TERRORISM ŞI MASS MEDIA

- extrase din notele de curs -

Lect.univ. dr. Irena Chiru

Consideraţii introductive

Istoria presei sau istoria unui anumit gen jurnalistic s-a bazat începând cu secolul al XlX-

lea pe reproducerea spectacularului, a ilegalului şi a faptului divers violent. Televiziunea a

amplificat această tendinţă, exploatând imagini şocante, teatralizând, impunând consumul de

actualitate pusă în scenă, evenimente catastrofice şi realitate la distanţă. Informaţia este

produsă şi funcţionează ca animaţie emoţională a vieţii cotidiene, ca show pe jumătatea

recreativ, pe jumătate angoasant.

Actul terorist se încadrează în acest context: intenţiile, obiectivele şi faptele în sine

concură, făcând ca terorismul să reprezinte un act mediatic prin excelenţă; teroristul, asemenea

gangsterului, fascinează presa deoarece contestă ordinea legală şi revendică o transgresiune.

Acţiunea violentă implică un grad ridicat de neaşteptat şi constituie, prin natura sa, ceea ce se

numeşte eveniment; de cele mai multe ori, are consecinţe tragice şi pune în discuţie vieţi

omeneşti, fapt pentru care se înscrie în sfera responsabilităţii mass media de a informa.

Revendicările care însoţesc actul terorist, privind politica internă/externă, justifică

informarea, alertarea publicului unor media democrate cu privire la o ameninţare politică cu

impact direct.

Raportul terorism-mass media se bazează pe principiul interesului reciproc; pe de o parte

victime, eroi, sânge, neaşteptat, exotic, mister, iraţional, interesele profesionale sau economice ale

presei, pe de altă parte, mediatizarea spectacolului violenţei care face cunoscuţi

protagoniştii şi revendicările acestora. Relaţia pare paradoxală deoarece propaganda teroristă

se bazează pe negarea comunicării şi nu pe recunoaşterea acesteia. Terorismul nu vizează

interacţiunea, ci şocul, “doreşte publicitatea, însă se teme de informaţie” (Villleneuve, 1987,

34). Din această cauză, de cele mai multe ori, sensul real al actului terorist rămâne necunoscut

opiniei publice şi presei, fiind descifrabil doar pentru responsabilii politici care deţin cheia

atentatului/asasinatului.

În această perspectivă, jurnalistul şi camera de luat vederi au devenit “prieteni

apropiaţi ai teroriştilor” (Laqueur, 1976, 104). Această afirmaţie nu implică simpatia

necondiţionată a jurnaliştilor în raport cu acţiunea teroristă în sine sau cu actorii acestuia; de fapt,

de multe ori jurnalişti au fost răniţi sau chiar ucişi, ei reprezentând garanţia faptului că atenţia

media vor fi canalizate spre doleanţele teroriştilor. Totodată, dat fiind caracterul de neobişnuit şi

senzaţional al acţiunii teroriste, aceasta furnizează mass media un material de valoare de care

jurnaliştii se vor ocupa în mod gratuit şi cu entuziasm. În consecinţă, se poate susţine faptul că

terorismul şi mass media sunt non-disociabile, de aici cuplu; antinomic, deoarece

terorismul refuză comunicarea, utilizând mass media doar ca suport de publicitate şi de presiune

politică.

Dezbateri consacrate relaţiei terorism-mass media

Prin raport cu numărul ridicat al abordărilor consacrate acestei teme, diferenţele de

interpretare sunt mai puţin semnificative. Preocuparea pentru temă s-a conturat încă din

deceniul opt al secolului trecut, însă, în timp, nu a înregistrat mutaţii majore. “Nu există

dovezi clare conform cărora publicitatea prin media este în mod semnificativ responsabilă

pentru amploarea terorismului” (Wardlaw, 1989, 78 apud Alali şi Eke, 1991b, 8-9).

De altfel, terorismul nu este o “invenţie” a secolului XXI. A fost practicat de-a lungul

istoriei şi s-a adaptat acesteia, cu precădere mutaţiilor aduse odată cu dezvoltarea mijloacelor

de comunicare în masă. Brian Jenkins afirma în acest sens că “terorismul este produsul

libertăţii, în special al libertăţii presei” (Jenkins, 1983, 160). Această idee se regăseşte în mai

multe lucrări şi luări de cuvânt: Birgitte L. Nacos – “atragerea atenţiei media, a publicului şi a

decidenţilor politici este la raison d’être din spatele din spatele escaladării violenţei şocante”

(Nacos 1994, 8). Într-un articol publicat în anul 1976, Walter Laqueur afirma că “media sunt

cei mai buni prieteni ai teroriştilor, actul terorist în sine nu înseamnă nimic, publicitatea este

totul” (Laqueur 1976, 104, apud Farnen 1990: 105). Deşi iniţial Grant Wardlaw a identificat o

simbioză între terorism şi media (1982), ulterior s-a dezis de opinia lui Jenkins: “nu există o

probă clară care să demonstreze că publicitatea (prin media) este responsabilă de creşterea

numărului de atacuri teroriste” (Wardlaw 1989, 78, apud Alali şi Eke 1991b, 8-9).

