anumit spaţiu îl transformă - prin procesele determinate de

frecventarea lui, într-un spaţiu al experienţei acumulate, capabil să influenţeze activităţile

aflate în desfăşurare“. Oraşul reprezintă concomitent atât cadrul de desfăşurare al acţiunii

voluntare asupra spaţiului cât şi rezultatul acţiunii pe care o susţine, întâmpinând însăşi

definiţia Urbanismului (*6) pe care o dau Françoise Choay şi Pierre Merlin, considerat

ca “intervenţie voluntară - praxis (acţiune), execuţie, manieră de realizare, utilizare,

confruntare cu realitatea, ezitare – de unde se naşte, pe lângă cunoaştere, şi experienţa“.

«Acţiunea» chestionată aici comportă o dualitate redundantă, fiind în acelaşi timp

individuală dar şi colectivă; prezenţa activă a fiecărui individ antrenează reacţia celorlalţi,

ea având ca urmare influenţarea nemijlocită a mediului, actualizarea sa permanentă.

Aşa cum observa Jean Y. Toussaint (*7), sintetizând discursul specialiştilor

implicaţi în procesul recent de reabilitare a spaţiului public lyonez - devenit exemplu prin

uriaşul mecanism ştiinţific şi tehnologic concertat pus în mişcare, “«a crea» oraşul nu

mai este astăzi un subiect de actualitate. […] Oraşele europene au astăzi o mai mică

tendinţă de a se «desfăşura» ci mai ales de a se «reconsidera». «A face» este astăzi

substituit prin «a reface», «a revizui», «a reabilita»“, considerând faptul că “ne adaptăm

Oraşului, adaptându-l“. Această temă îşi gaseşte o reflectare largă în istoria recentă a

arhitecturii şi urbanismului prin nenumărate exemple de intervenţii mai ales la nivelul

oraşului care suprapune straturi istorice cu tradiţie (cu precădere cel occidental) şi nu

poate fi considerată ca o axiomă cu un caracter de generalitate absolut, chestiunea

nuanţându-se în cazul acelor areale pentru care problematica (re)activării Spaţiului

oraşului reprezintă o arie de interes recentă (cum ar fi cazul oraşelor din România).

Considerând diferenţele de nuanţă (care au ca sursă motivaţii de ordin istoric, economic,

geografic, social, cultural, etc.), este importantă evidenţierea filonului comun determinat

de faptul că orice intervenţie asupra spaţiului existent înseamnă afectarea unui loc care

are deja o dinamică proprie, un caracter şi o identitate deja afirmate.

Astfel se evidenţiază dificultatea poziţionarii specialistului arhitect şi urbanist prin

considerarea concomitentă a “omului recent“ (*8) şi a “omului nou“, modern (*9), Oraşul

fiind programatic conceput pentru “mâine“ dar necesar a răspunde solicitărilor locuitorilor

în prezent, constrâns să reconcilieze toate straturile sale temporale, prin asimilarea

naturală a propriei “modernităţi“.

Delimitarea care evidenţiază raţional două categorii complementare – a

conceptorilor – a celor care gândesc oraşul, care îl organizează, care decid, care îl pun în


7

operă şi a utilizatorilor – a celor care îl “trăiesc“, îl folosesc, îl activează şi adaptează,

care îl “consumă“ trebuie să fie conştientă de rolul celor din urmă de a defini şi a-şi

asuma transformarea continuă a spaţiului comunitar, a ceea ce devine acesta prin

apropriere şi utilizare. Maurice Halbwachs explicitează acest fenomen, observând că “din

momentul în care un grup îşi însuşeşte un spaţiu îl transformă după imaginea lui dar în

acelaşi timp se pliază şi se adaptează prezenţelor materiale care îi rezistă“ (*10). Limitele

procesului de concepţie în arhitectură şi urbanism sunt atinse în momentul în care “ordinii

imaginate (n.r. de aceştia) se instaurează ordinea naturală a lucrurilor“ (*11), amintind

faptul că Louis Kahn pleda pentru afirmarea ordinii naturale a lucrurilor în formula “ceea

ce spaţiul vrea să fie“ (*12). Kahn deschide problematica limitării demersului arhitectural

privit dialectic prin prisma a ceea ce este măsurabil şi nemăsurabil, natura fizică a

lucrurilor fiind o entitate comensurabilă, în timp ce trăirile şi aspiraţiile oamenilor constituie

un domeniu dificil de cuantificat. Din această cauză, atunci când imaginarul se desenează

în forme concrete prin norme măsurabile, se obţine “mai puţin“ decât realitatea proiectată.

Ipoteze ale constituirii unei metode de studiu

Domeniul arhitecturii şi urbanismului consideră aspiraţiile subiective ale individului,

relevate prin norme - aproape exclusiv pe palierul dimensiunii estetice, de reprezentare a

spaţiului. Individul ca receptor de Imagine s-a constituit prin excelenţă un subiect de

studiu al psihologiei spaţiului. Însăşi definirea Arhitecturii care glisează între termeni ca

“folositor“ şi “frumos“ evidenţiază nevoia considerării subiectului uman nu numai ca

utilizator şi receptor de imagine dar şi ca autor al propriei realităţi. Dinamica particulară a

relaţiei spaţiu construit – existenţă umană, exprimată şi manifestată în timp se constituie

într-o zonă semnificativă şi necesar a fi cunoscută şi înţeleasă prin mijloace sensibil-

adaptate. Rem Koolhaas evidenţiază aceste aspecte când afirmă faptul că “valorile cele

mai intime ale profesiunilor noastre sunt foarte vechi, adesea bimilenare. Ele au devenit

improprii pentru a sesiza evenimentele în derulare, această accelerare a lucrurilor“ (*13).

În contextul tematic astfel explicitat, constituirea şi implicarea unei metode de

studiu eficiente, structurate, racordată la nevoia de cunoaştere a mecanismelor şi

consecinţelor condiţiilor dinamice de utilizare ale spaţiului public care îl (re)definesc

constant şi imprevizibil – relevă necesitatea implicării unor instrumente adecvate,

adaptate dimensiunii anticipative şi de evaluare – ca elemente esenţiale ale procesului de

concepţie – proiectare în Arhitectură şi Urbanism. Selectarea acelor mijloace de analiză

adaptate demersului arhitectural-urbanistic este impusă de factori de accesibilitate şi

asimilare a acestora, întrucât cele care presupun o metodologie foarte specializată – cum


8

sunt anchetele, chestionarele, metode participative şi de consultare care evidenţiază

componentele motivaţionale şi cognitive ale subiectului uman, necesită o colaborare

pluridisciplinară (prin implicarea sociologilor, psihologilor etc.) în vederea structurării

conceptelor utilizate, a terminologiilor şi conţinutului.

Obiectul studiului

Alături de informarea prin “studii de impact psiho-social“, metoda observării - ca

mijloc de investigare implicit procesului de concepţie – proiectare, presupune tehnici deja

asimilate în practica profesională a arhitecţilor şi urbaniştilor. Procesul observării (*14)

presupune prezenţa şi participarea într-un context şi situaţie dată cu scopul de a le

înregistra şi interpreta. Întrucât această situaţie este produsul unei interacţiuni, aşa cum

am prefigurat până la acest punct – subiectul de interes pe care îl vom supune analizei îl

constituie observarea rezultatului conştientizabil şi vizibil al interacţiunilor pe care spaţiul

public le face posibile, între utilizatori şi spaţiul construit. Atât ceea ce este măsurabil -

care aparţine unui sistem obiectiv de referinţă (precum cel configurativ - spaţial, funcţional

sau care caracterizează utilizări specifice ale unui spaţiu conform unor criterii prestabilite

etc.), cât şi ceea ce constituie domeniul nemăsurabil - care descrie universul subiectiv al

unei poetici care caracterizează sensibil un Loc - prin juxtapunerea caracteristică a

“ingredientelor“ care îl determină şi îl descriu subtil, constituie deopotrivă subiectul

observării. Faptul că profesionistul, martor al evoluţiei locului studiat, efectuează

concomitent practica observării prin prisma unui demers lucid, corelat cu o parcurgere

subiectivă a mediului înconjurator - constituie una din direcţiile pe care lucrarea de faţă

încearcă să le dezvolte prin prisma coroborării celor două planuri nedisociabile într-o

abordare profesională eficientă şi care are în vedere relevarea cât mai multor aspecte

care conformează şi particularizează cazul studiat. O notă particulară referitoare la

practica observării pe care o efectuează specialistul, aspect subliniat de Buford Junker

(*15) – o constituie faptul că însăşi practica observării “solicită o însuşire a regulilor,

atitudinilor şi fenomenelor care descriu mediul studiat. […] Observarea informează

cercetatorul despre ceea ce poate extrage dintr-un anumit mediu, dar şi cum îl poate

înţelege mai bine“. Faptul că practica eficientă a observării presupune adaptarea

observatorului la mediul studiat subliniază teza pe care această lucrare o susţine atunci

când afirmă necesitatea ca Arhitectul şi Urbanistul să fie constant şi sensibil conectaţi la

realitatea oamenilor în slujba cărora pun activitatea de concepţie şi de proiectare a

oraşului.


