U N I V E R S I T A T E A L I B E R Ă I N T E R N A Ţ I O N A L Ă D I N M O L D O V A

M I H A I L G H E O R G H I Ţ Ă

T E Z E L E G E N E R A L E A L E T A C T I C I I C R I M I N A L I S T I C E Material ştiinţifico-didactic

Chişinău -2012

Lucrarea este recomandată spre publicare de Consiliul profesoral al Departamentului Drept şi Senatul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova

Recenzenţi:

Gheorghe GOLUBENCO, doctor în drept, conferenţiar universitarGheorghe BOEŞTEAN, viceministru de interne al Republicii Moldova

Reflectarea tezelor generale ale tacticii criminalisticii într-o lucrare separată poate aduce la o mai bună asimilare, însuşire a acestora ca probleme teoretice şi practice, fiind-că va putea deveni mai accesibilă cititorului. Materialul ştiinţifico-didactic elaborat de autor este adresat , în primul rând, studenţilor de la facultăţile de Drept ale instituţiilor de învăţământ superior şi colegiilor respective, masteranzilor , doctoranzilor, profesorilor ce ţin cursuri la criminalistică, precum şi oamenilor de ştiinţă, care sunt preocupaţi de problemele dezvoltării criminalisticii. În al doilea rând, acest material poate fi utilizat şi la perfecţionarea colaboratorilor practici ai organelor speciale şi de drept .

Toate drepturile asupra acestei lucrări sunt rezervate autorului. Nici un capitol sau lucrarea integral nu pot fi multiplicate fără permisiunea autorului.

2

C U V Â N T Î N A I N T E

Performanţele ştiinţei Criminalistice în lupta cu criminalitatea în secolul XX au fost susţinute în societate şi recunoscute nu numai de membri acesteia, dar şi de însăşi infractori. Este cunoscut faptul că fenomenul criminalitate poate fi studiat din mai multe aspecte şi perspective. Criminalistica estimează consecinţele, mecanismele, modalităţile şi subiecţii infracţiunilor nu numai întro ţară aparte, dar la general, modelează activitatea infracţională şi în baza acesteia elaborează anumite teze, procedee, recomandări, metodici referitor la depistarea, fixarea, examinarea, ridicarea şi valorificarea urmelor, probelor respective etc.

Pornind de la necesitatea dezvoltării ştiinţei criminalistice, se impune ca activitatea organelor speciale şi de drept să dispună la bază permanent cele mai noi performanţe ale ştiinţei şi tehnicii contemporane. Pentru aceasta reprezentanţii criminalisticii elaborează noi teorii, procedee, mijloace şi metodici adecvate combaterii fenomenului infracţional. În această ordine de idei sunt elaborate şi tezele generale ale tacticii criminalistice.

Însuşi structura tacticii criminalistice este clasică şi cuprinde două părţi: partea generală sau tezele generale şi partea specială sau tactica efectuării anumitor acţiuni de urmărire penală ( tactica cercetării la faţa locului, tactica reţinerii bănuitului, învinuitului, tactica percheziţiei, tactica interogării, ascultării etc.).

Tezele generale ale tacticii criminalistice sînt prezentate în plina măsură în lucrarea dată şi se poate considera că prin apariţia lor într-o ediţie aparte se creează un plus de condiţii favorabile pentru ca ştiinţa criminalistică şi practica de urmărire penală să-şi afirme tot mai mult locul şi rolul ce le revin în lupta cu criminalitatea.

Fireşte că lucrarea nu are pretenţia de a epuiza toate aspectele tezelor generale ale tacticii criminalistice, constituind doar o primă sinteză teoretică a problemelor date în ţara noastră.

Autorul în mod deosebit exprimă mulţumiri recenzenţilor acestei lucrări şi va fi recunoscător tuturor celor care prin sugestiile şi obiecţiile corespunzătoare vor semnala eventualele aspecte şi probleme ce pot fi suplimentar dezvăluite într-o nouă ediţie. În acelaşi timp sperăm ca lucrarea să fie de un real folos nu numai la pregătirea specialiştilor-jurişti, dar şi pentru practicieni în lupta cu criminalitatea, precum şi oamenilor de ştiinţă la dezvoltarea de mai departe a criminalisticii.

Autorul

3

Capitolul 1: Rolul şi importanţa tacticii criminalistice în cercetarea şi prevenirea infracţiunilor

P L A N

1. Noţiunea, obiectul şi bazele ştiinţifice ale tacticii criminalistice.

2. Principiile tacticii criminalistice.

3. Structura şi conţinutul tacticii criminalistice.

4. Importanţa tacticii criminalistice în soluţionarea problemelor urmăririi

penale şi în activitatea de investigaţie operativă.

B I B L I O G R A F I E1. Ciopraga Aurel. Criminalistica. Manual, Iaşi, 1996.

2. Doraş Simion. Criminalistica, vol. VII. Elememnte de tactică,

Chişinău, 1999.

3. Stancu Emilian. Tratat de criminalistică, Bucureşti, 2002.

4. Tratat de tactică criminalistică.- Colectiv de autori, Bucureşti, 1992.

5. Tactica criminalistică. Manual, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1989.

6. Аверьянова Т.В., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская Е.Р.

Криминалистика. Учебник для вузов. - Москва: Изд-во НОРМА|

2001.

7. Васильев А.Н. Следственная тактика. - Москва, 1976.

8. Васильев А.Н., Яблоков Н.П. Предмет, система и теоретические

основы криминалистики. – Москва, 1984.

9. Криминалистика. Учебник. Под ред. проф. А.Г. Филиппова. -

Москва, 2000.

10.Яблоков Н.П. Криминалистика.- Москва: Изд-во группы НОРМА-

ИНФРА, 2001.

4

§ 1. Noţiunea, obiectul şi bazele ştiinţifice ale tacticii criminalistice

Tactica criminalistică este un compartiment de sine stătător al ştiinţei

criminalistice, legat organic de celelalte compartimente: introducerea în

criminalistică; tehnica criminalistică şi metodica cercetării unor tipuri de

infracţiuni.

Bazele normative ale tacticii criminalistice sunt formulate în Constituţia

Republicii Moldova şi în Codul de procedură penală al Republicii Moldova.

Cercetarea cauzelor penale constituie, de obicei, un proces euristic

complicat, deoarece organele de urmărire penală sunt antrenate în restabilirea,

reconstituirea evenimentelor şi faptelor, care s-au desfăşurat în trecut şi care nu

pot fi sesizate imediat de către organele de urmărire penală, de lucrătorul

operativ. În afară de aceasta, spre deosebire de multe alte genuri de activitate

umană, cercetarea presupune de asemenea o rezistenţă vădită sau tainică din

partea persoanelor interesate de rezultatul procesului penal (a infractorului

însuşi, complicilor lui, rudelor şi a altor persoane). Deseori, aceste persoane iau

măsuri pentru a ascunde urmele infracţiunii, uneltele şi mijloacele utilizate în

timpul comiterii ei, obiectele şi valorile agonisite pe cale ilicită, alte obiecte.

Acest fapt, de asemenea, afectează în mod serios activitatea organelor de

urmărire penală sau a lucrătorului operativ.

Activitatea organelor de urmărire penală sau a lucrătorului operativ se

complică şi prin faptul că infracţiunile sunt comise adeseori de persoane care au

anumite cunoştinţe din diverse surse şi unele deprinderi criminale. Săvârşirea

infracţiunii, de regulă, e precedată de o pregătite minuţioasă. În decursul

comiterii infracţiunii sunt folosite frecvent mijloace şi procedee speciale, care

asigură camuflarea urmelor.

În virtutea acestui fapt, realizarea eficientă a sarcinilor cercetării reclamă

din partea organelor de urmărire penală sau a lucrătorului operativ nu numai

respectarea strictă şi fermă a ordinii, stabilite de legea de procedură penală, ci şi

5

o înaltă măiestrie tactică, aplicarea pricepută a recomandărilor fundamentate

ştiinţific.

Ştiinţa criminalistică, după cum se ştie, este compusă din patru părţi

(compartimente): introducere în criminalistică; tehnica criminalistică; tactica

criminalistică şi metodica cercetării unor genuri de infracţiuni.

Tactica criminalistică, ca parte integrantă a ştiinţei criminalistice,

reprezintă un sistem de teze şi procedee generale argumentate ştiinţific, bazate

pe dispoziţiile legii procesuale penale şi pe practica în domeniu, aplicarea cărora

e menită să asigure eficacitatea activităţii organelor de urmărire penală în timpul

soluţionării sarcinilor trasate, ţinând cont de particularităţile cazului penal şi de

alte situaţii concrete de anchetă.

Obiectul tacticii criminalistice, ca şi al oricărui alt domeniu al cunoaşterii

ştiinţifice, îl constituie, pe de o parte, relevarea legităţilor logice şi psihologice,

proprii cercetării infracţiunilor, iar pe de altă parte, ţinând cont de legităţile

relevate, elaborarea tezelor şi procedeelor argumentate ştiinţific, comune pentru

diferite categorii de procese penale, menite să asigure eficienţa optimă a

activităţii organelor de urmărire penală şi de investigaţie operativă în timpul

realizării sarcinilor trasate.

În aspect ştiinţific şi practic, legătura tacticii criminalistice cu teoria

activităţii operativ-investigative se bazează nu numai pe normele Codului de

procedură penală (art. 288, 298), dar şi pe dispoziţiile Legii referitoare la

activitatea operativ-investigativă din 12 aprilie 1994 nr. 43-XIII.

Tezele tactice generale, elaborate de tactica criminalistică, constituie nişte

recomandări cu caracter general, întemeiate ştiinţific, conform cărora trebuie să

acţioneze organele de urmărire penală şi lucrătorul operativ în procesul

cercetărilor preliminare ale infracţiunilor cu scopul de a asigura eficacitatea

descoperirii infractorului. Ele se pot referi la întreaga activitate a organelor de

urmărire, la anumite direcţii ale acesteia, la unele acţiuni de urmărire penală sau

de investigaţie operativă. Exemple de astfel de teze generale sunt, în special,

6

recomandările despre modalitatea organizării cercetării, planificării,

interacţiunii, despre necesitatea stabilirii în cursul interogării a contactului

psihologic cu persoana interogată etc.

Tactica criminalistică pune la dispoziţia organelor de urmărire penală un

ansamblu de procedee criminalistice eficiente întru stabilirea adevărului.

Această disciplină mai cuprinde recomandările efectuării diferitelor acţiuni de

anchetă. Ea se constituie din decizii, recomandări tactice, procedee tactice,

operaţiuni tactice şi combinaţii tactice.

Decizia tactică poate fi determinată drept o concluzie a ofiţerului de

urmărire penală cu privire la utilitatea, oportunitatea unor procedee, combinaţii

şi operaţii tactice.

Recomandarea tactică este o prevedere argumentată ştiinţific, care poate

fi aplicată în funcţie de situaţia de urmărire penală şi de modul de comportare a

persoanelor implicate în proces.

Procedeul tactic este o recomandare argumentată ştiinţific cu privire la

ordinea şi modul de acţiune a organelor de urmărire penală la soluţionarea

anumitor probleme, realizarea unor acţiuni concrete de urmărire în scopul

asigurării eficacităţii lor cuvenite, luând în consideraţie particularităţile cazului

penal şi ale situaţiei de urmărire penală. Totodată, spre deosebire de procedeele

tehnico-criminalistice, care stabilesc ordinea acţiunilor în timpul lucrului cu

diverse obiecte materiale, procedeele tactice constituie recomandări vizând

acţiunile în relaţiile dintre oameni. Bunăoară, cum trebuie să se acţioneze în

timpul demascării minciunii persoanei interogate; care este modalitatea

organizării interacţiunii organelor de urmărire penală sau ale altor instituţii.

La soluţionarea multor probleme ale cercetării (de exemplu, la asigurarea

reţinerii în flagrant delict – infracţiune descoperită la momentul săvârşirii ei sau

înainte ca efectele acesteia să se fi consumat – a persoanei suspectate, la

legiferarea datelor operative folosite în procesul urmăririi penale) procedeele

7

tactice se folosesc într-un anumit complex. O asemenea utilizare a procedeelor

tactice a fost denumită operaţiune tactică.

Operaţiunea tactică reprezintă un sistem (complex) de procedee tactice,

care se efectuează în baza unui caz concret de cercetare în scopul soluţionării

problemelor organelor de urmărire penală.

Combinaţia tactică este o îmbinare a procedeelor şi operaţiilor tactice în

cadrul unei activităţi de urmărire penală, în scopul de a realiza obiectivele

concrete ale cercetării cauzei.

La elaborarea şi aplicarea procedeelor tactice trebuie să se respecte unele

cerinţe generale:

a) admisibilitatea procedeelor tactice. Toate procedeele tactice, care se

întrebuinţează în procesul urmăririi penale sau al activităţii operative,

trebuie să corespundă legii şi eticii (moralei);

b) temeinicia ştiinţifică a procedeelor tactice şi verificarea lor în

practică. Procedeele apărute întâmplător şi neverificate în practică nu

vor da niciodată rezultate;

c) flexibilitatea şi capacitatea de manevrare la aplicarea procedeelor

tactice, adică evidenţa permanentă a particularităţilor procesului penal

şi a condiţiilor cercetării, folosirea în fiecare caz concret a unor

procedee care corespund mai mult situaţiei date. În nici un caz

şablonul, formalismul nu e admisibil în aplicarea oricărui procedeu

tactic.

Baza ştiinţifică pentru elaborarea procedeelor tactice corespunzătoare ale

tacticii criminalistice o constituie, în primul rând, tezele teoretice de ordin

general ale ştiinţei criminalistice, legităţile descoperirii, cercetării şi prevenirii

infracţiunilor, examinate de criminalistică. Totodată, se folosesc şi datele

procesului penal, ale logicii, psihologiei, pedagogiei, ale organizării ştiinţifice de

activitate şi altor ştiinţe, precum şi performanţele practicii de urmărire penală.

8

După cum se ştie, una dintre particularităţile activităţii legate de urmărirea

penală, cercetarea infracţiunilor constă în faptul că este strict reglementată de

legea de procedură penală, respectarea căreia este obligatorie pentru organele de

urmărire penală. Legea determină scopurile şi sarcinile activităţii acestor organe,

împuternicirile lor, stabileşte metodele şi mijloacele de soluţionare de către

aceste organe a sarcinilor încredinţate lor.

Cu toate acestea, în activitatea organelor de urmărire penală există şi o

altă latură – cea nereglementată de lege. După cum demonstrează experienţa de

curmare a criminalităţii, legea de procedură penală nu e în stare să prevadă şi să

supună reglementării toate procedeele, necesare pentru soluţionarea problemelor

concrete, cu care se confruntă organele de cercetare. În plus, acest lucru nici nu

e obligatoriu. Este imposibil a prevedea absolut totul. Cu atât mai mult cu cât

viaţa se află în continuă mişcare, iar legea trebuie să aibă o anumită stabilitate.

De remarcat, de asemenea, că activitatea organelor de urmărire penală,

orientată spre îndeplinirea sarcinilor trasate, include nu numai acţiunile

procesuale, ci şi o serie de alte acţiuni (bunăoară, acţiunile organizatorice,

tehnice, operativ-investigative etc.), pe care legea procesuală penală nu le

reglementează.

Toate acestea determină necesitatea de a distinge în activitatea organelor

de urmărire penală ordinea procedurală şi tactica cercetării. Acestea sunt aşa-

numitele procedee procedurale şi cele tactice ale cercetării.

Procedeele cu caracter procedural şi tactic, care alcătuiesc fondul

activităţii organelor de urmărire penală, sunt într-o strânsă interconexiune,

formând un sistem bine conturat. Acest fapt permite orientarea lor unică spre un

anumit şi unic scop, precum şi cristalizarea unei strânse legături între ele. Toate

procedeele tactice şi procedurale se realizează în limitele ordinii procedurale de

cercetare a infracţiunilor, ordine prevăzută de lege. Toate procedeele, atât cele

procedurale, cât şi cele cu caracter tactic sunt menite să contribuie la

soluţionarea eficientă a sarcinilor procedurii judiciare penale în orice acţiune

9

penală, cauza de evidenţă operativă deducându-se din particularităţile proprii

lor.

Totodată, între procedeele procedurale şi cele tactice există deosebiri

serioase. În primul rând, acestea constau în caracterul problemelor imediate.

Regulile procedurale sunt destinate rezolvării problemelor, pentru care ştiinţa

sau practica au elaborat deja o anumită soluţie, de regulă, univocă. Ele sunt

fixate în legea corespunzătoare şi prevăd executarea obligatorie. Tactica, însă,

are de-a face cu problemele, a căror soluţionare reclamă din partea organelor de

urmărire penală o atitudine creatoare, euristică, le obligă să caute şi să găsească

în fiecare caz concret o soluţie din câteva posibile, care ar fi cea mai eficientă în

împrejurarea dată.

În al doilea rând, o particularitate esenţială a procedeelor tactice este

caracterul lor situativ pregnant. Este o axiomă faptul că ordinea şi modul de

acţiune, prescrise de lege, sunt obligatorii, indiferent de circumstanţele în care

acţionează organele de urmărire penală. Procedeele tactice, însă, totdeauna sunt

destinate pentru o anumită situaţie de anchetă.

Cercetarea infracţiunilor, ca şi oricare altă activitate umană, are o

structură complexă. Ea cuprinde activitatea de cunoaştere, preventivă şi cea

educativă, aspectul logic şi practic, cel substanţial şi organizatoric. De aceea,

soluţionarea cu succes a sarcinilor cercetării presupune folosirea activă a datelor

ştiinţifice în procesul elaborării principiilor şi procedeelor tactice generale.

La elaborarea recomandaţiilor ştiinţifice referitoare la genurile logice de

activitate a organelor de urmărire penală (aprecierea probelor, formularea

versiunilor de urmărire penală, planificarea şi pronosticarea cercetării) tactica

criminalistică foloseşte datele logicii formale, în special, analiza şi sinteza,

inducţia, deducţia şi analogia, ipoteza etc.

La soluţionarea problemelor privind obţinerea informaţiei din diverse

surse (în timpul interogării martorilor, părţii vătămate, a persoanelor suspectate

şi a învinuiţilor) se folosesc datele psihologiei ce ţin de legităţile perceperii de

10

către om a diferitelor fenomene ale realităţii obiective, memorizarea lor şi

reproducerea în procesul comunicării cu alţi oameni, precum şi alte date ale

ştiinţei psihologice.

La elaborarea procedeelor tactice ale activităţii de profilaxie a organelor

de urmărire penală, de exercitare a influenţei educative asupra unor participanţi

la proces şi a altor persoane, tactica criminalistică se bazează pe datele

pedagogiei.

Există legături strânse între tactica criminalistică şi ştiinţa administrării,

în special, în domeniul elaborării principiilor şi procedeelor generale ale

organizării ştiinţifice a muncii lucrătorilor organelor de urmărire penală, ale

organizării cercetării cazului penal; folosirii grupurilor operative de cercetare;

organizării interacţiunii organelor de urmărire penală cu subdiviziunile

operative sau operativ-tehnice ale Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului

Informaţie şi Securitate, precum şi cu alte departamente sau persoane.

Tactica criminalistică, un compartiment al ştiinţei criminalistice, a parcurs

o cale lungă de dezvoltare. Problemele tacticii criminalistice la etapa actuală au

constituit obiectul de studiu al multor lucrări semnate de criminalişti renumiţi.

Totodată, multe probleme ale tacticii criminalistice sunt abordate în mod diferit

în literatura de specialitate, inclusiv problemele legate de obiectul tacticii

criminalistice, de conţinutul ei.

Astfel, A. N. Vasiliev califică tactica criminalistică (de anchetă) ca parte a

criminalisticii, care constituie un sistem de procedee tactice, elaborate pe baza

unor ştiinţe speciale, mai ales, a logicii, psihologiei, organizării ştiinţifice a

muncii, precum şi pe baza generalizării practicii de anchetă, folosite la

cercetarea infracţiunilor în scopurile culegerii eficiente de dovezi în

conformitate cu normele legii de procedură penală1.

De altă părere este R. S. Belkin, care consideră că această parte a

criminalisticii încorporează nu numai procedeele tactice, ci şi sistemul de teze 1 Vezi: А.Н. Васильев. Следственная тактика. - Москва, 1976, с. 32; Криминалистика. Под ред. А.Н. Васильева. - Москва, 1980, с. 234; А.Н. Васильев, В.П. Яблоков. Предмет, система и теоретические основы криминалистики. - Москва, 1984, с. 40.

11

ştiinţifice generale, care contribuie la elaborarea procedeelor corespunzătoare. În

opinia lui, sfera de acţiune a tezelor şi procedeelor indicate se extinde nu numai

asupra anchetei penale preliminare, ci şi asupra celei judiciare. În această ordine

de idei, precum şi în scopul asigurării uniformităţii în abordarea soluţionării

problemei, Belkin, printre primii savanţi din domeniu, a propus denumirea

compartimentului respectiv tactică criminalistică, şi nu de anchetă1. Anume o

atare interpretare a întrunit mai mulţi adepţi, inclusiv şi autorul acestei lucrări.

Este cunoscut faptul că procedeele tacticii criminalistice se folosesc

eficient nu numai în activitatea organelor de urmărire penală, ci şi a celor

judiciare, precum şi în activitatea operativă-investigativă a organelor MAI, SIS

etc.

În abordarea problemei privind obiectul tacticii criminalistice e necesar să

se pornească, în primul rând, de la premisa conform căreia compartimentul dat

al ştiinţei criminalistice are un caracter deosebit. După cum se ştie, el a apărut şi

s-a format în legătură cu necesitatea elaborării ştiinţifice a procedeelor tactice,

menite să contribuie la eficientizarea activităţii organelor care efectuează nu

numai investigaţiile preliminare ale infracţiunilor, ci şi descoperirea, cercetarea

şi prevenirea lor. Totuşi legătura strânsă cu activitatea organelor de urmărire

penală rămâne trăsătura determinantă a tacticii criminalistice.

De remarcat că în procesul dezvoltării tactica criminalistică, în afară de

elaborarea procedeelor tactice generale şi concrete, s-a ocupat de elaborarea şi

formularea recomandărilor de ordin general, care au fost denumite teze tactice

generale. Aceste teze generale, deopotrivă cu procedeele tactice, constituie o

parte integrantă a obiectului tacticii criminalistice. Din aceste considerente, în

opinia noastră, A.N. Vasiliev, vorbind numai despre procedeele tactice,

îngustează în mod esenţial şi neîntemeiat obiectul tacticii criminalistice.2

Oarecum mai amplu interpretează această problemă R. S. Belkin, care

consideră că sfera de acţiune a principiilor şi procedeelor generale, elaborate de 1 Vezi, de exemplu: Криминалистика. Том. II. Под ред. Р.С. Белкина и И.М. Лузгина. – Москва, 1980, с. 5; Криминалистика. Под ред. Р.С. Белкина.- Москва, Изд. Юрид. лит., 1986, с. 6.2 Vezi: А.Н. Васильев. – Следственная тактика, Москва, 1976, с. 7.

12

tactica criminalistică, se extinde nu numai asupra anchetei penale, ci şi asupra

anchetei judiciare.1

După cum demonstrează analiza practicii judiciare, întreaga activitate

judiciară, ca şi activitatea organelor de urmărire penală, realmente are aspectele

sale tactice. În procesul realizării acestei activităţi nu sunt excluse problemele

legate de organizarea cercetării infracţiunilor şi de planificarea şi aplicarea

anumitor procedee tactice la efectuarea unor acţiuni de urmărire penală,

orientate spre depistarea şi examinarea probelor. Principiile şi procedeele tactice

amintite se folosesc cu succes şi în activitatea operativ-investigativă a organelor

de interne, ale securităţii etc.

Totuşi, examinarea acestor probleme nu şi-a ocupat, deocamdată, locul

cuvenit în ştiinţa criminalistică, nu a adus la formularea unui sistem de principii

şi procedee pentru fiecare din domeniile citate – de activitate de urmărire penală

şi cea operativ-investigativă. De aceea, despre includerea lor în obiectul tacticii

criminalistice se poate vorbi numai cu o anumită rezervă în plan de perspectivă.

Un loc deosebit în tactica criminalistică ocupă recomandările referitor la

efectuarea măsurilor de investigaţie operativă legate de cercetarea şi

descoperirea infracţiunii concrete. Determinând conţinutul recomandărilor

tactice ce se referă la utilizarea măsurilor de investigaţie operativă la cercetarea

şi descoperirea infracţiunii, tactica criminalistică se bazează pe următoarele:

– măsurile de investigaţie operativă nu constituie o activitate

procesuală, de aceea rezultatele obţinute nu pot fi folosite nemijlocit

la probarea anumitor circumstanţe în legătură cu un caz concret;

– în corelaţie cu actele de urmărire penală măsurile de investigaţie

operativă joacă un rol secundar (ajutător) şi pot asigura, mai întâi,

elaborarea versiunilor asupra cazului constatat, planificarea cercetării

infracţiunii, apoi pregătirea şi efectuarea calitativă a anumitor acţiuni

procesuale;

1 Vezi: Криминалистика. Под ред. Р.С. Белкина. – Москва, Изд. Юрид. лит., 1986, с. 8.

13

– ca obiect al tacticii criminalistice poate servi numai acea activitate de

investigaţie operativă, care este legată nemijlocit de cercetarea

infracţiunii concrete.

În ceea ce priveşte tactica activităţii de urmărire penală şi operativ-

investigative a organelor de interne şi ale securităţii, aceasta, după cum se ştie,

constituie obiectul unor discipline ştiinţifice speciale.

Aceasta, bineînţeles, nu exclude folosirea, la necesitate, în procesul

activităţii de urmărire penală sau operativ-investigative a procedeelor şi

principiilor generale, elaborate de tactica criminalistică, ţinându-se cont, desigur,

de particularităţile lor.

Noţiunea de tactică, după cum se ştie, se foloseşte şi în alte domenii ale

activităţii umane. Mai întâi, ea vizează compartimentul artei militare, care

cuprinde arta de a pregăti şi de a purta lupta, precum şi ştiinţa despre luptă (în

traducere din limba greacă “tactica” – arta formaţiei armate) ca totalitatea

mijloacelor şi procedeelor pentru atingerea scopului propus1.

Astfel, în primele două cazuri acest termen se aplică la caracterizarea unor

relaţii dintre oameni, în care există elemente de opunere, rivalitate, concurenţă,

la ducerea unei lupte politice, ideologice şi sportive.

Situaţii analoage, legate de învingerea rezistenţei persoanelor cointeresate,

se întâlnesc şi în timpul cercetării infracţiunilor, de exemplu, la reţinerea

persoanei care încearcă să se ascundă de organele de urmărire penală şi de

judecată, la executarea percheziţiei, la interogarea unei persoane care tăinuieşte

informaţia cunoscută ei etc. După părerea noastră, însă, acesta nu poate fi temei

pentru concluzia că tactica există numai acolo şi atunci unde şi când există

elemente de luptă, împotrivire deschisă. Aşa ceva poate exista şi în mod mascat,

presupune necoincidenţa intereselor infractorilor şi ale organelor de urmărire

penală şi judiciare.

§ 2. Principiile tacticii criminalistice1 С.И. Ожегов. Словарь русского языка. - Москва, 1978, с. 724.

14

O societate modernă trebuie şi poate exista în aşa mod ca drepturile şi

libertăţile membrilor săi nu doar să fie consfinţite în Constituţie şi alte legi, dar

să se realizeze realmente, în primul rând, prin activitatea tuturor organelor

statului, îndeosebi a celor de drept. Respectarea acestor cerinţe impune stringent

stabilirea unor reguli de conduită într-un cadru legal bine determinat, cum este

activitatea de urmărire penală şi care configurează conţinutul tacticii

criminalistice.

Pe parcursul evoluţiei ştiinţei criminalistice aceste reguli s-au dezvoltat şi

s-au transformat în principii de bază nu numai ale tacticii, dar şi ale metodicii

criminalistice, devenind nişte principii ramurale1. Ele servesc drept temei al unui

raţionament, al unui mod de acţiune atât la pregătirea şi efectuarea diferitelor

activităţi de tactică criminalistică, cât şi la cercetarea oricărui caz infracţional.

Călăuzindu-se de toate acele principii ale procedurii penale, care sunt

prevăzute în Codul respectiv, tactica criminalistică a elaborat şi unele principii

specifice pregătirii şi efectuării diverselor activităţi de urmărire penală. Ele în

nici un caz nu contravin dispoziţiilor procesual-penale, dar nici nu sunt stipulate

direct în actele normative şi decurg şi din normele deontologice ale urmăririi

penale fără de care realizarea scopului tacticii criminalistice, în principiu, nu

este posibilă. Acestea sunt:

principiul operativităţii;

principiul obiectivităţii;

principiul fermităţii;

principiul necesităţii şi oportunităţii;

principiul planificării;

principiul conspirativităţii;

principiul flexibilităţii;

principiul ştiinţific.

1 Autorul împărtăşeşte opinia dlui Iu. Mărgineanu referitoare la clasificarea principiilor procedurii penale în Republica Moldova în două grupe: generale şi ramurale. Cele dintâi mai sunt numite fundamentale sau constituţionale. Ramurale sunt principiile proprii unei anumite ramuri de drept (Vezi: Mărgineanu Iu., Principiile procedurii penale în Republica Moldova. Autoreferat al tezei de doctor în drept.- Chişinău, 2003, p. 6).