Majoritatea autorilor au fost de acord cu Jenkins, mai puţini cu Wardlaw. Spre

exemplu, Miquel Rodrigo citează trei voci de prestigiu ale secolului XX, Umberto Eco, Jean

Baudrillard şi Marshall McLuhan, conform cărora există o relaţie directă, cauzală, între mass

media şi terorismi. Mai mult, oficialii guvernamentali au corelat frecvent media cu succesul

sau eşecul teroriştilor, iar exemplul cel mai cunoscut în acest sens este cel dat de Margaret

Thatcher: “democraţiile trebuie să identifice modalităţi prin care să priveze teroriştii de

oxigenul publicităţii” (Picard, 1991, 50). În aceeaşi perspectivă, Peter Kratcoski sublinia:

“unul dintre elementele terorismului vizează publicitatea pentru cauza proprie şi propaganda,

însă mass media au exagerat în răspunsul pe care l-au dat acestui deziderat” (Kratcoski, 2001,

468).

Sociologul francez Michel Wieviorka (1988) a contrazis teza conform căreia

terorismul şi mass media se găsesc într-o relaţie “ de simbioză”. Iar argumentul dat derivă din

faptul că între media şi terorism se pot lega relaţii diferite, de la “pura indiferenţă” a

terorismului pentru media, “indiferenţa relativă”, la “strategia orientată spre media şi

“coerciţia media” (Wieviorka, 1988, 43-45). Cu privire la această tipologie atitudinală, Paul

Wilkinison, un al teoretician de renume al domeniului, sublinia că dintotdeauna canalele de

comunicare au fost utilizate de toţi teroriştii. Referitor la primul caz, al “indiferenţei”, autorul

afirma: “dacă nu există scopul de a teroriza populaţia, atunci violenţa nu este de natură

teroristă”. “Relaţia instrumentală” dintre organizaţia teroristă şi mass media, pe care

Wieviorka o încadrează în cea de-a treia categorie, este definită de Wilkinison ca fiind

“intrinsecă oricărei activităţi de terorism” (Wilkinison, 1997).

Dincolo de cristalizarea opiniilor în pro şi contra “relaţiei de simbioză”, o evaluare

rapidă a opiniilor exprimate în acest sens permite evidenţierea altor câteva tendinţe principale,

mai nuanţate:

1. Frederick Hacker, psiholog american care a activat ca negociator în incidente teroriste,

remarca “dacă mass media nu ar fi existat, teroriştii le-ar fi inventat. În schimb, mass

media vânează actele teroriste deoarece se potrivesc necesităţilor programelor proprii”;

2. Walter Laqueur, preşedinte al International Research Council of the Center for the

Strategic and International Studies, conform căruia “media sunt cei mai buni prieteni ai

teroriştilor (…) teroriştii sunt super-distracţia vremii noastre”;

3. Raymond Tanter, cercetător în probleme politice la Universitatea Michigan, clarifică

dilema relaţiei: “având în vedere că teroarea vizează media şi nu victimele, succesul este

definit în termeni de acoperire mediatică. Şi pentru că lucrează într-o societate democrată,

vestul asigură necondiţionat acoperirea mediatică” (apud Hickey, 1977, 113-114).

4. Yonah Alexander - media oferă grupurilor teroriste instrumente utile care deservesc

propaganda şi războiul psihologic (1978).

5. M. Cherif Bassinouni – efectul psihologic al violenţei poate fi mai devastator decât actul

în sine, iar efectul poate fi rezultatul intervenţiei media (1981).

6. J. Bowyer Bell – relaţia dintre media şi terorism este simbolică, acoperirea jurnalistică

amplifică efectul pentru marele public (1978).

7. Ralph E. Dowling – terorismul este un gen retoric, a cărui violenţă oferă calea de acces

către mass media, acces greu de obţinut pe baza unui discurs banal (1986).

8. Walter B. Jaehning - teroriştii recunosc faptul că cea mai uşoară cale către recunoaşterea

publică se obţine prin apelul la valori tradiţionale ale ştirilor: drama, conflictul şi tragedia

– alimentate de competiţia dintre media diferite (1978).

9. Patricia R. Palmerton - retorica terorismului şi impactul acesteia depind parţial de

acoperirea jurnalistică (1983, 1985).

10. Alex P. Schmid şi Janny de Graaf – anumite elemente ale media occidentale încurajează

utilizarea violenţei şi pot “într-o anumită măsură să pre-condiţioneze răspunsul cititorilor

dat ştirillor despre evenimente teroriste” (1982).