9

În această lumină, lucrarea abordează evidenţierea practicii observării complexe

prin intermediul investigării în planul imaginii spaţiului arhitectural - urbanistic cu vocaţie

comunitară, ca expresie a utilizării metodice a instrumentului complex al fotografiei.

Opţiunea pentru fotografie ca instrument în cadrul metodei de lucru este determinată de

compatibilitatea raporturilor existente între cele două domenii de interes, practica spaţiului

construit (atât din punct de vedere arhitectural, cât şi urbanistic) şi fotografia împărtăşind

aspecte problematice comune care, printr-o studiere aprofundată, evidenţiază o

corespondenţă sensibilă la nivelul solicitării resorturilor conceptuale ale profesionistului.

Considerând spaţiul real şi imaginea sa, Susan Sontag subliniază faptul că cele

două noţiuni sunt complementare (*16) : “când noţiunea de «realitate» se schimbă,

acelaşi lucru se întâmplă şi cu cea a «imaginii» şi vice-versa […] astăzi imaginea are

întâietate inaintea realităţii ca o reacţie în faţa multiplelor feluri în care realul este

progresiv codificat, o formă a acestei evoluţii fiind critica realităţii ca «faţadă». […].

Considerarea realităţii ca ansamblu nelimitat de situaţii în care fiecare devine oglinda

celeilalte şi sinteza analogiilor lucrurilor care par complet disparate, reprezintă o formă de

percepţie specifică, stimulată de imaginea fotografică“. Orientându-se spre evidenţierea

factorilor subiectivi ai percepţiei cu reflectare la nivelul comportamentului, prin intermediul

mecanismului complex de conformare şi interpretare a imaginii, utilizarea fotografiei se

adevereşte astfel a fi un instrument eficient de lucru, în măsura să sporească abilităţile şi

compeţentele profesionale ale Specialistului în ceea ce priveşte abordarea flexibilă şi

înţelegerea sensibilă a Oraşului – ca loc al existenţei umane, în încercarea constantă de a

întâmpina nevoile şi aspiraţiile locuitorilor.

Există o punte ce apropie simbolic domeniile arhitecturii şi fotografiei - esenţial a fi

evidenţiată şi speculată, constituită prin împărtăşirea aceluiaşi paradox, atât Arhitectura,

cât şi Fotografia pendulând prin considerarea lor concomitentă atât ca Stiinţă, cât şi ca

Artă. Dacă arhitectura şi-a însuşit din cele mai vechi timpuri capacitatea de a răspunde

atât criteriilor obiectiv - concrete de evaluare (firmitas, soliditate etc.), cât şi celor subiectiv

- abstracte (venustas, frumos etc.), fotografia îşi află sensul prin mijlocirea reprezentării şi

exprimării formei. Marius de Zayas fixează poziţia observatorului prin prisma rolului pe

care acesta şi-l asumă în definirea cadrului obiectiv / subiectiv al fotografiei, afirmând că

“diferenţa între fotografia propriu-zisă şi fotografia artistică este aceea conform căreia, în

primul caz, observatorul încearcă apropierea obiectivă de subiect, în timp ce în al doilea

caz el utilizează obiectivitatea acestuia pentru a exprima acele idei care nasc emoţia.

Prima instanţă reprezintă un proces de fixare, în timp ce a doua este o cale care naşte

semnificaţia, expresia; consecvent, prima încearcă o reprezentare a ceea ce este exterior,

în timp ce a doua reprezintă ceva ce este interior; prima deschide un discurs impersonal,


10

în timp ce a doua este o reprezentare personală sistematică […]. Scopul lor este unic -

cunoaşterea“ (*17).

Faptul că imaginea fotografică are un rol esenţial (fapt atestat în sute de ani de

practică profesională) în înţelegerea fenomenului arhitectural vine să sublinieze asocierea

naturală a celor două domenii. Prin caracteristicile sale intrinseci, aşa cum sunt

enumerate de Dinu T. Constantinescu (*18) – autenticitatea reproducerii, accesibilitatea şi

valoarea documentară, fotografia devine un instrument flexibil, capabil să se plieze pe o

gamă foarte diversă de cerinţe tematice, având un rol bine determinat în eficientizarea

activităţii de investigare aferentă metodei de observare.

Prin prisma cercetării efectuate asupra acestui subiect, putem afirma că

fotografia ca instrument al specialistului arhitect-urbanist este un domeniu explorat şi

exploatat în practica profesională îndeosebi prin prisma unei viziuni realiste, fotografia de

arhitectură ca mijloc de documentare prin observare directă rămânând fixată într-un

registru tehnic cu valenţe pur obiective, cu aplicaţii la nivel de releveu formal şi având, în

general, o finalitate statistică. Această realitate se exprimă astfel în ciuda faptului că,

începând cu ultimele două decade, domeniul fotografiei a înregistrat o reconsiderare,

“delimitându-se prin dedicarea asumată ca martor al evoluţiei umanităţii“, după cum

observă Denise Miller (*19). Latura documentară a fotografiei este astfel privită prin

prisma adaptării şi reconsiderării permanente a realităţii, determinate prin evoluţie –

regăsind aici un fapt deja enunţat ca necesar în definirea gestului profesional. Robert

Frank (*20) tranşează sintetic această chestiune când afirmă că “fotografia trebuie să

conţină un singur lucru: expresia fidelă şi actuală a umanităţii – acesta este realismul.

Realismul nu este însă suficient – trebuie să existe şi viziune – doar împreună putând

defini un demers eficient. În definirea acestuia, dificultatea constă în a evidenţia momentul

în care realitatea fizică încetează şi din care începe gândirea“. Această teză vine să

sublinieze faptul că implicarea asumată a specialistului este determinantă pentru validarea

şi eficientizarea mijloacelor de lucru utilizate în cadrul metodei de cercetare.

Studiul nu-şi propune aprofundarea domeniului fotografic mai mult decât prin

considerarea sa ca instrument eficient al observării, adecvat cerinţelor profesionistului prin

resorturile care-l animă intrinsec. Intenţia este de a evidenţia şi de a aprofunda valenţele

unui mijloc de studiu cu o acuitate sporită, capabil să gestioneze şi să apropie la un nivel

palpabil dimensiunea subiectivă, (nemăsurabilul), adaptat metodei de operare la nivelul

concepţiei spaţiului arhitectural urbanistic cu vocaţie comunitară, care, aşa cum am arătat,

dezvoltă o problematică particulară prin multitudinea de factori interdependenţi care

definesc dinamic relaţia Conceptor - Spaţiu Construit - Utilizator. Prin coroborarea

mijloacelor de operare şi prin implicarea asumată a specialistului se poate obţine un


11

mediu de lucru eficient, cu o largă paletă de aplicabilitate la nivelul Proiectului arhitectural

- urbanistic - cu precădere în ceea ce priveşte considerarea concomitentă a spaţiului

public - atât ca obiect (ţintă), cât şi ca subiect (mijloc) prin prisma imaginii reflectate la

nivelul utilizării sale.

Obiectivele studiului

Lucrarea de faţă este programatic construită şi îşi asumă, ca şi fundament al

preocupărilor specialistului în Arhitectură şi Urbanism, considerarea dimensiunii umane ca

sursă şi scop implicite ale activităţii sale. Atât formarea, cât şi practica profesională relevă,

în cele mai multe contexte în care gestul profesional a fost supus practicii efective (sub

formă de studii sau proiecte realizate) faptul că dimensiunea psihologică şi condiţionările

sociale, factorii subiectivi care determină şi influenţează comportamentul şi implicit viaţa

utilizatorilor, locuitori şi beneficiari ai domeniului Arhitecturii şi Urbanismului, sunt doar

parţial luaţi în consideraţie în etapele de construire a discursului practicii profesionale.