15

Toate aceste principii, având un caracter de ramură, se condiţionează

reciproc şi se armonizează cu principiile procedurii penale, completându-le pe

acestea din urmă.

Orice persoană, cetăţean al ţării, cetăţean străin sau apatrid beneficiază pe

teritoriul Republicii Moldova de toate garanţiile judiciare fundamentale. Nimeni

nu poate fi nevoit să răspundă pentru o faptă pe care nu a comis-o, iar cel ce a

săvârşit o faptă prejudiciabilă are dreptul la un proces uman, echitabil,

respectându-se toate principiile procesului penal şi ale criminalisticii.

§ 3. Structura şi conţinutul tacticii criminalistice

În aspectul său actual, tactica criminalistică cuprinde două grupuri de teze

şi procedee tactice: tezele şi procedeele menite să contribuie la eficacitatea

urmăririi penale în întregime şi procedeele referitoare la unele acţiuni de

urmărire penală aparte. Această clasificare ne permite să distingem în cadrul

tacticii criminalistice două compartimente aflate în interconexiune: tezele

generale ale tacticii criminalistice şi tactica efectuării unor acţiuni de urmărire

penală aparte.

Examinând problema în cauză, unii autori vorbesc despre partea generală

şi despre cea specială a tacticii (A.N. Vasiliev, M.P. Şalamov)1 sau despre tezele

generale ale tacticii şi tactica unor acţiuni de anchetă (A.I. Vinberg, G.G.

Zuikov)2.

În opinia noastră, denumirile compartimentelor respective “Tezele

generale ale tacticii criminalistice” şi “Tactica unor acţiuni de urmărire penală”

sunt cele mai exacte.

În primul rând, ceea ce se referă la prima parte a tacticii criminalistice nu

numai că serveşte drept bază pentru cea de-a doua parte, dar are şi o importanţă

de sine stătătoare.1 Васильев А.Н. Следственная тактика. Москва, 1976, с. 8-9; Криминалистика / Под ред. С.П. Митричева и М.П. Шаламова. – Москва: Юрид. лит., 1966, с. 11.2 Криминалистика. Том II, часть III. Криминалистическая тактика. Под ред. проф. Р.С. Белкина и доц. Г.Г. Зуйкова. – Москва, 1970, с. 8; Винберг А.И. О научных основах криминалистической тактики // Правоведение, Москва, 1965, №3, с. 78.

16

În al doilea rând, denumirea “ Tezele generale ale tacticii criminalistice” e

mai reuşită din punctul de vedere al asigurării unităţii de terminologie cu alte

domenii ştiinţifice, care operează cu noţiunea de tactică. Anume o asemenea

terminologie se aplică, în special, în domeniul artei militare, unde se obişnuieşte

a deosebi tactica generală de tactica unor acţiuni aparte.

În al treilea rând, trebuie să se ţină cont de faptul că activitatea organelor

de urmărire penală, orientată spre soluţionarea sarcinilor cercetării cauzelor

penale, include nu numai acţiunile de urmărire penală, ci şi pe cele de

investigaţie operativă, de căutare.

Din ce se constituie structura diverselor părţi ale tacticii criminalistice?

Problema privind tactica unor acţiuni de urmărire penală şi de investigaţie

operativă este tratată în literatura criminalistică, în fond, în mod identic. Ea

cuprinde tezele şi procedeele ştiinţifice generale, care sunt destinate să asigure

eficacitatea unor acţiuni de urmărire penală aparte, prevăzute de legea de

procedură penală, precum şi a unor măsuri de investigaţie operativă.

În mod identic de asemenea este soluţionată activitatea de pregătire,

efectuare şi documentare a rezultatelor acţiunilor de urmărire penală.

În ceea ce priveşte structura şi conţinutul tezelor generale ale tacticii

criminalistice, deocamdată, nu există un punct de vedere unic.

La soluţionarea problemei privind structura şi conţinutul tezelor generale

ale tacticii criminalistice trebuie de pornit de la premisa că ele, ca şi tactica

criminalistică în întregime, nu există pentru sine stătător, ci sunt menite să

servească activitatea organelor de urmărire penală, orientată spre soluţionarea

sarcinilor procedurii penale. În virtutea acestui fapt, tezele şi recomandările

ştiinţifice, ce constituie obiectul şi structura tezelor generale ale tacticii

criminalistice, trebuie să fie examinate într-o strânsă legătură cu structura

generală a activităţii organelor de urmărire penală.

În conformitate cu sarcinile ce stau în faţa organelor de urmărire penală,

în activitatea lor se evidenţiază, în primul rând, măsurile orientate spre depistare

17

infracţiunilor, obţinerea pe parcursul cercetărilor a informaţiei ce ţine de

infracţiunea comisă, vinovăţia persoanei atrase la răspundere penală şi de alte

circumstanţe, ce au importanţă pentru soluţionarea corectă a cauzei, informaţie

care ar corespunde în întregime realităţii, adică activităţii de cunoaştere.

Succesul acestei activităţi serveşte drept bază pentru soluţionarea eficientă de

către organele de urmărire penală a tuturor celorlalte sarcini ce stau în faţa lor.

Aceasta, totodată, nu e unica direcţie în activitatea organelor de urmărire

penală. Un loc important în activitatea lor îi revine activităţii orientate spre

prevenirea şi stârpirea criminalităţii, educarea cetăţenilor în spiritul executării

ferme a legilor în vigoare şi al respectării normelor de convieţuire umană.

Examinând problema ce vizează structura tacticii criminalistice şi

determinarea componenţilor ei esenţiali, trebuie de ţinut cont şi de faptul că

fiecare dintre genurile de activitate ale organelor de urmărire penală are un

anumit sistem interior, aspect logic şi practic, substanţial şi organizatoric. Toate

acestea nu pot să nu influenţeze asupra structurii tacticii criminalistice şi a

rolului ei la cercetarea infracţiunilor.

În conformitate cu aceasta, primul compartiment al cursului de tactică

criminalistică se vede în următoarea structură şi prevede studierea anumitor

teme de bază, care după părerea noastră constituie tezele generale ale tacticii

criminalistice:

a) Rolul şi locul tacticii criminalistice în cercetarea şi combaterea

infracţiunilor.

Tactica criminalistică, după cum se ştie, este ramura criminalisticii, care

cuprinde sistemul de teze şi recomandări ştiinţifice privind organizarea şi

realizarea cercetării unor fapte infracţionale. Tezele şi recomandările ştiinţifice

prezintă un sistem de procedee tactice optime, condiţionate, în mare măsură, de

particularităţile procedurale ale acţiunilor de urmărire penală şi de situaţiile de

urmărire concrete.

b) Situaţiile de urmărire penală.

18

Una din particularităţile cercetării infracţiunilor, după cum se ştie, este

faptul că avem de-a face, în fond, cu cunoaşterea unor fenomene ce au avut loc

în trecut şi consecinţele cărora sunt fixate de organele de urmărire penală. Din

acest motiv, principalele fapte şi împrejurări, ce trebuiesc stabilite în procesul

urmăririi penale, nu pot fi sesizate de către ofiţerul de urmărire penală în mod

nemijlocit. Stabilirea adevărului constituie în acest caz rezultatul unei munci

îndelungate şi migăloase, legate de culegerea, verificarea şi estimarea probelor

judiciare. Acest fapt influenţează şi asupra sistemului activităţii de cunoaştere a

ofiţerului de urmărire penală, care decurge ca un proces de trecere de la

probabilitate la veridicitate. Pe baza unui anumit ansamblu de prime date

factologice despre evenimentul sau fapta care conţin indiciile unei infracţiuni se

iscă o cunoaştere, la început probabilă, despre examinarea situaţiei concrete,

cunoaştere ce se formulează sub forma unor versiuni de urmărire penală. Pe

parcursul cercetărilor unele dintre aceste versiuni emise iniţial decad, iar altele

se precizează şi se completează; uneori apar noi versiuni, până când toate

circumstanţele procesului penal nu vor fi elucidate cu o suficientă plenitudine şi

exactitate.

c) Versiunile de urmărire penală. Versiunea ca rezultat al unui

complex proces de gândire, constituie o presupunere verosimilă referitor la

fapta, actul, care a avut loc, persoanele implicate şi mijloacele utilizate la

atingerea scopului infracţional. La baza versiunilor totdeauna se află elementele

de fapt, acumulate de ofiţerul de urmărire penală cum la cercetarea la faţa

locului aşa şi în rezultatul realizării altor acţiuni de urmărire penală. După cum

corect menţionează şi A. Ciopraga temei suficient pentru elaborarea unei

versiuni poate constitui chiar şi un singur fapt, dacă acesta poate sta la baza unei

explicaţii probabile1.

d) Organizarea urmăririi penale.

Pentru soluţionarea reuşită a sarcinilor cercetării o mare importanţă o are

atât conţinutul activităţii, adică activitatea orientată direct spre realizarea 1 A. Ciopraga. Criminalistica. Tratat de tactică, Iaşi, 1996, p. 22.

19

sarcinilor ce stau în faţa organelor MAI, SIS, cât şi activitatea concretă

organizatorică a organelor de urmărire penală.

Baza logică a organizării urmăririi penale o constituie datele faptice

obţinute în cazul concret. Se ştie că asupra cercetării vor putea influenţa pozitiv

rezultatele acţiunilor iniţiale de urmărire penală. Dacă de la început va fi

asigurată organizarea corespunzătoare a activităţii practice în vederea realizării

sarcinilor trasate de organele speciale şi de drept, neapărat se va atinge eficienţa

maximă a muncii ofiţerului de urmărire penală sau a grupului de ofiţeri în

procesul urmăririi penale, precum şi eficacitatea interacţiunii lor cu alte organe

şi persoane la cercetarea infracţiunilor.

e) Planificarea urmăririi penale.

Pe baza cunoaşterii situaţiilor reale de urmărire penală se elaborează

versiunile posibile întru stabilirea adevărului pe cauza cercetată. Apoi, reeşind

din versiunile elaborate se planifică urmărirea penală şi se realizează activitatea

necesară (acţiunile de urmărire penală şi măsurile operative de investigaţie).

Planificarea asigură baza ştiinţifică a urmăririi penale şi determină direcţia

de cercetare de la bun început. Ea evită pierderile inutile de timp, mobilizează

potenţialul profesional al ofiţerului de urmărire penală şi specialiştilor respectivi

la cercetarea operativă, deplină şi obiectivă a infracţiunei înregistrate.

f) Interacţiunea în procesul urmăririi penale.

Soluţionarea sarcinilor urmăririi penale necesită folosirea nu numai a

mijloacelor procedurale, ci şi a diferitelor măsuri operativ-investigative, legate

de aplicarea forţelor şi mijloacelor operative. De elaborarea tacticii operativ-

investigative a activităţii organelor MAI şi ale SIS se ocupă disciplinele

ştiinţifice speciale, care examinează activitatea operativă. Totodată, există un

important ciclu de probleme, studierea cărora se cuvine să o raportăm la tezele

generale a cercetării infracţiunilor, deoarece ele sunt legate de activitatea

ofiţerului de urmărire penală şi au un caracter general (problemele cu privire la

rolul mijloacelor de investigare operativă în cercetarea infracţiunilor complicate

20

şi periculoase, procedeele de efectuare a supravegherii operative în cameră a

persoanelor suspectate şi a acuzaţilor, în întrebuinţarea informaţiei operative în

procesul cercetării penale ş. a.).

g) Acţiunile de urmărire penală.

Urmărirea penală constituie un complicat proces de activităţi procesuale şi

tactice. În urma acestora se obţin diverse date faptice, se depistează obiecte care

au fost utilizate de infractor sau au fost acaparate de el în urma activităţii ilicite

etc. Toate acestea îşi pierd valoarea probantă în caz că n-au fost obţinute pe

dosar în urma unei anume acţiuni de urmărire penală.

În cea de-a doua parte a tacticii criminalistice se examinează tactica

anumitor acţiuni de urmărire penală cum ar fi: tactica reţinerii; tactica cercetării

la faţa locului şi a examinării obiectelor, documentelor; tactica percheziţiei şi a

ridicării de obiecte şi documente; tactica interogării şi a confruntării; tactica

prezentării spre recunoaştere; tactica reconstituirii faptei; tactica experimentului

etc. Însă ca problemă, teză generală acţiunile de urmărire penală nu s-au

reflectat. După părerea noastră ar fi util o astfel de propunere.

Indicii tacticii criminalistice constituie conţinutul ei. Semnalmentele

tacticii criminalistice îşi găsesc expresia în următoarele aspecte:

- tactica criminalistică se formează în cadrul legii de procedură penală,

procedeele ei nu trebuie să vină în contradicţie cu legislaţia în vigoare, trebuie să

corespundă omeniei şi umanităţii;

- aceasta nu e un simplu complex de procedee şi recomandări, ci un

sistem fundamentat ştiinţific şi verificat în practică de procedee raţionale şi

eficiente, unite după obiective în grupurile corespunzătoare;

- ea se formează ca rezultat al generalizării de către ştiinţa criminalistică a

practicii înaintate de urmărire penală şi a utilizării active a tezelor

corespunzătoare ale altor ştiinţe;

21

- acest compartiment al ştiinţei e strâns legat de introducerea în

criminalistică, tehnica criminalistică şi metodica cercetării unor genuri de

infracţiuni.

În procesul cercetării, ofiţerul de urmărire penală exercită un şir de

activităţi tehnico-organizatorice care se aseamănă mult cu acţiunile de urmărire

penală şi asigură succesul în cercetare. De aceste activităţi ţin, de exemplu,

numirea reviziilor, organizarea cercetărilor, pregătirea activităţilor complicate de

urmărire penală, realizarea acţiunilor privind prevenirea infracţiunilor.

Elaborarea tacticii acestor activităţi, la fel, ţine de obiectul tacticii criminalistice.

§ 4. Importanţa tacticii criminalistice în soluţionarea problemelor urmăririi

penale şi în activitatea operativă de investigaţie

Examinarea obiectului, structurii şi a conţinutului tacticii criminalistice ne

permite să tragem concluzia despre importanţa excepţională a principiilor şi

procedeelor ştiinţifice, elaborate de compartimentul dat al criminalisticii, atât

pentru ştiinţa propriu-zisă, cât şi pentru activitatea practică a organelor de

urmărire penală, judiciare şi speciale. Această importanţă este determinată de

următoarele circumstanţe esenţiale.

În primul rând, studiind legităţile activităţii de cercetare a infracţiunilor,

tactica criminalistică asigură baza ştiinţifică necesară pentru soluţionarea

sarcinilor vizând depistarea, cercetarea, descoperirea şi prevenirea infracţiunilor

de către organele de urmărire penală şi operative ale MAI, SIS etc.

În al doilea rând, înarmând lucrătorii organelor speciale şi de drept cu un

sistem fundamentat ştiinţific, bine gândit, de procedee de cercetare, descoperire

şi prevenire a infracţiunilor înregistrate, tactica criminalistică contribuie şi la

eficacitatea activităţii operative de investigare – la depistarea, cercetarea acestor

infracţiuni până la pornirea urmăririi penale.

22

În al treilea rând, folosind la elaborarea procedeelor ştiinţifice de cercetare

şi descoperire a infracţiunilor cele mai actuale cuceriri într-o serie de alte

domenii ale cunoaşterii ştiinţifice, tactica criminalistică asigură perfecţionarea

continuă a activităţii subdiviziunilor operative şi de urmărire penală în

combaterea criminalităţii.

În al patrulea rând, elaborând recomandări în vederea efectuării activităţii,

legate de curmarea, cercetarea şi descoperirea infracţiunilor, tactica

criminalistică contribuie la sporirea eficacităţii şi perfecţionării ulterioare a

direcţiilor respective ale activităţii organelor speciale şi de drept.

Totodată, trebuie să accentuăm faptul că utilizarea datelor ştiinţifice, care

constituie obiectul şi conţinutul tacticii criminalistice, are o mare importanţă atât

pentru subdiviziunile de urmărire penală, cât şi pentru cele operative.

Direcţia principală a folosirii în activitatea subdiviziunilor operative a

tezelor, procedeelor, operaţiilor, combinaţiilor tactice respective ale tacticii

criminalistice este, indiscutabil, utilizarea lor de către lucrătorii operativi la

cercetarea cauzelor penale, precum şi la îndeplinirea de către ei a misiunilor

organelor de urmărire penală de efectuare a unor acţiuni procedurale sau de

investigaţie operativă, la acordarea unui sprijin organului de urmărire penală.

Importanţa utilizării în activitatea subdiviziunilor operative a tezelor,

procedeelor, operaţiunilor, combinaţiilor tactice, elaborate de tactica

criminalistică, constă în folosirea lor activă în activitatea operativ-investigativă a

organelor de interne şi ale securităţii naţionale, activitate privind depistarea,

cercetarea, descoperirea şi prevenirea infracţiunilor.

După cum s-a menţionat deja, un loc important în tactica criminalistică îl

ocupă problemele utilizării la cercetarea infracţiunilor deosebit de complicate şi

periculoase a forţelor, mijloacelor şi datelor operativ-investigative, obţinute pe

cale operativă, precum şi problemele organizării interacţiunii subdiviziunilor de

urmărire penală şi celor operative ale organelor MAI, SIS. Nu numai organele

de urmărire penală, ci şi lucrătorii operativi trebuie să cunoască bine tezele

23

generale, procedeele corespunzătoare elaborate de tactica criminalistică şi să le

ia în consideraţie.

O semnificaţie generală o au, de asemenea, tezele şi procedeele ştiinţifice,

elaborate de tactica criminalistică, referitoare la unele acţiuni de constatare: la

urmărirea infractorului după urmele lăsate (urme fierbinţi), stabilirea martorilor,

la ridicarea corpurilor delicte, urmelor mirosurilor ş. a. Acţiunile de constatare

respective pot fi realizate atât de organele de stat abilitate cu funcţii de control

(art.273 CPP RM), cât şi de către lucrătorii operativi – persoane cărora li se

porunceşte de a îndeplini sarcinile ofiţerului de urmărire penală. Totodată, ele se

efectuează adeseori încă până la intentarea dosarelor penale. În toate aceste

cazuri, pentru a asigura eficienţa urmăririi penale corespunzătoare, este necesar

a cunoaşte şi a utiliza tezele generale şi procedeele tactice elaborate de tactica

criminalistică.

Este necesar de luat în consideraţie şi faptul că unele genuri de activitate,

unele tipuri de acţiuni, care constituie conţinutul urmăririi penale, au anumite

analogii în activitatea organelor de urmărire penală şi operativ-investigativ. Atât

în primul, cât şi în cel de al doilea caz este vorba despre elaborarea versiunilor şi

planificarea activităţii de cercetare, organizarea urmăririi penale şi interacţiunea

cu diferiţi reprezentanţi, reţinerea persoanei suspectate, percheziţia corporală,

audierea martorilor, interogarea bănuitului. De asemenea, coincid măsurile

administrative ale subdiviziunilor operative, cum ar fi: reţinerea administrativă,

controlul personal, controlul lucrurilor, chestionarea cetăţenilor, precum şi

examinarea în procesul urmăririi penale şi cea operativă etc. Aceasta presupune

folosirea activă a tezelor şi procedeelor, elaborate de tactica criminalistică, în

cercetarea, în primul rând, a infracţiunilor complicate şi periculoase şi în

efectuarea acţiunilor analoage după conţinutul lor tactic, executate în procesul

activităţii operative de investigaţie a organelor de interne şi ale securităţii.

24

Datele respective trebuie să fie permanent luate în consideraţie şi folosite

la modul cuvenit în cercetarea practică a problemelor activităţii operative a

organelor MAI, SIS şi ale altora.

O importanţă tot mai mare în tactica criminalistică o au procedeele şi

regulile referitoare la aplicarea în procesul cercetării a mijloacelor tehnico-

ştiinţifice şi a cunoştinţelor speciale atât în procesul activităţii de urmărire

penală, cât şi operativ de investigaţie.

25

Capitolul 2: Situaţiile de urmărire penală

P L A N

1. Noţiunea şi factorii ce formează situaţiile de urmărire penală.

2. Clasificarea şi importanţa situaţiilor de urmărire penală.

B I B L I O G R A F I E

11.Tratat de tactică criminalistică. Colectiv de autori, Bucureşti, 1992.

12.Tactica criminalistică. Manual, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1989.

13.Ciopraga Aurel. Criminalistica. Manual, Iaşi, 1996.

14.Stancu Emilian. Tratat de criminalistică, Bucureşti, 2002.

15.Doraş Simion. Criminalistica, v. II – Elemente de tactică. Chişinău,

1999.

16.Аверьянова Т.В., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская Е.Р.

Криминалистика. Учебник для вузов. - Москва: Изд-во НОРМА|

2001.

17.Криминалистика. Учебник. Под ред. А.Г. Филиппова. Москва,

2000.

18.Яблоков Н.П. Криминалистика.. Москва, Изд-во группы НОРМА-

ИНФРА, 2000.

19.Образцов В.А., Танасевич В.Г. Понятие и значение следственных

ситуаций//Советское государство и право, 1979, № 8.

20.Селиванов Н.А. Криминалистические характеристики

преступлений и следственные ситуации в методике расследования

// Соц. Законность, 1977, № 2.

21. Драпкин Л.Я. Основы теории следственных ситуаций.

Свердловск, 1987.

22. Белкин Р.С. Курс советской криминалистики, т. 3, Москва,, 1979.

26

23. Волчецкая Т.С. Криминалистическая ситуалогия//Под ред.

Н.П.Яблокова, Калиниград, 1997.

§ 1. Noţiunea şi factorii ce formează situaţiile de urmărire penală

Pe parcursul cercetării infracţiunilor, substituindu-se, completându-se

reciproc, apar stări diverse după caracterul lor complicat, analiza şi aprecierea

cărora permit reluarea unor decizii tactice, procedurale şi organizatorice optime,

selectarea mijloacelor, procedeelor şi metodelor respective pentru cercetarea

ulterioară. Starea care se creează la un anumit moment al cercetării este numită

în criminalistică situaţie de urmărire penală. Această categorie relativ nouă este

un obiect al discuţiilor, începând cu explicarea noţiunii şi terminând cu

justificarea locului ei în ştiinţa criminalistică, îndeosebi în tactică.

Situativitatea tacticii de urmărire penală trezeşte discuţii în literatura

criminalistică. Totodată, problema privind situaţia de urmărire penală, factorii

concreţi care o determină şi rolul ei în criminalistică nu este soluţionată până la

sfârşit. Apărută în anii ‘70-80 ai secolului trecut, noţiunea de situaţie de urmărire

penală şi-a găsit locul ei tactica criminalistică.

Astfel, R.S. Belkin, referindu-se la problema dată, scrie că situaţia de

urmărire penală trebuie să fie examinată ca un ansamblu de condiţii, în care se

realizează în prezent cercetările. Opinii identice împărtăşesc I.F. Gherasimov;

V.V. Klocikov şi o serie de alţi criminalişti1.

Modul general de abordare a acestei probleme, caracteristic pentru

punctul de vedere dat, definirea situaţiei de urmărire penală drept o totalitate de

factori obiectivi, care condiţionează o anumită ordine, condiţii şi un mod de

acţiune a organului de urmărire penală la cercetarea unei cauze prejudiciabile, ni

se pare absolut corect.1 Vezi: Следственная ситуация. Сборник статей. – М., 1985.

27

Analizând factorii corespunzători, diferiţi autori îi caracterizează în mod

diferit, unii dintre ei (de exemplu, V.K. Gavlo) reduc problema la o totalitate de

date reale, care au importanţă pentru procesul penal.

Opinia altor specialişti diferă. De exemplu, L. Drapkin consideră că

situaţia de urmărire penală trebuie examinată ca un model dinamic imaginar,

care reflectă starea sau situaţia informaţional-logică, tactico-psihologică, tactico-

administrativă şi organizatorică, ce s-a format în legătură cu acţiunea penală1.

Suntem de părerea că abordându-se astfel soluţionarea problemei, se

estompează caracterul obiectiv, realitatea situaţiilor de urmărire penală, se poate

ajunge la ideea greşită că ele există numai în conştiinţa ofiţerului de urmărire

penală, cu toate consecinţele negative ce rezultă de aici.

Totodată, dacă R. Belkin menţionează în această ordine de idei situaţia ce

s-a creat într-un anumit moment al cercetărilor, poate fi întâlnită şi o abordare în

care noţiunea de situaţie de urmărire penală e legată de o anumită etapă a

cercetărilor. E puţin probabilă justeţea acestei situaţii. Situaţia de urmărire

penală e o categorie dinamică, aflată în continuă modificare şi poate fi fixată

numai pentru un moment oarecare2.

Situaţia de urmărire penală, în opinia noastră, în orice cauză este foarte

flexibilă şi se poate schimba de nenumărate ori pe zi, în funcţie de probele

acumulate, condiţiile în care activează ofiţerul de urmărire penală, acţiunile

bănuiţilor, învinuiţilor etc.

Deşi problema situaţiilor de urmărire penală s-a discutat timp îndelungat

în criminalistică, trebuie de menţionat că până în prezent au mai rămas unele

aspecte care, în opinia T. Volceţki, sunt interpretate în mod diferit3. Autorul

susţine această părere şi îşi expune propria viziune pe marginea problemei

vizate.

1 Vezi: Драпкин Л.Я. Основы теории следственных ситуаций. – Свердловск, 1987, с. 17.2 Белкин Р.С. Криминалистика: проблемы, тенденции, перспективы. От теории к практике. – Москва, 1988, с. 91.3 Волчецкая Т.С. Криминалистическая ситуация. - Москва, 1997, с. 87.

28

Un aspect principial al problemei în cauză este formularea situaţiei de

urmărire penală. Referitor la aceasta există diverse opinii, uneori chiar diametral

opuse. De exemplu, unii autori (R. Belkin, V. Şikanov)1 includ în noţiunea de

situaţie de urmărire penală numai circumstanţele în care se cercetează cauza

penală. O astfel de noţiune a situaţiei de urmărire penală găsim şi în dicţionarul

criminalistic german2. Altă grupă de savanţi (A.Vasiliev, V.Gavlo)3 determină

situaţia de urmărire penală ca un ansamblu de informaţii ce reflectă starea

cercetării cauzei penale indiferent de circumstanţele şi condiţiile în care această

activitate are loc. Conform acestei opinii, situaţia de urmărire penală se prezintă

ca un mediu informaţional în care activează ofiţerul de urmărire penală,

procurorul. Însă, după cum menţionează T. Volceţki, situaţia de urmărire penală

nu poate fi redusă numai la caracteristica unui mediu informaţional4. Această

categorie trebuie să includă în mod obligatoriu diverse aspecte ale activităţii

ofiţerului de urmărire penală, altor subiecţi ai procesului de cercetare, precum şi

circumstanţele în care se desfăşoară activitatea nominalizată. Anume din aceste

considerente un număr impunător de savanţi susţin conceptul conform căruia

situaţia de urmărire penală reprezintă un ansamblu de informaţii cu caracter

metodologic, organizaţional, tactic, precum şi unele elemente circumstanţionale

în care se desfăşoară cercetarea cauzei penale (N. Iablokov, N. Selivanov, I.

Gerasimov şi alţii)5.

Situaţia de urmărire penală este o stare de lucru ce caracterizează procesul

de cercetare a cauzei penale, reflectă indiciile cantitative şi calitative ale acestei

1 Белкин Р.С. Lucrare citată, p. 87; Шиканов В.И. разработка теории тактических операции – важнейшее условие совершенствования методики расследования преступлений (общие положения). – Москва, 1976, с. 157.2 Криминалистический словарь. 2-ое изд. перераб. / Под ред. В. Бургхарда и др. – Москва, 1993, с. 43.3 Васильев А.Н. Проблемы методики расследования отдельных видов преступлений. – Москва. 1978, с. 31; Гавло В.К. Теоретические проблемы и практика применения методики расследования отдельных видов преступлений. – Томск, 1985, с. 379.4 Волчецкая Т.С. Lucrare citată, p. 88.5 Vezi: Яблоков Н.П. Криминалистическая характеристика преступления и типичные следственные ситуации как важные факторы разработки методики расследования преступлений // Вопросы борьбы с преступностью. М., 1979, вып. 30, с. 120; Селиванов Н.А. Типовые версии, следственные ситуации и их значение для расследования // Соц. законность. 1985, №7, с. 52-55; Герасимов И.Ф. Принципы построения методики раскрытия преступлений // Вопросы криминалистической методологии, тактики и методики расследования. М., 1973, с. 82.

29

activităţi la o etapă sau alta. Ea nu poate fi confundată cu caracteristica

criminalistică a infracţiunii şi are dreptul la existenţă ca o categorie de sine

stătătoare a ştiinţei criminalistice, în particular a tacticii criminalistice.

Prin situaţia de urmărire penală se poate de înţeles circumstanţele reale în

care acţionează organul de urmărire penală la un anumit moment al cercetării,

circumstanţe ce determină o anumită ordine şi mod de acţiune în scopul

realizării cu succes a sarcinilor trasate. Aceste circumstanţe reale sunt

determinate de un ansamblu de condiţii şi un volum de date probatorie

acumulate, care exercită sau sunt capabile să exercite o influenţă nemijlocită

asupra direcţiei, mersului şi rezultatelor cercetărilor.