11. Robert G. Picard (1991[1986]) – deşi mass media sunt un element important ale

mediului în care teroriştii acţionează, nu există dovezi ştiinţifice credibile care să

dovedească “o relaţie de tip cauză-efect între acoperirea furnizată de media şi creşterea

numărului atacurilor teroriste. Nu numai că mass media nu pot fi acuzate în mod direct că

sunt singura sursă a fenomenului terorist, însă este greu de demonstrat că terorismul este

un act fundamental de comunicare”. Această ipoteză se bazează pe faptul că unele acte

sunt realizate special pentru a atrage publicitate, însă altele sunt puse la cale fără această

intenţie, unele chiar în secret (ibid., 29).

Implicaţii ale mediatizării actelor teroriste

Alex Schmid (1982) oferă trei ipoteze pe baza cărora poate fi explicat efectul media

asupra terorismului:

(1) ipoteza escaladării – conţinuturile mediatice neobişnuite, agresive sau fără

precedent pot încuraja comportamentele agresive. Rezultă că mediatizarea

violenţei poate crea modelele de acţiune violentă;

(2) ipoteza dezinhibării – violenţa portretizată în media diminuează inhibiţia

audienţei în situaţii şi pentru comportamente similare, crescând probabilitatea ca

un individ să dezvolte comportamente agresive;

(3) ipoteza învăţării sociale – bazată pe ideea că orice comportament este învăţat prin

observaţie; în cazurile în care televiziunea ilustrează succesul actelor teroriste,

indivizii vor fi informaţi şi astfel va creşte probabilitatea atentatelor. Desigur,

această ipoteză este extremă, deoarece este greu de imaginat că un individ îşi va

fundamenta decizia de a iniţia un atac terorist exclusiv pe baza unei ştiri care

relatează un asemenea eveniment. Cu toate acestea, ea a fost probată prin studii

iNote? Deşi M. Rodrigo susţine un punct de vedere opus (1991).

care şi-au propus să evalueze măsura în care creşterea numărului de articole

consacrate terorismului a crescut şi numărul atacurilor teroriste. A rezultat că între

cele două există o relaţie interactivă, în sensul în care una dintre variabile o

influenţează pe cealaltă, dar fără să fi fost luate în calcul şi alte variabile care ar fi

putut influenţa evoluţia terorismului.

Evidenţiem câteva din concluziile studiului realizat de A. Schmid, cu precizarea că nu

pot fi extrapolate. Conform listei publicate de Departamentul de Stat al Statelor Unite ale

Americii, în intervalul 1981-1989, au avut loc 119 incidente teroriste care au implicat cel

puţin un cetăţean american. Dată fiind implicarea a cel puţin un cetăţean american, s-a

presupus că toate incidentele vor fi mediatizate în presa americană. Cotidianele studiate au

fost Washington Post şi New York Times. A rezultat:

a. o relaţie strânsă între tipul de eveniment şi intensitatea mediatizării;

b. din 1981 până (inclusiv) în 1989, numărul incidentelor teroriste a

crescut, în timp ce numărul articolelor publicate ca răspuns a scăzut.

Aceasta cu trei excepţii:

numărul atacurilor cu bombă, care s-au soldat cu morţi, a rămas

relativ constant, chiar scăzând spre finele perioadei, în ciuda

numărului ridicat de articole;

numărul asasinatelorii a atins cota maximă în 1984, cu patru

incidente, care au generat 14 articole. În ciuda acoperirii

jurnalistice, anul următor numărul a scăzut la cota anului 1981

(un incident). Următorul an s-au înregistrat trei incidente, în

mod clar neinfluenţate de acoperirea jurnalistică limitată din

anul anterior. Cu alte cuvinte, numărul mare de articole dintr-un

an nu a determinat creşterea numărului de atacuri în anul

următor şi nici anul în care numărul de articole a scăzut la patru

nu a determinat o scădere a incidentelor ulterioare;

au avut loc trei deturnări de avion în intervalul studiat care au

generat 16 articole. Anul următor a înregistrat un singur

incident;

răpirea unor cetăţeni americani a generat şi mai puţine articole:

patru incidente în aul 1985 a generat un singur articol, în timp

ii Conform Departamentului de Stat American, asasinatul este definit ca orice situaţie în care un cetăţean american este împuşcat şi ucis.

ce trei incidente în 1986 s-au regăsit în şapte articole; acelaşi

număr (trei) de incidente a generat un singur articol în 1987.

Din aceste date rezultă existenţa unei relaţii între numărul de incidente teroriste dintr-

un an dat şi numărul de articole ulterioare, iar relaţia variază în funcţie de tipul de incident.

Chiar şi cu privire la acelaşi tip de eveniment, se înregistrează diferenţe în numărul

articolelor. Ceea ce sugerează că alţi factori sunt implicaţi în proces, mai complecşi decât

ipoteza comportamentelor învăţate. Dacă alegerea unui tip de atac ar fi depins doar de

acoperirea mediatică a evenimentului, atunci ar fi trebuit ca actele mediatizate să fie repetate.