Observaţia aceasta nu este una empiric enunţată, ci survine ca şi concluzie în urma privirii

lucide asupra experienţei personale şi a aspectelor relevate în cadrul întâlnirilor de lucru

(conferinţe, workshop-uri) atât la nivel naţional, cât şi internaţional, contexte în care

metoda de studiu dezvoltată prin această lucrare a fost supusă - cu condiţionări, unui

mediu real de lucru. Încă dintr-o fază incipientă de studiu, în cadrul sesiunilor de

comunicări ştiinţifice (*21) am exprimat, simbolic, recomandarea ca în cadrul prezentărilor

proiectelor de arhitectură, siluetele umane stilizate ce “populează“ imaginile de sinteză

“să primească nume şi figuri reale“, urmărind evident nevoia ca studiul să câştige astfel în

substanţă, căpătând identitate şi adresabilitate.

Procesul de concepţie ca etapă a proiectului arhitectural-urbanistic nu poate

precede cunoaşterea celor cărora li se adresează, completarea gestului creator cu cel al

experienţei directe a dimensiunii umane fiind o condiţie necesară pentru împlinirea unui

act profesional cu adevărat viabil.

Aceste consideraţii, ca şi particularităţi ale operării în cadrul proiectului

arhitectural-urbanistic al spaţiului public, constituie “fermenţii“ principali care stau la baza

lucrării şi care au fost aprofundate pe parcursul ei.


12

CAPITOLUL I METODOLOGIA DE ABORDARE A STUDIULUI ŞI CADRUL CONCEPTUAL DE REFERINŢĂ Demersul teoretic este construit astfel încât să evidenţieze o structurare lizibilă în cadrul strategiei de cercetare în domeniul Arhitecturii şi Urbanismului, prin evidenţierea

factorilor majori de referinţă – factori cadru şi a subsistemelor relaţionate prin

interdependenţă, cu determinare reciprocă. Prin “strategie de cercetare“ înţelegem nu o

temă anume, ci un domeniu de cercetare propriu-zis, mai bine zis o dezbatere ştiintifică

asociată unui domeniu definit prin structurarea judicioasă a materialului de referinţă.

Metoda reprezintă modul de lucru structurat, bazat pe interpretarea informaţiilor – şi nu

doar pe listarea lor, cu scopul unei finalităţi determinate. Cum interesul unei lucrări

consacrate prezentării şi dezvoltării unei metode este aceea de a oferi o imagine clară

asupra potenţialului acesteia de utilizare în mediul profesional dedicat, metoda trebuie să

expliciteze – din acest punct de vedere - în ce fel poate fi utilizată şi ce informaţii produce.

Aşadar, constituirea unei metode de studiu în concordanţă cu nevoia de

cunoaştere - inclusiv a mecanismelor şi consecinţelor acţiunilor de utilizare ale spaţiului

arhitectural-urbanistic, este absolut necesară în cadrul procesului de concepţie şi

proiectare în arhitectura şi urbansim. În încercarea de a situa Specialistul în contextul

multi şi / sau interdisciplinar - ca necesitate, la nivelul proceselor decizionale şi

operaţionale complexe ce privesc concepţia, punerea în operă şi utilizarea – nevoia unui

limbaj comun, a unei viziuni ce capătă repere de referinţă comune cu ale altor profesiuni

este un deziderat în cadrul demersului profesional.

Astfel, metoda de studiu prin Imagine a spaţiului arhitectural-urbanistic cu vocaţie

comunitară şi condiţiilor sale de utilizare este dezvoltată prin intermediul unui demers

interdisciplinar ce necesită – alături de cunostinţele care definesc aprioric formarea

profesionistului (cum ar fi cele de ordin tehnic, juridic, etc), stăpânirea unui segment care

coroborează nuanţele umaniste implicate prin cunoaşterea filosofiei, sociologiei şi

antropologiei urbane, psihologiei, esteticii, etc. – domenii a căror parcurgere sintetică, prin

focalizare pe domeniul de interes comun, este în masură să aducă într-un punct

convergent acele noţiuni teoretice privite ca fiind specifice unor domenii de studiu diferite.

Nevoia de a lărgi spectrul domeniilor care se pot concretiza în surse de studiu preţioase

survine în urma observaţiei conform căreia – aşa cum am enunţat, în mod indirect sau insuficient profesionistul în Arhitectura şi Urbanism este format şi orientat cu

preponderenţă spre Obiect, cooperarea domeniilor care studiază felul în care Obiectul de

arhitectură determină şi influenţează decisiv comportamentul uman la nivelul individului şi


13

colectivităţii în contextul existenţei în cadrul construit definind metodologia de abordare a

studiului, conlucrând la fixarea cadrului conceptual de referinţă.

Sursele studiului îşi însuşesc trei “izvoare“ de referinţă :

● parcurgerea sistematică a lucrărilor de specialitate care abordează problematica

generală a spaţiului arhitectural-urbanistic cu vocaţie comunitară, a producerii şi a

relaţionării elementelor care-l definesc, a chestiunilor care descriu societatea şi individul,

care explicitează problematica imaginii mentale la nivelul utilizatorului, care analizează

comportamentul şi care parcurg tematica studiului imaginii ca produs de sinteză al

observaţiei prin prisma criteriilor semiologiei şi esteticii;

● participarea activă în medii profesionale de lucru ale arhitecţilor şi urbaniştilor

precum cele român şi francez (principale baze de studiu), belgian, sau mai exotic precum

cel armean şi azer – în care a fost abordată problematica spaţiului public – atât practic

cât şi teoretic – prin elaborarea de studii, proiecte, comunicări ştiinţifice şi expoziţii de

fotografie de arhitectură;

● elaborarea empirică a unei metode personale de investigare prin imagine a

spaţiului public urban, prin mijloacele specifice fotografice ce a necesitat parcurgerea -

prin “imersiune“, ca pieton, a unui “evantai“ configurativ-spaţial şi uman cât mai extins,

capabil sa caracterizeze cât mai fidel spaţiile publice urbane studiate şi a cărui sintetizare

să poată contura acele pârghii teoretice cu caracter de generalitate, capabile să valideze

metoda de lucru. Prin sinteza acestei metode de investigare vom avansa conceptul de

“portret urban“ ca mijloc de sprijin operaţional pentru specialişti în cadrul etapelor

specifice ale elaborării proiectului arhitectural-urbanistic al Spaţiului Public. Conceptul

astfel elaborat reprezintă un factor de noutate în cadrul metodei observării, îmbogăţind

tehnica de abordare şi mijloacele de lucru specifice fotografiei de arhitectură (obiectivă,

caracterizată prin tehnicitate) prin elemente cu “vocaţie umanistă“ (de ordin subiectiv, ce

definesc dimensiunea psiho-comportamentală prin prelevarea atitudinilor şi a momentelor

efemere de relaţionare emoţională care descriu cotidianul).

Coroborarea acestora este în măsură să decline metodologia de abordare a

lucrării, în încercarea de a explicita ipoteza conform căreia proiectul de Arhitectură şi

Urbansim – pe langă implicarea factorilor obiectivi-tehnici necesari dezvoltării metodelor

de lucru şi rezoluţiilor specifice şi considerănd bineînteles amprenta de unicitate pe care

Autorul o imprimă prin proiecţia propriei personalităţi, necesită o implicare a factorilor

relevaţi la nivelul Individului şi Colectivităţii, printr-o cunoaştere profundă a nevoilor şi

aspiraţiilor subiective, prin prisma transformărilor şi evoluţiei permanente a Societăţii.


14

Studiul realităţii urbane prin implicarea metodologiei specifice de studiu are ca

obiect evidenţierea elementelor constitutive cu scopul de răspunde eficient criteriilor de

lucru necesare ale specialistului. Simbolic, putem face o analogie cu principiul relevării

spectrului luminii prin intermediul prismei optice - elaborat de Isaac Newton (*22). Astfel,

prisma optică ≈ cadru metodologic determină vizualizarea spectrului luminii ≈ a planurilor

multiple care definesc realitatea. Prin aplicarea filtrelor ≈ criteriilor operaţionale se pot

izola şi explicita culori ≈ câmpuri de interes care, prin metoda aditivării pot crea alte culori

≈ câmpuri noi de interes.

efectul prismei optice asupra fascicolului de lumină relevarea spectrului cromatic

disocierea prin filtre a culorilor obţinerea de noi culori prin metoda aditivării

Urmărind consecvent acest principiu, lucrarea este structurată astfel încât

aprofundarea cadrului conceptual de referinţă să expliciteze cât mai clar demersul şi

intenţia studiului, prin succesiunea logică a subiectelor analizate, coroborând informaţiile

sintetizate transveral. Constituit atât ca sursă cât şi ca ţintă a demersului teoretic,

proiectul de specialitate a spaţiului arhitectural urbanistic cu vocaţie publică necesită unui

cadru teoretic de lucru, prin problematica specifică pe care o impune. Parcurgerea

noţiunilor care caracterizează spaţiul public necesită o abordare riguroasă, prin disocierea

planurilor care îl alcătuiesc, considerând atât componentele sale configurativ-spaţiale

(obiective) căt şi cele care descriu condiţiile sale de utilizare (în planul percepţiei

subiective). Analiza acestor planuri este în măsura să evidenţieze subiectul practicilor de


15

investigare, sintetizate prin analiza conceptelor referitoare la imagine care va dobândi o

dublă conotaţie - atât ca reprezentare mentală a cadrului urban cât şi ca rezultat efectiv al

observării.