La aceste condiţii trebuie raportat mai întâi de toate factorul

informaţional, adică volumul şi caracterul datelor reale constatate cu privire la

obiectul examinării. Au importanţă, de asemenea, conţinutul şi rezultatele

activităţii organelor de urmărire penală în perioada premergătoare (versiunile

verificate, rezultatele obţinute; persoana pasibilă de tragere la răspundere

penală; măsurile de reprimare aplicate faţă de ea etc.); particularităţile

personalităţii şi ale comportamentului bănuitului, învinuitului şi ale altor

persoane purtătoare de informaţie probantă. Pentru tactica unor acţiuni de

urmărire penală şi de investigaţie operativă o însemnătate esenţială o pot avea

timpul şi locul efectuării lor, mediul exterior, circumstanţele reale. Pot avea

importanţă şi alte circumstanţe.

Părţile componente, care constituie situaţia de urmărire penală, apar şi

există în limitele procesului de urmărire penală. Ele îşi găsesc reflectare în

documentele de procedură (procese-verbale, ordonanţe), materialele de

investigaţie operativă, în probele scrise şi cele de alt gen, redând legăturile

reciproce dintre persoane, obiecte, lucruri, fenomene, proprietăţi şi manifestări.

În combinare, părţile componente condiţionează, determină individualitatea

situaţiei de urmărire penală, apreciază rolul ei în desfăşurarea cercetării cazului.

Includerea în situaţia de urmărire penală a datelor privind componenţa

30

cantitativă şi calitativă a echipei de urmărire penală, a numărului dosarelor

penale aflate în instrumentare, asigurarea ofiţerului de urmărire penală cu

transport şi mijloace de legătură, existenţa legăturilor de comunicare între

secţiile de serviciu şi grupurile, echipele operative de urmărire penală la locurile

faptei şi alte date de acest gen nu reflectă starea procesului de cercetare în baza

acţiunii concrete. Asemenea date urmează a fi incluse în categoria

administrativă – împrejurările de urmărire penală părţile componente ale căreia

pot fi şi situaţiile de urmărire penală înregistrate în toate acţiunile penale în curs

de instrumentare.

Luând o decizie tactică, organul de urmărire penală ia în consideraţie nu

numai situaţia de urmărire penală, dar şi împrejurările de urmărire penală –

condiţiile externe ale procesului de cercetare. De exemplu, dacă se impune

efectuarea în regim de urgenţă a percheziţiei la locuinţa bănuitului, ţinând cont

de situaţia de urmărire penală, atunci poate căpăta importanţă asigurarea

ofiţerului de urmărire penală cu transport, ceea ce ar permite realizarea în mod

oportun a deciziei luate, deplasarea rapidă la locul percheziţiei şi obţinerea

reziltatelor, a probelor necesare.

Asupra formării situaţiei de urmărire penală influenţează două categorii

de factori: obiectivi şi subiectivi.

Factorii obiectivi reflectă starea în care se desfăşoară procesul de urmărire

penală şi care nu depinde de acţiunile persoanelor concrete. La categoria

factorilor obiectivi de bază se referă:

- etapele cercetării (iniţială, ulterioară, finală);

- sursele de informare asupra acţiunii penale;

- volumul şi gradul de autenticitate al informaţiei care există la un

moment dat;

- capacitatea corpurilor delicte şi altor probe de a păstra informaţia

inclusă în ele;

- mijloacele tehnico-ştiinţifice utilizate la cercetarea infracţiunilor;

31

- capacităţile mijloacelor tehnico-ştiinţifice disponibile şi metodele

de studiere a probelor;

- nivelul colaborării organului de urmărire penală cu organele

operative şi alţi reprezentanţi.

Factorii subiectivi derivă de la acţiunile organului de urmărire penală şi

comportamentul persoanelor implicate în cazul examinat. La numărul lor se

referă:

- calităţile obiective ale ofiţerului de urmărire penală (experienţa de

viaţă, iscusinţa profesională, priceperea de a analiza corect şi sub

toate aspectele diversitatea datelor faptice, care s-au acumulat la un

anumit moment în cercetarea acţiunii penale etc.);

- comportamentul persoanelor atrase la răspundere în baza dosarului

penal, precum şi a martorilor, a părţii vătămate.

La analiza situaţiei concrete ofiţerul de urmărire penală ce efectuează

cercetarea trebuie să ţină cont de toţi factorii ce determină formarea ei, dar

hotărâtori vor fi componenţii cu caracter informativ care, în primul rând,

predetermină direcţia şi conţinutul activităţii ulterioare. De exemplu, în cazul

când:

a) împrejurările de la locul faptei demonstrează posibilitatea urmăririi

„pe urme calde, proaspete”, atunci este necesar a organiza aceasta imediat;

b) datele despre amplasamentul presupus al celor sustrase necesită

percheziţie de urgenţă în câteva locuri;

c) reţinerea suspectului (bănuitului) asupra faptei determină necesitatea

interogării lui imediate.

În toate cazurile similare ofiţerul de urmărire penală, ţinând cont de

condiţiile împrejurărilor reale, dar în baza informaţiilor existente şi pentru

realizarea lor, va lua decizia cuvenită şi va determina ordinea respectivă pentru

acţiunile sale, care includ, de obicei:

32

1. Repartizarea optimală a forţelor şi modului de utilizare a lor în

vederea organizării urmăririi infractorilor „pe urme calde, proaspete”;

2. Ordonarea şi asigurarea efectuării concomitente a percheziţiilor în

câteva locuri;

3. Modificarea, redistribuirea planului urmăririi penale şi efectuarea

imediată a interogării suspectului reţinut asupra faptei sau delegarea cu această

misiune a altor persoane.

Astfel, situaţia de urmărire penală reflectă totalitatea datelor informative

şi circumstanţelor reale care determină acţiunea ce urmează să fie realizată şi

modul de realizare, iar toate condiţiile care însoţesc informaţiile prezente

caracterizează în fond posibilităţile în organizarea executării măsurilor necesare

(executanţii concreţi, forţele şi mijloacele necesare etc.).

În această ordine de idei, situaţia de urmărire penală poate fi prezentată

ca un cumul de date despre fapta infracţiunii şi circumstanţele ce caracterizează

împrejurările cercetării ei la etapa concretă, precum şi condiţionează selectarea

şi utilizarea mijloacelor şi metodelor de constatare a adevărului în această cauză.

Analiza şi evaluarea situaţiei de urmărire penală ne permite să considerăm

că ea contribuie la:

- elaborarea versiunilor de urmărire penală şi determinarea direcţiei

desfăşurării ulterioare a cercetării;

- determinarea îmbinării optime şi a succesiunii de efectuare a

activităţilor de urmărire penală, organizatorice şi a măsurilor de

investigaţie operativă;

- selectarea şi utilizarea celor mai utile procedee, recomandări,

combinaţii şi operaţii tactice;

- mobilizarea mijloacelor şi forţelor suplimentare, necesare pentru

descoperirea oportună a infracţiunii;

33

- determinarea celor mai justificate direcţii ale colaborării dintre

ofiţerul de urmărire penală şi organele de investigaţie operativă,

alte ministere, departamente şi instituţii;

- alegerea mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice, a modului

concret de utilizare a cunoştinţelor de specialitate la cercetarea

infracţiunii concrete;

- depistarea cauzelor, motivelor şi condiţiilor care au favorizat

comiterea infracţiunii etc.

34

§ 2. Clasificarea şi importanţa situaţiilor de urmărire penală

Cercetarea fiecărei infracţiuni se deosebeşte printr-un specific determinat

de circumstanţele şi de condiţiile concrete de realizare a activităţilor de urmărire

penală. Situaţiile care apar în momentul pornirii urmăririi penale şi, ulterior, pe

parcursul desfăşurării cercetării cauzei sunt determinate, după cum a fost

menţionat, de diverşi factori obiectivi şi subiectivi.

În activitatea practică a organelor de urmărire penală este raţional să se

distingă situaţiile de urmărire penală care caracterizează condiţiile efectuării

acestei activităţi în întregime, în complex şi cele de efectuare a acţiunilor de

urmărire penală sau de investigaţie operativă aparte.

În procesul de depistare şi cercetare a infracţiunii, ofiţerul de urmărire

penală se confruntă permanent cu diverse situaţii favorabile sau nefavorabile.

Conţinutul acestora este determinat de următoarele circumstanţe:

- existenţa informaţiei probante şi orientative referitoare la circumstanţele

care confirmă sau infirmă evenimentul infracţiunii; a datelor privind persoana

infractorului sau semnalmentele lui; a depoziţiilor martorilor, ale părţii vătămate

(plenitudinea şi veridicitatea lor); a depoziţiilor bănuiţilor, învinuiţilor; a

concluziilor experţilor etc.;

- volumul şi plenitudinea activităţii de urmărire penală şi de investigaţie

operativă desfăşurate în baza materialelor cazului cercetat;

- poziţia persoanelor participante la procesul cercetării cauzei, calităţile

lor psihologice, morale, volitive, fizice etc.; existenţa conflictelor între aceşti

participanţi sau efectuarea unor contraacţiuni din partea lor;

- timpul care s-a scurs din momentul pornirii urmăririi penale.

În raport cu volumul conţinutului, situaţiile de urmărire penală pot fi

divizate în generale şi particulare. Situaţia generală de urmărire penală

caracterizează evenimentul produs, starea cercetării în întregime şi se formează

la un anumit moment al ei în urma instrumentării unei complexităţi de acţiuni

organizatorice, de investigaţie operativă şi activităţi de urmărire penală.

35

Pe lângă situaţia generală de urmărire penală, care redă situaţia cercetării

în întregime, există şi situaţii specifice, particulare. Ele se creează pe parcursul

instrumentării unei activităţi concrete de urmărire penală, de exemplu, al

cercetării la faţa locului, interogării, al percheziţiei, prezentării pentru

recunoaştere etc. Situaţiile particulare de urmărire penală caracterizează, de

asemenea, starea efectuării de combinaţii şi operaţii tactice, de cercetare. Funcţia

de serviciu exercitată de situaţiile de urmărire penală particulare constă în faptul

că analiza lor permite organelor de urmărire penală să aleagă procedeele tactice

cele mai efective şi oportune pentru condiţiile date şi să administreze cele mai

complete şi veridice rezultate.

Situaţiile de urmărire penală se disting prin caracterul lor dinamic,

deoarece elementele lor componente se modifică permanent. Conţinutul concret

al situaţiei de urmărire penală la un anumit moment determină activitatea pentru

modificarea ei, realizarea măsurilor iniţiale, aduce la schimbarea calitativă a

situaţiei de urmărire penală, după care urmează aprecierea noii situaţii şi

activitatea pentru soluţionarea ei. Astfel se va proceda până nu se vor soluţiona

sau epuiza posibilităţile de soluţionare a sarcinilor cercetării infracţiunii. Luând

în consideraţie acest fapt, situaţiile de urmărire penală pot fi delimitate în situaţii

primare (iniţiale), intermediare şi finale.

Situaţiile primare (iniţiale) de urmărire penală corespund etapei iniţiale a

cercetării infracţiunilor, adică etapei de soluţionare a chestiunii cu privire la

pornirea urmăririi penale şi realizarea activităţilor urgente şi de neamânat, şi

măsurilor de investigaţie operativă. Situaţia iniţială poate fi stabilită la diferite

momente ale etapei respective de cercetare, de exemplu, la momentul

recepţionării înştiinţării despre infracţiunea comisă (până la începerea

instrumentării activităţilor de urmărire penală), la etapa realizării activităţilor

iniţiale şi de neamânat de urmărire penală, la aprecierea rezultatelor desfăşurării

lor. Situaţiile iniţiale de urmărire penală apar din momentul cercetării locului

faptei şi pornirii urmăririi penale. Apare fireasca întrebare: ce a fost până la

36

sosirea la faţa locului a ofiţerului de urmărire penală? Răspunsul este acesta: din

momentul săvârşirii infracţiunii şi până la cercetarea locului faptei a existat

situaţia criminală.

Situaţiile de urmărire penale intermediare se formează în legătură cu

descoperirea şi fixarea noilor surse de informaţii probante ce permit soluţionarea

unor sarcini particulare ale cercetării după punerea sub învinuire a infractorului

şi până la comunicarea lui despre terminarea cercetării.

Situaţiile de urmărire penală finale caracterizează starea şi rezultatele

cercetării efectuate, cu alte cuvinte, demonstrează cu ce s-au încheiat tentativele

de a soluţiona toate sarcinile (obiectivele) determinate de situaţiile iniţiale şi

intermediare formate în legătură cu cauza penală respectivă: instrumentarea e

finalizată şi dosarul poate fi trimis procurorului, instrumentarea e sistată ş.a.m.d.

Situaţiile de urmărire penală finale (la momentul dat) pot fi neterminate, de

exemplu, în cazul sistării cauzei penale. În momentul însă în care vor avea loc

anumite schimbări, adică vor fi descoperite surse suplimentare de informaţii,

apare o situaţie nouă şi în loc de cea finală se revine la situaţia de urmărire

penală intermediară, care determină noi acţiuni, serveşte drept temei pentru

planificarea cercetării suplimentare.

După cum se ştie, fiecare infracţiune are un caracter individual (specific)

şi irepetabil. Pornind de la aceasta, se deosebesc printr-un specific procesul

cercetării şi situaţiile ce se formează la diversele ei etape, fapt ce la rândul său

determină necesitatea unei abordări creatoare a cercetării, inadmisibilitatea

şablonului care uneori generează erori şi neglijenţe ireparabile. La repetarea

multiplă a infracţiunilor analoage apare posibilitatea de a depista acea ce este

caracteristic nu numai pentru un fenomen unic (izolat), dar şi pentru o grupă de

fenomene, cu alte cuvinte, de a stabili ceea ce se repetă, este comun şi specific

pentru multe obiecte şi fenomene – tipicul.

Atât în tactica criminalistică, cât şi în metodica de cercetare a unor genuri

de infracţiuni un rol important le revine situaţiilor tipice de urmărire penală.

37

Explicaţia rezidă în faptul că situaţia tipică de urmărire penală, fiind o abstracţie

ştiinţifică, are o importanţă majoră pentru elaborarea versiunilor, planificarea

practică, realizarea şi alte probleme importante ale tacticii şi metodicii

criminalistice. În baza analizei situaţiilor tipice de urmărire penală se elaborează

în special versiunile de urmărire penală, iar în baza acestora din urmă se

planifică procesul de cercetare a cazului prejudiciabil. Ulterior, în baza planului

respectiv, se organizează activitatea ofiţerului de urmărire penală sau a echipei

de urmărire.

Situaţiile tipice constituie începutul tacticii de urmărire penală şi al

metodicii de cercetare, care într-un mod mai complet corespund cerinţelor

actuale ale practicii de combatere a fenomenului infracţional. Evidenţierea

situaţiilor tipice de urmărire penală, care se formează la etapa iniţială al

cercetării, permite relevarea căilor şi direcţiilor tipice de efectuare a activităţii de

urmărire penală şi a cercetării în întregime, alcătuirea algoritmului activităţii

ofiţerului de urmărire penală pornind de la situaţia tipică cunoscută. Rolul de

serviciu al situaţiilor tipice de urmărire penală constă în faptul că în baza lor se

determină direcţia cercetării cazului, se elaborează, pe de o parte, versiunile

respective, iar pe de altă parte, tactici şi metodici mai maleabile de cercetare a

unor categorii de infracţiuni.

Drept situaţii tipice de urmărire penală la etapa iniţială a cercetării pot fi

numite următoarele:

- existenţa faptei infracţionale când bănuitul este cunoscut şi este

reţinut;

- existenţa faptei prejudiciabile când bănuitul este cunoscut, dar el se

eschivează de răspunderea penală;

- existenţa faptei prejudiciabile când făptuitorul nu este cunoscut.

Primele două situaţii de urmărire penală nu prezintă dificultăţi în

organizarea şi efectuarea cercetării cauzei infracţionale. Deosebirea dintre ele

constă în faptul că în prima situaţie făptuitorul este reţinut, iar în a doua el este

38

fugar. În ambele situaţii se pot planifica şi efectua absolut toate acţiunile iniţiale

şi de neamânat de urmărire penală, cu excepţia reţinerii şi interogării bănuitului

în a doua situaţie.

Evidenţierea situaţiilor tipice de urmărire penală face posibilă elaborarea

unor recomandări metodice de organizare a cercetării infracţiunilor depistate,

aceasta contribuie la determinarea corectă a direcţiei cercetării, stabilirea

circumstanţelor care au valoare probantă, determinarea complexului de acţiuni

de urmărire penală şi a consecutivităţii lor, stabilirea sarcinilor, formelor şi

caracterului interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu serviciile operative ale

organelor corespunzătoare etc.

Totodată, se ştie că fiecare infracţiune are un caracter individual şi

irepetabil. În conformitate cu aceasta, se evedenţiază situaţiile concrete ce se

formează la diverse etape, fapt ce la rândul său determină necesitatea abordării

creatoare a cercetării, inadmisibilitatea şablonului care uneori duce la erori şi

neglijenţe ireparabile. Anume aceste situaţii concrete servesc drept bază

informativă la elaborarea versiunilor de urmărire penală, organizarea şi

planificarea cercetării cazului infracţional concret. Pornind de la situaţia

concretă şi planificarea efectuată, se realizează anumite acţiuni de urmărire

penală şi măsuri de investigaţie operativă în scopul stabilirii tuturor

circumstanţelor infracţiunii săvârşite, a autorilor acesteia, în scopul depistării,

ridicării şi verificării probelor respective etc.

Mai puţin abstracte sunt situaţiile concrete de urmărire penală, care au nu

atât importanţă teoretică, cât practică şi care sunt utilizate pentru o soluţionare

mai efectivă a sarcinilor cercetării prealabile.

Situaţia concretă de urmărire penală se formează în condiţiile reale ale

procesului de cercetare a infracţiunii concrete şi reflectă individualitatea ei. Pe

cât de individuală este fiecare infracţiune, pe atât de individuale sunt şi situaţiile

de urmărire penală ce se creează la cercetarea ei. Fiecare situaţie concretă

conţine sarcina unei acţiuni de urmărire penală. Înainte de a efectua acţiuni

39

organizatorice, de procedură, de pregătire organul de urmărire penală de fiecare

dată va analiza datele iniţiale, va aprecia condiţiile reale în care se desfăşoară

cercetarea şi care influenţează alegerea celor mai efective mijloace şi procedee

în activitatea de urmărire penală.

Datele evaluării situaţiilor de urmărire penală totdeauna servesc drept

bază informaţională pentru luarea deciziilor procesuale, tactice şi organizatorice

în cazul examinat; determină direcţia cercetării cauzei prejudiciabile, precum şi

conţinutul activităţii de urmărire penală şi de investigaţie operativă.

În cazul când condiţiile sunt favorabile, sarcina de bază a ofiţerului de

urmărire penală constă în asigurarea realizării raţionale a posibilităţilor reale.

Astfel, existenţa datelor amănunţite privind semnalmentele exterioare ale

infractorului dictează alcătuirea de urgenţă şi utilizarea pentru căutarea lui a

portretului vorbit (portretului-robot). În cazul interogării imediate a bănuitului

reţinut asupra faptei trebuie să se mizeze pe starea lui psihologică, determinată

de reţinerea prin surprindere etc.

Atunci când condiţiile cercetării sunt nefavorabile, ofiţerului de urmărire

penală trebuie să stabilească şi să realizeze măsuri de influenţă asupra situaţiei în

scopul de a o modifica în direcţia favorabilă. De exemplu, în cazul când datele

despre infractor lipsesc sau sunt incomplete, trebuie continuată căutarea

persoanelor care pot să comunice datele necesare despre el; la interogarea

bănuitului reţinut mult mai târziu după comiterea infracţiunii urmează a fi

determinate variantele posibile ale comportării lui (inclusiv subterfugiile ce pot

fi inventate cu scopul de a evita răspunderea) şi procedeele tactice de utilizare a

informaţiilor existente ce contribuie la depunerea depoziţiilor sau la demascarea

minciunii (falsităţii).

Unul din indiciile caracterului favorabil al situaţiei de urmărire penală

este prezenţa informaţiilor probante necesare sau posibilitatea dobândirii şi

utilizării lor în scopul cercetării infracţiunilor. Situaţia de urmărire penală

nefavorabilă, de regulă, se caracterizează prin lipsa informaţiilor necesare pentru

40

descoperirea infracţiunii sau prin caracterul lor necomplet; prin caracterul

nedeterminat al posibilităţilor în administrarea (dobândirea) lor; prin

complexitatea selectării şi realizării măsurilor suplimentare pentru obţinerea şi

utilizarea probelor.

Caracterul favorabil sau nefavorabil al situaţiei de urmărire penală este

determinat de acţiunea altor factori:

a) existenţa posibilităţilor (forţelor, mijloacelor etc.) de soluţionare a

sarcinilor condiţionate de conţinutul datelor cunoscute;

b) coincidenţa sau antagonismul scopurilor şi intereselor

persoanelor implicate în cercetarea infracţiunii. Antagonismul serveşte drept

temei pentru evidenţierea situaţiilor fără de conflict şi a situaţiilor de conflict.

Situaţia de urmărire penală fără de conflict se caracterizează prin

coincidenţa (sau lipsa deosebirilor principiale) intereselor şi scopurilor

participanţilor la cercetare. Asemenea situaţie se creează atunci când lipseşte

rezistenţa la stabilirea adevărului din partea persoanelor cointeresate în

finalizarea cazului.

Situaţia de urmărire penală de conflict se caracterizează prin confruntarea

intereselor şi tendinţelor opuse. Cu toate acestea, conflictul ofiţerului de

urmărire penală, de exemplu, cu inculpatul care fuge de răspundere nu se înscrie

în cazul când atingerea scopului în descoperirea infracţiunii şi demascarea

persoanei culpabile sunt posibile prin orice mijloace. Sarcina ofiţerului de

urmărire penală este să soluţioneze situaţia de conflict nu numai în interesele

societăţii, dar şi în interesele adevărate (reale) şi nu pentru cele imaginare

(pretinse de cel bănuit).

Pe parcursul cercetării infracţiunilor permanent are loc schimbarea

situaţiilor de conflict, deoarece după soluţionarea unui conflict poate să apară

altul. Situaţiile de urmărire penală reclamă din partea ofiţerului de urmărire

penală iscusinţa de a acţiona în împrejurări complicate, a depista cauzele,

41

motivele conflictelor, a dispune de completul necesar de procedee pentru

înfrângerea rezistenţei şi lichidarea conflictelor.

42

Capitolul 3: Versiunile criminalistice

P L A N

1. Noţiunea şi esenţa versiunii criminalistice.

2. Genurile şi clasificarea versiunilor criminalistice.

3. Elaborarea versiunilor criminalistice.

4. Verificarea versiunilor criminalistice.

B I B L I O G R A F I E1. Tratat de tactică criminalistică. Colectiv de autori, Bucureşti, 1992.

2. Tactica criminalistică. Manual, Ministerul de Interne, Bucureşti,

1989.

3. Ciopraga Aurel. Criminalistica. Manual, Iaşi, 1996.

4. Stancu Emilian. Tratat de criminalistică, Bucureşti, 2001.

5. Doraş Simion. Criminalistica, v. II – Elemente de tactică. Chişinău,

1999.

6. Аверьянова Т.В., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская Е.Р.

Криминалистика. Учебник для вузов. - Москва: Изд-во НОРМА| 2001.

7. Криминалистика. Учебник. Под ред. проф. А.Г. Филиппова. –

Москва, 2000.

8. Пахомов А.В. Криминалистика. Воронеж, 2000.

9. Яблоков Н.П. Криминалистика., Изд-во группы НОРМА-

ИНФРА. Москва, 2001.

10.Арцишевский Г.В. Выдвижение и проверка следственных

версий. Москва, 1978.

11.Ян Пещак. Следственные версии. Москва, 1976.

43

§ 1. Noţiunea şi esenţa versiunii

Cunoaşterea legităţilor procesului complicat de stabilire a adevărului în

timpul cercetării cauzelor penale şi aplicarea consecventă a lor în activitatea

practică servesc drept premisă primordială pentru descoperirea cu succes a

infracţiunilor, evaluarea şi demascarea lor.

Se ştie că ştiinţa criminalistică a elaborat şi aplică în practică diverse

legităţi ale procesului de cunoaştere a adevărului. Concomitent, ea a elaborat

pentru practica de urmărire penală şi de investigaţie operativă un şir de mijloace

şi metode tehnice necesare, procedee tactice şi metodici eficace de cercetare a

infracţiunilor. Una din metodele respective este gândirea, raţionamentul

organului de urmărire penală, lucrătorului operativ în formă de versiuni

criminalistice1. Această metodă de cunoaştere şi stabilire a adevărului la

cercetarea cazului este compusă din următoarele elemente:

a) stabilirea consecventă a existenţei (sau inexistenţei) urmelor cazului

cercetat;

b) formarea, precizarea sau completarea pe baza acestora a concluziilor

precise, presupunerilor, care ar explica realmente unele legături şi

circumstanţe;

c) verificarea ulterioară a acestor concluzii ori presupuneri.

Atribuirea versiunilor criminalistice la metoda de cunoaştere ne dă

posibilitatea de a vedea în ele două funcţii primordiale:

1) reglementarea şi sistematizarea informaţiei, faptelor, probelor de care

dispune nu ofiţerul de urmărire penală, lucrătorul operativ;

2) obţinerea informaţiei noi despre evenimentul cercetat sau

circumstanţele lui.

Principala sarcină în cercetarea cauzei penale este stabilirea adevărului

sub toate aspectele şi constatarea veridică a tuturor circumstanţelor infracţiunii.

1 În literatura criminalistică, versiunea este clasificată tradiţional la o anumită varietate a ipotezei şi la examinarea ei se separă aspectele logic (de conţinut) şi funcţional (Vezi: Белкин Р.С. Курс советской криминалистики. – Москва, 1978, том II, с. 286-304).

44

Numai realizarea acestei sarcini va asigura soluţionarea operativă şi la un înalt

nivel calitativ a cauzelor penale instrumentate. În această ordine de idei,

cercetarea trebuie tratată ca un proces, un caz particular de cunoaştere a realităţii

obiective. Pe parcursul cercetării, organele de urmărire penală examinează

diferite fapte sau circumstanţe care formează infracţiunea, obiectele materiale şi

condiţiile care au favorizat comiterea infracţiunii, studiază în ce mod s-au

reflectat ele în conştiinţa diferitelor persoane (pătimaşi, martori, infractori).

Stabilirea adevărului despre acţiunea în cauză parcurge calea de la

informaţia incompletă până la cunoaşterea completă şi precisă a evenimentului

infracţional. Aceasta se explică prin faptul că la stadiul iniţial al cercetării,

deseori, multe circumstanţe ale infracţiunii încă nu sunt cunoscute sau studiate

suficient de organul de urmărire penală, de lucrătorul operativ.

Cunoaşterea verosimilă este reflectată în formă de versiuni, verificarea

cărora permite administrarea probelor şi descoperirea unicei explicaţii posibile a

evenimentului real, adică stabilirea adevărului în cazurile penale.

Versiunea criminalistică este explicaţia verosimilă referitor la natura,

conţinutul, unele circumstanţe ale actului infracţional, modul de comitere şi

acoperire, participanţi, forma de vinovăţie, mobilul şi scopul urmărit, cauzele şi

împrejurările ce au determinat şi favorizat săvârşirea infracţiunii, bazată pe

datele administrate în cauză.

Modul de apariţie şi stabilire a versiunii este constituit din:

– administrarea informaţiilor autentice de către organul de urmărire

penală, lucrătorul operativ în urma cunoaşterii nemijlocite a evenimentului ori a

consecinţelor lui, a documentelor;

- cercetarea minuţioasă a acestor informaţii, care formează temelia, baza

versiunii;

- înaintarea presupunerii ce reprezintă rezultatul cercetării informaţiilor

autentice şi sunt o explicaţie verosimilă dată diverselor împrejurări, faptelor

legate de cauze care se instrumentează;

45

- cercetarea imaginară a versiunilor cu excluderea consecinţelor, în baza

căreia este cu putinţă de a determina calea verificării fiecărei versiuni;

- verificarea practică a versiunilor şi aprecierea celor care corespund sau

care nu corespund realităţii.

De menţionat faptul că unii criminalişti1 sunt de părerea că versiunile

criminalistice constituie o parte integrantă în procesul de planificare a cercetării

cauzelor penale. O altă poziţie ocupă grupa de criminalişti2 care examinează

înaintarea şi verificarea versiunilor criminalistice ca o activitate (etapă) de sine

stătătoare în procesul de cercetare a infracţiunii, poziţie pe care o împărtăşim.

Versiunea criminalistică constituie un procedeu de cunoaştere a

adevărului în procesul de urmărire penală, fiindcă apreciază preventiv

materialele administrate, determinând în mod concret împrejurările şi faptele

care urmează să fie stabilite, arată direcţia ulterioară de activitate a organului de

urmărire penală. Anume această activitate de înaintare şi verificare a versiunilor

criminalistice contribuie la căutarea probelor suplimentare, pe baza cărora se

poate ajunge la o concluzie veridică despre ceea ce s-a întâmplat în realitate.