Ceea ce nu s-a întâmplat.

Deşi nu poate fi extrapolat, acest studiu demonstrează că între terorism şi mass media

există o relaţie strânsă, dar nu şi că acoperirea mediatică a atacurilor determină producerea de

noi atacuri. Mass media informează, oferă modele de comportament şi, nu în ultimul rând,

impun noi obiective terorismului. Din toate acestea nu rezultă că media sunt responsabile

pentru producerea actelor în sine. Însă mediatizarea se poate traduce în “imperativul

escaladării intrinseci” (Schmid, 1982), care le solicită teroriştilor să săvârşească acte din ce în

ce mai violente şi mai neobişnuite astfel încât să atragă atenţia media.

În completare, oferim perspectiva lui James Curran (2002) care realizează o scurtă

trecere în revistă a efectelor virtual dăunătoare ale mediatizării accentuate a actului terorist:

mass media sunt o platformă pentru exprimarea viziunilor extremiste care provoacă

violenţă şi subminează autoritatea statului;

contagiune - prin prezentarea actelor teroriste spectaculoase creşte probabilitatea ca şi

alte grupuri să adopte aceleaşi metode;

subminarea operaţiunilor poliţieneşti aflate în desfăşurare prin prezentarea metodelor de

lucru, dispozitivelor etc. şi punerea în pericol a vieţii ostaticilor şi a forţelor de ordine;

mass media exercită presiuni asupra autorităţilor care limitează puterea de luare a

deciziilor;

mass media întăresc sentimentul puterii resimţit de terorişti, în special în cazurile

patologice, ducând la prelungirea artificială a incidentelor şi la creşterea gravităţii

consecinţelor;

accentuarea denaturată a laturii spectaculare, senzaţionale prin natura competitivă a

activităţii jurnalistice, având ca rezultat transformarea violenţei publice în divertisment

în detrimentul informării;

instantaneitatea şi anumite practici conexe acesteia (convorbiri telefonice cu teroriştii)

transformă jurnaliştii în participanţi direcţi la eveniment, creatori ai acestuia şi îi pune în

ipostaze pentru care nu au competenţa necesară (negociator, justiţiar etc.).

Dincolo de rolul de a propaga ameninţarea teroristă (rol involuntar asumat, din punctul

nostru de vedere), mediatizarea evenimentelor teroriste contribuie decisiv la determinarea

reprezentărilor publicului despre ameninţare şi a răspunsului pe care societatea îl dă

fenomenului. Aşadar, mijloacelor de comunicare în masă le revine un rol esenţial în

funcţionarea unei democraţii afectate de terorism. De cele mai multe ori, în contextul

atacurilor teroriste, media: dezvăluie carenţele puterii politice, informează despre activitatea

instituţiilor cu atribuţii în domeniul securităţii şi pune sub semnul întrebării rolul justiţiei şi al

serviciilor speciale. Implicaţiile mediatizării actelor teroriste sunt cu atât mai importante cu

cât, de reprezentările despre ameninţare şi de răspunsul publicului, depinde eficienţa

acţiunilor serviciilor de informaţii atât pe palierul acţiunilor preventive cât şi pe palierul celor

defensive.

Conform vocilor celor care pledează sau, mai mult, solicită vehement mediatizarea cu

responsabilitate a atacurilor teroriste şi vocilor oficiale ale strategiilor antiteroriste, care

implică mass media ca şi canal prioritar, terorismul pare să îşi fi schimbat faţa în acord cu

rolul din ce în ce mai proeminent al mass media.

Media şi contraterorismul

La o primă vedere, în triunghiul format din terorism, mass media şi autorităţile

statului, mass media s-ar situa de partea autorităţilor statului în lupta împotriva terorismului.

Însă istoria ultimilor patru decenii a demonstrat că lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Care

este interpretarea “cea mai potrivită” pentru rolul mass media în actul terorist? Este presa

instrumentul responsabil pentru informarea publicurilor în legătură cu actorii şi evenimentele

arenei internaţionale? Sau este, citând declaraţia unui terorist, “o femeie uşoară” ale cărei

favoruri pot fi cumpărate de oricine care ameninţă cu o armă? Dacă este adevărat că mass

media sunt responsabile pentru amplificarea efectelor terorismului, în ce măsură sunt

responsabile pentru efectele amplificării? Dacă organizaţiile teroriste sunt încurajate să

comită crime spectaculoase pentru a satisface audienţele televiziunii, în ce măsură sunt media

responsabile pentru aprinderea acestui apetit?