Premise ale stabilirii cadrului conceptual de referinţă

Pentru a deveni operativă, abordarea interdisciplinară impune aşadar o stăpânire

lucidă a zonei de interferenţă a domeniilor care contribuie la enunţarea discursului

ştiinţific, în primul rând prin aflarea unui limbaj comun aferent conceptelor şi metodelor

diferite care tratează subiecte comune. Conjugarea perspectivelor arhitectural-urbanistice,

psiho-sociologice, filosofice, etc. necesită evidenţierea explicită a relaţiilor dintre acestea.

Intervalul comun al interferenţei se constituie ca sursă a cadrului conceptual de referinţă,

structurarea sa presupunând în acest sens :

● enunţarea coordonatelor conceptuale ale relaţiei Spaţiu construit – Spaţiu

social prin raportarea la sistemul complex Spaţiu - Societate;

● delimitarea informaţiilor specifice câmpului de competenţa psiho-

sociologică prin prisma evidenţierii relaţiei Imagine (ca reprezentare

mentală a realităţii) – Comportament ;

● reiterarea relaţiei Conceptor - Utilizator prin raportarea Imaginii de sinteză

a cadrului urban (ca produs plastic al metodei de investigare a condiţiilor

de utilizare ale cadrului construit) la contextul procesului de concepţie.

Din cadrul sistemului complex Spaţiu - Societate se poate localiza astfel zona de

influenţă conceptual-programatică a factorilor Conceptor – Utilizator, cu relevarea

coordonatei decizionale şi a dimensiunii psiho-sociale din perspectiva arhitectural-

urbanistică, conform sistemului de referinţă (*23) reprezentat prin “schema de proces

constitutiv privind specificul spaţiului construit“ (A.M. Sandu) :

CONCEPTOR CONCEPŢIE

UTILIZATOR UTILIZARE

(RECEPTOR) (PERCEPŢIE)

Sistemul capătă valenţe biunivoce în perspectiva interpretării prin considerarea

rolului activ asumat al utilizatorilor la nivelul cadrului construit, fapt necesar a fi considerat

în cadrul procesului de concepţie în vederea optimizării şi sporirii calităţii gestului


16

profesional. Pentru conceptor, problematica individului/colectivităţii se deplasează din

sfera funcţiunii obiective, a utilizării spaţiului construit în cea a însuşirii şi a reprezentării

subiective, acest fapt impunând cunoaşterea şi aprofundarea subiectului uman şi ca

receptor de imagine prin prisma interacţiunii dintre individ şi spaţiul construit. În acest

sens se conturează conceptul de spaţiu social ca loc al existenţei sociale, prin raportarea

individului/colectivităţii la cadrul construit ca loc al utilizării practice, prin intermediul

mecanismului de percepţie a acestuia.

Spaţiul social este o parte componentă a sistemului spaţial urban, aflat intr-o

relaţie sistemică cu spaţiul construit :

SPAŢIU ARHITECTURAL (*24) SPAŢIU CONSTRUIT SPAŢIU SOCIAL , EXISTENŢA SOCIALĂ SPAŢIU URBAN

Pornind de la categoriile conceptuale de spaţiu relevate de Philippe Boudon în

studiul său privind abordarea epistemologică a arhitecturii (*25), definite prin analiza

gândirii aritecturale, se identifică: spaţiul abstract, spaţiul mental şi cel real (concret).

Analiza privind ipostazele spaţiului construit din perspectiva inţelegerii şi

considerării spaţiului arhitectural ca sistem complex, relevă componentele sale în planul

real şi al prezenţei geometrice obiective cât şi al sensurilor dobândite prin reprezentare în

plan subiectiv care, urmând sinteza lui Ambraham Moles şi a Eleonorei Rohmer (*26),

sunt de natură senzorială, perceptivă, simbolică, retorică şi operaţională, acest fapt

constituindu-se în ipoteza de analiză şi investigare susţinute printr-o abordare arhitectural

– urbanistică, în lumina definiţiilor deja enunţate. Reprezentările senzoriale şi perceptive

sunt manifestări din sfera concretului în timp ce celelalte categorii au o conotaţie

subiectivă.

Preluând teza lui Norbert Elias (*27) conform căreia “societatea nu este doar un

factor de caracterizare şi de uniformizare ci şi un factor de individualizare“, distingem

individul / colectivitatea ca fiind elemente constitutive ale spaţiului social.


17

O schematizare a acestei ipoteze pune în evidenţă relaţia sistemică a

componentelor sale, astfel : senzorială, perceptivă, simbolică, SPAŢIU REAL retorică, operaţională, afectivă, imaginativă

SPAŢIU CONSTRUIT SPAŢIU SOCIAL individ / colectivitate

SPAŢIU GEOMETRIC IPOSTAZE ALE SPAŢIULUI EXISTENŢA

ARHITECTURAL-URBANISTIC SOCIALĂ

Urmărind cu consecvenţă problematica transcendenţei sensului obiectiv al

spaţiului, prin percepţie, incursiunea în discursul filosofic al lui Kant (*28) explicitează

ipoteza studiului. Kant postulează unicitatea spaţiului, susţinând că multitudinea tipurilor

de spaţii care pot fi percepute de individ sunt părţi componente ale spaţiului unic care se

află - în consecinţă, pretutindeni, constituind sursa percepţiei tuturor fenomenelor. Spaţiul

nu este o proprietate sau o reprezentare a obiectelor sau a relaţiilor dintre ele ci există în

afara lor. Noţiuni ca formă, dimensiuni, relaţii între om şi obiect sau între obiecte, capătă

sens în spaţiu. Reprezentarea spaţiului nu este rezultatul unei judecăţi empirice,

identificând în mintea umană o insuşire care precede percepţia spaţială propriu-zisă şi

care ajută înţelegerea fenomenelor, denumind intuiţie această condiţie preexistentă.

Filosoful defineşte spaţiul ca fiind condiţie de posibilitate pentru orice fenomen, şi nu

depedent de acesta.

O altă teza kantiană referitoare la spaţiu este aceea conform căreia acesta este

infinit şi caractetizat de multiplicitatea condiţiilor şi ipostazelor care îl definesc. Acestea

devin semne ale posibilităţii de segregare, limitare şi decupare a unor entităţi capabile de

a prezenta caracteristici particulare (dimensiuni, formă, culoare, etc).

Coroborând aceste idei cu ipostazele spaţiului aşa cum sunt ele sintetizate (*29) la

Martin Heidegger (spaţiul fiind posibilitate, eveniment şi practică), viziunea filosofică a lui

Patočka relevă spaţiul ca şi întrepătrundere de senzorialitate, afectivitate, gândire şi

imaginaţie, acestea alcătuind matricea de constituire spaţială. Spaţiul se sprijină pe ideea

reprezentare subiectivă


18

de relaţionare a indivizilor într-o ipostază profund socială, conturând “arhitectura“ unei

comunităţi, desăvârşită prin geometrie într-un nivel superior al imaginaţiei concretizate

obiectual. Spaţiul este relaţie, senzaţie şi sentiment.

Henri Lefebvre sintetizează perspectiva “producerii spaţiului“, arătând că fiecare

societate îşi produce un spaţiu individualizat, ca raport între dominaţie şi apropriere (*30).

Plecând de la afirmaţia “Spaţiul este un produs social“, tema spaţiului transgresează de la

o viziune pur materială la instanţa ei de definire ca rezultat al interacţiunilor dintre indivizi,

constituind astfel triada conceptuală a practicilor sociale ale spaţiului, reprezentărilor

spaţiale şi spaţiilor reprezentării (*31).