Acest proces se bazează pe datele faptice administrate de organul de

urmărire penală în cazul penal concret şi anticipă procesul de planificare a

cercetării. Astfel, versiunile criminalistice înaintate prezintă o explicaţie

verosimilă, bazată pe reflectarea datelor faptice în conştiinţa colaboratorilor

organului de urmărire penală. Se ştie că în urma verificării unele versiuni decad,

până rămâne numai una, reală, care conduce la finalul planificat. Nu trebuie

exceptată situaţia în care în procesul verificării pot decade toate versiunile.

Acest lucru însă nu înseamnă un rezultat negativ. În asemenea cazuri sunt

descoperite falsurile, erorile înscenate deseori de infractori ori complicii lor.

1 Vezi mai amănunţit despre aceasta: Белкин Р.С. - Op. cit., p. 278-285.2 A se vedea: Пионтковски А.А. К вопросу о теоретических основах советской криминалистики// Советская криминалистика на службе следствия. – М, 1955, № 6, с. 28. Ibidem: Теребилов В.И. К вопросу о следственных версиях и планирования расследования. № 5, с. 109-110; Александров Г. Версия// Социалистическая законность, 1959, № 10, с. 25-26.

46

Un rol important în procesul de cunoaştere, cercetare a cazului penal îl

joacă şi intuiţia criminalistică3, care este capacitatea organului de urmărire

penală, a lucrătorului operativ, bazată pe experienţa şi cunoştinţele proprii ori

ale omologilor săi, care deseori îi permite să găsească în situaţii dificile direcţia

justă de activitate şi rezolvare a sarcinilor de cercetare. Intuiţia criminalistică nu

este însă un procedeu ştiinţific de sine stătător în procesul de cunoaştere a

adevărului la cercetarea cauzelor penale.

Practica de descoperire şi cercetare a infracţiunilor confirmă că intuiţia e

mai bine dezvoltată la acei colaboratori din organele de urmărire penală, la acei

lucrători operativi, care au o experienţă mai bogată de cercetare a cazurilor

penale, în genere, şi de înaintare a versiunilor criminalistice, în particular. O

mare importanţă are aici şi experienţa de viaţă a persoanelor care efectuează

cercetarea infracţiunii. Un rol esenţial îl joacă şi particularităţile personalităţii

colaboratorilor organului de urmărire penală, ale lucrătorului operativ:

trăsăturile caracterului, înclinaţiile, ocupaţiile personale, cointeresarea în

stabilirea adevărului etc.

§ 2. Genurile şi clasificarea versiunilor criminalistice

Cu ajutorul versiunilor criminalistice se stabileşte adevărul în procesul

urmăririi penale. Aceasta înseamnă că pe baza versiunilor se constituie atât

evenimentele infracţionale în întregime, cât şi unele circumstanţe, împrejurări

etc.

În funcţie de conţinutul explicaţiei cazurilor penale, se deosebesc câteva

tipuri de versiuni:

a) versiuni generale, elaborate în scopul cunoaşterii evenimentului în

întregime, sub toate aspectele (de pildă, asasinări, sinucideri, incidente tragice,

etc.), a explicării legăturii cauzale între datele care constituie componenţa

crimei;

3 Despre intuiţie vezi mai detaliat: Ян Пещак. Следственные версии. – Москва, 1976, с. 98-99; M. Gheorghiţă. Criminalistica. Partea I. Întroducere în criminalistică. – Chişinău, 1995, p. 99.

47

b) versiuni particulare, ce reprezintă raţionamente verosimile privitor la

anumite circumstanţe, împrejurări în care a fost comisă infracţiunea: motivele,

modul, timpul, locul comiterii ei, locul de ascundere a infractorului, cercul de

persoane care puteau participa la săvârşirea infracţiunii, pătimaşul, martorii

oculari (de exemplu, la cercetarea asasinărilor cu dezmembrarea cadavrului

neidentificat); aceste versiuni, de asemenea, reprezintă explicaţii plauzibile,

obiectiv posibile asupra multiplelor date faptice ce constituie elemente ale

conţinutului infracţiunii.

Versiunile particulare dau explicaţii privind provenienţa unor urme, tipul

şi proprietăţile uneltelor folosite de infractor, circumstanţele în care anumite

obiecte au nimerit la locul faptei, legătura lor cu acţiunile infractorului, etc.

Elaborarea şi verificarea versiunilor generale şi particulare este un proces

unic. În unele cazuri raţionamentul organului de urmărire penală, al lucrătorului

operativ porneşte de la analiza situaţiilor săvârşite în genere până la cunoaşterea

evenimentului sub toate aspectele şi invers – de la aprecierea totalităţii de date

faptice şi elaborarea versiunii generale până la presupunerile cu privire la

provenienţa unor date faptice concrete.

Astfel, în procesul cercetării unor tipuri de asasinate iniţial pot fi elaborate

versiuni particulare referitoare la modul de comitere a infracţiunii, de formare a

unor urme, la motivele asasinării. La cercetarea aşa-numitelor cauze penale

“vechi”, iniţial se examinează versiunea generală, urmând apoi versiunile

particulare privind unele episoade, date faptice particulare, situaţii ale

evenimentului în cauză.

Infracţiunea comisă reprezintă totdeauna un eveniment ce a avut loc deja.

În asemenea cazuri avem de-a face cu urmele lăsate la locul faptei (cu caracter

material) ori în memoria unor persoane (cu caracter ideal). A găsi, a fixa şi a

administra aceste urme în modul stabilit înseamnă a afla adevărul, ceea ce se

poate realiza anume cu ajutorul versiunilor.

48

Ca instrument al cunoaşterii şi ca formă a gândirii, versiunea

criminalistică este utilizată în activitatea practică a organului de urmărire penală,

a lucrătorului operativ, expertului, judecătorului.

Caracterul activităţii acestor persoane determină specificul versiunilor,

clasificarea lor în versiuni: de urmărire penală; judiciare; de investigaţie

operativă şi căutare; de expertiză.

Versiunile de urmărire penală includ explicaţiile organului de urmărire

penală, care efectuează urmărirea penală asupra circumstanţelor ce constituie

componenţa infracţiunii şi urmează a fi supuse probării în cazul penal. La

efectuarea cercetării cauzelor penale, elaborarea versiunilor şi verificarea lor

sunt determinate de particularităţile administrării, examinării şi evaluării

probelor.

Versiunile de investigaţie operativă şi de căutare sunt condiţionate de

activitatea lucrătorilor operativi care desfăşoară investigaţia operativă până la

pornirea urmăririi penale ori paralel cu cercetarea cazului infracţional.

Elaborarea şi verificarea versiunilor de investigaţie operativă şi căutare, de

obicei, asigură depistarea surselor materialelor de probă, descoperirea

infractorului care se ascunde, găsirea averii sustrase, stabilirea persoanelor

dispărute fără urme etc. Între versiunile de investigaţie operativă şi de urmărire

penală există o anumită legătură. Atunci când activitatea de investigaţie

operativă precede pornirea activităţii de urmărire penală versiunile se elaborează

cu orientare la cele propuse de organele de investigaţie operativă. În urma

combinării activităţilor de urmărire penală cu acţiunile şi măsurile de

investigaţie operativă este posibilă verificarea paralelă a ambelor categorii de

versiuni. Această verificare se înfăptuieşte atât cu mijloace de investigaţie

operativă, cât şi cu cele procedurale. Însă, pentru probare sunt importante numai

informaţiile administrate prin desfăşurarea activităţilor de urmărire penală.

Versiunile de expertiză sunt elaborate de experţi în scopul clasificării

originii obiectelor cercetate, a unor urme, a legăturilor reciproce între indiciile

49

ce le caracterizează, a cauzelor evenimentului cercetat, de exemplu, la

executarea expertizei tehnico-incendiare. Această versiune este o parte

integrantă a cercetării de experienţă. Elaborarea şi verificarea ei sunt

determinate de obiectul cercetat, problemele impuse de organul de urmărire

penală, lucrătorul operativ şi modalităţile privind cercetarea cauzei date.

Concluzia verosimilă a expertului ca răspuns la problema înaintată este apreciată

de organul de urmărire penală, de lucrătorul operativ ca o versiune particulară,

verificarea căreia se efectuează mai târziu prin mijloacele şi procedeele

activităţilor de urmărire penală ori prin acţiuni de investigaţie operativă.

Versiunile judiciare reprezintă explicaţiile verosimile ale judecătorilor,

care examinează dosarul concret. Acestea pot apare pe marginea unor

evenimente, circumstanţe în momentul examinării probelor în judecată. După

aprecierea definitivă referitoare la componenţa infracţiunii şi persoanelor

implicate, făcută de către organele de urmărire penală, judecătorul poate înainta

şi versiuni suplimentare, pe care le verifică tot el.

§ 3. Elaborarea versiunilor criminalistice

În urma investigaţiei şi stabilirii urmelor rămase pe obiectele materiale şi

în conştiinţa oamenilor, a analizei ample şi a aprecierii acestor urme pe baza

cunoştinţelor teoretice şi a experienţei proprii, ofiţerul de urmărire penală,

lucrătorul operativ formulează şi înaintează toate versiunile corespunzătoare.

Versiunile, totodată, sunt elaborate pe baza cercetării şi acumulării datelor

faptice referitoare la evenimentul în cauză ori unele circumstanţe ale lui. Datele

faptice, rezumate de ofiţerul de urmărire penală sau lucrătorul operativ prin

experienţa sa de viaţă şi profesională, constituie unica versiune reală de bază.

Datele care stau la baza evaluării versiunilor pot fi obţinute din diferite

surse: procedurale, prevăzute de lege, şi neprocedurale, determinate prin

50

desfăşurarea acţiunilor de investigaţie operativă. Utilizarea diferitelor surse în

elaborarea versiunilor este condiţionată de natura acestora, dat fiind că

versiunile sunt numai presupuneri, supoziţii, şi nicidecum probe. În elaborarea

versiunilor e foarte importantă participarea nemijlocită a ofiţerului de urmărire

penală, a lucrătorului operativ, responsabil de cercetările la faţa locului,

studierea consecinţelor infracţiunii, a urmelor şi altor probe materiale. Acestea,

evident, completează cunoştinţele colaboratorilor din organul de urmărire penală

despre eveniment cu informaţii preţioase şi multiple ce favorizează elaborarea

versiunilor.

În elaborarea versiunilor un rol hotărâtor îl joacă procedeele gândirii

logice: analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia, analogia. Analiza şi sinteza sunt

totdeauna legate reciproc între ele. Analiza este dezmembrarea imaginară a

faptelor, separarea elementelor, laturilor lor şi examinarea separată a părţilor

evenimentului prin analiza datelor faptice. Sinteza este un procedeu logic opus

analizei şi constă în compararea imaginară a părţilor evenimentului, separate

prin analiză, şi a faptelor particulare.

La etapa iniţială a cercetării, analiza şi sinteza încă nu oferă ofiţerului de

urmărire penală, lucrătorului operativ cunoştinţe complete despre natura şi

esenţa evenimentului cercetat, deoarece nu există fapte suficiente. Însă ei caută

permanent şi operativ răspuns la întrebările apărute în legătură cu faptele noi

care oferă posibilitatea de a extinde câmpul de analiză şi sinteză. La început, de

obicei, există cele mai generale informaţii, privind natura evenimentului, care

orientează investigaţia surselor de probe şi cercetarea lor. Aceste cunoştinţe

generale şi verosimile sunt numite versiuni tipice. Spre exemplu, în cazurile

delapidării proprietăţii de stat versiunile tipice sunt: furtul, înscenarea lui etc.

Generalizările inductive în elaborarea versiunilor rezidă, în primul rând,

în faptul că analiza este determinată de o succesiune şi un sistem anumit.

Prioritar, se identifică şi se cercetează indiciile datelor unice, se examinează

ordinea lor. Mai târziu aceste fapte sunt supuse generalizării inductive. Prin

51

această modalitate a gândirii concluzia presupusă porneşte de la particular la

general, de la raţionamente unice privind faptele stabilite la clarificarea

provenienţei lor. Concluzia logică în limitele generalizării inductive permite

selectarea datelor, informaţiilor noi, care pot da explicaţii legăturii cauzale între

fapte, originii lor.

Generalizarea inductivă, apreciată iniţial ca o versiune, permite

cunoaşterea temeinică a esenţei faptelor. Să luăm un exemplu concret. A fost

săvârşit un furt bănesc din casa de ajutor reciproc a unei subdiviziuni militare. În

urma cercetării locului faptei şi a desfăşurării acţiunilor de urmărire penală şi de

investigaţie operativă, prin analiza şi sinteza referitoare la acest eveniment, au

fost stabilite următoarele indici caracteristici infracţiunii date: uşa safeului unde

se păstrau banii se descuia uşor cu orice cheie; persoana responsabilă de bani

păstra cheia de la safeu în sertarul biroului; dereticătoarea a făcut curăţenie în

această subdiviziune dimineaţa, de la ora cinci; în ziua dispariţiei banilor, în altă

secţie au rămas peste programul stabilit două persoane. În afară de aceasta, lângă

safeu au fost depistate urmele a două picături de substanţă închisă, asemănătoare

cu sângele. Cercetarea separată a acestor date faptice n-a oferit nici o explicaţie

asupra evenimentului în cauză, dar generalizarea lor inductivă a permis

elaborarea versiunii referitoare la modalitatea şi participanţii furtului. Ea a

determinat următoarele raţionamente. Între majoritatea faptelor descoperite

există o anumită legătură. În baza acesteia au fost elaborate câteva versiuni:

casieriţa a lăsat special cheia de la safeu şi alte unelte în masă cu scopul de a

înlesni furtul; infractorul a pătruns în încăpere şi, folosindu-se de cheia lăsată, a

săvârşit furtul. Generalizarea inductivă a datelor faptice a permis stabilirea

legăturii dintre unele indicii şi, în varianta de versiune, a permis stabilirea

adevărului.

Deducţia în elaborarea versiunilor poate fi utilizată în măsura în care acest

mod de gândire prezumtivă începe cu examinarea premiselor generale şi se

termină cu examinarea celor particulare. O astfel de concluzie e posibilă în baza

52

examinării principiilor ştiinţifice sau a experimentării şi confruntării lor cu

evenimentul cercetat. De exemplu, la cercetarea locului incendiului, ofiţerul de

urmărire penală a găsit rămăşiţe de cârpă cu miros de gaz lampant. Acest fapt a

permis lansarea versiunii cu privire la gazul lampant ca o posibilă sursă a

incendiului.

În procesul cercetării, principiile experimentale pot fi testate prin

executarea experimentului respectiv. Rezultatele adesea permit elaborarea

versiunilor referitoare la originea datelor faptice şi la legătura dintre ele. În

asemenea cazuri este utilizat procedeul concluziei deductive.

Elaborarea versiunilor adesea se bazează pe aşa-numitele indicii specifice

sau netipice. Astfel de indicii sunt, de exemplu, semnalmentele particulare

evidente ale persoanei, “circumstanţele negative” ce indică asupra înscenării

unui eveniment (incidentul rutier, furtul, atacul asupra băncilor etc.). Indiciile

specifice orientează spre ordinea fenomenelor, legătura dintre ele, fiind utilizate

la elaborarea versiunii privind modalitatea comiterii infracţiunii, persoana

infractorului, cercul suspecţilor, motivele crimei etc.

Analogia serveşte ca procedeu de elaborare a versiunilor. Ca şi inducţia,

deducţia reprezintă unul din procedeele logice de fondare a concluziei. Ea constă

în confruntarea imaginară a datelor faptice cu indicii aparte, separate prin

analiză şi sinteză. Determinând asemănarea unor indicii aparte, se înaintează

supoziţia potrivit căreia şi după alte indicii faptele examinate pot fi similare, iar

provenienţa lor poate fi explicată prin acţiunea unuia şi aceluiaşi motiv.

La elaborarea versiunilor în baza analogiei, de obicei, se ţine cont de

următoarele condiţii:

1. Particularităţile conţinutului indiciilor confruntate, specificul lor

pentru cazul dat ori pentru alte cazuri. Bunăoară, la cercetarea câtorva cazuri de

urmărire penală despre incendii s-a constatat că incendiile izbucneau în timpul

nopţii, incendierea începea de la acoperişurile uşor inflamabile ale caselor

situate la sol, confecţionate din paie, braniţă, papură. La locul incendiului unii

53

martori oculari simţeau mirosul prafului de puşcă şi de câteva ori au găsit ţevi

scurte arse, pregătite din tulpină de papură. Prezenţa acestor indicii denotă

caracterul lor specific, având o importanţă esenţială în efectuarea măsurilor

operative şi acţiunilor de urmărire penală de o atare natură, iar generalizarea lor

prin analogie a permis elaborarea versiunii privind modalitatea verosimilă a

provocării incendiilor prin aruncarea pe acoperişurile caselor a unui mecanism

explozibil, confecţionat cu mijloace proprii. Pe parcursul cercetării această

versiune s-a confirmat.

2. Necesitatea confruntării unor indicii. Cu cât este mai mare coincidenţa

indiciilor în infracţiunile comise analogic, cu atât este mai verosimil faptul că

apariţia lor se datorează uneia şi aceleiaşi cauze. De exemplu, la cercetarea

câtorva furturi, însoţite de spargerea safeului, au fost descoperite bucăţi de metal

ce aminteau de părţile pivotului mecanic. Examinarea acestor bucăţi şi

cercetarea lor criminalistică a determinat administrarea unui număr important de

indicii similare ce caracterizează componenţa metalului, modul lui de topire şi

pregătire. În procesul urmăririi penale au mai fost descoperite indicii similare în

efectuarea spargerii şi în urmele lăsate. Astfel, în baza analogiei a fost elaborată

versiunea potrivit căreia la înfăptuirea tuturor furturilor au fost utilizate unele şi

aceleaşi unelte. Ulterior versiunea s-a dovedit a fi justă.

3. Prezenţa distincţiilor esenţiale dintre indiciile stabilite. În elaborarea

versiunilor prin analogie este importantă clarificarea specificului distincţiilor

între datele faptice, luând în consideraţie caracteristica lor calitativă. De

exemplu, la cercetarea unor furturi de apartamente ofiţerul de urmărire penală a

menţionat că în unele cazuri timpul săvârşirii furturilor coincide, în altele – nu.

Totodată, nu coincide modul comiterii furtului: în unele cazuri infractorul,

pătrunzând în apartament cu ajutorul colecţiei de chei, tăia firul electric ori

stingea lumina, în alte cazuri nu făcea asta. Pornind de la caracterul distincţiilor

constatate, au fost elaborate două versiuni: a) infractorul putea să schimbe

54

modul comiterii furturilor; b) furturile erau înfăptuite de diferiţi infractori. Pe

parcursul cercetării s-a confirmat a doua versiune.

Este absolut necesar să fie elaborate toate versiunile care pot fi conturate

la un moment dat, deoarece ignorarea unora dintre ele ar putea avea drept

consecinţă desfăşurarea unilaterală a cercetării, cu pierderea de timp şi consum

de fapte, cu anumite complicaţii ce se răsfrâng asupra operativităţii şi calităţii

cercetărilor. Acest principiu se referă la elaborarea versiunilor atât generale, cât

şi particulare. Diversitatea versiunilor asigură cercetarea completă, detaliată şi

obiectivă a tuturor împrejurărilor referitoare la acţiunea în cauză.

Versiuni pot fi înaintate nu numai asupra circumstanţelor faptice ce

urmează a fi identificate, dar şi asupra altor probe privind originea şi

veridicitatea lor. Verificarea acestora permite aprecierea justă a probelor şi

asigură organele de urmărire penală cu informaţii suplimentare.

O deosebită importanţă prezintă versiunile elaborate în baza explicaţiilor

suspectului referitor la circumstanţele infracţiunii, scopurile şi modalităţile

comiterii ei, la alibiul bănuitului. Ele pot fi apreciate şi acceptate de ofiţerul de

urmărire penală, care la moment încă nu cunoaşte toate circumstanţele faptice

ale cercetării. El poate primi depoziţiile suspectului drept explicaţii verosimile

asupra împrejurărilor de fapte ce urmează a fi supuse obligatoriu verificării.

La elaborarea versiunilor criminalistice în procesul cercetării

infracţiunilor se cere respectarea unor reguli ce determină trăsăturile principale

ale versiunilor. Aceste reguli sunt:

1. În orice cauză se elaborează absolut toate versiunile posibile. Nimeni

nu poate neglija careva versiune, fiind-că anume ea şi poate fi apoi adeverită,

confirmată. Elaborând toate cele reale versiuni, apoi avem posibilitatea de a le

verifica şi stabili obiectiv cele petrecute în cazul concret.

2. Elaborarea versiunilor criminalistice se efectuează pe baza datelor

faptice concrete, ce presupune studierea nemijlocită de către ofiţerul de urmărire

penală sau expert, lucrător operativ, judecător a informaţiilor reale privitor la

55

obiectele şi fenomenele evenimentului în cauză, examinarea temeinică a

depoziţiilor martorilor, pătimaşilor, bănuiţilor, inculpaţilor, cercetarea

documentelor, corpurilor delicte şi altor materiale referitoare la dosar. Deoarece

datele faptice formează temelia versiunii, baza ei, obiectivitatea versiunilor este

determinată de caracterul real al informaţiilor cu privire la datele ce stau la baza

elaborării versiunilor. Sunt acceptabile numai versiunile reale, fiind interzisă

elaborarea unor versiuni fanteziste, care nu au nici un suport în informaţia din

dosar.

3. Corespunderea versiunilor criminalistice, datelor şi metodelor

ştiinţifice. De exemplu, versiunile privind cauza survenirii morţii nu vor

contraveni datelor medicinei judiciare, versiunile cu privire la cauzele

incendiului vor corespunde principiilor infracţiunii referitoare la natura

incendiului.

4. Orice versiune trebuie să fie o presupunere concretă, obiectiv posibilă.

Versiunea criminalistică se elaborează în scopul clarificării datelor faptice

concrete ce constituie infracţiunea ori pentru examinarea probelor cu ajutorul

cărora urmează a fi stabilite aceste date.

5. Elaborarea versiunilor de către persoanele respective. Aceste

presupuneri, explicaţii trebuie să fie logice şi veridice, simple şi lipsite de

contraziceri, determinate de realizarea justă a raţionamentului în acest proces. O

versiune plină de contraziceri nu va aduce la constatarea adevărului.

Presupunerile privind evenimentul în cauză ori unele circumstanţe pot fi

exprimate nu numai de către participanţii la cercetare, ci şi de către cetăţeni, dar

aceasta nu înseamnă că toate supoziţiile vor fi examinate drept versiuni de

urmărire penală. Versiunea de urmărire penală constituie numai acea

presupunere, care dispune şi de alte trăsături expuse mai sus, fiind primită de

organele de urmărire penală spre verificare şi inclusă în planul cercetării

infracţiunii.

56

Elaborarea şi verificarea versiunilor atribuite cercetării, investigaţiei

operative, celei de expertiză, dezbaterilor judiciare cu caracter consecvent

asigură examinarea completă, multilaterală şi obiectivă a cazului instrumentat.

§ 4. Verificarea versiunilor criminalistice

Versiunile criminalistice referitoare la cazul penal concret constituie

explicaţiile (presupunerile) verosimile asupra circumstanţelor necunoscute.

Pentru ca aceste circumstanţe să fie stabilite cu certitudine, versiunile înaintate

trebuie verificate. Acest lucru se face prin efectuarea acţiunilor de urmărire

penală şi a măsurilor de investigaţie operativă, în urma cărora se stabilesc

faptele care confirmă ori infirmă presupunerile înaintate. Verificarea versiunilor

criminalistice presupune un tip de activitate prealabilă cugetătoare şi logică,

precum şi o practică de efectuare a acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor

operative planificate.

Prelucrarea logică prealabilă a versiunilor elaborate, după cum

menţionează just G. Artişevski, este constituită din câteva etape:

1. Organul de urmărire penală trage concluzii fireşti (abstracte) din

consecinţele fiecărei versiuni, apreciază urmele existente ori cele care pot fi

depistate în cazul respectiv, verifică măsura în care versiunea concretă

corespunde sau nu realităţii.

2. Colaboratorii organului de urmărire penală chibzuiesc acţiunile de

urmărire penală concrete şi organizează alte măsuri, cu ajutorul cărora se pot

convinge de existenţa (inexistenţa) consecinţelor imaginate şi a urmelor lor,

asigură fixarea şi verificarea acestor urme.

3. Organul de urmărire penală apreciază consecutivitatea, termenele şi

locul efectuării acţiunilor planificate.1

1 Vezi: Арцишевский Г.В. Выдвижение и проверка следственных версий. – Москва, 1978, с. 65.

57

Analiza logică a versiunii constă în separarea imaginară a tuturor

consecinţelor realmente posibile. Consecinţele separate prin logică din versiune

sunt, de asemenea, raţionamente verosimile. Ele se bazează pe datele faptice

utilizate în elaborarea versiunii, pe însăşi versiunea şi conţinutul ei. Separarea

consecinţelor din versiune constituie concretizarea şi precizarea ei în ce priveşte

circumstanţele evenimentului în cauză. Astfel, dacă e să revenim la exemplul

examinat deja referitor la furtul banilor din casa de ajutor reciproc, atunci din

versiunea privind modalităţile pătrunderii infractorului în încăpere, luând în

consideraţie faptele constatate de cercetare, se vor separa următoarele

consecinţe:

- infractorul s-a folosit de cheie, care se păstra în masa casieriţei;

- furtul a fost săvârşit de însăşi casieriţă, înainte de a face declaraţia;

- pregătindu-se de comiterea furtului, infractorul a rămas peste programul

de lucru sub un pretext, fapt care nu l-a ascuns de alte persoane;

- judecând după caracterul probelor materiale de vinovăţie, infractorul a

acţionat în grabă şi nu s-a îngrijit de înlăturarea urmelor lăsate;

- modul depăşirii obstacolului adevereşte cunoştinţele infractorului

privind modalităţile săvârşirii furtului, indică asupra legăturii verosimile a

vinovatului cu persoanele care posedă unele deprinderi de a înfăptui infracţiuni

similare. Asupra acţiunii în cauză sunt posibile şi alte versiuni.

În procesul verificării, din versiune sunt separate toate consecinţele,

excluzându-se contrazicerile. Orice versiune rămâne o simplă presupunere, pe

baza ei neputându-se desprinde concluzii cu valoare certă pentru caz, atâta timp

cât nu este confirmată sau infirmată de rezultatele obţinute prin verificare.

Separarea consecinţelor are loc în funcţie de volumul şi conţinutul versiunilor

(generale sau particulare), care au o importanţă deosebită în verificarea

versiunilor, deoarece operaţiile logice direcţionează întreaga activitate în cauză.

Dat fiind faptul că versiunile tipice prevalează asupra elementelor ştiinţei

experimentale, consecinţele desprinse din aceste versiuni, de asemenea, cuprind

58

principii experimentale referitoare la urmele infracţiunii, care vor fi supuse

investigării în cazul concret. La verificarea versiunilor se ţine cont de interesele

practice ale urmăriri penale privind administrarea probelor, sistematizarea lor în

raport cu elementele ce constituie componenţa judiciară a infracţiunii, cercul de

circumstanţe care urmează a fi supuse probării în procesul în cauză. De

exemplu, în lipsa datelor faptice care indică persoana infractorului, din versiune

se desprind prioritar consecinţele care dau explicaţii modului de comitere a

infracţiunii, determină descoperirea urmelor noi ale infracţiunii şi a altor surse

de probe materiale şi motivele infracţiunii. Totodată, verificând motivele

comiterii infracţiunii sau alte circumstanţe, este important a separa consecinţele

ce indică cercul posibil de persoane printre care poate fi identificat infractorul, a

determina administrarea urmelor suplimentare ale infracţiunii, modul de

comitere a ei etc.

Consecinţele desprinse din versiunile privind obiectul atentatului criminal

trebuie să conducă, de asemenea, la identificarea infractorului (cine a avut acces

la averea delapidată, pe cine şi în baza căror indicii a putut cointeresa obiectul

atentatului), a locului şi modului de dosire a obiectelor atentatului (locul dosirii

cadavrului), a modalităţii de delapidare a obiectelor, a persoanei-victimă (la

comiterea asasinatelor, cauzarea leziunilor corporale grave, violurilor etc.).

După analiza logică şi prelucrarea teoretică a versiunilor elaborate,

ofiţerul de urmărire penală purcede nemijlocit la acţiunile de urmărire penală,

iar lucrătorul operativ întreprinde măsuri de investigaţie operativă conform unui

plan chibzuit.

Calitatea verificării versiunilor criminalistice elaborate şi a consecinţelor

logice fondate din ele depinde, de obicei, de operativitatea şi eficacitatea

efectuării acţiunilor corespunzătoare de urmărire penală şi investigaţiilor

operative, de interacţiunea organului de urmărire penală cu subdiviziunile

respective operative ale organelor de interne, securităţii etc.

59

Un element necesar al verificării versiunilor criminalistice este aprecierea

valorii administrate. Modul constatării adevărului în procesul acţiunilor

menţionate este determinat de către ofiţerul de urmărire penală, de lucrătorul

operativ, în baza aprecierii obiective, sub toate aspectele a materialelor

administrate în dosar.