Dezvoltarea unui cadru detaliat de cooperare cu mass media sau unul de auto-

reglementare voluntare a media în acoperirea jurnalistică a evenimentelor teroriste a devenit

unul din punctele cruciale în proiectarea tehnicilor contrateroriste actuale. Transparenţa sau,

cel puţin, aparenţa transparenţei în relaţia cu mass media este din ce în ce mai recunoscută ca

fiind o politică dezirabilă în demersurile contrateroriste. Una dintre primele opinii în acest

sens era formulată la începutul anilor ’70 de către Sir Robert Mark (aflat la conducerea

Poliţiei Metropolitane Londoneze):

“Două idei principale rămân din strategia lui Mark: stabilirea de legături personale

directe între oficialii cu rang înalt din poliţie şi directorii din mass media, concomitent cu

măsurile specifice de limitare a accesului la anumite informaţii şi selectarea jurnaliştilor …pe

baza acreditărilor de presă speciale date de poliţie” (Hocking, 1992, 89).

La rândul ei, Brigitte Nacos încheia una dintre lucrări (1994, 160-161) cu

recomandarea ca oficialii aleşi în mod democratic, într-o societate liberă, ar trebui să ofere

populaţiei cât mai multe informaţii posibil despre ameninţările teroriste, iar apoi să le acorde

credit în sensul că vor lua deciziile corecte.

“Când teroriştii lovesc, preşedintele ar trebui să aibă tăria de a explica schema teroristă

şi argumentele pro şi contre ale diferitelor variante de răspuns. Desigur, o asemenea abordare

va avea succes doar daca publicul va fi convins că intenţia este de a educa şi nu de a manipula

sau de a minţi, aşa cum s-a întâmplat în trecut” (Nacos, 1994, 161).

Pentru a fi explicat, aportul contraterorist al media a fost îmbrăcat în metafora

“termometrului” de către Miquel Rodrigo: “asemenea unui termometru, mass media

detectează prezenţa febrei terorismului şi ajută la diagnosticarea bolilor social-politice (…)”.

În concluzie, “prescripţia conform căreia termometrul ar trebui spart ar fi o eroare” (Rodrigo,

1991, 30). Soluţia este, ca de obicei, cea a echilibrului: reprezentanţii oficiali sunt îndreptăţiţi

să critice mass media, dar, în egală măsură, sunt legitime şi nemulţumirile formulate media în

încercarea de a acoperi jurnalistic situaţii de criză şi, în special, evenimente teroriste. Spre

exemplu, James E. Lukaszerszewski, expert în managementul situaţiilor de criză, sublinia că

75% din problemele forţelor de securitate apărute în relaţia cu mass media ar putea fi

rezolvată dacă, în răspunsul dat presei, ar ţine cont de trei lucruri simple :

1. prezentarea informaţiei sub forma unor relatări scurte, cu început, corp de bază şi

sfârşit;

2. anticiparea întrebărilor pe care reporterii le-ar putea adresa şi pregătirea unor

eventuale răspunsuri;

3. eliminarea jargonului din răspunsuri şi alegerea cuvintelor uşor de înţeles de către

toată lumea (Lukaszerszewski, 1987).

În concluzie, o intervenţie de succes este cea “on the record, on the table, deschisă şi

care oferă răspunsuri cât mai repede posibil” (idem).

Mass media au capacitatea de a furniza o cantitate semnificativă de informaţii într-o

situaţie neprevăzută, iar radioul şi televiziunea au capacitatea de a ţine la curent publicul sau

de a-l informa cu privire la victime şi la familiile acestora în direct. În egală măsură, mass

media pot furniza informaţii referitoare la desfăşurarea evenimentelor şi pot face recomandări

privind modul de protecţie a populaţiei civile. Este un argument pentru a susţine utilitatea

programelor comunicaţionale, care pot asigura un flux de informaţie între instituţiile de

securitate – mass media – populaţie în interesul stării de securitate şi, totodată, pentru a

susţine integrarea mijloacelor de comunicare în masă ca porte-parole în pregătirea

contrateroristă a populaţiei.

Educaţia consacrată problemelor de securitate şi cultura de securitate au devenit în

multe din ţările cu o democraţie avansată principii şi repere în programele guvernamentale.

Într-o accepţiune comună, acestea vizează cunoaşterea şi înţelegerea de către cetăţeni, de către

societate în general, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, consolidarea

comportamentelor sociale în consens cu aceste valori şi, ceea ce este mai important,

asigurarea unor acţiuni şi comportamente ale tuturor actorilor sociali în acord cu principiile

democraţiei şi statului de drept. Toate acestea devin cultură de securitate la nivelul individului

şi societăţii în ansamblu în momentul în care instituţiile statului şi cetăţenii acţionează

convergent şi eficient împotriva factorilor de insecuritate sau comportamentelor care limitează

sau atentează la aceste valoriiii.