Toate categoriile spaţiale percepute şi reprezentate ca loc al acţiunilor umane nu

există decât prin funcţiile pe care ele le îndeplinesc în spaţiul geometric care, în altă

instanţă, nu ar fi decât un “cadru vid, axiomatic, lipsit de sens; doar acţiunile şi motivaţiile

pe care le primeşte îi conferă valoare sensibilă“, urmând enunţul lui A. Moles şi E.

Rohmer (*32).

Atât activităţile cât şi practicile sociale ale spaţiului, prin prisma condiţionărilor şi

influenţei factorilor explicitaţi, pot fi privite sistemic prin preluarea schemei referitoare la

conceptul practicilor sociale (A.M. Sandu) :

social cultură securitatea Existenţă socială Cadru administrativ instituţii spaţiului politic Activităţi Cadru comportamental Comportamente Imaginea Atitudini spaţiului

Noţiunea de Imagine este aceea care vine să “încarce“ de sens, prin prisma

experienţei reprezentării spaţiale, relaţia utilizatorului cu cadrul suport al existenţei sale.

Se poate evidenţia astfel condiţia individului dintr-o dublă perspectivă, atât ca

utilizator – ca prezenţă explicită în spaţiul construit şi componentă a spaţiului social, cât şi

ca receptor de imagine, prin proiecţia spaţiului la nivelul proceselor de reprezentare

mentale proprii. Trecerea de la realitate la imagine se realizează prin filtrarea informaţiilor,

fiind un proces care depinde de constrângeri subiective şi de motivaţii personale.


19

Exerciţiul mental subiectiv şi individual care determină procesul percepţiei, prin

implicarea memoriei – relaţionată cu factorul timp, crează o imagine a spaţiului specifică

fiecărui receptor, diferită pentru acelaşi cadru spaţial real, în funcţie de subiect. Percepţia

este un fenomen complex ce implică nu numai relaţia la nivel senzorial cu mediul

înconjurător ci şi cultura, personalitatea subiectului şi tipul de transmitere a mesajului.

În cadrul procesului de percepţie şi utilizare a spaţiului, prin relaţionarea spaţiilor

construit şi social, Imaginea apare ca factor - sinteză :

Evaluare Practici psihologică sociale Spaţiu construit Imagine Spaţiu social

Factori culturali

Afirmaţia lui Kevin Lynch conform căreia “un cadru real capabil să producă o

imagine bine identificabilă joacă un rol social” (*33) arată importanţa fundamentală pe

care o are pentru conceptor considerarea implicaţiilor Imaginii asupra indivizilor –

receptori de imagine. Cunoaşterea mecanismelor şi fenomenelor sursă ale imaginii

necesită acordarea unui rol principal în procesul concepţiei unui cadru arhitectural-

urbanistic benefic pentru viaţa locuitorilor. Acesta poate furniza indivizilor materia primă a

simbolurilor colective. Imaginea mediului înconjurător este rezultatul unei operaţiuni de

schimb cu individul - receptor care, având capacităţi de adaptare şi obiective proprii –

decodifică şi organizează ceea ce percepe, “încărcând“ informaţia cu semnificaţii.

Imaginea contribuie la formarea percepţiilor specifice care, sub influenţa

constrângerilor (de tip fizic, cultural sau social) şi a motivaţiilor, prin intervenţia operaţiunilor

de evaluare şi adaptare, conduc la explicitarea comportamentului :

Motivaţii Evaluare

Imagine Comportament

Constrângeri fizice Adaptare

culturale sociale


20

Astfel, cadrul comportamental - definit ca obiectiv transversal pentru conceptor, oferă interpretării o gamă extinsă de elemente, în încercarea de a susţine configurarea

cadrului construit urban – relaţionat sistemic cu cel social.

Comportamentul specific utilizării, coroborat cu schimbul de informaţii motivat (prin

investirea imaginii cu valori şi sensuri) şi determinat (la nivelul componentei geometrice a

spaţiului real, exersat prin percepţie), aşa cum arată David Canter - determină acţiunea de

utilizare (*34). O listare a efectelor spaţiului construit asupra proceselor de acţionare şi a

modurilor specifice de manifestare (*35), evidenţiază faptul că acesta sprijină acţiunile, le

poate modifica, poate conduce la adaptări ale acestora, semnalează posibilităţi de

acţionare, influenţează fenomenele biologice ale fiinţei umane şi poate fi implicat într-un

proces de învăţare, considerând - aşa cum am evidenţiat deja, spaţiul construit ca sursă

de informaţii. E.T. Hall punctează determinarea culturală ca variabilă a comportamentului

(*36), întrucât “utilizarea pe care omul o dă spaţiului face din acesta un produs cultural

specific; […] indivizii ce aparţin diverselor culturi nu numai că utilizează limbaje diferite dar

[…] locuiesc lumi senzoriale diferite“.

Relaţia pe care individul o stabileşte cu spaţiul construit şi social părăseşte

domeniul consideraţiilor pur teoretice prin ancorarea dimensiunilor explicitate în mediul

concret al Oraşului, privit ca sistem complex.

Cunoscând faptul că spaţiul construit este definit prin structura sa funcţională şi

configurativ-spaţială (*37), vom aborda elementele constitutive din această perspectivă de

înţelegere. Astfel, ipostazele de referinţă ale spaţiului urban – Piaţa şi Strada apar ca locuri urbane cu vocaţie publică prin excelenţă, caracteristica preluată la nivelul cadrului

construit, ca expresie urbanistică a fenomenului arhitectural - prin programele - clădiri

având funcţiuni cu caracter public.

Un factor semnificativ al spaţiului construit este ambianţa – dat fiind faptul că

Arhitectura nu organizează doar spaţii, ea “construieşte medii specifice, defineşte

ambianţe“ - aşa cum afirmă Ph. Boudon (*38). Cadrul construit urban şi arhitectural nu pot

fi în consecinţă reduse exclusiv la componentele strict geometrice. Ambianţa desemnează

un ansamblu concret de factori ai mediului, aceştia fiind perceptibili (la nivelul ambientului)

prin percepţie. După cum arată Auguste Bailly (*39), pentru a avea o conotaţie

arhitecturală, spectrul nostru senzorial este impresionat de compoziţiile de volume şi

suprafeţe, definite prin texturi, culoare, sunete, lumină, temperatură şi orice factor care

contribuie la crearea ambianţei unui loc. André Lurçat subliniază acest fapt (*40) :

“Volumele se ridică în spaţiu, sunt determinate de suprafeţele care se întâlnesc, lumina le

învăluie şi se joacă arătându-le, dându-le proporţia ; ea le dă viaţă le trezeşte cântecul“.


21

Experienţa cotidiană a locurilor precum şi timpul reprezintă caracteristici esenţiale

ale ambianţei, deoarece evenimentele arhitectural-urbanistice se află într-o continuă inter-

relaţionare dinamică. Astfel, analiza şi identificarea caracteristicilor definitorii unui spaţiu

nu poate fi intreprinsă fără a se lua în consideraţie ambianţa specifică.

Conceptul de micro-eveniment este definit de A. Moles şi E. Rohmer (*41) ca fiind

constituit din totalitatea mesajelor care implică acţiunea şi decizia, având o durată

variabilă şi capacitatea de a se imprima în conştiinţa individului. Micro-evenimentele se

pot constitui în indicatori privind cauzele şi motivaţiile care determină dinamica individului

în cadrul urban, gruparea şi regruparea în relaţie cu ceilalţi, aceste fenomene putând

deveni surse potenţiale de studiu. Prin observarea acestora se pot de asemenea identifica

motivaţiile comportamentale.

Localizarea spaţiului cu vocaţie publică în sistemul enunţat, prin considerarea

coordonatelor de referinţă luate în consideraţie, se poate realiza conform schemei:

SPAŢIU STRADA, PIAŢA, EXISTENŢĂ ARHITECTURAL – CADRUL CONSTRUIT SOCIALĂ URBANISTIC

FACTORI CULTURALI FACTORI ISTORICI SPAŢII CU VOCAŢIE PUBLICĂ COMUNITATE NEVOI ACTIVITĂŢI SPAŢIU PUBLIC SOCIABILITATE COMPORTAMENT

SPAŢIU SEMIPUBLIC TIMP

Înţelegerea tipurilor de relaţii, a acţiunilor specifice fiecărui factor component, la nivel general teoretic-conceptual, face posibilă şi validează particularizarea problematicii

pusă în discuţie prin focalizarea ariei de cercetare.

Observaţia conform căreia un spaţiu urban îşi sporeşte capacitatea de integrare cu

cât gama de posibile utilizări ale spaţiului liber practicabil este mai extinsă, necesită o

considerare lucidă prin prisma gestului profesional.