60

Capitolul 4: Organizarea urmăririi penale

P L A N

1. Noţiunea şi esenţa organizării urmăririi penale.

2. Elementele şi scopurile organizării urmăririi penale.

B I B L I O G R A F I E1. Tratat de tactică criminalistică.- Colectiv de autori, Bucureşti,

1992.

2. Tactica criminalistică. Manual, Ministerul de Interne,

Bucureşti, 1989.

3. Ciopraga Aurel. Criminalistica. Manual, Iaşi, 1996.

4. Stancu Emilian. Tratat de criminalistică, Bucureşti, 2001.

5. Doraş Simion. Criminalistica, v. II – Elemente de tactică.

Chişinău, 1999.

6. Криминалистика. Учебник. Под ред. проф. В.А.

Образцова. – Москва: Юристъ, 1997.

7. Яблоков Н.П. Криминалистика.- Москва: Изд-во группы

НОРМА-ИНФРА, 2000.

8. Самыгин Л.Д. Расследование преступлений как система

деятельности.- Москва, 1989.

9. Карнеева Л.М., Галкин И.С. Расследование преступлений

группой следователей. - Москва, 1965.

10. Соя-Серко Л.А. Рационализация труда следователей.-

Москва, 1976.

11. Дубовицкая Л.П., Лузгин И.М. Планирование

расследования.- Москва, 1972.

61

12. Ларин А.М. Расследование по уголовному делу:

планирование, организация.- Москва, 1970.

13. Якунин М.И. Основы планирования и организации

расследования государственных преступлений. – Москва: ВШ, 1975.

14. Порубов Н.И. Научная организация труда следователя.-

Минск, 1970.

§ 1. Noţiunea şi esenţa organizării urmăririi penale

Problemele organizării urmăririi penale, în opinia noastră, deocamdată, nu

au fost reflectate la modul cuvenit în literatura criminalistică şi cea de

specialitate; de abordarea lor nu s-a preocupat, în mod special, nimeni. Trezeşte

îngrijorare lipsa abordării unitare, echivalente în definirea esenţei elementelor

(structurii) şi sarcinilor organizării urmăririi penale.

Cea mai acceptabilă dintre opiniile expuse în literatură pare a fi cea a lui

A. Larin, conform căreia, “organizarea cercetării este selectarea raţională,

distribuirea şi antrenarea eforturilor, uneltelor şi mijloacelor de care dispune

anchetatorul, crearea şi utilizarea condiţiilor optime pentru asigurarea şi

atingerea scopurilor procedurii judiciare”1. Totodată, trebuie să remarcăm

definirea oarecum restrânsă de către A. Larin a conţinutului organizării

cercetării ca activitate a anchetatorului ori a grupului de anchetatori într-o

acţiune penală concretă, colaborarea anchetatorilor cu organele de cercetare

prealabilă, antrenarea cercurilor largi de oameni în cercetare, organizarea

colaborării anchetatorilor cu lucrătorii serviciilor de revizie şi inspecţie2. V.

Konovalov, de exemplu, include în noţiunea organizării urmăririi penale numai

înaintarea versiunilor şi planificarea cercetării3. Unii autori au inclus în noţiunea

de organizare a cercetării elaborarea versiunilor de urmărire penală, planificarea

1 Vezi: Ларин А.М. Расследование по уголовному делу: планирование, организация.- Москва, 1970, с. 59.2 Ibidem, p. 57-146.3 Коновалова В.Е. Организация расследования хищений государственного и общественного имущества. – Харьков, 1984, с. 3.

62

cercetării, efectuarea acţiunilor iniţiale de urmărire penală şi investigativ-

operative.

M. Iakunin, bunăoară, în calitate de elemente ale organizării cercetării

infracţiunilor de stat a înaintat: repartizarea raţională a atribuţiilor în timpul

desfăşurării cercetărilor; asigurarea coordonării acţiunilor organelor şi

persoanelor participante la cercetare; reglementarea cuvenită a cercetărilor;

evidenţa şi controlul riguros al muncii efectuate; utilizarea largă a procedeelor şi

mijloacelor care contribuie la sporirea eficacităţii lucrului unor executanţi

aparte1.

Tezele enunţate denotă tratarea şi explicarea diferenţiată de către diferiţi

savanţi a noţiunii şi conţinutului organizării urmăririi penale.

Termenul “organizare” are, după cum se ştie, câteva sensuri2. Sub aspect

criminalistic, organizarea urmăririi penale, în opinia noastră, trebuie concepută

ca activitate a ofiţerului de urmărire penală pentru cercetarea în ansamblu a

cazului privind stabilirea, reprimarea şi cercetarea infracţiunii3. Aceasta

înseamnă atât organizarea lucrului, reglementarea, sistematizarea forţelor şi

mijloacelor, cât şi realizarea procesului de stabilire a adevărului obiectiv în

esenţă. Pare a fi justă opinia privind faptul că tezele enunţate trebuie referite la

obiectul tacticii criminalistice.

Urmărirea penală este o activitate complicată în plan organizatoric,

reglementată de normele legii de procedură penală şi de actele normative

departamentale de serviciu (Procuratură, MAI, SIS etc.). Organizarea acestei

activităţi a organelor de urmărire penală, în esenţă, urmăreşte scopul asigurării

unui anumit sistem (mod) de cercetare a infracţiunilor concrete. Rezolvarea

tuturor sarcinilor cercetării cu cheltuieli minimale de timp, forţe şi mijloace e

posibilă numai în cazul organizării corespunzătoare a muncii în acţiunea penală

concretă. Munca efectuată fără nici un sistem nu poate fi considerată organizată.1 Якунин М.И. Основы планирования и организации расследования государственных преступлений. – Москва: ВШ, 1975, с. 72.2 Vezi: Большая Советская Энциклопедия.- Том 31, Mосква: 1955, с. 142-143.3 Activitatea include scopul, mijloacele, procesul propriu-zis şi rezultatele lui (Vezi: Энциклопедический словарь. Mосква, 1983, p. 381).

63

Se ştie că organele de urmărire penală desfăşoară cercetarea, de obicei, pe

baza materialelor realizării obiective conţinute în dosarul penal ori operativ, a

tezelor şi recomandărilor ştiinţifice elaborate de criminalistică, ţinând cont,

totodată, de factorii personali (subiectivi). În acest caz se respectă o anumită

succesiune logică a deciziilor (operaţiilor de cugetare) şi acţiunilor, deoarece,

respectându-le, se poate ajunge mult mai “organizat” la hotărârea necesară1.

Activitatea organelor de urmărire penală, în special în cercetarea

infracţiunilor, presupune realizarea unui sistem raţional de hotărâri

organizatorice, acţiuni procedurale şi investigativ-operative în scopul îndeplinirii

mai efective a sarcinilor legislaţiei penale, procedurii judiciare şi asigurării

intereselor ordinii de drept şi securităţii interne a republicii. Aceste decizii şi

acţiuni ale organelor de urmărire penală poartă atât caracter procesual, cât şi

neprocesual (tactic-organizatoric). Caracterul lor unitar constă în faptul că atât

hotărârile şi acţiunile procesuale, cât şi cele neprocesuale sunt orientate spre

îndeplinirea sarcinilor urmăririi penale a infractorului şi rezolvarea altor

probleme puse în sarcina MAI, SIS, Procuraturii etc. Deosebirea constă în faptul

că hotărârile şi acţiunile procesuale şi neprocesuale au bază diferită şi îşi găsesc

expresie în forme diferite. Altfel, dacă cele dintâi se bazează pe normele

concrete ale legislaţiei penale şi de procedură penală, care se reflectă în

documentele oficiale adresate pe marginea acţiunii penale, cele din urmă se

bazează pe diferite recomandări ale teoriei şi practicii pozitive (ale organelor de

interne, procuraturii, SIS etc.), pe instrucţiuni, norme, pe experienţa proprie a

colaboratorilor organelor de urmărire penală etc.

De obicei, în materialele dosarului penal sunt reflectate numai rezultatele

hotărârilor şi acţiunilor procesuale ale organelor de urmărire penală; celelalte se

fixează în materialele de lucru, dosarele de evidenţă operativă.

1 Vezi: Абчук В.А., Емельянов Л.А. и др. Введение в теорию выработки решений. – Москва: Воениздат, 1972, с. 15-18.

64

La hotărârile şi acţiunile cu caracter procesul, care fac parte din

organizarea urmăririi penale, se referă: pornirea urmăririi penale în legătură cu

depistarea infracţiunii; aplicarea măsurilor de reprimare faţă de persoanele

suspectate ori reţinute; efectuarea unor anumite acţiuni procesuale (iniţiale, de

neamânat şi ulterioare) şi a măsurilor de investigaţie operativă, orientate spre

obţinerea probelor infracţiunii; interogarea martorilor; victimelor şi a

persoanelor suspectate; formularea şi aducerea la cunoştinţă a învinuirii etc.

La hotărârile şi acţiunile cu caracter neprocesual (tactic), care, de

asemenea, fac parte din organizarea cercetării infracţiunilor sus-numite, se

referă: colectarea, obţinerea şi analiza informaţiei, a datelor despre infracţiune;

elaborarea versiunilor operative şi de anchetă; planificarea cercetării şi

realizarea măsurilor de investigaţie operativă; realizarea interacţiunii şi

coordonării; analiza materialelor obţinute şi controlul desfăşurării lucrului în

baza materialelor dosarului.

Organizarea urmăririi penale prevede activitatea raţională a organelor de

urmărire penală, care include un anumit complex (sistem) de hotărâri şi acţiuni

orientate spre constatarea evenimentului ilicit, identificarea persoanei

infractorului, stabilirea vinovăţiei ei şi altor circumstanţe care au importanţă în

rezolvarea cazului penal.

Specificul apariţiei cauzelor penale determină organizarea cercetării lor.

Succesiunea, orientarea, volumul şi conţinutul acţiunilor procesuale şi măsurilor

de investigaţie operativă la etapa iniţială a cercetării se determină pornind de la

particularităţile situaţiilor de urmărire penală, specifice lor. La ele se referă:

identificarea infractorilor care au comis crima; constatarea faptului dacă

pornirea procesului penal a fost precedată de activitate pe marginea dosarului de

evidenţă operativă; dacă infracţiunea s-a soldat cu victime, daune mari; dacă au

fost aplicate procedee socialmente periculoase de comitere a infracţiunii, arme,

mijloace tehnice etc.

65

În funcţie de situaţia creată la momentul pornirii urmăririi penale,

organizarea cercetării infracţiunilor are următoarele variante:

- organizarea urmăririi penale în legătură cu faptul depistării cazului

prejudiciabil, când infractorul este reţinut în flagrant;

- organizarea urmăririi penale în legătură cu cercetarea materialelor de

investigaţie operativă;

- organizarea urmăririi penale în legătură cu depistarea infracţiunii

comise, când autorul nu este cunoscut.

Pentru primele două situaţii e caracteristic faptul că în momentul pornirii

urmăririi penale, persoana suspectată este cunoscută. Chiar de la începutul

cercetării în acest caz există posibilităţi pentru organizarea şi desfăşurarea

acţiunilor de urmărire penală orientate spre depistarea, fixarea şi ridicarea

probelor suplimentare ale infracţiunii (infracţiunilor) comise de persoana

concretă, în unele cazuri chiar cu participarea ei nemijlocită. Măsurile de

investigaţie operativă se planifică şi se aplică în raport cu persoanele concrete,

implicate în infracţiunea cercetată.

Sarcinile primordiale ale organizării urmăririi penale în aceste două cazuri

sunt: determinarea corectă a complexului de acţiuni procedurale şi de măsuri de

investigaţie operativă pentru depistarea, fixarea şi ridicarea probelor infracţiunii;

aplicarea la timp faţă de infractori a măsurilor de reprimare pentru ca ei să nu se

ascundă de anchetă şi judecată ori să nu pună piedici în stabilirea adevărului;

verificarea, pe cale procesuală şi prin alte mijloace, a probelor disponibile ale

infracţiunii; obţinerea datelor suplimentare despre cazul prejudiciabil cercetat;

realizarea măsurilor necesare de investigaţie operativă în scopul identificării şi

reţinerii adevăraţilor organizatori şi conducători ai grupelor criminale; scoaterea

în vileag a altor legături criminale ale suspecţilor şi a locurilor de păstrare a

corpurilor delicte.

Experienţa demonstrează că soluţia cea mai corectă este să se aplice

îndată faţă de infractorii periculoşi reţinuţi măsuri de reprimare şi să se efectueze

66

acţiunile procesuale de neamânat, precum şi unele măsuri de investigaţie

operativă, fireşte, în limitele legalităţii şi raţionalului. Pentru asemenea cazuri e

caracteristică, de asemenea, luarea urgentă a măsurilor de asigurare a recuperării

prejudiciului cauzat.

O altă particularitate a cauzelor penale pornite faţă de persoane concrete

constă în faptul că deseori sursele probelor, averea, banii şi valorile materiale de

provenienţă ilicită, locul de comitere a infracţiunii se dovedesc a fi dispersate în

diferite locuri pe teritoriul republicii şi chiar după hotarele ei. În asemenea

cazuri, în scopul colectării operative şi depline a probelor activităţii ilicite a

suspecţilor (inculpaţilor), acţiunile de urmărire penală de neamânat la locul de

domiciliere şi lucru sau activitate infracţională nu coincid atunci ele pot fi

dispuse prin delegaţie altor aparate ale organelor de urmărire penală, în

conformitate cu prevederile art. 258 alin.1 CPP al RM. Aceasta e necesar pentru

ca complicii (părtaşii) sau rudele infractorilor reţinuţi să nu aibă posibilitatea de

a fi înştiinţaţi despre cele întâmplate şi să nu ia măsuri pentru a dosi sau a nimici

probele vinovăţiei. În unele cazuri e raţională delegarea reprezentantului

organului de urmărire penală, care participă la cercetarea cazurilor, pentru a

efectua acţiunile indicate (art. 258 alin. 2 CPP RM).

De la bun început cercetarea acestor cazuri se realizează în direcţia

constatării depline şi fixării cu ajutorul mijloacelor procesuale a elementelor

constitutive ale infracţiunii în acţiunile persoanei concrete, indiciile căreia au

fost dezvăluite până la reţinerea ei asupra faptului ori în urma investigaţiilor

operative ale organelor speciale.

Organizarea urmăririi penale când persoana infractorului încă nu este

cunoscută are particularităţile şi dificultăţile sale. În primul rând, deoarece

volumul datelor iniţiale despre infracţiune în aceste cazuri, de regulă, e limitat,

iar numărul acţiunilor procesuale şi de investigaţie operativă posibile de efectuat

nu este prea mare.

67

În al doilea rând, pe lângă datele iniţiale incomplete pentru căutarea

infractorului, o însemnătate mare au, de obicei, rezultatele cercetării la faţa

locului, interogarea martorilor oculari şi a victimelor. Este foarte important a

efectua la timp şi calitativ cercetarea la faţa locului. Orice scăpare, neglijenţă în

acest caz se pot răsfrânge negativ asupra rezultatelor cercetării. Oricât de viclean

ar fi infractorul, la orice tertipuri ar recurge, în scopul tăinuirii complicităţii sale

la infracţiunea comisă, după cum demonstrează practica, el totuna lasă urme pe

elementele anturajului, obiectele infracţiunii materiale, în alte locuri. Este

important a le găsi la timp, a le fixa şi a le ridica calificat din punct de vedere

procesual, apoi a le utiliza în cunoştinţă de cauză, în tactica căutării şi

demascării infractorului.

§ 2. Elementele şi scopurile organizării urmăririi penale

Studierea practicii de lucru a organelor de urmărire penală ne permite să

delimităm cele mai caracteristice elemente ale conţinutului activităţii în vederea

organizării şi desfăşurării urmăririi penale. La ele se referă:

1) obţinerea, culegerea şi analiza informaţiei iniţiale despre infracţiune;

2) efectuarea acţiunilor de urmărire penală iniţiale şi de neamânat, a

măsurilor de investigaţie operativă în legătură cu cazul penal;

3) elaborarea versiunilor de urmărire penală şi planificarea cercetării

infracţiunilor;

4) efectuarea acţiunilor ulterioare de urmărire penală şi măsurilor de

investigaţie operativă;

5) interacţiunea organelor de urmărire penală cu serviciile operative,

tehnice, cu alte organe de drept, inclusiv din alte state etc. pentru

rezolvarea sarcinilor procedurii judiciare penale şi pentru executarea

nemijlocită a funcţiilor organelor de urmărire penală;

6) analiza şi controlul activităţii de urmărire penală pe cazul concret.

68

Elementele de organizare a urmăririi penale se manifestă în practică atât

independent, cât şi în îmbinare ori într-un anumit ansamblu. Este evident că

fundamentarea, succesiunea, volumul şi conţinutul acţiunilor procesuale şi

măsurilor de investigaţie operativă în orice proces penal se determină pornind de

la esenţa şi exhaustivitatea informaţiei analizate de ofiţerul de urmărire penală

cu privire la evenimentul ilicit şi la persoanele suspectate sau implicate într-o

anumită acţiune prejudiciabilă. Organizarea cercetării cazului penal totdeauna

începe cu studierea faptei săvârşite (materialele iniţiale, acumulate de ofiţerul

de urmărire penală sau parvenite la organele de constatare de activitate operativă

de investigaţii. La începutul cercetării reeşind din situaţiile de urmărire penală se

elaborează versiunile de urmărire penală, operative etc. şi în baza lor se

întocmeşte planul cercetării cazului concret. El include asigurarea realizării

acţiunilor şi măsurilor concrete schiţate, coordonarea şi conlucrarea cu

reprezentanţii altor servicii ale organelor speciale şi de drept, departamente,

instituţii, persoane fizice şi juridice. O condiţie a succesului în descoperirea şi

cercetarea oricărei infracţiuni este analiza şi controlul activităţii de urmărire

penală şi a materialelor dosarului. Fără aceste condiţii, ca şi fără planificarea

reală a activităţii de urmărire penală în legătură cu acţiunea prejudiciabilă (oral

sau în scris), chiar şi cea mai simplă infracţiune poate să rămână fie

nedescoperită, fie această sarcină va fi îndeplinită cu mari complicaţii şi

întârzieri.

Cercetarea calificată a infracţiunilor presupune nu numai abilitate în

depistarea, fixarea şi ridicarea probelor, dar şi analiza lor minuţioasă în scopul

obţinerii datelor suplimentare, realizarea pe baza acestora a controlului asupra

lucrului (cunoaşterea prealabilă a direcţiei cercetării, volumului şi stării lucrului

la orice etapă), luarea deciziilor întemeiate cu privire la urmărirea penală în

continuare etc.

Organizarea urmăririi penale are drept scop rezolvarea următoarelor

sarcini:

69

contracararea imediată a infracţiunii şi localizarea consecinţelor posibile;

clarificarea situaţiei reale şi adoptarea la timp a hotărârilor calificate cu

privire la urmărirea penală a persoanelor concrete;

determinarea corectă a complexului de acţiuni procesuale necesare şi a

măsurilor de investigaţie operativă în situaţia creată;

asigurarea rezolvării sarcinilor procedurii penale, menţinerea ordinii de

drept şi apărarea securităţii interne a statului;

îndeplinirea măsurilor necesare de profilaxie şi preventive în legătură cu

depistarea infracţiunii.

Aspectele menţionate nu diminuează rolul şi importanţa sarcinilor altor

instituţii şi organe de stat şi, totodată, nu asimilează funcţiile lor, ci au dreptul la

existenţă de sine stătătoare.

70

Capitolul 5: Planificarea urmăririi penale

P L A N

1. Noţiunea şi principiile planificării urmăririi penale.

2. Clasificarea şi etapele planificării urmăririi penale.

3. Elementele şi particularităţile planificării urmăririi penale.

B I B L I O G R A F I E1. Tratat de tactică criminalistică, Colectiv de autori, Bucureşti,

1992.

2. Tactica criminalistică. Manual, Ministerul de Interne,

Bucureşti, 1989.

3. Ciopraga Aurel. Criminalistica. Manual, Iaşi, 1996.

4. Stancu Emilian. Tratat de criminalistică, Bucureşti, 2001.

5. Doraş Simion. Criminalistica, v. II – Elemente de tactică.

Chişinău, 1999.

6. Аверьянова Т.В., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская

Е.Р. Криминалистика. Учебник для вузов. - Москва: Изд-во НОРМА|

2001.

7. Криминалистика. Учебник. Под ред. Проф. А.Г.

Филиппова. - Москва, 2000.

8. Пахомов А.В. Криминалистика. Воронеж, 2000.

9. Яблоков Н.П. Криминалистика.- Москва: Изд-во группы

НОРМА-ИНФРА, 2001.

10. Дубовицкая Л.П., Лузгин И.М. Планирование

расследования. Учеб.пособие. ВШ МВД СССР .- Москва, 1972.

71

11. Карнеева Л.М., Галкин И.С. Расследование

преступлений группой следователей.- Москва, 1965.

72

§ 1. Noţiunea şi principiile planificării urmăririi penale

Planificarea reprezintă un element de bază al organizării oricărei activităţi

umane, inclusiv a cercetării cauzelor penale.

Administrarea, cercetarea şi evaluarea probelor, mai ales în cauzele

penale complicate, este o activitate ce impune ofiţerului de urmărire penală o

înaltă organizare, efort constant spre atingerea scopului, clarviziune.

În desfăşurarea urmăririi penale este absolut importantă nu numai

administrarea probelor, dar şi verificarea lor sub toate aspectele. Se cunoaşte că

adesea infractorii recurg la diferite vicleşuguri: lichidează consecinţele

infracţiunii, creează aparenţa comiterii altor infracţiuni, manifestă o influenţă

negativă asupra martorilor etc.

Complexitatea şi specificul cercetării impune organului de urmărire

penală organizarea lizibilă a activităţii sale, înţelegerea perspectivei,

premeditarea fiecărei activităţi de urmărire penală şi a sistemului în întregime.

Toate aceste cerinţe se vor realiza prin planificarea la timp, deplina şi precisă a

cercetării cazului infracţional constatat.

Numai planificarea justă a urmăririi penale va asigura respectarea strictă a

legislaţiei, operativitatea activităţilor de urmărire penală, stabilirea completă,

multiplă şi obiectivă a circumstanţelor, ce urmează a fi supuse probării pe

acţiunea în cauză.

Într-o accepţiune mai simplă, planificarea este un atribut necesar în

efectuarea urmăririi penale. Acest proces poartă un caracter organizaţional şi

mobilizator.

Planificarea urmăririi penale este o activitate complicată de gândire a

ofiţerului de urmărire penală şi constă în întocmirea programului de lucru asupra

tuturor împrejurărilor de fapt, care urmează a fi stabilite în baza cauzei

instrumentate. Pentru a putea proceda la întocmirea planului, ofiţerul de

73

urmărire penală trebuie să studieze minuţios datele şi faptele concrete aflate în

posesia lui la momentul respectiv.

Planul cercetării trebuie bine chibzuit. Activităţile de urmărire penală şi

operative de investigaţie incluse în plan vor reflecta intenţia tactică a ofiţerului

de urmărire penală şi logica lăuntrică a cercetării penale. Planificarea trebuie

concepută ca un proces ce prevede cele mai efective şi optime procedee, acţiuni,

combinări ale activităţilor de urmărire penală, succesiunea şi totalitatea lor

raţională. Rezultatele planificării se reflectă, de obicei, într-un document sub

denumirea de plan. Planificarea se poate efectua în două forme: orală şi scrisă.

Forma orală a planificării este aplicată la începutul urmăririi penale, când

ofiţerul de urmărire penală este preocupat de activităţile necesare ce au ca scop

clasificarea situaţiei la faţa locului, depistarea, ridicarea şi valorificarea probelor

infracţiunii. La această etapă toate activităţile se efectuează la indicaţiile

ofiţerului de urmărire penală şi apoi, după desfăşurarea acţiunilor iniţiale şi de

neamânat, se va întocmi în scris planul respectiv de cercetare a cazului concret.

Planificarea constituie un gen al modului de gândire, care solicită

determinarea sarcinilor faptei prejudiciabile în baza unui sistem ştiinţific de

acţiuni aprofundate, menit să asigure acumularea şi verificarea probelor

existente în cauza penală concretă.

Având în vedere performanţele teoretice şi practica pozitivă în

planificarea cercetării cauzelor penale, generalizată de criminalistică, se pot

sublinia următoarele principii ale acestei activităţi: caracterul concret;

individualitatea şi dinamismul planificării.

Principiul caracterului concret determină faptul că în planul urmării

penale vor fi incluse toate versiunile reale ce vor servi scopului final –

constatarea adevărului pe acţiunea în cauză. În planificare vor fi prevăzute

termenele efectuării cercetării şi desfăşurării activităţilor de urmărire penală. În

cazul în care cercetarea este condusă de o echipă de ofiţeri de urmărire penală,

se va efectua o concretizare maximală a planurilor individuale, întocmite în baza

74

planului general, coordonarea acţiunilor ofiţerilor de urmărire penală implicaţi în

cercetarea cauzei.

Principiul individualităţii impune îmbinarea judicioasă a sarcinilor

generale cu cele particulare, determinarea perspectivelor urmăririi penale,

originii şi caracterului evenimentului, specificului legăturii dintre anumite date

faptice şi informaţiile despre ele. Acest principiu presupune răspunderea

personală a ofiţerului de urmărire penală privind desfăşurarea cercetării cauzei

penale. Deciziile lui cu privire la direcţiile cercetării, succesiunea şi tactica

efectuării unor activităţi de urmărire penală sunt fundamentate pe informaţiile

obţinute şi sunt reflectate în plan.

Principiul dinamismului presupune că planul de urmărire penală trebuie

să fie adoptat la diferite împrejurări schimbătoare ale cauzei. El nu poate fi

utilizat decât pentru o anumită perioadă a urmăririi penale, acesta necesitând a fi

completat ori modificat în raport cu noile aspecte.

Planificarea activităţii ofiţerului de urmărire penală urmează a fi

desfăşurată după efectuarea acţiunilor urgente, de neamânat de urmărire penală

şi obţinerea datelor faptice, ce permit elaborarea şi verificarea versiunilor

iniţiale.

Sarcinile urmăririi penale se determină în conformitate cu prevederile

legii şi sunt reflectate în planul de urmărire penală. Soluţionarea lor va asigura

cunoaşterea tuturor împrejurărilor de fapt, stabilirea completă şi obiectivă a

circumstanţelor ce urmează a fi supuse probării în acţiunea cercetată. Extinderea

peste măsură a sarcinilor în planificarea urmăririi penale aduce la

supraîncărcarea cauzei penale, prezintă complicaţii pentru examinarea ei în

judecată. Nu este admisibilă însă ridicarea sarcinilor urmăririi penale,

examinarea superficială şi incompletă a circumstanţelor în cauză.

În structura programului de activitate al ofiţerului de urmărire penală un

loc important îi revine determinării cercului şi conţinutului activităţilor de

urmărire penală ce urmează a fi întreprinse pe acţiunea în cauză.

75

În funcţie de scopurile cercetării cazului concret se evidenţiază:

a) activităţile de urmărire penală ce asigură culegerea probelor

(cercetarea la faţa locului, examinarea, percheziţia, ridicarea, interogatoriul etc.);

b) activităţile care determină examinarea şi verificarea probelor

administrate (expertizele, prezentarea pentru recunoaştere, verificarea şi

precizarea depoziţiilor la faţa locului, interogatoriul învinuitului, experimentul

de urmărire penală) etc.

La planificarea activităţilor de urmărire penală ofiţerul de urmărire penală

trebuie să prevadă:

a) ce activităţi, pornind de la specificul evenimentului instrumentat,

necesită desfăşurarea prioritară şi în ce termene. Experienţa practică din

activitatea de urmărire penală denotă că după acţiunile iniţiale este mai util a

stipula în planificare desfăşurarea activităţilor ce necesită o perioadă lungă de

timp şi nu pot fi tărăgănate (examinările de obiecte, documente, expertizele

complicate, percheziţiilor, ridicărilor, prezentărilor spre recunoaştere etc.);

b) activităţile a căror desfăşurare poate fi amânată pe o perioadă mai târzie

a cercetării. Astfel de activităţi adesea sunt unele interogări ale martorilor,

confruntări, diverse genuri de expertiză, experimentul de urmărire penală etc.;

c) activităţile care vor necesita colaborarea cu opinia publică (de exemplu,

examinarea unui volum mare de documente ori examinarea detaliată a zonelor

de localităţi, percheziţia, experimentul de urmărire penală etc.), ce urmează a fi

întreprinse pentru a asigura depistarea tuturor probelor pe cauza cercetată;

d) combinarea utilă a activităţilor de urmărire penală cu acţiunile de

investigaţie operativă, cercul problemelor ce urmează a fi clarificate şi verificate

prin investigaţia operativă;

e) combinarea între activităţile de urmărire penală. Din practică este

cunoscut că succesiunea tactică justă în combinarea acestor activităţi asigură

posibilitatea de administrare rapidă şi deplină a probelor necesare, de prevenire a

76

vicleniilor posibile din partea infractorului, de demascare şi de preîntâmpinare a

infracţiunilor în curs de pregătire.