În acest sens, instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale iniţiază campanii

de informare, care, cu precădere după momentul 11 septembrie, au avut drept scop creşterea

gradului de alertare în privinţa terorismuluiiv. Programele comunicaţionale au ca punct de

plecare înţelegerea faptului că o ţară care se confruntă cu ameninţarea teroristă trebuie desigur

să-şi pregătească soldaţii, dar şi cetăţenii. Importanţa pregătirii populaţiei a fost probată în

nenumărate rânduri (spre exemplu în timpul atacurilor teroriste precum luările de ostatici) şi

este incontestabilă. Pregătirea populaţiei trebuie să vizeze ambele dimensiuni ale securităţii,

atât pe palierul ofensiv, cât şi pe palierul defensiv. Cu alte cuvinte, prin intermediul

programelor comunicaţionale populaţia trebuie informată şi pregătită pentru a sesiza

eventualele disfuncţii sau vulnerabilităţi care pot indica pregătirea unei acţiuni teroriste, dar

trebuie totodată pregătită pentru a reacţiona în situaţii de criză determinate de acţiuni teroriste

(spre exemplu, gestionarea panicii sau acordarea primului ajutor).

Unul dintre canalele integrate programelor comunicaţionale este vocea oficială a

autorităţilor care trebuie să ofere cât de multe informaţii este posibil despre atacul terorist şi

iii Conceptul de „cultură de securitate” a fost introdus în circuitul de valori al Alianţei Nord-Atlantice de către fostul secretar general al NATO, lordul George Robertson (Marin, 2004, 3). iv Spre exemplu, iniţiativa Statelor Unite ale Americii - Antiterrorism. Personal Protection, Guide: A Self-Help Guide to Antiterrorism.

apoi să crediteze populaţia în sensul că va lua deciziile corecte: “Când teroriştii lovesc,

preşedintele trebuie să explice schema teroristă şi argumentele pro şi contra pentru diferitele

opţiuni de răspuns disponibile. Desigur, o asemenea abordare va avea succes doar dacă

publicurile sunt convinse că intenţia este de a educa şi nu de a manipula sau de a minţi, aşa

cum s-a mai întâmplat în trecut” (Nacos, 1994)..

La prima vedere, un asemenea program de pregătire antiteroristă a populaţiei din

România poate părea o iniţiativă nejustificată. Însă invocarea atacurilor din 11 martie 2004

din Madrid, din 1-3 septembrie 2004 din Beslan şi din 7 iulie 2005 Londra, care au

demonstrat că 11 septembrie nu a fost un caz izolat şi că atacul terorist îşi loveşte indirect şi

nediscriminatoriu ţintele, schimbă decisiv perspectiva. Şi România, după aceste atacuri, şi-a

structurat un nou principiu atitudinal de securitate (Marin, 2004, 3), conform căruia

securitatea individuală se regăseşte în interiorul oricărui sistem de securitate întemeiat pe

drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Acest principiu este însă dublat de

necesitatea de a explica rolul cetăţeanului nu numai ca beneficiar al stării de securitate, dar şi

ca participant efectiv, contribuabil, căci securitatea individuală este parte şi rezultat al celei

colective şi un serviciu de informaţii nu poate fi eficient, în limitele deplinei legalităţi, decât

dacă cetăţenii pe care îi deserveşte îl sprijină în demersurile sale.

Prin urmare, programele comunicaţionale au drept resort înţelegerea faptului că

promovarea şi apărarea intereselor naţionale trebuie dublată de cunoaşterea, valorizarea şi

acceptarea acestora de către opinia publică. “Este mult mai puţin probabil ca oamenii să intre

în panică dacă ştiu ce se întâmplă” (Singer, 2001 apud Shimishi, 2005). De aceea, formarea

unei culturi de securitate solide depinde de existenţa şi funcţionarea optimă a unor canale de

dialog şi consultare între puterea politică şi instituţiile statului care au în responsabilitate

problemele de securitate şi societatea civilă. Colaborarea lor constantă trebuie să asigure

pregătirea populaţiei pentru cunoaşterea şi înţelegerea noului mediu de securitate, a riscurilor

şi ameninţărilor care pot pune în pericol valorile democratice. Punctual, “populaţia trebuie

motivată să cunoască şi să se preocupe de problemele naţionale, regionale şi globale, să se

exprime, în calitate de cetăţeni activi, şi să se implice în luarea deciziilor”v..

Principalele beneficii ale programelor comunicaţionale care vizează educaţia pentru

cultura de securitate sunt reflectate de finalităţile de nivel strategic ale acestui tip de educaţie.

O campanie bine gândită (pentru segmente de public sau publicuri diferite, cu aşteptări sau

nevoi de informare diferite) poate schimba sau ameliora percepţia asupra a ce înseamnă

v Cultura de securitate. Mai mult decât un exerciţiu de comportament social, în revista Profil, anul 2, nr. 5, iunie 2004, p.20.

securitatea şi asupra rolului cetăţeanului în realizarea securităţii, cu avantaje pentru starea de

securitate în sine.