22

Spaţiul public se poate defini ca “ansamblu al locurilor publice în care se

desfăşoară practici comunitare, a locurilor în care necunoscuţii se pot intersecta şi întâlni,

în care experienţele comune ale spaţiului public ce presupune expunerea în faţa celorlalţi

nu se organizează după o logică de apropriere teritorială aferentă spaţiului privat, ci în

funcţie de impactul şi părerea celorlalţi” (*42), potrivit aceloraşi A.Moles şi E.Rohmer.

Gestiunea aparenţelor şi a relaţiei care se stabileşte între expunere şi observare

constituie fermentul fundamental al spaţiului public. Isaac Joseph evidenţiază faptul că

aspectele comunitare tind să controleze diversitatea ipostazelor comportamentale şi

caracterul implicit al capacităţii de a observa.

Accepţiunea lui Michel de Certeau (*43) conform căreia spaţiul urban este

exemplar pentru analiza fenomenelor care definesc cotidianul, aduce o viziune particulară

a praticilor sociabilităţii. Astfel, inventarea cotidianului are loc prin intermediul unor tactici

şi strategii prin care indivizii se sustrag imperativelor pe care instituţiile şi normele sociale

le impun, conform unor combinaţii de practică şi naraţiune. Activităţile cotidiene formează

un ţesut elementar al existenţei sociale ce juxtapune mijloace de folosire şi de consum ale

realităţii. Studiul cadrului cotidian presupune identificarea mecanismelor raţionale care se

desfăşoară “la suprafaţa“ vieţii de zi cu zi, înţelegerea resorturilor acestora, explicarea

funcţionarii lor şi capacitatea de predicţie a desfăşurarilor lor ulterioare.

Referindu-se la articularea dimensiunilor spaţiale şi temporale pe care cadrul

urban o efectuează, Ciprian Mihali vede oraşul ca fiind “locul fuziunii între spaţiu şi timp în

sensul trecerii […]. Oraşul are puterea de a invinge spaţiul şi timpul, deturnându-le,

relativizându-le, domesticindu-le şi supunându-le unul celuilalt. Spaţiul este stăpânul

timpului, prin distribuţii arhitecturale şi urbanistice sfidând trecerea, prin concentrări de

lungi perioade temporale în locuri, ziduri, monumente, prin capturi de semnificaţii şi

evenimente în memorii solidificate spaţial. Timpul, la rândul său, îşi aserveşte spaţiul

oraşului opunând întinderii viteza şi mişcarea, ori dimpotrivă, scurtcircuitând dimensiunile

extensiunii în intensiuni şi intensităţi, în emoţii şi sentimente, decuplând

tridimensionalitatea în linii de forţă şi în stări afective, în suprafeţe de înscriere şi de

descriere, ce nu sunt suprafeţe geometrice, ci mai degrabă planuri de imanenţă, orizonturi

relative şi variabile, infinite prin număr “ (*44).

Pentru Ignasi de Solà-Morales, (micro)-evenimentul aduce cu sine “vibraţia“

elementelor stratificate care compun oraşul : “…există o cultură a evenimentului, o cultură

care, în momentul fluidităţii şi decompoziţiei conducând către haos, este capabilă să

genereze instantanee de energie care din unele componente haotice construieşte –

dinspre prezent către viitor – un nou pliu în realitatea multiplă […] evenimentul este o

vibraţie […] este ondularea unui element care se întinde către cei care o urmează,


23

stabilind, ca o undă de lumină sau de sunet, un sistem de armonice în aer care subzistă

pentru un timp înainte de a se disipa. […] Acest eveniment este ca o coardă întinsă, ca o

intensitate la intersecţia de energii a fluxurilor de comunicaţie, o aprehendare subiectivă“

(*45).

Camillo Sitte subliniază nevoia înţelegerii şi a considerării oraşului ca o suită de

imagini, ca şi cadre secvenţiale (*46). Pentru observatorul care se deplasează urmând o

direcţie (traiectorie) ce impune o reprezentare mentală dinamică a cadrului parcurs,

traseul se poate descompune în secvenţe constituite printr-o succesiune de planuri care

influenţează câmpul vizual. Fiecare plan poate fi descris, analizat, decodificat, interpretat.

Plecând de la viziunea cadrului urban ca alcătuire secvenţială structurată prin

traiectorii, se poate face o asociere a acesteia cu teoria lui Daniel Payot care compară

oraşul cu un text . Pentru Payot, oraşul este alcătuit “din articulări şi singularităţi

recunoscute ca atare şi în acelaşi timp legate sau puse în conexiune, comparabil cu un

text care ar fi ţesut dintr-o multitudine de fire singulare şi care ar rămâne lizibil, adică

traversabil, permiţând ca parcursuri sau segmente de sens să se traseze în cadrul său,

[…] oraşul nefiind o unitate omogenă susceptibilă să se prezinte ea însăşi în mod absolut

de la originea sa şi în exhaustivitatea semnificaţiilor sale şi în integralitatea istoriei sale,

nefiind mai degrabă altceva decât simultaneitatea într-un loc a tuturor parcursurilor

relative care se pot produce în interiorul său“ (*47).

Oraşul ca text poate fi analizat în sensul pe care Jaques Derrida îl avansează

utilizând metodologia criticii prin filtrul deconstructivismului: “a descompune un « text »

înseamnă a-l dezarticula în părţile care alcătuiesc, în căutarea unor noi înţelesuri, altele

decât cel pe care întregul şi l-a propus“ (*48). Viziunea postmodernă contribuie

substanţial la înţelegerea textului (oraşului) ca produs al unor multiple citări şi

corespondenţe supuse continuu permutărilor - considerând aici simbolic practicile

sociabilităţii prin relaţiile cu spaţiul urban deja enumerate. În accepţiunea lui Robert

Scholes “lectura“ textului nu este o simplă “consumare“, aceasta iniţiind, de asemenea,

“producerea“. Astfel, lectura este “o activitate productivă prin crearea de sens, în care

cititorul este ghidat de text şi nu doar manipulat. Scrisul poate fi înţeles ca o activitate

susţinută prin citirea unor texte precedente, scriitorul citind întotdeauna iar cititorul scriind,

la rândul său“ (*49). In acest context reamintim teoria lui Henri Lefebvre care prin

“producere“ înţelege “încărcarea“ spaţiului (textului) cu semnificaţie, semnificarea fiind în

permanenţă reinvestită de către utilizator (cititor), provocat astfel la un efort continuu de

lecturare, interpretare şi valorizare (prin scriere) a spaţiului.


24

Sintetizând, formalizarea ca “text“ a oraşului şi invocând efemeritatea pe care însăşi noţiunea timpului o aduce cu sine, Ciprian Mihali afirmă necesitatea cronicii: “există o scripturalitate a oraşului, pe măsura însăşi a non-conservării

urmelor pentru că nu totul se agregă într-o eternitate prezentă“ (*50). Susan Sontag consideră percepţia realităţii ca fiind o “scriere care aşteaptă să fie decodificată“ (*51).

Coroborând acest fapt cu teza kantiană a spaţiului infinit şi caractetizat de multiplicitatea condiţiilor şi ipostazelor care îl definesc, cu viziunea aceluiaşi Ciprian Mihali conform căreia timpul descompune spaţiul în orizonturi infinite şi cu cea a Susanei Sontag care consideră realitatea ca ansamblu infinit de situaţii în care fiecare reprezintă oglinda celeilalte - iniţiind astfel percepţia specifică stimulată de imaginea fotografică, se poate afirma capacitatea fotografiei de “a

scrie cu lumină“ cronica oraşului, parafrazându-l astfel pe Nicéphore Niepce (*52). Cronica este aceea care fixează în atemporalitate efemeritatea vibraţiilor afective prin care timpul diluează spaţiul, consumându-l.

Putem concluziona astfel faptul că metoda fotografică poate reprezenta un mijloc

adecvat de investigare a planurilor realităţii pe care spaţiul şi timpul le împărtăşesc în

constituirea secvenţelor care caracterizează dimensiunea cotidiană a utilizării oraşului.

Rezultatul vizual şi vizibil al investigării transgresează imaginea cadrului concret

printr-o adevărată “alchimie“ ce oferă realităţii imediate întruchiparea într-o imagine nouă,

încărcată fiind acum de sens şi semnificaţie prin însăşi complexitatea elementelor care o

alcătuiesc.