§ 2. Clasificarea şi etapele planificării urmăririi penale

Planificarea asigură o bună desfăşurare şi un fundament ştiinţific urmăririi

penale, orientează în mod concret asupra sistemului de acţiuni procesuale,

măsuri operative de investigaţii şi alte măsuri, care au un anumit scop –

cercetarea deplină a cazului prejudiciabil, stabilirea infractorului şi vinovăţiei

lui, determinarea cauzelor şi condiţiilor ce au favorizat săvârşirea infracţiunii,

prevenirea de noi infracţiuni.

În funcţie de împrejurările apariţiei cauzelor penale, de situaţiile de

urmărire penală, de caracterul şi volumul datelor iniţiale, planificarea dispune de

unele particularităţi esenţiale şi poate fi clasificată în două grupe:

- planificarea urmăririi penale, când pornirea cazului este precedată de

activitatea de investigaţie operativă;

- planificarea urmăririi penale în cadrul procesului penal apărut pe

neaşteptate, inopinat.

De prima categorie ţin acţiunile penale care sunt intentate în urma

realizării datelor cu caracter operativ. Acestea pot fi semnalele sau dosarele de

evidenţă operativă. Pentru toate variantele proceselor penale, indicate mai sus, e

caracteristică acea constatare conform căreia încă până la pornirea cauzei,

ofiţerul de urmărire penală dispune de suficiente date verificate despre un act

sau altul prejudiciabil, despre una sau mai multe persoane concrete. Individul

suspectat, contactele şi relaţiile lui cu alte persoane, sursele, mecanismele şi

obiectele infracţiunii în astfel de cazuri sunt, de regulă, stabilite. Organul de

urmărire penală este informat uneori despre posibilele locuri de păstrare a

muniţiilor şi obiectelor criminale, a mijloacelor acaparate în urma activităţii

infracţionale etc.

77

Pentru o rezolvare reuşită a investigaţiilor din aceste domenii o

însemnătate deosebită o are reţinerea infractorului în flagrant delict. O astfel de

măsură nu numai că face posibilă dispunerea de date concrete despre vinovăţia

infractorului, ci asigură, în acelaşi timp, o cifrare sigură a forţelor şi mijloacelor

operative. Planificarea măsurilor îndreptate spre reţinerea infractorului în

flagrant delict este raţională şi realizabilă în momentul comiterii infracţiunii sau

imediat după aceasta, când unele obiecte mai pot fi găsite asupra persoanei

bănuite.

În baza unei analize minuţioase a materialelor operative şi în urma

acţiunilor de urmărire penală iniţiale, ofiţerul de urmărire penală elaborează un

plan desfăşurat al procesului penal. În plan, pe lângă ipotezele bazate pe

activitatea operativă, trebuie formulate şi versiunile de urmărire penală, rezultate

din cercetările riguroase ale materialelor la etapa iniţială de cercetare, măsurile

de verificare ale acestora, persoanele responsabile şi termenele de realizare a

planului schiţat.

Sarcina primordială a urmăririi penale în cazurile indicate constă în

obţinerea probelor judiciare, care ar confirma pe deplin comiterea de către cel

bănuit a faptelor prejudiciabile, a căror semnalmente au fost depistate pe cale

operativă. Mai mult chiar, devin rezolvabile măsurile de curmare a activităţii

criminale a infractorilor identificaţi, constatarea şi demascarea totală a

infracţiunilor comise. Totodată, nu trebuie trecută cu vederea nici ideea conform

căreia în cadrul cercetărilor operative nu totdeauna circumstanţele comiterii

faptei prejudiciabile de către infractori sunt descoperite şi clarificate pe deplin.

Această problemă poate fi rezolvată pe parcursul cercetărilor efectuate în cadrul

procesului penal.

La categoria dată a cauzelor penale se cer planificate şi duse la bun sfârşit

următoarele acţiuni: reţinerea şi arestarea infractorilor; percheziţiile corporale;

percheziţiile la locurile de trai şi de muncă ale acestora; interogarea bănuiţilor;

78

audierea martorilor; examinarea materialelor ridicate; numirea expertizelor

corespunzătoare; ridicarea obiectelor şi documentelor necesare etc.

La pornirea procesului penal, legat de reţinerea inopinată a infractorului la

faţa locului, ofiţerul de urmărire penală dispune de minimumul de date despre

bănuit, anturajul lui de trai, cauzele, modul şi mijloacele comiterii infracţiunii,

numărul părtaşilor etc. Aceste date, deşi au o importanţă deosebită pentru

proces, uneori sunt insuficiente pentru rezolvarea problemei în cauză. În

asemenea cazuri, făptaşul încearcă de la primele audieri să ascundă adevărul

despre acţiunile sale criminale şi numele părtaşilor infracţiunii. Sunt cunoscute

cazuri când la comiterea infracţiunilor unii indivizi îşi camuflează acţiunile,

mânuind cu dibăcie toate mijloacele de deghizare, şterg semnele ce pot servi ca

material faptic pentru identificarea crimei şi, nu rareori, izbutesc să părăsească

locul infracţiunii înainte ca organele de urmărire penală să poată interveni.

O astfel de cauză penală cere planificarea şi efectuarea următoarelor

acţiuni de urmărire penală: cercetarea minuţioasă a locului faptei; stabilirea,

reţinerea şi percheziţionarea bănuitului; audierea martorilor oculari;

percheziţionarea locurilor de trai şi de muncă ale infractorului, complicilor şi

rudelor; examinarea muniţiilor, obiectelor şi lucrurilor ridicate de la infractor, a

locului de tăinuire sau de depozitare a acestora; numirea expertizelor, precum şi

verificarea datelor referitoare la bănuit (după evidenţele cunoscute) în cadrul

organelor speciale şi de drept.

În orice cauză, planificarea începe de la pornirea procesului penal şi se

termină la sfârşitul cercetării, deci este un proces continuu. Astfel, în nici un caz

planul definitiv al urmăririi penale nu poate fi întocmit de la bun început. Este o

eroare să se considere că un asemenea plan va putea fi util pe tot parcursul

cercetării, fără a fi modificat sau completat, întrucât datele noi obţinute ulterior

determină stabilirea de noi versiuni, noi probleme care trebuie verificate,

lămurite şi, în consecinţă, prevăzute alte activităţi necesare realizării acestui

scop. Planul necesită a fi permanent completat ori modificat în raport cu

79

diversele aspecte noi, de aceea distingem planificarea la etapa iniţială, ulterioară

şi finisarea urmăririi penale.

Practica a demonstrat că în activitatea de urmărire penală se efectuează

planificarea generală a cercetării şi planificarea fiecărei acţiuni sau planificarea

cercetării cauzei şi planificarea efectuării acţiuni de urmărire penală.

Planul general de urmărire penală, după cum se ştie, presupune:

a) determinarea direcţiei investigaţiilor prin elaborarea versiunilor de

urmărire penală;

b) stabilirea sarcinilor urmăririi penale, determinarea obiectivelor

probaţiunii;

c) nominalizarea acţiunilor procesuale şi măsurilor de investigaţie

operativă, a altor măsuri necesare întru soluţionarea sarcinilor trasate, verificarea

versiunilor elaborate;

d) determinarea tacticii acţiunilor procesuale preconizate;

e) stabilirea termenelor şi consecutivităţii de realizare a acţiunilor

concepute;

f) nominalizarea executorilor tuturor acţiunilor planificate;

g) întocmirea planului documentar.

Esenţa planului urmăririi penale a cazului concret constă în schiţarea

programului de activitate a ofiţerului de urmărire penală după un anumit

algoritm. Acest plan poate fi modificat, perfectat sau schimbat conform datelor

acumulate în dosar. Un astfel de plan conţine:

1. Fabula desfăşurată a actului infracţional (ce, unde, când, cine, cum,

cu cine, cu ce scop);

2. Versiunile (atât cele generale, cât şi cele particulare) elaborate în baza

datelor faptice acumulate în legătură cu cercetarea cazului;

3. Acţiunile de urmărire penală şi măsurile de investigaţie operativă ce

urmează a fi efectuate întru verificarea versiunilor elaborate, acumularea de noi

80

probe şi stabilirea adevărului, atragerea la răspundere penală a tuturor

făptuitorilor;

4. Termenele şi responsabilii de efectuare a acţiunilor de urmărire

penală şi măsurilor de investigaţie operativă;

5. Observaţiile sau notiţele referitoare la realizarea acţiunile şi măsurile

planificate.

În funcţie de etapele urmăririi penale, se disting următoarele genuri de

planificare a cercetării cauzelor prejudiciabile:

1. Planificarea etapei iniţiale de cercetare.

2. Planificarea etapei ulterioare de cercetare.

3. Planificarea finalizării investigaţiilor cazului penal.

Planificarea etapei iniţiale este determinată de specificul sarcinilor care

stau în faţa ofiţerului de urmărire penală şi include de obicei:

- orientarea în circumstanţele infracţiunii;

- depistarea, fixarea, examinarea şi valorificarea probelor;

- determinarea surselor de informaţie probantă;

- stabilirea şi reţinerea infractorilor după urme fierbinţi;

- depistarea cauzelor şi condiţiilor care au favorizat săvârşirea

infracţiunii.

Planificarea etapei ulterioare a urmăririi penale se caracterizează prin

realizarea sarcinilor acesteia, şi anume:

- depistarea şi administrarea probelor noi;

- examinarea minuţioasă şi verificarea probelor acumulate pe parcursul

cercetării cazului dat în scopul demascării infractorilor, determinarea tuturor

participanţilor la infracţiune, atragerea lor la răspundere penală;

- stabilirea motivelor săvârşirii infracţiunii;

- determinarea cauzelor şi condiţiilor care au înlesnit realizarea scopului

infracţional.

Planificarea finalizării investigaţiilor cazului penal prevede:

81

- determinarea utilităţii materialelor în cauza cercetată;

- pregătirea şi prezentarea învinuitului, avocatului acestuia, părţii

vătămate, părţii civilmente responsabile sau reprezentanţilor acestora

materialelor dosarului pentru a lua cunoştinţă de ele;

- întocmirea rechizitoriului în cazul cercetat.

În raport cu specificul cauzei penale pot şi trebuie planificate diferite

acţiuni de urmărire penală, cum ar fi: reţinerea bănuitului; percheziţia la locul de

trai, de muncă; interogarea bănuitului, învinuitului; interogarea (ascultarea)

părţii vătămate, a martorilor; confruntarea, prezentarea spre recunoaştere etc.

Planificarea acţiunilor de urmărire penală are, de obicei, aceeaşi

structură ca şi planificarea cercetării cauzei prejudiciabile, cu excepţia reflectării

legendei, versiunilor în acest dosar.

Rezultatul planificării acţiunilor de urmărire penală se materializează într-

un plan scris, care poate avea cele mai diverse forme. După conţinut, acest plan

trebuie să dea răspunsuri la următoarele întrebări:

1. Ce fel de acţiune de urmărire penală se va efectua?

2. Care este sarcina concretă a acţiunii date?

3. Când şi unde se va efectua această acţiune de urmărire penală?

4. Cine şi în ce calitate va participa la acţiunea preconizată?

5. Locul desfăşurării activităţilor concrete.

6. Cum trebuie pregătită acţiunea, cine şi ce fel de măsuri va întreprinde,

care măsuri asigurătoare sunt necesare (până la, în timpul şi după acţiunea

planificată)?

7. În ce mod vor fi mobilizate şi cum vor fi aranjate forţele, subiecţii

acţiunii preconizate?

8. Care va fi consecutivitatea acţiunilor la faţa locului, cine va conduce,

cine şi ce va efectua întru soluţionarea problemei în cauză?

9. Ce fel de procedee tactice şi în ce mod se vor aplica?

82

10. Ce mijloace tehnico-criminalistice se vor aplica şi de către cine

concret?

11. În ce mod şi cine va documenta acţiunea desfăşurată?

12. Cum se va face bilanţul acţiunii date şi se vor aprecia rezultatele

obţinute?

După cum menţionează A. Ciopraga1, întocmirea planului presupune

existenţa unor condiţii considerate suficiente, adică a unui minimum de fapte, de

informaţii.

§ 3. Elementele şi particularităţile planificării urmăririi penale

La pornirea urmăririi penale, cercetarea constituie o dezvoltare logică a

activităţilor ce urmează a fi întreprinse în scopul identificării indiciilor

infracţiunilor deghizate şi descoperirii infractorului. În acest caz, planul de

urmărire penală va fi întocmit de ofiţerul de urmărire penală, în comun cu

lucrătorii operativi. Această ordine este rezonabilă, deoarece permite examinarea

minuţioasă, completă şi multilaterală a faptelor, aprecierea lor critică, elaborarea

unei decizii comune referitoare la direcţia urmăririi penale, ţinând seama de

sursele de informaţii faptice stabilite.

Versiunile elaborate în procesul desfăşurării acţiunilor de urmărire penală

şi măsurilor de investigaţie operativă şi, în particular, motivele, cercul de

persoane implicate în infracţiune, de asemenea, vor fi supuse analizei comune de

ofiţerul de urmărire penală şi de colaboratorii operativi. E necesar să se clarifice

în ce mod vor fi verificate versiunile, cum se confirmă fiecare versiune, care

chestiuni au rămas nesoluţionate. Aceste versiuni vor fi incluse în conţinutul

planului de urmărire penală şi vor fi verificate pe parcurs.

Dacă în urma desfăşurării acţiunilor de investigaţie operativă au fost

descoperite câteva infracţiuni deghizate, comise de un grup de persoane, ori

infracţiuni de lungă durată (delapidările sistematice, excrocheriile, îndeletnicirile 1 Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică.- Iaşi: Editura Gama, 1996, p. 16-17.

83

nelegitime etc.), atunci este mai rezonabil a sistematiza preventiv informaţiile,

asupra unor episoade, persoane sau indici aparte. Aceasta ar permite depistarea

legăturii dintre participanţii la infracţiuni şi episoadele de activitate infracţională

a lor, stabilirea celor mai vulnerabile puncte în modalităţile de deghizare a

infracţiunilor, constatarea contradicţiilor în depoziţiile infractorilor cu scopul

utilizării acestor informaţii în demascarea activă a culpabililor.

Planul de urmărire penală poate fi întocmit pe compartemente: după

episoade sau după persoanele ce urmează a fi supuse răspunderii penale. În acest

fel, referitor la fiecare episod sau persoană concretă, poate fi impusă sarcina de

administrare a probelor ce vor contribui la soluţionarea circumstanţelor care

urmează a fi supuse probării pe acţiunea în cauză. Aceasta facilitează, în caz de

necesitate, separarea din cauza penală cu privire la învinuirea unui grup de

persoane a informaţiilor faptice referitoare la unii inculpaţi într-o cauză penală

independentă.

La întocmirea planului de urmărire penală se va acorda o deosebită atenţie

faptului ca în procesul de desfăşurare a activităţilor de urmărire penală să nu fie

divulgate informaţiile obţinute pe calea investigaţiei operative. În raport cu

aceasta se va chibzui tactica desfăşurării unor activităţi de urmărire penală

(reţinere, interogatoriu, percheziţie, ridicare de obiecte etc.), ordinea executării

lor etc. Planul de urmărire penală se coordonează cu acţiunile de investigaţie

operativă planificate.

Cercetarea cauzelor penale complexe, în afară de planul general, mai

necesită întocmirea planurilor referitoare la unele activităţi de urmărire penală.

Ele, la fel, vor fi coordonate cu planul general al cercetării. Această coordonare

de planuri este exprimată în determinarea sarcinilor impuse cercetării în

întregime şi unor activităţi de urmărire penală, corespunderea versiunilor

generale şi celor particulare, verificate prin acţiunile de urmărire penală,

coordonarea tacticii de cercetare în întregime cu tactica acţiunilor concrete de

urmărire penală.

84

Planul de desfăşurare a unor activităţi de urmărire penală include trei

elemente:

1. Pregătirea pentru executarea activităţilor de urmărire penală, care la

rândul său presupune:

a) constatarea datelor faptice ce necesită cercetarea prioritară a ofiţerului

de urmărire penală în pregătirea pentru executarea activităţilor de urmărire

penală;

b) stabilirea sarcinilor, problemelor necesare a fi soluţionate prin acţiunea

dată de urmărire penală;

c) determinarea măsurilor de pregătire care se cer a fi executate; stabilirea

obiectelor care trebuie cercetate.

2. Procedeele tactice în executarea activităţilor de urmărire penală

prevăd:

a) stabilirea locului şi timpului de desfăşurare a activităţilor de urmărire

penală;

b) determinarea cercului de participanţi la activitatea de urmărire penală, a

numărului de specialişti, a colaboratorilor organelor de anchetă, îndatoririle lor;

c) conţinutul procedeelor de desfăşurare a activităţilor de urmărire penală,

ordinea soluţionării problemelor;

d) utilizarea datelor faptice, obţinute în procesul executării acţiunilor de

investigaţie operativă, în desfăşurarea activităţilor de urmărire penală;

3. Procedeele tactice, utilizate la fixarea procesului şi rezultatelor

activităţilor de urmărire penală, includ:

a) modurile de fixare a procesului şi rezultatelor activităţilor de urmărire

penală;

b) utilajul necesar în aceste scopuri;

c) participarea specialiştilor la acţiunile concrete de urmărire penală.

85

În cazul unor cercetări complicate sau al investigaţiilor de o importanţă

deosebită, de mari proporţii, urmărirea penală se efectuează de către mai mulţi

ofiţeri de urmărire penală (în grup, echipă).

Dispoziţia cu privire la efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi

ofiţeri de urmărire penală se face prin indicaţie sau ordonanţă, în care se indică

ofiţerul care va conduce acţiunile celorlalţi ofiţeri.

Conducătorul grupului de urmărire penală întocmeşte planul general al

urmăririi în cauza penală şi asigură coordonarea planurilor individuale de

activitate ale ofiţerilor de urmărire penală, care intră în componenţa grupului.

Planul general al urmăririi penale se întocmeşte, de obicei, numai după

examinarea aprofundată a datelor faptice, aprecierea acestor informaţii,

elaborarea de versiuni, determinarea sarcinilor de cercetare şi distribuirea

sectoarelor între membrii echipei.

Pentru ca planificarea să fie utilă cauzei cercetării, ofiţerul de urmărire

penală întocmeşte planul în baza tuturor posibilelor versiuni care explică

originea şi legătura între fapte prin acţiunea câtorva cauze. Orice versiune

necesită să fie verificată, confirmată sau infirmată de rezultatele obţinute. O

versiune poate fi dezminţită numai atunci când consecinţele deduse din ea

contravin faptelor constatate. Versiunea nu poate fi considerată infirmată numai

din cauza că n-au fost descoperite datele ce confirmă justeţea ei. În acest caz e

necesar de a administra datele faptice care contravin versiunii, o fac ireală.

Aceasta e caracteristic referitor la constatarea împrejurărilor de fapt ce dezmint

alibiul bănuitului, acceptat drept una din versiunile posibile în legătură cu

acţiunea cercetată.

Pentru a fi util cauzei cercetate, planul întocmit trebuie să prevadă

verificarea paralelă şi concomitentă a tuturor versiunilor ce reduc termenele

cercetării, exclud interogatoriul repetat al martorilor, dublarea activităţilor de

urmărire penală. Sunt însă posibile şi cazuri de verificare succesivă a unor

anumite versiuni. Astfel, versiunea privind pregătirea de noi infracţiuni va fi

86

verificată în primul rând în scopul de a preveni comiterea lor. Prioritar se vor

verifica acele versiuni care sunt mai verosimile şi necesită o cercetare urgentă

pentru a nu permite distrugerea probelor.

La planificarea sistemului de activităţi referitoare la verificarea versiunilor

şi identificarea circumstanţelor evenimentului se va lua în consideraţie faptul că

unele versiuni pot fi verificate prin descoperirea nemijlocită a obiectelor,

urmelor legate de acţiunile învinuitului, de exemplu, versiunile privind locul

dosirii averii sustrase, a cadavrului dezmembrat etc. Descoperind averea

delapidată, urmele infracţiunii şi constatând originea lor, legătura cu acţiunile

infractorului, ofiţerul de urmărire penală determină justeţea sau falsitatea

versiunii. Versiunile privitor la motivele infracţiunii, circumstanţele comiterii ei,

vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului se verifică mai ales nemijlocit în baza

totalităţii de probe. În acest caz, cunoaşterea are o importanţă

considerabilă ,deoarece este imposibil de a percepe nemijlocit vinovăţia

persoanei concrete sau motivul infracţiunii. Se percep nemijlocit numai

consecinţele infracţiuni care reflectă acţiunile învinuitului, intenţia lui în

comiterea infracţiunii.

În planificarea cercetării se va ţine cont de datele faptice, obţinute în urma

confirmării unor şi dezminţirii altor versiuni. Concluzia certă se va fonda în baza

totalităţii de probe administrate în această acţiune, atât a celor care confirmă, cât

şi a celor care infirmă unele versiuni. Este insuficient de a infirma unele

versiuni, este absolut necesar de a confirma unica versiune şi a constata adevărul

în cauză. În această ordine de idei, planul elaborat în legătură cu acţiunea în

cauză va prevedea un complex de activităţi, care vor asigura soluţionarea acestei

probleme importante.

Astfel, importanţa versiunii în planificarea corectă a cercetării constă în

determinarea probelor ce urmează a fi identificate în legătură cu circumstanţele

infracţiunii, elaborarea concomitentă în corespundere cu numărul şi conţinutul

versiunilor a câtorva direcţii privind investigarea şi cercetarea datelor faptice.

87

Separarea consecinţelor din versiunile incluse în plan oferă posibilitatea de a

detalia şi a concretiza planul cercetării, ce urmează a fi soluţionat în legătură cu

acţiunea în cauză.

Cu scopul de a asigura coordonarea în desfăşurarea cercetării, fiecare

ofiţer de urmărire penală va lua cunoştinţă de planul general şi va contribui la

realizarea lui.

Întocmirea planurilor individuale ale ofiţerilor de urmărire penală este

determinată de distribuirea sarcinilor în grup: de exemplu, fiecare membru al

echipei va putea studia şi prelucra o versiune, un episod ori activitatea

infracţională a bănuitului, învinuitului concret. Este posibilă şi o altă distribuire

de îndatoriri şi planificare, de exemplu, în raport cu caracterul activităţilor de

urmărire penală. Astfel, un ofiţer va purta răspundere de executarea

percheziţiilor, examinarea obiectelor, a documentelor; altul – de stabilirea şi

interogatoriul martorilor; al treilea – de studierea activităţii criminale a

infractorilor. Nu pot fi prezentate toate reţetele general valabile pentru toate

situaţiile, care pot apărea pe parcursul instrumentării cauzelor penale de către un

grup de ofiţeri de urmărire penală. Ordinea planificării este determinată de

natura infracţiunii, volumul activităţii efectuate pe marginea acţiunii în cauză,

experienţa profesională a ofiţerilor de urmărire penală, care participă la

cercetarea cauzei.

Orice plan de urmărire penală poate fi întocmit într-o formă liberă. În

plan, însă, este rezonabil să se expună prioritar conţinutul datelor faptice privind

caracterul evenimentului, iar apoi să se indice versiunile şi modul de verificare a

lor. Planul este semnat de persoana care l-a întocmit şi poate fi aprobat de

conducătorul organului de urmărire penală.

La planul de urmărire penală poate fi anexată următoarea documentaţie

auxiliară: fişele cu episoadele infracţionale, schemele legăturilor inculpaţilor,

structura grupărilor criminale depistate, lista martorilor ce trebuiesc înterogaţi

etc. Ca document auxiliar se utilizează uneori fişa de evidenţă a bănuitului,

88

învinuitului sau a episodului infracţional. În ea se indică: numărul episodului;

numele, prenumele şi alte informaţii despre bănuit, învinuit; componenţa

infracţiunii; probele existente de vinovăţie; circumstanţele agravante şi

atenuante; data pornirii acţiunii penale; data reţinerii; decizia cu privire la

măsurile de reprimare, prezentarea învinuirii; participarea apărării; cauzele şi

condiţiile ce au favorizat comiterea infracţiunii etc.

89

Capitolul 6: Interacţiunea în procesul urmăririi penale

P L A N

1. Noţiunea, etapele şi scopurile interacţiunii.

2. Formele şi esenţa interacţiunii.

B I B L I O G R A F I E

1. Doraş Simion. Criminalistica, vol. II. Elememnte de tactică,

Chişinău, 1999.

2. Mihail Gheorghiţă. Criminalistica. Partea I. Întroducere în

criminalistică. Chişinău, 1995.

3. Аверьянова Т.В., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская

Е.Р. Криминалистика. Учебник для вузов. - Москва: Изд-во НОРМА|

2001.

4. Криминалистика. Учебник. Под ред. проф. А.Г.

Филиппова. - Москва, 2000.

5. Криминалистика /Под ред. Белкина Р.С., Москва, 2001.

6. Яблоков Н.П. Криминалистика.- Москва: Изд-во группы

НОРМА-ИНФРА, 2001.

7. Яблоков Н.П. Криминалистика // Учебник.- Москва, 2001.

90

§ 1. Noţiunea, etapele şi scopurile interacţiunii

Actualmente, descoperirea oricărei infracţiuni mai mult sau mai puţin

complicate poate fi efectuată cu eforturile unui grup de colaboratori ai organelor

de urmărire penală. Anume în colaborarea diferitelor servicii ale organelor de

urmărire penală şi ale organelor speciale (operative, operativ-tehnice etc.) rezidă

succesul. În afară de aceasta, în procesul cercetării oricărei infracţiuni ofiţerul de

urmărire penală, procurorul deseori recurg la ajutorul altor subdiviziuni ale

organelor de interne, securităţii, reprezentanţilor diferitelor departamente,

ministere, întreprinderi etc. Drept bază juridică a interacţiunii activităţii

ofiţerului de urmărire penală, procurorului cu reprezentanţii altor subdiviziuni

ori organe servesc prevederile legislaţiei procesuale în vigoare (articolele 52, 55,

57, 258 ale C.P.P. al R.M.), Legea despre poliţie, precum şi actele normative

departamentale – ordinele, instrucţiunile, dispoziţiile respective ale MAI, SIS,

Procuraturii Republicii Moldova etc.

În corespundere cu practica stabilită a organelor de urmărire penală (MAI,

SIS şi altele), interacţiunea poate fi efectuată până la pornirea urmăririi penale,

în timpul cercetării infracţiunii în cauză şi după trimiterea dosarului în judecată.

La toate cele trei etape ale interacţiunii, în calitate de iniţiator al acestei activităţi

poate fi atât lucrătorul operativ, cât şi organul de urmărire penală. Rolul şi locul

lor diferă însă în funcţie de etapa interacţiunii şi de forma acestei activităţi. Dacă

până la pornirea procesului penal rolul principal în organizarea şi efectuarea

interacţiunii îi aparţine lucrătorului operativ, apoi la etapa cercetării infracţiunii

acest rol este preluat de ofiţerul de urmărire penală.

Interacţiunea la toate cele trei etape poate fi numită de natură

administrativă, când ea se bazează pe actele normative departamentale, şi de

natură procesuală, când activitatea în comun a câtorva reprezentanţi ai

organelor speciale şi de drept se bazează pe legea de procedură penală, legea

despre poliţie etc. De exemplu, actele departamentale ale organelor speciale

91

obligă lucrătorii operativi să analizeze şi să aprecieze în comun cu organele de

urmărire penală materialele cu privire la activitatea ilicită a subiectului aflat în

supraveghere. În cazurile necesare, organele de urmărire penală responsabile de

aceste materiale pot recomanda efectuarea măsurilor operative suplimentare în

scopul dobândirii informaţiei probante, ele sunt, de asemenea, în drept să-şi

expună părerea referitor la modul de legiferare a datelor operative, realizare a

dosarelor de evidenţă operativă, existenţa temeiurilor de tragere la răspundere

penală în mod operativ a persoanelor supravegheate de organe etc. Se consideră

justă recomandarea privind realizarea dosarelor de evidenţă operativă prin

pornirea proceselor penale, pe care organele speciale şi de urmărire penală

trebuie să le efectueze, elaborând un plan comun de lucru.

Spre regretul nostru, în teorie deocamdată nu există o noţiune unică

referitoare la esenţa interacţiunii. Savanţii care s-au ocupat de această problemă

imprimă noţiunii date conţinut diferit1, însă cu toţii sunt unanimi în părerea că

interacţiunea înseamnă coordonarea acţiunilor, stabilirea contactelor între

diferite persoane cu funcţii de stat ori organele interesate de rezultatul comun.

Termenul “coordonare” nu este identic cu noţiunea de “interacţiune”. A

coordona înseamnă, în general, a activa de sine stătător în limitele obligaţiilor şi

drepturilor funcţionale de serviciu, îndeplinind sarcinile respective proprii, unele

acţiuni, măsuri urmând a le supune înţelegerii reciproce cu organele similare,

pentru a desfăşura o activitate optimă, fără piedici, fără repetări şi cheltuieli

zadarnice. În asemenea cazuri, rămân intacte specificul scopului activităţii

proprii, metodele şi mijloacele caracteristice pentru organul respectiv,

înţelegerea referindu-se doar la unele obiecte, acţiuni operative ori de urmărire

penală, locul şi timpul desfăşurării lor etc. Coordonarea activităţii organelor

1 Vezi: Гапанович Н.Н., Мартинович И.И. Основы взаимодействия следователя и органа дознания при расследовании преступлений. – Минск, 1983; Гуткин И.М. Правовые вопросы взаимодействия следователей и органов дознания в уголовном процессе. – Москва: ВШ МВД СССР, 1697; Николаев В.И. Взаимодействие органов КГБ и МВД по обеспечению государственной и общественной безопасности. – Киев: ВШ МВД СССР, 1976; Герасимов И.Ф. Взаимодействие органов предварительного следствия и дознания при расследовании особо опасных преступлений./ Автореферат канд. дис. – Свердловск, 1966, и др.