În plan concret, finalitatea va fi de prevenire şi de contracarare a vulnerabilităţilor în

situaţia internă, a factorilor externi de risc, precum şi de gestionare a noilor provocări la

adresa securităţii României. Important este ca programele în materie de educaţie antiteroristă

să implice promovarea valorilor de securitate colectivă şi individuală, dar să cu deplaseze

accentul dinspre cunoaşterea teoretică, formală spre formarea atitudinilor dezirabile şi

aplicarea competenţelor dobândite potrivit exigenţelor societăţii contemporane, precum şi

orientarea prioritară spre cultivarea valorilor de securitate în zonele de risc cultural, economic

şi social.

Concret, prin intermediul programelor comunicaţionale, cetăţenii primesc informaţii

cu privire la fenomenul terorist: surse de pericol, organizaţii teroriste, mijloace şi metode

folosite se acestea, implicaţii pe plan naţional sau local, sfaturi cu privire la cum este

recomandat să acţioneze în situaţia unui atac teroristvi. Nu în ultimul rând, asemenea campanii

oferă cetăţenilor şi un număr de telefon pe care îl pot folosi pentru a raporta eventuale situaţii

neobişnuite care sunt de obicei asociate cu atacurile teroriste

În ultimii ani, regăsim asemenea iniţiative şi în România. Ele vin din partea

instituţiilor cu atribuţii în domeniul securităţii şi au ca resort identificarea formelor de

participare a cetăţenilor la prevenirea şi combaterea actelor asociate terorismului. Spre

exemplu, pe site-ul Serviciului Român de Informaţii regăsim informaţii care pot ajuta la

formarea unei conduite preventive antiteroriste (telverde, prevenirea şi combaterea

terorismului, consultanţă de specialitate), precum şi “sfaturi de urmat”. Informaţiile oferite

sub titlul “Ameninţarea teroristă. Abordarea comunitară a riscurilor” oferă punctual

răspunsuri următoarelor întrebări:

cum putem recunoaşte pregătirile pentru un act terorist?

ce putem face pentru a preveni?

cum reacţionăm în situaţia unui incident terorist?

care trebuie să fie relaţia cu autorităţile?

De asemenea, în cadrul Olimpiadelor Comunicării, Serviciul Român de Informaţii a

propus tema “Serviciul Român de Informaţii şi Societatea Civilă”, iar iniţiativa s-a concretizat

într-o campanie de informare a tinerilor asupra pericolelor terorismuluivii. Proiectul de training

vi Spre exemplu, în Londra, o astfel de campanie antiteroristă s-a desfăşurat sub sloganul “If you suspect it, report it” (http://www.met.police.uk/counter_terrorism/campaign28_02_05.htm).vii proiectul s-a desfăşurat în septembrie-noiembrie 2004 şi s-a adresat liceenilor din clasele a XI-a şi a XII-a.

s-a numit “007 sau 9/11?. Mit sau realitate?” şi a fost precedat de o sesiune de informare

“Terorismul de lângă noi”. Mesajele campaniei au fost:

“A cunoaşte înseamnă a PREVENI”

“Terorismul…nu e un mit. E realitatea de lângă tine. Implică-te!”

“A PRIVI nu e o soluţie. Implică-te!”

Teroriştii ştiu totul despre tine. Te ce ştii despre ei?”.

O altă modalitate de pregătire contrateroristă a populaţiei se concretizează în exerciţii

şi simulări organizate de autorităţile cu responsabilităţi în domeniul securităţii. Acestea se

regăsesc cu precădere în ţările care s-au confruntat în mod direct cu atacuri teroriste. Spre

exemplu, în iunie 2004, în Israel, a fost organizat şi aplicat un exerciţiu la scară amplă care

simula un atac iminent din partea unui terorist-bombă umană aflat pe un stadion de fotbal.

Exerciţiul a presupus implicarea forţelor de poliţie, a celor de securitate, precum şi a

reprezentanţilor spitalelor din proximitate care se presupunea că vor îngriji eventualii răniţiviii.

Aceste exerciţii sunt menite a testa capacitatea de organizare, de intervenţie şi

profesionalismul forţelor de securitate în a gestiona un atac cu numeroase victime. În egală

măsură, publicitatea care dublează în mod uzual acest tip de eveniment are un efect

psihologic binevenit, de calmare a populaţiei care este martora a cât de rapid şi cât de eficient

intervin reprezentanţii autorităţilor cu atribuţii în acest plan.

Dincolo de beneficiile evidente pe care le pot aduce, programele comunicaţionale

ridică anumite probleme care impun anumite precizări. În mod cert, una dintre modalităţile de

a gestiona teroarea (fie ea potenţială) este reducerea anxietăţii (uneori) iraţionale în rândul

publicurilor prin informare şi comunicare. Întrebarea care se ridică este când “mult” devine

“prea mult” sau cât de eficientă este alertarea într-un context/spaţiu cu un grad de alertare

scăzut? Prea multe avertizări şi semne de alarmă pot produce reacţii exagerate sau, din contră,

pot produce apatie şi ignorarea avertizărilor de către opinia publică prin “banalizarea răului” ix.