Investigarea şi “scrierea“ tuturor factorilor care constituie realitatea urbană şi care

au fost explicitaţi pe parcursul acestui capitol, prin descompunerea “spectrului“ realităţii în

planuri distincte şi deschise analizei punctuale aprofundate, sunt în măsură să se înscrie

într-un demers structurat, capabil să îmbogăţească, prin sinteza factorilor de referinţă,

actul profesional de concepţie a cadrului arhitectural-urbanistic care defineşte spaţiul cu

vocaţie publică.

Prin considerarea principiilor de condiţionare reciprocă a factorilor constitutivi şi

plecând de la relaţia spaţiu Construit – spaţiu social, din perspectiva mecanismelor

psihologice ale percepţiei cu rol în configurarea imaginii mentale ca factor determinant al

declanşării comportamentelor, se poate introduce în sistem rezultatul utilizării

instrumentului de investigare prin imagine a cadrului de utilizare cotidiană aferent spaţiului

cu vocaţie publică:


25

SPAŢIU REAL reprezentare

CONCEPTOR SPAŢIU SPAŢIU INDIVID/ CONSTRUIT SOCIAL COLECTIVITATE stimuli direcţi stimuli indirecţi SPAŢIU GEOMETRIC IMAGINE perceptivă INFORMAŢII PRACTICA SOCIALĂ A SPAŢIULUI

investigare observare decodificare IMAGINEA CADRULUI DE

sintetizare UTILIZARE COTIDIANĂ

Dificultatea de a discerne multiplele planuri ale realităţii urbane poate fi depăşită

prin utilizarea unor mijloace eficiente de investigare, procesul de elaborare a imaginii

confirmând instrumentul demersului fotografic ca fiind flexibil şi adaptabil, cu o acuitate

deosebită, apt de a pătrunde dincolo de pragurile momentului efemer şi de a face tangibil

ceea ce este “nemăsurabil“.

CAPITOLUL II PARTICULARITĂŢI ALE ABORDĂRII PROIECTULUI SPAŢIULUI

ARHITECTURAL - URBANISTIC CU VOCAŢIE PUBLICĂ

Pe parcursul acestui capitol au fost evidenţiate particularităţile demersului

conceptual de elaborare ale proiectului arhitectural-urbanistic, identificând, prin focalizare

succesivă, etapele de lucru principale, avand ca scop identificarea “zonei“ de

implementare a informaţiilor şi cerinţelor teoretice implicate atât exhaustiv - ca norme, cât

şi ca rezultat al sintezei factorilor obiectivi şi subiectivi rezultaţi prin analiza imaginii

cadrului urban, la nivelul utilizării cotidiene.


26

a) Particularităţi de abordare ale procesului de concepţie – proiectare

Analiza modelelor urbanistice fundamentale, ca repere teoretice de referinţă, a

evidentiat perspectivele diferite de abordare ale elementului uman, în timp şi în relaţie cu

spaţiul construit urban. Daca analiza modelului culturalist a evidenţiat întâietatea nevoilor

umane spirituale, individualizarea formală a cadrului construit având un principal reper în

racordarea la scară umană, modelul funcţionalist a relevat impunerea unei reducţii a

nevoilor si aspiraţiilor umane, raportate la un model tip, uniform si prestabilit. În acelaşi

timp, zonificarea funcţionala operată la nivelul structurării oraşului a adus cu sine

condamnarea existenţei străzii tradiţionale, eliminând individul ca “persoană publică“ din

sfera de interes şi orientându-l către ipostaza sa “privată“, ca exponent al ceea ce

Richard Sennet numea “societate intimistă“.

Clasificarea cronologică a metodelor urbanistice, prin identificarea factorilor

constitutivi, a tipurilor de relaţii, evidenţiind rolul conceptorului, a relevat o alternare ciclică

a celor două doctrine majore, o corespondenţă între diversele metode de operare ale

urbanismului, cu rezonanţă atât la nivelul spaţiului construit cât şi al spaţiului social, aşa

cum arăta J-P. Lacaze (*53). Abordarea diferenţiată, în diferite etape, se realizeaza din

punctul de vedere al teoriei şi practicii urbanistice, a Oraşului, fie prin componenta sa

construită, în cazul compoziţiei urbane şi gestiunii urbane, fie prin cea a spaţiului social, în

cazul urbanismului participativ.

Problematica spaţiului public, prin complexitatea şi multitudinea de planuri pe care

o relevă, atât din punct de vedere al cadrului construit cât şi al celui social, a relevat

necesitatea unei abordări care juxtapune elemente caracteristice ale mai multor metode

urbanistice, concomitent. În acest sens, am subliniat rolul compoziţiei urbane, această

metodă reprezentând câmpul profesional cel mai matur şi durabil al planificării urbane,

având ca rol definirea propriu-zisă a organizării spaţiale a cadrului urban. Obiectivele

acestei metode sunt bine delimitate : furnizează o imagine globală a oraşului şi fixează

regulile relative la localizare, implantare şi elaborare a proiectelor succesive de

dezvoltare.

Însuşirea şi utilizarea conceptelor care caracterizează existenţa umană prin

intermediul activităţilor urbane, a mecanismelor psihologice şi comportamentale

determinate de relaţia individului cu spaţiul construit şi în cadrul colectivităţii devin

accesibile prin considerarea, în cadrul demersului profesional, a metodei participative.

Aprofundarea acestei metode a relevat o natură duală a termenului “participativ“. Daca


27

utilizarea sa preponderentă desemnează implicarea prin acţiuni concrete, explicite ale

individului/colectivităţii, din punct de vedere psihologic şi social însă, participarea este

înţeleasă prin însuşirea şi reprezentarea spaţiului construit, manifestată la nivel

comportamental. Actul “participării“ prin utilizare are o finalitate concretă, după cum

arătau Robert Scholes şi Henri Lefebvre, în sensul “producerii“ prin lecturare, interpretare

şi valorizare a spaţiului. Analiza acestei metode urbanistice a evidenţiat necesitatea

relaţionării valorilor abstract-intelectuale implicate în procesul conceptiei, cu valorile

concrete, rezultate din frecventarea cotidiană şi însuşirea spaţiului de către utilizatori.

Astfel, am subliniat necesitatea cunoaşterii aspectelor sensibile ale relaţiilor

afective stabilite prin utilizare, între locuitori şi cadrul de viaţă, ca urmare a percepţiei

subiective şi a resorturilor psihologice individuale. Identificarea şi valorificarea acelor

gesturi şi obişnuinţe prin care utilizatorul se raportează la spaţiul cotidian, aparent

nesemnificative dar care constituie esenţa procesului de apropriere a spaţiului, devin

obiective importante ale conceptorului.

Rolul acestuia se redefineşte astfel ca urmare a faptului că în contextul

contemporan acesta nu mai este exponentul unui proiect predefinit, “incitarea“ unui grup

social la dezbatere având ca scop schiţarea premiselor unei strategii de abordare a

spatiului public. În acelaşi timp, luând în considerare raporturile dintre utilizările prescrise

şi cele propriu-zise (observabile), sunt necesare anticiparea comportamentului social

(individual şi colectiv) şi orientarea sa conform finalităţii proiectate.

Condiţiile de formulare/elaborare/validare ale studiilor şi strategiilor specifice

demersului conceptual arhitectural-urbanistic de abordare a cadrului urban cu vocaţie

publică presupun evaluarea şi implicarea tuturor acestor factori într-o maniera structurată.

Cunoaşterea tipurilor de relaţii care se dezvoltă în cadrul sistemului spaţiu construit –

spaţiu social, înţelegerea profundă a mecanismelor de transfer ale informaţiei şi

influenţelor reciproce, prin considerarea imaginii ca factor esenţial al relaţionării celor

două ipostaze de referinţă, oferă conceptorului posibilitatea de a acţiona prin intermediul

unui repertoriu metodologic adecvat.

In acest sens, am evidentiat faptul ca etapa de elaborare a strategiilor este una de

afirmare a intenţiilor şi ipotezelor de lucru, presupunând evaluarea stării cadrului urban,

prin considerarea relaţiei sistemice a spaţiului construit cu cel social, la nivelul utilizărilor

curente, identificarea situaţiilor care necesită o reevaluare si formularea direcţiilor de

acţionare a factorilor de decizie, necesitând angrenarea unei comunicări eficiente la nivel

instituţional.


28

Această primă etapă, premergătoare celei de elaborare a proiectului, presupune :

- evaluarea stării cadrului urban, prin considerarea relaţiei sistemice a spaţiului

construit cu cel social, la nivelul utilizărilor curente;

- identificarea situaţiilor care necesită o reevaluare;

- formularea direcţiilor de acţionare a factorilor de decizie;

- angrenarea unei comunicări eficiente la nivel instituţional.