92

speciale şi de drept nu le impune acestora obligaţiuni suplimentare ori îndatoriri

oficiale reciproce.

A interacţiona înseamnă a conlucra, a activa în comun în soluţionarea

aceleiaşi probleme. Conlucrarea presupune activitatea diferitelor organe

speciale, de drept etc. în scopul realizării unei sarcini comune. O astfel de

activitate este bazată pe respectarea strictă a legii şi poate fi exprimată în

următoarele aspecte: interacţiunea începe şi se efectuează, de obicei, în legătură

cu cazul penal; această activitate poate fi desfăşurată într-un termen concret;

subiecţii interacţiunii pot fi reprezentanţii delegaţi pentru această misiune; ei

activează în comun ori de sine stătător, însă în strictă corespundere cu funcţiile

şi delimitările de rigoare. În opinia noastră, interacţiunea reprezintă o activitate

bazată pe lege ori pe acte normative departamentale, coordonată prin scopul,

locul şi timpul efectuării acţiunilor organelor speciale şi de anchetă,

independente sub aspect administrativ unele de altele, precum şi ale

reprezentanţilor altor organizaţii, întreprinderi, activitate ce se exprimă în

îmbinarea raţională a mijloacelor şi metodelor ce pot servi unui rezultat comun,

îndeplinirii sarcinii de depistare, curmare şi descoperire a infracţiunii.

De menţionat în această ordine de idei că elementele componente ale

interacţiunii pot fi următoarele: a) baza legislativă strictă a activităţii diferiţilor

reprezentanţi ai organelor speciale, de drept ş.a.; b) conlucrarea lor şi

coordonarea scopului, locului, timpului, altor circumstanţe necesare obţinerii

unui rezultat comun; c) independenţa deplină a subiecţilor în planul obligaţiilor

de serviciu; d) stricta delimitare a funcţiilor de serviciu şi îndeplinirea

obligaţiunilor proprii.

Scopurile principale ale interacţiunii organului de urmărire penală cu

organele (serviciile) operative, de expertiză criminalistică şi altele sunt:

- prevenirea şi curmarea infracţiunilor, demascarea la timp a persoanelor

implicate în săvârşirea acţiunilor ilicite şi tragerea lor la răspundere conform

legii;

93

- efectuarea acţiunilor comune în vederea cercetării multilaterale, depline

şi obiective a infracţiunilor comise, precum şi a căutării infractorilor dispăruţi;

- restabilirea onoarei, demnităţii cetăţenilor, a altor drepturi încălcate în

urma infracţiunii;

- asigurarea compensării prejudiciului material, cauzat în urma

infracţiunii.

Practica cercetării infracţiunilor ne demonstrează că eficacitatea în muncă

e destul de înaltă în condiţiile organizării şi efectuării interacţiunii ofiţerului de

urmărire penală de la bun început cu serviciile respective operative şi alţi

reprezentanţi ai organelor de stat şi ai întreprinderilor, cointeresaţi în

descoperirea şi prevenirea infracţiunilor.

Ofiţerul de urmărire penală care efectuează cercetarea penală a

infracţiunii comise – ca subiect procesual – constituie figura primordială,

organizatorul interacţiunii şi, conform atribuţiilor sale şi situaţiei procedurale,

poartă toată răspunderea de întocmirea şi rezultatele acestui proces. Drepturile şi

obligaţiunile ofiţerului de urmărire penală pentru aceste cazuri sunt indicate în

art. 57 al CPP al RM.

Necesitatea interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu serviciile

operative ale organelor speciale şi ale altor organizaţii, departamente rezultă mai

curând din comunitatea intereselor şi sarcinilor asigurării descoperirii rapide şi

complete a infracţiunilor, identificării vinovaţilor, precum şi asigurării aplicării

juste a legii, pentru ca cel ce a săvârşit o acţiune să-şi primească pedeapsa

meritată şi nici un om nevinovat sa nu fie tras la răspundere penală şi

condamnat.

Astfel, interacţiunea dintre ofiţerul de urmărire penală şi alte servicii,

organe, departamente este determinată de motive obiective şi, deci, trebuie

efectuată permanent, periodic ori după caz. Ea depinde de decizia unor persoane

concrete şi se efectuează la apariţia anumitor circumstanţe. Această activitate

reprezintă un sistem de măsuri, acţiuni ale reprezentanţilor organelor speciale şi

94

de drept, sistem bine organizat şi coordonat, care funcţionează permanent,

eficient, în vederea depistării, descoperirii, cercetării şi prevenirii infracţiunilor.

§ 2. Formele şi esenţa interacţiunii

Aşadar, unul din factorii principali care determină eficienţa activităţii

organelor speciale şi de drept în combaterea criminalităţii constă în munca bine

organizată şi coordonată a organelor de urmărire penală, serviciilor operative şi

altor organe, conlucrarea reciprocă a acestora.

Studierea practicii existente denotă că în majoritatea cazurilor de

cercetare a infracţiunilor, organul de urmărire penală interacţionează activ cu

serviciile operative ale organelor speciale şi de drept şi uneori cu alte organe,

departamente. În timp ce interacţiunea ofiţerului de urmărire penală cu serviciile

operative şi operativ-tehnice ale organelor speciale poartă un caracter sistematic,

conlucrarea lui cu alte organe, departamente de obicei este episodică. În

conlucrarea ofiţerului de urmărire penală cu acestea din urmă s-au încetăţenit

următoarele forme de interacţiune:

- informarea reciprocă la timp despre evenimentele infracţionale şi, pe

parcursul cercetării, despre rezultatele obţinute;

- planificarea în comun ori coordonarea activităţii de descoperire şi

cercetare a infracţiunilor;

- participarea lucrătorilor operativi la efectuarea acţiunilor de urmărire

penală;

- îndreptarea şi îndeplinirea unor delegaţii, comisii rogatorii.

De menţionat că ofiţerul de urmărire penală apreciază totdeauna formele

optime de interacţiune în funcţie de sarcinile la momentul concret, situaţiile de

urmărire penală apărute, precum şi de forţele şi mijloacele de care dispune.

Schimbul de informaţie între lucrătorii operativi şi ofiţerul de urmărire penală

referitor la infracţiunile depistate se efectuează în ordinea stabilită, oral ori în

95

scris. În funcţie de operativitatea şi complexitatea informaţiei primite, pot fi

luate decizii respective vizând faptele infracţionale şi persoanele concrete. De

exemplu, în cazul primirii informaţiei operative referitoare la faptul infracţional

cercetat de ofiţerul de urmărire penală, lucrătorul operativ e dator să o aducă la

cunoştinţa acestuia, fără ca să divulge sursa. Ofiţerul de urmărire penală şi

lucrătorul operativ asigură în comun verificarea informaţiei de importanţă pentru

procesul cercetării cazului penal, fiind răspunzători în egală măsură pentru

divulgarea surselor operative şi metodelor obţinerii informaţiei.

Pentru ca măsurile de investigaţie operativă să se soldeze cu rezultate

scontate, ofiţerul de urmărire penală poate aduce la cunoştinţa lucrătorilor

operativi unele materiale ale dosarului penal. Şi în aceste cazuri, atât ofiţerul de

urmărire penală, cât şi lucrătorul operativ poartă răspundere pentru divulgarea

datelor din urmării penale (art. 315 CP RM).

Lucrătorii operativi pot primi informaţia necesară pentru utilizarea ei nu

numai de la ofiţerul de urmărire penală, dar şi participând nemijlocit la

efectuarea unor acţiuni de urmărire penală. Aceste cazuri trebuie coordonate de

fiecare dată cu ofiţerul de urmărire penală, care efectuează acţiunea respectivă.

Acesta, la rândul său, nu este obligat să participe nemijlocit la efectuarea

măsurilor de investigaţie operativă, dar poate utiliza în procesul unor acţiuni de

urmărire penală, date primite de la lucrătorul operativ.

Dacă într-un caz sau altul lucrătorii operativi au dosar de evidenţă

operativă în care este stabilită infracţiunea săvârşită şi persoanele implicate,

atunci materialele pot fi realizate prin pornirea urmăririi penale în modul stabilit,

asigurând confidenţialitatea datelor operative. Pornirea procesului penal poate fi

efectuată atât de organul de urmărire penală, cât şi de procuror. În mod calificat

şi complet acest lucru îl poate face ofiţerul de urmărire penală al organului

respectiv. La pornirea urmăririi penale în baza materialelor dosarului de

evidenţă operativă trebuie să se respecte următoarele condiţii:

96

- examinarea şi estimarea în comun a materialelor operative de către

reprezentanţii subdiviziunilor de urmărire penală şi operative;

- elaborarea în comun a unui plan special de realizare a materialelor

operative, în care sunt prevăzute toate măsurile organizatorice, acţiunile de

urmărire penală şi măsurile investigativ-operative;

- adoptarea unei decizii comune a conducătorilor subdiviziunilor de

urmărire penală şi operative despre formarea grupei de cercetare în cazurile când

urmărirea penală este voluminoasă şi complicată. Aceste cazuri necesită

planificarea unui număr mare de acţiuni de urmărire penală şi măsuri operative

de investigare în scopul documentării procesuale a acţiunilor ilicite,

administrării şi fixării probelor.

Ajutorul lucrătorului operativ e necesar ofiţerului de urmărire penală la

cercetarea majorităţii cazurilor penale, cu atât mai mult, la cercetarea cazurilor

complicate, cu un volum mare de lucru (omoruri, violuri, delapidări mascate

etc.), cele mai multe dintre care pot fi descoperite numai datorită îmbinării

reuşite a acţiunilor de urmărire penală cu măsurile de investigaţie operativă. În

scopul asigurării activităţii comune, Codul de procedură penală prevede nu

numai temeiul juridic şi conţinutul interacţiunii, ci şi delimitează strict

împuternicirile ofiţerului de urmărire penală şi lucrătorilor operativi, creând

concomitent condiţiile necesare pentru asigurarea conlucrării lor.

În legătură cu cazurile penale cercetate, art. 57 al. 2 p. 9 CPP RM oferă

ofiţerului de urmărire penală atribuţii de a conduce, din momentul înregistrării

faptei social periculoase, măsurile operative de investigaţii pentru descoperirea

infracţiunii, căutarea persoanelor dispărute fără urmă, precum şi a bunurilor care

s-au pierdut în urma săvârşirii infracţiuni. După părerea noastră, leguitorul aici

n-a procedat corect, stipulând aceste atribuţii ofiţerului de urmărire penală. A

conduce cu măsurile operative de investigaţie poate doar lucrătorul operativ şi

şeful subdiviziunii respective. Dar ofiţerul de urmărire penală ar fi putut solicita

97

în cadrul cercetării cazului penal concret unele rezultate ale activităţii operative

de investigaţie şi n-ar trebui el să se amestice în această activitate specifică.

Conform actelor departamentale, răspunderea pentru organizarea

interacţiunii revine şefilor subdiviziunilor respective ale organelor de interne

(securităţii etc.), ceea ce nu reduce nicidecum rolul ofiţerului de urmărire penală.

Organizarea de către ofiţerul de urmărire penală a interacţiunii cu alte

servicii presupune:

a) determinarea momentului începerii interacţiunii; cu cât mai devreme

începe interacţiunea, cu atât mai eficace va fi utilizat ajutorul şi contribuţia

lucrătorilor operativi;

b) aprecierea formei de interacţiune: solicitarea unor ajutoare, eliberarea

de dispoziţii ori cercetarea în comun a infracţiunii de către un grup format de

ofiţeri de urmărire penală şi lucrători operativi, crearea oportună a căruia

depinde atât de iniţiativa ofiţerului de urmărire penală respectiv, cât şi de

conducătorii subunităţilor de urmărire penală şi operative (art. 57 al. 2 p. 10, 11

CPP RM);

c) în cazul în care se foloseşte metoda grupului organului de urmărire

penală, cel numit conducător al grupului răspunde de dirijarea organizatorică a

colaboratorilor care fac parte din grup, inclusiv a celor operativi;

d) determinarea conţinutului dispoziţiilor, solicitărilor, însărcinărilor:

efectuarea acţiunilor de urmărire penală sau măsurilor operative de investigaţie

(scopul lor, caracterul, termenul, tactica etc.);

e) dacă e necesară participarea lucrătorului operativ în acţiunile ofiţerului

de urmărire penală, urmează a se determina în ce constă ea: de exemplu, în

asigurarea condiţiilor pentru efectuarea cu succes a acestora sau participarea

nemijlocită la ele şi efectuarea unor activităţii îndreptate spre ridicarea eficienţei

acţiunilor de urmărire penală (conţinutul şi direcţiile acestor măsuri totdeauna

sunt determinate de ofiţerul de urmărire penală şi depind de lucrătorul operativ);

98

f) iniţiativa ofiţerului de urmărire penală în planificarea de comun acord a

acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţie şi de control

asupra îndeplinirii planului.

Caracterul şi conţinutul măsurilor organizatorice concrete, care asigură

eficienţa interacţiunii, depind de situaţia în care aceasta a apărut şi se desfăşoară.

După cum demonstrează practica, cele mai răspândite dintre ele sunt:

a) deplasarea în comun la faţa locului a ofiţerului de urmărire penală şi

lucrătorului operativ şi acţiunile lor în continuare privind descoperirea

infracţiunii pe urme proaspete, decizii comune privind pornirea acţiunii penale

etc.;

b) consultarea materialelor adunate de lucrătorul operativ cu ofiţerul de

urmărire penală în vederea adoptării deciziei de pornire a urmăririi penale;

c) ofiţerul de urmărire penală dă dispoziţii lucrătorilor operativi şi

foloseşte informaţia primită de la ei în legătură cu cazul penal pornit conform

materialelor oficiale sau cu acţiunea intentată deja de organele de urmărire

penală (primită de la lucrătorul operativ ori de la colaboratorul serviciului de

gardă) după identificarea persoanei care trebuie trasă la răspundere penală;

d) cercetarea în comun a unui caz complicat şi cu un volum mare de lucru

de un grup de ofiţeri de urmărire penală.

Asigurarea deplasării ofiţerului de urmărire penală şi lucrătorilor operativi

la faţa locului e pusă în sarcina corpului de serviciu al organelor de interne,

securităţii, procuraturii etc.. Dacă acesta îşi îndeplineşte obligaţiile, ofiţerul de

urmărire penală trebuie să folosească la maximum ajutorul lucrătorilor operativi,

specialistului-criminalist şi altor servicii în cazul activităţii în comun la faţa

locului, cercetarea căruia, în limitele competenţei, este pusă, în primul rând, în

sarcina ofiţerului de urmărire penală. Tot el este obligat să organizeze

planificarea în comun a acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor de investigaţie

operativă, necesară valorificării informaţiei obţinute la faţa locului. Toate

acestea nu înseamnă că ofiţerul de urmărire penală la faţa locului nu trebuie să

99

se intereseze şi de alte probleme. Întrucât cercetarea la faţa locului este pusă în

primul rând sarcina ofiţerului de urmărire penală, acesta nu poate fi pasiv în

perioada pregătirii, ca factor decisiv servind deplasarea la timp a colaboratorilor

organului respectiv la faţa locului într-o componenţă a grupului de persoane

competente, contribuţia cărora poate asigura descoperirea infracţiunii pe urme

proaspete (de exemplu, în afara inspectorilor poliţiei judiciare, poliţiei auto,

expertului-criminalist, în caz de necesitate la faţa locului trebuie să fie chemat

chinologul, medicul-legist, în cazul incendiilor la obiectivele economice şi

delapidărilor la întreprinderile din comerţ – inspectorul poliţiei economice etc.).

În acest caz, dacă este necesar, ofiţerul de urmărire penală poate să acorde ajutor

corpului de serviciu (persoanei de serviciu). Atunci când din anumite cauze

ofiţerul de urmărire penală primeşte primul informaţia care determină

necesitatea cercetării, el trebuie să dea imediat dispoziţii nu numai persoanei de

serviciu, ci şi inspectorului de sector al poliţiei (ori altui lucrător) sau

persoanelor care l-au sesizat despre infracţiune, obligându-l să asigure paza la

faţa locului.

Pe parcursul cercetării la faţa locului, ofiţerul de urmărire penală trebuie

să asigure legătura (cu ajutorul lucrătorului operativ) cu corpul de serviciu,

pentru a constata cine mai poate fi angajat în cercetări, ce măsuri să se ia pentru

a organiza grupele de investigaţie, ce servicii trebuie înştiinţate despre

infracţiunea depistată în scopul reţinerii infractorului. Întrucât în timpul

cercetării la faţa locului o importanţă mare are repartizarea obligaţiilor între

persoanele participante, organul de urmărire penală trebuie să înceapă acest

lucru de îndată ce va lua cunoştinţă în linii generale de situaţia creată. Este

important să nu se scape nici un minut din cauza organizării insuficiente a

participanţilor la cercetare. De aceea, studiind situaţia materială la faţa locului,

ofiţerul de urmărire penală trebuie să organizeze acţiunile tuturor lucrătorilor

operativi care participă la cercetare şi care dispun de oarecare informaţie utilă.

Dacă asemenea informaţie a fost obţinută, analiza ei nu trebuie lăsată pentru

100

sfârşitul cercetării. Informaţia trebuie să ajungă la ofiţerul de urmărire penală în

momentul în care cineva din persoanele ce participă la acţiune intră în posesia

ei. Acelaşi lucru se referă şi la chinolog. Deseori câinele de serviciu pierde

urma, însă traseul parcurs de el trebuie luat în consideraţie la organizarea

activităţii echipelor de căutare. Dacă chinologul are nevoie de vreun obiect, care

i-ar permite câinelui să ia urma, el îl poate obţine numai cu permisiunea

ofiţerului de urmărire penală.

La cercetarea cazurilor de accidente rutiere o importanţă deosebită are

interacţiunea ofiţerului de urmărire penală cu colaboratorii poliţiei auto la

momentul cercetării la faţa locului. Anume ofiţerul de urmărire penală

efectuează cercetarea, coordonează activitatea tuturor persoanelor participante la

cercetarea locului faptei şi toţi participanţii la aceasta ajută să descopere urmele

şi probele materiale.

101

Capitolul 7: Acţiunile de urmărire penală

P L A N

1. Noţiunea şi esenţa acţiunilor de urmărire penală.

2. Clasificarea şi participanţii acţiunilor de urmărire penală.

3. Etapele şi tipurile acţiunilor de urmărire penală.

B I B L I O G R A F I E1. Васильев А.Н. Тактика следственных действий. –

Москва, 1981.

2. Яблоков Н.П. Криминалистика.- Москва, Изд-во группы

НОРМА-ИНФРА, 2001.

3. Дулов А.В., Нестеренко П.Д. Тактика следственных

действий.- Минск, 1971.

4. Шейфер С.А. Следственные действия.- Москва, 1981.

5. Следственные действия. Учебное пособие.- Волгоград,

1984.

6. Лившиц Е.М., Белкин Р.С. Тактика следственных

действий.- Москва, 1997.

102

§ 1. Noţiunea şi esenţa acţiunilor de urmărire penală

Urmărirea penală este un proces care are ca scop restabilirea

evenimentului infracţional produs, de obicei, în trecut, după probele descoperite

de către ofiţerul de urmărire penală sau procurorul respectiv.

Întreaga activitate de urmărire penală este constituită din decizii şi acţiuni.

Aceste decizii şi acţiuni poartă caracter procesual, tactic sau organizaţional. În

materialele cercetării cauzei penale îşi găsesc reflectare numai deciziile şi

acţiunile procesuale, primele în formă de ordonanţe, iar acestea din urmă în

formă de procese-verbale.

Ofiţerul de urmărire penală acumulează şi selectează datele faptice

necesare soluţionării reuşite a cauzei penale prin intermediul desfăşurării

activităţilor de urmărire penală, prevăzute de lege şi orientate spre administrarea,

verificarea şi valorificarea probelor. Finalitatea lor cu succes este asigurată de

procedeele tactice ca modalităţi optime şi efective de acţiune a persoanelor care

desfăşoară cercetarea. Totalitatea procedeelor tactice optime utilizate la

efectuarea activităţii de urmărire penală privind administrarea probelor

constituie tactica activităţii în cauză. Cea mai însemnată gestiune a principiilor

generale cu privire la tactica urmăririi penale este constatarea naturii legăturii

reciproce şi diferenţei procedeelor tactice, ordinii desfăşurării activităţilor de

urmărire penală. Aceasta se datorează faptului că normele procesuale prevăd nu

numai denumirile acţiunilor de urmărire penală, dar şi anumite reguli referitoare

la desfăşurarea lor.

Regulile desfăşurării acţiunilor de urmărire penală urmăresc un scop

dublu. Ele determină, în primul rând, veridicitatea obiectivă a informaţiilor

culese, iar în al doilea – posibilitatea administrării celor mai complete materiale

de probă în baza utilizării regulilor optime şi efective privind desfăşurarea

activităţii de urmărire penală.

Totalitatea acţiunilor de urmărire penală este inclusă în Codul de

procedură penală al Republicii Moldova şi serveşte drept bază juridică la

103

efectuarea urmăririi penale. În orice cauză penală sunt admisibile probele

pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu art. 95 CPP RM.

Ofiţerul de urmărire penală, în baza art. 279 CPP RM, efectuează

acţiunile de urmărire penală în strictă conformitate cu prevederile Codului de

procedură penală şi numai după pornirea urmăririi penale, cu excepţia acţiunilor

prevăzute în art. 118 (cercetarea la faţa locului) şi în art.130 (percheziţia

corporală sau ridicarea), care pot fi efectuate şi până la pornirea urmăririi penale.

Orice acţiune de urmărire penală se efectuează numai de către ofiţerul de

urmărire penală care cercetează cauza sau de către procuror. În cazul în care

anumite acţiuni de urmărire penală trebuie să fie efectuate în raza teritoriului în

care se desfăşoară urmărirea penală, ofiţerul de urmărire penală poate să

dispună, prin delegaţie, efectuarea acestor acţiuni altui organ respectiv, care este

obligat să execute această delegaţie în termen de cel mult 10 zile (art. 258 CPP

RM).

Sintagma “acţiune de urmărire penală” este răspândită în criminalistică şi

utilizată de nenumărate ori în Codul de procedură penală al Republicii Moldova.

Leguitorul nu explică însă esenţa şi conţinutul ei. Din compararea diverselor

norme reiese că acestei sintagme i se atribuie un sens diferenţiat şi concret. De

exemplu, apelând la această sintagmă, legiuitorul are în vedere subiectul

activităţii procedurale – ofiţerul de urmărire penală. Autorul însă, încearcă să

determine acţiunile de urmărire penală ca un ansamblu de activităţi şi

procedee, prevăzute de Legea procesual-penală, asigurate prin constrângere

statală, care se efectuează în cadrul cercetării unei cauze penale concrete în

scopul depistării, fixării, ridicării, verificării şi valorificării datelor faptice ce

au importanţă şi pot servi ca probe judiciare.

Luând decizia de a efectua o acţiune de urmărire penală, ofiţerul respectiv

porneşte de la scopul care poate fi şi care trebuie atins în urma efectuării

acesteia. Scopurile şi condiţiile efectuării acţiunilor de urmărire penală sunt

strict stipulate în Codul de procedură penală.

104

Toate acţiunile de urmărire penală sunt subordonate principiilor generale

ale procesului penal şi principiilor propice ale tacticii criminalistice, normelor

eticii şi moralităţii; la baza lor stau unele şi aceleaşi procedee şi metode de

cunoaştere, reflectare şi administrare a probelor.

Acţiunile de urmărire pot fi efectuate numai în cadrul unui dosar (proces)

penal, cu excepţia cercetării la faţa locului (art. 118 CPP RM), percheziţiei

corporale şi ridicării (art. 130 CPP RM).

Toate acţiunile de urmărire penală se efectuează de ofiţerul respectiv de

urmărire penală şi în strictă conformitate cu prevederile Codului de procedură

penală.

Acţiunile de urmărire penală efectuate în conformitate cu Codul de

procedură penală şi în scopul depistării şi verificării probelor poartă, în primul

rând, un caracter de cunoaştere. În al doilea rând, ele au un caracter strict

procedural şi prezintă o importanţă majoră pentru stabilirea adevărului pe cauza

cercetată.

Aspectul de cunoaştere al acţiunilor de urmărire penală constă în faptul că

în urma efectuării lor ofiţerul de urmărire penală acumulează date faptice asupra

circumstanţelor care urmează a fi probate în cazul examinat. Administrate pe

cale legitimă şi fixate în modul prevăzut de lege, aceste date devin probe. Din

acest punct de vedere, acţiunile de urmărire penală constituie un mod de

culegere a probelor.

Unele acţiuni de urmărire penală sunt însoţite de măsuri de constrângere,

intervenţie în probleme personale, patrimoniale şi alte drepturi ale cetăţenilor,

precum şi în drepturile, interesele legitime ale firmelor, întreprinderilor,

organizaţiilor. Toate aceste acţiuni se efectuează în interesele justiţiei şi de aceea

decizia luată totdeauna este legitimă.

Luând decizia referitoare la acţiunea procesuală, ofiţerul de urmărire

penală trebuie să ţină cont de locul şi timpul efectuării acesteia, persoanele

105

participante, mijloacele tehnico-criminalistice care vor fi utilizate în scopul

depistării, fixării şi ridicării urmelor, probelor etc.

Despre orice acţiune de urmărire penală în timpul efectuării acesteia sau

imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează acţiunea în mod

obligatoriu se întocmeşte un proces-verbal conform art. 260 şi 261 CPP RM.

Procesele-verbale ale acţiunilor de urmărire penală, întocmite conform

prevederilor Codului de procedură penală, constituie mijloace de probă în cazul

în care ele confirmă circumstanţele constatate în cadrul acţiunilor procesuale

(art. 163 CPP RM).

Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic,

magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobândită în

condiţiile Legii, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici

temeinici privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni şi dacă conţinutul lor

contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă (art. 164 CPP RM).

§ 2. Clasificarea şi participanţii acţiunilor de urmărire penală

Fiecare acţiune de urmărire penală dispune de multiple particularităţi

individuale şi are un scop bine determinat, stipulat în Codul de procedură

penală. În acelaşi timp, toate acţiunile de urmărire penală, tratate ca nişte

modalităţi de administrare a probelor separate şi independente una faţă de alta,

reprezintă o activitate formalizată structural şi efectuată după anumite reguli

procedurale şi tactice.

Legitimitatea acţiunilor de urmărire penală se determină prin următoarele:

a) fiecare acţiune de urmărire penală poate fi efectuată numai după

pornirea procesului penal, cu excepţia celor prevăzute în art. 118 (cercetarea la

faţa locului) şi art.130 CPP RM (percheziţia corporală şi ridicarea), care pot fi

efectuate şi până la pornirea cercetării;

106

b) modul de efectuare şi documentare a acţiunilor de urmărire penală

trebuie să corespundă strict prevederilor Codului de procedură penală;

c) toate acţiunile de urmărire penală se efectuează de către ofiţerul de

urmărire penală sau procuror şi numai în cazul în care există temei juridic şi

faptic.

Temeiul juridic presupune existenţa normelor juridico-procesuale care

reglementează posibilităţile efectuării unei sau altei acţiuni de urmărire penală şi

elaborarea, întocmirea în modul stabilit a deciziei tactice. De exemplu,

întocmirea ordonanţei motivate de efectuare a percheziţiei într-un anumit local şi

primirea autorizaţiei judecătorului de instrucţie sau citarea persoanei respective

(parte în dosar) pentru a fi supusă unui interogatoriu etc.

Temeiul faptic pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală îl constituie

acele date reale care dictează necesitatea de a organiza şi realiza anumite acţiuni

la o etapă sau alta a cercetării, cu ajutorul cărora pot fi stabilite circumstanţe

concrete în cauza cercetată.

Eficacitatea acţiunilor de urmărire penală în mare măsură depinde de

condiţiile perceperii de către ofiţerul de urmărire penală a informaţiei (datelor)

probante, dobândite în urma efectuării acţiunii planificate.

Codul de procedură penală nu stabileşte succesiunea strictă a acţiunilor

procesuale. În fiecare caz concret succesiunea acţiunilor de urmărire penală este

determinată de ofiţerul de urmărire penală pornind de la situaţia reală. De

exemplu, în unele cazuri se efectuează cercetarea la faţa locului ca acţiune

iniţială, în alte cazuri, după pornirea procesului penal, se efectuează

interogatoriile martorilor, ale părţii vătămate etc.

Legislaţia procesuală nu prevede anumite clasificări ale acţiunilor de

urmărire penală. Totodată, tactica criminalistică şi practica activităţii de

urmărire penală clasifică toate acţiunile procesuale, prevăzute în Codul de

procedură penală, în acţiuni iniţiale şi ulterioare.