Prin urmare, este important să se găsească echilibrul potrivit între instituirea şi menţinerea

unei stări de alertă constantă pentru prevenirea unor viitoare atacuri (sau cel puţin diminuarea

pierderilor) prin comunicarea informaţiilor relevante.

Alături de frecvenţa avertizărilor cu privire la atacurile teroriste, trebuie analizată

natura avertizărilor în sine. Publicarea unui avertisment care nu este delimitat în spaţiu şi timp

poate fi contraproductivă. O avertizare de genul “se deţin informaţii conform cărora o bombă

viii http://nfc.msn.co.il/archive/001-D-48708-00.html?tag=10-43-49&au=True (sursă israeliană).ix Spre exemplu, Israelul s-a regăsit în această situaţie şi a trebuit să depăşesc etapa în care publica foarte multe materiale de alertare, aproximativ 30 pe zi (Shimishi, 2005).

umană sinucigaşă se îndreaptă spre…”, fără precizarea locaţiei exacte sau a datei este

ineficientă şi nu face decât să genereze teamă la nivelul populaţiei.

Totodată, sistemul avertizărilor prin culorix (utilizat şi în România) a fost apreciat de

anumiţi specialişti (Shimishi, 2005) ca fiind relativ ineficient: schimbarea culorii din galben în

portocaliu îi informează pe civili cu privire la creşterea nivelului de alertare, indicându-le că

ar trebui să se îngrijoreze, dar nu oferă decât puţine date referitoare la tipul de alertă şi la

semnificaţia acesteia. “Acest mod de avertizare creează doar griji şi anxietate fără să

definească în mod clar problema (ce, când şi unde), făcând ca următoarea avertizare să fie şi

mai puţin eficientă” xi.

Avertismentul ar trebui să conţină date despre moment, locaţie, consecinţe scontate şi

ar trebui de asemenea dublat de instrucţiuni practice despre reacţiile adecvate ale populaţiei.

“Cu cât avertismentul este mai vag şi mai general cu atât creşte probabilitatea ca populaţia să

îl ignore” (idem.). Este recomandabil ca declaraţiile de alertare şi de ameninţare (din partea

teroriştilor) să fie transmise publicului într-o formă clară şi calmă pentru a evita panica.

Aceste idei ar trebui completate cu recomandarea ca mass media să evite senzaţionalul şi

exagerarea în mediatizarea acestor evenimente.

Tot cu privire la potenţialul conflict dintre “a comunica” sau “a păstra secretul”, în

ochii opiniei publice, autorităţile statului (guvern, instituţii de securitate) sunt în dezavantaj,

deoarece întotdeauna presa are ultimul cuvânt. Iar conştientizarea acestui dezavantaj poate

încuraja autorităţile în a supra-proteja informaţiile, indiferent de caracterul lor. Ilustrativă în

acest sens este afirmaţia unui cenzor american din timpul celui de-al doilea război mondial,

citat de Philip Knightly: “Nu le voi spune nimic până când nu se termină totul şi atunci le voi

spune cine a câştigat”.

Mai mult, în funcţie de profesionalismul actorilor şi maturitatea sistemului

democratic în care aceştia acţionează, presa poate constitui fie un mijloc responsabil prin care

publicul este informat în privinţa evenimentelor şi vectorilor care interacţionează în arena de

interes public. Devin cu atât mai importante pregătirea reprezentanţilor mass media în ceea ce

priveşte problemele de securitate şi formarea unei culturi de securitate care să asigure o

reacţie echilibrată din partea presei şi, indirect, eficienţa programelor comunicaţionale. O

reacţie echilibrată a mass media poate contrabalansa şi ceea ce A.P. Schmid numeşte

“imperativul escaladării intrinseci” (Schmid apud. Wieviorka şi Wolton, 1979) care cere ca

teroriştii să comită acte din ce în ce mai bizare şi mai crude pentru a câştiga atenţia. Acesta x Roşu-critic, portocaliu-ridicat, galben-moderat, albastru-precaut, verde-scăzut. xi Batya L. Ludman, Israel Leads in Making Terror Warnings Effectives, http://www.israelnewsagency.com/israelterrorismwarnings29931.html.

este principalul “efect pervers” al acoperirii mediatice a fenomenului terorist printre

numeroasele alte efecte, roluri şi funcţii ale media în cadrul sistemului social.

Pledoaria pentru implementarea unor programe comunicaţionale - care să medieze

relaţia cu publicurile şi astfel să asigure reacţii (sau cel puţin premisele unor reacţii) în

sprijinul securităţii şi măsurilor întreprinse de autorităţile statului - recunoaşte importanţa

“secretului” ca element esenţial în activitatea de securitate. În egală măsură, perspectiva

noastră argumentează că în anumite situaţii a avea o populaţia informată şi pregătită poate

reprezenta un avantaj definitoriu.