Exemplificarea aplicării acestor concepte a fost realizată prin intermediul unor

studii de caz care prezintă particularităţi la nivelul elaborării strategiilor operaţionale, în

cazul oraşelor Lyon, Adelaide şi Bucureşti, care au ca subiect central reconsiderarea

/reabilitarea spaţiilor urbane cu vocaţie comunitară. Prezentarea succintă a acestor cazuri

şi-a aflat utilitatea datorită evidenţierii diferenţelor de abordare, ca rezultat al implicării

unor factori esenţial diferiţi (de ordin politic, economic, tehnic, social, etc.) dar mai ales

prin concluziile care pot fi sintetizate şi care se pot constitui ca reper pentru înţelegerea

problematicii spaţiului public, prin evidenţierea unui “vocabular“ şi a unor cerinţe specifice.

STUDIU DE CAZ : Lyon, recucerirea şi transformarea spaţiului public

Studiul dezvoltă succint prezentarea politicilor lyoneze care urmăresc ca prin

reabilitarea spaţiului public să fie reinstaurată solidaritatea locuitorilor, identitatea şi

unitatea (*54). Utilizarea unui vocabular tehnic comun şi a aceloraşi conceptori, are ca

scop crearea unui cadru cu o imagine unitară şi cu o identitate bine conturată care să

asigure fiecărui locuitor accesul neîgrădit, în imediata proximitate, indiferent de localizarea

sa în oras. Eficienţa economică şi echilibrul soluţiilor adoptate sunt obţinute prin utilizarea

unei game restrânse de materiale şi de dispozitive tehnice şi spaţiale care conturează

imaginea contemporană a spaţiului public. Acesta asigură suportul mixităţii sociale şi a

unei multitudini de funcţiuni, fără a privilegia una în detrimentul alteia, devenind un cadru

obiectiv al întâlnirilor şi schimburilor prin medierea relaţiilor sociale. Modernizarea spaţiului

public lyonez este supusă coerenţei estetice a ansamblului şi se naşte prin conjugarea

concepţiei cu modul de viaţă contemporan, prin considerarea nevoilor şi utilizărilor

actuale, fiind o condiţie a potenţării şi înnoirii comportamentelor.

Cazul oraşului Lyon a deschis o cale a dezbaterii, a reflecţiei asupra sensului

public al spaţiului, a organizării prin concertare, a cunoaşterii utilizatorilor şi nevoilor lor în

sensul reclădirii unei culturi urbane prin revalorizarea spaţiului public.


29

Se poate vorbi astfel despre o acţiune de cultivare a cadrului urban pe care

responsabilii politici şi tehnici s-au angajat sa o susţină pentru a-l adapta prezenţei omului

modern, fără a neglija însă necesităţile omului actual.

STUDIU DE CAZ : “Adelaide 2000, public spaces and public life“

Întrucât într-o etapă premergătoare elaborării lucrării de faţă, una din întrebările

care a impus linia generală de abordare a fost : “Cum pot fi concepute spaţiile de utilizare

publică, atât cele urbane cât şi cele înscrise clădirilor cu vocaţie publică, pentru a

întâmpina un registru social vast, caracterizat printr-o paletă largă, cultural determinată a

înţelegerii spaţiului construit?“, studiul echipei PPS, bazat pe analiza a sute de spaţii

publice din întreaga lume, răspunde în mare măsură acestei chestiuni şi poate constitui

un exemplu pentru structurarea unor studii ulterioare, aplicabile şi altor spaţii publice.

Studiul întreprins de Jan Gehl şi echipa condusă de acesta, “Project for public

spaces“ (PPS) pentru administraţia publică din Adelaide în anul 2000, datorită faptului că

furnizează câteva criterii esenţiale care definesc modul în care spaţiul public poate fi

analizat precum şi o serie de recomandări care sintetizează calităţile pe care un spaţiu

public trebuie sa le prezinte pentru a se transforma într-un cadru pozitiv de viaţă al

utilizatorilor (*55).

Astfel, un cadru pozitiv trebuie să îndeplinească câteva caracteristici esenţiale :

• să fie accesibil;

• să fie un suport al plimbării şi al pretrecerii timpului liber în exterior;

• să faciliteze interacţiunile sociale şi culturale;

• să constituie un cadru al experimentării;

• să aibă putere de evocare prin prisma imaginii pe care o oferă;

• să fie confortabil din punctul de vedere al ambianţei, convivial;

• să asigure securitatea utilizatorilor.

“Diagrama“ care evidenţiază atributele unui spaţiu public pozitiv este configurată

după cum urmează (adaptare dupa schema PPS) :


30

numărul copiilor, femeilor şi bătrânilor, activităţi economice de bază, reţele sociale, voluntariat, viaţa străzii, regimul proprietăţii, valori imobiliare funcţiuni de zi şi nocturne nivelul chiriilor, vânzare cu amănuntul

divers, cooperativ, cu identitate, activ, atractiv, vital, special, prietenos, interactiv, primitor folositor, local, durabil

SOCIABILITATE FUNCŢIUNI şi ACTIVITĂŢI

SPAŢIU PUBLIC ACCES şi LEGĂTURI IMAGINE şi CONFORT

continuitate, proximitate, conectare, sigur, curat, “verde“, adecvat plimbării, lizibilitate, accesibilitate, convenabil adaptat staţionării, spiritual, atractiv

parcaje, capacitate de tranzitare, criminalitate, higienă, calitatea fondului fluxuri pietonale, trafic construit, date despre mediu STUDIU DE CAZ : Studiu privind argumentarea teoretică şi metodologică pentru constituirea unei reţele de pieţe publice în municipiul Bucureşti

Acest studiu a fost realizat prin prezenţa activă în cadrul unei echipe de lucru din

cadrul UAUIM. Demersul, sintetizat în continuare, s-a constituit ca bază teoretică în

vederea elaborării, la nivel municipal, a unor proiecte de reabilitare şi amenajare a unei

reţele de pieţe publice din Bucureşti. Comunicarea ineficientă a factorilor de decizie a

determinat neconcretizarea intervenţiilor propriu-zise, studiul rămând astfel într-o fază

incipientă, la un nivel conceptual şi de intenţie.

Prezentarea sa şi-a aflat utililitatea prin prisma faptului că metoda de studiu a fost

elaborată din perspectiva unei abordări sistemice, cu rezonanţă la nivelul reglementărilor

arhitectural-urbanistice specifice ale oraşului Bucureşti, în vederea constituirii unui cadru

decizional şi operaţional, capabil să asigure o strategie coerentă şi pe termen lung, privind

spaţiile publice municipale. Coroborarea acestor factori, printr-o viziune de ansamblu,

oferă intenţiilor izolate şi empirice de tratare a unor spaţii publice (*56) posibilitatea

concertării acţiunilor de reabilitare şi amenajare, în spiritul creării unui cadru de viaţă

adaptat şi adecvat nevoilor şi utilizărilor concrete şi în acelaşi timp printr-o considerare

contemporană şi inovatoare, în spiritul respectării patrimoniului construit existent.

atribute

atribute

atribute

atribute

indicatori indicatori

indicatori indicatori


31

b) Etapele procesuale ale proiectului arhitectural-urbanistic al spaţiului cu vocaţie publică

Trecerea din planul pur teoretic al actului de concepţie în arhitectură şi urbanism,

prin considerarea conceptelor evidenţiate, structurate şi sintetizate - în planul pragmatic-

operaţional, presupune un proces complex ce capătă o exprimare concretă prin activitatea

de proiectare propriu-zisă, acest fapt implicând în consecinţă elaborarea proiectului în

concordanţă cu întreaga gamă de factori şi condiţionări de ordin tehnic, politic, economic,

social, etc.

Conform “grilei etapelor procesuale de elaborare a proiectului“ (*57), se disting :

• faza prealabilă ;

• faza studiilor preliminare si de diagnostic ;

• etapa de stabilire a direcţiilor de acţiune şi de realizare a proiectului de execuţie ;

• faza de execuţie ;

• faza de recepţie a lucrărilor şi a dării în folosinţă ;

• etapa de asistare a apropr

Documents

VOCAŢIA PUBLICĂ A SPAŢIULUI ARHITECTURAL URBANISTIC · 2011. 6. 23. · Studiu de caz: “Adelaide 2000, public spaces and public life“ Studiu de caz: Studiu privind argumentarea