107

Acţiunile iniţiale de urmărire penală realizate la faza primară de cercetare

a cazurilor penale sunt numite în literatura de specialitate prin termeni diferiţi,

lucru inadmisibil, în accepţiunea noastră: primare1, de neamânat2, iniţiale3,

iniţiale de neamânat4. În criminalistică sunt mai larg utilizaţi termenii: acţiuni

iniţiale şi acţiuni ulterioare5.

Considerăm că următoarele criterii în baza cărora se pot formula acţiunile

de urmărire penală trebuie clasificate la categoria celor iniţiale:

- riscul de a pierde probele în cazul celei mai mici tărăgănări (examinarea

la faţa locului, confruntarea, percheziţia, verificarea declaraţiilor la faţa locului);

- necesitatea contracarării activităţii, acţiunilor infracţionale şi prevenirea

consecinţelor lor (reţinerea);

- folosirea efectului luării prin surprindere (percheziţia, ridicarea,

reţinerea, interogatoriul); previziunea unei posibile schimbări a situaţiei de

urmărire penală în legătură cu schimbarea mărturiilor şi a poziţiei anumitor

persoane (interogarea persoanelor bănuite, a victimelor şi chiar a martorilor,

obţinerea mostrelor pentru cercetarea comparativă în cazurile în care obţinerea

unor asemenea mostre este imposibilă fără acordul persoanei).

Acţiunile iniţiale de urmărire penală constituie un complex de acţiuni

procedurale ale ofiţerului de urmărire penală, realizate chiar la momentul

descoperirii infracţiunii. Ele au o importanţă esenţială pentru descoperirea şi

cercetarea infracţiunii, pentru că sunt orientate nemijlocit atât spre stabilirea şi

contracararea evenimentului infracţional identificat, spre crearea condiţiilor

pentru tragerea la răspundere penală a vinovatului, cât şi spre obţinerea probelor

şi a altor date care vor constitui baza de fapte pentru elaborarea versiunilor,

1 Vezi: Карев Д.С. Юридический словарь. – Москва: Госюриздат, 1956, т. 2, с. 204.2 Рачинский М.Ю. Научно-практический комментарий к УПК РСФСР. – Москва.: Юрид. лит., 1965; Кукулик В.И. Неотложные следственные действия. – Казань, 1967 и др.3 Vezi: Селиванов Н.А., Теребилов В.И. Первоначальные следственные действия. –Москва: Юрид. лит., 1969; Васильев А.Н. Проблемы методики расследования отдельных видов преступлений. – Москва: Изд-во МГУ, 1978.4 Vezi: Расследование чрезвычайных происшествий / Под ред. Жукова Н.Ф. – ВКШ КГБ СССР. 1976. Колесниченко А.Н. О первоначальных (неотложных) следственных действиях при расследовании преступлений /Криминалистика и судебная экспертиза, выпуск 1, Киев, 1964.5 Криминалистика /Учебник под ред. А.Г. Филиппова и А.Ф. Волынского.- Москва: Изд. Спарк, 1998.

108

pentru planificarea desfăşurată a cercetărilor, pentru orientarea cercetării şi

efectuarea cu succes a acţiunilor ulterioare de urmărire penală şi a măsurilor

operative de investigaţie.

În majoritatea cazurilor, acţiunile iniţiale de urmărire penală au un

caracter urgent, de aceea tărăgănarea lor poate duce la pierderea unor probe

importante, iar în unele cazuri chiar la scăparea de sub control a infractorului.

Esenţa acţiunilor iniţiale de urmărire penală constă în faptul că prin

intermediul lor se colectează datele necesare pentru investigarea caracterului

infracţiunii şi pentru elaborarea versiunilor de urmărire penală, pentru

confirmarea şi ridicarea probelor infracţiunii şi pentru proiectarea unei

perspective de cercetare. De exemplu, fără reţinerea sau fără aplicarea altor

măsuri de contracarare a persoanelor bănuite deseori este imposibil a interoga

aceste persoane. Fără efectuarea percheziţiei şi identificarea averii infractorilor,

dobândite pe cale ilicită, nu se poate pune sechestru pe ea în vederea asigurării

posibilităţii de confiscare; fără audierea martorilor oculari este ilegal a-i prezenta

pe infractori pentru recunoaştere etc.

Cu ajutorul acţiunilor iniţiale de urmărire penală se îndeplinesc, de regulă,

următoarele sarcini:

- orientarea ofiţerului de urmărire penală şi a lucrătorului operativ în

circumstanţele evenimentului care a avut loc şi care urmează a fi cercetat;

- contracararea şi prevenirea acţiunilor infracţionale şi a altor acţiuni

ilegale, evitarea unor posibile, dar indezirabile consecinţe pentru societate sau

pentru stat;

- stabilirea, fixarea şi ridicarea probelor infracţiunii;

- obţinerea datelor iniţiale pentru planificarea desfăşurată a cercetării;

- identificarea, urmărirea şi reţinerea persoanelor bănuite de săvârşirea

infracţiunii;

109

- recuperarea pagubelor materiale şi de altă natură, cauzate de acţiunile

criminale ale unor persoane concrete, asigurarea unei posibile confiscări a averii

infractorilor dobândită pe cale ilegală;

- obţinerea informaţiei depline, necesare pentru realizarea eficientă a

acţiunilor ulterioare de urmărire penală şi pentru organizarea măsurilor operative

de investigaţie;

- asigurarea securităţii participanţilor la procesul penal şi a membrilor

grupei operative de cercetare;

- stabilirea cauzelor concrete şi a condiţiilor în care au fost săvârşite

acţiunile infracţionale şi de altă natură.

La această etapă, de obicei, se organizează şi se efectuează următoarele

acţiuni iniţiale de urmărire penală: cercetarea la faţa locului; reţinerea

bănuitului, învinuitului; percheziţia corporală; examinarea corporală; percheziţia

la domiciliu, la serviciul bănuitului; interogarea bănuitului; interogarea

martorilor oculari; interogarea părţii vătămate; în unele cazuri ridicarea de

obiecte sau documente etc.

Acţiunile iniţiale de urmărire penală, în virtutea caracterului specific al

situaţiilor de urmărire penală, reclamă o reacţionare promptă pentru a preveni

acţiunile anumitor persoane care distrug urmele infracţiunii sau alte împrejurări

cu risc de pierdere a probelor, gradul de urgenţă a lor în fiecare caz fiind diferit.

Apariţia temeiului şi alegerea momentului de realizare a lor în unele cazuri pot fi

stabilite de ofiţerul de urmărire penală, iar în altele nu depind de el. De exemplu,

în cazul în care există deja un dosar de evidenţă operativă sau probe suficiente în

alt dosar, momentul pornirii urmăririi penale sau punerea sub învinuire a

persoanei respective îl alege, de regulă, ofiţerul de urmărire penală. În cazul în

care, însă, infracţiunea este identificată în mod inopinat în momentul săvârşirii

ei sau imediat după aceasta, pornirea urmăririi penale se va face neîntârziat.

110

Din aceste considerente, după cum corect menţionează N. Cuzmenco, ar fi

raţional ca acţiunile iniţiale de urmărire penală să fie clasificate în acţiuni

inopinate şi acţiuni condiţionate preliminar1.

Acţiunile de urmărire penală inopinate, în cauzele indicate mai sus, se

realizează, de regulă, când infracţiunea se descoperă pe neaşteptate sau când, în

procesul cercetărilor, apare riscul de pierdere a probelor sau se descoperă că

persoanele bănuite au intenţia de a se ascunde de urmărirea penală sau de

judecată. În asemenea cazuri gradul de urgenţă a realizării acţiunilor este atât de

mare, încât uneori ele trebuie îndeplinite fără pregătirea prealabilă.

Acţiunile de urmărire penală condiţionate preliminar, realizate la

cercetarea infracţiunilor, se planifică şi se organizează minuţios şi cu stricteţe de

către ofiţerul de urmărire penală. Este vorba de cazurile în care ofiţerul de

urmărire penală are nevoie de timp pentru a pătrunde în esenţă şi a pregăti aceste

acţiuni calificat. Aşadar, timpul realizării acţiunilor iniţiale de urmărire penală în

asemenea situaţii îl stabileşte persoana care efectuează cercetarea în funcţie de

datele de care dispune. În aceste cazuri, de regulă, se determină în modul

corespunzător participanţii la acţiunea presupusă, se dau instrucţiunile cuvenite,

se pregătesc mijloacele tehnice, se alege timpul cel mai potrivit şi ansamblul de

circumstanţe pentru acţiunile procesuale şi măsurile operative de investigaţie.

Faza ulterioară de cercetare a infracţiunilor se deosebeşte prin anumite

particularităţi care se răsfrâng asupra situaţiilor şi acţiunilor de urmărire penală

atât sub aspect pozitiv, cât şi sub cel negativ. Factorii pozitivi ai acţiunilor

ulterioare de urmărire penală sunt:

- de regulă, la această etapă persoanele bănuite, învinuite de săvârşirea

infracţiunii cercetate, sunt cunoscute şi faţă de ele este aplicată una din măsurile

preventive sau constrângere;

- ofiţerul de urmărire penală dispune de un volum suficient de informaţie

probatorie şi orientativă;

1 Vezi: Кузьменко Н.К. О классификации неотложных следственных действий // Межвуз. науч. сб., вып. 3, изд. Саратовского ун-та, 1978, с. 53.

111

- la această etapă apar surse suplimentare de probe şi de informaţii în

urma unor măsuri operative de investigaţie;

- în posesia ofiţerului de urmărire penală se află deja probe verificate în

cazul examinat, care pot servi la obţinerea altor probe;

- acţiunile pot fi bine pregătite şi efectuate mai calitativ.

Factorii negativi ai acţiunilor ulterioare pot fi:

- pierderea caracterului inopinat al unor acţiuni de urmărire penală şi

măsurilor operative de investigaţie;

- scăderea nivelului interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu lucrătorii

operativi ai organelor speciale, care deseori consideră că la această etapă

interacţiunea nu mai este necesară;

- contraacţiunea activă a complicilor aflaţi la libertate, a rudelor

infractorilor împotriva stabilirii adevărului.

Aceşti factori negativi nu pot să nu se răsfrângă asupra tacticii acţiunilor

ulterioare de urmărire penală.

La etapa numită a cercetării totdeauna există posibilităţi reale de elaborare

a planului respectiv de realizare a sarcinilor trasate prin intermediul anumitor

acţiuni de urmărire penală sau măsuri operative de investigaţie. Numai

activităţile determinate, planificate şi pregătite în detaliu în formă de acţiuni

procesuale sau măsuri operative pot atinge rezultate pozitive, veridice şi

obiective.

În calitate de acţiuni ulterioare de urmărire penală, de obicei, se

efectuează: interogarea suplimentară a învinuitului; interogarea martorilor;

interogarea părţii civile şi a părţii civilmente responsabile; confruntarea;

verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii; prezentarea spre recunoaştere;

exhumarea cadavrului; reconstituirea faptei; experimentul în procedura de

urmărire penală; ridicarea de obiecte sau documente; examinarea şi ridicarea

corespondenţei; interceptarea comunicărilor; comunicarea despre dispunerea

expertizei; comunicarea raportului de expertiză sau a declaraţiei expertului,

112

conform căreia nu poate prezenta concluzii; colectarea mostrelor pentru

cercetarea comparativă etc.

Participanţii la activităţile de urmărire penală se clasifică în obligatorii şi

neobligatorii (facultativi). Prima categorie cuprinde persoanele fără de care

acţiunea de urmărire penală ar fi imposibilă: ofiţerul de urmărire penală

(persoana care efectuează cercetarea cauzei), procurorul şi a doua categorie de

participanţi la acţiunea de urmărirea penală sunt persoanele care într-o anumită

formă transmit informaţia ofiţerului de urmărire penală sau sunt atraşi conform

prevederilor CPP (interogatul, persoana care înfăptuieşte recunoaşterea,

asistenţii procedurali, persoana de recunoaştere, persoana care prezintă mostre

etc.). În cazurile în care la acţiunea de urmărire penală participă bănuitul,

învinuitul, este obligatorie, de asemenea, prezenţa apărătorului. La dorinţă şi

martorul poate fi însoţit de un avocat. În unele cazuri, este obligatorie

participarea specialistului (medicul legist în caz de depistare a cadavrului),

traducătorului (când persoana interogată nu cunoaşte limba in care se efectueayă

cercetarea), pedagogului (în caz de minori ).

Participanţii care fac parte din categoria a doua sunt atraşi în acţiunea de

urmărire penală după decizia ofiţerului de urmărire penală sau la demersul

persoanei cointeresate: bănuitului, învinuitului, pătimitului şi martorului.

Participarea specialistului este obligatorie numai în cazul examinării

cadavrului, examinării corporale legate de dezgolirea persoanei de sex opus şi la

interogarea martorului care n-a atins vârsta de 14 ani (specialistul psiholog). La

efectuarea celorlalte acţiuni de urmărire penală, luând în consideraţie

particularităţile acţiunii respective, ofiţerul de urmărire penală de unul singur

decide dacă este nevoie să invite specialistul sau nu. În cazurile în care este

vorba despre aplicarea deprinderilor şi cunoştinţelor ce nu ţin de competenţa

ofiţerului de urmărire penală (examinarea şi descrierea mecanismelor, stării lor,

consecinţelor accidentului etc.), participarea specialistului este întotdeauna

justificată. Totuşi, chiar şi atunci când cunoştinţele şi deprinderile necesare

113

pentru instrumentarea acţiunilor de urmărire penală se referă la domeniul

tehnicii criminalistice, contabilităţii judiciare, psihiatriei judiciare, cu alte

cuvinte, constituie obiectul instruirii profesionale a juriştilor, organul de

urmărire penală poate invita la orice acţiune de urmărire penală specialiştii

respectivi.

Deci, chiar şi în cazurile în care ofiţerul de urmărire penală dispune de o

pregătire profesională destul de înaltă, atragerea specialiştilor respectivi este

totuşi justificată, asigurând ofiţerului de urmărire penală o economisire de timp

şi de forţe, permiţându-i să se concentreze asupra chestiunilor care necesită o

atenţie exclusivă. De exemplu, e foarte dificil de condus desfăşurarea

experimentului de urmărire penală, de variat conţinutul experienţelor, de

apreciat rezultatele lor intermediare, înregistrând concomitent toate aceste

activităţi pe bandă magnetică sau cu camera de luat vederi.

Atragerea bănuitului, învinuitului, pătimitului şi martorului la acţiunile de

urmărire penală care nu solicită o participare obligatorie a lor: cercetarea la faţa

locului, percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, experimentul de urmărire

penală poate fi dictată de diverse considerente.

Astfel, la instrumentarea experimentului de urmărire penală cu orientare

spre verificarea depoziţiilor făcute de persoanele indicate, participarea lor nu

numai că asigură reproducerea exactă a condiţiilor în care a avut loc

evenimentul (fapt important pentru obţinerea unor rezultate veridice), dar şi

permite a demonstra în realitate netemeinicia explicaţiilor făcute anterior (în

cazul rezultatelor negative ale experimentului). În ultimul caz atragerea

persoanelor indicate este justificată chiar dacă ele nu participă nemijlocit la

experiment, dar numai asistă şi se conving de obiectivitatea ofiţerului de

urmărire penală.

Obiective similare pot fi realizate în cazul atragerii bănuitului,

învinuitului, pătimitului, martorului la cercetarea la faţa locului. Aceste persoane

pot să ajute ofiţerul de urmărire penală la determinarea justă a locului faptei (de

114

exemplu, pătimitul indică locul incidentului real al faptei (jaf, viol, tentativa de

omor etc.), pe când ofiţerul de urmărire penală nu dispune de asemenea

informaţie), să uşureze investigaţia probelor (bănuitul indică asupra punctelor de

bază ale evenimentului, martorul comunică traseul de deplasare a infractorilor şi

explică ce modificări au survenit la locul infracţiunii etc.).

Participarea reprezentantului legal al minorului la acţiunile de urmărire

penală, deşi nu este obligatorie, este de real folos.

Rezumând cele expuse, se poate trage concluzia că atragerea

participanţilor neobligatorii la acţiunile de urmărire penală este utilă:

a) pentru obţinerea, prin intermediul lor, a informaţiei de orientare

(auxiliară) ce oferă posibilitatea de a spori eficacitatea acţiunilor de urmărire

penală;

b) pentru dezminţirea depoziţiilor false făcute de unii participanţi,

demonstrând în mod ilustrativ necorespunderea acestor depoziţii faptelor

obiective;

c) pentru a preveni tentativele unor participanţi de a defăima sau

compromite rezultatele acţiunilor de urmărire penală care îi demască;

d) pentru a asigura studierea sub toate aspectele a circumstanţelor care

agravează sau atenuează vinovăţia infractorului.

§ 3. Etapele şi tipurile acţiunilor de urmărire penală

Codul de procedură penală prevede un şir de acţiuni de urmărire penală

care pot fi efectuate în scopul cercetării infracţiunilor înregistrate. Deşi există

diferenţe între scopul, locul, participanţii, condiţiile şi alte elemente ale acestor

acţiuni, ele au anumite trăsături, principii şi structură comună, care ne permit să

elaborăm unele recomandări tactice generale de efectuare a lor.

Elaborarea tacticii efectuării acţiunilor de urmărire penală presupune şi o

tipizare a structurii lor. Practica a demonstrat că toate acţiunile de urmărire

115

penală au aceeaşi structură şi se efectuează în trei etape. Acestea sunt: etapa de

pregătire, etapa lucrătoare şi etapa de documentare a acţiunilor de urmărire

penală.

Etapa de pregătire. Experienţa denotă că nici o acţiune de urmărire

penală nu se produce fără elemente de pregătire, cu singura diferenţă că în unele

cazuri pregătirea pentru o acţiune este bine pronunţată, iar în altele mai puţin

pronunţată. Aceasta depinde de situaţia concretă şi de alte circumstanţe a

cazului.

Etapa de pregătire începe, de obicei, după luarea deciziei de a efectua

acţiunea respectivă. Luând decizia de a efectua o acţiune concretă pe cazul

cercetat, ofiţerul de urmărire penală determină în baza materialelor cauzei:

a) scopul care trebuie atins în urma desfăşurării acţiunii date;

b) locul, timpul şi persoanele participante la acţiune;

c) mijloacele tehnico-criminalistice care vor fi utilizate în vederea

atingerii scopului urmărit, precum şi pentru documentarea procesului acţiunii

desfăşurate;

d) documentele şi datele respective (ordonanţă, citaţie, plan) ce constituie

temeiul juridic sau faptic pentru efectuarea acţiunii de urmărire penală;

e) materialele ce urmează a fi studiate suplimentar sau folosite în vederea

efectuării cu succes a acţiunii planificate;

f) rolul şi sarcinile fiecărui participant la acţiune;

g) procedeele, operaţiunile tactice ce vor fi utilizate în timpul efectuării

acţiunii concrete.

După aceasta urmează a fi întreprinse măsurile necesare organizatorice,

asigurătorii, procesuale, psihologice şi tactice. Aceste măsuri se efectuează atât

la sediul organului de urmărire penală, cât şi la locul faptei sau alt loc unde se va

efectua acţiunea planificată. În detaliu, etapa pregătitoare a fiecărei acţiuni de

urmărire penală este descrisă în partea specială a tacticii criminalistice.

116

Etapa lucrătoare a oricărei acţiuni de urmărire penală începe nemijlocit la

locul efectuării acesteia în prezenţa participanţilor la acţiune, când ofiţerul de

urmărire penală aduce la cunoştinţa tuturor participanţilor denumirea acţiunii şi

modul de desfăşurare a acesteia în cauza cercetată. Apoi, prin anumite activităţi

intelectuale, fizice, mecanice (în dependenţa de acţiunile), se realizează sarcinile

trasate şi se obţin anumite rezultate în cauza cercetată. De exemplu, la cercetarea

locului faptei se depistează, examinează, fixează şi se ridică urmele infracţiunii

şi ale infractorului. În acest scop, se studiază în mod detaliat împrejurările,

obiectele în spaţiul (mediul) determinat ca locul faptei, se efectuează diverse

prelucrări, măsurări, fotografieri, mulaje, ridicări de urme, obiecte etc. La

prezentarea spre recunoaştere a persoanei sau obiectelor, când toate persoanele

sunt prezente, se aduce la cunoştinţă că are loc anume această acţiune şi

modalitatea procesuală de realizare a ei.

În procesul efectuării oricărei acţiuni de urmărire penală are loc

acumularea şi cunoaşterea informaţiilor (datelor faptice) referitoare la

circumstanţele infracţiunii, persoana făptuitorului, motivele şi consecinţele

faptei etc. Această cunoaştere se produce în urma studierii diverselor obiecte,

împrejurări, a perceperii informaţiilor comunicate de către bănuit, învinuit,

martor, partea vătămată. Tot la această etapă are loc o anumită influenţă

psihologică a ofiţerului de urmărire penală asupra participanţilor la acţiune.

Ultimii nu totdeauna înţeleg scopul sau sarcinile acţiunii ce se petrece.

Etapa de documentare este ultima etapă a acţiunii de urmărire penală. Ea

mai poate fi denumită ca fixare a procesului derulat şi a rezultatelor obţinute în

urma efectuării acţiunii concrete. Orice acţiune de urmărire penală, indiferent de

rezultat, trebuie documentată prin întocmirea procesului-verbal respectiv în

strictă corespundere cu art. 260 şi 261 Cod de procedură penală a RM.

Conform al. 2 a art. 260 CPP RM în procesul-verbal se menţionează:

1. locul şi data efectuarii acţiunii de urmarire penală;

117

2. funcţia, numele şi prenumele persoanei care intocmeşte procesul-

verbal;

3. numele , prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la

efectuarea acţiunii de urmarire penală, iara dacă este necesar, şi adresele lor,

obiecţiile şi explicaţiile acestora;

4. data şi ora începerii şi terminării acţiunii de urmarire penală;

5. descrierea amănunţită a faptelor constatate, precum şi a măsurilor

luate în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală;

6. menţinerea privind efectuarea, în cadrul realizării acţiunii de urmărire

penală, a fotografierii, fimării, înregistrării audio, interceptării convorbirilor

telefonice şi a altor convorbiri sau executarea mulajelor şi tiparelor de urme,

privind mijloacele tehnice utilizate la efectuarea acţiunii respective de urmărire

penală, condiţiile şi modul de aplicare a lor, obietivele faţă de care au fost

aplicate aceste mijloace tehnice, despre aceasta s-a comunicat persoanelor care

participă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală.

Atunci când în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală s-au constatat

şi ridicat obiecte care pot constitui corpuri delicte, ele trebuiesc descrise

amănunţit în procesul-verbal, cu menţiunea despre fotografierea lor, dacă acesta

a avut lor. Aceste obiecte se anexeaza la dosar (al. 3 art. 260 CPP RM).

Procesul-verbal se dă citirii participanţilor la acţiunea de urmărire penală,

explicându-li-se, totodata, că au dreptul de a face obiecţii, iar acestea urmează se

fie consemnate în procesul-verbal. După declaraţiile respective şi însemnările

făcute, procesul-verbal este semnat de participanţi. Fiecare pagină a procesului-

verbal se semnează de persoana care la întocmit, precum şi de persoanele

participante la acţiune de urmărire penală. În cazul în care vreuna din persoanele

participante la acţiune nu poate semna sau refuză să semneze procesul-verbal,

despre aceasta se face menţinerea respectivă.

118

La procesul-verbal se anexează schiţele, fotografiile, peliculele, casetele

audio şi video, mijloacele şi tiparele de urme executate în cursul efectuării

acţiunii de urmărire penală.

Acţiunile de urmărire penală constituie totdeauna o activitate complexă şi

reflectă situaţiile ce se stabilesc de facto în procesul cercetării cauzei.

Majoritatea acţiunilor sunt direcţionate spre reflectarea obiectelor informative

izolate, la ele referindu-se cercetarea la faţa locului, interogarea, percheziţia etc.

Efectuându-le, ofiţerul de urmărire penală se limitează numai la depistarea şi

fixarea datelor faptice care se referă la circumstanţele cazului concret.

În calitate de acţiuni de urmărire penală Codul de procedură penală al

Republicii Moldova prevede:

- cercetarea la faţa locului (art. 118 CPP RM);

- reţinerea bănuitului (art. 165-174);

- audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului (art. 104);

- audierea martorului (art. 105-110);

- audierea părţii vătămate (art. 111);

- audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile (art. 112);

- audierea expertului (art. 153);

- confruntarea (art. 113);

- verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii (art. 114);

- prezentarea persoanei spre recunoaştere (art. 116);

- prezentarea obiectelor spre recunoaştere (art. 117);

- examinarea corporală (art. 119);

- examinarea cadavrului (art. 120);

- exhumarea cadavrului (art. 121);

- reconstituirea faptei (art. 122);

- experimentul în procedura de urmărire penală (art. 123);

- efectuarea percheziţiei (art. 125-131);

- ridicarea de obiecte sau documente (art. 126-131);

119

- examinarea şi ridicarea corespondenţei sechestrate (art.134);

- interceptarea comunicărilor (art. 135, 136);

- comunicarea despre dispunerea expertizei (art. 144);

- comunicarea raportului de expertiză sau a declaraţiei că nu poate

prezenta concluzii (art. 151);

- colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă (art. 154-156);

- punerea bunurilor sub sechestru (art. 207);

- prezentarea materialelor de urmărire penală părţilor în proces (art. 294).

Legea nu prevede o anumită succesiune a efectuării acţiunilor menţionate

la cercetarea cauzei penale. Aceasta o determină ofiţerul de urmărire penală care

efectuează cercetarea pornind de la situaţia concretă şi alte circumstanţe în

cauză. De exemplu, într-un caz, în primul rând, poate fi efectuată cercetarea la

faţa locului, în alt caz – interogarea părţii vătămate sau a martorilor etc.

Codul de procedură penală (art. 279) prevede efectuarea acţiunilor de

urmărire penală de către organul de urmărire penală. Acestea se petrec la locul

săvârşirii, depistării infracţiunii sau la locul cercetării cauzei (sediul organului

respectiv). Orice acţiune de urmărire penală în incinta unei unităţi publice sau

private se poate efectua doar cu consimţământul conducerii sau al proprietarului

acestei unităţi ori cu autorizaţia procurorului, iar în cazurile prevăzute de Lege –

cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

Cercetarea la faţa locului, percheziţia, ridicarea de obiecte şi alte acţiuni

procesuale la domiciliu pot fi efectuate doar cu consimţământul persoanei

domiciliate la adresa respectivă sau cu autorizaţia procurorului sau judecătorului

de instrucţie.

În cazurile infracţiunilor flagrante, consimţământul sau autorizaţia

prevăzute mai sus nu sunt necesare, însă despre efectuarea acţiunilor respective

este informat imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore, procurorul sau, după caz,

judecătorul de instrucţie care urmează să elibereze autorizaţia cuvenită.

120

Toate acţiunile de urmărire penală la sediile reprezentanţelor diplomatice

şi instituţiilor asimilate acestora, precum şi în clădirile în care locuiesc membrii

acestor reprezentanţe şi instituţii asimilate lor şi familiile lor, se pot efectua

numai de către procuror şi numai la cererea sau cu consimţământul

reprezentantului diplomatic ori al conducătorului instituţiei asimilate

reprezentanţei diplomatice şi în prezenţa acestora. Consimţământul pentru

efectuarea acţiunilor de urmărire penală în reprezentanţele diplomatice şi

instituţiile asimilate acestora se cere prin intermediul Ministerului Afacerilor

Externe al Republicii Moldova. Aceste acţiuni se efectuează şi în prezenţa unui

reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

Unele acţiuni de urmărire penală pot fi efectuate de organele de

constatare. Astfel, conform art. 273 CPP RM, organele de constatare sunt

obligate să procedeze la luarea de declaraţii de la martori oculari la săvârşirea

unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre circumstanţele concrete

ale săvârşirii acesteia. Aceasta o pot face:

1) organele de stat abilitate cu funcţii de control potrivit legii, pentru

infracţiunile care constituie încălcări ale activităţii pe care o controlează;

2) comandanţii de nave şi aeronave, pentru infracţiunile săvârşite pe

acestea în timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara

porturilor şi aeroporturilor;

3) instanţa de judecată sau, după caz, judecătorul de instrucţie, pentru

infracţiunile de audienţă.

Organele menţionate de constatare au dreptul, în condiţiile Legii, să reţină

făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să procedeze la evaluarea pagubei şi să

efectueze orice alte acţiuni, dacă Legea prevede aceasta.

Procesele-verbale privind acţiunile procesuale efectuate de organele de

constatare împreună cu mijloacele materiale de probă se predau, în termen de 24

de ore, procurorului. Comandanţii de nave şi aeronave predau procesele-verbale

121

cu privire la acţiunile efectuate procurorului imediat după ancorarea navei ori

aterizarea aeronavei pe teritoriul ţării.

Încălcările prevederilor legale care reglementează desfăşurarea procesului

penal atrag nulitatea acţiunii de urmărire penală numai în cazul în care s-a

comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decât

prin anularea acelui act (art. 251 alin.1 CPP RM).

122